UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTICULTURA

LEGUMICULTURĂ GENERALĂ I

Suport de curs și lucrări practice

Conf.univ.dr. DINU Maria

 Bibliografie recomandată:
1. Ruxandra Ciofu și colab., 2004.Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucuresti.
2.Chilom Pelaghia, Dinu Maria,2003.Aplicaţii în legumicultură. Edit. Reprograph,
Craiova.
3.Chilom Pelaghia,Maria Dinu,2002.Ghid practic de Legumicultură. Edit. Reprograph,
Craiova.
4.Dinu Maria, Soare Rodica, 2015. Noţiuni teoretice şi practice de legumicultură
ecologică. Editura Universitaria Craiova.
5.Maria Dinu, 2009.Ecologia sistemelor antropice legumicole. Îndrumător de lucrări
prectice. Editura Reprograph,Craiova.
6.Maria Dinu, 2008.Legumicultură generală elemente practice. Editura Scrisul
românesc,Craiova.
7. Gheorghița Hoza, 2011. Legumicultură generală, București.
8. Horgoş, A., şi colab.,2015. Elemente de inginerie tehnologică în legumicultură. (Vol.I-III).
Editura Eurostampa, Timişoara.
 Capitolul 1
LEGUMELE ŞI LEGUMICULTURA

Legumicultura reprezintă una dintre cele mai străvechi ocupaţii ale poporului român,
iar legumele cele mai utilizate la prepararea hranei zilnice.
Etimologia cuvântului legumicultură provine de la cuvintele de origine latină: legumer
= plante ce se pot folosi în hrana omului şi cultura = modul de cultivare şi îngrijire al plantelor.
Are diverse denumiri în limbile străine: engleză – Vegetable growing, franceză - Cultures
maraîcheres, italiană - Orticoltura, germană - Gemusibau etc.
Este o ştiinţă de sine stătătoare prin sortimentul foarte bogat şi variat de specii,
diversitatea sistemelor de cultură şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se află în strânsă
legătură cu multe alte ştiinţe ca: botanica, fiziologia, genetica, pedologia, ameliorarea,
agrochimia, agrotehnica, istoria, fitopatologia, entomologia, mecanizarea, biochimia,
agrometeorologia, marketingul, managementul, prelucrarea şi valorificarea produselor
horticole etc.

1.1. Definiţii şi caracteristici generale;

Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul particularităţilor botanice şi
biologice ale speciilor legumicole, relaţiile acestora cu factorii de mediu, particularităţile
tehnologice în scopul atingerii potenţialului productiv al soiului sau hibridului, obţinerea unor
producţii de înaltă calitate şi cu profit cât mai mare.
Cuprinde două părţi distincte şi anume:
 partea generală, care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, relaţiilor
cu factorii de mediu, precum şi elaborarea unor tehnologii generale pentru
cultura legumelor în câmp, solarii şi sere.
 partea specială care tratează în detaliu fiecare specie legumicolă în parte din
punct de vedere al tehnologiei de cultură, atât în câmp cât şi spaţii de cultură
special amenajate.
Legumicultura este o ştiinţă cu caracter practic foarte important şi se caracterizează
prin:
 diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute (tomate, ardei,
vinete, fasole, morcov, ceapă, pătrunjel etc.) la cele puţin cunoscute şi consumate
(anghinare, batat, fenicul, brocoli, nap, brojbă, varză de Bruxelles, cicoare);
 practicarea celor mai diverse tehnologii de cultură, ca urmare a numărului foarte
mare de specii;
 acordarea unei atenţii deosebite fiecărei plante, în funcţie de specie şi sistemul de
cultură practicat (tomate, castraveţi în special la cultura în spaţiu protejat, unde
fiecare plantă se palisează, se copileşte, se defoliază, se ciupeşte sau se cârneşte);
 cultivarea plantelor legumicole atât în câmp, cât şi în spaţii protejate, dar pe
suprafeţe mult mai mici, comparativ cu alte plante agricole;
 posibilitatea consumării părţilor comestibile atât în stare crudă (tomate, ardei,
castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, salată, andive, varză albă, varză
chinezească etc.), cât şi conservată şi prelucrată (majoritatea legumelor);
 dificultatea menţinerii calităţii părţilor comestibile o perioadă mai mare de timp,
datorită gradului de perisabilitate ridicat (salată, castraveţi, ridichi, mărar, pătrunjel
de frunze, mazăre verde, fasole verde, pepeni galbeni etc.).
 investiţii mari în special pentru cultura plantelor legumicole în spaţii protejate.
 1.2.Importanţa, dezvoltarea şi perspectivele legumiculturii, precum şi a
consumului de legume.
Practicarea unei legumiculturi moderne, cu tehnologii performante, cu soiuri şi hibrizi
de înaltă calitate, este posibilă numai dacă se respectă anumite condiții precum:
- comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei
legumicole;
- cultivarea speciilor legumicole în sistemul fără sol, ca o alternativă foarte eficientă
la sistemul tradiţional;
- folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători şi cu
potenţial productiv ridicat;
- cultivarea unui număr mare de specii care să contribuie pe de o parte la realizarea
unei surse de germoplasmă, dar şi la diversificarea sortimentului plantelor legumicole
cultivate;
- folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor prietenoase cu mediul, pentru obţinerea
recoltelor mari la unitatea de suprafaţă;
- introducerea pe scară largă a mecanizării, folosind maşini specifice, complexe,
care să permită efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În acest fel se reduce tasarea
accentuată a solului şi consumul de energie;
- perfecţionarea sistemului de cultură a plantelor legumicole în sere, prin înlocuirea
solului, ca suport pentru creşterea plantelor, cu substraturi de natură organică sau anorganică
şi cu soluţii nutritive;
- dezvoltarea conceptului de combatere integrată şi biologică, în special la culturile
din sere;
- utilizarea bondarilor pentru polenizarea florilor în sere, renunţându-se la
stimularea fructificării pe cale chimică;
- extinderea suprafeţelor cultivate cu legume în adăposturi acoperite cu mase
plastice, fiind mai economice decât serele, deoarece se reduc costurile aferente energiei
termice;
- aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, care duce la un consum scăzut de
apă comparativ cu alte metode, apa ajungând la plante la momentul optim, prin sistemul
automatizat;
- prin irigare se pot administra şi îngrăşămintele uşor solubile prin procedeul de
fertirigare;
- cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit (acoperit) cu paie, frunze sau folie
de plastic de culoare închisă.

1.3.Importanţa alimentară şi economică a legumelor.

Legumicultura prezintă o importanţă deosebită în viaţa omului, fiind o sursă
inepuizabilă de vitamine, substanţe minerale, acizi organici etc.

1.Importanţa alimentară a legumelor

Legumele, alături de fructe, constituie principala sursă de aprovizionare a
organismului cu vitamine şi săruri minerale naturale. Consumul de legume constituie şi un
important indicator de apreciere calităţii vieţii. Astfel, în UE (Franţa, Italia, Spania, Olanda,
Belgia etc.) consumul de legume este cuprins între 150 şi 200 kg/an/cap de locuitor. Din
statistici reiese faptul că, în România consumul de legume se situează între 150 - 200
kg/an/cap de locuitor, în perioada 2000 – 2007, ceea ce ne situează pe un loc destul de bun
(tabelul 1.1).
Necesarul zilnic de legume este de 200-250 g/cap de locuitor.
 Legumele se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, fiind cuprins între
96% la castraveţi şi 74% la mazăre. Cantitate mare de apă se găseşte şi în salată, 95%, ţelină
şi ridichi 94%, varză 92-93% etc.
Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în legume, acestea, împreună cu fructele şi
strugurii, constituind sursa principală pentru organismul uman (tabelul 1.2).
Vitaminele au un rol esenţial în viaţa omului. J.Valnet, (1992) afirma că o viaţă
normală nu poate fi menţinută dacă organismul uman nu primeşte vitaminele necesare.
Vitamina C are un rol deosebit, se găseşte în cantitatea cea mai mare în legume,
variind între câteva miligrame (sfeclă, morcov, ceapă) şi 150-160 mg/100 g p.p. la ardei, chiar
mai mult la ardeiul iute. Cele mai bogate legume în vitamina C sunt ardeiul, pătrunjelul,
vărzoasele, spanacul etc. Consumul zilnic de vitamina C, pentru o persoană, este de 30 mg şi
acesta poate fi asigurat prin consumarea unei tomate de 100-120 g sau a 100 g de ridichi sau
23 g de ardei (Jorge 1998, OMS/FAO).
Vitamina C este un puternic antioxidant, stimulează absorbţia fierului, neutralizează
toxinele din sânge etc. Carenţa sau lipsa acestei vitamine determină anemie, oboseală fizică şi
intelectuală, predispoziţie la infecţii etc. Este expusă procesului de degradare rapidă fie prin
fierbere, fie prin prelungirea perioadei de păstrare la lumină.
Vitamina A are rol în formarea pigmenţilor în retină, formarea şi menţinerea celulelor
care acoperă pielea, ochii, gura şi organele interne.
Lipsa acesteia duce la scăderea vederii, mai ales pe timp de noapte, dar poate duce şi
chiar la pierderea vederii. Vitamina A ajută la prevenirea tumorilor canceroase, sporeşte
densitatea şi elasticitatea pielii, protejează limfa şi împiedică transpiraţia în exces. Usturoiul
este bogat în vitamina A, siliciu, cu rol important în reînnoirea măduvei osoase şi producerea
globulelor roşii tinere. Tot în usturoi se găseşte un element foarte rar, germaniul, care
favorizează formarea ţesutului muscular. Vitamina A se găseşte în plante sub formă de
provitamină (betacaroten) şi este transformată de organismul uman în vitamina A sau retinol.
Legumele cu conţinut mai ridicat de vitamina A sunt: tomatele, spanacul, morcovul,
pepenii, ardeiul, salata etc.
Necesarul zilnic de vitamina A este de 300-400 µg la copii şi 700-750 µg la adulţi.
Vitaminele din complexul B se găsesc în cantităţi mici în legume, având rol în
metabolismul hidraţilor de carbon, în funcţionarea globulelor roşii etc. În legume se găsesc
vitamina B1 (boabele de mazăre, conopidă, spanac, dovlecel etc.), B2 (păstârnac, pătrunjel de
rădăcină, spanac, dovlecel, ciuperci), B6 (ardei) şi B12 (conopidă).
Vitamina E are rol important în protecţia organismului împotriva cancerului, previne
îmbătrânirea prematură, ajută la buna funcţionare a sistemului nervos şi al hipofizei, are rol
antihemoragic, fiind implicată în sinteza proteinelor necesare coagulării sângelui. Se găseşte
în cantitate mai mare în varza albă, varza de Bruxelles, salată, spanac, mazăre, ardei.
Alte vitamine necesare bunei funcţionări a organismului prezente în legume sunt:
vitamina PP, care se găseşte în fasolea pentru păstăi, mazărea pentru boabe, conopidă, spanac,
păstârnac, pătrunjel de rădăcină, şi acidul folic, care împreună cu vitamina B12, favorizează
producerea globulelor roşii în măduva oaselor.
Sărurile minerale împreună cu vitaminele asigură vitalitatea organismului.
Calciul contribuie la formarea scheletului şi danturii, asigură menţinerea ritmului
cardiac, reglează echilibrul acido-bazic al sângelui etc. Deficitul de calciu produce palpitaţii,
osteoporoză, iritare nervoasă. Calciul se găseşte în spanac, andive, pătrunjel de rădăcină,
morcov, păstârnac, ceapă verde, praz etc. Consumul zilnic de calciu este de 500 mg pentru
o persoană adultă şi se poate asigura prin consumul a circa 400 g spanac sau 735 g andive,
comparativ cu circa 62 g brânzeturi.
 Fierul se găseşte în produsele vegetale sub formă de săruri ferice şi se absoarbe în
proporţie de 10-20%. Necesarul zilnic de fier este de 10-15 mg. Fierul se găseşte în spanac,
salată, pătrunjel, ridichi de iarnă, mazăre, bob, varză etc.
Magneziul reprezintă principalul component al clorofilei, dar alături de calciu şi fier,
face parte din structura oaselor. Necesarul zilnic de magneziu este de 300 mg, necesar ce se
poate acoperi prin consumul a 500 g spanac, 180 g de bob sau 21 g de seminţe de floarea
soarelui. Magneziul este un bun catalizator al unor reacţii chimice, reglează activitatea
nervilor periferici. Lipsa magneziului asociată cu lipsa de calciu conduce la palpitaţii
accentuate, crampe musculare şi oboseală. Se găseşte în salată, spanac, vărzoase etc.
Fosforul are influenţă asupra echilibrului calciului în organism, reglează funcţiile
paratiroidiene, participă la formarea oaselor, în circulaţia sanguină, în echilibrul nervos şi
intelectual. Se găseşte în cantitate mai mare în conopidă, gulie, morcov, păstârnac,
pătrunjel, mazăre şi fasole verde etc. Se recomandă consumul legumelor bogate în fosfor
când organismul este afectat de astenie fizică şi intelectuală, oboseală musculară, spasmofilie,
deficienţe cardiace etc. Necesarul zilnic este de circa 800 mg.
Iodul este indispensabil funcţionării tiroidei. Administrat prin medicamente poate fi
greu tolerat de organism (produce dureri de cap, ameţeli), de aceea se recomandă consumul de
legume bogate în iod. Legume bogate în iod: ceapa, usturoiul, morcovul, prazul, tomatele,
varza, spanacul etc.
2. Importanţa economică a legumelor
Legumele prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere economic.
Elementele care accentuează importanţa economică a legumelor sunt:
 posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite sisteme de cultură, cu
implicaţii directe asupra folosirii forţei de muncă o perioadă mai lungă, comparativ cu
alte ramuri din agricultură;
 asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de persoane, având în vedere
caracterul intensiv şi specificul activităţii în legumicultură, reducând într-o oarecare
măsură numărul şomerilor;
 repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp;
 crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri industriale (industria
chimică, industria producătoare de maşini şi utilaje agricole, de mase plastice,
industria prelucrătoare de produse legumicole etc.);
 obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu alte ramuri ale
agriculturii;
 obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin aplicarea unei
tehnologii adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi, într-o perioadă de timp relativ scurtă;
 posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea cantităţii de legume şi
sporirea veniturilor producătorilor;
 folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe specii legumicole
(sfeclă, varză, conopidă, salată);
 valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de culturi asociate,
succesive şi intercalate;
 îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului prin practicarea corectă a
asolamentului;
 folosirea intensivă a terenului:
 CAPITOLUL 2
PRODUCŢIA DE LEGUME ÎN ROMÂNIA

2.1.Scurt istoric al producţiei de legume

În anul 1990, suprafața totală cultivată cu legume, inclusiv în spații protejate, era de
216.009 ha. După 29 de ani, statistica spune că aceasta a crescut cu aproape 10.000 ha, până
la 226.328 ha. La aceasta se mai adaugă leguminoasele pentru boabe (129.485 ha în 1990 și
133.408 ha în 2018) și, evident, deși cultura este trecută la altă categorie, cartoful (289.616 ha
în 1990 și 169.304 ha în 2018). Se observă o diminuare la cultura de cartofi.
Statisticile publicate de INS se contrazic însă cu cele vehiculate în „Strategia națională
pentru programele operaționale în sectorul de fructe și legume“ unde se spune, la un moment
dat, că „suprafața cultivată cu legume a scăzut continuu, de la 289,6 mii ha, în 1989, la 228,1
mii ha, la sfârșitul anului 2016“. INS vorbește despre 216.009 ha în 1990. Cum între 1989 și
1990 nu a fost nicio diferență, se pare că avem de-a face cu o eroare, pe care însă nu știm cui
să o atribuim. Tot în strategie se arată că „suprafața acoperită cu sere în România a scăzut de
la 5.000 ha, în anul 1989, la 431 ha, la sfârșitul anului 2016“.
Statisticile europene (Eurostat) arată că România, Bulgaria, Lituania, Letonia și
Ungaria sunt singurele cinci state membre UE în care mai puțin de jumătate din populație
consumă zilnic legume. Astfel, la noi, 41,5% dintre români consumă zilnic legume (28,5% o
porție pe zi și 13% de minimum două ori pe zi). Consumul mediu de legume în România se
situează între 148,7 kg/locuitor (anul 2009) și 162,9 kg/locuitor (2015). Întrebarea care se
pune ar fi: produce România suficiente legume pentru a satisface necesarul de consum? În
1990, statistic, țara livra 2.357.461 tone de legume, iar în 2019, 3.797.436 tone. Teoretic, la
un consum anual de 160 kg/locuitor, ne-ar trebui o producție de puțin peste 3 milioane de tone.
Undeva lucrurile se scurtcircuitează: deci noi raportăm 3,7 milioane de tone de legume în
statistici, suficient pentru consumul intern, dar în același timp ne văităm că piața este invadată
de producția venită de aiurea (Turcia, Spania, Israel, Olanda, Italia, Polonia, Grecia etc.) și
asta pentru că ai noștri nu livrează cantități îndestulătoare pe piață. Și știm foarte bine că în
hipermarket-uri avem legume din UE și țările terțe agreate, ba le și preferăm pe acelea, fiind
sortate, ambalate și etichetate după gustul nostru. Despre legumele autohtone știm că 50-60%
din producție este comercializată în piețe țărănești organizate în centrele urbane și la poarta
fermei. Puțini au acces în marile lanțuri de magazine, iar diferența înseamnă că ar fi utilizată
pentru consum propriu, deci nu ajunge niciodată pe tarabe.

2.2. Situaţia actuală şi perspectivele producerii şi consumului de legume.

Consumul de legume are următoarele efecte asupra organismului:
 hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă;
 stimularea activităţii sistemului nervos, muscular şi circulator;
 stabilirea unui echilibru între diverse săruri minerale;
 creşterea capacităţii de apărare a organismului prin aportul de vitamine, săruri
minerale şi alte componente;
 alcalinizarea plasmei sanguine;
 stimularea apetitului;
 blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
 reglarea metabolismului;
creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în hemoglobină
 2.3.Dezvoltarea legumiculturii în ţara noastră.
Practicarea unei legumiculturi moderne, cu tehnologii performante, cu soiuri şi hibrizi de
înaltă calitate, este posibilă decât în anumite condiţii şi anume:
o comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei legumicole;
o cultivarea speciilor legumicole în sistemul fără sol, ca o alternativă foarte eficientă la
sistemul tradiţional;
o folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători şi cu potenţial
productiv ridicat;
o cultivarea unui număr mare de specii care să contribuie pe de o parte la realizarea unei
surse de germoplasmă, dar şi la diversificarea sortimentului plantelor legumicole
cultivate;
o folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor prietenoase cu mediul, pentru obţinerea
recoltelor mari la unitatea de suprafaţă;
o introducerea pe scară largă a mecanizării, folosind maşini specifice, complexe, care să
permită efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În acest fel se reduce tasarea
accentuată a solului şi consumul de energie;
o perfecţionarea sistemului de cultură a plantelor legumicole în sere, prin înlocuirea
solului, ca suport pentru creşterea plantelor, cu substraturi de natură organică sau
anorganică şi cu soluţii nutritive;
o dezvoltarea conceptului de combatere integrată şi biologică, în special la culturile din
sere;
o utilizarea bondarilor pentru polenizarea florilor în sere, renunţându-se la stimularea
fructificării pe cale chimică;
o extinderea suprafeţelor cultivate cu legume în adăposturi acoperite cu mase plastice,
fiind mai economice decât serele, deoarece se reduc costurile aferente energiei termice;
o aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, care duce la un consum scăzut de apă
comparativ cu alte metode, apa ajungând la plante la momentul optim, prin sistemul
automatizat. Odată cu irigarea se pot administra şi îngrăşămintele uşor solubile prin
procedeul de fertirigare;
o cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit (acoperit) cu paie, frunze sau folie de
plastic de culoare închisă.
Dezvoltarea intensivă a legumiculturii
Prin dezvoltarea intensivă, se înţelege cultivarea legumelor în mod raţional, în câmp şi
în spaţii protejate, în vederea obţinerii de producţii mari, de calitate, care să atingă potenţialul
productiv al soiului sau hibridului, aplicarea celor mai performante tehnologii de cultură şi
obţinerea unui profit cât mai mare.
 cultivarea plantelor legumicole după cele mai perfomante
tehnologii de cultură, care presupun automatizarea lucrărilor în mare
parte, până la reducerea la maxim a forţei de muncă şi în special
introducerea sistemului de cultură fără sol, practicat la scară largă în
Olanda, Belgia, Franţa, Italia, USA etc., care conduce la o creştere
spectaculoasă a producţiei;
 folosirea de soiuri şi hibrizi cu potenţial productiv ridicat şi cu
rezistenţă genetică la diverşi agenţi patogeni şi la anumiţi factori de
Principiile stres (termic, hidric etc.);
dezvoltării  introducerea utilajelor complexe, dar funcţionale, pentru
intensive a pregătirea terenului, care la o singură trecere, să efectueze mai multe
legumiculturii: lucrări, prevenind astfel deteriorarea structurii solului prin tasare,
scăderea consumului de forţă de muncă şi a energiei;
 dezvoltarea industriei chimice, prin fabricarea îngrăşămintelor
 chimice necesare plantelor, fabricarea pesticidelor, care sunt
indispensabile protecţiei fitosanitare a culturii, în concordanţă cu
principiile respectării mediului înconjurător;
 introducerea celor mai performante metode de distribuire a apei la
nivelul plantelor (picurare), pentru reducerea consumului de apă şi
evitarea stresului hidric, menţinerea însuşirilor fizice ale solului;
 combaterea integrată a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, care pe
lângă protecţia culturilor vizează şi protecţia mediului înconjurător,
contribuie la creşterea cantităţii şi calităţii producţiei;
 comasarea suprafeţelor ocupate cu legume, în zonele cele mai
favorabile;
 pregătirea specialiştilor în domeniu, care să pună în practică toate
realizările obţinute în cercetare şi practică, în scopul dezvoltării
legumiculturii.

Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole

Concentrarea producţiei legumicole
Constă în comasarea terenului pentru cultura plantelor legumicole pe suprafeţe mari,
în zonele cele mai favorabile, în scopul valorificării eficiente a condiţiilor pedo-climatice şi
obţinerea de producţii mari.
 gruparea suprafeţelor ocupate cu legume;
 punerea în practică a noilor tehnologii de cultură, măsură care
devine posibilă numai pe suprafeţe mari;
 folosirea celor mai moderne utilaje, care să execute mai multe
lucrări la o singură trecere, evitând deteriorarea structurii
solului;
 concentrarea resurselor financiare, pentru punerea în aplicare a
Acest proces tehnologiei moderne de cultură a legumelor;
prezintă o serie de  crearea de locuri de muncă şi constituirea echipelor de
avantaje: specialişti (tehnologi, ingineri mecanici, agrochimişti etc.);
 posibilitatea valorificării producţiei la export, pe piaţa internă
sau la fabricile de conserve, dezvoltându-se indirect şi acest
sector al industriei;
 posibilitatea împărţirii terenului în ferme cu suprafeţe de 40-50
ha;
 reducerea cheltuielilor pentru apă şi energie, amenajând
sistemele de irigaţii şi reţelele de drumuri;
 o mai bună organizare a producţiei care conduce la obţinerea
unor rezultate foarte bune etc.
Concentrarea suprafeţelor cultivate cu legume trebuie privită în sens pozitiv, ţinând
cont de avantajele pe care le prezintă, pe această cale fiind dirijată producţia de legume şi din
alte ţări, atât din Europa cât şi din America. Nu întâmplător, în Europa, cele mai mari ţări
producătoare de legume sunt Italia, Franţa, Spania în câmp şi Belgia, Olanda în spaţii
protejate, unde condiţiile de mediu sunt foarte favorabile. În America cultura legumelor este
concentrată în state ca Florida, Arizona, California, Texas, unde se produce cea mai mare
cantitate de legume. De asemenea, suprafaţa ocupată cu legume în sere, s-a concentrat în
special în jurul oraşelor, ţinând seama de volumul de forţă de muncă necesar. Astfel,
complexe mari de sere în România au fost la Bucureşti, Codlea, Ploieşti, Işalniţa, Popeşti-
Leordeni, Oradea, Arad, Dumbrăveni etc., însumând o suprafaţă de peste 1500 ha.
 Profilarea producţiei legumicole
Prin profilarea producţiei legumicole se înţelege proporţia în care se cultivă plantele
legumicole într-o unitate agricolă şi variază între 10% şi 100%. Dacă ponderea culturilor
legumicole în unitate este până la 50%, unitatea respectivă nu se consideră profilată pe cultura
legumelor. Dacă ponderea depăşeşte 50%, este o unitate de profil legumicol.
Profilarea unităţilor pe cultura legumelor, are la bază o serie de elemente, dintre care
amintim: asigurarea cu materii prime a fabricilor de conserve, culturile efectuându-se de
regulă în apropierea acestora pentru a se reduce cheltuielile cu transportul producţiei şi
păstrarea calităţii acesteia, aprovizionarea populaţiei urbane cu legume, ţinând cont de
specificul zonei, asigurarea forţei de muncă etc,.

Specializarea producţiei legumicole

Specializarea producţiei legumicole reprezintă, de fapt, profilarea producţiei
legumicole în proporţie de 100% şi presupune efectuarea unui număr restrâns de culturi.
Studiile efectuate în acest sens arată că, numărul optim de culturi pentru o exploataţie
legumicolă, este de 3-4 culturi de bază şi 2 culturi secundare, care să se cultive în sistemul
culturilor succesive, în vederea realizării unei rotaţii corespunzătoare. Alegerea speciilor
trebuie să se facă în funcţie de posibilitatea asigurării unei pieţe de desfacere a produselor, de
gradul de dotare al exploataţiei (unităţii), de resursele materiale, de posibilitatea efectuării
rotaţiei culturilor, care să ducă la menţinerea sau îmbunătăţirea fertilităţii solului. În cazul în
care numărul de specii este foarte restrâns (1-2), rotaţia trebuie să se facă între ferme, pentru a
evita monocultura.
Pe plan mondial, se pune un mare accent pe procesul de integrare pe verticală pentru
cultura legumelor, proces care asigură corelarea activităţilor de producţie, prelucrare şi
valorificare în condiţii avantajoase. Pentru aceasta, fermierii se asociază între ei (integrare pe
orizontală), apoi cu fabricile de conserve (integrare pe verticală), prin arendarea terenului care
se cultivă după cerinţele şi interesele fabricilor. Astfel, în SUA s-a ajuns ca multe fabrici de
conserve să-şi asigure 1/3 din materia primă necesară de pe propriul teren, 1/3 de pe terenul
arendat, iar restul pe bază de contract cu diferite ferme de profil (Stan, 1999).
Specializarea producţiei legumicole are la bază unele criterii şi anume:
o sistemul de cultură;
o valorificarea producţiei;
În funcţie de sistemul de cultură, După modul de valorificare al
unităţile de producţie legumicolă se producţiei legumicole, unităţile de profil se
împart astfel: împart în :

o unităţi pentru producerea o unităţi pentru producerea legumelor

legumelor în câmp; necesare consumului proaspăt;
o unităţi pentru producerea o unităţi pentru producerea legumelor
legumelor în sere şi solarii; necesare industrializării.
o unităţi pentru producerea
ciupercilor.

Organizarea producătorilor de legume

Procesul de retrocedare a terenurilor agricole din proprietatea statului în proprietate
privată, a condus la înfiinţarea de exploataţii agricole de dimensiuni diferite, ca:
o exploataţii de subzistenţă care deţin 45,24 % din totalul suprafeţei agricole
utilizate;
o exploataţii de semi-subzistenţă care utilizează 16,09 %;
o exploataţii comerciale care utilizează 38,67%.
 Această structură, nefavorabilă în principal exploataţiilor agricole de semi-subzistenţă,
precum şi cooperarea insuficientă a producătorilor agricoli, a determinat o slabă dezvoltare a
sectorului. Creşterea competitivităţii acestui sector este condiţionată de valorificarea pe piaţă
a unor produse corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, este influenţată de asocierea producătorilor
agricoli, care are drept consecinţă conştientizarea acestora asupra importanţei aplicării unor
tehnologii de producţie performante, corespunzătoare solicitărilor procesatorilor sau
comerţului cu ridicata. De asemenea, lipsa susţinerii financiare a înfiinţării şi funcţionării
formelor de asociere, a condus la menţinerea unei dualităţi formată, pe de o parte, din
exploataţiile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, iar pe de altă parte din exploataţiile
comerciale.
La aceasta s-au adăugat reticenţa şi interesul scăzut al producătorilor agricoli faţă de
formele asociative, datorită:
• nivelului de conştientizare: lipsa de informaţii şi experienţă în astfel de
activităţi, conştientizarea redusă a fermierilor în ceea ce priveşte
avantajele rezultate dintr-o acţiune comună;
• aspectelor economice şi legislative: insuficienţa surselor de finanţare pentru
începerea unei activităţi economice, lipsa de interes a unităţilor de
prelucrare a produselor primare din agricultură, modificarea continuă a
legislaţiei în domeniu;
• aspectelor privind pregătirea, consilierea şi consultanţa: gradul diferit de
pregătire al persoanelor implicate în formele asociative, precum şi
înţelegerea diferită a scopurilor şi principiilor de funcţionare ale acestora,
insuficienţa serviciilor de consiliere şi consultanţă şi concentrarea
acestora pe aspectul cantitativ şi nu pe cel calitativ şi economic.
Până în prezent, în România au fost recunoscute, în conformitate cu legislaţia
naţională în vigoare, un număr de 56 grupuri de producători, dintre acestea 4 grupuri de
producători au depus proiecte de finanţare din fonduri SAPARD pentru legume-fructe şi alte
produse.
Obiective
 Creşterea competitivităţii sectoarelor de producţie prin dezvoltarea echilibrată a
relaţiilor dintre producători şi sectoarele de procesare şi comercializare, precum şi adaptarea
producţiei din punct de vedere calitativ şi cantitativ la cerinţele consumatorilor;
 Încurajarea înfiinţării grupurilor de producători în vederea obţinerii de produse
de calitate care îndeplinesc standardele comunitare, prin aplicarea unor tehnologii de
producţie unitare şi sprijinirea accesului la piaţă a propriilor membri;
 Creşterea numărului de grupuri de producători sprijiniţi pentru înfiinţare şi
funcţionare administrativă şi creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea capacităţii tehnice şi de
management a membrilor acestora;
 Adaptarea producţiei la cerinţele şi exigenţele pieţei;
 Asigurarea comercializării în comun a produselor, inclusiv pregătirea pentru
vânzare;
 Centralizarea vânzărilor şi distribuţia produselor cu ridicata;
 Creşterea valorii adăugate a producţiei obţinute în comun şi o mai bună
gestionare economică a resurselor şi rezultatelor obţinute;
 Stabilirea unor reguli comune în ceea ce priveşte informaţiile asupra
producţiei, în special cu privire la cantitate, calitate şi tipul ofertei, acordându-se o atenţie
deosebită produselor obţinute în cantităţi corespunzătoare pentru industria prelucrătoare şi
pentru reţeaua de comercializare.
 Grupurile de producători
Obiectivul general al Politicii Agricole Comune il reprezintă un venit stabil şi decent
pentru producatorii agricoli, acest lucru realizându-se în general prin concentrarea ofertei şi
constituirea de forme asociative, specializate în comercializarea producţiei membrilor
grupului. Primul pas care trebuie făcut de către producători este constituirea unei entităţi
juridice în vederea obţinerii recunoaşterii ca grup de producători recunoscut preliminar sau ca
organizaţie de producători. O cerere pentru obţinerea statutului de Organizaţie de
Producători/Grup de producători (OP/GP) trebuie să treacă prin urmatoarele etape: depunerea,
aprobarea şi implementarea unui plan de recunoaştere.

Înfiinţarea unui grup de producători

Infinţarea grupurilor de producători se face pe baza legislaţiei în vigoare, respectiv
legea nr. 338 din 29 noiembrie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
37/2005 privind recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru
comercializarea produselor agricole şi silvice.
Dosarul de recunoaştere preliminară cuprinde minimum următoarele:
 Cerere de recunoaştere preliminară;
 Decizia Adunării Generale în care să se menţioneze acordul acesteia pentru
efectuarea demersurilor legale, în vederea obţinerii statutului de grup de
producatori recunoscut preliminar (decizia va fi consemnată într-un proces-
verbal semnat de toţi membrii asociaţi);
 Copie legalizată a actului constitutiv/statului din care să reiasă clar următoarele
prevederi: obiectul principal de activitate, reguli care să permită
producătorilor-membri să urmărească şi să participe în mod democratic la
adoptarea deciziilor în cadrul grupului; penalităţi pentru nerespectarea
obligaţiilor ce le revin conform actului constitutiv; regulile de admitere a noilor
membri, respectiv durata minimă a calităţii de membru; reglementările
contabile şi bugetare necesare pentru funcţionarea grupului.
 Plan de recunoaştere.

Avantajele recunoaşterii preliminare

Grupul de producatori va putea beneficia de sprijin financiar comunitar în cadrul
Organizării Comune de Piaţă, sub forma unui ajutor pentru înfiinţare şi activităţi
administrative. Valoarea ajutorului este variabilă in funcţie de valoarea producţiei
comercializate (VPC) şi a cheltuielilor efectiv realizate.
In acelaşi timp poate primi sprijin financiar, destinat acoperirii unei părţi din
investiţiile necesare, pentru obţinerea recunoaşterii ca organizaţie de producători.
De asemenea, grupul de producători poate avea acces la anumite măsuri din Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este modernizarea exploataţiilor agricole.

Scopul şi conţinutul planului de recunoaştere preliminară

Scopul planului de recunoaştere preliminară este dezvoltarea progresivă a grupurilor
de producători, astfel încât acestea să poată primi recunoaşterea ca organizaţie de producăori
după implementarea planului de recunoaştere.

 descrierea situaţiei persoanei juridice în cauză;

Planul de  informaţii despre sistemul centralizat de facturare şi înregistrare a
recunoaştere cantităţilor comercializate;
preliminară  durata estimată a planului de recunoaştere, care nu trebuie să
cuprinde: depaşească 5 ani;
  măsurile ce vor fi implementate, cu termenele de realizare a
acestora, în vederea obţinerii recunoaşterii ca organizaţie de
producători.

Măsuri care pot beneficia de ajutor financiar comunitar:

 Cheltuieli administrative;
 Studii de prefezabilitate şi fezabilitate;
 Contracte pentru realizarea de materiale publicitare în vederea promovării
imaginii grupului şi a produselor acestuia;
 Cheltuieli pentru procurarea de ambalaje necesare pregătirii produselor în
vederea comercializării;
 Cheltuieli pentru implementarea sistemelor de siguranţă şi securitate
alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producţie şi
gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurator, în special pentru
protecţia calităţii apelor, a solului şi a peisajului natural, precum şi menţinerea şi/sau
promovarea biodiversităţii;
 Cursuri de calificare a personalului propriu pentru standardizarea producţiei,
aplicarea sistemelor de siguranţă şi standardizarea producţiei, aplicarea sistemelor de
siguranţă şi securitate alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a
tehnicilor de producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului
înconjurator, marketingul produselor agricole, întocmirea de studii de piaţă;
 Cheltuielile aferente reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în
aplicare a acţiunilor planului de recunoaştere, inclusiv diurnele zilnice ale
participanţilor;
 Promovarea denumirilor/mărcilor grupurilor de producători;
 Costuri privind achiziţionarea de terenuri virane în vederea realizării unei
investiţii; maşini frigorifice pentru transportul produselor; maşini pentru sortarea,
calibrarea si etichetarea produselor; maşini pentru confecţionat ambalaje; spaţii
comerciale pentru desfacerea produselor; spaţii pentru depozitarea produselor.

Ajutorul financiar pentru planul de recunoaştere preliminară

Ajutoarele sunt variabile, în funcţie de VPC (VPC–este valoarea fără TVA a
producţiei membrilor pentru categoria/categoriile de produse pentru care s-a obţinut
recunoaşterea, comercializate prin intermediul grupurilor de producători recunoscute
preliminar) şi cheltuielile efective realizate pe măsurile din planul de recunoaştere preliminară.

Organizaţiile de producători (OP)

Scopul şi conţinutul programelor operaţionale
Organizaţiile de producători reprezintă elementul de bază în cadrul organizării comune
de piaţă pentru sectorul legume, prin intermediul cărora se doreşte realizarea unei producţtii
durabile şi competitive, reducerea costurilor, concentrarea ofertei, prevenirea şi combaterea
crizelor care pot apărea.
Scopul organizaţiei de producători este adaptarea producţiei membrilor OP la cerinţele
pieţei (cerere efectivă, calitate, preţ) şi consolidarea poziţiei acestora pe piaţă, prin finanţarea
programelor operaţionale.
O organizaţie de producători recunoscută poate beneficia de fonduri comunitare prin
elaborarea unui program operational. Programul operaţional reprezintă un ansamblu de măsuri
pe care organizaţia de producători recunoscută doreşte să le implementeze, în vederea
adaptării producţiei membrilor săi la cerinţele pieţei şi a consolidării poziţiei pe piaţă.
 Finanţarea comunitară a organizaţiilor de producători se face printr-un fond financiar
denumit fond operational (FO).

Crearea fondurilor operaţionale

Pentru a beneficia de asistenţă financiară comunitară, organizaţiile de producători vor
înfiinţa fonduri operaţionale constituite din contribuţiile financiare plătite de fiecare membru,
pe baza volumului şi/sau valorii producţiei comercializate.
Organizaţiile de producători deschid un “cont special dedicat” numai pentru
operaţiunile financiare din fondul operaţional.

Conţinutul programelor operaţionale

 situaţia iniţială a organizaţiei de producători privind
producţia, comercializarea şi echipamentele;
Programele operaţionale  obiectivele programului, luând în considerare
au o durată de aplicare comercializarea producţiei şi concentrarea ofertei;
minimă de 3 ani si  măsurile şi acţiunile propuse;
maximă de 5 ani şi conţin  durata programului;
proiecte executive care  modul de calcul şi cuantumul contribuţiilor financiare;
cuprind informaţii cu  informaţiile care justifică diferenţierea cuantumului
privire la: contribuţiilor;
 bugetul şi calendarul de execuţie a măsurilor pentru
fiecare an de punere în aplicare a programului.

Măsuri eligibile pentru plata ajutorului financiar comunitar în cadrul programelor

operaţionale:
 Costurile generale referitoare la fonduri sau la programul operaţional;
 Cheltuielile de personal (inclusiv costurile legate de salarii şi retribuţii, dacă
acestea sunt suportate de organizaţia de producători);
 investiţiile în vehicule dotate cu echipamente frigorifice sau de refrigerare;
 cheltuielile efectuate în vedera reuniunilor şi programelor de formare pentru
punerea în aplicare a acţiunilor programului operaţional;
 promovarea mărcilor de calitate;
 investiţiile sau acţiunile privind exploataţiile private, cu condiţia să contribuie
la obiectivele programului operaţional;

Controlul de conformitate cu standardele de comercializare

Controlul de conformitate cu standardele de comercializare (calitate) este unul din
elementele de bază indispensabile, care asigură o funcţionare corectă a organizării comune de
piaţă în sectorul de legume proaspete. Se efectuează în toate fazele de comercializare a
legumelor proaspete, respectând prevederile legislaţiei comunitare, privind organizarea
comună a pieţei legumelor.
Autoritatea responsabilă de coordonarea activităţii privind controlul de conformitate
cu standardele de comercializare este Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic în Producerea
şi Valorificarea Legumelor şi Fructelor (ISCTPVLF), în conformitate cu prevederile naţionale
în domeniu.
ISCTPVLF este un compartiment distinct în cadrul Direcţiei Generale de Inspecţii
Tehnice şi Control a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale.
ISCTPVLF este organizată şi funcţionează prin:
Autoritatea de coordonare – la nivelul MADR;
 Organismele de control – la nivelul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală
judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Înscrierea în baza de date, se face prin completarea unei
cereri, care se depune la organismul de control, desemnat pentru efectuarea controlului de
conformitate la legumele proaspete, pe raza căreia operatorul respectiv îşi desfăşoară
activitatea.

 Comercianţi en gross reprezentaţi de orice persoană

Categoriile de
operatori din sectorul
de legume, care vor fi
înscrişi în baza de date
sunt urmatoarele:
juridică care achiziţionează legume şi/sau fructe
proaspete în numele său şi le revinde altor comercianţi
cu ridicata sau amănuntul (depozite şi pieţe en gross);
 Persoane juridice care comercializează în numele terţilor
(misionari);
 Grupuri de producători;
 Organizaţii de producători;
 Cooperative de producători neasociate OP;
 Centre de achiziţionare şi condiţionare situate în bazinele
legumicole.
 CAPITOLUL 3
PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE

Cultivarea legumelor în cele mai diverse sisteme, nu este posibilă decât în condiţiile
cunoaşterii temeinice a biologiei speciei, a cerinţelor faţă de factorii de mediu şi de cultură.
Un rol deosebit de important în fundamentarea particularităţilor biologice ale speciilor, l-a
avut originea şi evoluţia plantelor legumicole de-a lungul timpului

3.1.Originea şi evoluţia plantelor legumicole.

Originea plantelor legumicole reprezintă un punct de plecare foarte important pentru
studierea speciilor legumicole, atât din punct de vedere biologic cât şi ecologic. În decursul
timpului plantele au evoluat continuu, ca răspuns al interacţiunii dintre organism şi mediul
înconjurător şi a selecţiei de către om, a celor mai valoroase forme. Un exemplu foarte
concludent privind evoluţia speciilor pornind de la formele sălbatice, se întâlneşte la varză.
Pornind de la mai multe specii sălbatice care formau o rozetă de dimensiuni mici (Brassica
rupestris, B. cretica, B. insularis) au apărut 7 forme cultivate de Brassica oleracea (fig. 2.1.)
printr-un proces nu foarte simplu, în care s-au îngroşat anumite părţi din plante, care au
denumit partea comestibilă.
O variabilitate accentuată prezintă şi ridichiile, care de la o greutate de 20-30 g a
rădăcinilor îngroşate, s-a ajuns la 30 kg/rădăcină; de asemenea, la această specie, foarte
diferită este lungimea rădăcinilor, care variază de la câţiva zeci de centimetri, la peste un
metru lungime.
La castraveţi sunt soiuri şi hibrizi cu fructe mici (tip Cornişon, lungime până la 10-12
cm şi greutatea de 50-60 g) şi soiuri sau hibrizi cu fructe mari (lungime 30-40 cm şi greutatea
200-300 g); la dovleci variabilitatea este foarte evidentă, pornind de la fructele de dovlecei de
50-60 g până la fructele de dovleac care ating câteva zeci de kilograme, chiar sute.
Originea plantelor legumicole este în mare măsură stabilită printr-un complex de studii
aprofundate, cercetările stabilind 12 centre genice pentru plantele de cultură (fig. 3.2. şi
tabelul 3.1.).
În funcţie de zona climatică (temperată sau tropicală) şi de partea de plantă care se
consumă, numărul speciilor legumicole cultivate este diferit (tabelul 3.2.).

Evoluţia plantelor legumicole

evoluţia filogenetică;
Evoluţia plantelor
legumicole este privită sub 2
aspecte: evoluţia ontogenetică.

Evoluţia filogenetică se referă la etapele evoluţiei plantelor de-a lungul generaţiilor

şi este influenţată de succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii. Dacă
condiţiile de mediu în care plantele s-au format se schimbă, apare un nou mod de manifestare,
apar însuşiri şi caractere noi.
Schimbări ale modului de manifestare se întâlnesc la unele soiuri de ceapă care s-au
format în condiţii de zi lungă. Dacă acestea sunt cultivate în condiţii de zi scurtă, plantele nu
formează bulb. Această manifestare este folosită pentru practică, pentru obţinerea cepei de
stufat, care se cultivă toamna sau primăvara devreme, când zilele sunt scurte. Salata, spanacul,
cultivate în condiţii de zi lungă, formează o rozetă de frunze şi trec rapid la stadiul de înflorire
şi fructificare. Dacă se cultivă în perioadele cu zile scurte, plantele formează o rozetă foarte
bogată de frunze, nu înfloresc, şi acest lucru se valorifică în practică pentru obţinerea masei
vegetative (a frunzelor) care se consumă. Intervenţia omului este evidentă în schimbarea
condiţiilor de mediu prin tehnologia de cultură, ameliorarea plantelor, extinderea ariei de
cultivare etc., mai ales dacă schimbarea succesiunii condiţiilor de mediu apare cât mai
aproape de începutul vieţii organismului. Omul prin intervenţiile sale, pe măsura aprofundării
cercetărilor de biologie moleculară şi ingineriei genetice, a făcut posibilă crearea de soiuri şi
hibrizi cu calităţi şi însuşiri superioare, la care se manifestă fenomenul heterozis, în prezent în
legumicultură acest fenomen se întâlneşte la circa 20 de specii (tomate, castraveţi, varză,
ceapă etc.).

Fig. 3.1 Schema evoluţiei speciilor vărzoase, pornind de la specii sălbatice: 1 – specia
sălbatică, 2 – formă ramificată, 3, 4 – varza de Bruxelles, 5 – varza de frunze, 6 – varza de
cocean, 7- ridiche, 8- gulie, 9 – varză roşie, 10 – varză creaţă, 11 – broccoli, 12 – broccoli,
13 – conopidă (Wien, 1977)
 Fig. 3.2 Centrele de origine ale speciilor legumicole

Tabelul 3.1.
Centrele de origine a speciilor legumicole
(Zhukovsky, 1968)
Centrul Specii legumicole
vinete, fasole, varză chinezească, varza de Pekin,
Chino-japonez castraveţii cu fructul mic, buretele de baie, ceapa de iarnă,
pepenele galben etc.
Indo-malaiezian basella, Benincasa, fasolea (Vigna), vinete, castraveţi
Australia spanacul de Noua-Zeelandă
Indo-birmanez vinete, castraveţi, lufa, ridichi,
Asia centrală usturoi, sfeclă, morcov, spanac, ceapă, bob, pepene
galben
Orientul apropiat usturoi, bob, mazăre, pepene galben, praz
Mediteranean anghinare, cardon, ţelină, fenicul, salată, ceapă, ridichi,
praz, sparanghel, cicoare, scorţoneră, pătrunjel, revent
African vinete, castraveţi,
Euro-siberian usturoi, sparanghel, sfeclă, lobodă, cicoare, varză,
creson de fântână, ridichi
Sud-american fasole, cartof, tomate, ardei
Centro-american dovlecei, fasole, tomate, ardei, cartof
Nord-american topinambur

Tabelul 3.2.
Frecvenţa speciilor legumicole cultivate în funcţie de zona climatică
Partea comestibilă a plantei % speciei din total
Zona temperată Zona tropicală
Rădăcina şi/sau axul 21 5
hipocotilului
Rizomi, tuberculi, 13 22
bulbi
 Tulpini tinere şi 5 11
lăstari
Tulpini mature 1 2
Frunze şi muguri 29 19
Inflorescenţe 4 9
Fructe 17 21
Seminţe 10 9
 3.2.Clasificarea botanică a plantelor legumicole.
Numărul foarte mare de plante care se pot consuma (peste 250 de specii) a impus la un
moment dat o împărţire a acestora după anumite criterii, pentru a putea fi mai uşor urmărite şi
studiate. În România, în prezent, se cultivă în jur de 40 de specii de plante legumicole care
deţin ponderea suprafeţelor ocupate cu legume şi circa 25-30 de specii care se cunosc mai
puţin şi care ocupă suprafeţe foarte mici (scorţoneră, barba caprei, fenicul, ţelină şi sfeclă de
peţiol, sparanghel, andive, asmăţui, batat, varză de Bruxelles, broccoli etc.).

 după familia botanică;

Plantele legumicole se pot  după partea comestibilă;
clasifica după mai multe criterii  după durata de viaţă;
astfel:  după tehnologia de cultură.

Clasificarea după familia botanică

Plantele legumicole aparţin unui număr mare de familii botanice, acestea fiind grupate
după unele particularităţi comune. Acest criteriu de clasificare are un puternic caracter
ştiinţific, întrucât permite încheierea unor acorduri, proiecte de colaborare cu specialişti din
străinătate, pornind de la denumirea ştiinţifică a speciei, pentru a nu crea confuzii. Nu prezintă
importanţă practică.

Familia botanica Plante legumicole

Solanaceae tomate, ardei, vinete
Cucurbitaceae castraveţi, pepeni, dovlecei
Umbeliferae morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, mărar
Cruciferae varză, conopidă, ridichi, gulie
Liliaceae ceapă, usturoi, praz, sparanghel
Leguminoasae mazăre, fasole, bob
Chenopodiaceae sfeclă, spanac, lobodă
Compositae salată, cicoare, anghinare
Malvaceae bame
Polygonaceae ştevie, măcriş, revent
Labiatae cimbru, cimbrişor
Aizoaceae spanac de Noua Zeelandă
Agaricaceae ciuperca albă
Coprinaceae Coprinus comatus Mull ex Fr. grax
Polyporaceae Pleurotus ostreatus, P. florida, P. cornucopiae, P.
sajor-caju
Strophariaceae Stropharia rugosa Farlow Kuhner
Gramineae porumbul zaharat

Clasificarea după organele comestibile

După partea comestibilă plantele legumicole se împart în:
 plante legumicole de la care se consumă rădăcina: morcov, pătrunjel,
păstârnac, ţelina pentru rădăcină, scorţoneră, nap etc. La aceste specii rădăcina creşte în
dimensiuni datorită hipertrofierii ţesutului parenchimatic, se îngroaşă şi capătă forme
diferite: cilindrice, ovale, sferice etc.
 În ţesutul conducător, se acumulează apa şi substanţele minerale de rezervă, de
tipul amidonului, inulinei, zaharurilor, care asigură supravieţuirea speciilor mai mulţi ani,
majoritatea dintre ele fiind bienale sau perene. Plantele mai puţin cunoscute şi cultivate la noi
în ţară din această grupă sunt: scorţonera, barba caprei, napul, brojba, care nu necesită o
tehnologie specială de cultură. Se consumă de obicei sub formă de salată, garnituri etc. Pentru
aceasta rădăcinile se spală, se aleg cele mai sănătoase, se îndepărtează epiderma şi se fierb. Se
taie cubuleţe, se amestecă cu maioneză sau diverse sosuri şi apoi se consumă. Batatul se poate
folosi în cofetărie şi patiserie la prepararea diverselor creme sau se taie felii subţiri, se prăjeşte
în ulei şi se obţin chipsuri.
 plante legumicole de la care se consumă tulpina: gulia, ceapa, usturoiul,
prazul. Depunerea substanţelor de rezervă are loc fie în partea aeriană a acesteia, deasupra
coletului (gulie), în părţile terminale ale lăstarilor subterani (stoloni) unde se depune în special
amidon (cartof), fie în partea subterană denumită şi bulb (ceapă, usturoi etc.). La această
ultimă grupă de plante, tulpina este comprimată şi are forma unui disc pe care sunt prinşi
mugurii vegetativi şi frunzele cărnoase sau tunicile în care se depozitează zaharuri, uleiuri
eterice, fitoncide, substanţe albuminoide etc.
De la usturoiul verde, ceapa de Egipt, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, praz, se
consumă tulpina falsă reprezentată de părţile bazale ale frunzelor verzi în formă de tunici
suprapuse şi etiolate, care cresc în dimensiuni prin acumularea substanţelor nutritive de
rezervă.
 plante legumicole de la care se consumă peţiolul şi teaca frunzei îngroşată:
revent, sfecla de peţiol (mangold), ţelina de peţiol, cardon, fenicul, etc. Aceste specii se
caracterizează prin aceea că, substanţele nutritive de rezervă se depun în peţiolul frunzei,
acesta creşte în dimensiuni, capătă însuşiri oganoleptice specifice fiecărei specii şi devine
fraged. Astfel, peţiolii de revent au gust acrişor şi se folosesc la prepararea compoturilor,
dulceţurilor, peltelelor etc.; gust dulce şi aromă foarte plăcută prezintă teaca îngroşată a
frunzei la fenicul, care se consumă atât în stare crudă, în salate de crudităţi asortate, cât şi
fiartă şi amestecată cu maioneză sau sosuri albe, constituind o garnitură foarte gustoasă.
 plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi etiolate: salata de
frunze, spanacul, basella, ceapa şi usturoiul, scarola, spanacul de Noua Zeelandă, varza de
frunze, mărarul, pătrunjelul de frunze, leuşteanul, măcrişul etc. Aceste legume mai poartă
denumirea şi de verdeţuri. În această grupă practic pot intra toate acele plante ale căror frunze
nu sunt toxice şi care posedă însuşiri organoleptice acceptabile. Limbul fruzelor are forme şi
mărimi diferite în funcţie de specie, dar în funcţie de cantitatea de asimilate depozitate, poate
avea o consistenţă pieloasă (basella, spanacul de Noua Zeelandă) sau fină (loboda, salata de
frunze, mărarul), conţinut în uleiuri eterice (pătrunjel, mărar, ţelină, rosmarin) care duc la
creşterea valorii condimentare, alimentare şi terapeutice a legumelor precum şi alte elemente
nutritive (vitamine, compuşi pe bază de Fe, Mg). Aceste legume se recomandă să se consume
cu preponderenţă primăvara devreme, pentru refacerea necesarului de vitamine şi săruri
minerale a organismului, privat în timpul iernii de aceste elemente esenţiale ale vieţii.
Aceste specii nu necesită tehnologii speciale de cultură, nu sunt pretenţioase
faţă de condiţiile de mediu, se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe.
 plante legumicole de la care se consumă lăstarii: sparanghelul. Aceştia cresc în
fiecare an din mugurii de pe rizomi şi se consumă fie etiolaţi (deci se recoltează imediat ce au
apărut la suprafaţa solului), fie verzi de la soiurile şi hibrizii care îşi păstrează turgescenţa şi
frăgezimea acestora, în condiţii de lumina.
 plante legumicole de la care se consumă mugurii terminali sau axilari cu
creştere activă şi închisă: varză albă, varză creaţă, varză roşie, varză de Bruxelles, salata de
căpăţână, andivele. Ca urmare a selecţiei repetate, aceşti muguri s-au hipertrofiat, şi-au
modificat forma şi dimensiunile avute anterior depunerii substanţelor de rezervă, poartă
denumirea de căpăţână şi au cerinţe relativ reduse faţă de factorii de mediu. Din această grupă
mai puţin cunoscută este varza de Bruxelles care prezintă în vârful tulpinii un mugure activ şi
deschis, ceea ce conduce la o tulpină înaltă de peste 1 m, iar lateral, la axila fiecărei frunze
apar verzişoarele de mărimea unei nuci, aşezate în spirală pe tulpină. Se consumă de regulă
preparată ca sufleu, pane, cu maioneză, cu sos de tarhon etc.
 plante legumicole de la care se consumă inflorescenţa: anghinare, conopidă,
brocoli. Substanţele de rezervă se depun în primordiile de inflorescenţă, pedicelii florali, baza
receptacului sau în bractei, rezultând în final nişte căpăţâni false. Anghinarea şi brocolii pe
lângă proprietăţile terapeutice, au şi o serie de însuşiri organoleptice care fac să fie apreciate
de consumatorii din vestul Europei şi nu numai. Astfel, anghinarea este cunoscută din timpuri
foarte vechi la popoarele din bazinul mediteranean (Italia, Spania, Franţa) unde se cultivă pe
suprafeţe întinse şi face parte din sortimentul de bază al acestor ţări. Anghinarea este o plantă
perenă, care prezintă frunze mari, lung peţiolate, puternic sectate, de culoare cenuşie, are
capacitate bună de lăstărire, fiecare lăstar purtând în vârf o inflorescenţă.
Partea comestibilă se poate consuma în moduri foarte diferite şi anume: ca
murătură, la cuptor, anghinare umplută, sufleu etc. Brocoli este foarte asemănătoare cu
conopida, se consumă la fel ca şi aceasta. Deosebirea între cele două specii constă în aceea că
broccoli prezintă butonii florali într-un stadiu mai avansat de dezvoltare decât conopida, are
culoare verde şi este mai fină la gust. Nu se pretează la conservare prin murare.
 plante legumicole de la care se consumă fructele: tomate, ardei, castraveţi,
pepeni verzi, pepeni galbeni, fasole pentru păstăi, mazăre pentru păstăi etc. De-a lungul
timpului, fructele aparţinând speciilor acestei grupe, au devenit mai mari, mai suculente şi mai
aromate, decât atunci când plantele au început să fie cultivate.
plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazăre, fasole, bob şi majoritatea
plantelor aromatice şi condimentare (mărar, anason, coriandru, fenicul, chimen etc.). La
aceste specii acumularea substanţelor de rezervă se face numai în seminţe, care la maturitatea
tehnică prezintă un volum mai mare, creşte concentraţia în uleiuri eterice şi capătă un gust
specific

Clasificarea după durata de viață

Plantele legumicole au durata de viaţă şi perioada de vegetaţie diferită în funcţie de
particularităţile botanice, biologice şi morfologice.
După durata de viaţă, plantele legumicole se împart astfel:
 plante anuale,
 plante bienale;
 plante trienale;
 plante perene.
Plantele anuale sunt plantele care parcurg întreg ciclul de viaţă în cursul unui singur
an. Apartenenţa speciilor la diferite familii botanice, determină pretenţii diferite faţă de
factorii de mediu şi prezintă particularităţi de creştere şi dezvoltare specifice fiecărei specii.
Unele plante anuale (castraveţi, tomate), dacă se cultivă în condiţii cât mai apropiate de cele
în care s-au format (regiunile sudice ale globului) sau în sere, pot creşte şi fructifica mai mulţi
ani la rând, comportându-se ca plante perene. Sunt plantele anuale: tomatele, ardeiul, vinetele,
castraveţii, dovleceii, mazărea, fasolea, spanacul, loboda, salata, mărarul, bamele, ridichiile de
lună, conopida etc.
Plantele bienale îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe parcursul a doi ani de zile. Din
această categorie fac parte: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ceapa ceaclama şi de
apă, varza etc. În primul an de cultură se porneşte de la sămânţă, se întreţine cultura după
tehnologia specifică, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se obţin părţile comestibile (bulbi,
rădăcini îngroşate, căpăţâni etc.), din care o parte se folosesc pentru consum, iar o parte (cele
tipice soiului sau hibridului) se folosesc ca plante mamă, în vederea obţinerii seminţelor.
În anul al doilea, se înfiinţează culturi semincere cu material sortat şi păstrat în acest
scop, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin seminţele.
Schematic ciclul de viaţă al plantelor bienale este următorul:
o anul I - sămânţă - perioada de vegetaţie - obţinerea părţii comestibile, o
parte destinată consumului şi o parte ca plante mamă;
o anul II - plante mamă - perioadă de vegetaţie - sămânţă.
În general, plantele bienale se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare la
temperaturi scăzute, culturile înfiinţându-se primăvara foarte devreme, când în sol
temperatura este de 3-4°C (la speciile care se seamănă direct) şi ceva mai târziu la plantele la
care se foloseşte răsad (vărzoase). În general, plantele bienale nu sunt pretenţioase faţă de
tehnologia de cultură, necesitând lucrări de îngrijire obişnuite. Cele cu răsărire greoaie
(umbelifere) necesită terenuri curate de buruieni şi care nu formează crustă, pentru a nu
împiedica răsărirea uniformă a plantelor.
Plantele trienale sunt reprezentate de ceapa de arpagic, care necesită 3 ani pentru
parcurgearea tuturor etapelor. Astfel, în primul an, se înfiinţează cultura pornind de la
sămânţă, obţinându-se arpagicul, după o tehnologie specifică. În anul al II-lea, cultura se
înfiinţează prin plantarea arpagicului, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin bulbii de
ceapă. Din aceştia o parte se folosesc pentru consum, sau se păstrează, iar o altă parte se
folosesc pentru înfiinţarea culturilor semincere. În anul al III-lea, se plantează bulbii de ceapă,
se execută lucrările de îngrijire specifice semincerilor de ceapă şi se obţin seminţele.
Plantele perene sunt plante legumicole care au o durată de viaţă de câţiva ani. Se
caracterizează prin aceea că, în fiecare primăvară îşi reiau creşterea, fructifică, iar la sfârşitul
perioadei de vegetaţie partea aeriană piere, perenitatea speciei fiind asigurată prin intermediul
organelor subterane, în care se depozitează substanţele de rezervă. Plante perene sunt:
sparanghelul, anghinarea, hreanul etc.
În general, sunt plante rezistente la temperatură scăzută (pot suporta temperaturi de -
20°C şi chiar mai mult), vegetează primăvara foarte devreme, fiind folosite în cura de
verdeţuri (ştevia, măcrişul, urzica etc.) şi se prelungeşte perioada de vegetaţie până toamna
târziu. Se cultivă după tehnologii diferite, unele (sparanghelul) necesitând lucrări de îngrijire
cu totul speciale.

Clasificarea după tehnologia de cultură

Acest criteriu de clasificare are la bază elementele comune mai multor specii
legumicole, privind modul de înfiinţare şi întreţinere al culturii. Are un pronunţat caracter
practic, întrucât oferă informaţii precise privind cultura uneia sau altei dintre specii.
Plantele legumicole se împart în mai multe grupe:
 rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină de rădăcină, sfeclă roşie,
ridichi, scorţoneră, barba caprei). Aceste specii se cultivă prin semănat direct (cu excepţia
ţeliei), prezintă seminţe mici (excepţie sfecla şi ridichiile), necesită o pregătire foarte bună a
patului germinativ şi o umiditate corespunzătoare în sol, mai ales la umbelifere. La acestea,
datorită conţinutului ridicat în uleiuri eterice, hidratarea seminţelor este mai greoaie, de aceea
pentru o răsărire uniformă şi optimă apa are un rol esenţial. Aceste specii se seamănă
primăvara devreme.
 bulboase (ceapa, usturoiul şi prazul). Aceste specii se pretează la înfiinţarea
culturilor toamna, înainte de venirea îngheţului (ceapă, usturoi pentru stufat) sau primăvara
foarte devreme, nefiind pretenţioase faţă de căldură. Înfiinţarea culturilor se face prin semănat
direct (ceapa ceaclama) prin răsad (ceapa de apă şi praz) şi prin plantarea arpagicului (ceapa
de arpagic) sau a bulbililor (usturoi, ceapă eşalotă). Necesită o bună pregătire a terenului atât
pentru semănat cât şi pentru plantat, se cultivă după o tehnologie simplă, dar cu respectarea
tuturor verigilor tehnologice.
 vărzoase (varza albă, varza roşie, varza chinezească, varza de Bruxelles,
conopida, brocoli, gulia etc.). Toate aceste specii se cultivă prin plantarea răsadului, în cultură
de primăvară sau de toamnă (varza albă, conopida, brocoli) sau într-un singur ciclu (varza
roşie, varza de Bruxelles, gulia etc.). Nu sunt pretenţioase faţă de căldură, unele se pretează la
cultura succesivă (varza albă, conopida), altele la cultura asociată (gulia, varza albă) cu
rezultate foarte bune. Sunt pretenţioase faţă de apă, de aceea trebuie să se ţină cont de
amplasarea culturilor în apropierea surselor se apă.
 păstăioase (mazăre, fasole, bob, bame). Se caracterizează printr-o capacitate
foarte bună de fixare a azotului din atmosferă, prin bacteriile fixatoare de azot care
îmbogăţesc solul în acest element, de aceea sunt considerate cele mai bune plante
premergătoare pentru toate celelalte specii legumicole. Se cultivă prin semănat direct,
primăvara foarte devreme (mazărea şi bobul) şi ceva mai târziu fasolea, deoarece este mai
pretenţioasă faţă de căldură (temperatura minimă de germinare este de 8-10°C). Se pretează la
succesiuni de culturi. Bamele sunt foarte pretenţioase la căldură, de aceea se seamănă după 15
mai în zona de sud a ţării.
 solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) - Sunt specii legumicole pretenţioase
la căldură, se pretează la toate sistemele de cultură (câmp, spaţii protejate, sere, răsadniţe), se
înfiinţează preponderent prin plantarea răsadului, după trecerea pericolului brumelor târzii de
primăvară, dar şi prin semănat direct (tomatele de vară-toamnă). Prezintă cea mai mare
importanţă economică, se cultivă pe cea mai mare suprafaţă şi în toate zonele de cultură a
plantelor legumicole.
 bostănoase (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi). Aceste specii
manifestă pretenţii ridicate faţă de factorii de vegetaţie, în special faţă de temperatură, se
cultivă atât prin semănat direct cât şi prin răsad (pepenii verzi numai pentru cultura timpurie).
Se caracterizează printr-un ritm accelerat de creştere, răsărirea are loc la câteva zile, dacă
temperatura şi umiditatea sunt la parametrii optimi. Se pretează la cultura în câmp, solarii şi
sere (cu excepţia pepenilor verzi).
 verdeţuri (salată, spanac, pătrunjel, mărar, ţelină şi sfeclă de peţiol, cicoare,
basella etc.). Se cultivă prin semănat direct sau prin răsad (salată, cicoare etc.). Au perioadă
de vegetaţie diferită, ceea ce permite folosirea acestora în succesiuni de culturi, culturi
asociate etc. Se cultivă toamna şi primăvara devreme.
 tuberculifere (cartof, batat). Sunt specii care se înmulţesc în exclusivitate pe
cale vegetativă. La temperaturi sub 0°C partea aeriană piere. Necesită soluri uşoare, bine
aprovizionate cu apă şi elemente nutritive, necesită bilonare.
 aromatice şi condimentare. Sunt specii care se cultivă pe suprafeţe foarte
mici, prin semănat direct, conţin uleiuri eterice, necesită un pat germinativ foarte bine pregătit
şi umiditate suficientă în sol pentru asigurarea unei răsăriri uniforme. Dintre acestea amintim:
anasonul, coriandrul, cimbrul, chimenul, feniculul etc.
 perene (sparanghel, ştevie, măcriş, revent). Se caracterizează prin accea că
ocupă terenul câţiva ani, nu intră în asolamentul legumicol, se înmulţesc de obicei pe cale
vegetativă, se cultivă după o tehnologie destul de simplă (la sparanghel se aplică unele lucrări
specifice).
 ciuperci şi porumb zaharat sunt o grupă aparte. Se cultivă după tehnologii
specifice şi foarte diferite, prezintă importanţă economică foarte diferită.
 CAPITOLUL 4
PARTICULARITĂŢILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII PLANTELOR
LEGUMICOLE

Creşterea este un proces cantitativ, ireversibil, care contribuie la mărirea

dimensiunilor plantelor (creşterea în înălţime, apariţia lăstarilor, creşterea frunzelor etc.).
Acest proces este controlat genetic, dar foate mult influenţat de condiţiile de cultură (hrană,
apă, căldură, lumină) şi determină apariţia tulpinii, frunzelor şi rădăcinilor.
Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ care conduce la apariţia organelor de
reproducere. Florile din punct de vedere morfologic pot fi hermafrodite (solanacee, fasole,
mazăre) şi unisexuate (cucurbitaceele). Majoritatea plantelor prezintă organele de reproducere
bărbăteşti (staminele) şi organele femeieşti (pistilele) în aceeaşi floare (plante cu flori
hermafrodite. Florile unisexuate (au un singur sex) pot fi pe plante monoice (flori unisexuate
pe aceeaşi tulpină) sau pe plante dioice (flori bărbăteşti pe o plantă şi flori femeieşti pe altă
plantă). Plante dioice sunt: spanacul, sparanghelul etc.
Polenizarea florilor la plantele legumicole poate fi:
- autogamă (autopolenizare) - când polenizarea are loc cu polen de la aceeaşi floare sau
de la alte flori de pe aceeaşi plantă (polen propriu). Se întâlneşte la tomate, ardei,
vinete, fasole, mazăre etc.
- alogamă (încrucişată) - când polenizarea se face cu polen de la alte plante. Dacă
polenizarea se face cu ajutorul insectelor procesul se numeşte polenizare alogamă
entomofilă şi se întâlneşte la varză, ceapă, sparanghel etc. Dacă polenizarea se face
cu ajutorul vântului, polenizarea este numită alogamă anemofilă (la spanac, sfeclă,
lobodă).
Plantele legumicole prezintă o serie de particularităţi privind creşterea şi dezvoltarea.
La cucurbitacee întâlnim pe aceeaşi plantă atât flori bărbăteşti cât şi femeieşti, dar
proporţia este diferită. Astfel, la unele soiuri, pe tulpina principală şi pe ramificaţiile de ordin
inferior, se află mai multe flori bărbăteşti, iar pe ramificaţiile de ordin superior predomină
florile femeieşti. Florile femeieşti se recunosc prin forma ovarului care este asemănătoare cu a
fructului. Pentru a obţine un număr mai mare de flori fermele, deci un potenţial productiv mai
mare, se efectuează ciupiri repetate care stimulează ramificarea. De asemenea, fructele apar şi
cresc concomitent cu formarea de noi flori, frunze şi cu creşterea plantei. Există soiuri care
formează fructe fără fecundare, procesul fiind denumit partenocarpie, iar fructele
partenocarpice. De asemenea, există hibrizi care formează, atât pe tulpina principală, cât şi pe
lăstari, numai flori femele, sunt foarte productivi şi se numesc numiţi hibrizi ginoici. La
hibrizii ginoici nu este necesară ciupirea repetată a plantei pentru stimularea ramificării şi
formarea florilor femele, făcându-se astfel economie de forţă de muncă la lucrările de
întreţinere.
La tomate, fasole şi mazăre există două tipuri de soiuri: cu creştere nedeterminată
(prezintă în vârf un mugure vegetativ, fructele apar şi cresc concomitent cu creşterea tulpinii)
şi cu creştere determinată (în vârf la un moment dat, mugurele vegetativ se transformă în
mugure florifer şi se limitează creşterea în înălţime a plantei).
La ardei, la punctul de ramificare al tulpinii apare de obicei o floare, care la culturile
din sere se recomandă să fie îndepărtată încă din faza de boboc, pentru ca ramificaţiile să
crească cât mai uniforme, dând posibilitatea alegerii a 3-4 mai viguroase, pentru conducerea
plantelor.
La conopidă, spanac, salată, ceapă verde etc., zilele scurte şi temperaturile mai
scăzute determină obţinerea părţilor comestibile de calitate şi cu perioadă mai lungă de
menţinere în acest stadiu. Din contră, zilele lungi şi temperatura ridicată favorizează trecerea
rapidă a plantelor din faza de creştere vegetativă în faza de fructificare, iar calitatea părtilor
comestibile scade simţitor. Păstrarea usturoiului la temperaturi ridicate (peste 20°C) face ca
plantele să nu formeze bulb; răsadul de ceapă plantat întârziat (la începutul îngroşării bulbului)
nu mai formează bulb; arpagicul păstrat la 3-5°C sau la 15-18°C nu formează bulbi, doar
tulpini florifere (fuşti).

4.1.Etapele şi fazele de vegetaţie

Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor în cursul unei
generaţii şi înregistrează 3 perioade de viaţă:

4.2.Sămânţa şi germinaţia
1. Perioada de sămânţă, care cuprinde 3 faze:
- faza embrionară - se desfăşoară din momentul fecundării până la maturarea
seminţelor. Noile organisme sunt foarte sensibile în această fază, prezintă cea mai mare
plasticitate ecologică şi sunt strâns legate de planta mamă;
- faza de repaus - durează din momentul în care seminţele devin mature din punct de
vedere fiziologic, până când se declanşează procesul de germinare al acestora. În această fază
procesele biochimice sunt mult încetinite, de aceea unele condiţii de mediu mai precare din
perioada de păstrare, nu afectează viabilitatea seminţelor. Cu cât temperatura din perioada de
păstrare este mai scăzută (4-5°C) şi umiditatea relativă mai mică, cu atât perioada de păstrare
a seminţelor este mai mare.
Repausul profund începe imediat după recoltare şi se menţine o anumită perioadă de
timp în funcţie de specie. Asigurarea unor condiţii optime de germinare nu pot duce la
declanşarea procesului de germinare, întrucât repausul este considerat o necesitate biologică,
iar germinarea seminţelor este posibilă după satisfacerea repausului.
Repausul forţat urmează repausului profund şi apare datorită lipsei sau insuficienţei apei şi
căldurii.
- faza de germinare - începe din momentul crăpării tegumentului seminal şi ţine până
la formarea primei frunze adevărate. În această fază plantele manifestă cerinţe deosebite faţă
de umiditate (apa având rol esenţial în hidratarea seminţelor şi plesnirea tegumentului),
temperatură (trebuie atins cel puţin plafonul minim de temperatură de la care se declanşează
germinarea seminţelor) şi oxigenul care este indispensabil, lipsa acestuia în substrat ducând la
putrezirea seminţelor, asociat şi cu alte cauze (umiditate excesivă, temperatură scăzută etc.).
După răsărire plantele sunt foarte sensibile, firave şi supuse unui proces de selecţie naturală
foarte riguros. În această fază supravieţuiesc plantele viguroase care provin din seminţe
sănătoase, mari, cu substanţe de rezervă suficiente pentru hrănirea embrionului.
4.3.Creşterea vegetativă
Perioada de creştere vegetativă, care cuprinde 3 faze:
- faza de răsad care durează de la apariţia primei frunze adevărate şi până la începerea
depunerii substanţelor de rezervă în organele specializate. În această fază, hrana sintetizată de
plante este folosită în exclusivitate pentru creşterile vegetative, iar raportul între procesele de
asimilaţie şi dezasimilaţie este aproape unitar (se consumă atât cât se produce). Pentru
asigurarea creşterii normale în această fază, un rol important îl joacă factorii de vegetaţie
(temperatura, lumina, umiditatea, hrana şi solul sau substratul) care trebuie să atingă valori
apropiate de cerinţele speciei respective.
- faza de acumulare a substanţelor de rezevă - începe din momentul în care surplusul
de hrană sintetizat de plante, se depune în organe specializate. Acestea îşi modifică forma,
dimensiunile şi devin părţi comestibile ale plantelor legumicole. Depunerea substanţelor de
rezervă se face în frunze, acestea cresc în dimensiuni (salată, spanac, sfeclă de frunze, ţelină
pentru frunze, basela etc.), în tulpini subterane (cartof), în tulpini aeriene (gulie), în fructe
(tomate, ardei, vinete, bame, fasole etc.), în primordii de inflorescenţă, (conopidă, brocoli), în
muguri (vărzoase) etc.
- faza de repaus - este specifică plantelor bienale, trienale şi multianuale şi începe din
momentul în care metabolismul plantei se reduce foarte mult datorită factorilor de mediu
nefavorabili (temperatură scăzută, zile scurte). În această fază frunzele şi rădăcinile active
mor, cu excepţia plantelor multianuale la care rădăcinile rămân active, însă procesele
metabolice se desfăşoară într-un ritm foarte scăzut. Faza de repaus este şi o metodă de
adaptare a plantelor perene la condiţiile de mediu, specifice ţării noastre, perenitatea fiind
asigurată de către organele subterane în care se depozitează substanţele de rezervă. Intrarea în
repaus mai este influenţată şi de acumularea acidului abscisic (Burzo, 1992) şi este controlată
genetic.
Ieşirea din repaus diferă cu specia şi este determinată de scăderea concentraţiei
acidului abscisic în muguri, de temperatura scăzută care stimulează biosinteza giberelinelor,
fapt care duce la întreruperea repausului .

4.4.Înflorirea şi fructificarea.
Perioada de reproducere, care cuprinde 3 faze:
- faza de îmbobocire care începe odată cu apariţia bobocilor florali şi se încheie cu
maturarea celulelor sexuale (a gameţilor). Această fază se caracterizează prin creşterea
suprafeţei de asimilaţie, schimbarea compoziţiei chimice a organelor vegetative, iar recoltarea
părţilor comestibile trebuie să se facă înaintea apariţiei tulpinilor florifere.
- faza de înflorire - durează din momentul maturării gameţilor până în momentul
fecundării şi coincide cu deschiderea florilor la unele specii legumicole, dar se poate
desfăşura şi înaintea deschiderii florilor; se impune alegerea corectă a momentului hibridării
pentru obţinerea unor rezultate bune.
- faza de fructificare - ţine din momentul fecundării şi până când seminţele devin
mature din punct de vedere fiziologic şi independente de planta mamă. Aceasta este faza care
încheie ciclul ontogenetic al plantelor dintr-o generaţie şi faza care începe noua generaţie.
Plantele mamă de la speciile anuale, bienale şi trienale se epuizează, iar embrionii se fortifică
şi aceştia vor forma noua generaţie. La speciile multianuale, în faza de maturare a seminţelor,
în organele specializate se depun substanţele de rezervă asigurând perenitatea speciei.
Parcurgerea acestor perioade diferă cu specia şi anume:
- la plantele legumicole anuale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie,
faza de răsad - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare, suprapunerea
fazelor fiind evidentă;
- la plantele legumicole bienale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie
- faza de răsad (plantele în primele faze) - faza acumulării substanţelor de rezervă - faza de
repaus - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare;
- la plantele legumicole multianuale se trece prin perioada de sămânţă şi a creşterii
vegetative cu fazele aferente în primii doi ani, iar apoi în fiecare an planta înfloreşte şi
fructifică normal.

4.5.Substanţe regulatoare de creştere.

1. Substanţe stimulatoare
În grupa substanţelor stimulatoare sunt cuprinse:
- auxinele;
- giberelinele;
 - citochininele.
Auxinele sunt substanţe care controlează în principal procesul de creştere al plantelor.
Acestea pot fi endogene (naturale), sintetizate de către plante şi acumulate în organele tinere
(muguri, vârfuri de creştere). Pe baza auxinelor endogene au fost obţinute pe cale chimică o
serie de compuşi asemănători ca structură şi ca mod de acţiune cu acestea.
Rolul auxinelor este de a stimula creşterea în înălţime prin diviziunea şi elongaţia
celulelor, formarea rădăcinilor şi creşterea capacităţii de absorbţie a apei şi elementelor
minerale, creşterea fructelor, îngroşarea membranelor celulare, stimularea înrădăcinării
butaşilor la speciile legumicole care se înmulţesc prin butaşi (batat), germinarea seminţelor şi
stimularea fructificării.
Dintre auxinele sintetizate pe cale artificială, o folosire mai largă au următoarele:
ANA (acidul naftil acetic), AIA (acidul indolil acetic), IBA (acidul indolil butiric), BIB (beta
indolil butiric),. Aceste substanţe se folosesc în doze foarte mici pentru a avea efectul de
stimulare a unor procese, în concentraţii mari pot deveni toxice. Astfel, AIA şi BIB se
folosesc în concentraţie de 1-200 mg/l, ANA 1-10 mg/l etc.
Giberelinele sunt substanţe cu acţiune stimulatoare, descoperite şi izolate din ciuperca
Gibberella fujikuroi. Giberelinele au fost depistate şi în seminţele şi rădăcinile speciilor
leguminoase (mazăre, fasole), în tuberculii de cartof şi în seminţele imature de pepene verde.
Pe cale artificială s-au creat până în prezent 23 de gibereline, cu acţiune asemănătoare celor
sintetizate de către plante şi au fost notate cu GA de la 1 la 23, însă cele mai folosite sunt GA 3,
GA1, GA4 şi GA2. Acţiunea giberelinelor se manifestă prin accelerarea unor procese
metabolice, contribuie la sintetizarea şi acumularea de auxine endogene, stimulează
germinarea seminţelor, creşterea aparatului foliar, inducerea partenocarpiei la vinete,
schimbarea raportului între florile femele şi florile mascule la cucurbitacee, provoacă
înflorirea unor specii bienale (morcov, pătrunjel etc.) în primul an de cultură, determină
modificări ale metabolismului plantelor (scade conţinutul în amidon, azot total şi proteine şi
creşte conţinutul în acizi nucleici), se intensifică unele fenomene fiziologice (fotosinteza,
respiraţia) ca urmare a creşterilor active şi a sporirii suprafeţei foliare etc. În urma tratării
plantelor cu gibereline, consumul de apă creşte, iar plantele înregistrează o sensibilitate mai
mare la secetă.
Citochininele sunt substanţe stimulatoare sintetizate în rădăcini. Prima citochinină a
fost identificată de Letham (1964) în seminţele imature de porumb şi a fost numită zeatină.
Rolul citochininelor este de a preveni sau întârzia îmbătrânirea ţesuturilor, stimularea creşterii
prin extensie şi diviziune celulară, formarea florilor şi a fructelor partenocarpice, înlăturarea
dominanţei apicale, creşterea rezistenţei plantelor la stres (termic, hidric), la atacul bolilor şi
dăunătorilor. Pe cale artificială s-au obţinut citochinine sintetice cu acţiune foarte
asemănătoare cu a kinetinei. Cele mai folosite citochinine sunt: 1-2 difenilurea, 1-benzil-
adenina, 8-a azochinetina etc.
Acţiune stimulatoare manifestă şi vitaminele asupra germinării seminţelor, absorbţiei
apei şi elementelor minerale, creşterii rezistenţei plantelor în condiţii de mediu mai precare,
creşterii producţiei şi îmbunătăţirii calităţii fructelor etc. Dintre vitamine un rol mai important
joacă vitaminele din complexul B, vitamina C şi PP.
2. Substanţele retardante
Spre deosebire de substanţele stimulatoare care sunt naturale şi artificiale, substanţele
retardante sunt în exclusivitate substanţe chimice. Acestea se produc la scară industrială, rolul
lor asupra plantelor fiind de încetinire o anumită perioadă de timp a creşterii în înălţime, fără
să afecteze frunzele, florile sau fructele. Substanţele retardante acţionează asupra procesului
de elongaţie a celulelor, stopând alungirea tulpinilor. Se aplică întotdeauna înaintea alungirii
plantelor, deci preventiv, şi în general la speciile cu un ritm accelerat de creştere, predispuse
alungirii. În practica legumicolă se aplică pe scară largă la tomate.
 3.Substanţele inhibitoare
Sunt substanţele chimice sau naturale care stopează acţiunea substanţelor stimulatoare,
mergând până la oprirea creşterii plantelor şi intrarea acestora în repaus.

Substanţe inhibitoare naturale Substanţe inhibitoare sintetice

o Abscisin o Hidrazida maleică
o Cumarina o Puromicina
o Acidul cinamic o Cloramfenicol
o Inhibitor β

Substanţele inhibitoare se folosesc pentru a stopa încolţirea tuberculilor de cartof sau a

bulbilor de ceapă şi usturoi.
La cartof, după parcurgerea repausului, are loc încolţirea, când tuberculii îşi pierd
însuşirile pentru consum, pierd în greutate, de aceea pentru prelungirea consumului în stare
proaspătă trebuie să se intervină cu produse care inhibă încolirea.
4. Substanţe adjuvante
Substanţele adjuvante sunt produse auxiliare cu rol important asupra creşterii acţiunii
pesticidelor, mai ales când condiţiile de mediu sunt nefavorabile, şi prevenirii pierderii
producţiei (mazăre). Îmbunătăţesc absorbţia produselor foliare la nivelul stomatelor, prin
reducerea tensiunii active a soluţiilor apoase. Soluţia în care se adăugă aceste produse,
pătrunde mult mai uşor şi mai repede în interiorul părţilor aeriene ale plantelor, ceea ce face
ca efectul produselor din amestec să fie mai bun şi mai rapid

CAPITOLUL 5
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE.

Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi:

- sexuat (seminţe sau fructe uscate indehiscente);
- vegetativ (organe sau părţi de organe ale plantelor).
În general plantele legumicole, în condiţiile climatice din România, formează seminţe
şi ca atare modalitatea de înmulţire este cea sexuată (solanaceae, cucurbitaceae, papilionaceae
etc.), sunt însă specii care în aceste condiţii nu formează seminţe (usturoiul, hreanul, cartoful
etc.), ca atare pentru înmulţire se folosesc organe de plante, respectiv înmulţirea vegetativă.
Există însă specii care formează seminţe dar se pot înmulţi şi vegetativ, alegându-se
varianta cea mai avantajoasă pentru producţie (leuştean, tarhon, anghinare, cardon, măcriş,
ştevie etc.).

5.1.Înmulţirea sexuată a plantelor legumicole

Pentru înmulţire se folosesc seminţe “propriu-zise” ce se obţin de la speciile care
formează fructe cărnoase (ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni şi pepeni verzi),
sau fructe uscate dehiscente (fasole, mazăre, bob, bame, plantele din grupa verzei, ridichi,
ceapă, praz etc.) seminţe ce pot fi extrase din fructe, prin metodele specifice.
 Se folosesc de asemenea fructe uscate, indehiscente, impropriu denumite “seminţe”,
dar termenul este utilizat în practică (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac,
cicoare etc).

1.1.Indicii de calitate ai seminţelor de plante legumicole

Valoarea de întrebuinţare a unei seminţe este determinată de ansamblul de însuşiri ce
le conferă calitatea şi care se grupează astfel:
- indicii biologici: autenticitatea, facultatea germinativă, energia germinativă, masa a
1000 de boabe.
- indicii tehnologici: puritatea fizică, umiditatea de păstrare a seminţelor, starea
sanitară sau gradul de sănătate al seminţelor, valoarea utilă (culturală) a seminţelor.
- indicii morfologici: conturul, forma, aspectul suprafeţei, mărimea, culoarea, luciul.
Indicii biologici
Autenticitatea – reprezintă însuşirea seminţelor de a aparţine în exclusivitate aceluiaşi
soi, respectiv reprezintă puritatea biologică a seminţelor, care se menţine în procesul de
obţinere a acestora prin măsuri speciale de păstrare a spaţiilor de izolare şi purificări repetate
în cultură.
Facultatea germinativă – reprezintă procentul de seminţe pure, germinabile normal,
în condiţii optime şi într-un anumit interval de timp şi este influenţată de:
- factori interni: specia, poziţia seminţelor în fruct, poziţia fructului în inflorescenţă
sau pe plantă, gradul de maturare la recoltare, germinarea şi structura tegumentului,
compoziţia chimică a seminţelor.
- factori externi: vechimea seminţelor, procentul de înbibare cu apă, nivelul de
temperatură, gradul de aeraţie etc.
Energia germinativă – procentul de seminţe pure, germinabile normal într-un interval
de timp de 1/3- 1/2 din durata de determinare a facultăţii germinative. Indică vigoarea
seminţelor şi este influenţată de aceiaşi factori care influenţează facultatea germinativă.
Masa a 1000 de boabe (M.M.B.) este o însuşire influenţată de greutatea seminţelor, în
funcţie de specie şi soi, dar care variază foarte mult în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de
tehnologia aplicată, lucrările de întreţinere speciale, momentul recoltării, condiţiile de păstrare
etc.

Indicii tehnologici:
Puritatea fizică – însuşirea seminţelor de a aparţine aceluiaşi soi sau hibrid şi de a fi
lipsite de corpuri străine (impurităţi). Se exprimă procentual din greutate şi se determină din
proba de laborator.
Calculul purităţii fizice se efectuează astfel:
- se calculează procentul de impurităţi din greutatea totală a seminţelor luate în studiu
(x%) stabilindu-se apoi puritatea (P%) folosind următoarea formulă:

P% = 100 – x

Umiditatea de păstrare a seminţelor – este dată de procentul de apă pe care trebuie să îl aibă
seminţele după recoltare şi înainte de a fi depozitate în vederea păstrării. Prezintă valori cuprinse între
9-16%, în funcţie de specie şi chiar de soi.
Starea sanitară sau gradul de sănătate al seminţelor - reprezintă însuşirea acestora de a fii
libere de germenii agenţilor patogeni sau dăunători. Necesitatea cunoaşterii acestei însuşiri prezintă
importanţă în evitarea transmiterii bolilor şi dăunătorilor prin intermediul seminţelor şi aplicarea
tratamentelor corespunzătoare.
 Puterea de străbatere – reprezintă însuşirea germenilor seminţelor de a străbate, într-un
anumit interval de timp cerut de specie, stratul de sol acoperitor. Se exprimă în procente şi
influenţează direct adâncimea de semănat.
Valoarea utilă (culturală) a seminţelor – este un indicator tehnologic foarte important care se
stabileşte pe baza purităţii (P) şi a facultăţii germinative a seminţelor (Fg) şi indică procentul de
seminţe pe care se contează că ar fi plante viabile în anul de cultură, contribuind esenţial la stabilirea
normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă (Qr).
Se calculează după următoarele formule:

Vu = P% x Fg% / 100;

Qr = Q1 xVu1 / Vu2 ,
în care:
- Qr – cantitatea reală de sămânţă care trebuie folosită la unitatea de suprafaţă;
- Q1 – cantitatea de sămânţă de calit. I indicată în literatură;
- Vu1 (%) – valoarea culturală a seminţelor de calitatea I calculată după însuşirile
corespunzătoare( tab.2.1.);
- Vu2(%) – valoarea culturală a seminţelor care trebuie utilizate şi la care se vor determina
P şi Fg.

Indicii fizici (morfologici)

Determinarea autenticităţii seminţelor sau fructelor se face pe baza cunoaşterii însuşirilor
fizice ale acestora, excepţie făcând seminţele de plante legumicole crucifere.
Însuşirile fizice folosite pentru determinarea autenticităţii pot fi:

- cu caracter stabil,
- cu caracter temporar

Însuşirile cu caracter stabil (fix): conturul, forma, aspectul suprafeţei.

Conturul. Acest caracter este dat de marginea seminţelor (fructelor) atunci când ele stau liber
pe o suprafaţă plană.
După raportul dintre lungime şi lăţime, seminţele (fructele) se pot încadra în diferite forme de
contururi .

Forma este dată de raportul existent între cele trei dimensiuni (lungime, înălţime, grosime) şi
poate fi foarte variată.
Exemple:
- formă aproape sferică: mazăre, bame etc;
- formă oval-turtită: castraveţi, pepeni galbeni şi verzi etc;
- formă reniformă: unele soiuri de fasole
- formă lenticulară: vinete
Trebuie cunoscut care este baza şi care este vârful seminţelor (fructelor).
Prin baza seminţelor sau fructelor se înţelege partea cu care acestea se prind de fruct sau de
inflorescenţă, iar vârful lor reprezintă partea opusă bazei.
Aspectul suprafeţei se referă la tegument în cazul seminţelor, la pericarp în cazul fructelor
uscate, iar la sfecla roşie la învelişul floral lignificat.
Suprafaţa seminţelor poate fi netedă, reticulată, costată, aripată etc.
Se pot lua în considerare şi unele formaţiuni caracteristice de pe tegument sau pericarp, ca:
- prezenţa unor perişori foarte fini (tomate);
- prezenţa unor aripioare (mărar);
- prezenţa unor ţepi (morcov);
- prezenţa unor striuri (salată);
- prezenţa unor coaste în general la plante din familia Umbelliferae).
 La unele specii prezintă importanţă şi hilul la care mărimea, forma şi culoarea pe care o are
reprezintă un caracter de recunoaştere (fasole, bob ).
Însuşiri cu caracter variabil: mărimea (dimensiuni, greutate), culoarea, luciul,
aroma ( gust şi miros).
Mărimea şi greutatea. Aceste caractere variază foarte mult de la o specie la alta şi
chiar în cadrul aceleaşi specii, de la un soi la altul. În practică se ţine seama de forma şi
mărimea seminţelor în procesele de condiţionare şi calibrare.
Culoarea reprezintă un caracter de specie şi soi, putând varia şi suferind modificarea
nuanţei, în funcţie de vechime, condiţiile de mediu din perioada de maturare, momentul
recoltării, condiţiile de păstrare etc.
Umiditatea are un rol important în schimbarea culorii. Pe timp ploios, în perioada de
maturare, culoarea capătă nuanţe mai închise şi un luciu mai puţin evident. Dacă uscarea
seminţelor se face pe vreme umedă sau în straturi mai groase, acestea vor fi de asemenea mai
închise la culoare şi mai puţin lucioase.
Luciul apare, ca un caracter, la unele seminţe cu suprafaţă netedă, iar în cazul
anumitor specii (fasole) indică prospeţimea.
Acest caracter poate varia în funcţie de condiţiile în care s-au format seminţele, durata
şi modul de păstrare.
Gustul şi mirosul reprezintă caracter de gen şi specie, specific numai anumitor
seminţe, fiind mult influenţate de vechimea seminţelor.
La speciile unor genuri (Brassica) ale căror seminţe se deosebesc foarte greu după
însuşirile fizice, identificarea lor se face după alte metode.

5.2.Înmulţirea asexuată (vegetativă)

Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de
plante legumicole care în condiţiile climatice ale ţării noastre nu formează seminţe (hreanul ,
batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea
vegetativă este mai avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la
descendenţi însuşirile valoroase pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în
primul an de cultură.
Pentru înmulţirea vegetativă se folosesc organe sau părţi de organe care în condiţii
specifice emit rădăcini şi individualizează o nouă plantă.
Prezintă însă şi unele dezavantaje: coeficient de multiplicare mai mic; cantitatea de
material pentru înmulţire este mare; păstrarea mai anevoioasă din cauza conţinutului ridicat în
apă (cartof); volumul mare impune spaţii de păstrare corespunzătoare şi cheltuieli mai mari
pentru menţinerea în limitele cerute ale factorilor de mediu (temperatura şi umiditatea);
plantarea mecanizată este mai greu de realizat.
În practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativă.
Înmulţirea prin bulbi şi bulbili (fig.1). Se aplică la ceapa eşalotă, usturoiul comun,
usturoiul şi ceapa de Egipt (bulbili) şi constă în detaşarea bulbililor şi plantarea acestora în
câmp toamna (septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.
 Fig.1. Inmulţirea prin bulbi:
a) usturoi comun; b) ceapa eşalotă; c) ceapa de Egipt; d) usturoi Rocambole.

Înmulţirea prin tuberculi ( fig. 2.) se utilizează la cartof. Se folosesc tuberculi de

fracţiuni mici cu diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se
plantează întregi, mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru, care
se secţionează longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pe fiecare porţiune. Se
plantează manual primăvara sau vara.

Fig.2.Înmulţirea prin tuberculi – cartof

Înmulţirea prin rizomi (fig.3.)se practică la măcriş, ştevie, revent, mentă, tarhon, cimbrul
sălbatic folosindu-se porţiuni de rizomi care prezintă câţiva muguri vegetativi. Plantarea se face
primăvara devreme.

Fig.3 Înmulţirea prin rizomi:

a)revent; b) tarhon; c)cimbrişor; d)mentă
 Înmulţirea prin rădăcini tuberizate (fig.4.) se practică la hrean şi batat.
La hrean se folosesc rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2,0 cm având
muguri la ambele extremităţi, iar cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin
frecare cu o cârpă aspră sau prin răzuire. Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se
secţionează la o extremitate, orizontal, iar la cealaltă oblic.
La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici sau mari secţionate, care se pot planta
direct în câmp.

Fig.4.Înmulţirea prin rădăcini tuberizate:

a) hrean; b) batat

Înmulţirea prin drajoni (fig.5.) se aplică la plantele care prezintă rădăcini trasante şi
au capacitatea de a emite lăstari (drajoni), ca la anghinare, cardon şi tarhon. Lăstarii se
detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se transplantează în ghivece.
Plantarea se face manual, primăvara devreme.

Fig.5.Înmulţirea prin drajoni – anghinare

Înmulţirea prin butaşi (fig.6.) se practică la speciile de plante legumicole care au

însuşirea de a emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la tarhon,
batat, salvie, rozmarin, isop. Se detaşază butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă
întregi, având o lungime de aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza
butaşului se înlătură, iar cele de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară butaşii
se secţionează sub un nod, deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ, după care se
pun la înrădăcinat.
 Fig.6.Înmulţirea prin butaşi:
a) batat; b) salvie; c) rozmarin; d) isop

La batat se pot obţine butaşi din rădăcinile tuberizate forţate în prealabil în spaţii
încălzite, prin detaşarea de pe planta mamă şi transplantarea în cuburi, ghivece sau pat nutritiv
pentru înrădăcinare, după care se plantează la loc definitiv. Butaşii se pot obţine şi din
porţiuni de lăstari puse în apă sau dintr-o frunză cu o porţiune de peţiol, frunzele având
capacitatea de a emite rădăcini adventive (Ruxandra Ciofu, 1995).
Pentru suprafeţe mici forţarea rădăcinilor de batat se poate face prin punerea acestora
în vase cu apă, mugurii pornesc în vegetaţie şi se formează lăstari care emit rădăcini şi care se
detaşează foarte uşor, fiind apoi transplantaţi în ghivece.
Grăbirea înrădăcinării se poate realiza şi prin utilizarea de substanţe rizogene, în
special din grupa auxinelor.
Plantarea butaşilor se face manual, primăvara.

Înmulţirea prin marcotaj (fig.7.) se practică la tarhon şi cardon, plante care au

capacitatea de a emite rădăcini adventive atunci când vin în contact cu solul. La baza plantei
se execută un muşuroi, iar după emiterea rădăcinilor adventive lăstarul se detaşează de pe
planta mamă şi se plantează la loc definitiv, toamna sau primăvara.
Marcotajul se poate folosi şi la batat. Atunci când rădăcinile târâtoare vin în contact cu
solul şi emit rădăcini adventive acestea se fragmentează şi se obţin butaşi înrădăcinaţi care se
plantează apoi la loc definitiv la începutul verii.
 Fig.7.Înmulţirea prin marcotaj – cimbrişor

Înmulţirea prin despărţirea tufelor (fig.8.) se practică la speciile perene, care

formează tufe bogate: tarhon, revent, anghinare, leuştean, măcriş, ştevie, ceapă de tuns,
cimbrişor, maghiran şi origano, în special pentru reîntinerirea culturilor şi completarea de
goluri. Tufele se despart prin tăierea cu cuţitul sau cu cazmaua şi se plantează manual, în
special primăvara după pornirea în vegetaţie.
La ceapa de tuns şi ceapa de Egipt tufa se desparte într-un număr variabil de fire, în
funcţie de vârsta plantei, ale căror rădăcini se fasonează manual şi se plantează în principal
primăvara.

Fig.8.Înmulţirea prin despărţirea tufelor

a) ceapa de tuns; b) origano; c– d) anghinare

Înmulţirea prin altoire (fig.9.)(prin înţepare) se practică la plantele legumicole cu

scopul creşterii rezistenţei acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi.
Metoda este practicată mult pe plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.),
încercări fiind făcute şi la noi în ţară. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni (Maria Dinu
2004), pepeni verzi ( Şt. Răduică 1989), tomate, vinete, batat etc.
Altoirea speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.
 La castraveţi se practică altoirea pe Cucurbita ficifolia. Semănatul se execută în acelaşi
ghiveci, mai întâi seminţele de castraveţi şi după 6-7 zile cele de la Cucurbita ficifolia
(portaltoi) care are un ritm mai rapid de creştere.

Fig.9.Înmulţirea prin altoire

În momentul altoirii portaltoiul trebuie să fie în faza cotiledonală, iar altoiul în faza
primei frunze adevărate. Altoirea se face prin alipire, iar după 6-7 zile se îndepărtează vârful
portaltoiului şi eventualii lăstari. După alte 6-7 zile se detaşază altoiul sub punctul de altoire.
La pepenele verde sunt folosiţi ca şi portaltoi în special Lagenaria vulgaris var.
longissima, Lagenaria vulgaris var. siceraria şi var. gaurda Bak, Zucca fetidissima, Benincasa
cerifera. Metoda de altoire este cea prin alipire. Seminţele se seamănă în acelaşi ghiveci, iar
altoirea se efectuează în faza de 2-3 frunze adevărate pentru portaltoi şi în faza cotiledonală
pentru altoi (Răduică, Şt.,1989).
La pepenele galben se practică altoirea pe Cucurbita moschata, Cucurbita maxima,
Cucurbita maxima ssp. Turbanimaxima. Se efectuează prin alipire când portaltoiul are
formată prima frunză adevărată.
Se mai practică şi altoirea prin “înţepare”, în acest sens folosindu-se un ac special care
se introduce în poziţie oblică la 450. În tulpina portaltoiului realizându-se o fantă care trebuie
să fie egală cu pana ce urmează să se efectueze la altoi. Altoiul astfel pregătit se introduce în
tulpina portaltoiului, se prinde cu nişte cleme speciale, se acoperă cu pungi din material
plastic pentru a favoriza calusarea. (Maria Dinu,2004).
După câteva zile se perforează pungile pentru a permite aerisirea ca apoi după 8-10
zile plantele altoite să nu mai fie protejate cu plasticul respectiv în vederea “călirii” şi
pregătite astfel pentru plantare.
La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, în despicătură, metodă
mult utilizată în Japonia.
Tomatele se altoiesc pe Lycopersicon hirsutum. Portaltoiul semănându-se cu câteva
zile înaintea altoiului, iar altoirea se face când plantele au 2-3 frunze adevărate.
Deşi cheltuielile de producţie sunt mai mari cu 30%, valoarea producţiilor acoperă
cheltuielile, iar plantele obţinute sunt mai rezistente la fusarium, nematozi şi diferite alte
ciuperci.
Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi “in vitro”.
Este cea mai modernă metodă de înmulţire vegetativă, anual producându-se pe plan
mondial milioane de plante, la diferite specii legumicole cu posibilitatea extinderii la
majoritatea speciilor.
Importanţa utilizării tehnicii de înmulţire a plantelor prin culturi de ţesuturi rezidă din
numeroasele avantaje pe care le prezintă în comparaţie cu metodele clasice folosite (Ruxandra
Ciofu, 1995):
 - se poate aplica la toate speciile de plante atunci când sunt cunoscute şi îndeplinite
condiţiile şi cerinţele, la nivel optim;
- se pot iniţia şi practica culturi pe tot parcursul anului, în laboratoare special
amenajate, folosindu-se plante de la culturile din câmp, solarii, sere sau “in vitro”;
- permite scurtarea perioadei de multiplicare, faţă de înmulţirea vegetativă;
- favorizează crearea de noi genotipuri prin introducerea variabilităţii genetice
(mutaţii, hibrizi somatici prin furnizare de protoplaşti, transfer de informaţii genetice etc.);
- obţinerea plantelor haploide prin culturi de polen sau alte explante care au “n”
cromozomi;
- dă posibilitatea obţinerii hibrizilor interspecifici, imposibil de realizat în condiţii
“in vitro”;
- permite selecţia rapidă a plantelor rezistente la stres ambiental, boli şi dăunători;
- pentru obţinerea de seminţe artificiale;
- se obţin plante sănătoase, cu precădere libere de viroze şi micoplasmoze;
- în general se transmit fidel la descendenţi caracterele părinţilor;
- se poate realiza reîntinerirea plantelor;
- scurtează perioada de ameliorare a soiurilor la toate speciile de plante;
- permite obţinerea de material de plantat cu valoare biologică ridicată, viguros,
precoce şi productiv;
- uşurează schimburile de material biologic între laboratoare de acelaşi tip, atât
în ţară cât şi între alte ţări;
- facilitează conservarea fondului genetic în “bănci de date”;
- necesită spaţii mici de cultură pe care le valorifică economic prin amenajări pe
verticală;
- crează o economie importantă de forţă de muncă şi spaţii de producţie, în
comparaţie cu înmulţirea clasică.
Prezintă însă şi unele inconveniente:
- necesită laboratoare cu dotări speciale şi costisitoare;
- necesită personal calificat în domeniu;
- se utilizează fitohormoni care sunt scumpi şi mai greu accesibili unităţilor de
producţie;
- există riscul apariţiei şi multiplicării mutaţiilor recesive, cu afectarea autenticităţii
soiurilor.
Înmulţirea asexuată în sens strict este specifică ciupercilor comestibile.
Acestea sunt grupate în Clasa Basidiomycetes prezintă pe partea inferioară a pălăriei
organe sporifere bazidii pe care se formează exospori numiţi bazidiospori, care prezintă
germeni asexuaţi specializaţi pentru înmulţire. Prin germinare bazidiosporii dau naştere
miceliului primar utilizat la producerea materialului folosit ulterior pentru însămânţarea în
cadrul ciclurilor de producţie.
Miceliul primar care este selecţionat din spori.
 CAPITOLUL 6
PARTICULARITĂŢILE ECOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE

Mediul de viaţă al plantelor îl formează întregul ansamblu de condiţii abiotice şi biotice,

denumite în sens general „ factori ecologici".
Fiecare plantă are un anumit potenţial biologic care este pus în evidenţă atunci când
mediul oferă condiţiile de viaţă cerute de către plantă.

6.1.Ecologia plantelor
Factorii lumină, căldură, apă, hrană, aer sunt cei care, alături de clorofila plantelor
influenţează direct procesul de acumulare în fotosinteză, prezentând o importanţă egală
pentru viaţa plantelor, între ei existând o legătură strânsă şi permanentă.
După modul cum intervin în viaţa plantelor factorii ecologici se împart în două
categorii.
Factorii direcţi - reprezintă condiţiile de existenţă ale plantelor, putând
determina modificarea celorlalţi factori, când acţiunea lor devine indirectă şi sunt
reprezentaţi de:
- factori climatici – lumina, temperatura, apa (din toate sursele), aerul;
- factori edafici - textura şi structura solului, chimismul şi troficitatea sa, apa
freatică etc. ;
- factori biotici - omul şi alte organisme vii.
Factorii indirecţi - acţionează în sensul modificării factorilor direcţi şi sunt
reprezentaţi de:
- altitudine;
- latitudine;
- expoziţia şi înclinarea terenului etc.
Interacţiunile dintre producţie şi factorii de vegetaţie au fost mult studiate,
stabilindu-se legi ce guvernează procesul de producţie agricolă (legea minimului,
maximului, optimului), cunoaşterea acestora serveşte la elaborarea complexului de
măsuri necesare progresului.

6.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină

Lumina este un factor extrem de important în desfăşurarea procesului de fotosinteză,

cel mai important proces din biosferă. În prezenţa sa se formează clorofila şi are loc sinteza
materiei organice. Prin procesul de fotosinteză, energia solară este acumulată în substanţele
organice vegetale.
Humusul, componentă esenţială a solului, conţine energie solară acumulată şi reprezintă
sursa principală de energie pentru procesele complexe care se petrec în sol şi care
condiţionează fertilitatea acestuia.
După cantitatea totală de energie care vine de la soare plantele folosesc numai 1-3%.
Lumina are un caracter „limitativ şi determinant”, influenţând valoarea celorlalţi factori,
raportul între factorii de mediu fiind întotdeauna direct proporţional.
Folosirea intensivă a terenului în legumicultură, în special prin sporirea desimii şi
efectuarea de culturi asociate, atrage după sine o reducere a luminii pentru plante. Ca atare
trebuie acordată o mare atenţie acestui factor, atât pentru cultivarea plantelor legumicole în
câmp, cât mai ales în cadrul culturilor protejate şi forţate.

▲Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină

Faţă de lumină plantele legumicole au cerinţe diferite în funcţie de:

- perioadele şi fazele de vegetaţie;
- particularităţile biologice ale fiecărei specii şi fiecărui soi.

• În funcţie de perioadele şi fazele de vegetaţie, cele mai mari cerinţe le au plantele

legumicole în faza de răsad şi în special în etapa imediat după răsărire, când insuficienţa
luminii duce la alungirea exagerată şi chiar pieirea lor. Acest aspect este şi mai accentuat dacă
umiditatea şi temperatura au valori ridicate.
După formarea frunzelor adevărate, capabile de sinteză, valoarea factorului lumină
trebuie menţinută în limite corespunzătoare şi corelate direct cu ceilalţi factori de vegetaţie.
Insuficienţa luminii pentru plantele legumicole are repercusiuni negative ca: etiolarea şi
alungirea plantelor, sensibilizarea lor, reducerea ritmului de creştere şi cel de acumulare a
substanţelor hrănitoare de rezervă; avortarea florilor şi chiar căderea fructelor; stagnarea
procesului de maturizare a fructelor chiar dacă acestea au ajuns la dimensiuni normale,
reluându-se însă când lumina devine favorabilă.

• În funcţie de particularităţile biologice ale plantelor legumicole, cerinţele lor se

referă la :
- intensitatea luminii;
- durata perioadei de iluminare;
- calitatea luminii.
◊ După intensitatea luminoasă, plantele legumicole se grupează astfel:
- pretenţioase faţă de lumină: bamele, tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii,
dovleceii, pepenii verzi, pepenii galbeni, fasolea, batatul, spanacul de Noua Zeelandă,
porumbul zaharat etc., care pentru o creştere şi dezvoltare normală necesită în medie o
intensitate de 8000-12000 lucşi şi se cultivă în cele mai favorabile zone;
- mai puţin pretenţioase faţă de lumină: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina,
sfecla roşie de masă, ridichile, salata, spanacul, ceapa, usturoiul, prazul, plantele din grupa
verzei, mazărea, mărarul, plantele perene etc., care vegetează bine la 4000-6000 lucşi, se pot
cultiva şi în regiuni cu nebulozitate mai ridicată, înfiinţarea culturilor având loc primăvara
devreme, iar unele dintre acestea ca salata, gulioarele, varza albă se pot cultiva şi în sere, în
lunile de iarnă – primăvara;
- nepretenţioase faţă de lumină: ceapa verde, sfecla pentru frunze, mazărea etc., care
vegetează la o intensitate luminoasă de 1000-2000 lucşi, cultivându-se primăvara devreme;
- plante care nu au nevoie de lumină în anumite perioade de obţinere a organelor lor
comestibile la parametrii de calitate corespunzători: conopida, andivele, ciupercile,
sparanghelul, ţelina de peţiol, feniculul, reventul etc.

◊ După durata perioadei de iluminare – speciile de plante legumicole se grupează în :

- plante de zi lungă, care provin din zone mai nordice şi necesită o durată de iluminare de
15-18 ore zilnic, dar cu o intensitate luminoasă mai scăzută ca: plantele din grupa verzei,
rădăcinoasele, bulboasele, frunzoasele, plantele perene;
 - plante de zi scurtă – ce provin din regiuni mai sudice, tropicale şi subtropicale şi care
necesită în medie 12 ore de iluminare zilnică, dar cu o intensitate luminoasă ridicată ca:
solanaceele, cucurbitaceele, fabaceele etc.;
- plante indiferente la durata de iluminare - unele soiuri de salată, spanacul, feniculul şi
tomatele, având un areal de răspândire mare.
Speciile legumicole cultivate în alte condiţii decât cele cerute, îşi schimbă modul de
manifestare, îşi întârzie vegetaţia, înfloresc târziu sau deloc, iar la altele apar mai repede
tulpini florifere.

Calitatea luminii – determină procesul de acumulare în fotosinteză.

Procesele fotochimice depind de absorbţia fluxului radiant, pigmenţii absorbind numai
unele radiaţii ale spectrului luminos.
Absorbţia luminii de către pigmenţii clorofilieni se face în două moduri: absorbţia
directă a luminii şi absorbţia indirectă prin transfer de energie luminoasă absorbită de către
alţi pigmenţi, printr-un proces de fluorescenţă.
După Hoover şi Gabrielsen, eficacitate maximă prezintă lumina cu o lungime de undă de
660 nm şi în mai mică măsură radiaţia de 440 nm.
Kleisnin clasifică radiaţiile luminoase din punct de vedere al importanţei pentru plante
în 4 grupe: ultraviolete 40-200 nm – dăunătoare plantelor; violete 250-500 nm - cu rol
important în sinteza proteinei; oranj-roşu 500-700 nm cu rol important în procesele
fotochimice şi infraroşii – mai mari de 700 nm – care sunt dăunătoare.
Fotosinteza se desfăşoară la intensitate mai mare în prezenţa radiaţiilor roşii şi
portocalii. Radiaţiile invizibile, infraroşii (calorice) şi cele ultraviolete, îmbunătăţesc
condiţiile pentru efectuarea de către plante a fotosintezei, sporind ritmul de creştere şi
îmbogăţind conţinutul legumelor în vitamine.
Gradul de utilizeze a luminii este dependent de specie, respectiv de culoarea frunzelor şi
în special de conţinutul lor în pigmenţi clorofilieni.

▲ Posibilităţi practice de asigurare şi dirijare a factorului lumină

◙ Mărirea intensităţii luminoase la plantele legumicole se poate realiza prin:

- alegerea celor mai favorabile zone de amplasare a culturilor legumicole, în special a
construcţiilor pentru culturile protejate şi forţate, în aceste situaţii lumina este factor de bază;
- expoziţia terenurilor, pentru culturile din câmp neprotejat cât şi pentru culturile forţate,
trebuie să fie sudică, sud-estică sau sud-vestică;
- orientarea corespunzătoare a construcţiilor, cele cu o pantă se orientează cu latura
lungă în direcţia est-vest, iar cele cu două pante în direcţia nord-sud, pentru a primi cât mai
multă lumină;
- elementele constructive trebuie să fie lucrate în profile reduse şi să aibă culoare
deschisă;
- dimensionarea şi amplasarea corespunzătoare a instalaţiilor din cadrul construcţiilor
folosite, pentru a nu împiedica pătrunderea luminii;
- sticla folosită pentru acoperirea serelor să fie de bună calitate şi cu un grad mare de
transparenţă;
- folosirea foliei „long life” (lungă durată);
- curăţirea permanentă a sticlei şi foliei;
- înclinarea acoperişului cu 30-400 pentru construcţiile cu o pantă, 20-300 pentru cele cu
două pante şi 5-120 pentru răsadniţe;
- repicatul la timp a răsadurilor, respectarea mărimii ghivecelor şi rărirea acestora în
funcţie de specie şi forma de cultură;
 - alegerea perioadei optime pentru producerea răsadurilor şi pentru înfiinţarea culturilor;
- alegerea speciilor şi cultivarelor cele mai corespunzătoare condiţiilor locale şi tipurilor
de culturi, create anume pentru condiţiile de lumină mai scăzute;
- orientarea rândurilor de plante în direcţia N-S încât dimineaţa şi seara razele solare cad
relativ perpendicular pe rânduri şi luminează bine plantele, iar la mijlocul zilei plantele de pe
acelaşi rând se umbresc unele pe altele, fiind ferite de excesul de căldură;
- respectarea distanţelor de înfiinţare a culturilor, asigurându-se cele mai
corespunzătoare desimi, în funcţie de specie, soi şi forma de cultură, precum şi răritul la
speciile semănate des;
- modelarea terenului în biloane cu taluzuri inegale, cu pantă mai lină spre sud şi
plantarea pe taluzul sudic a culturilor timpurii şi pe cel nordic a culturilor mai târzii;
- lucrările de îngrijire aplicate plantelor legumicole, ca: susţinerea acestora, copilitul,
cârnitul, defolierea, suplimentează cantitatea de lumină;
- distrugerea buruienilor din spaţiile de producere a răsadurilor şi din culturi care,
datorită ritmului lor mai accentuat de creştere, umbresc plantele în special în primele faze;
- îndepărtarea la timp a materialelor de acoperire puse peste noapte, în special la
răsadniţe, în acelaşi timp şi spălarea geamurilor serelor după cretizare, când aceasta nu mai
este necesară;
- evitarea formării condensului în cadrul culturilor protejate;
- iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri.

▲Diminuarea intensităţii luminoase se foloseşte la culturile protejate şi în special la

cele forţate, când aceasta provoacă o creştere exagerată a temperaturilor din interiorul
construcţiilor, în anumite perioade ale anului, mai ales vara.
Ca măsuri de reducere a intensităţii luminoase, se practică umbrirea prin:
- cretizarea sau opacizarea moderată a sticlei, folosindu-se praf de cretă, humă,
reziduuri de calciu de la industria zahărului, respectiv emulsiile, pulverizându-se fin pe
suprafaţa sticlei de la acoperiş şi de la pereţii laterali.
- folosirea unor materiale aşezate în exteriorul sau interiorul serelor, ca şipci de lemn,
lamele de metal, poliesteri coloraţi, plasă textilă colorată, folie de culoare mai închisă, jaluzele
de pânză, care pot fi acţionate manual sau automat sub comanda celulei fotoelectrice. Aceste
metode se folosesc pe suprafeţe mici, fiind foarte costisitoare.
- se poate folosi sticla Thermex, o sticlă specială fotosensibilă, dublă, în interior cu un
strat subţire de gelatină, a cărei culoare devine reversibilă la schimbarea intensităţii luminii,
respectiv mai închisă la mărirea intensităţii luminoase şi mai transparentă la scăderea acesteia;
- se utilizează pelicule de apă colorată sau cu coloraţie variabilă, care circulă într-un
sistem de recuperare, prin instalaţii speciale;
- prin folosirea de apă pulverizată foarte fin în interiorul serelor, se poate realiza în afară
de răcire şi o umbrire a plantelor, cu rezultate bune şi mai uşor de aplicat, comparativ cu
celelalte metode.

6.3.Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul căldură

Căldura, ca factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre cei mai
importanţi care participă direct în procesele metabolice.
Importanţa temperaturii pentru plantele legumicole rezidă din relaţia care există între
cele două procese antagonice - asimilaţia, ce se realizează în fotosinteză şi dezasimilaţia, ce
se realizează în respiraţie.
În privinţa gradului de temperatură fiecare specie legumicolă prezintă trei praguri sau
niveluri biologice:
 - pragul minim - la care raportul fotosinteză / respiraţie este egal - F/R = l. Cele două
procese sunt mult încetinite, nu are loc acumulare, plantele nu mai cresc, iar prelungirea
duratei de temperaturi scăzute duce la debilitarea, până la moartea acestora;
- pragul optim - când se înregistrează cel mai mare raport între fotosinteză si respiraţie,
F/R >1 ducând la cel mai intens ritm de creştere sau/şi depozitare a rezervelor de hrană în
plante şi organele lor de consum;
- pragul maxim - când intensitatea celor două procese este mare, raportul între ele fiind
egal, F/R = l, dar prin depăşirea temperaturii maxime dezasimilaţia creşte în detrimentul
asimilaţiei, plantele se epuizează, raportul F/R<1, ducând la coagularea coloizilor
protoplasmatici şi la moartea plantelor.
Nivelul temperaturii, în cadrul celor trei situaţii, are valori diferite în funcţie de:
particularităţile biologice ale fiecărei specii sau chiar soi; vârsta plantelor legumicole; lumină;
umiditate; concentraţie de dioxid de carbon în atmosferă; mediul în care se află diferitele
organe comestibile ale plantelor etc.
◙ Cerinţele plantelor faţă de căldură în funcţie de specificul lor biologic

Împarte plantele legumicole în cinci grupe şi anume:

- plante legumicole foarte rezistente la temperaturi scăzute, specii perene ca:
sparanghelul, reventul, tarhonul, cardonul, anghinarea, ce suportă foarte bine temperaturi de -
10° C, iar o perioadă mai scurtă de timp suportă temperaturi de - 20° C şi chiar – 27° C. Ele
pot rămâne peste iarnă în câmp, rezistând datorită organelor lor subterane;
- plante legumicole rezistente la frig ca: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ţelina
pentru peţiol şi frunze, sfecla roşie, sfecla pentru peţiol şi frunze, ceapa, usturoiul, varza albă,
varza roşie, varza creaţă, mazărea, salata, spanacul, loboda etc., ce suportă temperaturi de 0°
C şi chiar mai scăzute, pentru scurtă durată de -4° C, -5° C sau şi mai scăzute în cazul unor
specii, chiar în faza tânără, dar cu o bună înrădăcinare. Temperaturile optime de creştere şi
dezvoltare sunt cuprinse între 16-20° C, peste sau sub aceste limite procesele biotice sunt
încetinite;
- plante legumicole semirezistente la frig - cartoful, care nu suportă temperaturi sub 0°C.
La - 0,5° C îngheaţă frunzele după răsărire, iar la -l°C; -2°C îngheaţă tuberculii şi părţile
aeriene. Temperatura minimă de încolţire este de 6-7° C, temperatura de 17-18° C este optimă
pentru formarea şi creşterea tuberculilor, iar la peste 25° C tuberculii nu mai cresc;
- plante legumicole pretenţioase la căldură - tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, dovleceii,
castraveţii, pepenii verzi, pepenii galbeni, batatul, spanacul de Noua Zeelandă, feniculul de
Florenţa, specii ce suportă temperaturi minime de 10-15°C, însă temperatura de 10° C pentru
o durată mai lungă de timp poate deveni letală în special la cucurbitaceae. Batatul la
temperaturi mai mici de 15,5°C îşi încetează creşterea, iar la 3-5° C plantele din această grupă
pier. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 22-28° C, iar maxima până la 35° C.
Înfiinţarea acestor culturi în câmp se realizează după trecerea pericolului brumelor târzii de
primăvară sau se iau măsuri de protejare a lor;
- plante legumicole foarte pretenţioase la căldură (rezistente la căldură) - bamele,
pepenii galbeni, pepenii verzi, physalis (păpălău) - ce au în general pretenţiile grupei
anterioare, dar pot suporta temperaturi maxime de până la 35-40° C. Din punct de vedere
practic această grupare prezintă importanţă pentru stabilirea momentului înfiinţării culturilor
legumicole în câmp, repartizarea teritorială a speciilor, aplicarea lucrărilor de îngrijire etc.
Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp se va face în funcţie de
temperatura din sol şi aer, care va trebui să fie superioară temperaturii minime de germinaţie a
speciei.
 ◙ Posibilităţi practice de asigurare şi dirijare a factorului căldură
Posibilităţile de dirijare se referă atât la excesul cât şi la deficitul de temperatură,
precum şi la înlăturarea efectelor negative.

Excesul de căldură se poate înlătura prin:

- zonarea şi amplasarea plantelor pe teritoriul ţării în funcţie de cerinţele faţă de
temperatură, o asemenea zonare reprezintă un element important pentru practică;
- folosirea raţională a terenului – alegerea terenului cu expoziţie nordică, cu apă
freatică mai la suprafaţă; modelarea terenului pe direcţia est-vest, cu taluzări inegale;
plantarea răsadurilor pe versantul nordic;
- lucrări tehnologice – irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului şi a
plantelor; aerisirea liberă şi forţată; irigarea prin aspersiune pentru răcirea plantelor; reducerea
excesului de lumină prin umbrire; menţinerea foliajului plantelor pentru umbrirea părţilor
comestibile; mulcirea solului cu produse reflectorizante; răcirea aerului cu instalaţii speciale;
- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor – în funcţie de zona
ecologică şi de cerinţele speciilor faţă de căldură; programarea culturilor din spaţii protejate în
funcţie de evoluţia temperaturii.

Deficitul de căldură se înlătură prin prevenire:

- utilizarea raţională a radiaţiilor calorice naturale – folosirea perdelelor de protecţie
pentru diminuarea curenţilor reci; protejarea terenului pentru reţinerea radiaţiilor solare
înmagazinate; mulcirea solului cu mase plastice transparente;
- alegerea şi folosirea raţională a terenului – cultivarea plantelor legumicole pe terenuri
cu adăpostire naturală; alegerea expoziţiei sudice; evitarea terenurilor reci, cu apă freatică la
suprafaţă;
- aplicarea măsurilor tehnice – aerisirea solului prin lucrări profunde şi superficiale;
modelarea terenului pentru încălzirea şi evacuarea apei în exces; modelarea cu taluzuri
inegale şi plantarea pe taluzurile mai late şi cu expoziţie sudică; mulcirea cu gunoi de grajd
semifermentat; protejarea plantelor cu folie; fertilizarea cu îngrăşăminte organice;
- suplimentarea căldurii pe cale artificială – încălzirea terenului neprotejat prin
mijloace termice sau cu ape termale; efectuarea culturilor pe substrat biologic nedescompus;
cultivarea plantelor în solarii, sere şi diferite tipuri de adăposturi mai mici;
- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor; înfiinţarea culturilor după
trecerea pericolului brumelor şi îngheţurilor; respectarea adâncimii de semănat în funcţie de
epocă; protejarea provizorie în momentele critice etc.;
- măsuri de tehnică legumicolă – combaterea brumelor şi îngheţurilor prin perdele de
fum; încălzirea aerului; omogenizarea mecanică a aerului; irigarea de protecţie; evitarea răcirii
aerului prin irigarea excesivă şi cu apă rece şi utilizarea metodelor de udare prin brazde sau
picurare; alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor;
- crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă genetică ridicată la temperaturi scăzute.
Sub aspect general, cât şi în condiţiile naturale din ţara noastră, factorul cel mai
important în funcţie de care se stabileşte eşalonarea culturilor, spre a satisface cerinţele
aprovizionării cât mai îndelungate în timpul unui an cu legume proaspete produse în câmp, îl
constituie căldura, respectiv variaţia ei naturală.

6.4.Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul apă.

Factorul apă prezintă mare importanţă pentru viaţa plantelor condiţionând, alături de
ceilalţi factori, procesele vitale.
 ◙ Rolul apei în viaţa plantelor
Rolul apei este deosebit, constituind: mediul de reacţie; dizolvant şi vehiculant pentru
substanţele nutritive în soluţie; participă la procesele fiziologice şi biochimice; intră în
proporţie de 65-95% în componenţa materiei organice ce alcătuieşte organismul plantelor;
determină concentraţia soluţiei solului şi serveşte ca regulator al temperaturii ţesuturilor
plantelor.
Conţinutul de apă diferă chiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de organele fiecărui
organism, astfel tulpinile conţin 40 - 45% apă, frunzele mature 60 - 65% , cele tinere 80 -
85%, organele de reproducere şi vârfurile de creştere 98 - 99%, iar cel mai scăzut conţinut în
apă îl au seminţele 12 -14%.
Intensitatea fotosintezei este condiţionată în mare măsură de aprovizionarea plantelor cu
apă, desfăşurându-se normal când conţinutul este corespunzător.
La o scădere sub 75% din rezerva de apă a frunzelor, fotosinteza este blocată, în schimb
se intensifică respiraţia.
Pentru practica legumicolă interesează pretenţiile plantelor faţă de apă, care sunt
constituite din cerinţe şi nevoi, cerinţele reprezentând cantitatea de apă ce trebuie să fie
prezentă în sol pentru ca plantele să-şi satisfacă nevoile.
Toate plantele legumicole, când sunt tinere şi de dimensiuni mici, au cerinţe mari faţă de
apă, dar nevoie mică, deoarece având sistemul radicular slab dezvoltat nu se pot aproviziona
în mod corespunzător.
De asemenea, de mari cantităţi de apă au nevoie plantele legumicole în timpul
sintetizării şi depozitării substanţelor de rezervă.
Pentru fiecare unitate de substanţă uscată plantele legumicole consumă 300-800 unităţi
de apă.
Pentru practica cultivării plantelor legumicole prezintă importanţă cunoaşterea
pretenţiilor faţă de apă, efectele excesului sau deficitului şi modul cum se poate asigura şi
menţine regimul corespunzător de umiditate.

◙ Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă

Plantele legumicole manifestă cerinţe faţă de:

- umiditatea solului;
- umiditatea atmosferică.

• Umiditatea solului se dirijează în funcţie de:

- specificul biologic al plantelor;
- faza de vegetaţie
- sistemul radicular (structură, dimensiuni şi mod de repartizare);
- tipul de sol, cantitatea de îngrăşăminte folosite şi natura acestora.
Apa trebuie dirijată în aşa fel încât să asigure posibilităţile de aprovizionare ale fiecărei
specii de plante legumicole, corespunzător cerinţelor şi nevoilor.
• Umiditatea atmosferică optimă variază în funcţie de specificul biologic al plantelor şi
faza de vegetaţie.
Plantele legumicole se pot aproviziona cu apă şi din atmosferă, prin frunze. Speciile care
au frunzele acoperite cu perişori (tomate) au o capacitate mare de absorbţie a apei din
precipitaţii, rouă sau irigare prin aspersiune în comparaţie cu speciile cu frunze lucioase
(varza).

◙ Gruparea speciilor de plante legumicole după pretenţiile lor faţă de apă se face
ţinând cont de modul lor de manifestare în culturi:
 • foarte pretenţioase: spanacul, salata, toate speciile legumicole din grupa verzei,
ţelina, ridichile de lună, prazul, usturoiul, ceapa, mărarul şi altele;
• pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, morcovii,
pătrunjelul, fasolea, mazărea şi altele;
• moderat de pretenţioase: speciile perene (sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul,
anghinarea etc.);
• puţin pretenţioase: pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleacul, dovlecelul, porumbul
zaharat.
Consumul de apă al plantelor legumicole este diferit în funcţie de specie, de gradul de
dezvoltare al sistemului radicular, de factorii climatici (vântul uscat şi intens duce la creşterea
consumului de apă), de fenofază, de perioada calendaristică etc.
Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de
absorbţie în:
 plante legumicole cu consum redus şi capacitatea foarte bună de absorbţie, care
prezintă un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov, pătrunjel, păstârnac,
pepeni verzi şi galbeni, tomate etc.
 plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei prin
rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular superficial, un aparat foliar care
pierde excesiv apa prin evapotranspiraţie (castravetele).
 plantele legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de absorbţie, se
caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin frunze pierd o mare cantitate de
apă. Din această grupă fac parte: sfecla roşie şi cartofii timpurii.
 plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei, se
caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular superficial (ceapa) (după
Hoza Gheorghiţa,2014).

◙ Posibilităţi de satisfacere a pretenţiilor plantelor legumicol faţă de apă

În legumicultură trebuie satisfăcute pretenţiile plantelor faţă de apă, luându-se măsuri

de evitare atât a deficitului cât şi a excesului de umiditate, deoarece devin dăunătoare.
• Excesul de umiditate (când valoarea bilanţului hidric este mai mic de 1):
- în sol - înrăutăţeşte regimul de aeraţie, asfixiind rădăcinile plantelor; scade
temperatura solului (în special în perioadele reci); stânjeneşte viaţa microorganismelor;
micşorează posibilitatea aprovizionării plantelor cu elemente nutritive din sol; sporeşte
aciditatea solului;
- în aer - creează condiţii pentru dezvoltarea microflorei dăunătoare, sporind pericolul
îmbolnăvirii plantelor cu ciuperci sau bacterii; împiedică polenizarea, fecundarea, florile
avortează şi fructele cad.
Sub aspect general excesul de umiditate determină prelungirea perioadei de vegetaţie,
scăderea conţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea recoltatului
şi scăderea rezistenţei produselor la păstrare.
Alternanţa perioadelor de secetă cu perioade de umiditate excesivă are ca rezultat
crăparea fructelor şi a altor organe comestibile (tomate, gulii, morcov, varză etc.).
Prevenirea excesului de umiditate:
- alegerea terenului pentru cultură, ferit de exces de umiditate;
- cultivarea plantelor pe terenuri mijlocii şi uşoare, cu drenaj bun;
- modelarea terenului pentru preluarea de către rigole a excesului de apă;
- distrugerea „hardpanului”;
- nivelarea terenului pentru a evita băltirea apei de irigaţii şi din precipitaţii;
 - irigarea raţională alegând cea mai bună metodă.

• Deficitul de umiditate (când valoarea bilanţului hidric este mai mare de 1) din sol şi
aer provoacă de asemenea efecte nedorite:
- favorizează apariţia atacului unor dăunători;
- întârzie creşterea frunzelor;
- reduce intensitatea fotosintezei şi creşte respiraţia;
- provoacă ofilirea plantelor;
- reduce numărul de perişori absorbanţi de pe rădăcini;
- grăbeşte apariţia tulpinilor florifere la spanac, salată, ridichi de lună, conopidă;
- favorizează lignificarea organelor comestibile (rădăcinoase, gulii etc.);
- înrăutăţeşte gustul organelor comestibile (iute la ardei şi ridichi, amar la castraveţi);
- determină căderea florilor la castraveţi, tomate, ardei, vinete;
- determină scăderea cantităţii şi calităţii producţiilor.
O importanţă deosebită pentru practică o prezintă asigurarea necesarului de apă prin
acumularea şi păstrarea ei în sol, înlăturând la timp pierderile, prin efectuarea lucrărilor de:
- alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură, avându-se în vedere regimul de
precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-chimice ale solului, privind capacitatea
de reţinere a apei;
- protejarea terenului prin perdelele de protecţie şi culise care îmbunătăţesc regimul
umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de apă prin evaporare;
- reţinerea zăpezii în timpul iernii;
- pregătirea corespunzătoare a solului;
- distrugerea crustei;
- distrugerea buruienilor;
- asigurarea unei desimi corespunzătoare;
- mulcirea solului;
- drenarea solului;
- asigurarea apei prin udări.

Prin irigare sporeşte conţinutul de apă a solului, dar se realizează şi o mărire substanţială
a schimbului de aer din sol cu cel din atmosferă.

6.5.Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul hrană şi sol

Solul şi hrana
Cultivarea speciilor de plante legumicole în câmp şi spaţii protejate, asigură o folosire
intensivă a terenului, iar obţinerea de producţii planificate este posibilă numai printr-o
aprovizionare corespunzătoare a plantelor cu elemente minerale în special din sol şi
asigurarea unor corelări optime între toţi factorii de mediu.
◙ Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol

▲ Solul reprezintă principalul mijloc de producţie, constituie mediul natural de nutriţie

al plantelor, iar cantitatea şi calitatea producţiilor depind nemijlocit de fertilitatea solului şi
modalitatea folosirii lui.
Alcătuirea generală a solului este reprezentată de: faza solidă (constituenţii minerali şi
organici); faza lichidă (soluţia solului ); faza gazoasă (aer şi CO2). Prin acţiunea reciprocă
dintre aceste trei componente rezultă un mediu care favorizează creşterea plantelor. Faza
solidă reprezintă sursa de elemente nutritive, faza lichidă un mijloc de transport şi principala
sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi, iar faza gazoasă permite aprovizionarea cu oxigen
a rădăcinilor, cu azot molecular a unor microorganisme, ca şi un mediu de eliminare a CO2
(Davidescu D.,1974).
Solul, serveşte ca suport mecanic şi mediu pentru rădăcinile plantelor ce absorb apa şi
sărurile minerale, raportându-se în principal la stratul arabil care este un rezervor de substanţe
minerale.
În cazul cultivării plantelor în spaţii protejate, prin măsurile de ameliorare şi
îmbunătăţire, folosind cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice, se produce o modificare
esenţială a însuşirilor solului zonal, caz în care se foloseşte noţiunea de s u b s t r a t d e c u
l t u r ă.
Solul prezintă importanţă pentru practica legumicolă prin însuşirile sale: textură,
structură, soluţia solului, reacţia solului şi capacitatea tampon.

• Textura - sau compoziţia granulometrică, ca însuşire fizică a solului, se defineşte în

principal prin proporţia în care intră în alcătuirea sa particulele elementare de diferite
dimensiuni (tabelul 1.).
Proporţiile între argilă, praf şi nisip definesc tipurile de sol:
- nisipoase care au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mare pentru apă,
capacitate mică de reţinere a apei, sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi se răcesc repede. Sunt
sărace în elemente nutritive şi au o capacitate redusă de reţinere a acestora. În sudul Olteniei,
vestul Crişanei şi în Deltă se găsesc suprafeţe apreciabile de soluri nisipoase care se utilizează
pentru obţinerea de producţii extratimpurii şi timpurii;
- argiloase - care au o capacitate de absorbţie şi permeabilitate mică pentru apă, dar o
capacitate mare de înmagazinare a acesteia. Sunt soluri neaerate, plastice şi aderente, iar prin
uscare formează crăpături mari şi adânci. Sunt reci şi se lucrează bine numai într-un interval
mic de umiditate. Deşi bogate în elemente nutritive nu sunt indicate pentru cultivarea
plantelor legumicole decât în foarte mică măsură;
- lutoase - sunt soluri cu proprietăţi intermediare, cu permeabilitate bună pentru apă şi
un raport favorabil între fazele: lichidă, solidă şi gazoasă. Sunt cele mai indicate pentru
cultura plantelor legumicole.

Tabelul 1.

Clasificarea texturală a solurilor

(după Pleşa şi Florescu, 1968, citaţi de Stan N., 1999)
Textura solului Argilă (%) Praf (%) Nisip (%)
Nisipoasă 0-5 0-10 peste 90
Nisipoasă 5-10 5-15 80-90
coezivă
Nisipo-lutoasă 10-20 10-20 60-80
Luto-nisipoasă 15-30 10-35 40-70
Lutoasă 25-35 15-40 30-55
Luto-argiloasă 35-45 20-45 20-45
Argilo-lutoasă 40-50 20-50 10-30
Argiloasă peste 50 20-45 5-30

• Structura solului - este o însuşire foarte importantă a fertilităţii lui, care influenţează
schimbul de gaze, regimul termic şi circulaţia apei şi este dată de modul de grupare a
particulelor elementare în agregate structurale.
 • Soluţia solului - reprezintă sursa directă de aprovizionare a plantelor cu elemente
nutritive, iar cu cât conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritive mai apropiate
de cerinţele speciilor legumicole, cu atât solul este considerat mai fertil.
Poate deveni dăunătoare dacă are un conţinut excesiv de săruri solubile cu caracter
foarte acid sau foarte alcalin.
Gradul de aprovizionare a solurilor cu materie organică şi substanţe nutritive este
hotărâtor pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte, în toate formele de cultură legumicolă, iar
aplicarea lor se face numai pe baza rezultatelor cartării agrochimice, ce se execută odată pe an
la culturile din câmp şi în fiecare ciclu de cultură la cele din sere, completată cu „diagnoza
foliară” sau „diagnoza peţiolară”.
• Reacţia solului (pH) - este determinată de proporţia dintre ionii de H+ şi cei de OH-
din soluţia solului, pe deoparte şi proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter
bazic, pe de altă parte.
Speciile de plante legumicole necesită o anumită valoare a pH-ului, considerată optimă,
dar diferită pentru fiecare în parte. Majoritatea plantelor legumicole necesită o reacţie neutră
(pH = 7), uşor alcalină (pH > 7) sau uşor acidă (pH < 7).
▲ Capacitatea tampon. Pe parcursul duratei de vegetaţie a plantelor, reacţia solului
(pH-ul) nu rămâne neschimbată datorită respiraţiei rădăcinilor, a activităţii microorganismelor,
a secreţiei rădă-cinilor sau a îngrăşămintelor folosite. Amplitudinea de schimbare a reacţiei
poate fi destul de mare, ceea ce ar putea dăuna plantelor.
Solul are însă în mod natural însuşirea de a se opune oricărei tendinţe de modificare a
reacţiei, atunci când se introduc îngrăşăminte sau la apariţia unor substanţe cu reacţie acidă
sau bazică, însuşire ce poartă numele de „ putere de tamponare”.
◙ Cerinţele plantelor legumicole faţă de hrană
Elementele nutritive ce alcătuiesc factorul hrană, prin prezenţa lor în cantităţi suficiente
şi forme uşor asimilabile influenţează o bună creştere şi dezvoltare a plantelor legumicole, iar
sub aspect practic se materializează prin:
- sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei;
- scurtarea perioadei de vegetaţie.
În comparaţie cu alte plante de cultură cele legumicole au pretenţii mai ridicate faţă de
elementele nutritive, acest aspect fiind determinat de faptul că:
- sistemul radicular, la multe specii legumicole, este slab dezvoltat, răspândit în stratul
superficial de sol unde şi umiditatea oscilează foarte mult, în acelaşi timp are şi o capacitate
mai redusă de absorbţie (ceapă, usturoi, praz, castraveţi, ardei, vinete, tomate şi altele);
- plantele legumicole, prin producţiile mari realizate la unitatea de suprafaţă şi prin
caracterul lor pronunţat intensiv, sărăcesc repede solul în elemente nutritive.

◙ Posibilităţi ale plantelor legumicole de aprovizionare cu elemente nutritive

Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole sunt grupate după mai
multe criterii.
Căile de pătrundere în plante sunt diferite, prin rădăcini – cele extrase din sol şi prin
frunze – cele din atmosferă precum şi cele administrate sub formă de soluţie – extraradicular.
Aprovizionarea plantelor legumicole cu elemente nutritive este în strânsă corelaţie cu:
prezenţa acestora în mediul înconjurător, căldura, umiditatea din sol şi aer, fotosinteza,
respiraţia, reacţia solului şi mediul soluţiei nutritive.

◙ Pretenţiile plantelor legumicole faţă de elementele nutritive

Nevoia plantelor legumicole faţă de elementele nutritive este direct proporţională cu
specificul biologic, perioada de vegetaţie şi producţia planificată.
 • Specificul biologic al plantelor legumicole trebuie considerat ca aspect general,
corelat cu structura morfologică a plantelor, cu perioadele de vegetaţie şi formele de cultură
ale acestora şi cu producţiile planificate.
• În funcţie de faza de vegetaţie - cele mai mari cerinţe şi nevoi le au plantele în
perioada formării organelor comestibile - pentru sintetizarea în vederea depozitării a
substanţelor de rezervă, precum şi în faza tânără de plantule (răsad), când cerinţele sunt mari,
deşi nevoile sunt mici, datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi posibilităţii reduse de
aprovizionare din straturile mai adânci ale solului.

◙ Posibilităţi practice de satisfacere a pretenţiilor plantelor legumicole faţă de

elementele nutritive
Pentru practica legumicolă interesează sursa de satisfacere a necesarului de elemente
nutritive modul, momentul, forma şi cantitatea necesară.
• Sursele de asigurare a plantelor legumicole cu elemente nutritive sunt
îngrăşămintele, care se grupează în: îngrăşăminte organice; îngrăşăminte organice verzi;
îngrăşăminte chimice – simple şi complexe; îngrăşăminte organo-minerale (ionitice);
îngrăşăminte bacteriene – pentru legumicultura intensivă. Pentru legumicultura ecologică
sunt eliminate din reţelele de fertilizare produsele de sinteză.
• Modul, momentul, cantitatea şi forma de administrare se stabileşte pentru fiecare
specie, în funcţie de sistemul de cultură şi pretenţiile plantelor.
• Dozele de îngrăşăminte ce se aplică la plante, se stabilesc prin calcule, ţinându-se
seama de tipul de sol, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, rezerva solului, producţia
planificată, consumul specific de elemente minerale din sol, gradul de utilizare a substanţei
active din îngrăşăminte, legat de particularităţile biologice şi factorii de vegetaţie.
• Ca moment de aplicare a îngrăşămintelor la culturile legumicole, se consideră că cea
mai avantajoasă posibilitate este ca fertilizarea de bază să se facă odată cu pregătirea de
toamnă a terenului, fertilizarea locală odată cu plantatul sau semănatul iar fertilizarea fazială
în mai multe etape.
• Forma de administrare este dată de însăşi starea lor fizică naturală. Administrarea la
fertilizarea de bază şi locală este în formă solidă, iar în vegetaţie – solidă şi lichidă – pentru
culturile în câmp, protejate şi forţate.
În legumicultura intensivă, cele mai bune rezultate se obţin prin folosirea combinată a
îngrăşămintelor organice cu cele minerale, îngrăşămintele organice putând fi înlocuite şi cu
cele verzi, iar cantităţile trebuie bine stabilite, evitându-se atât excesul cât şi deficitul, ambele
fiind dăunătoare.

◙ Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor

Elementele nutritive sunt folosite de către plantele legumicole în proporţii diferite, dar
fiecare dintre ele joacă un rol important în procesele metabolice.
Rolul macroelementelor: N, P, K, Ca, Mg, S se manifestă pe plan mai larg, iar cel al
microelementelor: B, Cu, Mn, Mo, Zn, Fe, Al etc., într-un mod mai restrâns, nici unul dintre
ele nu poate lipsi din cadrul complexului nutritiv, dar nici nu trebuie să se afle în exces, în
ambele cazuri provocând modificări nedorite.
Ultramicroelementele (actiniul, radiul, uraniul etc.) - determină accelerarea proceselor
metabolice din plante prin radiaţiile alfa, beta, gamma, constituind izvoare de energie cinetică
alături de razele solare. Contribuie la creşterea potenţialului oxido-reducător, provoacă
disocierea apei, iar radiaţiile emise de către aceste elemente, străbătând moleculele organice,
le ionizează şi intră mai uşor în reacţiile biochimice.
 Burzo I. şi colab. ,1996, bazându-se pe studii amănunţite de fiziologie (Lauchli şi
Beleski, 1983, Wilkins, 1985, Salisbury şi Ross, 1991, Sebanek, 1992 etc.), subliniază rolul
fiziologic al substanţelor minerale, cu efecte favorabile asupra organismului vegetal:
- participă la alcătuirea moleculelor unor substanţe organice cu rol plastic: protide
(fitina), fosfolipide etc.;
- intră în compoziţia unor substanţe active (enzime, vitamine, pigmenţi etc);
- intră în compoziţia substanţelor ce alcătuiesc lanţul transportor de electroni: fierul în
citocromi, cuprul în plastocianină etc.;
- participă la procesele de oxido-reducere, prin modificările de valenţă ale fierului,
cuprului etc.;
- reprezintă transportori pentru energia biochimică care se stochează în legăturile
macroenergice ale acidului adenozin trifosforic;
- stimulează sau inhibă activitatea enzimelor, intensitatea proceselor de fotosinteză,
respiraţie, creştere etc.;
- reglează potenţialul bioelectric, potenţialul osmotic, turgescenţa şi hidratarea celulelor,
permeabilitatea membranelor plasmatice, imbibiţia etc.;
- participă la unele mişcări specifice ale plantelor şi la deschiderea stomatelor.

Aprovizionarea necorespunzătoare cu elemente minerale determină apariţia unor

simptome caracteristice care constituie indicatori pentru identificarea acestora.

6.6.Cerinţele plantelor legumicole faţă de compoziţia aerului.

▲ Curenţii de aer - sub forma unui vânt de intensitate medie sunt utili creşterii şi dezvoltării
plantelor, prin :
- evaporarea excesului de apă din sol, contribuind la buna aeraţie superficială a acestuia, cu efecte
favorabile asupra creşterii rădăcinilor;
- efect de răcorire, reducând temperatura frunzelor;
- influenţează polenizarea a numeroase specii;
- asigură permanentizarea unei cantităţi de CO2 necesară sintezei organice.
Vânturile puternice sunt dăunătoare pentru producţia legumicolă prin acţiuni:
- mecanice - erodează solurile uşoare în perioadele secetoase, perturbă irigarea prin
aspersiune dacă viteza este mai mare de 3-4 m/sec; împiedică polenizarea, scutură florile, rup
frunzele, lăstarii şi fructele; favorizează diseminarea agenţilor patogeni şi a seminţelor de
buruieni; deteriorează construcţiile legumicole;
- termice – influenţează răcirea solului şi prelungirea vegetaţiei dacă vânturile sunt reci;
- fiziologice: provoacă uscarea excesivă a aerului care determină creşterea
evapotranspiraţiei, blocând fotosinteza şi ducând la întârzierea creşterii.
Pentru evitarea acestor neajunsuri trebuie luate măsuri de protejare a terenurilor
cultivate, prin perdele de protecţie bine proiectate şi organizate.

▲ Alte gaze care se pot afla în preajma plantelor cum ar fi: dioxidul de sulf, dioxidul de
azot, azotul, formaldehida etc., sunt dăunătoare. Acestea pot avea diferite surse.
În spaţiile încălzite biologic, prin descompunerea gunoiului de grajd se degajă
amoniacul care este dăunător în concentraţie de 0,1% şi nociv la 3-4%.
Se poate acumula şi dioxid de sulf care este dăunător în concentraţii foarte mici de
0,001-0,002% în special în condiţii de umiditate ridicată. Aceste gaze produc cloroze
caracteristice pe frunze, arsuri sau pete necrotice. Literatura de specialitate menţionează aşa
numitele ploi acide, foarte dăunătoare.
 Reziduurile gazoase care provin de la unităţile industriale, mai ales dacă acestea conţin
fluor, clor, oxid de carbon, pot provoca daune deosebit de mari la culturile legumicole.
Azotul este necesar pentru sinteza materiei proteice. În atmosferă, deasupra fiecărui
hectar din suprafaţa pământului se găsesc aproximativ 300.000 t azot. În atmosferă azotul
este un gaz inert. Plantele nu asimilează azotul elementar gazos, dar acesta este sursa
principală de compuşi cu azot care ajung în sol şi pot fi accesibili plantelor.

Poluanţi fotochimici oxidanţi

Principala sursă de poluare a atmosferei o formează produsele de combustie: oxizii
sulfului, azotului, CO, hidrocarburile gazoase şi particulele solide, pulberile rezultate din
arderi. La aceasta se adaugă: compuşii fluorului, deşeurile radioactive, pulberile metalice etc.,
ca şi cenuşa vulcanilor, polenul plantelor, praful etc.
Poluanţii oxidanţi reduc activitatea fotosintetică a plantelor, degradează pigmenţii,
diminuează ritmul de creştere şi întârzie vegetaţia.
Prin astfel de poluare frunzele plantelor se decolorează treptat şi mai târziu cad.
Plantele legumicole manifestă grade de sensibilitate diferite faţă de diferiţii poluanţi.
Valorile nocive diferite pentru diferiţi poluanţi depind de sensibilitatea speciei şi durata de
acţiune. Se pot considera ca limite maxime, la o expunere, următoarele valori: 0,05- 0,12 mg/m3
pentru SO2; 0,001- 0,003 mg/m3 pentru fluor; 0,10 - 0,15 mg/m3 pentru clor; 0,05 mg/m3 pentru ozon
(Krug, 1986).
▲ Substanţele radioactive se acumulează uneori în atmosferă ca urmare a exploziilor
nucleare, a eliminării deşeurilor radioactive sau a avariilor la reactoarele nucleare şi reprezintă
poluanţii cei mai periculoşi pentru plante şi om. Pulberile radioactive se depun liber sau prin
precipitaţii pe plante şi sol şi uneori sunt încorporate în plante prin absorbţie, apoi sunt
consumate de om şi animale.
Radioactivitatea naturală a atmosferei este de 100-200 miliremi/an, dar uneori creşte la
valori de 5-10 ori mai mari. Cele mai întâlnite elemente radioactive şi timpul lor de
înjumătăţire sunt: iod 131-8 zile, ruteniu 103-40 zile; stronţiu 89-51 zile; ruteniu 106-1 ani;
caesiu 134-2 ani; stronţiu 90-28 ani; caesiu 137-30 ani.
Spălarea produselor determină reducerea gradului de contaminare deoarece se înlătură
pulberile radioactive. Prin prelucrare sau păstrare îndelungată se reduce gradul de
contaminare dacă elementul radioactiv are o durată scurtă de acţiune (Indrea, D.,1992).

Efectul poluării atmosferei asupra plantelor legumicole

Poluarea aerului se datorează:
- degajării de către întreprinderile industriale a diferitelor substanţe poluante;
- eliminarea gazelor din diferite motoare;
- acumularea deşeurilor industriale;
- arderea combustibililor casnici.
Protecţia culturilor legumicole împotriva efectelor nefaste ale poluării atmosferei se
poate realiza prin:
- supravegherea gradului de poluare;
- măsuri de micşorare a emanaţiilor de agenţi patogeni;
- crearea de perdele de protecţie şi zone verzi între sursele de poluare şi plantele legumicole;
- irigarea prin aspersiune a culturilor în aceste zone;
- organizarea combaterii poluării în zonele respective;
- evitarea amplasării în aceste zone a suprafeţelor de culturi legumicole, iar în cele cu
poluanţi sub formă de praf, fum (solizi) nu se cultivă specii cu organe comestibile muguri
(varza, salata şi frunzoase în general).
 Factorii cosmici
Ştiinţa modernă redescoperă astăzi cunoştinţe foarte avansate privind influenţa astrelor
asupra mediului biologic, aspecte care au fost sesizate de către vechile civilizaţii: egiptene,
mesopotamiene, chinezeşti şi aztece şi care au fost folosite în scopuri practice de mare
utilitate pentru organismele animale şi vegetale. În acelaşi timp aceste cunoştinţe s-au
transmis, respectat, aplicat şi chiar verificat de-a lungul generaţiilor cu precădere în mediul
rural, unde forma orală de transmitere a fost cea mai utilizată.
Astfel se ştie faptul că stabilirea zilelor mai favorabile pentru efectuarea lucrărilor
solului, a înfiinţării culturilor, a aplicării lucrărilor de întreţinere, aplicarea tratamentelor
fitosanitare, tăierile la pomi şi viţa de vie, monta animalelor etc, sunt respectate cu stricteţe de
către oamenii din mediul rural.
Ritmurile cosmice anuale şi diurne legate de activitatea solară şi de evoluţia aştrilor pe
bolta cerească, au o influenţă marcantă în fiziologia tuturor fiinţelor vii, determinând
bioritmuri specifice (Ruxandra Ciofu, 1995).
Cantitatea de lumină şi căldură solară influenţează ciclul sezonier anual, care este
împărţit în două jumătăţi de către cele două solstiţii (iarnă şi vară). Prima perioadă este
considerată de expiraţie, iar cea de a doua de inspiraţie a forţelor terestre (Papacostea P.,
1994).
Acest proces are o corespondenţă diurnă, în perioada de expansiune între orele 3 şi 15,
când este accentuată evapotranspiraţia şi respectiv tendinţa sevei brute din sol de a urca în
plante ca apoi în perioada de contracţie, între orele 15 şi 3, acest proces să fie descendent.
Asupra lumii vegetale, influenţa acestor ritmuri se manifestă în declanşarea şi
accelerarea proceselor vitale după depăşirea solstiţiului de iarnă şi prin încetinirea lor după
solstiţiul de vară.
Efectul activităţii solare asupra creşterii plantelor este susţinut şi de influenţa Lunii,
precum şi a planetelor Mercur şi Venus, în timp ce înflorirea, maturarea şi depozitarea
materiei organice în seminţe sunt influenţate de planetele Marte, Jupiter şi Saturn.
Din combinaţiile efectelor mişcării Lunii şi a Pământului prin raportare la Soare şi la
banda de constelaţii zodiacale, rezultă mai multe tipuri de ritmuri ale mişcării Lunii cu
influenţe diferite asupra vegetaţiei.
 CAPITOLUL 7
ZONELE ECOLOGICE ŞI BAZINELE DE CULTURĂ A LEGUMELOR

Cultura legumelor este o activitate care se desfăşoară tot timpul anului, datorită
posibilităţii efectuării culturilor în spaţii protejate (solarii, sere, răsadniţe, când în câmp
acestea nu se pot cultiva). Reuşita culturilor legumicole depinde foarte mult de condiţiile de
climă şi sol în care se cultivă, de calitatea lucrărilor executate, de sortimentul de soiuri şi
hibrizi, precum şi de baza tehnico-materială utilizată.
7.1.Zonarea legumiculturii
Prin zonarea speciilor legumicole se înţelege repartizarea teritorială a culturilor de
legume pe baza interdependenţei unor factori care favorizează sau limitează posibilitaţile de
valorificare a potenţialului biologic, imprimând legumiculturii un caracter zonal. De
asemenea, prin zonarea legumiculturii se înţelege stabilirea unor teritorii cu condiţii
pedoclimatice şi social-economice, în concordanţă cu cerinţele plantelor legumicole.
Zona legumicolă este considerată un teritoriu cu caracteristici omogene, în care
condiţiile de mediu sunt destul de asemănătoare. Stabilirea zonelor de cultură a legumelor s-
a făcut pe baza unui studiu amănunţit al factorilor care contribuie la reuşita culturii dintre
care: factorii climatici (temperatura, precipitaţiile, lumina, vântul), factorii geografici, care
influenţează indirect factorii climatici (altitudinea, latitudinea şi longitudinea), factorii
edafici (tipul de sol, structura şi textura solului, capacitatea de câmp pentru apă, porozitatea,
soluţia solului, pH-ul, conţinutul în humus etc.) şi factorii social-economici (asigurarea forţei
de muncă, tradiţia în cultura legumelor, apropierea de căile de acces, care trebuie să fie
practicabile tot timpul anului, asigurarea pieţei de desfacere a produselor, posibilitatea
asigurării bazei materiale pentru producţia legumicolă, nivelul investiţiilor, precum şi forma
de proprietate: de stat sau particulară.
În România, stabilirea zonelor favorabile pentru cultura legumelor s-a efectuat în trei
etape.
Prima a fost perioada 1953-1954, când s-a ţinut seama mai mult de factorii economici,
amplasând culturile legumicole în jurul oraşelor, centrelor muncitoreşti, pentru aprovizionarea
populaţiei cu legume.
A doua etapă de zonare s-a efectuat în perioada 1956-1961, când s-au stabilit 6 zone
pentru cultura legumelor (Câmpia de sud-vest a ţării, Câmpia Munteniei şi Olteniei, Câmpia
Transilvaniei, Câmpia Moldovei şi zona de deal). S-au întocmit hărţile ecologice pentru
speciile legumicole cele mai importante (tomate, castraveţi, ceapă, varză, ardei, mazăre, fasole,
rădăcinoase).
A treia etapă a fost între 1975-1977, când s-au delimitat 3 zone de favorabilitate pentru
cultura legumelor, care sunt valabile şi în prezent (fig. 1.).
Zonarea se execută de persoane numite prin ordin al ministrului, conform legislaţiei în
vigoare. În momentul de faţă este în vigoare Legea nr. 312/2003, republicată în 2007, legea
privind producerea şi valorificarea legumelor, în care sunt prezentate şi cele trei zone de
producere a legumelor.
 Fig..1 Zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor

Zona I reprezintă zona cea mai favorabilă pentru cultura legumelor, deoarece
condiţiile de mediu sunt cele mai prielnice şi permit practicarea tuturor sistemelor de cultură.
Aici este concentrată cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, circa 57% şi se obţin cele
mai mari producţii destinate consumului proaspăt şi industrializării. În această zonă s-au
înfiinţat cele mai renumite staţiuni de cercetare pentru legumicultură, respectiv la Buzău,
Brăila, Arad, Dăbuleni şi ICLF Vidra.
Cuprinde două subzone:
 subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului,
Băileştiului şi Burnasului) incluzând judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov,
Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se caracterizează printr-un
climat de stepă, cu ierni aspre, unde zăpada este adesea spulberată. Verile sunt
călduroase şi iernile aspre, precipitaţiile au caracter torenţial la începutul verii,
instalarea unor perioade de secetă prelungită fiind evidentă. Temperatura medie a
anului este de 10-11°C, umiditatea relativă de 55-65%, iar media precipitaţiilor de
400-500 mm. În această subzonă se întâlnesc solurile cele mai fertile (cernoziomul
castaniu şi ciocolatiu), soluri aluvionare cu fertilitate ridicată, nisipoase, precum şi
brun-deschis de stepă.
Subzona I asigură condiţii climatice cu posibilităţi de irigare pentru toate speciile
legumicole şi îndeosebi pentru cele pretenţioase la căldură: ardei, vinete, tomate,
castraveţi, pepeni, fasole de gradină, bame şi altele;
 subzona a II-a cuprinde partea de vest a ţării, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Se
caracterizează printr-o tempetratură medie anuală de 10,5-11°C, precipitaţii mai multe
(550-650 mm anual) şi o umiditate relativă de 65-75%. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, solurile aluvionare, nisipurile solificate, solurile brune de pădure,
lăcoviştile etc.
Zona a-II-a este considerată zonă favorabilă pentru cultura legumelor, întrucât marea
majoritate a speciilor legumicole întâlnesc condiţii bune pentru creştere şi fructificare. Se
întinde în partea de nord a Olteniei, Munteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul
Transilvaniei. În această zonă intră judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş,
Dâmboviţa, Prahova, Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu-
Mare.
Se caracterizează prin: temperatură medie anulă de 9-10°C, precipitaţii medii anuale
de 450-550 mm, umiditatea relativă de 65-80%, şi soluri de tip cernoziom, brun de pădure, de
luncă, lăcovişti şi nisipuri solificate. În această zonă se cultivă 28-30% din suprafaţa ocupată
cu legume. Speciile legumicole care se cultivă sunt: bulboasele şi vărzoasele, care nu sunt
pretenţioase la căldură şi au nevoie de o umiditate mai mare (vărzoasele), dar se cultivă şi
tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole etc. Se practică şi cultura protejată.
Zona a III-a este considerată zona cu grad scăzut de favorabilitate pentru cultura
legumelor şi se întinde pe o arie destul de restrânsă. Este localizată în Câmpia Transilvaniei,
cuprinzând o parte din judeţele: Cluj, Mureş, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Sibiu,
Harghita şi Braşov.
Această zonă, se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici (8-9,7°C),
precipitaţii mai abundente 600-650 mm anual şi o umiditate relativă mai ridicată, 70-80%.
Principalele tipuri de sol sunt cele brune de pădure slab sau mediu podzolite şi cele aluvionare.
Din totalul suprafeţei ocupate cu legume în România, în această zonă se cultivă circa 8%. In
această zonă se cultivă în special legumele rădăcinoase, vărzoase şi bulboase, iar în anumite
microzone se cultivă şi castraveţi, fasole de gradină, mazăre de grădină. Se mai pot cultiva
tomatele, ardeiul, vinetele, însă pe suprafeţe mici şi nu se pot obţine culturi timpurii.
În cadrul lucrărilor de zonare s-au stabilit şi anumite microzone pentru cultura
legumelor.
Microzonarea este un subsistem al zonării, care conturează arealul unor culturi
legumicole la scară redusă. Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor
pedoclimatici si social-economici specifici unei zone. In cadrul oricarei zone, există suprafeţe
de teren care sunt avantajoase pentru cultura legumelor dintr-o anumită categorie, ca urmare a
expoziţiei sau adăpostirii naturale.
La stabilirea microzonelor se ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu, şi de elementele
social-economice, deoarece acestea se manifestă pregnant atât prin gradul de specializare a
forţei de muncă, cât şi prin puterea economică a fiecarei proprietăţi agricole. Lucrările de
zonare stau la baza concentrării, profilării si specializării producţiei de legume.

7.2.Construcţii, amenajări şi mijloace tehnice de lucru în legumicultură

Activitatea de producere a legumelor, se desfăşoară în diferite spaţii, care fac posibilă

cultivarea acestora tot timpul anului. Aceste spaţii sunt: serele, solariile şi răsadniţele.

1.Serele sunt construcţii legumicole complexe, acoperite cu sticlă şi dotate cu diferite

instalaţii, pentru asigurarea factorilor de mediu favorabili, pentru cultura legumelor tot timpul
anului.
Clasificarea serelor
după materialul folosit la - sere propriu-zise (cu pereţii şi acoperişul din sticlă)
acoperire - sere acoperite cu materiale plastice
după materialul folosit pentru - sere din metal
schelet - sere din lemn
- sere din beton
- sere mixte
după gradul de mobilitate - sere fixe
- sere mobile
după tipul constructiv - sere individuale

după forma acoperişului
după sursa de încălzire
după temperatura realizată în
interior
după prezenţa parapeţilor
după destinaţie
- sere bloc de tip industrial
- sere cu două pante
- sere cu o pantă
- sere încălzite cu apă caldă
- sere încălzite cu abur
- sere încălzite cu aer cald
- sere calde (dotate cu instalaţii de încălzire)
- sere reci (fără sursă de încălzire)
- sere cu parapeţi (serele înmulţitor folosite pentru
producerea răsadurilor)
- sere fără parapeţi (folosite pentru culturi)
- sere pentru producerea răsadurilor (înmulţitor)
- sere pentru efectuarea culturilor legumicole
- sere universale (înmulţitor şi pentru culturi)

În prezent, în practica legumicolă, în ţara noastră se folosesc serele bloc de tip Venlo,
folosite pentru diferite specii legumicole. Ele se numesc sere universale, întrucât pot fi
cultivate cu diverse specii, inclusiv specii floricole. Lăţimea traveei poate fi de 3,2, 6,4 sau 9,6
m. Tendinţa pe plan mondial este de a utiliza tipuri de sere cu deschidere mare a traveei şi
mult mai înalte, cu volum mare de aer, posibilitatea cultivării plantelor în sistemul fără sol,
mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi cultivarea unui număr mai mare de specii legumicole.

Elementele constructive ale serelor bloc de tip Venlo

Fundaţia se toarnă sub forma unei centuri perimetrale continue şi este alcătuită din
soclu şi stâlpişori de beton. Soclul se toarnă la suprafaţa solului pe un strat de nisip, între
stâlpişorii de beton care se amplasează la distanţa de 3 m pe lăţimea serei şi la 3,2 m pe
lungimea serei, având o înălţime de 30 cm deasupra solului. În interiorul serei, fundaţia este
discontinuă, formată din stâlpişori de beton amplasaţi la 3,2 m/3 m (ca şi la perimetru) care se
introduc în sol la circa 60 cm, iar la suprafaţă rămân circa 30 cm. Pentru asigurarea scurgerii
apei provenite din precipitaţii, la turnarea fundaţiei trebuie să se asigure construcţiei o pantă
de 5‰.
Stâlpii de susţinere constituie elementele de rezistenţă ale serei şi sunt confecţionaţi
din oţel în profil T dublu. Au o înălţime de 2,5 m şi împreună cu versanţii acoperişului
formează fermele de susţinere. La partea superioară prezintă 2 braţe de 12 cm, care se
folosesc pentru îmbinarea cu fermele de legătură. Îmbinarea între stâlpii de susţinere şi
stâlpişorii de beton se face prin intermediul unui bolţ cu diametrul de 12 mm, care se
introduce în orificiul din capătul stâlpişorului de beton.
Fermele de legătură sunt piese metalice confecţionate din oţel în profil T simplu şi au
rolul de a lega stâlpii de susţinere între ei, fiind montate aproape de capătul superior al
acestora (pe cele două braţe). Fermele de legătură asigură echilibrul şi stabilitatea serei şi se
folosesc şi ca suport pentru instalaţia de susţinere a plantelor.
Jgheabul (dolia) se confecţionează din tablă galvanizată, cu grosimea de 3-4 mm şi
are secţiune trapezoidală, cu deschiderea de 22-25 cm şi se montează în capătul stâlpilor de
susţinere. Rolul jgheabului este de a prelua apa din precipitaţiii de pe acoperişul serelor, care
se colectează în afara construcţiei, în canalele pluviale betonate, amplasate de-a lungul
construcţiei. De asemenea, are şi rolul de a sprjini şproţurile de la acoperiş.
Coama reprezintă punctul cel mai înalt al serei, (înălţimea de la nivelul solului este de
3,2 m), se construieşte din metal în profil T şi se foloseşte pentru prinderea şproţurilor la
partea superioară a asoperişului.
 Distanţierul de coamă are lungimea de 70 cm şi se montează între coamă şi ferma de
legătură, având rol în fixarea coamei şi consolidarea construcţiei.
Şproţurile sunt confecţionate din metal, în profil T şi folosesc pentru montarea sticlei,
atât la acoperiş cât şi pe pereţii laterali. La acoperiş, şproţurile se fixează cu un capăt pe
coamă, cu celălalt pe jgheaburi, iar pe pereţii laterali, pe soclu şi la nivelul doliei, în acest caz
fiind considerate şi elemente de rezistenţă.
Contrafişele pot fi scurte şi lungi. Contrafişele scurte, se fixează pe stâlpul de
susţinere cu un capăt, iar cu celălalt capăt pe ferma de legătură, prin bulonare, la circa 20%
din totalul stâlpilor, în special la mijlocul şi extremităţile serei. Contrafişele lungi se montează
între stâlpii 2 şi 3 de la capatele traveelor, în diagonală, cu un capăt fixat la baza stâlpului de
susţinere, iar cu celălalalt capăt la partea superioară a stâlpului de susţinere următor.
În practica legumicolă se mai exploatează şi alte tipuri de sere cu acoperişul în formă
de semicerc, cu lăţimi diferite ale traveii etc.
Schematic, elementele constructive ale serei bloc de tip industrial sunt prezentate în
fig. 2.

Fig..2 Elementele constructive ale sere bloc de tip industrial

2.Solariile

Sunt construcţii legumicole mai simple, cu scheletul din lemn sau metal, acoperite cu
materiale plastice şi fără sursă de încălzire. Se folosesc pentru protejarea culturilor primăvara
devreme contra îngheţurilor şi brumelor, în vederea obţinerii unei producţii mai timpuri, cu
circa 3 săptămâni faţă de culturile din câmp şi toamna târziu, în scopul prelungirii perioadei
de vegetaţie a culturilor mai pretenţioase la căldură.
Clasificarea solariilor (adăposturilor)
după tipul constructiv - individuale
- tip bloc
după înălţime - joase (tunele)
- înalte (solarii propriu-zise)
după materialul folosit la schelet - din lemn
- din metal
- mixte
după numărul foliilor acoperitoare - cu o folie
 - cu folie dublă
după felul materialelor folosite la acoperi - cu polietilenă
- cu policlorură de vinil
- cu poliester
după destinaţie - pentru producerea răsadurilor
- pentru culturi
- mixte
după forma acoperişului - în formă de semicerc (tunel)
- cu 2 pante (tip cort)

Solarul tip ICLF Vidra

Este un tunel înalt, realizat la ICLF Vidra cu lungimea de 66 m, lăţimea de 5,4 m şi
înălţimea de 2,7 m (fig. 4).

Fig. 4 Solarul tip ICLF Vidra

Elementele constructive ale solarului sunt următoareale:

 fundaţia realizată din pahare de ţeavă, care se introduc în sol la 60-80 cm, iar
deasupra solului rămân circa 10 cm. Distanţa dintre pahare este de 4 m.
 scheletul format din arcuri de ţeavă de 1,25 ţoli, cu excepţia capetelor şi mijlocului
care au 2 ţoli. Arcurile se fixează pe pahare prin sudură sau uneori prin înşurubare. Pentru
creşterea rezistenţei solarului la vânt, la capete, în interior, se mai montează câte o ancoră
înclinată, la 2 m faţă de arcada frontală.
 lonjeroanele constituie elemente de rezistenţă şi stabilitate a solarului şi sunt în
număr de 3, confecţionate tot din ţeavă de un ţol. Două dintre acestea se amplasează pe
părţile laterale (câte unul pe o parte), iar al treilea se fixează pe arcade, la punctul cel mai
înalt, constituind coama solarului. Fixarea lonjeroanelor pe arcade se face prin sudură.
 reţeaua de sârmă, realizată din sârmă galvanizată cu diametrul de 2,8 mm, este mai
deasă de la coamă până la lonjeroanele laterale (distanţa între sârme, 18-20 cm), apoi este
mai rară, ajungând spre baza solarului la 50-60 cm. Reţeaua de sârmă joacă rol deosebit în
fixarea foliei de polietilenă la acoperirea solarului. Cu cât reţeaua de sârmă este mai deasă,
cu atât folia se întinde mai bine şi se evită formarea pungilor de apă care pot determina
ruperea foliei şi descoperirea solarului.
  uşa sub formă de burduf, realizat dintr-un cadru de 3 arcuri de ţeavă de 0,5 ţoli,
mobil, acoperit cu polietilenă, care se ridică sau se coboară în funcţie de nevoie, constituie şi
o cameră tampon. În loc de burduf, se pot monta 2 uşi fixate în balamale, de scheletul
solarului. Uşa poate fi şi simplă, culisantă sau cu deschidere obişnuită.
Acoperirea solarului se face cu folie de polietilenă, care se fixează cu pământ pe
părţile laterale, iar pe deasupra între 2 arcuri, folia se ancorează cu benzi de polipropilenă sau
polietilenă prinse cu cârlige de fier.

Solarul individual în 2 pante (tip cort)

Reprezintă o construcţie simplă, cu scheletul confecţionat din lemn, având o pondere
însemnată în grădinile familiale, pentru producerea legumelor pentru consum propriu.
Dimensiunile solarului sunt variabile, lăţimea fiind de 3-4 m, înălţimea la coamă de 2-2,5 m,
înălţimea la dolie 1,5 -1,7 m, iar lungimea de 30-36 m (fig. 5).

Fig.5 Solarul de tip cort

Elementele constructive sunt:

o stâlpii de susţinere care se întroduc în sol la 60-70 cm şi se aleg stâlpi drepţi şi din
lemn de esenţă tare (stejar, fag, salcâm etc.);
o căpriorii care se fixează cu un capăt pe stâlpii de susţinere şi cu celălalt pe coamă;
o coama, confecţionată din lemn rezistent, prelucrat în profil nu prea mare pentru a
reduce umbrirea;
o dolia (punctul de îmbinare dintre acoperiş şi pereţii laterali) are rolul de consolidare a
construcţiei pe lungime, dar şi pentru fixarea acoperişului.
Acoperirea solarului se face cu prelate de polietilenă, care se fixează cu şipci de lemn
atât la acoperiş cât şi pe pereţii laterali şi sârme la exterior pentru a nu fi desprinsă de vânt.

Solarul tip tunel înalt cu schelet metalic (fier beton şi ţeavă).

Este asemănător cu solarul tip ICLF Vidra având următoarele caracteristici: lungimea
25-50 m, lăţimea 3-4 m şi înălţimea la coamă 1,8-2 m. Arcurile din fier beton, se montează la
1,3 m, iar cele din ţeavă la 2-2,5 m, în pahare de ţeavă, fixate prin sudură sau se înfig direct în
sol. Reţeaua de sârmă se instalează la 35-40 cm una de alta şi se înfăşoară după fiecare arc.
Acoperirea se face cu polietilenă cu grosimea de 0,15-0,2 mm, fixată cu benzi de plastic.
Aerisirea se face pe la capete, prin intermediul uşilor, prin ferestre laterale şi prin ridicarea
foliei de pe partea laterală.

Solarul individual tip cort din panouri demontabile

Este asemănător cu solarul industrial de tip cort cu deosebirea că atât acoperişul cât şi
pereţii laterali sunt realizaţi din panouri demontabile, fiind folosite pe suprafeţe mici.

Solarul tip bloc

În practica legumicolă, în momentul de faţă, solarul bloc (format din 2-3 solarii unite)
capătă extindere, însă ocupă suprafeţe relativ mici.
Avantajele acestui tip de solar sunt: economie de folie de polietilenă, prin eliminarea
pereţilor laterali, posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor de pregătire a terenului şi
întreţinere a culturilor, volum mai mare de aer care face ca temperatura să se menţină la un
anumit nivel mai mult timp decât în solariile individuale.
Scheletul solarului se construieşte din metal şi poate fi cu acoperişul în formă de arc
de cerc sau în două pante. Lăţimea totală este variabilă, iar lăţimea unui tronson este de 3 m.
Lungimea solarului este de până la 50 m pentru a prezenta stabilitatea şi rezistenţa necesară la
vânturi. Se acoperă cu folie de polietilenă fixată cu şipci de lemn, cu cleme metalice ş.a. la
nivelul doliei, iar la bază se fixează cu pământ (fig. 6).

Fig 6 Solarul de tip bloc

Alte tipuri de solarii sunt prezentate în figura 7

 Fig.7 Solarii de tip tunel înalt, individuale sau bloc

3. Tipuri de adăposturi
Tunelul jos reprezintă cea mai simplă construcţie legumicolă, folosită pentru
protejarea culturilor primăvara foarte devreme, în scopul obţinerii de producţii extratimpurii şi
timpurii. Scheletul tunelului este alcătuit din arce de nuiele de răchită, salcie, alun, de 1,5 m
lungime, înfipte în pământ, din 2 în 2 metri. După caz, se pot folosi şi arce din ţeavă, cu
diametrul de 5-6 mm sau tuburi de PVC cu diametrul de 20-30 mm, având avantajul că durata
de folosire este mult mai mare comparativ cu nuielele. Tunelele joase se aplasează peste
culturile deja înfiinţate, de varză timpurie, conopidă timpurie, salată, gulioare, ardei, vinete,
morcov (specii cu talie joasă), având o lăţime de 70 cm sau 140 cm, lungimea de 20-25 m şi o
înălţime de 40-50 cm.
Acoperirea tunelului se face cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,05 - 0,1 mm, de
preferat perforată, pentru a se realiza schimbul de aer între interiorul şi exteriorul tunelului,
fără să fie necesară îndepărtarea foliei, care necesită un volum mare de forţă de muncă.
Fixarea foliei se face cu pământ pe părţile laterale, iar la capete se leagă de un ţăruş. Pe
deasupra foliei, între 2 arce se mai pune un alt arc, care asigură o stabilitate foarte bună a
foliei la vânt. Amplasarea tunelelor se face la 50 cm între ele, când sunt paralele şi 1 m când
sunt unul în continuarea celuilalt. Instalarea tunelului jos este prezentată în figura 8.
 Fig. 8.Acoperirea tunelului: fixarea foliei cu arce (sus), cu şipci de lemn (mijloc) şi cu
pământ (jos)

4.Răsadniţele.

Sunt cele mai simple şi mai ieftine construcţii legumicole, folosite în special pentru
producerea răsadurilor, dar şi pentru înfiinţarea culturilor.
Clasificarea răsadniţelor
după numărul pantelor  cu o pantă
 cu 2 pante
după materialul de construcţie  din lemn
 din prefabricate de beton
după gradul de mobilitate  fixe
 mobile
după poziţia faţă de nivelul solului  de suprafaţă
 semiîngropate
 îngropate
după sursa de încălzire  cu încălzire biologică
 cu încălzire tehnică
după temperatura realizată  calde (cele cu încălzire tehnică)
 semicalde (cu încălzire biologică)
 reci (se încălzesc de la soare)
după natura materialului de  acoperite cu sticlă
acoperire  acoperite cu material plastic

Răsadniţele cu o pantă cu încălzire biologică reprezintă tipul de răsadniţă cel mai

folosit de către cultivatorii de legume pentru producerea răsadurilor. Este o răsadniţă de
suprafaţă sau semiîngropată, mobilă sau semifixă, din lemn sau prefabricate de beton.
Elementele constructive sunt:
 tocul de răsadniţă, confecţionat din scândură groasă de 3-4 cm, lată de 25-30 cm şi
 are lungimea de 4 m şi lăţimea de 1,5 m (fig.9 a). Transversal pe toc, la distanţa de 1
m se fixează şipci de lemn (lanteţi) de 4/4 cm şi lungimea de 1,5 m, folosiţi pentru
sprijinirea ferestrelor de răsadniţă şi consolidarea tocului. Mai multe tocuri, puse unul
în continuarea celuilalt alcătuiesc răsadniţa, aceasta ajungând la o lungime de 20-24
m.

Fig.9. Tocul de răsadniţă (a), fereastră de răsadniţă (b)

 fereastra de răsadniţă confecţionată tot din lemn, cu lungimea de 1,5 m şi lăţimea de

1 m, prezintă mai multe câmpuri, pentru a permite aşezarea solzuită a mai multor
bucăţi de sticlă, în scopul asigurării unei scurgeri bune a apei, folosirea eficientă a
fragmentelor de sticlă şi eliminarea pierderilor inutile de sticlă, prin spargerea foilor
mari de 1/1,5 m, dacă acoperirea s-ar executa cu o singură foaie de sticlă. La partea
inferioară, fereastra prezintă un şanţ care preia apa din precipitaţii, iar la partea
superioară poate prezenta cleme, pentru prinderea de toc şi asigurarea stabilităţii
acesteia (fig. 9.b). Acoperirea se poate face şi cu materiale plastice fexibile sau rigide
cu grad de transparenţă ridicat.
Amplasarea răsadniţelor de suprafaţă cu o singură pantă (fig.10), se face pe o
platformă comună de gunoi de grajd, lăsând poteci de 50 cm între răsadniţe şi la capete care
să permită circulaţia printre ele. Se orientează pe direcţia E-V, cu înclinare spre sud. La
răsadniţele semiîngropate, se sapă un şanţ în care se întroduce gunoiul de grajd şi amestecul
de pământ, iar tocul se aşează la suprafaţa solului, pe marginile şanţului. Este mai avantajoasă
din punct de vedere al menţinerii temperaturii în substrat, dar este mai greoaie de instalat şi
necesită mai multă forţă de muncă la săpatul şanţului (fig. 11.).

Fig.10. Răsadniţa de suprafaţă cu o pantă

 Fig.11. Răsadniţa semiîngropată cu o pantă

Răsadniţele cu 2 pante cu încălzire biologică

Este o construcţie legumicolă destinată atât producerii răsadurilor cât şi înfiinţării
culturilor. Este fixă, semiîngropată, cu scheletul din metal sau lemn. Dimensiunile răsadniţei
sunt: lungimea 20-24 m, lăţimea 3 m, înălţimea de la nivelul stratului de amestec până la
coamă, circa 60 cm. Pentru instalarea răsadniţei, se procedează astfel: se sapă un şanţ de 60-
70 cm adâncime, 3 m lăţime la partea superioară şi ceva mai puţin la bază (formă
trapezoidală), se umple cu gunoi de grajd semifermentat, peste care se aşează un strat de
amestec de circa 15 cm. Tocul răsadniţei se fixează pe marginile şanţului care se taluzează, iar
pe toc se sprijină ferestrele de răsadniţă cu un capăt, iar cu celălalt capăt pe coamă. Coama se
montează pe stâlpi amplasaţi din 2 în 2 m, pe mjlocul şanţului, au o înălţime de circa 1,2 m,
din care circa 50 cm se introduc în pământ. Schematic, răsadniţa cu 2 pante încălzită biologic,
se prezintă în fig. 12.

Fig.12.Răsadniţa cu două pante cu încălzire biologică

Există şi răsadniţe cu două pante cu încălzire tehnică, similare cu cele încălzite

biologic, unde în locul gunoiului de grajd se instalează conducte pentru distribuirea agentului
termic.
Alte posibilităţi şi detalii constructive ale răsadniţelor sunt prezentate în figurile 13. şi
14.
 Fig.13. Detalii constructive la răsadniţe: 1 – toc de lemn, 2 – răsadniţe în două pante
din beton, 3,4 – răsadniţe în două pante din profile de fier, 5 – aerisirea răsadniţelor
 Fig.14. Detalii de aerisire (1,2,3) şi de construcţie (4 a,b,c)

Evoluţia şi tendinţele dezvoltării exploataţiilor legumicole

În această categorie intră răsadniţele care constituie în continuare construcţia de bază

pentru producerea răsadurilor de plante legumicole pentru culturile din câmp, având avantajul
că folosesc o sursă de energie inepuizabilă şi în acelaşi timp foarte economică, gunoiul de
grajd (biocombustibil). Pe măsura progresului înregistrat şi în domeniul legumiculturii, au
apărut şi s-au dezvoltat noi posibilităţi şi tehnologii de producere a răsadurilor în construcţii
mult deosebite (fig.15. a – răsadniţe rulante; fig.15.b – răsadniţe fixe pentru plante de apă;
fig.15.c – răsadniţe pentru flux şi reflux). În etapa actuală răsadniţele sunt utilizate pe plan
local pentru producerea răsadurilor şi a legumelor timpurii ca adăposturi încălzite. Ele trebuie
construite în aşa fel încât să asigure folosirea la parametrii maximi ai luminii şi căldurii
solare, a condiţiilor optime de umiditate şi aeraţie şi a temperaturii atât în timpul iernii, cât şi
al primăverii, până în momentul când temperaturile din mediul exterior devin favorabile
culturilor din aceste adăposturi.
 a) b) c)
Fig.15 a.Răsadniţe rulante; b. Răsadniţe fixe pentru plante de apă;
c. Răsadniţe pentru flux şi reflux.

Răsadniţele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, indiferent de tipul constructiv al

acestora:
- să permită efectuarea în bune condiţii a tuturor lucrărilor şi la timpul potrivit;
- materialele de construcţie să fie ieftine, durabile şi accesibile, iar piesele constitutive să fie
tipizate pentru folosirea universală a acestora şi o înlocuire uşoară;
- să fie astfel orientate încât să poată capta şi păstra în condiţii optime lumina şi căldura
solară, pentru asigurarea în interior a unei temperaturi constante.

Clasificarea răsadniţelor
În practica producţiei legumicole se folosesc diverse tipuri de răsadniţe care se deosebesc după:
- modul de construcţie (numărul pantelor): cu o singură pantă şi cu două pante;
- sursa de căldură şi sistemele de încălzire: cu încălzire biologică (gunoi de grajd sau alte
materiale de natură organică), cu încălzire tehnică (apă caldă, abur, aer cald, ape termale,
curent electric etc.);
- temperatura care se realizează în interior: reci (8-120C), semicalde (15-20 0C) şi calde
(20-25 0C);
- aşezarea (poziţia) faţă de suprafaţa solului: îngropate, semiîngropate şi la suprafaţă;
- materialele de construcţie: din lemn şi din prefabricate de beton;
- materialele de acoperire: acoperire cu sticlă şi cu material plastic;
- gradul de mobilitate: mobile, semimobile şi fixe.

Problema cea mai dificilă de rezolvat pentru exploatarea şi înfiinţarea răsadniţelor o constituie
sursa de căldură. Utilizarea aburului şi a apei calde se poate lua în calcul numai în cazul în care se
obţin rezidual, gazele naturale şi curentul electric datorită preţului foarte ridicat se exclud de la sine,
iar apele termale se găsesc numai în anumite zone ale ţării. Cea mai la îndemână şi accesibilă sursă de
încălzire a răsadniţelor este gunoiul de grajd (biocombustibil). Căldura degajată şi durata de asigurare
a acesteia diferă cu provenienţa gunoiului de grajd, cel mai bun fiind considerat cel de cabaline.
Având în vedere modul de clasificare anterior prezentat vom face o caracterizare succintă a
tipurilor de răsadniţe.
 CAPITOLUL 8
FOLOSIREA RAŢIONALĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI LA CULTURILE
LEGUMICOLE.

81.Alegerea şi amenajarea terenului.

Folosirea raţională a terenului destinat cultivării plantelor legumicole constituie o
preocupare continuă şi un obiectiv de primă importanţă ce se impun tuturor formelor
organizatorice existente, precum şi a celor ce se vor stabili în perspectivă pentru producţia
legumicolă ecologică.
Folosirea raţională a terenului şi a solului în legumicultură se raportează la modalitatea
de a gândi o bună structură a asolamentelor şi practicarea unei rotaţii corespunzătoare a
culturilor.
Folosirea raţională a terenului în producţia legumicolă ecologică constituie o
necesitate de cea mai mare importanţă şi se asigură prin alegerea judicioasă a speciilor ce
trebuie să alcătuiască asolamentul şi o corespunzătoare şi eficientă rotaţie a acestora, fiind cea
mai importantă verigă în stabilirea tehnologiilor de cultivare atât în sistem clasic cât şi în cel
ecologic.

8.2.Asolamentul şi rotaţia culturilor .

Prin „asolament legumicol” înţelegem stabilirea structurii speciilor din cadrul unei
forme organizatorice legumicole şi modul de repartizare a acestora pe suprafaţa de teren (în
anul de cultură), iar rotaţia reprezintă repartizarea speciilor din cadrul asolamentului, pe
aceeaşi suprafaţă de teren, timp de mai mulţi ani.
Necesitatea utilizării în mai mare măsură a asolamentelor în legumicultură este
determinată de caracterul intensiv al acestui sector cu unele particularităţi şi necesităţi
datorate următoarelor aspecte:
- proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor datorită: irigaţiei,
mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de îngrăşăminte şi pesticide folosite şi
a utilizării intensive a elementelor nutritive din sol de către plantele multiplelor specii
legumicole;
- cultivarea continuă (monocultura) pe parcursul a mai multe cicluri şi ani, pe aceeaşi
suprafaţă de teren a aceleiaşi specii sau specii înrudite botanic (tomate, ardei, vinete)
contribuie la înmulţirea şi răspândirea excesivă a bolilor şi dăunătorilor specifici.);
- succesiunea raţională în timp şi spaţiu a culturilor legumicole, în scopul evitării
vârfurilor de producţie şi în acelaşi timp a folosirii raţionale a forţei de muncă;
- folosirea raţională şi echilibrată a rezervei de hrană din sol printr-o rotaţie bine stabilită;
- un sistem corect de policultură trebuie să cuprindă în asolament aproximativ 30% din
suprafaţă o cultură furajeră sau cerealieră, sau o pajişte temporară cu floră variată (amestec
de graminee + leguminoase) cu un rol important pentru repausul solului.
Rotaţia este o succesiune planificată din timp a mai multor culturi pe acelaşi teren,
este cheia fertilităţii solurilor, a luptei împotriva îmburuienării, a bolilor şi dăunătorilor şi a
menţinerii în final a „sănătăţii plantelor”.
Randamentul depinde în mare măsură de o bună planificare a rotaţiei culturilor, iar
aceasta este deseori îndelungată (timp de 6-12 ani).
Planul de rotaţie este făcut la început şi se stabileşte, în perspectivă, în funcţie de nevoi.
Policultura este un sistem care permite rotaţii complete şi are la bază o serie de
principii:
- menţinerea fertilităţii solurilor;
 - asigurarea cantitativă dar mai ales calitativă a producţiilor;
- asigurarea celor mai bune condiţii de folosire a mijloacelor de producţie;
- reducerea acţiunilor nefavorabile a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor;
- utilizarea eficientă a condiţiilor din zona de cultură, inclusiv a forţei de muncă. Toate
acestea şi multe altele se pot realiza prin respectarea principiilor ce stau la baza agriculturii
clasice, în general, şi a celei ecologice în special, principii ce sunt respectate de toate ţările
care practică o astfel de agricultură;
- menţinerea structurii şi texturii solurilor se asigură prin modul de pregătire a terenului,
de efectuare a lucrărilor mecanice, de utilizare a fertilizanţilor organici şi chimici admişi dar şi
printr-o rotaţie corespunzătoare a speciilor de plante cultivate;
- asigurarea cantitativă şi calitativă a producţiilor la nivelul cerinţelor agriculturii
ecologice se realizează printr-o bună structură a culturilor din asolament, o rotaţie
corespunzătoare şi aplicare a secvenţelor tehnologice impuse;
- menţinerea stării de sănătate a solului, în toate sistemele şi formele de cultură se asigură
prin respectarea rotaţiilor, alegerea sortimentului de cultivare, reducerea sau eliminarea
produselor chimice de sinteză pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor dar şi
acordarea unei mai mari atenţii măsurilor preventive fizice, biologice şi agrotehnice;
- obţinerea de produse legumicole „sănătoase” cu un grad de poluare cât mai scăzut sau
nepoluate se poate realiza prin respectarea legislaţiei europene care prevede măsurile ce
trebuie luate şi respectate pentru toate secvenţele tehnologice;
- structura culturilor trebuie să fie diferită din punct de vedere sistematic (botanic) pentru
a împiedica transmiterea bolilor şi dăunătorilor specifici plantelor din aceeaşi familie botanică,
prin resturile vegetale ce rămân în sol. Revenirea pe aceeaşi suprafaţă de teren a aceleiaşi
specii din aceeaşi familie botanică trebuie să aibă loc după cel puţin 3-4 ani. Se reduc astfel
ciclurile de reproducere a dăunătorilor şi agenţilor patogeni;
- monocultura este dăunătoare pentru cultivarea plantelor legumicole, ducând la
diminuarea substanţială a producţiilor;
- structura culturilor din asolament, modul de înfiinţare a culturilor (prin semănat direct
sau prin plantare) şi lucrările de întreţinere (în special cele manuale) determină stabilirea unui
anumit tip de asolament şi o rotaţie corespunzătoare, răspunzând scopului urmărit;
- durata de vegetaţie a speciilor prezintă un rol deosebit, în sensul că în asolament şi
respectiv în rotaţie trebuie să existe specii care eliberează terenul în etape diferite;
- sub aspect general toate plantele utilizează favorabil îngrăşă-mintele organice
semidescompuse sau bine descompuse, materialele organice constituind baza fertilizării
pentru agricultura ecologică. În acest sens este indicat a se face o îngrăşare organică puternică
a plantelor „vorace” (praz, spanac, cartof, varză, tomate, cucurbitacee şi mai ales legume
frunzoase). Se succed apoi culturi „mai delicate” care cer un sol bine lucrat şi cu materie
organică bine descompusă respectiv rădăcinoase sau bulboase. Este bine să se evite utilizarea
de material organic proaspăt la speciile sensibile;
- leguminoasele furajere şi în mai mică măsură leguminoasele pentru boabe îmbogăţesc
solul în azot, introducerea lor în rotaţie sau în asociere permite reducerea sau suprimarea
aportului suplimentar de azot de sinteză. Se folosesc ca îngrăşăminte verzi şi se introduc în sol,
după cosire, asigurând un volum apreciabil de material organic care se transformă în „humus
tânăr”. Trifoiul alb poate fixa aproape 400 kg N/ha/an;
- culturile în asociere cu îngrăşămintele verzi sunt recomandabile în special pe terenuri
uşoare;
- plantele leguminoase (mazărea, fasolea etc) au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi
manifestă cerinţe mai reduse faţă de îngrăşămintele organice şi ca atare pot urma în rotaţie în
al doilea an sau al treilea an după administrarea acestora;
 - plantele cu un consum mare de azot (frunzoase, vărzoase etc) este bine să urmeze după
leguminoase care sunt generatoare de azot;
- rădăcinile de fasole secretă substanţe care distrug viermii sârmă, de aceea este o foarte
bună plantă premergătoare;
- pentru culturile ce se înfiinţează toamna sau primăvara devreme (rădăcinoase, bulboase,
vărzoase etc) planta premergătoare trebuie să elibereze terenul toamna devreme (tomate, ardei,
vinete, fasole, castraveţi) putându-se asigura o bună pregătire a solului;
- durata de vegetaţie a speciilor legumicole de bază, stabilite în cadrul asolamentului,
trebuie să fie diferită pentru a fi realizată posibilitatea folosirii terenului prin practicarea în
limitele admise, de culturi anticipate, succesive sau asociate;
- speciile legumicole cu desime mare în culturi la unitatea de suprafaţă (rădăcinoase,
bulboase etc) şi cu tendinţe de îmburuienare, trebuie să urmeze celor legumicole prăşitoare
(solanacee, cucurbitacee, vărzoase etc) care lasă terenul mai curat de buruieni.
Asolamentul se stabileşte pe baza culturilor principale (de bază) deşi pe aceeaşi
suprafaţă se efectuează în timpul unui an 2-3 culturi în succesiune, datorită specificului
plantelor legumicole.
În Europa, după evul mediu, ţăranii practicau rotaţii de 2-3 ani din cadrul cărora nu
lipseau parcelele de „ţelină" (pământ nelucrat-îmburuienat) iar începând din secolul al XVIII-
lea au fost introdus în rotaţie trifoiul, cu rol deosebit în ameliorarea fertilităţii solului şi a
asigurării furajelor pentru animale.

Avantajele rotaţiei
- menţinerea curată a solului datorită alternanţei de culturi;
- contribuie la nutriţia solului şi plantelor în funcţie de exigenţele lor (leguminoasele nu
au nevoie de N deoarece ele îl fixează pe cel din atmosferă, fiind bune premergătoare;
- ameliorarea structurii solului prin acţiunea rădăcinilor, alternarea de plante cu
înrădăcinare superficială cu cele ce au înrădăcinare profundă favorizează aerisirea solului
şi ameliorează structura sa;
- lupta împotriva buruienilor datorată lucrărilor specifice;
- lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor prin întreruperea ciclurilor lor de reproducere.
Ţinând seama de principiile enunţate anterior pot fi întocmite scheme de asolamente,
care în funcţie de structura culturilor se grupează în:
 asolamente legumicole:
- în sistem asociativ; industrial;
- în sistem gospodăresc.
 asolamente mixte:
- legumicole - cerealiere;
- legumicole - furajere.
O menţiune specială se referă la obligativitatea practicării asolamentelor şi rotaţiilor şi
în sistemul gospodăresc, având în vedere avantajele ce le prezintă şi uşurinţa mai mare de a le
realiza.

2. Succesiuni şi asocieri de plante legumicole

Este posibilitatea practică de folosire intensivă a terenului şi solului în legumicultură,
mult utilizată în legumicultura clasică dar redusă la nivelul legumiculturii ecologice datorită
imposibilităţii de asigurare a nivelului de fertilizare a plantelor, aceasta fiind limitată în
special la cea organică.
Succesiunea reprezintă posibilitatea practică, ca pe aceeaşi suprafaţă de teren, în
timpul unui an, să se poată efectua două sau trei culturi - una după alta.
 În cadrul culturilor succesive întâlnim noţiunile de “cultură de bază” sau “principală”
şi cultură “succesivă” sau „secundară”.
Cultura principală este cea care deţine ponderea ca suprafaţă, fiind cultura pentru care
se face pregătirea de bază a terenului, respectiv cea în “ogor propriu”.
Succesiunea poate fi anterioară (anticipată) sau posterioară (următoare) culturii de
bază. Se practică în toate sistemele de culturi legumicole (câmp, sere, solarii, răsadniţe etc)
respectând principiile de bază din domeniu pentru legumicultura convenţională dar
adaptându-se la rigorile celei ecologice.
Culturile asociate reprezintă posibilitatea practică ca de pe aceeaşi suprafaţă de teren
să se efectueze două (în general) sau uneori trei culturi de plante (în special legumicole), în
aceeaşi perioadă de timp, dar nu pe întreaga durată de vegetaţie a culturii de bază.
Culturile care deţine ponderea ca suprafaţă sau durată de vegetaţie sunt “principale”
iar celelalte sunt “asociate” sau “secundare”.
Practicarea de culturi succesive şi asociate este posibilă deoarece speciile legumicole
au perioadă şi durată de vegetaţie scurtă.
Principiile şi criteriile de succesiune şi asociere sunt în general asemănătoare,
bazându-se şi pe cele menţionate la folosirea raţională a terenului (asolament şi rotaţie):
- particularităţile botanice ale speciilor şi relaţiile lor cu factorii de vegetaţie;
- familia botanică;
- perioada şi durata de vegetaţie;
- gradul de dezvoltare a sistemului radicular;
- momentul şi modul de înfiinţare a culturii;
- lucrările de pregătire a solului şi de întreţinere a culturilor;
- scopul culturilor şi destinaţia producţiei;
- efectuarea în bune condiţii a lucrărilor de întreţinere pe
perioada de asociere sau succesiune.
Cele două posibilităţi de folosire a terenului în legumicultură sunt aplicate în sistemul
intensiv - în culturile convenţionale, dar cu mare grijă în sistemul ecologic, în special datorită
faptului că posibilităţile de asigurare a factorilor de vegetaţie şi în special a hranei sunt mai
reduse datorită normativelor impuse.

8.3.Culturile succesive şi asociate de legume

În general sunt respectate principiile prezentate anterior, foarte asemănătoare cu cele
ale legumiculturii clasice şi este bine să fie respectate indiferent de sistemul de cultură. De
fapt reprezintă principiul folosirii raţionale a terenurilor şi solurilor în legumicultură, care nu
necesită cheltuieli materiale deosebite dar solicită o bună gândire a modului cum trebuie să se
asigure plantelor cele mai bune condiţii de viaţă.
Dacă succesiunea este impusă de tehnologiile de cultură cu scopul de a asigura
producţii eşalonate pe tot timpul anului, îmbinându-se şi corelându-se cele din sistemele de
cultură practicate (câmp, sere, solarii), asocierea presupune cunoaşterea în amănunţime a
particularităţilor biologice şi tehnologice ale plantelor de cultură dar şi în corelaţie cu
ecosistemul în care se dezvoltă.
Ecosistemele agricole (legumicole) sunt caracterizate prin cultivarea mai multor plante
ce aparţin la specii diferite.
Plantele cultivate pe sole sau parcele sunt supuse unor influenţe reciproce deosebit de
complexe care determină în final nivelul producţiilor.
M. Berca (2000) citând pe Beaumer (1999) stabileşte două categorii de influenţe.
 Influenţe directe ce se realizează prin organele plantelor (rădăcini, tulpini, frunze,
flori, fructe, seminţe) şi care provoacă, „influenţe favorabile" asupra creşterii plantelor, dar în
alte cazuri şi „influenţe defavorabile".
Interacţiunile ce pot stimula sau inhiba plantele învecinate în procesul de „
concurenţă" reprezintă fenomenul de ,, alelopatie ".
Se întâlneşte la multe specii de plante cultivate dar şi la cele din flora spontană
(morcov, ceapă, usturoi, chimen, muştar, tagetes, pelin etc)
Wilson A şi colab. (1999) au arătat efectul alelopatic (tabelul 1.) de inhibare indus de
către rădăcinile plantelor de ovăz asupra unor culturi importante (gulie, sfeclă, salată, muşeţel
etc).

Tabelul 1.

Efectul exudatului rădăcinilor de ovăz asupra inhibării

alelopatice la unele specii legumicole
Greutatea uscată a plantelor (g) %
Specia de reducere alelopatică
Fără ovăz Cu ovăz
Beta vulgaris 0,522 0,225 57,0
Brassica napus
(sfecla) 1,211 1,198 1,1
(napul)
Lactuca sativa 0,642 0,262 60,0
(salata)
Influenţe sau interacţiuni indirecte pentru plantele aceleiaşi culturi reprezintă
principalul fenomen competiţional al plantelor pentru factorii de vegetaţie: lumină, apă,
elemente nutritive, CO2, O2.
Desimea mărită a plantelor la unitatea de suprafaţă intensifică competiţia:
- fiecare plantă îşi aduce contribuţia la schimbarea factorilor de vegetaţie;
- modificarea condiţiilor de viaţă influenţează vegetaţia culturii.
Desimea influenţează producţia până la un anumit nivel optim pentru fiecare specie,
după care o desime prea mare devine dăunătoare, plantele concurându-se între ele pentru
hrană, apă, lumină, iar o desime mică diminuează producţia prin reducerea numărului de plante la
unitatea de suprafaţă.
Fenomenul „alelopatic" a fost observat pe la mijlocul secolului al XX-lea, iar astăzi se
cunoaşte faptul că la baza lui stau substanţe chimice secretate de rădăcini şi respectiv de frunze,
acestea din urmă având şi un miros specific.
Cele mai multe plante se „împacă" şi se ajută reciproc (vecini buni) dar altele nu
reuşesc să convieţuiască împreună, respingându-se (vecini răi). Ambele procese trebuie
cunoscute, dar în special cel de-al doilea care trebuie evitat.

Figura 1. Aura biologică: a) vecini buni; b) vecini răi.

 Figura 1.a. redă schematic „aura biologică" a doi vecini buni iar figura 1.b. – „aura
biologică” a doi vecini răi.
Pe baza aspectelor teoretice şi practice literatura de specialitate prezintă scheme ale
modului de comportare a plantelor de grădină în calitate de vecini.

Efectele asociaţiilor vegetale

O serie de efecte favorabile se pot obţine din asociaţiile dintre diferite specii:
- o mai bună ocupare a spaţiului aerian pentru o mai bună valorificare a energiei
luminoase şi a dioxidului de carbon (ameliorează randamentul fotosintetic);
- o mai bună ocupare a spaţiului subteran prin înrădăcinări de diverse tipuri şi datorită
unor exigenţe diferite faţă de apă şi elemente nutritive;
- o mai bună rezistenţă împotriva anumitor boli şi dăunători;
- adăpost pentru insectele auxiliare utile;
- luptă eficientă împotriva buruienilor;
- îmbogăţirea în azot organic prin culturile de leguminoase;
- protecţia împotriva eroziunii şi a spălării solului;
- îmbogăţirea în humus;
- utilizarea de asociaţii ce comportă micorize.
Asociaţii vegetale favorabile

Dintre asociaţiile vegetale favorabile se pot aminti:

- usturoi cu sfeclă, căpşuni, salată, morcov, tomate;
vinete cu fasole;
- morcov cu ceapă, salată, mazăre, ridichi, tomate, fasole;
- dovleac cu porumb, salată;
- ceapă cu sfeclă, căpşuni;
- spanac cu sfeclă, căpşuni;
- căpşuni cu spanac, salată, fasole, tomate;
- fasole cu cartof, morcov, castraveţi, conopidă, porumb, varză;
- salată cu conopidă, morcov, ridichi, căpşuni, castraveţi;
- porumb cu cartof, castraveţi, dovleac, mazăre, bob;
- pătrunjel cu sparanghel, tomate;
- praz cu ceapă, tomate, morcov, salată, valeriană;
- cartof cu fasole, porumb, varză, mazăre;
- ridichi cu mazăre, salată morcov, spanac;
- floarea soarelui cu castraveţi.

Asociaţii vegetale nefavorabile

Sunt specii care se recomandă a nu fi asociate între ele:

- usturoi cu mazăre, fasole, bob;
- ceapă cu mazăre, fasole şi bob;
- castraveţi cu cartofi, tomate;
- varză cu tomate, ceapă, căpşuni;
- dovleac cu cartof;
- fasole cu usturoi, ceapă, tomate;
- cartof cu tomate, dovleci, morcovi, ceapă;
- mazăre cu usturoi, ceapă, praz;
- ridichi cu coriandru;
 - tomate cu fasole, castraveţi, cartof, sfeclă;
- pepene galben cu castraveţi, dovleac;
- salată cu floarea soarelui, pătrunjel;
- sfeclă cu fasole;
- morcov cu mărar.
-
Una dintre cele mai cunoscute forme de asociere dintre două specii vegetale (legume,
flori) este cea între tomate şi crăiţe (Tagetes patula, minuta) pentru combaterea nematozilor.
Pentru a creşte capacitatea de apărare a plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor se
folosesc substanţe stimulatoare ecologice ce se găsesc pe piaţă.
O asociere interesantă economic este cea dintre cultura de plante legumicole în spaţii
protejate şi creşterea păsărilor (găini). Se consideră că 100 m2 spaţiu este suficientă pentru
200 pui.
Puii se introduc în spaţiul protejat în momentul plantării tomatelor (aprilie) şi se scot
când încep să se coacă fructele (iunie) pentru ca aceştia să nu fie distruse de către pui.
Puii vor consuma buruienile din cultură, vor fertiliza cultura cu un fertilizant rapid
mineralizat şi vor mobiliza superficial solul în jurul plantelor, înlocuind omul pentru aceste
operaţii.
Din punct de vedere economic se obţin două culturi în aceeaşi perioada de timp şi pe
aceeaşi suprafaţă, fără a mai fi nevoie de investiţii suplimentare pentru creşterea păsărilor.
Trebuie menţionat că acest principiu al „aleopatiei" se practică îndeosebi în sistemul
de cultură gospodăresc (grădini familiare) unde sunt
mai uşor de respectat principiile ce se impun.
Respectarea acestor principii, indiferent de sistemul de cultură, ajută la stabilirea
corespunzătoare a asociaţiilor (tabelul 5.).

Asocieri pentru protecţia faţă de boli

Există posibilitatea practică de a efectua astfel de asocieri:

- salata poate proteja ridichile şi varza împotriva afidelor;
- usturoiul şi ceapa protejează căpşunul şi pătrunjelul contra bolilor criptogamice;
- usturoiul şi hreanul ţine departe de culturi afidele, larvele şi cârtiţele;
- crăiţele (tagetes) şi gălbenelele (calendula) alungă nematozii la ceapă şi usturoi.
Literatura citează multe scheme de asociere în realizarea acestui obiectiv (tabelele 2. şi
3.).

Tabelul 2.

Asociaţii de plante favorabile reducerii fenomenului de parazitism

(după Fiţiu A, 2003)
Asociaţia Patogenul şi/sau dăunătorul vizat
fasole + tomate Musca plăntuţelor

morcov + praz, ceapă Musca morcovului

Musca verzei; Fluturele alb al

varza + tomate, ţelină şi trifoi
verzei
 căpşuni + usturoi Boli criptogamice şi păianjeni

Tabelul 3.

Plante repulsive faţă de dăunători şi boli

(după Fiţiu A, 2003)
Planta Insecta
Creson de Păduchele lânos, afidele trandafirului
grădină
Lavanda, Furnici
Tanacetum
Tagetes Nematozi
patula
Usturoişi
vulgare Făinarea trandafirului şi a arborilor fructiferi, putregaiul cenuşiu
minuta
Artemisia Rugina la arbuştii fructiferi.
absinthimu

Asocieri care influenţează gustul

Prin aroma specifică unele specii de plante au un rol important în asociere,

îmbunătăţind gustul organelor comestibile ale plantelor cu care se asociază, astfel:
- menta cultivată printre cartofi imprimă tuberculilor o aromă specifică - plăcută;
- nastritium (năsturelul) în asociere cu ridichile le imprimă acestora un gust mai plăcut;
- pătrunjelul în asociere cu tomatele imprimă un gust mai
plăcut fructelor.
Agricultura ecologică reactualizează tradiţiile populare privitoare la asocieri,
amplificându-le şi completându-le cu noi aspecte, care pot fi şi explicate ştiinţific.
Asocierea trebuie să stimuleze creşterea şi să respecte spaţiul de nutriţie.
Prin asociere este foarte important să se respecte spaţiul de nutriţie al plantelor,
favorizându-se factorii de vegetaţie: lumina, hrană. Se evită astfel alungirea, etiolarea, carenţa
de hrană şi apă, dar şi deficienţele calitative, în acelaşi timp desimea mare împiedică aerisirea
şi favorizează atacurile.
Respectându-se principiile prezentate dar şi datele existente şi ţinând cont de
specificul tehnologiilor de cultură a plantelor utilizate pentru condiţiile din ţara noastră se pot
întocmi scheme diverse de asociere atât la nivel de sistem gospodăresc cât şi în ferme cu
dimensiuni mai mari.

Planta potrivită la locul potrivit

Se referă la amplasarea speciilor şi cultivarurilor pe suprafaţa grădinii în funcţie de
factorii precizaţi anterior, dar nu trebuie uitat aspectul „estetic" precum şi necesitatea folosirii
oricărui petic de pământ. Din dorinţa de a avea de toate, trebuie să nu se recurgă la
„înghesuirea" culturilor.
Se va ţine cont de zicalele româneşti „lumina umple carul"
sau „rarul umple carul, desul umple fesul" şi ca atare proiectarea şi rostuirea unei grădini
trebuie făcută cu mare grijă.
Se ţine însă cont şi de rolul grădinii de lângă casă, acela de „oază de linişte şi bucurie"
prin frumos.
 În condiţiile actuale de viaţă stresantă, în grădină se poate face abstracţie de lumea
exterioară, sistemul nervos se .linişteşte, mintea se limpezeşte, iar timpul trece mai repede şi
mai uşor dacă ne aplecăm asupra acestor „vieţuitoare" pentru a le îngriji şi admira.
Venim în contact cu o bucată de natură care este numai a noastră, ne încadrăm în
ecosistem, devenim mai buni, mai drepţi.
O grădină frumoasă este nu numai utilă economic, dar şi spiritual, unde copiii pot să
se joace, iar vârstnicii îşi găsesc liniştea şi relaxarea.
In proiectarea, organizarea şi stabilirea modului de folosinţă trebuie să se ţină cont de
aceste lucruri, îndrumând în acelaşi timp şi pe alţii să facă la fel.

8.4.Fertilizarea culturilor legumicole

Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar,
datorită gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea
hranei prin aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele
fertilizante, echilibrul dintre acestea şi factorii de vegetaţie.
Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe,
solide sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aeriană a plantelor, în scopul creşterii gradului
de fertilitate al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea
producţiei şi a calităţii acesteia etc.
În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte:
o îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate);
o îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente).
Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi
aerul, sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor,
îmbunătăţesc structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt
ceva mai ieftine comparativ cu cele chimice etc.
Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba,
gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.
Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi
provine din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent,
eliberând elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de
bază. Cantitatea de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii
protejate), de gradul de fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura
acumulării, gunoiul de grajd se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de 1,5-
1,8 m şi lungimea variabilă, în funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat.
Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai
bun gunoi este cel de păsări, care conţine 50% substanţă uscată, 0,6-3% azot, 1-1,8% fosfor,
0,8-1% potasiu şi 2,25% calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35-40% substanţă uscată şi
0,7-1,6% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,7-0,9% potasiu, 0,6-1% calciu şi cel de cabaline, cu 30-35%
substanţă uscată şi 0,5-0,7% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,5-0,7% potasiu şi 0,6-1% calciu.
Gunoiul de bovine are un conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline,
în plus conţine magneziu 0,1-0,2% (L. Stoian şi colab., 1998).
Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2-3 ani.
Se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7-2% azot, 0,3-1,2%
fosfor, 0,8-0,9% potasiu, 0,35% calciu, D. Davidescu, 1992). Se foloseşte în principal la
pregătirea amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de
reţinere a apei şi un anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea
locală, odată cu semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10-15 t/ha.
 Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a
resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau
substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă de vie, de paie etc.

Composturile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

 materiile prime să fie foarte bine descompuse şi substanţele nutritive să treacă în forme
uşor asimilabile;
 să prezinte raportul C/N între 12 şi 15;
 să nu conţină metale grele sau bor în exces (atenţie la compostul provenit din resturi
menajere);
 să prezinte culoare închisă;
 să provină din resturi vegetale sănătoase; acolo unde s-au semnalat atacuri de boli sau
dăunători, resturile vegetale se ard pentru a limita răspândirea acestora etc.;
să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători.

Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii

resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între
3,8-5,0 şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8-1,3% azot, 0,06-1,15% fosfor, 0,02-
0,1% potasiu). Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea
răsadurilor, dar se foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi
floricole, după o perioadă de compostare.
Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate
foarte bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în
cursul perioadei de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de
bază la pregătirea compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial).
Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile
legumicole, aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2-3 părţi de apă. Se colectează
în bazine special amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de
fermentare a gunoiului. Conţine 0,2-0,4% azot, 0,03% fosfor, 0,4-0,6% potasiu. Se aplică cu
maşini speciale şi pe vreme mai rece, pentru a reduce pierderile de azot.
Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30-40 kg azot, 20-25 kg
fosfor şi 70-100 kg potasiu (Lăcătuş, 2000).
Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică
de reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase
(lupin, măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3-4
săptămâni, se încorporează superficial, prin discuire la 10-12 cm (Stoian, 2005).
Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în
elemente nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului,
încetinirea procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii
microorganismelor, reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale
solului etc. În medie, îngrăşămintele verzi conţin: 15-30% substanţă uscată, 0,5-0,6% azot,
0,1-0,2% fosfor, 0,2-0,6% potasiu, 0,4-0,6% calciu etc.
Alte îngrăşăminte organice cu aplicare mai restrânsă sunt: deşeurile de lână, făina de
peşte, făina de oase şi coarne, sângele uscat etc., a căror compoziţie este redată în tabelul 4.
 Tabelul 4
Conţinutul în elemente minerale a unor îngrăşăminte organice
(Odet şi colab., 1980)
Îngrăşământul Conţinut, din materia proaspătă (5%) Doza kg/ha
N P2O5 K2O CaO MgO
Deşeuri de lână 3-9 0,5 2 0,5 - 400-1500
Făină de peşte 4-10 7 - 8,5 0,5 300-1000
Guano de Peru 16 10 2 - - 200-400
Făină de coarne 12-15 1 - 2,5 - 200-600
Făină de oase 2-4 16-20 - 33 0,5 300-500
Sânge uscat 10-13 2 1 0,5 - 200-500

În culturile ecologice, fertilizarea organică se efectuează cu gunoi de grajd, composturi

din resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi. Se apreciază că azotul fixat de leguminoasele anuale
şi perene se eliberează lent, pe măsura mineralizării materiei organice, rezultate din corpul
microorganismelor fixatoare de azot. De asemenea, prin folosirea gunoiului de grajd ca
amendament organic, se asigură necesarul de fosfor la nivel satisfăcător şi cel cu potasiu la
nivel bun (Stoian, 2005).
Îngrăşămintele chimice cu macroelemente sunt substanţe anorganice care se folosesc
pe lângă îngrăşămintele organice pentru sporirea fertilităţii solurilor. Nu pot înlocui
îngrăşămintele organice. Îngrăşămintele chimice pot fi simple (cu un singur element),
complexe, cu 2-3 elemente, şi se aplică în doze diferite (tabelul 5.)

Tabelul 5
Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură
(D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992)
Denumirea Conţinutul în s.u.(%) Doza, kg/ha
îngrăşământului N P2O5 K2O câmp solarii sere
Îngrăşăminte simple cu azot
Azotat de amoniu 33-35 - - 300-600 350-500 400-1000
Azotat de sodiu 16 - - 200-400 250-500 -
Sulfat de amoniu 21 - - 100-150 100-150 200-500
Uree 46,6 - - 100-150 100-150 100-200
Îngrăşăminte simple cu fosfor
Superfosfat - 16- - 300-500 300-500 800-1000
simplu 22
Superfosfat - 38- - 350-500 150-175 350-450
concentrat 50
Făina de fosforită - 20- - 500-750 - -
34
Îngrăşăminte simple cu potasiu
Clorura de potasiu - - 58-62 100-150 - -
Sare potasică - - 38-44 200-250 - -
Sulfat de potasiu - - 20-40 200-250 250-300 250-400
Îngrăşăminte complexe binare
Complex I 21 54 - 200-300 150-200 250-300
Complex II 16 48 - 350-400 200-300 300-500
Fosfat de uree 17 44 - 200-300 150-300 200-400
L-110 10 10 - 200-1600 800-1600 -
L-120 10 8,7 - 600-1200 600-1200 -
L-210 20 4,3 - 600-1000 600-1000 -
L-310 30 10 - 500-1000 500-1000 -
Îngrăşăminte complexe ternare
Complex III 13 27 13 300-500 300-500 350-500
Cristalin I 10 5 20 - - 300-400
Cristalin II 16 10 18 - - 400-450
Complex III cu 9,9 28,3 27,6 100-250 150-300 200-400
KCl
Complex III 2-1- 20,7 11,5 12,3 150-300 250-350 250-400
1-
Complex III 1-1-1 16,6 17 16,5 200-300 150-300 200-400
L-121 10 9 8 500-1200 500-1000 -

Îngrăşămintele chimice cu microelemente prezintă o importanţă mare, deoarece lipsa

microelementelor produce tulburări ale metabolismului plantelor. Principalele îngrăşăminte cu
microelemente sunt prezentate în tabelul 6.
Tabelul 6.
Îngrăşăminte chimice cu microelemente
Microelementul Îngrăşământul Conţinut Doza Cultura
s.a.(%) (kg/ha)
Fe Sulfat feros 20,1 0,04-0,08%+1,5 Majoritatea
FeSO4·7H2O var nestins culturilor
B Acid boric 17,5 0,01% Sfeclă, varză,
H3BO2 tomate
Borax 11,3 0,1%
Cu Sulfat de cupru 25,9 0,1% Majoritatea
Cenuşă de 0,3-1,5 400-500 culturilor
pirită
Mn Sulfat de Mn 24,6 40-50 Majoritatea
Zgura de 9,15 300-400 culturilor
feromanganat
Zn Sulfat de zinc 22,8 0,2% Majoritatea
culturilor

Calcularea dozei de îngrăşăminte

Cantitatea de îngrăşăminte administrată la unitatea de suprafaţă este determinată de
mai mulţi factori şi stabilită în urma analizelor de sol, după o formulă matematică.
Factorii care contribuie la calcularea dozei de îngrăşăminte sunt:
- producţia planificată;
- conţinutul solului în elemente nutritive;
- coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor;
- consumul specific de îngrăşăminte;
- însuşirile fizico-chimice ale solului;
- tehnologia aplicată;
- indicele de azot, pentru îngrăşămintele ce conţin acest element etc.
 O formulă foarte simplă pentru calcularea dozei de îngrăşăminte este următoarea:
a x b
Doza (kg/ha.s.a.) = ------------- x 100; în care:
c
a - consumul specific de îngrăşăminte, kg s.a./t produs;
b - producţia planificată, t/ha;
c - coeficientul mediu de utilizare a îngrăşămintelor.
Se pot aplica şi doze orientative de îngrăşăminte, ţinând seama de indicele de azot
(HV). După indicele de azot, solurile se impart în :
- soluri sărace, cu HV < 2%;
- soluri mijlocii, cu HV 2-4%;
- soluri bogate, cu HV > 4% .
Dozele orientative de gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu azot aplicate culturilor
legumicole, după indicele de azot, sunt prezentate în tabelul 7.

Tabelul 7.
Doze orientative de gunoi de grajd aplicate la culturile legumicole
(Dumitrescu şi colab., 1998, t/ha)
Cultura Soluri aluvionale şi brun roşcate
H x V  2% H x V 2-4% H x V  4%
Tomate timpurii 40-50 2+-25
Tomate vară- 35-40
toamnă
Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30
Vărzoase 40-50 30-40 20-30
Castraveţi, pepeni, 30-40 20-30 10-20
dovlecei

Metode de fertilizare a culturilor legumicole

În culturile legumicole, îngrăşămintele se aplică după 3 metode:
o fertilizarea de bază;
o fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii (de pornire sau starter);
o fertilizarea fazială (din cursul perioadei de vegetaţie).
Fertilizarea de bază se execută toamna la pregătirea terenului, cu îngrăşăminte
organice semidescompuse (gunoi de grajd), în cantităţi diferite în funcţie de sol, cultură, grad
de fertilitate etc., şi îngrăşăminte chimice greu solubile, cu fosfor şi potasiu. Acestea din urmă
se aplică în cantitate de 2/3 din cea totală. Se încorporează în sol odată cu arătura adâncă.
Primăvara se aplică restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu, precum şi
îngrăşămintele cu azot, urmate de încorporarea în sol odată cu lucrările de mărunţire a solului.
Fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii are scopul de a asigura elementele nutritive
uşor asimilabile în jurul plantelor, încă de la început şi pe o perioadă de circa o lună de zile.
Se execută cu îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă), câte 200-300 g/cuib la
tomate, ardei, vinete şi peste 500 g la cuib la castraveţi. Se poate aplica şi în benzi de-a lungul
rândurilor. La înfiinţarea culturilor, se aplică şi îngrăşăminte chimice, care se administrează
fie la cuib, fie în benzi de 30-40 cm lăţime, şi se încorporează la o adâncime de 10-15 cm, în
cantitate de 10-30 g/metru liniar de bandă. Se recomandă la ceapa ceaclama, tomate, ardei,
vinete (cultivate prin răsad). Administrarea îngrăşămintelor se poate face mecanizat la
culturile care se seamănă mecanizat, cu ajutorul echipamentului de fertilizare montat pe
semănătoare sau manual.
 Când fertilizarea se face la cuib, îngrăşămintele organice şi chimice se amestecă cu
pământ, pentru ca, prin descompunere, să nu se realizeze o concentraţie mare care să dăuneze
plantelor.
Prin aplicarea fertilizărilor (organice şi minerale), se asigură o aprovizionare
echilibrată a plantelor cu elementele necesare pentru creştere şi fructificare, iar în fructe se
acumulează mai multă substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, substanţe pectice, proteine,
pigmenţi clorofilieni, globuline, carotenoizi etc.
Pe nisipuri, s-a constatat că aplicarea îngrăşămintelor organice contribuie la o mai
bună folosire a îngrăşămintelor chimice, reacţia speciilor fiind diferită în funcţie de
selectivitatea sistemului radicular şi de consumul specific (Toma V., Alexandrescu V., 1994).
Hălmăgian L. şi Crişan S., 2007, afirmă că, prin utilizarea comparativă a azotatului de
amoniu şi a biopreparatului Biotrofin, în vederea sporirii cantităţii de azot atmosferic fixat, la
o cultură de mazăre, rezultatele sunt mult influenţate de condiţiile climatice în care se face
fertilizarea şi mai puţin de produsul folosit.
La cultura de tomate, în vase de cultură cu volumul de 8-12 l, consumul de apă şi
elemente nutritive este mai mic decât la cultura pe sol (Apahidean Al.S. şi col., 2008).
Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe perioada
de vegetaţie a culturilor. Fetilizarea fazială poate fi:
o radiculară;
o extraradiculară (foliară).
Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol
şi încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate,
care se distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă
tulpina şi ţinând cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe
cultivator putând fi montat echipamentul de fertilizare. Terenul trebuie să fie reavăn. Cu
rezultate foarte bune se folosesc soluţiile de îngrăşăminte organice (mustul de gunoi de grajd)
sau de îngrăşăminte chimice, aplicate pe rigole sau prin aspersiune (în ultimul caz fiind
absolut obligatoriu spălarea plantelor). Numărul fertilizărilor este de 3-4, la speciile cu
perioadă lungă de vegetaţie, şi o fertilizare la cele cu perioadă scurtă (verdeţuri).
Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea
acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc
îngrăşăminte de tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să
depăşească 1-1,5%, altfel devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor,
este important ca plantele să fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente.
Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje:
o consum redus de îngrăşăminte;
o previne apariţia carenţelor în elemente nutritive;
o se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare;
o au o eficienţă sporită.
Factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare:
 specia: plantele dicotiledonate au o capacitate mai mare de absorbţie decât cele
monocotiledonate;
 vârsta plantelor: plantele tinere, cu creştere intensă, manifestă o capacitate de
absorbţie mai mare, spre deosebire de plantele mature, la care cuticula este mai
groasă, ceea ce îngreunează absorbţia;
 starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive: absorbţia este mai
mare la plantele slab aprovizionate decât la cele bine aprovizionate, pe cale
radiculară;
 tipul de îngrăşământ şi concentraţia acestuia: se folosesc îngrăşăminte de tip
foliar, iar concentraţia diferă cu specia şi produsul folosit; la aceeaşi
 concentraţie, absorbţia este mai bună pe cale radiculară, decât prin frunză,
datorită grosimii cuticulei;
 temperatura şi lumina: absorbţia elementelor nutritive este corelată direct cu
temperatura, până la atingerea temperaturii optime. Temperatura foarte ridicată
determină reducerea umidităţii relative, ceea ce influenţează negativ circulaţia
elementelor în plantă. Datorită acestui fenomen, trebuie reţinut faptul că
absorbţia elementelor din îngrăşămintele foliare este mai bună noaptea,
dimineaţa sau seara. Lumina intensă stimulează activitatea metabolică, inclusiv
absorbţia elementelor nutritive;
 precipitaţiile: dacă după efectuarea fertilizării foliare plouă, efectul se reduce
proporţional cu cantitatea de apă cazută, până la anularea efectului acesteia.
Există o serie de produse specifice pentru aplicarea foliară, prezentate sub formă
solidă sau lichidă, care au în componenţă macro, micro şi oligoelemente (Agroleaf,
Nitrophoska, Murtonik, Microfert, Kemira etc.). De asemenea, se utilizează şi produse pe
bază de extract de plante, care îmbină efectul fertilizant cu cel de biostimulator, asigurând
timpurietate şi producţie ridicată (Bionat, Cropmax, Megafol).
Fertilizarea foliară se aplică în toate sistemele de cultură a plantelor legumicole, cu
precădere în spaţiile protejate, la interval de 10-15 zile, folosind 600-800 l soluţie/ha.
Compoziţia chimică a îngrăşămintelor foliare preparate industrial este diferită, în funcţie de
produsul comercial (tabelul 8.)
Fertilizarea, în special cu îngrăşăminte chimice, poate avea şi efecte nedorite asupra
calităţii produselor obţinute. Îngrăşămintele cu azot, în exces, produc poluarea legumelor, cu
efecte negative asupra organismului uman. Nitraţii se pot combina cu hemoglobina din sânge,
rezultând methemoglobina, care nu mai transportă oxigenul ducând chiar la moarte, în special
a copiilor. Iarna, lumina şi temperatura scăzută determină un consum lent al azotului, astfel
încât se acumulează nitriţi. Legumele care acumulează o cantitate mai mare de nitriţi sunt
rădăcinoasele şi verdeţurile. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în plantă este diferită.

Tabelul 8
Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte foliare
Conţinut în: Denumiri comerciale
F-411 F-141 F-231 F-011 Folifag Polimet
Azot g/l 180 35 80 - 75 120
Fosfor g/l 35 200 130 130 60 62
Potasiu g/l 40 40 40 130 48 80
Fier g/l 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,1 1
Zinc g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,4-0,6 0,4-0,6 0,04-0,08 0,5
Mangan g/l 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,1 1
Cupru g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,02 0,1
Cobalt g/l 0,008- 0,008- 0,008- 0,008-0,012 0,0015 0,001
0,012 0,012 0,012
Bor g/l 0,1 0,1 0,1 0,1 0,15 0,1
Molibden g/l 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,007 0,05
Sulf g/l 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,5 Urme
Magneziu 0,15-0,2 0,15-0,2 0,1 0,15-0,2 0,1-0,2 1
g/l
Vanadium Urme Urme Urme Urme 0,001 Urme
g/l
Culoarea verde brună brună verde verzuie albastră
 Salata conţine de 2 ori mai mulţi nitraţi când este cultivată în seră, decât în câmp.
Reducerea acumulărilor de nitraţi la salată şi gulioare se realizează prin (Gabriela Boor,
Adriana Alexandru, 1997):
o stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, în echilibru cu celelalte elemente;
o corelarea consumului de azot cu absorţia plantelor;
o folosirea îngrăşămintelor complexe solubile cu lignosulfonaţi şi substanţe care duc la
diminuarea conţinutului de azot nitric din plante;
o stabilirea momentului optim de aplicare a îngrăşămintelor foliare corective (îngroşarea
tulpinii la gulioare, faza de rozetă la salată, iar ultimul tratament cu 12 zile înainte de
recoltare);
o folosirea didinului ca inhibitor de nitrificare şi fertilizant lent şi a naftenaţilor de
potasiu.
Conţinutul maxim admis de nitraţi şi nitriţi din unele produse legumicole este în
tabelul 9.
Tabelul 9
Conţinutul de nitraţi şi nitriţi la unele specii legumicole
(ICE Fruct Export Romagzimex)
Produsul Nitraţi Nitriţi
(NO3) (NO2)
ppm ppm
Salată 1000-3000 10
Gulioare 600-2500 10
Fasole 300 5
Varză 600-2000 10
Tomate 200 5
Castraveţi 200 5
Ardei 200 5

Aplicarea echilibrată, la tomate, a azotului în doză de 15-30 g/m2, odată cu fosforul

(30 g/m2), stimulează creşterea producţiei, scade cantitatea de nitraţi din frunze şi scade
procentul de fructe necomerciabile (Cantarelo L., 1997, citat de Burzo I., 2000).
La unele specii vărzoase, aplicarea azotului în cantităţi de 80-120 kg/ha s.a., a dus la
creşterea conţinutului în nitraţi cu 44% la broccoli şi 35% la conopidă (Lisiewska, Kmiecik,
1996). Şi la morcov, acumularea nitraţilor creşte odată cu mărirea dozelor de îngăşăminte
aplicate. Astfel, la plantele nefertilizate cu azot, conţinutul de nitraţi a fost de 252 ppm şi a
crescut de peste 2 ori (564 ppm) la aplicarea a 50 kg/ha azot, de peste 4 ori la 100 kg azot/ha
(1010 ppm) şi de peste 5 ori la 150 kg azot/ha (Auffray şi colab., 1980). Cercetările efectuate
de Burzo I. şi colab. (1997) au arătat că ritmul de acumulare al nitraţilor este de circa 8 ori
mai mare în cilindrul central al morcovilor decât în ţesuturile corticale.
Acumularea nitraţilor este influenţată şi de insuficienţa luminii. Astfel, la spanac s-a
observat un conţinut mai mare de circa 3 ori la întuneric, faţă de plantele iluminate. De
asemenea, în frunzele exterioare şi mature sunt mai mulţi nitraţi decât în cele tinere. Nervura
principală de la lobodă, salată şi spanac conţine de 2,3 ori, 2,6 şi respectiv 1,6 ori mai mulţi
nitraţi decât mezofilul foliar (Burzo I., 1997).
În condiţiile cultivării salatei pe substrat (compost forestier şi turbă), în vase de cultură,
pe un fond stabil de potasiu (200 kg/ha), fertilizarea cu doze crescute de azot de 50, 100 şi
200 kg/ha a dus la sporuri de producţie de 37,7%, 152,3% şi respectiv 287,4%, dar
acumulările de nitriţi au fost peste limitele admise (Velicica Davidescu şi colab., 1996).
Biofertilizatorii au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi de a-l pune la dispoziţia
plantelor în formă accesibilă, împreună cu fitohormonii. Nu sunt poluanţi şi au efecte pozitive
asupra refacerii biodiversităţii faunei solului, au preţ mic etc. Cei mai utilizaţi sunt:
preparatele cu bacterii fixatoare din genul Azotobacter şi cele cu bacterii asociative din genul
Azospirillum. La Bacău, folosind în cultura de tomate un preparat de Azotobacter crococcum,
Azospirillum lipofereum şi Bacillus megaterium, s-a obţinut o prelungire a vegetaţiei cu 8 zile
şi creşterea producţiei cu 25% .

Fertirigarea culturilor legumicole

Fertirigarea constă în distribuţia îngrăşămintelor concomitent cu apa de irigat prin
picurare. Prin asocierea fertilizării cu irigarea, se realizează un efect sinergic, prin care apa
ameliorează absorbţia elementelor nutritive, iar acestea face mai eficient consumul de apă.
Pentru a avea efecte maxime asupra culturii, trebuie să se cunoască exigenţele nutriţionale şi
hidrice ale speciei sau soiului cultivat, fertilitatea naturală a solului sau a substratului,
caracteristicile apei de irigat şi tehnica de aplicare a fertirigării. Fertirigarea impune creşterea
disponibilităţii elementelor nutritive în volumul de teren umezit, constituind o disponibilitate
a elementelor nutritive proportională cu gradul de asimilaţie al culturii. Cantitatea de elemente
nutritive ce trebuie dată solului este dependentă de cantitatea extrasă şi de mobilitatea şi
disponibilitatea lor în teren.
Avantajele fertirigării:
 se face economie de forţă de muncă cu fertilizarea;
 nu se tasează solul prin trecerea repetată a maşinilor cu ocazia fertilizării;
 asigură o dozare precisă a îngrăşămintelor cu azot;
 asigură o distribuţie a elementelor nutritive în zona de distribuţie a sistemului radicular;
 asigură posibilitatea aplicării fertilizanţilor, atunci când terenul nu este practicabil
pentru mijloace mecanice.
Dezavantajele fertirirării:
 este limitată numai la parcelele irigate;
 necesită un sistem de irigare destul de complex;
 se irigă, chiar dacă nu este necesar, dacă trebuie fertilizat;
 se pot înregistra pierderi prin spălare şi volatilizare, din cauza unor sisteme deficitare
sau în condiţii climatice şi de teren nefavorabile.
O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de
fertilizarea convenţională. Experienţa efectuată într-o cultură de tomate de industrializare
arată că sporul de producţie a fost de 17% faţă de irigarea prin aspersie. Aportul de elemente
nutritive poate fi mai mic la fertirigare, faţă de fertilizarea convenţională, deoarece distribuţia
acestora se face în zona de distribuţie a majorităţii rădăcinilor, iar pierderile sunt foarte mici.
De aici şi recomandările de reducere a cantităţii de elemente nutritive cu 30% la cultura
integrată, faţă de cultura convenţională.
Pentru prevenirea poluării prin spălare, este necesar ca irigarea să asigure o
uniformitate şi eficienţă ridicată, cantitatea de apă distribuită trebuie să asigure apa la nivelul
capacităţii de câmp, în stratul de sol unde sunt plasate rădăcinile.
Irigarea prin picurare trebuie să fie adaptată la tipul de sol; pe cele nisipoase se vor
face irigări mai dese, chiar zilnic sau la 2 zile, în timp ce pe solurile mai grele udarea se va
face la 3-4 zile, pentru a nu provoca exces la nivelul rădăcinilor.
Tipul instalaţiei de udare folosit şi distanţa dintre picurători trebuie să asigure o
umectare uniformă în lungul rândului, pentru a avea o cultură încheiată şi uniformă. Creşterea
numărului de fertilizări la aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte duce la un randament mai bun şi o
valorificare eficientă a acestora. În cazul fertirigării, conţinutul soluţiei solului în azot este de
obicei egal sau uşor mai mare decât 50 ppm. Fertirigarea aduce nu numai un spor de producţie,
ci şi de calitate, chiar dacă diferenţele nu sunt întotdeauna nete.
Fertirigarea şi poluarea
 În codul bunelor practici agricole (CBPA), referitor la protecţia apelor faţă de poluarea
provocată de nitriţii din surse agricole (Directive CEE 91/676), sunt încurajate acele tehnici în
care fertilizarea cu azot se face puţin înaintea momentului optim. Recomandările sunt de a
distribui îngrăşămintele cu azot nu de la începutul irigării, ci după ce s-a distribuit circa 20-
25% din cantitatea de apă stabilită şi poate să fie completată când s-a dat 80-90% din apă. În
cazul culturilor cu ciclu scurt, cum sunt verdeţurile, varza, ridichiile de lună etc., momentul
fertilizării se face după aplicarea a circa 80% din apă, ca măsură de prevenire a pierderii prin
spălare şi a evita riscul de poluare. Cantitatea de azot care se foloseşte este dependentă de
producţia planificată, dar fără riscuri de poluare pentru mediu. Estimarea necesarului de azot
se face în funcţie de limitele minime-maxime ale culturii, de conţinutul de azot din plantă ca
produs finit. În tabelul 10 sunt redate cerinţele faţă de azot, în funcţie de potenţialul de
producţie la principalele specii legumicole.

Metodologia de fertirigare
Aplicarea raţională a fertirigării necesită stabilirea unor parametri (cantitatea şi
raportul între elementele nutritive, compoziţia chimică a soluţiei, frecvenţa fertirigării faţă de
irigare). Se pot distinge 2 metodologii fundamentale:
Distribuţia continuă şi proporţională a elementelor nutritive în apa de irigat. Metoda
are avantajul că este foarte simplă, dar necesită creşterea cantităţii de îngrăşăminte, în funcţie
de nevoile plantelor faţă de apă. Este apropiată, ca mod de lucru, cu tehnica fertirigării de la
culturile fără sol. De importanţă foarte mare este compoziţia chimică a soluţiei,
conductivitatea electrică şi pH-ul. În condiţii extreme, solul joacă numai rolul de suport.
Distribuţia elementelor nutritive în funcţie de faza de vegetaţie. Necesarul de
îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de cantitatea extrasă din sol, blocarea la nivelul solului,
pierderile, aportul natural şi disponibilitatea elementelor din sol faţă de sistemul radicular.
Tabelul 10
Necesarul de azot la unele specii legumicole şi potenţialul de producţie
Specia Necesarul de azot Producţia estimată
kg/ha t/ha
Usturoi 120 12
Morcov 150 40
Ceapă 120 30
Ridichi 120 25
Sparanghel 180 5
Sfecla de peţiol 130 50
Anghinare 200 15
Varza de Bruxelles 200 30
Broccoli 150 15
Conopidă 200 30
Salată 120 25
Spanac 120 15
Castraveţi 150 60
Vinete 200 40
Pepene galben 120 35
Ardei 180 50
Tomate 160 60
Dovlecel 200 30
 Divizarea la nivel de fază ţine seama de cerinţele faţă de elementele nutritive ale
speciei şi raportul între acestea (tabelul 11).
Tabelul 11
Cantitatea de elemente nutritive în apa de fertirigare la culturile legumicole
(Papadoupolos, 1996)
Cultura N (g/m3) P (g/m3) K (g/m3)
Castraveţi 150 - 200 30 - 50 150 - 200
Vinete 130 - 170 50 - 60 150 - 200
Ardei 130 - 170 30 - 50 150 - 200
Tomate 150 - 180 30 - 50 200 - 250
Cartof 130 - 150 30 - 50 120 - 180
Fasole 80 - 120 30 - 50 150 - 200
Salată 100 - 100 30 - 50 150 - 150
Salată 100 - 100 18 - 18 120 - 120
Iceberg

Aceste valori se pot modifica în funcţie de fertilitatea solului, de starea de vegetaţie a

culturii, dar rămâne o bază de calcul pentru necesarul de îngrăşăminte.

Calculul cantităţii de îngrăşământ ce se distribuie cu apa de irigat se face cu formula:

C = (F x DF x n x 100)/a
Unde:
C = greutatea în grame a îngrăşământului;
F = concentraţia (g/m3) nutrientului ce se doreşte a se folosi;
DF = raportul între fluxul orar al sistemului de irigare şi fertirigare;
n = volumul (m3) recipientului în care se face amestecul;
a = procentul fertilizantului.

Tipul fertilizanţilor
Produsele folosite trebuie să fie complet solubile, pentru a evita obturarea picurătorilor,
şi mobile în sol, pentru a ajunge uşor la sistemul radicular. Caracteristicile unor fertilizanţi
sunt redate în tabelul 12.
Deoarece azotul nitric este foarte mobil şi uşor de spălat din sol, trebuie aplicat în
cantităţi optime. În acest fel, salinitatea solului determinată de aportul de fertilizanţi are un
nivel constant şi nu determină stres la nivelul rădăcinilor sau carenţă de azot. Azotul
amoniacal este mai puţin susceptibil la spălare, deoarece poate fi fixat temporar la nivelul
solului prin schimb cationic.
Potasiul este mai puţin mobil, iar distribuţia lui în volumul de sol umed explorat de
rădăcini este mai uniformă, în timp ce sărurile solubile se concentrează la partea superioară a
solului umezit.
 Tabelul 12
Solubilitatea, pH-ul şi alte caracteristici a unor fertilizanţi solubili
Cantitatea Timpul de pH-ul soluţiei Fracţiune
maximă intr-o solubilizare nesolubilă
soluţe de 100 l (min) (%)
Îngrăşământul °
la 20 C (kg)
Uree 105 20(a) 9.5 neglijabil
Nitrat de amoniu 195 20(a) 5.62 neglijabil
Sulfat amonic 43 15 4.5 0.5
Fosfat monoamoniacal 40 20 4.5 11
Fosfat biamoniacal 60 20 7.6 15
Clorură de potasiu 34 5 7.0-9.0 0.5
Sulfat de potasiu 11 5 8.5-9.5 0.4-4
Nitrat de potasiu 31 3 10.8 0.1

Calitatea apei de irigat

Pentru o fertirigare optimă, mare atenţie trebuie acordată calităţii apei, în funcţie de
instalaţia folosită. Fertirigarea picătură cu picătură necesită apă de cea mai bună calitate, să fie
liberă de suspensii solide sau de microorganisme care pot bloca picurătorii. De asemenea,
trebuie folosiţi numai fertilizanţii perfect solubili. Precipitarea fertilizanţilor în sistemul de
irigare constituie o problemă serioasă şi apare frecvent, când concentraţia de calciu sau
magneziu depăşeşte 100 ppm, iar fosfatul amoniacal precipită în instalaţie sau picurători.
Dacă salinitatea apei este ridicată, mai ales la speciile sensibile, aplicarea fertilizanţilor
trebuie făcută continuu şi în cantităţi mici, pentru a nu creşte salinitatea soluţiei. Dacă apa
conţine elemente toxice: bor, clor, sodiu etc., trebuie alese produse fertilizante potrivite.
Dintre produsele comerciale folosite la fertirigare amintim: Kristalon, Krista K, Krista K plus,
Unika-kali, Kalichili, Master, Benefit.

NORME PRACTICE în fertirigarea prin picurare a culturilor legumicole, de

care trebuie să se ţină seama:
o cunoaşterea exigenţelor nutriţionale ale speciei pentru macro şi microelemente;
o satisfacerea exigenţelor hidrice ale culturii fără exces sau deficit;
o cunoaşterea caracteristicilor hidrologice şi analitice ale terenului pentru dozarea
nutrienţilor;
o cunoaşterea caracteristicilor apei de irigat (conductibilitate, pH);
o aportul elementelor nutritive se reduce cu 30 % faţă de cultura neirigată;
o frecvenţa fertirigării pe solurile nisipoase, cel puţin pentru azot, este egală cu a udărilor;
o în solurile lutoase, frecvenţa fertirigărilor este egală cu ½ din udări;
o solurile argiloase se fertilizează cu o frecvenţă de 1/3 faţă de udare;
o trebuie cunoscută adâncimea de dispersare a rădăcinilor şi umiditatea solului în
momentul fertirigării;
o cantitatea de apă aplicată trebuie să asigure capacitatea de câmp pentru apă;
o adăugarea elementelor nutritive în apă se face după aplicarea a 20-25% din apă, iar
completarea fertilizării aproape de sfârşitul udării (80-90% apă administrată);
o pe solurile nisipoase se va regla udarea cu o frecvenţă zilnică sau la 2 zile, ţinând seama
şi de pierderea prin evaporare (5-6 mm/zi);
o pe terenuri argiloase se va uda la 3-4 zile pentru a preveni excesul;
 o reglarea picurătorilor pentru a uda continuu şi uniform terenul în lungul rândului;
o folosirea fertilizanţilor solubili pentru a evita înfundarea sistemului;
o pH-ul soluţiei fertilizante trebuie să fie de 5 – 6;
o nu se folosesc niciodată fertilizanţi cu calciu şi magneziu concomitent cu fertilizanţi pe
bază de sulf şi fosfor;
o nu se aplică simultan microelemente cu fertilizanţi ce conţin fosfor;
o fertilizanţii cu reacţie acidă reduc posibilitatea de obstrucţionare a picurătorilor şi
determină o mai bună asimilare a microelementelor prezente în sol.

8.5.Erbicidarea culturilor legumicole

Asigurarea condiţiilor optime de temperatură, umiditate şi hrană plantelor legumicole
creează condiţii foarte bune şi pentru creşterea buruienilor. Acestea concurează cu plantele de
cultură pentru apă şi hrană, determinând diminuarea producţiei sau chiar compromiterea
culturii, dacă nu se elimină la timp. De asemenea, buruienile sunt gazde pentru unii dăunători
şi agenţi patogeni, producând pagube foarte mari culturilor legumicole.
Combaterea buruienilor devine o necesitate obiectivă, în vederea creşterii
productivităţii muncii, obţinerii de producţii mari şi de calitate. Se poate executa prin:
o respectarea unei rotaţii optime a culturilor;
o alegerea, pentru cultura legumelor, a terenului cu grad scăzut de îmburuienare;
o executarea la momentul optim a lucrărilor de pregătire a terenului;
o distrugerea buruienilor prin praşile repetate ori de câte ori este nevoie;
o plivitul, pe suprafeţe mici;
o combaterea integrată (combinarea tuturor metodelor de combatere);
o erbicidarea.
Erbicidarea reprezintă metoda prin care se asigură o distrugere pe cale chimică a
buruienilor aproape în totalitate. Combaterea chimică a buruienilor se realizează în proporţie
diferită, în funcţie de produsul folosit, speciile de buruieni, momentul aplicării etc.
Reuşita erbicidării este condiţionată de o serie de reguli şi anume:
 alegerea judicioasă a erbicidului, în funcţie de speciile de buruieni şi selectivitatea
acestuia faţă de specia cultivată;
 respectarea dozei de aplicare în funcţie de specie, tipul de sol, gradul de
îmburuienare;
 stabilirea momentului optim, în funcţie de fenofaza în care se găsesc buruienile;
 cunoaşterea efectului remanent al produselor utilizate;
 folosirea echipamentelor şi maşinilor specifice;
 alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, în vederea întocmirii rotaţiei
culturilor în anii următori;
 evoluţia factorilor climatici influenţează eficacitatea erbicidelor;
 pregătirea corespunzătoare a terenului etc.
Erbicidele sunt substanţe chimice toxice, care se folosesc cu mare responsabilitate.
Există erbicide de contact, care acţionează asupra buruienilor imediat ce au fost aplicate,
provocând moartea rapidă a acestora, dar care trebuie aplicate cu mare atenţie, deoarece pot fi
fitotoxice pentru cultură, dacă nu sunt selective. Se folosesc în special pentru buruienile
anuale. Sunt de asemenea erbicide sistemice, care acţionează un timp mai îndelungat, fiind
absorbite de frunze şi apoi translocate în celelalte organe ale plantei, provocând pieirea lentă.
Şi acestea trebuie să fie selective pentru cultură.
Erbicidele combat un număr mare de buruieni anuale şi perene, monocotiledonate şi
dicotiledonate, dar există o serie de dificultăţi datorită: numărului mare de specii legumicole,
complexităţii sistemelor de cultură, numărului mare de buruieni, folosirii gunoiului de grajd la
pregătirea terenului, care conţine un număr mare de seminţe de buruieni. Erbicidele folosite în
cultura legumelor sunt redate în tabelul 12

Momentul aplicării erbicidelor este foarte important în combaterea buruienilor.

Există 3 momente de aplicare:
 ppi (preplant incorporation) - înaintea înfiinţării culturilor cu 7-8 zile. Se aplică
erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol odată cu lucrările de mărunţire
a acestuia (Balan, Dual, Paarlan; Eptan, Ro-neet, Venzar);
 pre (preemergent) - se aplică imediat după semănat sau cu 1-2 zile înaintea
plantării. Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor
de buruieni în curs de germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin,
Sencor);
 post (postemergent) - se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, când plantele de
cultură au 2-3 frunze bine formate (la cele semănate direct) sau la 2-3 săptămâni
de la plantare, când plantele au început să crească (Basagran, Fusilade, Grametrin,
Nabu, Roustar, Targa etc.).
Tabelul 12.
Unele erbicide folosite în cultura legumelor
(Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România, 2011)
Denumirea Cultura Doza, l Momentul Buruieni distruse
kg/ha aplicării
Lasso Tomate 4 ppi Monocotile şi unele dicotile
transplantate
Balan Castraveţi, vinete, 6-8 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
pepeni, salată din
răsad
Olticarb Spanac 4-6 Ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
Grametrim Varză 2,5 Post Dicotile şi unele monocotile
Semeron Varză 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile
Fusilade Ceapă de arpagic, 2 Post Monocotile anuale şi perene +
morcov, tomate Sorghum
transplantate
Roundup Canale de irigaţie 5-6 Post Dicotile şi unele monocotile
Pivot Fasole şi mazăre 0,8 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
de grădină
Afalon Ceapă de arpagic 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile anuale
Dual Ardei, tomate, 3-4 Ppi Monocotile şi unele dicotile
varză, conopidă
Sencor Tomate transpla- 0,5 Pre Monocotile şi dicotile anuale
ntate şi semănate 0,3-0,4 Pre+post
Devrinol Varză, broccoli, 3-4 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
tomate semănate
Targa Tomate 2 Post Monocotile anuale şi perene
transplantate
Goal Ceapă 1 Post Monocotile şi dicotile anuale şi
unele perene
Stomp Tomate 6 Pre Monocotile şi unele dicotile
transplantate 5 Pre
Gesagard Ceapă 3-4 Post Monocotile şi dicotile anuale
 2-4
Kerb Salată 2-3 Pre, Monocotile şi dicotile şi cuscută
Morcov 4 Post
Nabu Tomate 1,5 Post Monocotile anuale
transplantate

Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de

plantele de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi
prăşit, se reduce sursa de infestare a culturii următoare etc.
Factorii climatici care influenţează erbicidarea
- temperatura aerului trebuie să fie cuprinsă între 15 şi 25°C; temperatura sub 15°C face ca
acţiunea erbicidului să fie lentă, iar distrugerea buruienilor parţială. Temperatura prea
ridicată (peste 25°C) accentuează volatilizarea ebicidului, scăzând eficacitatea acestora.
Erbicidarea culturilor se execută atunci când umiditatea relativă este de 65-70%; sub 65%
eficacitatea scade.
- precipitaţiile joacă un rol foarte important şi anume: dacă imediat după erbicidare (1-2 ore)
cade o ploaie, iar erbicidul a fost de contact, efectul scade foarte mult sau este nul. Efect
foarte scăzut se obţine şi în situaţia în care după erbicidare nu plouă o perioadă mai lungă de
timp (10-12 zile). Cele mai bune condiţii de acţiune a erbicidelor asupra buruienilor sunt
atunci când la 4-5 ore după erbicidare cade o ploaie uşoară (în special la erbicidarea
preemergentă). Vânturile nu trebuie să aibă o viteză mai mare de 15-20 km/h, pentru a nu
influenţa negativ distribuirea soluţiei de erbicid. La viteză mai mare, erbicidele pot ajunge pe
alte culturi pentru care acestea nu sunt recomandate, producând pagube.
Se folosesc erbicide simple, prin aplicare repetată, pe măsura apariţiei buruienilor, sau
amestecuri de erbicide, pentru mărirea spectrului de acţiune şi a eficienţei produsului
(Caramete Aurica, Dumitrescu M, 1984). Folosirea amestecurilor de erbicide are şi efect de
reducere a poluării, întrucât se reduce cantitatea pentru un produs şi se realizează producţii de
calitate cu reziduuri minime.
Indiferent de doza de erbicid care se utilizează, acestea au remanenţă în sol o perioadă
mai mare sau mai mică. Experienţele efectuate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984)
au arătat că atât la folosirea erbicidelor simple, cât şi la cele combinate, după o perioadă de
vegetaţie, la cultura de tomate, în sol erau prezente între 70 şi 75% din cantităţile de erbicide
aplicate primăvara, reziduurile cele mai mari fiind la Galex.
Comparativ cu distrugerea mecanică a buruienilor, erbicidarea contribuie la sporire
producţiei. Astfel, experienţele efectuate de Stoian L. şi Larisa Galeriu (1984), la morcov, au
scos în evidenţă sporuri de producţie de 6,5-27,3% în funcţie de produsul folosit. Cele mai
bune rezultate s-au obţinut cu produsul Trinulan, aplicat în doză de 3 l/ha, preemergent.
Erbicidele pot afecta în măsură mică calitatea recoltei. Din datele publicate de Aurica
Caramete şi Dumitrescu M. (1984), la tomate, reiese faptul că au fost diminuaţi uşor unii
parametrii calitativi: conţinutul în substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, acid citric, pectine
etc., faţă de martor.
Reducerea poluării solului se realizează şi prin integrarea erbicidelor în programele de
combatere integrată. Astfel, cercetările efectuate la ICLF Vidra şi SCPL Buzău, de către
Gheorghe Aurelia (1996), la culturile de ceapă şi tomate semănate direct, prin utilizarea
combinaţiei de erbicide Dual 500 EC 4 l/ha + Sencor 70 WP 0,3 kg/ha, combinate cu o praşilă
manuală şi una mecanizată, au dat un spor de producţie de 6,9-9 t/ha şi o combatere a
buruienilor de 75-84%. La morcov, prin folosirea erbicidului Tobacron 6 l/ha, asociat cu trei
praşile, s-a realizat un procent de distrugere a buruienilor de 94%. Combinaţia Tobacron
(preemergent) + Prometrin (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 2,5 + 1,5),
asociate cu o praşilă (manuală şi mecanică), au asigurat o combatere de 98-99% a buruienilor.
 Pentru cultura de ceapă, combinaţia Stomp 6 l/ha + Goal 2 E 1 l/ha, aplicată
postemergent, cu 2 praşile, a distrus buruienile în procent de 88-93% la Vidra şi 86-93% la
Buzău, şi s-a obţinut un spor de producţie de 5,7 t/ha la Vidra şi 4,7-12,4 t/ha la Buzău. Cu o
praşilă şi cu erbicidele Stomp (preemergent) + Goal (postemergent) + Targa Super
(postemergent) (6 + 1 +1,5) au distrus 95-99% din buruieni. La tomate, Dual + Sencor +
Targa Super (4 + 3 + 1,5 l/ha), asociate cu 2 praşile, au combătut 93-95% din buruieni, iar la
ardei, Dual 4 l/ha aplicat la pregătirea solului (ppi) + Fusilade 1 l/ha postemergent şi 2 praşile
au asigurat o combatere de 96% (Gheorghe Aurelia, 1996).

Combaterea integrată a buruienilor

Conceptul a apărut după 1970 şi constă în combinarea mai multor măsuri de
combatere a buruienilor, fără a exclude folosirea produselor chimice, însă aplicate în doze
minime, dar eficiente.
Combaterea integrată are 3 etape: prevenirea, combaterea şi eradicarea.

Prevenirea Combaterea Eradicarea

 distrugerea  stabilirea unei rotaţii  îndepărtarea completă a
buruienilor de pe optime a culturilor; buruienilor de pe
marginea  distrugerea suprafaţa cultivată
drumurilor şi de pe mecanică, fizică şi
canalele de irigaţie biologică a
din apropierea buruienilor din
culturilor (tabelul cultură;
7.30);  distrugerea chimică
 distrugerea prin erbicidare.
buruienilor din
cultură, în fază
tânără, pentru a
evita diseminarea;
 folosirea seminţelor
selectate, fără
seminţe de
buruieni;
 evitarea răspândirii
buruienilor perene.

Combaterea integrată se realizează prin

- cartarea buruienilor;
- stabilirea gradului de îmburuienare;
- cunoaşterea speciilor de buruieni şi sensibilitatea la diverse erbicide;
- rotaţia erbicidelor şi combinarea acestora cu îngrăşămintele, insectofungicidele,
biostimulatorii etc., pentru sporirea eficacităţii erbicidelor;
- alegerea erbicidului şi stabilirea dozei de aplicare, în sensul scăderii gradului de
îmburuienare sub pragul dăunător.