Proiect Legumicultura

RELATIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU

FACTORII DE MEDIU

Student :Dumitriu Danut

Grupa:1301
Conf.univ.dr.Dobrin Elena
 RELATIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU
FACTORII DE MEDIU
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul
particularităţilor biologice şi al relaţiilor bio şi ecosistemice ale
diferitelor specii de plante legumicole, cu elaborarea de
tehnologii ce au în vedere realizarea condiţiilor optime,
comform cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în
scopul valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor
biologic şi pentru obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate
superioară, eşalonate pe o perioadă cât mai lungă de timp, pe
tot parcursul anului, în condiţii economice avantajoase şi de
protecție a mediului.

Legumicultura, ca sector al producţiei agricole vegetale,

prezintă o importanţă socială şi economică deosebită.
Strategiile alimentare, bazate pe considerente de ordin
nutriţional, cer ca în alimentaţia omului modern, supus mai
puţin eforturilor fizice şi din ce în ce mai mult celor intelectuale,
să crească consumul de legume şi, datorită caracterului
intensiv al culturilor de legume, cultivatorii au posibilitatea
utilizării raţionale, intensive şi permanente a terenurilor,
spaţiilor, utilajelor şi forţei de muncă, în condiţiile în care atât
cheltuielile cât şi veniturile să poată fi eşalonate pe întreg
parcursul anului.

Locul şi rolul legumiculturii, ca ramură a producţiei

agricole din ţara nostră, sunt determinate de favorabilitatea
climei şi solurilor din ţara noastră pentru creşterea şi
dezvoltarea multor specii de plante legumicole, tradiţia
îndelungată şi priceperea cultivatorilor, numărul mare de
specialişti în domeniu, acumulări anterioare privind baza
tehnico-materială, care poate fi îmbunătăţită fără prea mari
eforturi, existenţa unei importante pieţe de desfacere
reprezentată de consumul populaţiei şi de fabricile de
conserve. Legumicultura are ca scop atât asigurarea de
alimente necesare populaţiei, cât şi de furnizarea de materii
prime pentru industria conservelor, precum şi cantităţi mari de
produse pentru export.

Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi

practice ale omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au
dezvoltat continuu şi cunoştinţele dar şi metodele de cultivare a
plantelor legumicole. În felul acesta, legumicultura s-a
consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându-se de
fitotehnie. Perfecţionarea tehnologiilor de cultură a plantelor
legumicole în câmp, apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în
sere şi a celor protejate în adăposturi din mase plastice sau
sticlă, dar care nu beneficiază de sursă permanentă de
încălzire, a determinat o delimitare mai puternică a
legumiculturii ca ştiinţă de sine stătătoare.

Mediul de viaţa al plantelor legumicole, care condiţioneaza

creşterea şi fructificarea acestora, este reprezentat de
totalitatea factorilor de mediu care actioneaza in mod
permanent. Aceştia sunt lumina, caldura, apa, aerul, solul şi
hrana (elemenetele nutritive), factori abiotici, obligatorii,
indispensabili şi de valoare egala pentru viaţa plantelor. Între
aceşti factori trebuie să se menţină în permanenţa o relatie de
interdependenţă, specifică fiecărei specii legumicole, datorita
careia orice schimbare a unuia dintre factori implică şi o
modificare a celorlalti factori, cu determinare asupra nivelului şi
calităţii producţiei de legume.

1. Lumina
Lumina este un factor deosebit de important deoarece, prin
parametrii săi specifici – intensitate, durata de iluminare
(fotoperioada) şi compoziţia spectrală (calitatea) – influenţează
fotosinteza şi celelalte procese fiziologice care asigură
formarea şi acumularea masei biologice şi desfăşurarea
normală a morfogenezei.
In ceea ce priveşte cerinţele faţa de intensitatea luminii, în
cazul plantelor legumicole se evidenţiaza trei grupe distincte: -
plante nepretenţioase, cu cerinţe reduse, care reuşesc să
crească în mod corespunzător la o intensitate a luminii de 1000
- 3000 lucşi şi pot fi cultivate cu succes primăvara devreme,
toamna târziu sau iarna (în sere şi solarii), precum şi în culturi
asociate sau intercalate, aşa cum sunt: ceapa pentru frunze
(stufat), mazarea, sfecla de frunze (mangoldul), salata etc.sau
unele plante perene (ştevia, măcrişul, ceapa de tuns, ceapa de
iarnă); - plante puţin pretenţioase, cu cerinţe medii, care
necesită o intensitate a luminii de 4000-6000 lucşi şi se pot
cultiva primavara devreme, în zonele mai nordice, pe versanţii
care nu au expoziţie sudică sau la altitudine mai mare, cum
sunt, de exemplu: spanacul, ridichile de luna, mărarul,
pătrunjelul, morcovul, ţelina, reventul etc. - plante foarte
preteţioase, cu cerinţe mari, care au nevoie de cel puţin 8000
lucşi pentru creştere şi fructificare optime şi se cultivă în zonele
cele mai favorabile în ceea ce priveşte lumina, în câmp sau în
spaţii protejate, pe baza unor tehnologii specifice, aşa cum
sunt: tomatele, ardeii, patlagelele vinete, castraveţii, pepenii
galbeni, pepenii verzi, bamele, fasolea.
Excesul de lumina este daunator indirect, prin faptul ca
duce la creşterea temperaturii atât în spaţiu cât şi la nivel
celular, pe fondul unor pirderi mari de apă din plante.Calitatea
luminii este dată de compoziţia sa spectrală. Foarte multe studii
au urmărit influenţa calităţii luminii determinată de compoziţia
spectrală, asupra proceselor fiziologice din plante fiind
cunoscut faptul că radiaţiile spectrului luminos sunt absorbite în
mod selectiv de către pigmenţii clorofilieni.

2. Căldura
Căldura, sub formă de radiație infraroșie, creează pe
Pământ temperatura medie globală necesară vieții și asigură
energia necesară circulației oceanice și atmosferice. Căldura,
alături de lumină, este parte constituentă a radiaţiei solare,
înregistrând variaţii diurne, lunare şi anuale, specifice pentru
fiecare zonă geografică.
Plantele legumicole pentru creştere şi fructificare au nevoie
de o anumita temperatura, in functie de specificul zonei de
origine a acestora. Pentru fiecare specie legumicolă exista 3
niveluri de temperatură: - temperatura minimă - temperatura
cea mai scazută la care plantele pot rezista; - temperatura
optimă sau "optim armonic" - temperatura cea mai potrivită
pentru creşterea și fructificarea plantelor, la care se
înregistrează cel mai rapid ritm de creştere şi durata cea mai
scurtă până la recoltare, dacă sunt asigurate şi celelalte condiţii
de viaţă; - temperatura maximă - temperatura peste care
plantele legumicole sunt stânjenite în creştere, ajungându-se
până la moartea lor. În funcţie de reacţia diferitelor specii de
plante legumicole faţă de caldură, acestea se pot grupa astfel: -
specii rezistente la frig, acelea care suporta cu uşurinţă geruri
de 0°C până la -10°C, temperaturi optime de 12 – 15°C şi
maxime de 20 – 24 °C ; o perioada mai scurta rezista la -20°C
şi chiar la -27°C. Pot rămane peste iarnă, în câmp, fără măsuri
speciale de protejare, prezentând în sol organe de depozitare a
substanţelor de rezervă. În această grupă sunt cuprinse
speciile perene ca: sparanghel, revent, tarhon, ştevie, macriş,
anghinare, cardon etc. - specii puţin pretenţioase la căldură,
care suportă temperaturi de 0°C şi chiar mai coborate, de - 4°C
... -7°C doar atunci când sunt acoperite cu zăpadă sau
protejate cu diferite materiale (agryl, paie, frunze etc.).
Intervalul optim este cuprins între 15 – 20°C şi cel de maxime
de 25 – 30°C. Se pretează la semănatul sau plantatul din
toamnă, în vederea obţinerii culturilor timpurii, temperatura
minimă de încolţire fiind de 2 - 5°C. Ca exemple pot fi date
speciile bienale: morcov, patrunjel, pastarnac, varza de
Bruxelles etc. Tot în această grupă intră şi unele specii de
legume anuale, ca spanacul, salata, care, datorită acestei
însuşiri, se pretează la semănatul din toamnă. - specii
pretenţioase la caldura, cum sunt tomatele, ardeii, vinetele,
castravetii etc., se dezvoltă bine la temperaturi de 25-30°C, dar
temperatuile de 3-5°C duc la moartea plantelor. Se cultivă prin
producerea prealabila a răsadurilor, care se plantează în câmp
după trecerea pericolului brumelor şi se pretează pentru culturi
forţate, în sere, sau protejate, în solarii. - specii rezistente la
caldura, ca pepenii galbeni, pepenii verzi şi bamele, care
suportă temperaturi ridicate de 35-40°C, iar temperatura
minima de încoltire este de 15-16°C. Această încadrare a
plantelor legumicole este utilă la alegerea celor mai potrivite
specii pentru fiecare zonă şi microzonă de cultură, în strictă
dependenţă cu condiţiile de mediu existente.
3. Apa
Acest factor de mediu are un rol foarte mare pentru
plantele legumicole deoarece participă în procesul de
fotosinteză şi determină obţinerea unor recolte ridicate şi de
calitate superioară. Apa este factor esenţial al mediului,
deoarece participă la formarea soluţiei solului (mediu de
disociere pentru substanţele hrănitoare) şi este mijlocul de
transport pentru substanţele minerale, fotoasimilate şi
produsele metabolice. Conţinutul ridicat de apă (70-96 %)
specific majorităţii legumelor, asigură suculenţa, prospeţimea,
frăgezimea şi calitatea superioară a majorităţii legumelor.
Cantitatea de apă consumată este diferită în funcţie de
specie şi este determinată de valorea specifică a coeficientului
de transpiraţie şi de nivelul producţiei de biomasă realizată la
unitatea de suprafaţă.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apa din sol sunt
diferite cu faza de vegetaţie, fiind mai mari la germinarea
seminţelor, la formarea organelor comestibile şi în faza de
fructificare.

4. Aerul
Ca mediu permanent în care se afla plantele legumicole,
aerul este numai aparent mai puţin implicat in procesele de
creştere şi dezvoltare. Plantele legumicole au nevoie de un
regim favorabil de aer şi gaze atât în atmosfera de deasupra
solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene, dar şi în
sol unde creşte şi se dezvoltă rădăcina, dar şi alte organe
subterane.
Aerul atmosferic se compune din 78% azot, 21% oxigen,
0,03% CO2 şi alte gaze, care se găsesc în proporţii foarte mici.
Oxigenul este gazul vital pentru plante în procesele de
respiraţie, pe tot parcursul vieţii acestora.
Cantitatea de oxigen ce se foloseşte de către plantele
legumicole este proporţională cu intensitatea procesului de
respiraţie, care este un proces fiziologic continuu, spre
deosebire de cel de fotosinteză care se desfăşoară numai în
timpul fotoperioadei.

5. Hrana (nutriţia minerală)

Hrana reprezintă elementele nutritive ce trebuie asigurate
plantelor pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice şi
care se găsesc în compoziţia solului, sau sunt administrate prin
fertilizări. Pretenţiile plantelor legumicole faţă de elementele
nutritive sunt formate din cerinţe şi nevoi care variază cu
specificul biologic, perioada şi durata de vegetaţie, potenţialul
productiv al speciilor şi respectiv al cultivarelor. Asigurarea
plantelor cu elemente nutritive se realizează prin administrarea
de îngrăşăminte, lucrare ce poartă denumirea generică de
fertilizare.
Îngrășămintele (fertilizanții), în funcţie de natura lor, se
grupează în: organice, organice-verzi, chimice simple sau
complexe, organo-minerale, bacteriene. Modul, momentul,
cantitatea şi forma de administrare se stabilesc în funcţie de
pretenţiile plantelor şi sistemul de cultură, iar cantitatea se
stabileşte prin calculi.

6. Solul
In mod curent, substanţele hranitoare ajung la dispozijia
plantelor legumicole prin intermediul solului.
Solurile destinate legumiculturii sunt solurile cele mai fertile,
cu minim 3-5% humus, de tipul cernoziomurilor, solului bălan,
sau soluri cu grad scăzut de podzolire (solurile brun roşcate,
brun podzolice). Deasemenea, recomandate pentru cultura
legumelor sunt şi solurile noi, în curs de formare, soluri de
luncă.
Solurile destinate legumiculturii trebuie să fie structurate, cu
structură glomerulară sau grăunţoasă. Datorită prelucrării
mecanice intensive şi a numeroaselor treceri prin cultură,
solurile cultivate cu legume sunt predispuse la destructurare.
Pentru conservarea sau chiar refacerea structurii acestora se
recomandă practicarea unor asolamente în cadrul cărora să
existe şi o solă săritoare cu lucernă sau plante leguminoase.
Deasemenea se recomandă fertilizarea anuală cu cantităţi
moderate de îngrăşăminte organice şi aplicarea de
îngrăşăminte verzi, acestea aducând un aport ridicat de
materie organică şi humus.
Reacţia solului, exprimata prin "valoarea pH", este neutră
în jur de 7, cu tendinţa de a deveni acidă la valori sub 7 şi
bazică la valori ale pH-ului peste 7. Marea majoritate a speciilor
legumicole solicită o valoare a pH-ului între 6,3-6,5 şi maxim
7,5. La vărzoase, în condiţii de pH acid apare boala fiziologică
“hernia vărzoaselor” iar, la tomate, pH-ul alcalin conduce la
îmbătrânirea prematură a plantelor.
Bibliografie
Curs
TEHNOLOGII HORTICOLE I LEGUMICULTURĂ