UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ISTORIE

METODOLOGIA

ALCĂTUIRII UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Conf. univ. dr. MIHAIL M. ANDREESCU

BUCUREŞTI
-2006-
 2

ARGUMENT

Dezvoltarea rapida a învăţământului deschis la distanţă, a permis

accesul în învăţământul superior a unui număr tot mai mare de tineri şi
cetăţeni dornici să se perfecţioneze într-un anume domeniu. Numărul mare
de studenţi ridică însă şi anumite probleme mai ales în ce priveşte
metodologia alcătuirii unei lucrări ştiinţifice şi a cercetării ştiinţifice etc. , în
condiţiile în care nu se mai ţin cursuri în sistemul clasic şi nici nu se mai fac
diverse lucrări practice.
Pornind de la situaţia creată şi dorind să-i ajutăm pe studenţii
noştri în pregătirea pentru munca de cercetare şi alcătuirea de lucrări
ştiinţifice, am realizat prezenta metodologie privind alcătuirea de lucrări
ştiinţifice. Metodologia de faţă se adresează tuturor studenţilor Universităţii
, , Spiru Haret” şi nu doar studenţilor de la Facultatea de Istorie, normele
ştiinţifice fiind valabile pentru toate specializările universitare iar criteriile
de elaborare şi redactare a lucrărilor ştiinţifice fiind în general aceleaşi
pentru toate tipurile de specializări şi facultăţi.
Prezenta metodologie a primit avizul conducerii facultăţii care s-a
declarat de acord cu actuala formă de redactare.
 3

PREGĂTIREA STUDENTULUI/VIITORULUI CERCETĂTOR

PENTRU ALCĂTUIREA UNEI LUCRĂRI

În ce priveşte activitatea ştiinţifică, indiferent de domeniul de

cercetare şi de specialitate, definirea viitorului cercetător se face pe
parcursul pregătirii sale intelectuale din învăţământul preuniversitar şi
universitar, apoi prin specializarea post universitară prin intermediul
masteratului şi al doctoratului. În domeniul istoriei, mai ales, viitorul
cercetător trebuie să aibă cunoştinţe solide în domeniu şi o bogată lectura
personală în ce priveşte specialitatea aleasă. Pe parcursul pregătirii sale
viitorul cercetător trebuie să deprindă temeinic metodele de cercetare şi
utilizare a izvoarelor, în special a actelor de cancelarie, dar şi a celorlalte
surse, să cunoască metodele criticii istorice şi a criticii izvoarelor, precum
şi ştiinţele care se ocupă cu analiza izvoarelor.
Cercetătorul trebuie să cunoască diferitele categorii de izvoare
utilizate în specialitatea aleasă, lucrările apărute în domeniu, natura
problemelor cercetate, stadiul rezolvării lor, aceasta realizându-se printr-o
lectura personală foarte bogată. Este nevoie de o atare lectură deoarece în
multe lucrări apar elemente inedite privind exemplificarea unor evenimente
şi situaţii pe care autorul viitoarei lucrări trebuie să le înţeleagă şi să le
verifice. În unele lucrări bibliografice, sinteze şi monografii problemele
sunt rezolvate prin ipoteze care pot fi acceptate sau respinse doar în urma
unei cercetări documentate, pe care viitorul autor de lucrare nu o poate face
dacă nu are cunoştinţele necesare şi nu cunoaşte unde şi ce să cerceteze.
Alte lucrări prezintă o argumentare slabă într-o problemă sau alta şi lectorul
trebuie să-şi dea seama de erorile autorului lucrării şi de slăbiciunile
acesteia, pentru a putea face completările necesare şi corecturile de rigoare.
De asemenea, în unele lucrări interpretările pot fi eronate sau false şi numai
o cunoaştere temeinică a problemelor şi o cercetare pe măsură poate duce la
corecturile necesare şi la abordarea corectă a problemelor.
Iată motivele pentru care cercetătorul şi viitorul autor de lucrări
trebuie să aibă o pregătire solidă şi un bagaj vast de cunoştinţe în domeniu.
În ce priveşte metoda de cercetare şi tehnica alcătuirii unei lucrări se
însuşesc pe parcursul mai multor etape.
Paşii pregătitori trebuie să se facă în timpul studenţiei-pentru
studenţii care frecventează regulat cursurile -, în cadrul seminariilor, când
sunt executate unele lucrări metodologice practice. Asemenea lucrări
practice pot fi alcătuite şi de studenţii care sunt înscrişi la formele de
învăţământ deschis la distanţă şi cu frecvenţă redusă. Cunoştinţele de
metodologie şi cercetare istorică pot fi deprinse numai pe această cale, când
 4

se fac paşii pregătitori în vederea alcătuirii unor lucrări personale, pe

subiecte despre care viitorul autor şi-a format o anume părere în timpul
pregătirii.
Cele mai utile şi mai practice lucrări pregătitoare sunt referatele.
Ele se deosebesc de lucrările ştiinţifice propriu-zise prin aceea că profesorii
nu urmăresc obţinerea unor noi rezultate de la studenţi, ci vor ca aceştia să-
şi însuşească metoda de lucru şi să-şi dezvolte interesul pentru cercetare.
Studentul se obişnuieşte astfel cu lectura monografiilor şi sintezelor, cu
adunarea şi sortarea materialului de arhivă, cu strângerea şi cercetarea altor
categorii de izvoare. El învaţă cum se fac trimiterile şi cum se realizează
fişele de lucru.
Aşadar referatele sunt lucrări practice – au un număr de pagini
stabilit în funcţie de subiectul ales – absolut necesare pentru familiarizarea
studenţilor cu cercetarea ştiinţifică. Ei se obişnuiesc astfel să caute
materialul bibliografic şi să-l interpreteze în anumite limite care nu trebuie
să depăşească, în aceasta fază, ipotezele şi concluziile lucrărilor cercetate,
”părerile” personale exprimate în referate având darul de a sădi încredere în
posibilităţile proprii ale viitorilor cercetători.
Pe lângă referate sunt necesare, tot sub forma de exerciţiu,
redactări de rezumate ale unor lucrări: studii, monografii, sinteze.
Studenţii se vor deprinde astfel cu tehnica redării pe scurt a unei lucrări
folosind un limbaj propriu, fără a formula însă ”păreri personale” asupra
lucrării rezumate. Se urmăresc aici logica şi conciziunea exprimării în scris
şi puterea de sintetizare a fiecăruia, deprinderi care se vor dovedi utile în
viitor.
În funcţie de bagajul lecturilor de specialitate personale unii
studenţi pot încerca alcătuirea unor recenzii, treapta superioară a pregătirii
lor. În cazul recenziilor autorii lor trebuie să aibă cunoştinţe superioare în
domeniu, în raport cu autorul lucrării recenzate, aşa încât să poată emite
observaţii şi interpretări proprii asupra problemelor discutate în lucrarea
recenzată, în caz contrar nefiind vorba de o recenzie ci doar de o simplă
prezentare a lucrării în cauză.
În funcţie de specialitatea aleasă de fiecare student pregătirea să
teoretică şi practică se va axa pe domeniul viitor de activitate. Viitorul
absolvent trebuie să cunoască bine şi, după caz, foarte bine epoca, perioada
sau problemele de care se va ocupa în viitor, care sunt monografiile şi
lucrările de sinteză în domeniu, care sunt punctele de vedere divergente şi
ipotezele de lucru care pot deveni puncte de pornire pentru noi cercetări. De
asemenea, pe parcursul pregătirii metodice studentul trebuie să înveţe să
lucreze cu toate categoriile de izvoare, mai ales cu cele documentare şi
arhivistice, să le cunoască şi să le studieze, eventual să descopere altele noi.
 5

În funcţie de domeniul de specializare ales studentul trebuie să

parcurgă lectura unui număr cât mai mare de izvoare narative şi
documentare - necunoaşterea lor, indiferent de cauză, constituind un
handicap serios pentru orice fel de cercetător -, verificând astfel în ce
măsură ipotezele sau concluziile unor lucrări sunt confirmate de surse şi
dacă autorul sau autorii lucrărilor le-au interpretat corect sau tendenţios.

TIPUL LUCRĂRILOR ŞTIINŢIFICE

În funcţie de domeniul de specializare şi de cercetare sau de

problemele abordate, lucrările ştiinţifice sunt de mai multe feluri, fiecare
dintre ele presupunând o altfel de abordare şi de prezentare. În general
lucrările ştiinţifice sunt: articolul, studiul, monografia, sinteza, culegerea
de documente, registre şi rezumate de documente, antologia de texte şi
lucrări. În afără de lucrările amintite mai există şi alte tipuri de lucrări
ştiinţifice despre care vom discuta la timpul potrivit.
Articolul este un studiu mărunt, de mica întindere - câteva pagini
-, adesea fără trimiteri. Dacă acestea există se pot face în cadrul textului, în
paranteze sau prin sublinierea titlurilor; se pot face şi trimiteri prin note de
subsol. Stilul şi forma articolului se stabilesc în funcţie de tipul de revistă şi
exigenţele colectivului redacţional.
Articolul poate face o prezentare generală a problemei şi a
stadiului cercetării acesteia pentru readucerea ei în discuţie, poate prezenta
o opinie personală asupra unei probleme, a unui fenomen sau, pur şi
simplu, le semnalează aşa încât ele să fie avute în vedere pentru eventuale
cercetări. Chiar atunci când este vorba de o revista pur ştiinţifică şi nu de
popularizare, articolul nu-şi propune o abordare nouă şi exhaustivă a
chestiunii aflate în discuţie.
Studiul este asemănător cu articolul, dar este mult mai mare ca
întindere şi conţinut iar aparatul critic este indispensabil. Studiul poate
aborda o problemă dintr-un unghi nou pe baza unor surse inedite care pot
modifica, uneori radical, punctele de vedere anterioare. El poate lua în
discuţie o problemă neglijată până atunci sau, autorul poate prezenta propria
ipoteză asupra unei probleme aflată în discuţie şi care nu a fost încă
soluţionată datorită lipsei şi insuficienţei izvoarelor ori din alte cauze (Ex.:
interpretarea corecta a tăbliţelor de la Tartaria, despre care s-au avansat
numeroase ipoteze fără a se ajunge la un punct de vedere comun; la fel,
problema momentelor de început ale întemeierii statelor româneşti,
documentele fiind neclare şi insuficiente) .
De asemenea, studiul poate avea ca subiect o nouă problemă de
cercetare, o prezentare de izvoare necunoscute până atunci etc.
 6

Monografia este o lucrare de sine stătătoare, având o mărime variabilă

în funcţie de natură şi complexitatea subiectului, care se ocupa de o anumită
problemă. Autorul sau autorii îşi propun ca, pornind de la cercetările
anterioare să le dezvolte şi să aducă lucruri noi în domeniu, chiar să
lămurească definitiv problema în discuţie. Subiectele monografice sunt
foarte diverse: un loc istoric, o instituţie, o localitate, un monument, o
familie, o personalitate, o cultura istorică etc. (Ex. : profesorul Ioan
Scurtu a scris o monografie, în patru volume, privind regalitatea în
România, fiecărui rege fiindu-i dedicat un volum; Ştefan Olteanu şi
Constantin Şerban au realizat o monografie a meşteşugurilor din Ţara
Româneasca şi Moldova în evul mediu; profesorul Mihail M. Andreescu a
realizat o monografie a mănăstirii Trivale de lângă Piteşti) .
Monografia ca şi studiul dispune de aparat critic - vom discuta
despre toate acestea mai departe -, anexe şi alte instrumente de lucru care
să-i asigure probitatea şi valoarea ştiinţifică.
Sinteza este o lucrare ştiinţifică de mari dimensiuni care pune
probleme generale, rezolvând anumite domenii printr-o prezentare sintetică
a rezultatelor cercetărilor anterioare. Sintezele pot avea şi un singur autor
dar, de regula, ele sunt rodul activităţii mai multor autori, numărul acestora
stabilindu-se în funcţie de natura şi complexitatea tematicii abordate, de
dificultatea tratării acesteia şi a problemelor urmărite şi aduse în discuţie.
Au fost cazuri când sinteze de istoria romanilor sau de alta natură
au fost realizate de un singur autor, aşa cum a fost cazul cu Alexandru D.
Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu. Cele mai multe sinteze -
ne referim în special la cele de istoria romanilor - au mai mulţi autori. Aşa
este cazul tratatului de Istoria României în patru volume, 1960-1964; Istoria
Românilor în 8 volume, 2001-2002; Istoria artelor plastice în România, 2
volume, 1968, 1970. Fiecare volum al acestor sinteze colective are unul sau
mai mulţi redactori responsabili sau un colectiv redacţional care a răspuns de
strângerea, aranjarea, redactarea şi corectura materialelor şi colaţionarea lor
astfel încât să alcătuiască un tot unitar.
Există şi alte tipuri de lucrări, de autor sau colective, cu subiecte
speciale: editarea de documente sau de cronici şi alte izvoare, în ediţii
critice sau de popularizare. Amintim aici culegerea de documente, registre
şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări.
Culegerea de documente poate fi realizată de un singur autor sau
de mai mulţi, în funcţie de complexitatea şi scopul lucrării. Documentele -
acte de cancelarie publice şi particulare - ca şi izvoarele narative - cronici,
relatări, rapoarte, scrisori etc. - pot fi prezentate integral în original şi
traducere (transcriere) , după caz, după fiecare precizându-se locul unde se
găseşte, ediţia şi observaţii legate de critica externă, uneori şi internă, a
izvorului, aşa cum este cazul colecţiei Documenta Romanie Historica,
 7

seriile A, B, C, D, editată de Academia Română, colecţie începută în

1966 şi continuată până astăzi. La fel este cazul cronicilor interne editate
critic de unul sau doi autori, a relatărilor călătorilor străini etc. De exemplu,
P. P. Pânăitescu a editat critic opera lui Miron Costin; Constantin Grecescu
şi Dan Simionescu au editat critic Letopiseţul cantacuzinesc; Maria Holban,
Maria-Matilda, Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu s-au
ocupat de editarea colecţiei Călători străini despre ţările române, în 10
volume.
Regestele şi rezumatele de documente. Unii autori, din diferite
motive, nu au scos ediţii integrale de izvoare, ci s-au mulţumit cu regestul
sau rezumatul actului în cauză sau cu extrase de texte, dând însă, după
fiecare document, informaţiile tehnice şi critice necesare. Aşa, de pildă, I.
Ionaşcu, P. Barbulescu şi Gh. Gheorghe au editat volumul Tratatele
internaţionale ale României. 1354-1920, texte adnotate, rezumate şi
regeste, 1975. Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet au editat trei volume de
Cronici turceşti despre ţările române, 1966, 1970, 1975.
Antologii de texte şi lucrări. Alţi autori au alcătuit antologii
(culegeri) , adică au strâns la un loc fragmente semnificative din lucrări
diverse sau din documente, cu scopul de a alcătui instrumente de lucru
necesare mai ales profesorilor din învăţământul preuniversitar, dar şi
studenţilor. Aşa, de exemplu, Anatol Ghermanschi a alcătuit în 1968 o
antologie a Cronicarilor munteni iar Dionisie M. Pippidi a alcătuit în 1970
o antologie a izvoarelor antice greceşti cu titlul Proza istorică greacă. În
cazul acestor antologii unii autori au oferit diverse date privind izvoarele în
cauză sau textele şi au făcut referiri la autorii acestora.
Mai există şi alte genuri de lucrări speciale referitoare la
izvoare, cărţi etc., care au fost elaborate cu scopul de a servi ca instrumente
de lucru. Amintim, cu titlu de exemplu, Repertoriul monumentelor şi
obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, volum coordonat de M.
Berza; Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România,
redactată în doua volume cu câte doua părţi de Nicolae Stoicescu.
Toate lucrările ştiinţifice despre care am vorbit dispun
obligatoriu de un aparat critic, anexe şi alte instrumente alcătuite după
normele convenţionale internaţionale, despre acestea urmând să vorbim pe
larg mai departe.

LUCRĂRILE METODICO-ŞTIINŢIFICE

Lucrările metodico-ştiinţifice constituie o categorie aparte diferită de

lucrările ştiinţifice propriu-zise deoarece sunt elaborate cu scopul de a proba
gradul de acumulare şi de utilizare a cunoştinţelor şi de a promova nişte
 8

examene. Asta nu înseamnă că ele nu pot aduce noutăţi în domeniu,

avansând ipoteze şi teorii noi şi valoroase care vor intra în circuitul ştiinţific.
Aceste lucrări sunt alcătuite în funcţie de scopul urmărit de instituţia
care organizează pregătirea şi examenele şi care stabileşte anumite cerinţe
privind tematica, mărimea, conţinutul aparatului critic, forma de
prezentare s. a. În ordinea însemnătăţii aceste lucrări sunt:
Lucrarea de licenta. Este lucrarea elaborată de un absolvent la
terminarea studiilor universitare sub îndrumarea unui profesor de
specialitatea în care este tratat subiectul lucrării. Ea trebuie să aibă o
anumită structură – planul lucrării -, aparat critic şi anexe, un număr minim
de pagini cu textul prezentat la un anume standard calitativ şi ştiinţific. Prin
realizarea ei se urmăreşte verificarea pregătirii absolventului în specializarea
aleasă, soliditatea cunoştinţelor acumulate şi calităţile de cercetător ale
acestuia.
Lucrarea sau teza de disertaţie este o lucrare ştiinţifică prin care
absolventul cursului de masterat îşi expune public părerile asupra unei
probleme studiate şi îşi susţine argumentat punctul de vedere. În forma
ceruta de instituţia organizatoare, care stabileşte criteriile de elaborare şi
prezentare a lucrării, disertaţia vine să confirme aprofundarea pregătirii de
către absolventul de facultate într-o specialitate anume şi-i confirmă dreptul
de a lucra în cercetare. Lucrarea, după susţinere, poate fi publicată,
încadrându-se la categoria de care ţine subiectul: studiu, monografie,
sinteză.
Lucrarea metodico - ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I este
asemănătoare lucrării de licenţă. Ea presupune tratarea unei teme aleasă de
profesorul-candidat sau propusă de îndrumătorul ştiinţific. Pe lângă partea
ştiinţifică propriu-zisă lucrarea cuprinde şi o însemnată parte metodică
alcătuită din planuri şi proiecte de strategie didactică, portofolii de probleme
având strictă legătură cu lucrarea şi cu programa şcolară.
Ca toate celelalte şi această lucrare se susţine public. Ea trebuie să
facă dovada măiestriei didactico-pedagogice şi a experienţei acumulate de
profesorul-cândidat în munca la catedră. După susţinere, cu îmbunătăţirile
şi completările de rigoare, lucrarea poate fi publicată dacă aduce noutăţi în
domeniul cercetat şi prezintă puncte de vedere noi, argumentate, aduce
noutăţi metodice şi didactice etc.
Teza de doctorat este o lucrare ştiinţifică-monografie, sinteză, ediţie
de documente s. a. - solid alcătuită, pe o temă aleasă de doctorand sau
propusă de îndrumătorul ştiinţific. Ea respectă, în mod obligatoriu toate
cerinţele unei lucrări ştiinţifice de valoare. Aparatul critic trebuie să fie
complet şi complex iar lucrarea să aducă puncte de vedere noi în problema
studiată. După susţinerea publică ea poate fi publicată intrând astfel în
circuitul ştiinţific.
 9

Teza de doctorat care duce la acordarea titlului ştiinţific de doctor în

ştiinţe, face dovada desăvârşirii pregătirii ştiinţifice a doctorandului şi a
recunoaşterii sale ca cercetător ştiinţific.
Lucrările ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice despre care am vorbit mai
înainte, indiferent de natura şi scopul lor, nu pot fi alcătuite la întâmplare.
Ele trebuie să parcurgă anumite etape, să aibă un plan şi o serie de
componente despre care vom discuta în continuare.

ETAPELE ALCATUIRII UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Procesul de elaborare a unei lucrări ştiinţifice cunoaşte mai multe

etape: alegerea temei, parcurgerea bibliografiei, adunarea şi fişarea
materialului, stabilirea titlului şi planului lucrării, redactarea lucrării,
anexele lucrării şi alcătuirea lor, finalizarea şi valorificarea lucrării
(susţinerea ei) .
Alegerea temei. În funcţie de lecturi şi cunoştinţele acumulate pe
parcursul pregătirii viitorul cercetător, în funcţie de stadiul de pregătire
parcurs, îşi poate alege o temă de studiu pe care o poate dezvolta ulterior.
În cazul lucrărilor ştiinţifico-metodice tema trebuie discutată în prealabil cu
profesorul îndrumător sau îndrumătorul ştiinţific, acesta putând confirma
alegerea cândidatului sau putând să-i propună o anumita temă de cercetare,
sugerându-i şi o anume bibliografie.
După ce a fost aleasă problema de studiat vor fi studiate critic
principalele lucrări monografice şi de sinteza referitoare la problemă. De
asemenea, vor fi studiate şi alte lucrări mai puţin cuprinzătoare dar având
legătură cu problema luată în studiu, pentru a se putea găsi mai uşor puncte
de pornire în cercetare şi pentru încadrarea problemei în perioada
corespunzătoare astfel încât contingentele acesteia cu epoca să fie clar
precizate.
După alegerea temei se trece la alcătuirea unei bibliografii exhaustive
privind problema de cercetat. Bibliografia poate fi de mai multe feluri:
generală, tematică, selectivă, cronologică, alfabetică de autori sau de
titluri etc.
Parcurgerea bibliografiei, adunarea şi fişarea materialului. În
funcţie de natura şi scopul lucrării bibliografia va fi stabilită şi alcătuită de
către autori, în cazul lucrărilor ştiinţifice; de autor şi îndrumătorul ştiinţific
ori numai de către îndrumătorul ştiinţific – situaţie în care autorul va
completa şi dezvolta bibliografia minimală oferită -, în cazul lucrărilor
ştiinţifico -metodice.
După ce bibliografia a fost stabilita se trece la parcurgerea ei,
lucrările fiind studiate pe domenii şi în funcţie de importanţă, adunându-se
şi izvoarele necesare care, pot fi de multe ori inedite. În privinţa parcurgerii
 10

bibliografiei părerile cercetătorilor sunt împărţite în sensul ca unii

recomandă parcurgerea mai întâi a sintezelor şi monografiilor şi abia după
aceea a surselor, în vreme ce alţii recomandă să se înceapă bibliografia cu
sursele şi să continue cu monografiile şi sintezele.
Primii argumentează că autorul sau autorii trebuie să cunoască mai
întâi stadiul cercetărilor, punctele de vedere şi argumentaţia ştiinţifică,
ipotezele de lucru, eventuale concluzii. Cu alte cuvinte, să cunoască stadiul
cercetării problemei. Abia după aceea se poate merge la izvoare pentru a
vedea în ce măsură şi cum au fost utilizate în cercetările anterioare.
Ceilalţi, recomandând pornirea de la surse argumentează că autorii
trebuie să cunoască felul, natura şi importanţa lor, gradul de informaţie
oferită, claritatea şi valoarea lor şi, abia după aceea să se îndrepte către
studii, monografii şi lucrări de sinteza pentru a vedea cum s-au construit
ipotezele şi concluziile şi dacă sursele au fost utilizate judicios, cum a fost
făcută argumentaţia.
Suntem de părere că, în funcţie de natura şi scopul lucrării, putem
folosi ambele căi, cu condiţia să nu amestecam metodele de cercetare ci să
utilizăm doar una: fie că începem cu monografiile şi sintezele mergând către
surse, fie ca începem cu sursele şi ajungem treptat la studii, monografii şi
sinteze.
Parcurgerea bibliografiei şi adunarea materialului se face prin studiu
şi cercetare individuală sau colectivă, după caz, în instituţiile specializate:
biblioteci, arhive, muzee, cabinete, colecţii, pinacoteci, pe teren, prilej
cu care putem descoperi surse inedite. Atât pentru lucrările publicate cât şi
pentru alte materiale şi sursele inedite se vor alcătui fişe de cercetare despre
care vom vorbi mai departe. Sursele inedite vor fi supuse criticii externe şi
interne stabilindu-se valoarea informaţiei.
Materialul inedit se clasifică separat de restul surselor şi a
bibliografiei de parcurs şi după ce a fost analizat minuţios va fi utilizat în
măsura în care vine în ajutorul cercetării sau face obiectul altor studii. În
atare situaţie sursele inedite vor fi prezentate separat, ca o contribuţie
proprie individuală sau colectivă, fiind exploatate ca atare prin lucrări
speciale separate.
Fişele de lucru. Pe măsura ce parcurgem bibliografia şi adunăm
materialul necesar redactării lucrării, alcătuim fişe de lucru sau de cercetare,
care sunt de mai multe feluri: bibliografice (de carte) , de document, de
rezumat şi regest, de informaţie şi trimitere, fiecare dintre ele având
anumite criterii de alcătuire şi utilizare, despre care vom vorbi în
continuare.
Fişa bibliografica sau fişa de carte reprezintă, ca mărime 1/4 din
coala de format A4. Se alcătuieşte pentru fiecare lucrare studiată în parte şi
în ea se cuprind toate datele de identificare ale lucrării studiate. Se trece mai
 11

întâi numele autorului, începându-se cu numele de familie şi apoi cel de

botez, despărţite prin virgulă şi, iniţiala tatălui dacă există. În situaţia în
care sunt mai mult de trei autori, adică este vorba de un colectiv de
cercetare sau când autorul nu este cunoscut, în dreptul numelui acestuia se
pun trei x. Când sunt doi sau trei autori se trec fiecare cu nume şi prenume,
aşa cum apar pe frontispiciul cărţii, despărţite prin (;). După autor urmează
titlul integral al lucrării, care se copiază după foaia de gardă şi nu după
coperta lucrării, urmat de celelalte indicaţii ale autorului: extrase, texte
adnotate, regeste şi rezumate etc. ; în continuare se precizează numărul
volumelor dacă sunt mai multe, ediţia şi felul acesteia, dacă sunt mai multe:
revăzută, adnotată, revăzută şi adăugită, critica etc. ; se precizează cine
răspunde de volum dacă este unul colectiv şi cine este responsabil dacă este
o sinteză, la fel dacă volumul a fost editat postum (după moartea autorului)
, se trece numele celui care s-a îngrijit de editarea lui; autorul ediţiei critice,
dacă este vorba de un izvor narativ (cronica) ; dacă s-a făcut traducerea
textului şi de către cine; dacă lucrarea dispune de: studiu introductiv,
postfaţă, comentarii, note critice etc. Urmează apoi precizarea editurii sau
tipografiei unde s-a tipărit lucrarea, locul şi anul apariţiei, numărul de
pagini pe volume şi toate celelalte date privind identificarea lucrării în
cauza, aşa încât ea să poată fi găsită şi utilizată uşor de către cei care vor să
verifice bibliografia lucrării sau care doresc să o consulte.
În cazul articolelor şi al studiilor publicate în revistele de
specialitate, pe lângă numele autorului şi titlul materialului, se precizează
titlul revistei - integral între ghilimele sau cu sigla -, anul de apariţie scris cu
cifre romane şi anul calendaristic în paranteze, cu cifre arabe, paginile unde
se găseşte articolul sau studiul. La fel se procedează şi dacă este vorba de un
studiu apărut într-un volum colectiv, precizându-se aici responsabilul de
volum, editura, locul şi anul apariţiei.
Pentru a evidenţia anumite date bibliografice recomandam, dar nu
este obligatoriu, ca numele autorului (autorilor) să fie scris cu majuscule,
titlul lucrării (articolului, studiului) să se sublinieze sau să se scrie cu
caractere cursive pentru a se deosebi de restul indicaţiilor bibliografice.
Titlul revistei sau al volumului colectiv se pune între ghilimele,
fiind scris cu caractere normale. Se recomanda ca în fişa bibliografică să nu
se utilizeze sigla titlului revistei, adică să se prescurteze titlul acesteia la
iniţiale, ci să se treacă integral, arătându-se cu acest prilej şi locul unde
apare revista în cauză. Prescurtarea se poate face doar în cadrul lucrării, la
aparatul critic sau la lista bibliografică, după ce s-a făcut mai întâi lista
abrevierilor, probleme despre care vom vorbi mai departe.
Pentru o mai bună înţelegere privind alcătuirea fişei bibliografice
vom da câteva exemple pe tipuri de lucrări.
 12

1. Lucrare de autor: GIURESCU, CONSTANTIN,C., Istoria

Bucureştilor, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism,
Bucureşti, 1979, 400 p. +132 pl. foto alb-negru+16 pl. foto color.
2. Lucrare de autor editată de altcineva: IORGA, N. , Despre
cronici şi cronicari, editie îngrijită de Damaschin Mioc, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, 366 p.
3. Izvor narativ, ediţie critică: POPESCU, RADU, vornicul,
Istoriile domnilor Ţării Româneşti, introducere şi ediţie critică de
Constantin Grecescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, CX+338 p.
4. Colecţie de izvoare narative: XXX, Călători străini despre
ţările române: I, vol. îngrijit de Maria Holban, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, XLIX+588 p. ; II, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, XXXVIII+688 p. ; III, vol. Îngrijit de Maria Holban, M.
M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1971, XVIII+768 p. +44 pl. foto alb-negru şi color; IV, vol.
îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, XXX+634 p. +40 pl.
foto alb-negru şi color; V, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1973, XXIX+702 p. +44 pl. foto alb-negru şi color; VI, vol.
îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, VIII+822 p. +40 pl.
foto alb-negru şi color; VII, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1980, 622 p. +26 pl. foto alb-negru şi color;
VIII, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983,
690 p. +16 pl. foto alb-negru şi color; IX, vol. îngrijit de Maria Holban,
M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1997, 704 p. +32 pl. foto alb-negru; X
vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2000, 1500 (796+704) p. +66 (30+36) pl. foto alb-negru.
Toate aceste date dar şi altele vor fi trecute pe mai multe fişe bibliografice
ale aceleiaşi cărţi, pentru fiecare volum câte o fişă.
În cazul fişei bibliografice este greşit să se treacă: XXX,
Călători străini despre ţările române, I-X , colecţie îngrijită de Maria
Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică şi Editura Academiei, Bucureşti, 1968-
2000, deoarece lipsesc o serie de amănunte despre colecţie. Asemenea
 13

trimitere se poate face doar în lista bibliografică a unei lucrări, problema

pe care o vom discuta mai departe.
5. Sinteza colectiva în mai multe volume: XXX, Istoria
românilor: I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, coordonatori: acad.
Mircea Petrescu-Damboviţa, Alexandru Vulpe, membru corespondent al
Academiei Române, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, XXIX+866
p. 121 figuri+tabel cronologic+64 pl. color; II. Daco-romani, romanici,
alogeni, coordonatori: profesor univ. dr. Dumitru Protase, cercetator
principal I dr. Alexandru Suceveanu, Editura enciclopedică, Bucureşti,
2001, XXI+842 p. +tabel cronologic+115 figuri+26 pl. foto color; III.
Genezele romaneşti, coordonatori: academicienii Ştefan Pascu, Răzvan
Teodorescu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, VIII+696 p. + tabel
cronologic+108 figuri+41 pl. foto color; IV. De la universitatea creştină
către Europa ”patriilor”, coordonatori academicienii Ştefan Ştefănescu şi
Camil Mureşan, prof. univ. dr. Tudor Teoteoi, secretar, Editura
enciclopedică, Bucureşti, 2001, XVII+878 p.+tabel cronologic+tabel de
domni, voievozi şi principi+Lista cronologică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe
Romane+210 il. +foto color; V. O epoca de înnoiri în spirit european (1601-
1711/1716), coordonator acad. Virgil Cândea, secretar ştiinţific, dr.
Constantin Rezachevici, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, LIV+1124
p.+repere cronologice+tabele de domni, principi şi guvernatori+liste
cronologice ale ierarhilor bisericii+352 il. +64 pl. foto color+10 tabele
genealogice; VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-
1821), coordonatori academicienii Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu,
secretar ştiinţific, Constantin Bălan, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002,
XLIII+1072 p. +repere cronologice+tabele cu domni şi guvernatori+liste
cronologice ale ierarhilor bisericii+172 il. +64 pl. foto color+tabele
genealogice+tabelul contribuabililor din Oltenia în 1735; VII, tom. I.
Constituirea Romaniei moderne (1821-1878) , coordonator acad. Dan
Berindei, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, XLVI+974 p.+tabel
cronologic+liste de domni, guvernatori, prim-miniştri şi capi ai bisericilor
naţionale+376 il. +48 pl. foto color+6 tabele genealogice; VII, tom. II. De la
independenta la Marea Unire (1878-1918), coordonator acad. Gheorghe
Platon, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, VII+692 p.+tabel
cronologic+liste de domni, regi, guvernatori, prim-miniştri şi capi ai
bisericilor naţionale+244 il. +40 pl. foto color; VIII. România întregită
(1918-1940), coordonator: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, secretar: dr. Petre
Otu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, LIII+856 p.+tabel
cronologic+tabel cu regii şi guvernele României+liste cu ierarhii bisericilor
ortodoxe şi unită cu Roma+441 il. +48 pl. foto color. Sunt de reţinut aici
aceleaşi observaţii ca la exemplul anterior.
 14

6. Fişa pentru un volum colectiv: XXX, Constantin Brâncoveanu,

redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, secretar de
redacţie, Andrei Busuioceanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989,
286 p. +13 fig. foto alb-negru+2 tabele genealogice.
7. Fişa unui studiu dintr-o revistă: ANDREESCU, MIHAIL, M. ,
Încercările lui Ştefan cel Mare de a modifica statutul politico-juridic al
stăpânirii sale, în ”Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, an. LXIX (2004) ,
p. 21-30.
8. Fişa unui studiu dintr-un volum colectiv: BRATU, DORU,
lector univ. dr., Restabilirea relaţiilor diplomatice romano-braziliene după
cel de-al doilea război mondial, în vol. ”Omagiu istoricului Ioan Scurtu”,
coordonator Horia Dumitrescu, Editura D. M. Press, Focşani, 2000, p. 686-
702.
Trebuie spus aici că în cazul fişelor bibliografice întocmite la
biblioteci se mai adaugă şi alte date între care: numărul capitolelor,
conţinutul pe scurt al lucrării, volumului etc., clasificările zecimale, ISBN şi
ISSN, adică o clasificare computerizată internaţională valabilă pentru cărţi şi
reviste, dacă lucrarea are supracopertă, dacă este legată ori broşată, cota
unde se află în depozit sau la raft etc. Pentru cercetare este suficientă însă
fişa bibliografică sub formele arătate, datele inserate în fişă putând fi
utilizate mai târziu la alcătuirea listei bibliografice a lucrării.
O altă categorie de fişe de lucru o constituie fişele de document, care se
referă la documentele de arhivă needite şi inedite. Fişa de document are
mărimea unei coli de format A4, pe ea urmând a fi copiate în original sau în
transcriere (traducere) documentul care ne interesează. Ea cuprinde
urmatoarele: în coltul din stanga sus, cu majuscule, se trece instituţia unde
se găseşte actul; sub numele instituţiei se trece fondul din care face parte
actul şi se subliniază, adică la tipar se va scrie cu caractere cursive. După
numele fondului se va trece, după caz: manuscrisul cu număr şi filă,
pachetul care se numerotează cu cifre romane şi numărul actului cu cifre
arabe sau dosarul, anul şi fila acestuia specificându-se - la fel şi în cazul
manuscrisului – aversul sau versul filei unde începe şi se sfârşeşte actul; cota
sub care se găseşte actul la arhive sau în cadrul altei instituţii autorizate să
deţină manuscrise şi acte de arhivă.
După aceste date, la mijlocul fişei, în partea de sus, se trec:
valeatul şi milesimul, adică anii de la facerea lumii şi anii de la Hristos, locul
unde a fost emis actul, dacă este menţionat. Sub data, în cel mult două
rânduri se prezintă un rezumat al actului: cine dă, ce dă şi cui, după care
urmează transcrierea sau traducerea integrală a actului în cauză. Dacă este
vorba de original sau copie ori foto-copie, aceste lucruri se specifică în
partea din dreapta jos a fişei de document.
 15

Tot aici se trec şi alte observaţii: materialul din care a fost făcut
actul, dimensiunile acestuia, starea actului, cu ce s-a scris, filigranul (unde
este cazul), elementele de validare, semnăturile, peceţile şi felul lor, limba
actului, formulele de cancelarie (diplomatice) , alte observaţii de critică
internă sau externă a actului, inclusiv aprecieri asupra valorii lui: fals,
veridic, obiectiv, subiectiv etc.
În cazul actelor edite pe care dorim să le verificam, se pot trece
ediţiile în care au apărut şi anii, astfel încât să putem clasifica uşor actele de
cancelarie în: inedite, needite sau edite. în cazul în care actul este foarte lung
se poate folosi o alta coală numerotată ca atare şi pe care trecem doar data şi
locul emiterii actului.
Pentru o mai bună înţelegere dăm câteva exemple de acte inedite
şi edite.
1. ARHIVELE NAŢIONALE CENTRALE
Fond Trivale, pac. IV/41;ms. 477, f. 80v. -81. 1692 (7200) iunie 30
Zapisul mai multor săteni pentru o moşie în Samara. Original romanesc,
hârtie fără filigran. Copie din sec. XVIII în condica veche. Întărit prin
punerea degetelor.
2. DIRECŢIA GENERALĂ A ARHIVELOR NAŢIONALE,
ARHIVELE ISTORICE CENTRALE,
Fond Manastirea Arges, ms. 168, f. 275. 1512 (7021) septembrie 29.
Hrisovul lui Başarab voevod sin Başarab voevod. Cop. rom. din sec. XVIII.
în DIR. B. Tr. Rom. , veac XVI/1, p. 87-88, apare un act cu aceeaşi dată dar
cu alt conţinut, care cuprinde: titulatura, arenga, pedepse şi martori.
Fişa de rezumat şi regest. Pot exista situaţii, în cazul surselor
arhivistice needite şi edite, când le cercetăm şi nu le transcriem integral ci le
redăm sub forma de rezumat şi regest.
Rezumatul înseamnă redarea pe scurt a conţinutului unui act
folosind pentru aceasta propria noastră formulare, care poate să ţină cont sau
nu de limbajul actului.
Regestul reprezintă o combinare a rezumatului cu citate din act,
care se pun între ghilimele, ele fiind menite să evidenţieze o serie de aspecte:
limbajul actului, titulatura, aregna, unele dregătorii, hotarnicii, unităţi de
măsură şi altele asemenea, care permit să înţelegem mai bine epoca în care a
fost emis actul.
La fel ca fişa de document, fişa de regest şi rezumat, care este o
coala de format A5, are trecută în partea stângă sus toate elementele de
identificare, iar în partea dreapta jos observaţiile critice cu privire la act şi
orice alte date pe care le socotim necesare şi care uşurează cercetarea actului
de către alţii.
Fişa de trimitere sau de informaţie este asemănătoare, ca
mărime, cu fişa bibliografică. Ea se utilizează pe parcursul documentării şi
 16

strângerii materialului şi se ataşează la fişa bibliografică - mai rar la fişa de

document, rezumat şi regest - şi conţine citate sau aprecierile noastre cu
privire la un anumit aspect al problemei în discuţie, o ipoteza de lucru etc.
Pentru că se ataşează la celelalte în fişa de informaţie nu se mai
dau toate datele de identificare ale actului sau ale cărţii ci doar elementele
esenţiale: instituţie, fond, pachet, act şi autor, titlu, pagină pentru a putea
verifica exactitatea trimiterii. Dacă fişele de informaţie au fost bine întocmite
pe parcursul strângerii materialului ele vor uşura mult munca în faza
redactării lucrării. Autorul nu mai are nevoie să revină asupra unei lucrări
sau a unui act în întregul său, deoarece are la îndemână fişele pe care le
foloseşte la nevoie şi unde sunt trecute toate elementele necesare.
În situaţia în care la o carte nu am alcătuit o fişă bibliografică
specială, prima fişă de trimitere va conţine în mod obligatoriu toate datele
bibliografice ale cărţii, apoi citatul sau comentariul şi pagina respectivă, ori
aprecierile şi poziţia noastră faţă de text.
Pentru a uşura cercetarea este necesară alcătuirea unei liste cu
instrumentele de lucru necesare şi accesibile: inventare, cataloage, indice
cronologice şi documentare, repertorii bibliografice, bibliografii istorice şi
tematice, liste de periodice, dicţionare istorice şi enciclopedice, dicţionare de
limbă, atlas, albume etc. Ne grăbim să precizam cu acest prilej că nu este
imperios necesar ca istoricii să cunoască toate disciplinele speciale ale
istoriei - acelaşi lucru este valabil şi pentru specialiştii din alte domenii -, şi
toate limbile în care au fost redactate izvoarele şi unele lucrări, lucru practic
imposibil.
Este necesar însă ca cercetătorii să cunoască şi să apeleze la
diferitele ştiinţe speciale, ale istoriei ori ale altor ştiinţe, atunci când este
cazul, pentru a putea verifica mai bine sursele şi veridicitatea lor. Este, de
asemenea, necesar ca cercetătorii să cunoască limba sau limbile izvoarelor
din epoca la care se referă şi pentru care s-au specializat, dacă acestea nu au
fost publicate deja în colecţii de documente. La fel este necesar ca ei să
cunoască cel puţin o limbă de circulaţie internaţională, pentru a putea
consulta lucrările de sinteză şi monografiile care au utilizat izvoare de epoca
şi care au fost redactate sau tipărite în acea limbă.
În ce priveşte istoria românilor şi izvoarele necesare studierii ei,
precizăm ca marea majoritate a documentelor slavone, latine şi greceşti au
fost deja traduse în limba română şi publicate în colecţii de izvoare şi
cataloage, mai ales pentru secolele X-XVI. Pentru Ţara Românească şi
Moldova, începând din a doua jumătate a secolului XVII majoritatea actelor
şi a izvoarelor scrise sunt redactate în limba română cu caractere chirilice, cu
excepţia unor izvoare greceşti din secolele XVII-XIX, care nu au fost editate
decât parţial şi incomplet. Şi în ce priveşte Transilvania menţionăm că au
 17

apărut mai multe ediţii de izvoare care transcriu sau traduc în limba română
diferite surse.
Pentru cele mai multe situaţii actele mai vechi sau mai noi
privitoare la spaţiul românesc au fost transcrise în limbile română, maghiară
şi germană în condici de documente, alcătuite pe lângă curţile domneşti şi
boiereşti, pe lângă mănăstiri, episcopii şi mitropolii, copiile fiind conforme
cu originalele actelor şi atestate ca atare, aşa încât majoritatea surselor sunt
accesibile cercetătorilor.
Pentru epocile modernă şi contemporană, unde numărul surselor
redactate în alte limbi şi mai ales în cele de circulaţie internaţională,
cunoaşterea acestor limbi sau cel puţin a unora dintre ele devine o necesitate
prioritară pentru cercetători. În multe situaţii au existat colaborări între
lingvişti şi istorici pentru traducerea şi editarea unor culegeri de documente
şi alte surse din limbile cu o circulaţie restrânsă: polonă, suedeză, rusă,
maghiară, sârbă, bulgară, turcă, arabă, armeană etc., dar editarea de
documente este o activitate dificilă şi costisitoare, aşa încât este necesar ca
cercetătorul să se specializeze şi în limba în care sunt editate sau produse
unele surse. De aici apare „necesitatea” unei specializări tot mai înguste a
cercetătorilor pentru limbile amintite şi altele, mai ales cei care lucrează în
domeniul arhivelor, marilor biblioteci, instituţiilor centrale, pentru a nu mai
vorbi că aproape toţi cercetătorii, indiferent de specialitate, ar trebui să
cunoască limbile franceză, engleză şi germană, în care sunt produse astăzi
majoritatea surselor documentare.
După ce am parcurs bibliografia şi am adunat materialul, fixând
domeniul de cercetare şi problema de studiat, hotărâm asupra tipului de
lucrare, în funcţie de scopul şi destinaţia acesteia. Dacă este o lucrare
ştiinţifică obişnuită autorul sau autorii îşi asumă integral răspunderea pentru
conţinutul acesteia şi forma în care o redactează. Dacă este o lucrare
ştiinţifico-metodică, răspunderea se împarte între autor şi îndrumătorul
ştiinţific, ultimul răspunzând de calitatea lucrării şi a conţinutului ştiinţific,
veghind ca autorul să respecte cerinţele ştiinţifice şi să redacteze o lucrare de
calitate, fără erori şi omisiuni.
Stabilirea titlului şi planului lucrării. După ce am hotărât ce fel
de lucrare elaborăm următorul pas este stabilirea titlului şi alcătuirea
planului lucrării. Dacă este vorba de o lucrare ştiinţifică obişnuita cele două
elemente se stabilesc de către autori iar dacă este o lucrare ştiinţifico-
metodică titlul şi planul sunt stabilite fie de către autor sub îndrumarea
conducătorului ştiinţific, fie de către conducătorul ştiinţific însuşi.
Indiferent de cum se stabileşte, titlul lucrării trebuie să fie cât
mai clar şi mai concis şi să facă referire directă la domeniul de cercetare sau
la problema aflată în studiu. Nu poate fi ales un titlu care să nu aibă legătură
cu lucrarea, care să fie vag sau care să vizeze aspecte marginale ale temei.
 18

Cu alte cuvinte, titlul unei lucrări ştiinţifice sau ştiinţifico-metodice trebuie

să îndeplinească anumite condiţii:
- să „vorbească”, adică să se refere la conţinutul lucrării;
- să fie cât mai scurt şi mai concis;
- să nu fie formulat arid şi anost, ci cât mai atrăgător
După ce a fost stabilit titlul lucrării, care în majoritatea cazurilor
este şi titlul temei de cercetare, se trece la alcătuirea planului lucrării. În
cazul lucrărilor ştiinţifico-metodice, pentru ca absolventul să se familiarizeze
cu munca de cercetare şi de alcătuire a unei lucrări ştiinţifice, îndrumătorul
ştiinţific poate alege un titlu provizoriu pentru parcurgerea bibliografiei şi a
adunării materialului şi chiar poate propune un plan de lucru provizoriu care
se va definitiva după ce a fost parcursă bibliografia şi strâns materialul.
Aceste provizorate pot apărea şi la lucrările ştiinţifice şi sunt cauzate de
problemele sesizate în timpul strângerii materialului, care ar putea fi
abordate astfel încât să se aducă în discuţie puncte de vedere noi.
Planul lucrării, ne referim la toate tipurile de lucrări ştiinţifice şi
ştiinţifico-metodice, trebuie să cuprindă un număr de capitole şi subcapitole,
urmate de concluzii şi anexele lucrării. Ca şi în cazul titlului, capitolele şi
subcapitolele trebuie să fie clar formulate şi să se refere strict la problema în
discuţie.
În funcţie de natura şi scopul lucrării planul acesteia nu este unic
şi strict, ci diferă de la o lucrare la alta, în funcţie de conţinut şi probleme.
Pentru o mai bună înţelegere vom prezenta câteva planuri de lucrări
ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice din domeniul istoriei, dar care, prin
conţinutul lor au caracter de generalitate şi exemplu. Vom căuta şi unele
exemple de lucrări din alte domenii ştiinţifice.
În 1996 profesorul Ioan Scurtu a publicat monografia: Criza
dinastica din România (1925-1930) , structurată astfel:
- Capitolul I: Începutul crizei dinastice: 1. Antecedente; 2.
Actul de la 4 ianuarie 1926; 3. Frământări politice până la 20
iulie 1927;
- Capitolul II: Evoluţia crizei dinastice (20 iulie 1927-7
octombrie 1929): 1. De la moartea regelui Ferdinand până la
dispariţia lui Ion I. C. Bratianu; 2. Prima încercare a lui Carol
de a reveni în tara; 3. Oscilaţiile Partidului Naţional Ţărănesc
în problema constituţionala;
- Capitolul III: Sfârşitul crizei dinastice (octombrie 1929 – iunie
1930): 1. Falimentul Regentei; 2. ”Restauraţia” de la 8 iunie
1930;
- Încheiere: De la „Restauraţie” la regimul monarhiei
autoritare.
- Indice de nume şi rezumate în limbile franceză şi engleză
 19

Precizăm că este vorba de o lucrare de autor şi nu de o lucrare

ştiinţifico-metodică cerută de o instituţie universitară.
În 2001 Mihail M. Andreescu a publicat monografia: Istoricul
mănăstirii Trivale de la fondare până la 1800. Domeniul funciar şi fondul
de documente, având planul :
-Lista abrevierilor;
-Introducere;
-Partea I: Istoricul şi evoluţia mănăstirii Trivale şi a domeniului
ei funciar de la întemeiere până la 1800;
-Capitolul I: Istoricul Trivalii până la 1800;
-Capitolul II: Formarea domeniului funciar al mănăstirii;
-Capitolul III: Metoacele mănăstirii Trivalea;
-Capitolul IV: Organizarea domeniului Trivalii;
-Concluzii;
-Bibliografie;
-Partea a II-a: Documente şi regeste privitoare la Ţara
Românească din perioada 1557-c. 1800;
-Glosar;
-Indice de nume şi locuri.
Precizăm că şi aceasta este o lucrare de autor, dar ea poate servi
ca model în realizarea unei monografii pentru o lucrare de licenţă, desigur,
cu modificările de rigoare.
În 1999 tot Mihail M. Andreescu a publicat teza de doctorat
elaborată sub îndrumarea academicianului Ştefan Ştefănescu, intitulată:
Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, cu
următorul plan:
-Introducere: Obiectul cercetării; Istoriografia problemei;
Regalitate şi monarhie în Europa, evoluţia structurilor politico-juridice
medievale euro-asiatice;
-Capitolul I: Domnia. Originea. Atribuţii şi etape în evoluţia
instituţiei:
-Capitolul II: Titulatura domnilor: Elementele componente şi
semnificaţia acestora; Puterea domniei şi mijloacele de manifestare;
Ideologia; Dominium eminens;
-Capitolul III: Domnia şi adunările de stări: Domnia şi biserica;
Domnia şi boierii;
-Capitolul IV: Domnia şi sfatul domnesc;
-Capitolul V: Domnii români în familia principilor creştini;
-Concluzii;
-Bibliografie;
-Abrevieri;
-Indice general.
 20

Un alt model de monografie, a unei localităţi, îl reprezintă

lucrarea; Municipiul Călăraşi – monografie -, editată de Primăria
municipiului Călăraşi în 2003, cu următorul plan:
-Gânduri la o aniversare;
-Argument;
-Cadrul natural-geografic;
-Repere istorice ale evoluţiei municipiului Călăraşi;
-Viata social-politică;
-Viata economică;
-Evoluţia demografică. Repere şi coordonate în timp;
-Învăţământul;
-Sănătatea;
-Viaţa cultural-artistică;
-Viaţa moral-religioasă;
-Viaţa sportivă;
-Instituţii militare şi de justiţie;
-Personalităţi originare din Călăraşi;
-Bibliografie.
Din exemplele prezentate se constată că nu există un model unic
de plan al unei lucrări sau tip de lucrare, ci acesta poate fi elaborat după cum
am mai spus, în funcţie de natura şi scopul lucrării, problema discutată şi
destinaţia lucrării.
După ce am stabilit titlul şi planul lucrării se poate trece la
redactarea acesteia, pe subcapitole şi capitole, utilizând informaţia adunată
anterior. Şi în ce priveşte redactarea lucrării pot apărea probleme. De aceea
mai întâi se va urmări ordonarea logica a ideilor şi respectarea desfăşurării
cronologice a faptelor. Acolo unde nu sunt materiale care să răspundă la
întrebările noastre ori nu pot fi susţinute anumite supoziţii şi demonstraţii,
fie că se renunţă la subcapitolul sau capitolul în cauză, fie că se vor enunţa
doar câteva idei bazate mai ales pe logică, asemănări, discuţiile altora;
despre toate acestea se va face menţiune în introducerea lucrării.
La fiecare dintre întrebările pe care le punem trebuie să avem
pregătite şi răspunsurile, în funcţie de materialul pe care îl avem la dispoziţie
şi pe care îl vom utiliza cu grijă. Intre capitole trebuie să existe o legătură
bazată pe interdependenţa faptelor. Acestea trebuie expuse într-un stil clar şi
sobru, nu bombastic şi poetic. La fiecare problemă argumentaţia trebuie să
fie precisă şi să urmeze o ordine ascendentă, pornind de la cel mai slab
argument până la cel mai puternic.
Redactarea lucrării trebuie făcută în stil original. Nu este bine să
se utilizeze expresiile şi frazele autorilor din care s-a luat materialul, ci totul
trebuie expus prin gândirea şi exprimarea autorului lucrării, utilizând fraze
 21

scurte şi clare; în caz contrar, folosind expresiile altora sau pe cele ale
izvoarelor, pierdem unitatea stilistică a lucrării şi originalitatea acesteia.
Lucrarea trebuie să se încheie cu concluziile cercetării. Acestea
trebuie să prezinte sintetic rezultatele, concepţiile noi ştiinţifice de valoare
aparţinând autorului sau, concepţiile şi faptele care trebuie evidenţiate şi
întărite de autor. În cazul marilor sinteze, la finele fiecărei părţi sau a unui
capitol amplu se prezintă concluziile la problemele discutate acolo. În cadrul
sintezelor restrânse şi al monografiilor concluziile se dau la sfârşitul întregii
lucrări.
Trebuie precizat că între capitolele lucrării nu trebuie să existe
discrepanţe în ceea ce priveşte volumul acestora. Nu este bine ca un capitol
să aibă, de pildă, un număr dublu de pagini sau mai mult faţă de următoarele.
De asemenea concluziile nu trebuie să depăşească doua-trei pagini; ele vor fi
foarte succinte; o trecere în revistă a rezultatelor cercetării.
În afară capitolelor şi a concluziilor orice lucrare ştiinţifică, -
situaţia este valabilă şi în cazul studiilor şi articolelor, dar cu pondere mică şi
nu distinct de text -, trebuie să aibă o introducere, să dispună de un aparat
critic si, după caz, de o bibliografie şi anexe: abrevieri, glosar, erată, indice,
liste de: figuri, facsimile, planşe, hărţi; tabele, tabla de materii sau cuprinsul.
Unele lucrări pot avea mai multe prefaţe, introduceri, post-feţe, studii
introductive, în funcţie de natura, importanţa lucrării etc. Până la a discuta
despre toate aceste elemente este cazul să precizăm că o lucrare, până la
prezentarea ei publicului sau unei comisii, a fost redactată în mai multe
feluri: scrisă de mână, dactilografiată, procesată pe calculator; ultima
variantă de redactare este agreată mai mult astăzi în cazul lucrărilor
ştiinţifico-metodice comandate. De aceea, pentru o mai bună prezentare a ei
trebuie să se ţină cont de câteva amănunte care mai înainte erau cunoscute
doar de către tipografi. Prima formă a lucrării se scrie de mână ori se
dactilografiază, prilej cu care se precizează în diverse moduri, modelul de
procesare al acesteia pe calculator, utilizând indicaţii tipografice, astfel:
-La lucrările ştiinţifico-metodice textul este redactat numai pe
aversul filei, nu şi pe revers, iar mărimea paginii este de format A4;
-Ca la orice carte se stabileşte corpul de litera pentru text şi se
precizează distanţa dintre rânduri. Literele pentru text sunt mai mari decât
literele pentru aparatul critic sau note. Între text şi note se lasă un spaţiu liber
care poate fi marcat pe o distanţă de câţiva centimetri cu semnul: ====
-In text sau la note, ori de câte ori subliniem un cuvânt, o frază,
un titlu cu o linie, la calculator se va scrie automat cu caractere cursive sau
italice. Dacă apare un cuvânt sau titlu subliniat cu doua linii (===), acesta
se tipăreşte sub formă îngroşată (bold) pentru a se evidenţia mai bine decât
scrierea cursivă;
 22

-Se va face încadrarea în pagină a textului şi a notelor, lăsând

spaţiu sus-jos, stânga-dreapta, mai mare în stânga pentru legatul, lipitul,
cartonatul lucrării şi a paginilor acesteia.
Anexele lucrării: introducerea, lista abrevierilor, aparatul
critic, erata, lista bibliografică, glosarul, indicele, listele de figuri, facsimile,
planşe, hărţi, tabele, lista (tabla) cuprinsului. Toate aceste elemente din
anexe se utilizează total sau parţial, în funcţie de natura şi scopul lucrării,
unele dintre ele fiind indispensabile indiferent de lucrare; altele, precum
indicele, glosarul, erata, abrevierile etc. pot lipsi la unele lucrări. După cum
s-a putut observa deja unele anexe se aşează la începutul lucrării, altele se
integrează în lucrare, iar altele se adaugă la sfârşitul acesteia după caz, în
funcţie de importanţa şi complexitatea lucrării, dar şi pentru a întări valoarea
lucrării şi a proba seriozitatea autorului sau autorilor, aşa încât o prezentare
detaliată a lor se impune.
Introducerea face, prin cuprinsul ei, prezentarea întregii lucrări,
mai precis a planului şi a problematicii acesteia. Se mai intitulează şi:
prefaţă, cuvânt înainte, post-faţă. Mai înainte se utiliza termenul slavon de
predoslovie (pred=înainte, în faţă; slova=cuvânt); apoi s-a numit
precuvântare. Ea trebuie să cuprindă următoarele elemente:
-motivaţia alegerii temei sau a subiectului tratat;
-sursele cunoscute, locul unde se afla şi condiţiile în care se află
la momentul cercetării;
-stadiul cercetării, cu bibliografia aferentă şi punctul de vedere al
autorului faţă de cercetările anterioare, sau, noutatea cercetării, motivându-se
astfel reluarea cercetării sau cercetarea în sine;
-metoda utilizată în cercetare: analitică, sintetică, etc. ;
-greutăţile întâmpinate pe parcursul cercetării şi modul de
rezolvare a lor sau de nerezolvare şi prezentarea cauzelor aferente;
-proiecţia planului lucrării cu intenţiile autorului; se poate pune
după motivaţia alegerii temei;
-eventualul ajutor primit; de la cine şi cum;
-exprimarea gratitudinii şi a aprecierilor faţă de cei care au avut
un rol sau o anume contribuţie pe parcursul elaborării lucrării şi au contribuit
în vreun fel la succesul ei.
De regulă, aceste introduceri sau prefaţe, care nu conţin aparat
critic, sunt foarte succinte: una-trei pagini, evidenţiind mai ales noutatea
avută în vedere privind tratarea problemei în cauză. Exista situaţii în care
unele lucrări au mai multe introduceri sau prefaţe. În cazul prefaţelor
multiple scrise de autor, acestea trebuie puse în legătură cu numărul ediţiilor
apărute: câte o prefaţă pentru fiecare ediţie. De regulă, după prima ediţie
prefaţele sunt tot mai scurte, mergând chiar până la câteva rânduri. În cazul
 23

unor traduceri, pe lângă prefaţele autorului se adaugă prefaţa traducătorului,

cu referire strictă la munca acestuia şi motivul pentru care a tradus lucrarea.
La unele lucrări apar: prefaţă, introducere şi cuvânt înainte. În
primele două, aparţinând autorului sau autorilor, se va enunţa noutatea
privind abordarea problemei şi modul de lucru, precum şi alte explicaţii de
ordin general. Cuvântul înainte, care este scris de altcineva, vine să
evidenţieze şi prin alte mijloace, adesea apologetic, noutăţile aduse de
lucrare, să sublinieze valoarea acesteia şi a autorului sau a autorilor. Uneori
cuvântul înainte poate deveni un studiu introductiv, mai ales în cazul
ediţiilor critice sau al ediţiilor adnotate. În alte situaţii, atunci când autorul
scrie o prefaţă şi o introducere, ultima se transformă în primul capitol al
lucrării unde se prezintă pe larg stadiul cercetărilor în domeniu şi problemele
legate de cercetare, cadrul special al lucrării. În asemenea cazuri cuvântul
înainte se scrie de altcineva. La unele lucrări apar şi post-fetele. Ele cuprind
ceea ce s-a uitat să se arate în introducere, iar atunci când sunt scrise de
altcineva, se face prezentarea lucrării şi a autorului, aşezându-se la sfârşit
pentru realizarea unui echilibru tipografic al lucrării.
Introducerea şi prefaţele, indiferent de numele lor şi poziţia faţă
de lucrare, nu fac parte din lucrare, motiv pentru care se numerotează cu
cifre romane pentru a se deosebi de restul textului. Din motive tipografice
ele pot fi numerotate normal, dar se va face distincţia clară între ele şi
lucrare. Ele nu trebuie să lipsească din nici o lucrare; la studii şi articole se
constituie din una-două fraze despărţite cu o pauză sau asteriscuri de text
(trei de x aşezaţi în formă de triunghi).
Lista abrevierilor (prescurtările), se aşează la începutul sau la
sfârşitul lucrării. Cel mai adesea se pun la început, după titlu sau după
prefaţă; recomandabil este să fie puse după titlu. Pentru uşurinţa trimiterilor
şi pentru tipar, de multe ori, nu se mai folosesc integral titlurile unor lucrări
şi reviste, mai ales atunci când sunt foarte lungi şi trebuie să fie citate des.
Abrevierile vizează şi alte elemente din lucrare: filă, pagină, pachet, capitol,
document, volum etc. Se fac astfel toate prescurtările necesare. Ele se
ordonează alfabetic, în funcţie de sigla sau de litera cuvântului prescurtat şi
în dreptul fiecărei prescurtări se trece titlul lucrării sau al termenului
prescurtat. În cazul colecţiilor de izvoare şi al revistelor se poate trece şi
locul unde apar sau au apărut, anii între care au apărut sau anul primului
număr, dacă nu s-a‚ încheiat apariţia seriei sau a revistei. Se poate da însă şi
numai titlul colecţiei sau al revistei fără a se face alte precizări. În cazul unui
volum cu un titlu mai lung şi în care se găsesc mai multe studii, se
prescurtează la abreviere titlul acestuia după care se dă titlul întreg şi toate
celelalte elemente necesare legate de volum. Pentru exemplificare vom da
modelul unei liste de abrevieri.
a= avere;
 24

AARMSI=”Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii

Istorice”, Seriile I-III, Bucureşti, 1879-1948;
AO=”Arhivele Olteniei”, Craiova, 1922-1943;
BAR=Biblioteca Academiei Române, Bucureşti;
cap. = capitol;
col. = colecţie;
DIR= „Documente privind istoria României: A. Moldova; B.
Ţara Românească; C. Transilvania”, Bucureşti, 1951-1956;
DRH= „Documenta Romaniae Historica: A. Moldova; B. Ţara
Românească; C. Transilvania; D. Relatii între ţările române”, Bucureşti,
1966- ;
MO=, , Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1949- ;
Omagiu Pascu = „Sub semnul lui Clio. Omagiu profesorului
Ştefan Pascu”, Cluj, 1974; SAI=,,Studii şi articole de istorie”, Bucureşti,
1955-.
Lista abrevierilor se alcătuieşte la începutul redactării lucrării şi
se completează, eventual, pe parcursul realizării acesteia.
Aparatul critic (aparat ştiinţific, aparat tehnic, subsolul) al unei
lucrări cuprinde: citate, observatii şi explicatii personale, trimiteri la lucrările
consultate şi orice alte indicaţii privind sursele sau bibliografia utilizată pe
parcursul redactării unei lucrări. Aparatul critic este format din note care
cuprind citate şi referiri la surse şi lucrările consultate şi se notează de la 1 la
n şi din observaţii, lămuriri şi completări personale notate cu x pentru
deosebire de note. Notele pot fi trecute astfel:
a. în subsolul fiecărei pagini, numerotându-se de la 1 la n pentru
fiecare pagina, sau de la 1 la n, pentrul intregul capitol;
b. la sfârşitul fiecarui capitol, numerotandu-se de la 1 la n;
recomandăm aşezarea notelor în subsolul fiecărei pagini
pentru lucrările metodico-ştiinţifice;
c. notele se trec la sfârşitul lucrării, unde avem două situaţii:
-note pentru fiecare capitol, numerotate de la 1 la n, cu
precizarea capitolului;
-note pentru întreaga lucrare, numerotate de la 1 la n, fără
precizarea capitolelor.
În funcţie de modelul acceptat fiecare notă poartă un număr de
ordine aşezat în dreapta sus a ultimului cuvânt din citat sau în locul unde
dorim să semnalăm trimiterea. Pentru lucrările de licenţă, masterat şi
doctorat - acolo unde profesorul îndrumător nu solicită un alt model -
recomandăm ca notele să fie trecute în josul fiecărei pagini, notate de la 1 la
n pe fiecare capitol, încercându-se, pe cât posibil, corelarea lor în pagină cu
textul. Între note şi text se va face distincţie prin:
- spaţiu liber marcat de ===== pe o anumită distanţă;
 25

- caracterul diferit al literelor care sunt mai mici decât cele din
text;
În ce priveşte citarea lucrărilor şi a surselor la note, aceasta se va
face astfel:
- sursele de orice fel, se vor cita cu indicarea instituţiei unde se
află, a fondului, forma de prezentare – manuscris/original/copie,
cu pagină/filă, avers/revers, pachet/act, dosar, nr. /an, număr, filă -
, urmând acelaşi model ca la fişa de rezumat/document. Ex. BAR,
Secţia manuscrise româneşti, manuscrisul 126, f. 68 a; DGAN,
Fond Mitropolia Ţării Româneşti, pac. LXVIII/12;
- pentru celelalte tipuri de surse bibliografice – articole, studii
monografii, sinteze -, inclusiv pentru cele publicate pe internet, citarea se va
face în mai multe feluri astfel:
A. Când lucrarea este citată pentru prima oară se dau toate
indicaţiile bibliografice necesare astfel: nume şi prenume, titlul lucrării
complet, luat de pe pagina de gardă; volumul, ediţia şi felul ei, cine a
îngrijit-o, editura, locul de apariţie, anul, pagina unde se găseşte textul sau
citatul în baza căruia am facut comentariul sau unde există o problemă
semnalată. Dacă este vorba de un articol sau studiu, apărut într-un volum
colectiv se va preciza cine a îngrijit volumul şi paginile unde se află
articolul/studiul; dacă este vorba de o revistă, după numele autorului şi titlul
materialului se va preciza numele revistei, anul de apariţie şi cel
calendaristic, numărul din an (eventual) şi paginile unde se află materialul
în cauză; dacă este vorba de un material apărut pe internet se dau datele de
acces ale site-ului, numele autorului, titlul materialului şi toate celelalte date
de identificare şi de acces. Ex. 1. N. IORGA, Istoria românilor. VII.
Reformatorii, ed. a 2-a, vol. îngrijit de Sorin Iftimi, Editura enciclopedică,
Bucureşti, 2002, p. 73;2. CONSTANTIN BĂLAN, Aspecte economice din
Ţara Românească în epoca brâncovenească, p. 32, în vol. ”Constantin
Brâncoveanu”, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu, Florin
Constantiniu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 24-45; 3.
MIHAIL M. ANDREESCU, Gândirea politică românească în prima
jumatate a secolului al XIX-lea, p. 85, în „Analele Universităţii” „Spiru
Haret”, Seria istorie, an. I (1998), p. 83-90; 4. ADRIAN URSU (adrian.ursu,
gândul. info), Republica semiparalizată, în WWW. GANDUL. INFO, an. II,
nr. 412/4 septembrie 2006, p. 1 şi 12.
Cu excepţia lucrărilor expuse pe internet, în cazul celorlalte surse
şi lucrări, pentru citările ulterioare se vor trece doar numele autorului, titlul
lucrării - eventual prescurtat dacă el este prea lung şi dacă s-a făcut
precizarea necesară la prima citare -, revista sau volumul dacă este cazul,
pagina. În situaţia în care avem o singura lucrare a unui autor, după prima
citare se va trece în continuare: numele autorului şi prescurtarea op. cit. sau
 26

lucr. cit., cu indicarea paginii; dacă este aceeaşi pagină se foloseşte

prescurtarea loc. cit. Dacă este vorba de studii şi articole apărute în volume
sau reviste, după numele autorului se va trece art. cit. sau stud. cit. în rev.
cit. sau vol. cit., cu indicarea paginii sau, dacă este aceeaşi pagină cu
indicativul loc. cit.
Este bine, dar nu obligatoriu, ca numele autorilor să se scrie cu
majuscule pentru a se deosebi de restul indicaţiilor bibliografice, iar titlurile
lucrărilor să se scrie cu litere cursive din aceleaşi motive. De asemenea,
citatul se va pune între ghilimele şi se va scrie cu litere cursive. El poate fi
dat şi în text, situaţie în care la notă se va indica doar autorul, lucrarea şi
pagina unde se afla citatul şi eventuale comentarii pe marginea lui.
B. Când cităm, în note succesive, mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, la
numele autorului citat în nota anterioară se va trece idem (acelaşi), după care
urmează titlul lucrării şi toate celelalte elemente bibliografice. Ex. :
11. N. IORGA, Istoria românilor. IV. Cavalerii, ed. a 2-a, vol.
îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Editura enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 217.
12. Idem, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită de
Radu Constantinescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985,
p. 117.
C. În cazul în care în nota succesivă facem trimitere la acelaşi
autor, aceeaşi lucrare, uneori acelaşi volum şi aceeaşi pagină, alteori altă
pagină sau alt volum al lucrării, folosim indicativul ibidem (acelaşi), urmat
de volum şi pagină, dacă este cazul. În cazul în care cităm succesiv aceeaşi
lucrare indicativul ibidem se repeta de câte ori este nevoie. Ex. :
18. CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Bucureştilor, ed. a 2-
a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, p. 15.
19. Ibidem, p. 68.
20. Ibidem.
D. Atunci când aducem în discuţie păreri asemănătoare sau
diferite despre aceeaşi problemă şi facem referire la primul autor care a emis
o anume părere, după care îi prezentăm pe ceilalţi, utilizăm termenul
conferro (a aduce), prescurtat cf., după care urmează numele autorului, titlul
lucrării şi celelalte elemente. Atunci când trimiterea se continuă şi pe pagina
următoare a lucrării nu punem o nouă notă, ci folosim indicativul sequens
(care urmează, următorul), prescurtat sq. Ex. :
21. Cf., CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Bucureştilor, p.
218 şi sq.
E. În situaţia în care dorim să utilizăm o sursă pe care nu am
găsit-o decât la un autor şi nu o putem verifica pe alta cale, dar ea este
credibilă şi necesară, pentru evitarea oricăror suspiciuni în notă vom face
 27

precizarea apud (de la), după care trecem numele autorului, titlul lucrării şi
celelalte elemente de identificare. Ex. :
18. Apud, CONSTANTIN C. GIURESCU, Transilvania în
istoria poporului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 58.
Aşadar, aparatul critic se referă la toate sursele, trimiterile
bibliografice sau alte materiale şi observaţii, cum trebuiesc alcătuite notele,
făcute, prescurtările şi ce indicaţii speciale pot fi folosite. Cu cât el este mai
bine alcătuit cu atât sporeşte valoarea şi credibilitatea unei lucrări.
Erata (adausuri şi îndreptări, addenda et corrigenda), cuprinde lista
greşelilor tipografice sau de altă natură (erori, omisiuni), strecurate în text,
precum şi îndreptarea lor. Erata se pune la sfârşitul lucrării, după cuprins şi
se alcătuieşte doar atunci când nu s-a făcut corectura finală a textului înainte
de dactilografiere, procesare ori tipărire iar numărul greşelilor şi al
omisiunilor este mare.
Pentru evitarea eratei se corectează textul pe parcursul redactării
şi tipăririi lui prin semnalarea şi scoaterea la marginea rândului a greşelilor
şi erorilor în cauză. Dacă nu s-a facut corectura textului în tipografie şi
lucrarea apare cu greşeli se alcătuieşte erata care, de aceea se aşează la
finele lucrării. Ea cuprinde: pagina unde se afla greşala, eventual şi indicarea
rândului de sus/jos, termenul sau expresia greşita ori omisă şi corectarea
făcută, astfel:
pag. 9, rând 5 de sus: în loc de „a lua” se va citi „lupta”;
pag. 136, rând 12 de jos: expresia ”se dusese la Poartă, unde îl
aşteptau parasii” se va completa şi citi: ”se dusese pregătit cu bani la Poartă,
unde îl aşteptau parasii”.
Pe cât posibil este indicat să se evite lista eratei iar dacă nu poate
fi evitată atunci să fie cât mai scurtă. Ea nu poate lipsi atunci când se
constată greşeli de fond şi de formă sau alte omisiuni care pot afecta
valoarea unei lucrări, motiv pentru care pe parcursul redactării şi tipăririi
corectura textului trebuie să fie cât mai atent facută.
Lista bibliografică, bibliografia generală, selectivă, minimală
etc. se trece la sfârşitul unei lucrări după concluzii, dar înaintea altor anexe.
în funcţie de felul ei, bibliografia cuprinde lucrările şi sursele utilizate într-o
lucrare, o parte din ele sau pe cele mai reprezentative, aranjate pe capitole,
alfabetic şi cronologic după anumite criterii. Recomandăm aranjarea
alfabetică a bibliografiei, în cadrul fiecărui capitol sau parte, după numele
autorilor şi titluri, ordinea cronologică fiind utilizată în interiorul
bibliografiei în anumite condiţii, doar acolo unde este cazul. Indiferent de
felul şi forma ei, bibliografia va cuprinde mai întâi sursele, apoi lucrările cu
caracter general şi apoi celelalte lucrări inclusiv cele de pe internet. O
bibliografie generală este împărţită, de regulă, în trei-patru capitole – în
 28

ultima perioadă sursele de pe internet formează un capitol separat tot mai

frecvent menţionat -, structurate astfel:
-izvoare şi instrumente de lucru, unde intră:
-surse inedite, dacă este cazul;
-surse needite;
-surse edite: documente de arhivă, presă, surse narative;
-antologii, atlase, bibliografii, catagrafii, dicţionare,
enciclopedii, repertorii, etc.
-lucrări generale: monografii şi sinteze cu caracter general;
-lucrări speciale: monografii şi sinteze privind domenii limitate,
asemănătoare ca tematică şi structură cu subiectul tratat;
-studii şi articole atingătoare cu tema în discuţie.
Sursele de pe internet deşi sunt la fel cu cele menţionate, având
un alt sistem de prezentare se vor menţiona separat, pe cât posbil păstrându-
se ordinea aratată pentru lucrările clasice. Dacă bibliografia este mai
restrânsă, cu excepţia lucrărilor de pe internet, lucrările speciale, studiile şi
articolele pot alcătui un singur capitol.
În cadrul fiecărui capitol sursele şi lucrările se ordonează
alfabetic, în funcţie de numele de familie al autorului, numele instituţiei
unde se află sursa, numele fondului sau titlul lucrării etc. La fel ca în cazul
fişei bibliografice se trece, la autori, mai întâi numele de familie urmat de
prenume şi iniţiala tatălui despărţite prin virgulă; dacă lipseşte numele
autorului sau volumul este colectiv – are mai mult de trei autori -, în locul
numelui se trec: xxx. Urmează titlul complet al lucrării şi toate celelalte
elemente de identificare: vol. ediţie, felul ei, cine a îngrijit-o, editura, locul,
anul, numărul de pagini, alte date despre lucrare. Unii autori şi îndrumători
de lucrări ştiinţifico-metodice nu trec toate datele bibliografice precum:
volumul, ediţia şi felul ei, cine a îngrijit-o, editura, numărul de pagini,
tabele, liste, hărţi, etc., ci doar numele şi prenumele autorului, titlul lucrării,
locul de apariţie, anul. Nu este o metoda greşită, dar pentru o bibliografie
bine făcută trebuiesc trecute toate datele de identificare ale lucrărilor pentru
ca acestea să poată fi găsite repede şi consultate mai uşor de cei care doresc
să verifice veridicitatea afirmaţiilor.
În situaţia în care, în cadrul unui capitol bibliografic un autor are
mai multe lucrări numele lui se citează o singură dată după care se trece
idem, urmat de titlul lucrării şi celelalte date de identificare; în acest caz
lucrările autorului se ordonează cronologic în funcţie de anul apariţiei, de la
prima la ultima – se începe cu cea mai veche şi se termină cu cea mai
recentă. Acum îşi dovedesc utilitatea fişele bibliografice despre care am
vorbit pe larg mai înainte.
Atragem atenţia că în lista bibliografică nu pot fi trecute lucrări
care nu apar în notele de subsol sau care nu au fost utilizate pe parcursul
 29

elaborării şi redactării lucrării. Bibliografia trebuie să cuprindă doar lucrările

utilizate sau o parte dintre acestea, dar nu lucrări trecute la întâmplare sau
fără legatură cu tema.
Anexele prezentate până acum împreună cu tabla cuprinsului –
despre aceasta vom vorbi mai departe - alcătuiesc elemente indispensabile
unei lucrări ştiinţifice sau ştiinţifico-metodice. Lor li se adaugă altele care nu
sunt obligatorii ci se pot adăuga după caz, în funcţie de importanţa şi
complexitatea lucrării etc.
Glosarul sau dicţionarul de termeni şi expresii vechi scoase din uz
sau regionalisme. Se alcătuieşte atunci când folosim izvoare care conţin
termeni scoşi din uz, regionalisme sau arhaisme utilizate pe arii restrânse şi
care nu mai au înţeles pentru toţi, dar fără o explicare a lor textul lucrării şi
al documentelor nu ar avea sens, cititorul neputând să-l mai înţeleagă.
Glosarul se alcătuieşte alfabetic. Sub fiecare literă a alfabetului se trec toate
cuvintele care încep cu litera respectivă – ordonate şi ele alfabetic: ex. abras
se aşează înaintea lui adasta; cauc înaintea lui clucer etc. în dreptul fiecărui
termen se dă definiţia sau se explică înţelesul acestuia, originea, vechimea,
eventual corespondentul în limba română modernă şi orice alte explicaţii
necesare.
Indicele (arătătorul, indicatorul termenilor) este de mai multe
feluri: onomastic, toponimic, de lucruri, tematic (de materii), de instituţii,
general. în funcţie de scop şi denumire el cuprinde numai: nume de oameni,
nume de locuri, nume de lucruri, tematic pe anumite probleme: religios,
medical etc., instituţii, general, acesta fiind şi cel mai complet şi mai greu de
alcătuit. Indicele este un instrument deosebit de important pentru orice
lucrare. El uşurează cercetarea acestora, găsirea unor termeni şi nume,
instituţii etc., evitând reluarea lecturii lucrării până în locul unde se află
termenii în cauză.
Indicele general înseamnă scoaterea tuturor termenilor incluşi în
celelalte tipuri de indice, aflaţi pe fiecare pagină a lucrării. În dreptul
fiecăruia se precizează ce este, ce reprezintă, unde se află şi pagina unde se
găseşte. După ce s-au scos toţi termenii din lucrare se aranjează alfabetic,
specificându-se toate paginile la care pot fi întâlniţi. În cazul numelor proprii
de persoane, locuri şi ape, ca şi în cazul instituţiilor, pot apărea asemănări,
deosebiri, identităţi care trebuie lămurite pentru a nu se crea confuzii. Ex. :
Bistriţa: râu în Moldova, p.: 15, 20, 107, 229; râu în Oltenia, p.: 284; râu în
Transilvania, p. 225, 247; Gheorghe: armaş, p.: 8, 16, 248; boier, p.: 346,
452; clucer, p.: 16, 48, 225; dregator, p.: 341, 368, 442; episcop, p.: 48, 56
etc.
Ca şi la glosar termenii se ordonează alfabetic sub fiecare literă,
putând fi mai uşor de aflat. De aceea alcătuirea indicelui este dificilă şi
necesită o mare atenţie. La lucrările mai mari – sinteze, culegeri de
 30

documente – indicele este alcătuit de alte persoane decât autorii textului

pentru a se evita eventuale omisiuni, care lucrează paralel cu autorii. Indicele
se definitivează după ce textul, inclusiv bibliografia şi celelalte anexe au fost
tipărite, pentru a se putea arăta exact paginile unde se află termenii. În cazul
numelor proprii este important de precizat dacă este vorba de familii sau de
persoane, familiile fiind scoase separat de persoane. Ex. :
- Cantacuzini : boieri, p.: 28, 56; familie, p.: 8, 15, 23, 47; fraţi,
p.: 17, 23, 47, 118, 256 etc. ;
- Cantacuzino: Gheorghe: boier, p.: 18, 25, 36; logofat, p.: 31,
47 etc. ;Serban: logofat, p. 263;stolnic, p. : 31, 56, 68;domn, p.
216, 228, 229, 230, 231 etc. şi lista continuă cu toţi membrii
familiei ordonaţi alfabetic, fiecare cu dregătoriile deţinute .
La lucrările de doctorat şi la monografii, sinteze, culegeri de
documente indicele este obligatoriu, sporind astfel valoarea lucrării.
Listele de figuri, facsimile, hărţi, planşe, se alcătuiesc pentru
fiecare domeniu în parte, cu explicaţiile necesare şi pagina unde se află, fie
ca sunt în cuprinsul lucrării fie la sfârşitul acesteia, numerotându-se de la 1
la n, lista explicativa a fiecarui domeniu aşezându-se după bibliografie. În
cazul în care ele se aşează la sfârşitul lucrării, fără o listă explicativă
prealabilă, la fiecare în parte se trece în partea de jos sau în legendă
explicaţia necesară şi eventual sursa de provenienţă, dacă nu a fost realizată
de autor. Rostul lor este acela de a întări afirmaţiile din lucrare sporind
valoarea acesteia.
Tabele cronologice, genealogice, sinoptice etc. După cum arată şi
numele sunt tabele tematice aşezate în interiorul lucrării sau la sfârşitul
acesteia, dar nu fac parte din lucrarea propriu-zisă, ci din anexe şi au rostul
de a argumenta cu exemple anumite afirmaţii. De regulă cuprind liste
(tabele) de personalităţi, evenimente, evoluţii de instituţii, genealogii ale
unor familii importante, ultimele alcătuite pe baza de acte şi de înscrisuri de
familie sau oficiale, de cronici, etc. Ele se alcătuiesc în funcţie de subiectul
lucrării şi importanţa acesteia.
Cuprinsul (lista cuprinsului, tabla cuprinsului, sumarul) , este
anexa care se aşează la începutul sau la sfârşitul lucrării (cărţii), în funcţie de
modelul adoptat: german sau francez, şi cuprinde tot ceea ce găsim în lucrare
şi paginile unde se află fiecare: introducere, capitol, concluzii, bibliografie,
anxe, etc.
După modelul german, împreună cu abrevierile şi bibliografia,
cuprinsul se trece la începutul lucrării. După modelul francez, abrevierile,
bibliografia şi cuprinsul se trec la sfârşitul lucrării. Pot fi adoptate şi metode
mixte: abrevierile şi cuprinsul la începutul lucrării, iar bibliografia la
sfârşitul lucrării sau chiar la sfârşitul fiecărui capitol; în ce ne priveşte optăm
pentru prezentarea bibliografiei la sfârşitul lucrării; divizarea bibliografiei pe
 31

capitole se utilizează la marile sinteze şi la cursurile universitare ori la alte

genuri de lucrări de autor şi mai puţin ori deloc la lucrările ştiinţifico-
metodice comandate, decât dacă îndrumătorul nu propune un alt model.
Cu excepţia eratei care se aşează după cuprins, ea fiind o
adăugire la carte, celelalte anexe se aşează după mai multe metode. Unii
aşează glosarul şi indicele înaintea listelor, tabelelor şi a bibliografiei; alţii
aşează bibliografia după concluzii, urmată de glosar, tabele, indice şi
cuprins, astfel încât indicele să cuprindă şi termenii aflaşi în anexele lucrării,
metoda care uşurează studiul şi cercetarea unei lucrări, indiferent dacă este
monografie sau sinteză.
Respectând precizările din prezentul ghid şi ţinând cont de
recomandările îndrumătorilor ştiinţifici nu ne îndoim că viitorii absolvenţi ai
studiilor universitare vor alcătui lucrări ştiiţifico-metodice de valoare şi vor
deveni astfel buni cercetători şi autori de lucrări ştiinţifice valoroase.

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

- ANDREESCU, MIHAIL, M. , Ştiinţele auxiliare (speciale)

ale Istoriei în „Sinteze. Anul II, Învăţământ la distanţă”, coordonatori:
Gheorghe Onişoru şi Ştefan Lache, Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 283-308;
- BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA, Ştiinţele auxiliare ale
Istoriei, I, Editura Universităţii, Bucureşti, 1988;
- IORGA, N. , Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a
4-a, ediţie de Andrei Pippidi, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
- MURGESCU, BOGDAN, Metodologia cercetării istorice.
Prezentare sintetică, în „Studii şi articole de istorie”, an. LXVII (2002) ,
p. 107-128;
- SACERDOTEANU, AURELIAN, Arhivistică, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970.