Arheologia, stiintă istorică

(archaios=vechi logos=studiu)

Lect. Dragomir Popovici

I. Introducere
=ramura specializată a stiintelor istorice avand ca obiect colectarea, ordonarea si interpretarea
vestigiilor materiale.
=principalul izvor pentru cunoasterea istoriei (preistoriei)-pentru in care izvoarele (informatiilor)
scrise lipsesc sau sunt rare.

Metode- a.practice (de descoperire in teren)

a.1. practice (descoperire in teren)
 a.1.1. -cercetare propriu-zisa
 a.1.2. -sondaje
 a.1.3. - aerofotografice
 a.1.4. -metode fizico-chimice
-rezistibilitate electrica
-magnetice
 a.1.5. -cercetari submarine
a.2. sapaturi arheologice-sistematice
 a.2.1.- sondaje limitate
 a.2.2. -sapaturi ample
a.2.2.1.-salvare
a.2.2.2-programate
 a.2.3. -sapaturi complexe:
-arheozoologie
-arheobotanica
-palinologie
-malacologie
-paleomediu
-sedimentologie
-geomorfologie
-fizica
-chimie
-matematica
b.metode teoretice
 stratigrafia -cea mai importanta
 tipologia
 cronologia
-absoluta
-relativa

II. Istoric
A aparut in secolele XV, XVI din curiozitatea umanistilor fata de antichitatile greco-romane
si dezvoltata in secolele XVII, XVIII ca urmare a descoperirilor spectaculoase de la Pompei si
Herculane, a contactelor cu populatie cu tehnica redusa intalnite in noile continente si a activitatilor
diverselor societati anticari
=> arheologia si-a elaborat treptat ( prin contributii succesive) principiile teoretice care stau la baza
cercetarii, metodele de investigatie si obiectivele fundamentale ale demersului stiintific.
1
=>sfera de cuprindere a cercetarii arheologiei s-a extins treptat de le studierea de monumente de
arta greco-romana si orientala "aflata deasupra pamantului sau in pamant", la totalitatea
comportamentelor umane din societatile timpurii la descoperirea, analizarea si interpretarea la
descoperirea tuturor resturilor materiale lasate in sol in vederea reconstituirii integrale a istoriei
umanitatii.
Caracterul particular al arheologiei rezulta din tipul de documente cu care opereaza si din
specificitatea metodei de investigatie . Arheologiei ii este specifica metode de cercetare a vestigiilor
materiale.
Arheologia nu-si restrange cercetarea la acea perioada pentru care nu exista izvoare scrise si
traditie, adica la etape si ariile geografice in care nu s-a inventat sau nu s-a folosit un sistem de
scriere.
 in cazul perioadelor:
-antice
-medievala
-moderna
 in relatia cu antropologia-suplineste documente; paleotehnologia

III. Diviziuni ale arheologiei

-temporala - pe periode mari istorice: paleolitic, neolitic
-spatiala - arheologia greco-romana, orientala
Amandoua pot avea diviziuni.
Arheologia tine sa ajunga la reconstituirea unor societati umane in evolutia lor in mediu ambiant =>
o viziune legata de : antopologie si istorie. Se tinde sa se aiba in vedere: mediul, relatiile si evolutia.
ex: relatia om - mediu in insulele grecesti; transportul, comertul, tehnologia, asezarile si locuintele,
demografia,practici funerare - rit si ritual funerar.
Rit funerar = mod in care se dispune corpul
Ritual funerar = totalitatea actiunilor si a obiceiurilor care insotesc practicarea riutului
funerar (pregatirea mortului, forma si constitutia lui, dispunerea obiectelor de inventar, oficierea
serviciilor religioase, spatiu funerar, depunerea ofrandelor, etc.
- importanta elementelor geo-climatice , sol, temperatura, apa.
ex: degradarea caramizii ,a pietrei, sau elementele organice si vegetale.Morminte in care s-a
descoperit inventarul funerar: turbariile din Danemarca (Toll ung Bog); mormintele de la Pazirik.

IV. Tipuri de cercetari arheologice = distructiva

=>importanta documentatiei completa, corecta( planuri profile fotogreafii desene)
ex: Schliemann -tezaural existent la Troia II g.
C. Renfrew a republicat dupa jurnalul de sapatura a lui Mackenzie a unei importante
descoperiri din Ciclade. Republicarea de catre Neuguin a cimtirului medieval timpuriu de la
Furfooz (Belgia).
Cercetarea arheologica este limitata de timp si bani. Valoarea descoperiri nu reprezinta in
faptul intrinsec in primul rand si in posibilitatea de interpretare si de punere in lumina a noi date.
(ex: descoperirea coifului de la Poiana Cotofenesti si tezaurul de la Persinari. Importanta lor este
mult redusa de conditiile de descoperire, in context importanta lor creste.
=> arheologul nu se multumeste sa adune piese rare si incearca prin intermediul metodelor ce ii
stau la dispozitie sa rezolve problemele etnice.
Al.Odobescu in primul curs de arheologie tinut intr-o universitate romaneasca :"cercetarea
nu este o cautare febrila a unui obiect ci o incercare de a face o depunere sa exprime tot ceea ce
contine" si ca "arheologia nu poate fii un cimitir al obiectelor cele mai diverse ci o incercare de
reconstituire integrala a trecutului uman". Cercetarea arheologica aparent este limitata de observatii
gresita si in interpretarea sa este obligata sa tina seama de relatiile intre ele. Dar aportul la noi

2
metode de cercetare: etnologia, antropologia fizica, lingvistica, mitologie comparata,
arheozoologia, palinologia, etc.=>concluzii.
ex : L Binford plecand de la analiza comparata a rezultatelor arheologice cu cele etnologice, a
elaborat un model de ocupatie a solului, opus de cel elaborat de A Leroi-Gourhan. Pe baza acelorasi
metode s-a putut intelege evolutia credintelor religioase, chiar daca diversitatea punctelor de vedere
exprimate( de pilda in religia din paleolitic) demonstreaza inca o data cat de delicate si de greu
interpretabile raman urmele materiale legate de acest compartiment al existentei umane si cat de
hazardate sunt solutiile transate.
Dificile si complexe raman problemele legate de raportul dintre cultura rasa si limba. In
general trebuie sa se apele la lingvistica. Pentru preistorie dificultatile sunt enorme si nu de putine
ori s,a ajuns la concluziieronate si tendentioase (ex:teoriile lui G. Kosina privind localizarea patriei
stravechi a proto-indoeuropenilor si asuprapunerii dintre rasa arianu si cultura arina).
Raportul dintre rasa/cultura/limba a fost definitiv rezolvata in sensul ca nu exista nici o
legatura intre rasa limba si rasa si cultura.(ex: rasa neagra nu are corespondente intr-o cultura
neagra)
Studiile de antropologie fizica, culturala si spirituala au demonstrat inconsistenta teoriilor privind
incapacitatea culturala si caracterul primitiv al limbii unor popoare apartinand altor raes decat cea
europoida.
Mult mai dificil de rezolvat este raportul cultura/ethnos/limba. Si in acest caz au fost facute
diferite incercari care nu au eliminat motivele de indoiala care se refera nu numai in cazul unor
situatii concreteci si in cazul unor principii de baza de cercetari specifice. Este evident de altfel, ca
nu se pot stabili raporturi mecanice intre o anumita cultura materiala si o limba sau anumite
dialecte.
Doua sunt elementele importante care stau la baza acestei concluzii:
 nu este obligatoriu ca toti oamenii care vorbesc aceeasi limba sa participe la creare aceiasi
culturi (ex: vorbitorii de limba engleza, spaniola, chineza)
 nu este obligatoriu ca purtatorii unei culturi sa vorbeasca aceasi limba (ex: situatia din
Imperiul Roman). In arealul difuziunii culturii campiilor de urne sau de cult sau a culturii
La Tene Europa centrala si de vest s-a vorbit o limba unica, mai multe dialecte sau mai
multe limbi diferite. Unele informatii scrise- informatiile lui Caesar despe Belgi, Aquitani
sau populatiile dintre Main-ul inferior, Vogelsberg si Taunus obliga la prudenta.
Concluzia este ca rezolvarea problemelor de acest gen nu se poate face urmarind o metoda
unica si nici faptul ca o situatie arheologica trebuie sa fie neaparat elocventa, lamuritoare.
Cert este ca deocamdata in cazul perioadelor pentru care lipsesc informatiile scrise
suprapunerea dintre cultura materiala si grupul etno-lingvistic nu poate fi considerata intotdeauna
concludenta.
ex: incercarea de localizare a patriilor primitive ale unor mari familii de limbi. Alteori , cercetarile
arheologice au dus la confirmarea onor stiri literare care pareau lipsite de acoperire. Este voba
despre numeroasele mentiuni despre geti din opera lui Ovidiu si care nu-si gaseau confirmarea in
inscriptii. Cercetarea arheologica a documentat prezenta getilor Dobrogea prin cercetari facute in
necropola tumulara de la Histria, cele doua necropole de la Enisala, cea de la Murigol, din asezarile
de la Tariverde, Dinogetia.
La fel in ciuda insuficientei materialului epigrafic, cercetarea arheologica a adus la lumina
numeroase dovezi privind formele continuitatii substratului dacic in structurile politico-
administrative ale celor doua provincii Dacia si Moesia Inferior. Cercetarea arheologica adus
contributii fundamentale la demonstrarea continuitatii romane si daco-romana pe teritoriul de
formare a poporului roman -carpato-dunarean.

V. Stiinte auxiliare ale arheologiei

Domeniu de cercetare al arheologiei , fiind foarte vast, a impus de-a lungul timpului
recurgerea la o serie de discipline auxiliare. Intre acestea se impune o observatie si anume ca unele
pot avea o utilitate generala altele particulara. Din prima categorie putem aminti pe cele care ajuta

3
in mai mare masura la reconstituirea mediului fizic sau ale unor ramuri importante ale activitatii
umane.
ex: paleografia, geologia(ge=gr=pamanant), paleoclimatologia, paleobotanica, paleontologia
(ontos=fiinta), arheozoologia, paleoecologia,antracologia, palinologia, geomorfologia.
Alaturi de acestea nu exista si cele care se ocupa de evolutia speciei umane sau astarii de
sanatate a acesteia: antropologia, palepatologia. Tot la acest capitol pot fi amintite : fizica, chimia,
matematica, cibernetica, efecte adesea foarte interesante in domeniile detectarii, a datarii, a
stabilirii surselor de materii prime si a circulatiei lor (ex: obsidiana, chihlimbar, marmora, alte
materiale etc.) sau a compozitiei unor materii prime si atehnologiilor folosite (ex:pentru materii
prime - metale, - origine, productie, raspandire.
=> din aceste studii auxiliare rezulta statistici computerizate, constituirea unor banci de date. In
acelasi domeniu al stiintelor cu aplicabilitate generala mai pot fi amintite:(demograifia, etnologia,
sociologia).
In cadrul stiintelor complementare particulare pot fi amintite: (istoria artelor, istoria ahitecturii,
istoria religiilor si a mitologiei, epigrafia, palegrfia, numismatica, heraldica, sigilografia ).
Un aport foarte important il are mai ales in ultimiledecenii paleobotanica care contribuie in
primul rand la mai buna cunoastere a modului si metodelor ocupatie a solului si de cultivare si in
unele situatii chiar la stabilirea dietei pentru marile complexe culturale.
Palinologia: a permis reconstituirea timpului de vegetatie si evolutia aceste acesteia -
implicit a timpului de economie vegetala practicat - defrisare, cultivare, climat - umed sau uscat,
sau alternatia acestora. O importanta deosebita a capatat-o fizica nucleara:unele metode de analiza a
unor piese de metal - fluorescenta de raze X si activarea cu neutroni.
Sumara trecere in revista a acestor metode de cercetare impune o concluzie: cercetarea
arheologica actualmente are un character interdisciplinar si nu se poate efectua in conditii optime
decat in echipa complexa. De asemenea, ea presupune o dotare corespunzatoare ce insumeaza
laboratoare si specialisti pentru fiecare dintre diferitala discipline auxiliare.

VI. Istoria arheologiei

Problemele originii omului intr-o forma sau alta au preocupat intodeauna diversele
comunitati umane. Cercetarila de natura etnografica au demonstrat ca orice comunitate are anumite
pareri, idei, teorii privitoare la originea tinutului sau.
Atat la popoarele din Orient cat si la cele din Europa, aceste conceptii au luat forma unor legende
sau mituri care includeau si conceptii referitoare la aparitia omului si sortie sale in primele epoci ale
existentei umane.
Din acest punct de vedere trebuie amintit faptul ca traiul omului in rai are o origine foarte
veche, in lumea sumeriana.
Conform conceptiilor grecilor antici, oamenii au trait la inceput intr-o “epoca de aur”
(Hesiod - Munci si Zile).
Democrit, filosoful grec ce a trait in sec. V i.e.n. credea ca oamenii s-au desprins din lumea
animalelor. Conform lui, necesitatea de a-si procura hrana, adapostirea in fata intemperiilor i-au
silit pe oameni sa progreseze.
Se pare ca Dicaiarh, care a trait in sec. IV i.e.n, a fost primul carea sustinut ca omenirea a
cunoscut dealungul evolutiei sale trei etape. In prima, oamenii se hraneau cu ceea ce gaseau in
natura, fiind culegator, nu ucideau si nici nu purtau razboaie. Devenind vanatori si pastori, aparand
proprietatea asupra animalelor au aparut invidia si luptele. In ultima etapa, cea de a treia, oamenii
au inceput sa lucreze pamantul. O conceptie cuprinzatoare a avut in acest sens Lucretius, expusa
in lucrarea sa De rerum natura .( contemporan cu Cicero). Conform parerilor lui, lumea a aparut
drept rezultat al faptului ca natura se afla in vesnica schimbare. La inceput, oamenii traiau mai
mult ca animalele dar apoi au invatat sa-si supuna fortele naturii, sa faca focul, sa-si confectioneze
haine de blana. Dupa aceea apare familia si societatea. In functie de materialul din care se fabricau
uneltele el prsupune existenta unei epoci de piatra una de arama sau de bronz si una de fier. Aceasta
teorie , a fost tiparita, va fi fundamentala stiintific abia in secolul XIX.

4
 O viziune interesanta are si Vitruvius, architect din timpul lui Augustus si Tiberius, care in
tratatul sau de De architectura scrie urmatoarele:
“In starea lor primitiva oameniise nasteau ca fiarele, in paduri si pesteri si cranguri si isi traiau viata
nutrindu-se cu roade salbatice. O data, intr-un loc oarecare, copacii inghesuiti si batuti de vant si de
furtuna, frecandu-si ramurile, au iscat foc. Inspaimantati de furia flacarilor, cei din jurul locului
acela au fugit. Pe urma facandu-se liniste si venind mai aproape, ei isi dadura seama cat de placuta
era pentru corp caldura focului si, adaugand lemne si intretinandu-l, au atras prin aceasta si alti
oameni, carora , facandu-le semene, le aratau ce foloase trageau de pe urma lui. In asemenea
intalnari oamenii imitau felurite strigate care repetate zilnic, au ajuns sa formeze cele dintai cuvinte
numind in felul acesta lucrurile cele mai uzuale, oamenii incepura intampltor sa vorbeasca si astfel
au creat graiul intre ei. Deci, din descoperirea focului se nascu dintru inceput la oameni gruparea,
adunarea si convetuirea. Adunandu-se mai multi la o lalta si avand de la natura, asupra celorlalte
animale, privilegiul de a nu umbla aplecati,ci drepti ,de a vedea maretia lumii si a stelelor si de a
manui cu usurinta cu mainile si articulatiile lor, orice lucru, unii dintre ei incepura sa facu
acoperisuri de frunzis, altii sa sape pesteri sub munti, iar cativa imitand cuiburile randunelelor si
modul de constructie al acestira , facura din lut si nuiele locuri unde sa se adaposteasca”.
Se poate observa ca in anumite forme de exprimare practice au fost sesizate inca din
antichitate principale modalitati de manifestare ale vietii sociale si economice, cat si folosirea
succesiva a diferitelor materii prime.
In evul mediu, conceptia clericala, scolastica s-a impus cu pregnanta. In lucrarea sa Summa
Theologie, Toma de Aquino (1226-1274) a incerca sa imbine dogma religioasa in elemente scolii
rationaliste. Astfel, mitul biblic despre crearea omului si existenta lui initiala in rai au fost
considerate ca o realitate istorica si alfel si cronologia biblica.
Sintetizand, putem admite astazi ca o trasatura specifica spiritului uman, aceea de a
interprinde o analiza interspectiva asupra sa, completata de observarea lumii exterioare a condus in
conditiile specifice epocilor respective (s-a ajuns) la conturarea unor conceptii mitice (care include
mituri asupra originilor sau mituri etiologice) care stau in egala masura la baza inceputurilor
istoriei si arheologiei. Esta etapa in care originea omului si a civilizatiei nu-si gasesc intelesul in
afara credintelor religioase si a unor puteri spirituale. Astfel de mituri se intalnesc nu numai intoate
culturile primitive, dare le constituie si fundul principal al gandirii antice.
Mitul creatiei lumii de catre Marduck, capitolul referitor la geneza din Vechiul Testament
sau mitul Varstei de Aur la Homer sau Hesiod, mitul prometeic sunt doar cateva exemple
reprezentative. Aceasta conceptie mitica a precumpanit in intrega antichitate in ciuda unor opinii
rationaliste de genul celor exprimate de Anaximandru, Aristotel, Lucretiu sau Vitruviu ea
transmitandu-se in Evul Mediu. Vechimea si lunga persistenta a traditiei relative la Keraune
pledeaza pentru o continuitate intre cele doua epoci.
Dintr-un anumit punct de vedere important de retinut este faptul ca antichitatea greco-
romana a conservat pentru eternitate o serie de informatii care pot fi considerate de natura
arheologica. Unele dintre ele pot fi considerate ca facand parte din patrimonial culturii universale:
detalii despre orase, monumente de arhitectura si de arta, tehnici mestesugaresti sau artistice.
ex: descrierea piramidelor-Herodot; Vitruviu-arhitectura greco-romana; Pliniu cel Batran-informatii
despre tehnologi antice(sticla, mozaic, niello), Pausanias-descrierea unor monumente grecesti.
Scriitorii antici sunt cei care introduc distinctia terminologica : antiquitatis (Verro, Dionis
din Halicarnas) arheologia (Tucidide) cu distinctia ca in antichitatea greaca intelesul acestor
termeni era diferit de cel de astazi = istorie de inceput. Deosebit de important este faptul ca pentru
prima data in argumentatia istorica este introdusa tehnica demonstrrii unui fapt istoricprin faptul
arheologic (Tucidide – Razboiul)
De fapt, constituirea arheologiei ca stiinta de sine statatoare este strans legata de Renasterea
italiana si de perioada marilor descoperiri geografice. Datorita acestora la sfarsitul evului mediu se
largeste treptat orizontul geographic al europenilor si li se completeaza totodata cunostintele
etnografice despre indepartatele populatii si triburi. Acum apare termenul de “salbatic”folosit
pentru populatiile primitivea oamenilor. In urma atacurilor impotriva scolii scolastice, a fost atacata
si dogma despre originea divina a omului. Filosoful englez T. Hobbes (1588-1679) sustine parerea
ca asa asa numitii “salbatici” reprezinta populatii inpoiate , al caror trai se poate compara cu

5
trecutul cel mai indepartat al popoarelor din Europa. In felul acesta el este primul care aplicand
metoda comparatista a valorificat materialul etnografic pentru istoria comunei primitive.
Pentru iluministi, care considerau ca societatea cea mai perfecta trebuie sa fie condusa dupa
principiile ratiunii, starea primitive a omului reprezinta totodata si etapa cea mai lipsita de ratiune
in progresul omenirii era rezultatul folosirii treptate tot mai intense a ei. O influenta covarsitoare a
avut-o J. J. Rouseau(1712-1788). El constata, in lucrarea sa Discours sur l’origine et les
fondamentes de l’inegalite parmis les homes (1755) ca deosebirile sociale ale epocii lui sunt
rezultatul uni process indelungat de diferentiere deoarece omul in starea lui naturala a trait la
inceput ca un culegator in libertate, egalitate si pace. Pe urma oamenii au inceput sa-si construiasca
locuintele, au inventat arcul si sageata si au devenit vanatori si luptatori. Transormarile si mai meri
rezulta din practicarea agriculturii si din prelucrarea metalelor in urma carora apar proprietatea si
diferentierile politice care culmineaza prin crearea statului. Rouseau prin urmare are o viziune
destul de clara si exacta despre dezvoltarea societatii.primitive, considerand-o determinate de
transformarile conditiilor economice si a formelor organizatorii sociale. Filosoful gernan I. Kant
(1724-1804) sustine in lucrarea Mutmasslicher Anfang der Mengschengeschichte, intocmai ca
iluministii, trei etape in dezvoltarea societatii primitive. La inceput omul traieste ca un culegator si
vanator, iar din culesul fructelor si radacinelor se dezvolta apoi lucrarea pamantului iar din
vanatoare, cresterea vitelor. Separarea agriculturii de crescatorii de vite si contradictiile dintre
acestia determina aparitia oraselor, dezvoltarea schimbului si a meseriilor iar in ultima analiza
formarea statului. El considera ca aceasta mare difuziune a muncii are o inraurire decisiva asupra
dezvoltarii culturale a omenirii.
Englezul A. Ferguson (1723-1816) in studiul Essay on the history of civil society (1767) a
impartit cel dintai istoria omenirii in epoca salbaticiei, barbariei si civilizatiei iar criteriul pentru
caracterizarea acestor etape il constituiau relatiile de proprietate si caracterul bogatiei existente in
ele.
In salbaticie populatiile acorda proprietatii o atentie redusa sau nu o cunosc. Oamenii isi
castiga existenta prin vanatoare, pescuit si practica cele mai primitive forme de lucrare a
pamantului existand o absoluta egalitate sociala. Dupa Ferguson irochezii traiesc pe aceasta treapta
de dezvoltare. In barbarie se manifesta primele elemente de proprietate-asupra vitelor-si de aceasta
epocii barbariei ii apartin exclusive crescatorii de vite. In aceasta etapa se manifesta in urma
proprietatii si bogatiei primele deosebiri sociale care ingradesc valoarea.
In sfarsit in civilizatie, prin introducerea dreptului de mostenire asupra pamantului si prin
ereditatea functiilor politice se definitiveaza inegalitatea sociala. Cauzele destramarii comunei
primitive ar rezida deci in aparitia si intarirea proprietatii si a bogatiei. Influenta acestor concluzii
ca si a periodizarii sale se va resimti pana la L. H. Morgan si implicit in ideologia lui Engels.
Secolul al XVIII-lea si inceputul secolului XIX reprezinta o etapa crucial a arheologiei.
Cateva aspecte importante merita sa fie semnalate ca fiind caracteristice acestui secol. In primul
rand inaugurarea unor mari actiuni de exploatare a unor situri arheologice, care au avut o
importanta deosebita pentru cunoasterea antichitatii romane si pentru dezvoltarea arheologiei
clasice si a istoriei artei clasice chiar daca cercetarile inaugurate in primele decade ale secolului,
(1711), nu erau efectuate in conformitate cu cele mai riguroase metode. Este vorba de dezvelirea
oraselor Pompei si Herculane. Organizarea unor expeditii stiintifice de mare anvergura cum a fost
cea condusa de Denon in Egipt, care au realizat, la o scara pana atunci nemaiintalnita un repertoriu,
o descriere si o prezentare grafica a antichitatilor egiptene, a inaugurat seria studiilor de arheologie
orientala. Daca se adauga faptul ca expeditia lui Napoleon in Egipt se leaga de descoperirea stelei
de la Rosette se realizeaza faptul ca secolul XVII poate fi considerat epoca de nastere a arheologiei
orientale. In al treilea rand este vorba de constituirea faimoasei societati a anticarilor din Londra
care editeaza fara intrerupere inca din 1770 cea mai veche publicatie de arheologie-Archaeology.
In limitele aceleasi perioade sunt elaborate o serie de contributii teoretice privind antichitatea
greco-romana in temeiul datelor stiintifice cunoscute pana atunci. Sunt idei care ridica arheologia la
nivelul unei simple operatii de colectionare sau exploatare mai mult sau mai putin metodica a unor
mari statiuni, la acela al unei stiinte istorice fundamentale.
Chiar daca cercetarile ulterioare au obligat pe arheologi sa se indeparteze de o parte
insemnata a opiniilor lui Winckelmann, acesta ramane drept unul dintre cei mai importanti

6
arheologi ai epocii. Lucrarile sale teoretice continua sa fie considerate drept o parte din literatura
arheologica clasica, iar el continua sa fie considerat drept parintele arheologiei greco-romane.
Tot in secolul XIX arheologia trece la sistematizarea acelor urme care ilustreaza evolutia
uneltelor in timpul procesului de formare a omului si a culturii sale materiale. Franc J. Boucher de
la Perthes (1788-1868) a fost primul care a strans din prundisurile vaii Somme acele pietre grosolan
cioplite despre care a sustinut ca ar fi rezultatul muncii omenesti si nu produsele naturii. J.
Lubbock a distins apoi in 1865 cele doua etape: paleoliticul si neoliticul iar G. de Mortillet a stabilit
prin criterii tipologice o schema cronologica a unelelor paleolitice. Dupa ce C. Th. Thomsen a
reusit sa dovedeasca in scris succesiunea celor trei epoci: a pietrei, a bronzului si a fierului,
indeosebi O. Montelius a contribuit la perfectionarea clasificarii lor cronologice.
In paralel, antropologia a inregistrat in a doua jumatate a secolului progrese spectaculoase
prin descoperirea primelor urme ale omului fosil, mai intai ale omului de tip Neanderthal si apoi al
pithecantropului prin lucrarile lui Charles Darwin (1809-1882) despre evolutia speciilor
descendenta omului din regnul animal si-a gasit fundamentarea teoretica.
Din scoala evolutionista bazata pe teoria lui Charles Darwin face parte si elvetianul J. J.
Bachofen (1815-1887) care in lucrarea sa Das Mutterecht, a sustinut pentru prima data existenta
unui interval de timp indelungat in care familia era condusa de femeie si numai intro faza tarzie,
barbatul ii ia locul.
O analiza extensiva a fenomenelor comunei primitive avand drept suport factologic asupra
tribului Seneca ale indienilor irochezi a dat L. H. Morgan (1818-1881) in lucrarea Ancient
society .Urmand distinctiile facute de Ferguson, el distinge: epoca salbaticiei si barbariei si
subimparte fiecare dintre acestea in trei trepte. Lui ii revine meritul de a fi formulat un secol XIX
cu toate deficientele inevitabile cea mai completa schema de periodizare a istoriei comunei
primitive fundamentala pe o analiza stiintifica.
Mostenirea etapei precedente a explicat saltul enorm pe care-l reprezinta secolul XIX si
inceputul secolului XX. Dintre realizarile importante ale perioadei trebuie amintita in primul rand
acumularea imensa de material arheologic care a dus in mod obligatoriu , la constituierea de
colectii si muzee a caror organizare impunea cu necesitate utilizarea unor criterii stiintifice. Sub
acest raport merita sa fie retinute numele unor cercetatori ca: Danniel, Ch. Juorghensen Thomsen,
precum si ale unora precum Gabriel si Adrien de Mortillet care procedeaza la clasificarea pieselor
aflate in unele muzee (Christiania, Sf Germain) avand drept criteriu sucesiunea celor trei perioade:
piatra, bronz, fier si in studiul tipurilor de unelte. Prin activitatea acestor conservatori de muzee,
metoda tipologica isi gasea prima aplicare practica(1836, 1869) mult inainte ca principiile ei
tematice sa fi fost formulate.
Pe de alta parte, cercetarile de teren –de proportii diferite-calatoriile, comertul cu antichitati
duc la cresterea si la constituirea marilor muzee de antichitati ale lumii- Louvre, British Muzeum,
Berlin, Cairo, etc. si la sporirea interesului acestuia pentru organizarea si subventionarea unor mari
santiere arheologice cum sunt acelea din Mesopotamia, Persia, Egipt sau Anatolia.
Cea de a-II-a caracteristica a perioadei de extindere a explorarilor de teren. Cercetari ca
acestea efectuate de Boucher de Perthes, Capitan, Breuil, cercetarea palafitelor elvetiene,
cunoasterea civilizatiei Terramare, Villanova, sapaturile lui Schlimann la Troia si Micene, ale lui
A. Evans, Dawkins si Myres in Creta, ale lui Tsountas si Mc Kenzie in Thessalia si Ciclade,
sapaturi intreprinse in Mesopotamia incepand cu acelea ale lui V.Place, Layard, H.Russam si
Kollway, ale lui E. Renan, Hamdi si Menedy Bey in Fenicia antica, ale lui Mariette, Masper J de
Morgan si Flindens Petrie in Egipt, ale lui J de Morgan in Iran au contribuit nu numai la
identificarea unor civilizatii necunoscute sau numai banuite, dar si la diversificarea in cuprinsul
fiecarei ramuri a arheologiei (preistoria orientala, greco romana, medievala, etc.) a unor domenii de
cercetare mai restranse (arheologia egipteana, persana) in functie de trasaturile particulare ale
fiecaria dintre civilizatiile sau aspectele studiate. Tot acum se plaseaza inceputurile arheologiei
precolumbiene prin activitatea desfasurata de Squier Davies, Stephens, Cartherwood si Sir
Clements Marcham.
Al –III-lea aspect reprezentativ il constituie fundamentarea teoretica a acestui tip de
cercetare istorica prin elaborarea unor metode de sapatura si de studiu a materialului arheologic.

7
Este vorba de fundamentarea celor patru metode: stratigrafica, tipologica, comparativa si
cronologica.
Prima a fost pusa la punct de Lyell in geologie si conceputa teoretic de Boucher de Perthes.
Ea a fost aplicata pentru prima oara de catre H.Schleimann si Dörpfeld la Troia. H.Hildebrand
(1871) si O.Montelius (1885 si 1900) dau pe langa primele studii, intemeiate pe metoda tipologica
si lucrari teoretice in care sunt expuse principiile ei (O.Montelius 1900); cu J.Lubbeck (1869) se
inaugureaza seria studiilor comparative, intre formele de manifestare stravechi si acelea ale unor
populatii primitive actuale. Este o linie de cercetare pe care o va continua cu stralucire H.Breuil in
eforturile lui de a lamurii esenta artei paleolitice si unii arheologi contemporani printre care trebuie
mentionati: V.Gordon Childe, L.Binford, C. Renfrew. Metoda chorologica folosita pentru prima
data de Hackel in zoologie, este utilizata pentru studiul ariei de raspandire a diferitelor culturi si in
ultima instanta in lamurirea unor aspecte posibile cum sunt: originea, influenta, contacte, miscari de
populatie.
Un rol important in definirea sarcinilor cercetarii arheologice l-a jucat pamfletul
programatic publicat in 1832 de Eduard Gerhard, secretarul fondator al Instituto di Corispondenza
Archeologica Di Roma. Introducerea aspectelor exacte a circumstantelor descoperite, inregistrarea
obiectiva a resturilor, a obiectelor marunte, au contribuit la sporirea valorii cercetarilor.
Se poate adauga ca a-IV-a caracteristica a fost data de imprejurarea ca aceasta febrila
munca de teren a coincis cu descoperirea si descifrarea unor sisteme de scriere stravechi, ceea ce a
contribuit in egala masura la usurarea dar si la complicarea muncii arheologice.
Perioada ce a urmat primelor decenii ale secolului XX si pina astazi se caracterizeaza prin
extindera cercetarilor arheologice in zone geografice pina acum lasate pe seama etnologilor si a
calatorilor : Africa de la sud de Sahara, S-E Asiei, Oceania, Polinezia, Australia, America de Nord,
inclusiv unele zone de nord ale continentului euroasiatic.
Descoperiri spectaculoase nu inceteaza sa apara in zonele amintite si intre acestea este
obligatorie amintirea descoperirilor din Africa centrala de est care au impins inceputurile istoriei
umanitatii cu peste 3 milioane de ani.
Adoptarea generala sau quasi-generala a unor metode stiintifice de cercetare, intelegerea
complexitatii activitatii arheologice, dirijarea interesului cercetarii de la necesitatea imbogatirii
valorilor, de muzee la activitatea de a contribui la reconstituirea integrala a trecutului umanitatii au
impus treptat renuntarea la efortul individual si la practicarea lucrului in echipa. De altfel
proliferarea stiintei auxiliare si a metodelor de investigatie arheologica, de datare si de analiza
presupune utilizarea unor specialisti cu o foarte inalta calificare si de foarte ingusta formatie.
Aceasta complexa tehnologie moderna pe care nu o mai poate stapini un singur om a determinat
constituirea unor colective mixte, variabile ca structura, in functie de epoca si de domeniul in care
se desfasoara activitatea de cercetare.
Din acest interes deosebit pentru stiintele exacte rezulta si o oarecare accentuare a
tendintelor de subordonare a scopului principal al cercetarii a unor studii de detaliu, tehniciste, in
care omul si istoria sa sunt complet estompate. Evident, astfel de studii nu trebuie sa fie excluse.
Ele sunt fundamentale si absolut necesare. Dar ele nu pot reprezenta altceva decât suportul pe care
se constuieste istoria integrala a civilizaţiei umane.
Cercetarea arheologica românească se integrează in acest nivel începând cu secolul XVIII.
Preocupări mai vechi de aceasta natura se înregistrează mai ales in Transilvania unde interesul
pentru monumente si inscripţii se datează in secolul XVI. Din secolul XVII se semnalează
constituirea unor colectii de antichitati precum si descoperirea arheologica ocazionale uneori de
lucrări edilitare. Sunt de citat aici, intre altele, descoperirea unor tezaure de mare valoare-primul
tezaur de la Simleul Silvaniei (1797), celebrul donarium de la Biertan ca si constituirea unor
importante colecţii cum este aceea a baronului Samuel Bruckenthal caruia i se datoreaza
organizarea celui mai vechi muzeu din tara si al unuia dintre cele mai vechi muzee din Europa.
În celelalte tari romane se poate aminti menţinerea unor date arheologice in opera lui M.
Costin si a lui D.Cantemir si cea a stolnicului C-tin Cantacuzino. Secolul XIX si începutul secolului
XX înregistrează un salt enorm caracterizat in primul rind prin triplul efort de organizare a unor
colecţii muzeale, a cercetarii arheologice de teren si organizarea învăţământului arheologic
românesc. Astfel in afara de marile muzee din Transilvania-Muzeul Buckenthal, trebuie amintite si

8
cele din Deva, Alba-Iulia, Cluj-Napoca cu o revista proprie publicata in 2 limbi maghiara si
franceza (Dolgozatok-Travaux) si Sf.Gheorghe- se organiza prin grija lui Al. I. Cuza, Muzeul
Naţional de Antichităţi. Acestora li se adăugă o serie de colecţii particulare dintre care, mai
importante sunt cele ale lui Cezar Bolliac, ale maiorului D. Papazoghe, Mihalache Ghica, H.
Beldiceanu, Gr. Butureanu si J. Telecki etc.
In ceea ce priveste cercetarile de teren aici se poate face distinctia intre sapaturile
sistematice (ex.C. Bolliac) si activitatea desfasurata pe santiere de mai mare intindere (Histria).
Se organizeaza si conducerea unor sapaturi de amploare de care se leaga si numele lui
Ambrosius Seraphim, C. Goas, J. M. Ackner, Cserni Bela, Kovacs Istvan, Buday A,-pentru
Transilvania si G.Saulescu si Gr. Butureanu si N. Beldiceanu- în Moldova, C .Bolliac si Gr.
Tocilescu in Muntenia, Oltenia si Dobrogea.
O reorientare a activităţii este legata de numele lui V.Parvan care inaugurează seria marilor
cercetări de teren . V. Parvan poate fi considerat de altfel întemeietorul scolii naţionale de
arheologie, inclusiv al unui şantier şcoala – Histria. Începând cu V. Pârvan cercetarea arheologica
începe sa fie orientata cu precădere spre acele obiective care pot sa aducă lumini noi in
reconstituirea istoriei naţionale: continuitatea de viata, colonizarea greaca, lumea geto-daca,
procesul de romanizare, formarea poporului roman. Aceasta explica deschiderea unor santiere ca
cele de la Glina, Gumelnita, Ariusd, Vadastra, Ulumetum, Piscul Crasani,Tinosul, etc., a căror
simpla enumerare sugereaza directiile de cercetare. Pe de alta parte Parvan a fost preocupat nu
numai de formarea unei scoli de arheologie greco-romana ci si de dezvoltarea activitatii de
cercetare preistorica. In acest scop creaza o catedra speciala pe langa Universitatea din Bucuresti pe
care o incredinteaza lui I. Andriesescu, promoveaza cercetarea unor statiuni preistorice si orienteaza
spre acest domeniu pe o parte din fostii sai elevi. Preocuparea pentru perfectionarea pregatirii de
specialitate l-a condus la infintarea Scolii Romane din Roma care dispunea de o publicatie proprie
Ephemeris Daco-Romane . Meritul principal al lui V. Parvan consta in transferarea practic a
M.N.A. intr-un institut de cercetare si asimilarea gradelor didactice cu acelea din cercetare. Se
poate afirma ca procesul integrării ştiinţei si a învăţământului superior in arheologie isi are
inceputul in aceasta vreme.
In sfarsit trebuie semnalat efortul de a pune imediat in sistemul universal de valori,
rezultatul activitatii arheologice romane prin scoaterea unei reviste in limbi de circulatie
internationala-Dacia (doua serii S.V. si S.N.).
Cat priveste organizarea invatamantului arheologic, aici trei nume se inpun cu deosebire:
Al.Odobescu, Th. Tocilescu , V. Parvan . Numele lui Al. Odobescu se leaga de o activitate
complexa. Desi arheologia de cabinet , o formatie clasica desavarsita si o vasta cultura au facut ca
el sa-si poata pastra locul de ctitor al invatamantul arheologiei romane, ca titular al primului curs
liber de istoria arheologiei predat la Universitatea Bucuresti, incepand din 1875-1876. Este
important ca in partea de prezentare a subiectului propus, Al. Odobescu expune o serie de idei a
caror valabilitate a ramas nestirbita: distinctia dintre anticari si arheologi; definitia si scopul
arheologiei; deosebirea dintre un curs universitar si unul liceal , etc.
La aceasta opera se adauga o activitate practica importanta: initierea intocmirii
repertoriului arheologic si prezentarea in fata lumii a unor antichitati descoperite pe teritoriul
Romaniei prin monumentala sa lucrare Tezautul de la Pietroasa. Cu Grigore Tocilescu se
inaugureaza invatamantul in domeniul arheologiei greco-romane. Rolul lui V. Parvan intemeiator al
arheoligiei romanesti moderne a fost amintit. In perioada interbelica, a continuat in mare masura
cercetarea arheologica initiata de V.Parvan. Dar alaturi de vechile obiective, santiere noi incep sa
isi desfasoare activitatea. Intre cele mai importante: Poiana, Sarata-Monteoru, Fedeleseni, Baiesti-
Aldeni, cetatile dacice din muntii Orastiei, Sarmizegetusa , Sucidava, Dinogetia, Tyras, Callatis,
Argamum, Traian.
In aceiasi vreme, noi centre de cercetare se constituie in jurul unor muzee (Deva , Sf.
Gheorghe, P.Neamt , Iasi), se editeaza noi reviste : Arta si Arheologia aparuta prin grija lui O.
Tafrali, A.I.S.C- Cluj, Sargetia la Deva ,Buletinul M.N.A, Bucuresti. Dintre numele cele mai
importante care au ilustrat aceasta perioada : D. M. Theodorescu, O. Floca, Fr . Laszlo, C.
Daicoviciu, I. Nestor, H. N. Morosan, Ctin. Stefan, D.Tudor , Al. Barcucila, C. Moisil, V.
Cristescu, O. Tafrali, P. Nicovescu, Gh.Canacuzino, etc.

9
 Dupa al-II-lea razboi mondial se asista la o largire considerabila a cercetarii arheologice
materializata de aparitia marilor santiere, unele in stransa legatura cu centralele hidroelectrice de la
Bicaz, Portile de Fier, etc. Linia lui V.Parvan continua sa fie totusi respectata prin alegerea
obiectivelor in stransa legatura cu o problematica istorica majora.
Se fac eforturi pentru unificarea metodelor de cercetare prin organizarea in anii 1948-1949
a unui mare santier scoala la Zimnicea. Foarte importanta este si grija pentru formarea de noi
specialisti pe marile santiere organizate pe Valea Jijiei, Habasesti, Sarata Monteoru, Poiana, Histria,
Capidava, Dinogetia, Sucidava, Suceava, Trusesti, Cucuteni.
Aceastei activitati ii corespunde si o mai buna structura organizatorica prin infiintarea
unor institute de cercetare arheologica la Iasi, Cluj, Craiova si subordonarea intregii cercetari
arheologice Academiei Romane.
Intre noutatile deosebite trebuie sa fie mentionata dezvoltarea arheologiei medievala si
cea a mileniului I e.n. Evident, sit-urile apartinind acestei perioade au fost cercetate si inainte. Intre
acestea pot fi amintite sapaturile lui Kovacs Istvan de la Sintana de Mures, la Tg. Mures si Bandu
de Campie, cercetarile din zona orasului Bucuresti efectuate de D. V. Rosetti, M. Roska la
Veresmont, sapaturi arheologice efectuate de D. M. I.-la Curtea de Arges, Targoviste sau Cetatea
Neamtului. Dar cu rare exceptii aceste cercetari erau provocate de intimplare si cel mai adesea nu
se desfasurau conform unei metodologii riguroase. Organizarea unor santiere scoala ca de ex. cele
de la Suceava sau Zimnicea-I. Nestor, Habasesti- Vladimir Dumitrescu, Trusesti-M. Petrescu
Dimbovita si apoi a santierului Bucuresti a marcat o etapa noua. Ele au fost urmate de deschiderea
unor alte obiective: Iasi, Targoviste, Curtea de Arges, Maramures, Hateg etc.
Pe de alta parte, a capatat o extindere foarte mare cercetarea unor obiective datind din
perioada anterioara constiturii statelor medievale: Poienesti, Chilia, Bratei, Sarata Monteoru, Dridu,
Satu Nou, Bucov, etc.
Celelalte mari realizari ale acestei perioade sunt formarea unei scoli romanesti de cercetare
a paleoliticului- C. Nicolaescu Plopsor si elevii sai, delimitarea culturii dacilor liberi. La cercetarile
mai vechi, mai modeste, D. V. Roseti si I. L. Neagu, adaugandu-se o cantitate imensa de observatii
stiintifice si de materiale prin eforturile unor valorosi arheologi , ca si recunoasterea culturii dacilor
din provincia romana, prin cercetarile arheologice ca acelea de la Soporu, Obreja, Lacusteni, mai
buna cunoastere a Daciei Romane, identificarea unor grupe de colonisti (Romula, Apulum, Moresti,
Casolt etc), ca si a culturii popoarelor romane si daco romane din perioada post aureliana (Cluj,
Verbita, Porolisum, Bratei, Herman, Sighisoara, Coropsani, etc.).
Tendintele actuale ale cercetarii arheologice pe plan mondial privesc pe de o parte o
adancire a caracteristicilor interdisciplinare al acesteia prin asimilarea diverselor realizari ale
stiintelor exacte si prin aplicarea lor sistematica la rezolvarea problemelor puse de cercetatorii de
teren sau de laborator. Sofisticarea metodelor de cercetare in laborator a facut posibila realizarea
unor aspecte nebanuite pana acum cum sunt: stabilirea surselor de materii prime, a unor tehnici
primitive, detectarea unor procedee de atelier, a relatiilor de schimb, etc.
Un alt efort este indreptat spre standardizarea terminologiei pentru diferite categorii de
obiecte de exemplu in studiu uneltelor de silex si al ceramicii, introducerea unui limbaj comun
facand posibila codificarea si computerizarea informatiei. In acest timp se inregistreaza progrese
notabile in studiu mediilor antice si a felului in care diversele comunitati umane au raspuns la
presiunea mediului inconjurator. Pe de alta parte, la cercetarile care se intemeiaza pe o traditie mai
veche cum sunt cele care privesc mediul, subzistenta, evolutia tehnologiei, s-au adaugat noi
domenii de studiu cum sunt problemele de demografie raspandirea societatile umane la
suprapopulare si epuizarea solului, structurile sociale, originile satului si ale vietii urbane, trecerea
la structuri statale si chiar domenii mai delicate cum ar fi reconstituirea proprietatilor, importanta
ritualului si a sacrului in functionarea sistemului simbolic sau proiectiv, comportamentele
individuale, etc. In sfarsit nu sunt lipsite de importanta eforturile de elaborare a unui cod, de etica
profesionala, care va statua intre altele necesitatilor cooperarii profesionale si a diferitelor
organisme arheologice internationale in vederea protejarii si pastrarii sit-urilor arheologice, a
apararii patrimoniilor culturala de diferite tari, stabilirea locurilor arheologice stabilirea locurilor in
sistemul educational dintr-o tara sau alta. Aceste tendinte obiective de dezvoltare a arheologiei

10
subliniaza complexitatea oricarei cercetari in acest domeniu al istoriei pe de o parte si pe de alta,
capacitatea slujitorilor ei de a se adapta permanent la cercetarile stiintifice.

VII. Metodele arheologiei

Tipurile de metode utilizate:

Cercetarea arheologica poate fi divizata in trei faze:
a) depistarea sit-urilor;
b) efectuarea sapaturilor;
c) analiza si publicarea materialului
A. Depistarea si identificarea :
 Periegheza
 Fotografia aeriana;
 Metodele fizico-chimice;
 Alte metode: depistarea in sol a unor elemente cum ar fi acidul
fosforic, fosfatul de calciu si de fier, azotul.
Prezenta acestor elemente este considerata ca fiind elocventa pentru a determina o ocupare
intentionala indelungata. Metoda arheologica a fost pusa la punct de G. Arrhenius si a fost aplicata
pentru prima data in Suedia pentru realizarea unor harti pe care erau notate zonele de locuire din
aceasta parte a Europei. Numai ca nici aceasta metoda nu este infailibila.
Arheologia submarina >tehnici speciale, scafandri special antrenati si echipati, vase
special echipate, instalatii pentru sapatura si recuperare si transportarea materialelor. Exemplu:
sapaturile lui J. I. Cousteau in preajma insulei Santorin, cele ale lui Harding si Cadogan, de la Pavlo
Petri si recupararea de catre Baas de la Ulu Burun (Turcia).
B. Sapatura propriu-zisa
-degajarea terenului
-determinarea spatiului pentru depunerea pamantului(aspecte ecologice-
modalitatile de depunere)
-efectuarea de mici sondaje pentru a se determina dimensiunea asezarii si
stratigrafia lui ( aceasta activitate unii o includ la capitolul A-determinarea
si identificarea obiectivului )
-sapatura propriu-zisa –se poate face abia dupa cunoasterea stratigrafiei –
un principiu de baza: se executa caroierea obiectivului.
-se face sapatura astfel incat sa se poata obtine cat mai multe si clare si
interconectate profile.
De la caz la caz se poate adapta sapatura.

VIII. Tipuri de sapatura

Caroiajul topografic

Pentru buna executare a sapaturii, intreaga suprafata supusa cercetarii va fi impartita in

diverse mici suprafate, de forma geometrica regulata, a caror delimitare se face prin precizarea unui
sistem de axe in teren. Axele trebuie sa fie perpendiculare intre ele sistemul de axe, se bazeaza pe 2
axe principale. Indiferent care va fi sistemul de masura utilizat, realizarea caroiajului topografic
este indispensabila.
Perpendiculara una pe alta, cele 2 axe vor avea un punct de origine comun. Ideal este ca
acest punct de origine sa fie legat de o borna geodezica. Capetele opuse punctului de origine,
trebuie sa fie bine precizate in teren, a.i. intregul sistem de prelevare sa fie pozitionat in mod
riguros. Orientarea axelor si a caroiajului, trebuie sa coincida cu orientarea punctelor cardinale, care
faciliteaza codificarea informatiei stiintifice. Se alege punctul 0, de la care se iau toate masuratorile,

11
a.i. cele descoperite sa se poata racorda pentru reconstituirea topografiei sitului. De regula se aleg
module de 2 / 2.
Daca se lucreaza in sistemul de sapatura Sir Mortimer Wheeler, pentru a evita suprapunerea
martorilor stratigrafici cu peretii zidurilor constructiei se decaleaza caroiajul cu 10-20 cm. Dupa
stabilirea celor 2 axe majore, suprafata va fi acoperita prin proiectia unui caroiaj octogonal, adaptat
la starea sitului, tipul de relief, starea de conservare .
Se pot utiliza moduli de dimensiuni variabile, ce depind de natura sitului. Modulele mici cu
latura de 1 m sunt utilizate in cadrul cercetarii spatiilor funerare, deoarece pozitia funerara este
foarte importanta. Modulii mici sunt precisi si permit pozitionarea inventarului, in spatiul supus
cercetarii .
Codificarea suprafetelor ce urmeaza a fi sapata, se face cu ajutorul literelor si cifrelor.
Exista sisteme diferite de codificare. Cel mai des intalnit e sistemul de codificare cu ajutorul
literelor si a cifrelor. Axa orizontala va fi codificata cu litere si axa verticala, va fi codificata cu
cifre. In cazul codificarii cu litere, nu sunt toate literele utilizate. Literele î, ţ, ş dispar, uneori e
eliminata si litera O. Atunci cand situatia o cere, axa scurta va primi litere, iar axa lunga va primi
cifre. In cazul in care survin situatii dupa crearea caroiajului, modificarea se face prin dublarea
caroiajului sau adaugarea semnului minus in fata (-) .

Tehnica de sapatura Wheeler

Pentru un caroiaj topografic, se poate dezvolta tehnica de sapatura Wheeler; aceasta metoda
are la baza cateva elemente. In primul rand, inseamna saparea integrala a fiecarui modul geometric,
rezultat in urma caroiajului; intre fiecare modul se va lasa cate un martor pe care Wheeler il
preconiza la latimea de 1 m a.i. liniile caroiajului se concretiza in teren, in martori cu latimea de 1
m. Conform conceptiei lui Wheeler crutarea martorilor stratigrafici prin saparea intai a modulelor si
apoi a martorilor, prezenta cateva avantaje majore. Prin crutarea martorilor, exista 4 profile
stratigrafice, pentru, intelegerea succesiunii depunerilor si interpretarea lor.
Saparea intai a modulelor si apoi a martorilor, ducea la obtinerea unor martori stratigrafici
care permiteau controlul modulelor din zona supusa cercetarii. Permitea individualitatea muncii.
Existenta acestei retele de martori cu latimea de 1m permitea accesul rapid spre orice punct al
santierului si evacuarea cu usurinta a pamantului sapat. Aceasta metoda privilegia sapatura
stratigrafica si controlul stratigrafic al sapaturii. Toti cei care au folosit aceasta tehnica, nu au admis
saparea martorilor, decat dupa saparea modulilor respectivi.
Aceasta metoda prezinta si cateva inconveniente : fragmenta sapatura (fragmenta suprafata
de cercetat); adeseori, limitele unor structuri construite erau incluse in martorii stratigrafici; latimea
martorilor, insemna scoaterea din circuitul sapaturii, a unui procentaj de 36% din suprafata –creste
riscul de neintelegere complexa a sitului-; incepand cu 1960, latimea martorilor a fost treptat redusa
(20-30cm), incercandu-se limitarea inconvenientelor sistemului sau. Succesorii vor devia sistemul
de caroiaj cu 50-100, pentru reducerea riscului de suprapunere.

Sistemul hexagonal

Este o adaptare a sistemului Wheeler, a fost utilizat in Savoia pentru putin timp, incercand
reducerea inconvenientelor; principalele inovatii: utilizarea unui sistem de triunghiuri, ce formau un
modul de baza, in forma hexagonala (patratul este inlocuit cu hexagoane compuse din triunghiuri);
in practica, realizarea pe teren a sistemului de caroiaj s-a complicat, mai ales ca au aparut si bornele
oblice, in interiorul modulelor, care au complicat demersul stiintific-martorii stratigrafici oblici
distorsionau inregistrarea. Acest sistem a fost repede abandonat .

12
 Sistemul de sapatura in suprafata

Sistemul acesta de tip ,,open area’’ sau ,,aire ouverte’’ este larg raspandit in V Europei. La
inceput a fost utilizat in Danemarca, Olanda si apoi in Franta si Anglia. Aceasta metoda incearca sa
privilegieze sapatura fiecarei unitati stratigrafice. Aceasta metoda, preconiza decaparea cu mijloace
mecanice, a unor mari suprafete, fara conservarea martorilor - saparea unor mari suprafete a.i. sa se
studieze fiecare unitate stratigrafica in integritatea sa utilizata in cazul sapaturii de salvare, pentru
ca decaparea cu mijloace mecanice ducea la reducerea timpului afectat cercetarii arheologice.
In Anglia, aceasta metoda a fost definita, utilizata si explicata de catre Harris si Barcher, iar
in Italia de Carandini. Conform acestei conceptii, caroiajul si diviziunile sale sunt conservate, dar
devine virtual, nemaiconstnad in acel cadru rigid ce functiona in cadrul sistemelor precedente.
Fiecare punct, coordonatele sale, sunt luate in functie de cele 2 axe si adancimi. Aceasta
metoda a incercat definirea fiecarei unitati stratigrafice (contur, volum, continut). Inregistrarea
stratigrafica s-a facut pe etape a.i. la final, la nivelul documentatiei, s-a ajuns la obtinerea intregii
structuri stratigrafice a depozitului arheologic.
Metoda preconiza utilizarea martorilor stratigrafici, nu mai largi de 20-30 cm., ce se
demonteaza in momentul in care, necesitatea înţelegerii globale a unitarii stratigrafice o cere. Acesti
martori puteau fi amplasati oriunde era nevoie de ei si nu intr-un cadru rigid. Aceasta metoda are si
inconveniente: cea mai importanta este dificultatea detectarii precise a limitelor straturilor care,
partial se poate rezolva prin efectuarea unor sondaje, in faza de prospectare iniţiala. Martorii odata
demontati, in conditiile continuarii sapaturii, pot fi prezervati. Înregistrarea stratigrafica se face pe
etape a.î., in final se obtine la nivelul documentului intraga structura stratigrafica a depozitului
arheologic, fiind restituit pe suport hârtie sau calc in totalitate.

Sistemul de sapatura prin pase altimetrice

Pasele altimetrice => sapatura la orizontal pe adancime, ce ignora stratigrafia, ea fiind

reconstituita prin intermediul martorilor stratigrafici. Inconveniente: dificultatea (riscurile) definirii
interfatelor si a delimitarii suprafetelor stratigrafice, prin intermediul artefactelor .
In acest tip de sapatura se pune accentul pe perpendicularitatea sectiunilor pentru a se putea
obtine profile foarte apropiate de realitate
-tipurile de sit>determina tipurile de sapatura
Ex: castru – cetate de piatra
fortificatie de pamant
asezare simpla-nefortificata
-fortificata

necropola a. sectiune cu sectiune

b. sectiune cu suprafata
Inregistrare:
- profile la diferite scari -generale
-detalii
- pe diferite documente se mentioneaza obligatoriu- santierul, numele
obiectivului,punctul, denumirea complexului , scara, data, semnatura si legenda
In cazul unei statigrafi mai complexe se face numerotarea nivelurilor si a complexelor sau
chiar se coloreaza.
Pentru morminte: planul sapaturii trebuie sa cuprinda delimitarea gropii, nivelul de la care
este sapata groapa, nivelul de zacere a scheletului, orientarea.
- pozitia exacta a inventarului
13
 - deatlii de ritual
Fiecare plan trebuie sa aiba o descrierse minutioasa in caietul de sapatura.
-planul general al sapaturii:
 modalitatile de executare
Adunarea, marcarea si ambalarea materialului
arheologic
 codul topografic al santierului
Sigla . Pungi sau pachete.
 Recoltarea- integrala; grija la cazuri deosebite: exfoliere, pictura,
fragilitate.
 Spalarea- cazuri deosebite
-acid sulfuric=m
-acid acetic diluat

 Recoltarea unor tipuri de obiecte- oase, amprenete, carbune, de catre specialisti.

 Tipuri de recoltare
-cu spaclu traditional sau cu bisturiul si penseta
- continutul materialului- seminte, etc.
 Probe pentru polen si pentru sedimentologie
 Registrul inventar al materialului si fiselor de obiecte- planuri speciale pentru
marcarea locului exact al descoperirii pieselor
 Teoretic numarul de inventar trebuie sa corespunda cu numarul fisei.

Analiza materialului arheologic:

I. Prima secventa- pe santier cand se face o analiza determinare si clasificare
primara a materialului.
II. Studiile in laborator- restaurare, conservare, desen, foto
III. Analiza de cabinet- definitivarea planurilor (ansamblu, etc.)
 Se asambleaza totalitatea informatiilor oferite de cercetarile
auxiliare- pe complexe si nivele
 Se studiaza materialul arheologic propriu-zis, studiu pe
complexe, pe nivele si tipologie
 Asamblarea studiului arheologic- studiile auxiliare-> concluzii;
In datare = mare importanta- importurile si influentele
-ex.: -cronologia faraonilor;
-stratigrafia tell-urilor
De mare importanta in stabilirea stratigrafiei: C 14 si metoda varvelor, termoluminescenta
paleomagnetismul (arheomagnetismul)

Analize complexe., spatiale

 Modelul de analiza Trigger

Trigger a definit existenta a 3 nivele de analiza: 1) nivelul constructiei individuale (conceput

ca o unitate de baza morfo-functionala; 2) nivelul ocupational al asezarii (include constructia
individuala); 3) nivelul distributiei asezarilor (trebuie avute in vedere relatiile spatiale ce pot exista
la scara zonala)

14
 Relatiile dintre asezari pot fi studiate mai mult informativ pe baza a 2 niveluri: 3A – nivelul
micilor regiuni geografice, echivalent cu o zona acologica; 3B – nivelul marilor regiuni geografice,
care pot include un numarul mare de zone ecologice.
Nivelul constructiei individuale, trebuie avute in vedere: marimea, forma, metoda si tehnica
constructiei, organizarea interna, diviziunile interioare, activitatea din si in afara asezarii, aspectul
exterior, supra structura, decoratia, functiile activitatii.
Nivelul ocupational al asezarii sau zona rezidentiala, cuprinde mai mult decat locuinta
individuala; studiul analitic al componentelor trebuie sa tina cont de: amplasarea geografica,
numarul si densitatea de locuitori pe locuinta, organizarea interna a asezarii, activitatea din si in
proximitatea asezarii, marcarea exterioara a asezarii.
Forma si continutul acestor 2 niveluri de analiza depind de: tehnologie, economia de
subzistenta, factorii naturali de mediu. Factorii de mediu pot actiona restrictiv, ei nu pot determina
forma si functiile unei asezari.
Nivelul 3 de analiza ( A+B ), ce cuprinde un numar mare de asezari, cu una sau mai multe
zone ecologice, trebuie sa urmareasca urmatoarele tipuri de relatii: spatiale, ecologice, sociale,
politice, intre asezarile cu o comunitate de acelasi tip si intre asezarile cu comunitati diferite.
Trebuie urmarite:
1) Amplasarea geografica a asezarilor si relatiile dintre ele; resursele naturale potentiale,
posibilitatea de comunicare; 2) densitata si distributia asezarii; 3) economia de subzistenta; 4)
distributia asezarii - de activitati specifice (ateliere); 5) nivelul miscarilor sezoniere sau miscarile de
populatii din comunitati diferite de activitati specifice; 6) distributia pietelor; 7) relatiile sociale
dintre comunitati; 8) relatiile politice, incluzand dominatia politica, ierarhiile, centralizarea politica,
activitati militare si religioase, tehnica de pregatire a razboiului, de aparare; 9) exploatarea
diferentiata a acelorasi zone ecologice.
Studierea asezarilor din acelasi nivel este importanta pentru intelegerea dezvoltarii,
evolutiilor ierarhiilor sociale, politice, a aparitiei si dezvoltarii centrelor urbane. Factorii economici,
caracteristicile mediului sunt importante pentru determinarea formei si a trasaturilor acestei
asezari.

IX. Aspecte deontologice:

Cercetarea arheologica este si trebuie sa fie un act de constiinta si de maxima

responsabilitate. Particularitatea acestui domeniu de cercetari consta in faptul ca spre deosebire de
celelalte stiinte istorice distruge documentele pe care se intemeiaza cercetarea. De aici rezulta ca
cercetarea istorica oricat de incompleta sau deformata ar fi ea nu are consecintele unei sapatui prost
efectuate sau incorect interpretate. Daca in cazul cercetarii istorice, documentul poate fi oricand
reluat de un cercetator mai priceput, in cazul arheologiei situatia poate fi considerata ca fiind
catastrofala pentru ca practic este imposibil ca sa mai fie descoperita in teren o situatie identica care
sa reproduca in cele mai mici datalii pe cea distrusa anterior. La aceasta particularitate se mai
adauga caracterul complex al cercetarii arheologice care presupune de cele mai multa ori
colaborarea unor specialisti in domenii diverse, de investigatie, organizare macar in cadrul marilor
santiere, a unor echipe de arheologi si de experti in domenii auxiliare, ca si dotatrea lor cu un
laborator anexa, si cu un numar de tehniceni necesari unor operatii preliminare ca: analize,
identificari, mulaje, reconstituiri, etc. Trebuie sa se adauge faptul ca orice monument sau complex
arheologic reprezinta in egala masura o parte din patrimoniul national, si o parte din patrimoniul
cultural al umanitatii si deci, in consecinta nu sunt indiferente imprejurarile si forma in care aceste
valori sunt descoperite, puse in circulatia lumii stiintifice, si aparate. Totodata nu poate fi neglijata
imprejurarea ca cercetarea arheologica se subliniaza efortului de reconstituire integrala a istoriei
umanitatii, ca atare nu are valoare decat in masura in care se rezolva problema. Vanatoarea de
obiecte, fie ele de valoare artistica deosebita nu poate constitui obiectul unui asemenea efort de
cercetare. Complexitatea sarcinilor demersului arheologic si particularitatile acestui tip de cercetare
fac necesara organizarea invatarii arheologiei la un nivel care sa corespunda acestei exigente, cu
cat munca arheologului presupune o dubla pregatire: o pregatire teoretica care consta din asimilarea

15
principiilor si metodelor cercetarii arheologice, stapanirea metodei criticii arheologice in vederea
interpretarii, observatiilor si materialului din teren. In al doilea rand trebuie sa aiba o serioasa
experienta practica incepand cu studiul efectuarii sapaturii, inregistrarea rezultatelor sale, manuirea
instrumentelor necesare, luarea de probe, realizarea de mulaje, etc. In sfarsit, in conducerea
cercetarii de tip modern, arheologia trebuie sa dispuna de pregatirea necesara care sa-i permita nu
numai colectarea de probe si furnizarea de elemente in redarea studiilor de laborator ca sa poata sa
verifice datele pe care le primeste de la specialistul dintr-un domeniu auxiliar de cercetare. De
asemenea sunt necesare notiuni elementare de protectia muncii si administratie.
Pentru buna desfasurare in teren, arheologia are nevoie de un minim de dotare tehnica.

X. Elemente privitoare la evolutia tehnologiei

1. Recoltarea si prelucrarea unor materii prime organice.

Os, corn, fildes.

Studiul pieselor din acest tip de materii prime este in generel mult mai dificil de efectuat in
primul rand datorita caracterului relativ perisabil al lor. In functie de datele pe care le avem la
dispozitie se pare ca cea mai timpurie utilizare a unor fragmente osoase pare sa se confunde cu
inceputurile umanitatii. Un exemplu in acest sens il constituie fragmentul de os purtand urme de
folosire descoperit la Omo (Etiopia) si fildesul lustruit din stratul I de la Oldoway (Uganda). In
etapele urmatoare ale paleoliticului inferior si mijlociu au continuat sa fie folosite fragmente de
oase, transformate prin percutie, unele dintre ele fiind transformate in unelte (razuitoare,
impungatoare). Ex: cele descoperite la Lazaret, Terra Amat, Mas des Caves.
Pobabil ca in anumite cazuri fragmente de os au fost utilizae ca percutoare, dar in aceasta
situatie este practic vorba de o utilizare secundara in tehnica cioplirii.
Abia in paleoliticul superior se constata prelucrarea in mod curent a acestor materii
concomitent cu inventarea unei tehnologii avansate.
In tehnologia prelucratrii acestor materii primul pas a fost marcat de utilizarea
percutiei.Ulterior au fost utilizate si alte instrumente: Daltita- pentru taiatul baghetelor subtiri,
decupare si perforare.Odata pusa la punct aceasta tehnologie specifica au fost lucrate tipurile de
unelte caracteristice paleoliticului superior.Intre ele pot fi enumerate varfurile de lance, propulsorul,
harponul.
In cadrul culturilor peleolitice au fost studiate numeroase alte tipuri de unelte, obiecte de
podoaba, pe baza carora au fost intocmite liste tipologice.
Una dintre acestea este aceea propusa de H. Camps-Fabrer si de I. Barandiaran, pentru
paleoliticul superior din Pirineii Occidentali, si care cuprinde 81 de tipuri principale subdivizate in
196 de tipuri secundare. Liste asemanatoare au fost efectuate pentru industriile de os din alte
regiuni de exemplu pentru Europa centrala(St. si J. Kozlowski). Dar prin aceste incercari nu s-a
ajuns la rafinamentul intalnit in analiza materialului litic. Actualmente tendinta cercetarii
moderne este de a se ajunge la elaborarea unor tehnologii standard, bazate pe o mai amanuntita
descriere a tuturor partilor componente a unei piese din os-fildes sau corn, prin aplicarea unor
masuratori riguroase, ca si prin extinderea principiilor statistice sau cantitative. Oricum, studiul
tipologic al instrumentelor din os, fildes si corn furnizeaza, alaturi de utilajul litic un criteriu solid
pentru elaborarea unei cronologii relative a paleoliticului superior.
Odata cu trecerea la Holocen, osul, fildesul si cornul nu au incetat sa fie utilizate,
dimpotriva, se asista la multiplicarea tipurilor de uneltelucrate din os si din corn.In acelasi timp se
inregistraza o scadere a impottantei osului si cornului ca suport pentru realizarea unor opere de
arta.In neolitic sau epoca metalelor, osul, cornul si fildesul apar sub forma unor mici ustensile-ace,
sule, impungaroare, unelte-undite, harpoane, sapaligi, manere, seceri, figurine (exemplu: idoli
decupati din arealul cultural Gumelnita; obiecte de podoaba sau de port: ace, bratari, perle-

16
exemplu: siragurile de piese din corn de cerb din aria culturii Lengyel ****** din os sau fildes
cunoscute pana tarziu in epoca migratiilor-; piese de harnasament- psali, etc.

Lemnul

Nu poate exista nici o indoiala asupra faptului ca lemnul a fost o materie prima importanta
inca de la originile umanitatii si ca a fost folosit in proportie probabil egala cu piatra, cel putin in
perioadele climatice si in zonele in care vegetatia era abundenta.
Faptul ca lemnul are un grad de perisabilitate extrem de ridicat, explica numarul mic de
descoperiri de obiecte de lemn, ele conservandu-se numai in medii lacustre si in turbarii sau in
conditii de climat excesiv de rece sau de cald, dar lipsit de umiditate.
Utilizarea lemnului este determinata in primul rand de posibilitatea de a fi gasit si
prelucrat.In general, lemnul putea fi prelucrat cu unelte relativ simple cu ajutorul unor topoare de
piatra, dalti, pene, ic-uri. Se mai putea folosi focul in mod dirijat (ex:pentru scobirea trunchiurilor
de copaci in vederea obtinerii unor monoxile).
Un moment important din punct de vedere tehnic l-a constituit inventarea in epoca
bronzului a fierastraului.
Lemnul a cunoscut utilizari extrem de diverse de-a lungul timpului.
 In principal in constructii- locuinte, locuinte lacustre(locuintele lacustre elvetiene),
temple, poduri
 In realizarea unor elemente defensive- palisade
 Unelte- sapaliga, lopata, plugul; propulsoare
 Arme- maciuci, arcul cu sageti, curse, carlige pentru undita
 Recipiente de lemn
 Transport - barci, monoxile, corabii
 Drumuri

Scoarta a fost folosita pentru poditul locuintelor si uneori pentru ambarcatiuni si recipiente.
Suvite subtiri de coaja de mesteacan au fost folosite la decorarea unor vase. Exemplu: piese
apartinand culturilor Cartaillad si Elgalzville(Elvetia), la care efectele de culoare au fost obtinute
prin incrustarea lor cu coaja de mesteacan.

2. Pirotehnologia.

In cadrul studierii evolutiei umanitatii de-a lungul timpului, cea tehnologica ocupa un loc
din ce in ce mai important in cadrul eforturilor depuse pentru o mai buna cunoastere si mai ales
evaluare a pozitiei fiecarei regiuni si grupari umane in cadrul larg, general.
Studiul asupra producerii, utilizarii si conservarii energiei in principal mecenice si termice,
reprezinta de aceea un capitol privilegiat. In cele ce urmaeaza, dorim sa ne ocupam doar de energia
tarmica rezultata din combustia unor substante solide- in principal lemnul.
In general se admite- pana in przent- ca folosirea focului nu poate fi pusa in paralel cu
realizarea si utilizarea uneltelor de piatra cioplita, ci mai curand cu aparitia lui Homo Erectus, deci
aproximativ cu 1.5 milioane de ani in urma. Pentru aceasta perioada situatia este diferita pentru ca
demonstrarea existentei unui “foc” in sine nu spune nimic. Practic a trebuit sa fie demonstrata
realitatea combustiei propriu-zise si mai ales caracterul sau intentional. Cel de-al doilea caracter din
punct de vedere arheologic s-a dovedit a fi foarte dificil de realizat.

Primele surse de combustie

Cele mai vechi urme de combustie cunoscute pana in prezent sunt in general destul de putin
concludnte: in asezarea Fx j j 20 Est de la Koobi For a- In Kenia- au fost descoperite pete de
pamant decolorat de 30-40 cm in diametru si cu o grosime de 10-15 cm. Analizele paleo-magnetice
17
efectuate (Barbelti) au permis observarea existentei unor anomalii ”in situ” datorate fara indoiala
unor combustii, dar caracterul intentional nu este foarte clar.
Situtia este coparabila si in cazul sitului de la Chesowanja (Kenia) dintr-un nivel datat
1,42±0.07 milioane ani. Aici, numeroase mici fragmente de argila arse au fost descoperite in
mijlocul resturilor faunistice si litice, dispuse pe o suprafata care depase 20m2. Una dintre bucati
prezenta un magnetism remanent ridicat, compatibil cu cel rezultat in urma unei combustii fara insa
ca acesta situatie sa fie sigura.
La Bodo (Etiopia) conuri de pamant ***** s-au dovedit a fi efectiv arse dar fatura prezentei
lor parea a fi mai curand dovda unei combustii naturale, decat artificiale. O situatie asemanatoare s-
a dovedit a fi si la Gadet (Etiopia) unde pietre arse puteau fi si anterioare omului.
Primele vetre amenajate
Relativ numeroasele sapaturi efectuate in Africa in periode aproximativ contemporane celor
amintite mai sus sau chiar mai tarzii nu au oferit nici o dovada in sprijinul ideii focul era produs si
utilizat in mod intetionat (= Acheuleanul vechi si mijlociu african)
Concluzia a fost aceea ca pentru acea perioada, focul nu era inca “domesticit” si deci nu
caracteriza viata omului.
Au trebuit sa treaca cateva sute de mii de ani pentru a gasi dovezile sigure ale “domesticirii”
focului si a construirii instalatiilor corespunzatoare.
Dovezile cel mai vechi in acest sens le-au oferit doua asezari: cea de la Azikh (Azerbaijan)
unde dintr-un nivel atribuit Acheuleanului vechi a fost evidentiata o vatra langa peretele unei
pesteri. Conform autorului acest nivel data din Mindel-ul vechi si era imediat posterior inversiunii
magnetice Bruknes/Matugama ceea ce a facut din aceasta vatra practic cea mai veche instalaie de
acest tip din lume. Cu toate acestea, unele date suplimentare (stratigrafice si faunistice) nu exclud o
datare mai tarzie.
Cea de-a doua asezare, care ridica probleme de acelasi tip, este cea de la Su-ku-tien
(Zhonkondian)-China, care mult timp a fost considerata ca fiind asezarea cea mai veche in care
folosirea focului a fost atestata- indirect-sub forma unor lentile de cenusa si oase arse. Caracterul
intentional al combustiei demonstrate aici a fost mult discutat, elementele utilizate ca fiind
probatorii, nefiind de fapt concludente. Abia cu nivelul IV (= 300000 ~) elementele privind
caracterul intentional devin mai convingatoare.
In Europa, vetrele apar aproximativ intr-o perioada veche de 400 de mii de ani i.e.n, sub
forme bine structurate care nu lasa loc dubiilor. Ar trebui sa mentionam ca folosirea focului nu pare
sa se fi generalizat la nivelul acestui palier cronologic, desi numarul acelora in care apar dovezi
concludente creste neincetat.
Folosirea regulata a focului, pare sa caracterizeze abia paleoliticul mijlociu. Cele mai vechi
asezari din acest punct de vedere par a fi cele de la Vestesszölös (Ungaria) = peste 370000,
Achenheim III (Alzacia), Lunel Viel (Herault- Franta), Terra Amata- Nisa (Franta)-baza
depozitului = 380000.
La un nivel cronologic imediat superior apa asezarile de la: Araga (nivelul superior),
Torralba, Anbrona, Orgnac III, Biache Saint Vast.
Practic, de la palierul cronologic 350000/400000 se poate vorbi despre generalizarea
folosirii focului, generalizare demonstrata de existenta vetrelor de foc bine structurate.
Dar, din acest moment, intrebarea esentiala se impune: care este cauza pentru care focul a
fost “domesticit” atat de tarziu in comparatie cu momentul producerii uneltelor de piatra? Din punct
de vedere tehnic, producerea uneltelor de piatra prin intermediul tehnicilor abia amintite este mult
mai dificila decat producerea si utilizarea focului? Care este explicatia? Mai ales ca este evident ca
hominizii puteau percepe usor avantajele oferite de utilizarea lui: incalzire, iluminare, prepararea
uneltelor, etc.
Solutia acestei situatii aparent paradoxala a fost data de analiza nu in primul rand a
motivatiilor care ar fi putut duce la domesticirea focului si de analiza dificultatilor si restrictiilor pe
care ar fi trebuit sa le I nfanga pentru a-l putea utiliza.
Din acest punct de vedere este evident ca utilizarea focului avea cateva consecinte:
 Cresterea cantitatii de munca necesara obligatorie

18
  O diviziune a sarcinilor(achizitionarea combustibilului nu se poate face in timpul
expeditiilor de vanatoare)
 Asigurarea surselor de combustibil in permanenta
 Transportul combustibilului
Pe de alta parte se pare ca folosirea focului a avut alte cateva consecinte: una din acestea
este aceea ca probabil acum a fost creat obiceiul de a manca in comun intr-un loc comun. Este deci
posibil ca utilizarea sa sa fi antrenat un ritm nou al activitatilor cotidiene, care din individuale
devin colective.
Dupa toate aparentele, domesticirea focului este insotita de o reorganizare a activitatilor in
cadrul grupei, reorganizare care a constituit (poate!) obstacolul major in calea unei utilizari foarte
vechi.
De altfel epoca aparitiei primelor vetre corespunde in mod sensibil unor mai multe inovatii
majore in industria litica: percutorul moale, metodele de debitaj Levallois si dubla simetrie axiala si
transversala a pieselor bifaciale.
Toate marturisesc despre capacitatea de abstractizare crescuta care este posibil sa fi fost in
sine o conditie necesara a domesticirii focului.
Interesant este si faptul ca pe plan biologic, aceasta perioada corespunde aparitiei
hominizilor in Europa, caracterizati printr-o mobilitate accentuata in raport cu cea a lui Homo
Erectus clasic.
Daca dorim sa sintetizam, utilizarea focului pare sa fi fost in principal o etapa legata mai
mult de posibilitatile de organizare si abstractizare decat de ordin tehnic in sensul strict al
cuvantului.

Instalatii

Vetrele

La inceput ele constau din simple zone restranse ca suprafata pe care se facea si intretinea
focul, ulterior ele aparand si ca zone adancite in interiorul carora se depuneau materialele
combustibile si se facea focul.
Din neolitic au aparut vetrele cu gardina realizate din lut sau piatra, facute cu dublu scop de
a proteja focul si de a pastra caldura, deci de a-i mari efectul. O categorie speciala o constituie
vetrele pentru care ca element protector in locul lutului sau a pietrelor au fost folosite panouri mari
de ceramica= vetrele pithoi(ex: Macedonia-Heurtley)
Uneori, in “patul” de amenajare al vetrelor apar pietre cu dimensiuni si forme diferite(plate
sau prundis), integrate stratului de lut cu scopul de a pastra caldura, deci inca un procedeu de a mari
eficienta. Alteori in locul acestor pietre erau folosite fragmente ceramice. In unele cazuri cu scopuri
rituale erau vase intregi sparte “in situ”. Vetrele pot prezenta niveluri de refacere.
Vetrele mai pot fi fixe sau mobile=tipsiile.
Pot fi plasat in interiorul unor structuri de locuire sau a unui spatiu liber dintre acestea.
Cuptoarele

Tot din neolitic isi face aparitia cuptorul casnic.Ele sunt cunoscute pe spatii foarte largi din
China (Pan-Po-Ts’un) si pana in Balcani(Dimini, Sesklo). Si ele pot fi amplasate in interiorul
structurilor de locuire, printre ele sau in afara asezarii (din cauza pericolului potential pe care il
reprezntau pentru securitatea asezarilor).
Din punct de vedere al tehnicilor constructive ele au fost impartite in trei tipuri:
1. Cuptoare sapate in bloc de lut, de regula plasate in interiorul lociuntelor;uneori
prezentau vatra podita cu carbuni sau pietre.
2. Cuptoare realizate din pietre, fara nici un fel de liant=pietrare, cu vatra podita cu
lespezi de piatra.
3. Cuptorul cu vatra realizata din structuri succesive din lut si prundis si cupola
construita si ea din piatra si lut (Sitagroi-Tracia greaca). Se pare ca in paralel au fost
19
 folosite si instalatii de tip “test” in principal pentru coacerea painii (Mesopotamia-
complexele de tip El Obeid)
Primul tip de cuptor nu poate fi legat de o anumita perioada, zona geografica sau complex
cultural. Apare in neolitic si persista pana in epoca medievala.
Al doilea tip de cuptor are o arie de difuziune mai clar conturata. Este tipic in general pentru
zonele cu climat mai rece si umed-ex: slavii rasariteni; complexe culturale databile din a doua
jumatate a secolului VI(Ipotesti-Candesti;Ciurel, Dridu). De obicei numai in cazuri exceptionale
sunt gasite intregi, ele fiind apoi reconstituite.

Utilizarea focului
 Prepararea hranei – coacere, frigere, fierbere - nu a fost posibila decat in conditiile
aparitiei recipientelor
 Aparare – pentru haituirea animalelor
 Iluminat
 Conservarea prin fum
 Incepand din neolitic a fost utilizat si pentru defrisare
 Conservarea proviziilor – arderea gropilor de bucate
Pe masura ce omul a stapanit din ce in ce mai bine producera si controlul energiei cu
ajutorul focului s-a trecut la olarie, metalurgie, producerea materialelor de constructie, minerit,
realizarea faiantei, smaltului, sticlei, prepararea sarii, etc.
Focul a jucat un rol important si in cadrul practicilor religioase – funerare sau nu element
purificator sau justificator, etc.

Ceramica

Odata cu evolutia umanitatii si studierea ceramicii a inceput sa beneficieze de o gama larga

de analize pentru a determina tipul de materie prima utilizata, sursa de materie prima utilizata,
tipurile de degresanti utilizati si tehnologia folosita pentru modelarea si realizarea vasului.
Dintre numeroasele tehnologii bazate pe producerea si controlul temperaturii (bazata pe
energia termica) una dinte cele mai importante, si in orice caz, prima in ordine cronologica este
ceramica (ex: Kerameikos – cartier al Atenei). Descoperirile facute pana in prezent demonstreaza
anterioritatea ceramicii, existand chiar opinii care afirma ca originile prelucrarii lutului trebuie
cautate inca in paleoliticul superior (figurinele de lut de la Dolni Vestoniće – Cehoslovacia). Chiar
daca au sau nu dreptate cei ce vad astfel de legaturi, trebuie sa subliniem urmatoarele:
 Aparitia producerii ceramice trebuie pusa in legatura cu sedentarizarea oamenilor, deci in
legatura cu agricultura;
 Intre sedentarizare si producerea ceramicii exista un raport de anterioritate in favoarea
primeia;
Exista si opinii contrare privitoare la faptul ca nu ar exista un raport de anterioritate ci de
sincronism intre cele doua fenomene, bazate pe descoperirea la Byblos in contexte foarte
interesante- de ceramica nearsa, succedata de un nivel in care aceasta lipseste cu totul. In acelasi
sens sunt amintite situatiile de la Ganj Dareh (Iran) de unde se cunosc cele mai timpurii vase de
ceramica ~7000 ien, dar in contexte asemanatoare cu cele de la Byblos. Consideram ca nu sunt
edificatoare.
Daca studiem in stransa corelatie datele oferite de tipologie si mai ales de tipologia statistica
si stratigrafica cu datele C14 , majoritatea cercetatorilor au ajuns la concluzia ca foarte probabil
producerea ceramicii poate fi considerata ca un fenomen cu aparitia concomitenta multipla si mai
putin unul de difuziune.
Intre diversele piese de ceramica realizate de om de-a lungul timpului, olaria ocupa un loc
central. In primul rand datorita cantitatii, a varietatii formelor si a bogatiei decorului, i-a oferit
intodeauna posibilitati diverse de interpretare si in acelasi timp de stabilire a unor elemente in chip

20
cert studiul ei poate contribui la delimitarea unor arii culturale si la definirea unor schimbari sau
evolutii, a unor contacte culturale sau adesea la incadrari cronologice mai stranse.
De asemenea studiul ei poate oferi detalii extrem de interesante din punct de vedere tehnic
(modelaj, ardere, degresanti).
In general folosim termenul de degresant pentru a desemna anumite substante, care incorporate
in lutul moale ii imbunatatesc acele calitati fizice, in principal evitarea craparii. De-a lungul
timpului au fost utilizate diverse tipuri de degresanti de origine vegetala: paie, pleava, nisipuri cu
diferite granulatii, cochilii de scoici, melci, pisate, sau alte fragmente ceramice maruntite
De aceea, ca si in cazul inventarului litic se impune recoltarea intregului material ceramic
dintr-o asezare si renuntarea la selectarea sa.
In studierea ceramicii exista doua categorii de informatii:
1. Arheologice- de natura tipologica in primul rand: forma, decor si structura
2. Tehnice: pasta si caracteristicile sale: tip de ardere, degresanti, finisaj interior/exterior;
maniera realizarii decorului; procedeele tehnice folosite- ex: pictura-ardere, incrustare,
incizie, excizie, canelura, barbotina,etc
In cazul detaliilor tehnice, acestea de multe ori pentru a fi definite este nevoie de studiul cu
microscopul sau de diferite analize fizico- chimice. De exemplu: primele analize fizico-chimice au
fost facute inca din secolul XIX pentru stabilirea tipului de argila folosit (caolinit, ilit, etc.),
prezenta sau absenta unor compusi, situatie care poate fi intentionala si de cele mai multe ori
tehnologica; pentru stabilirea tipului de degresant (nisip, paie, pleava, cioburi si cochilii de melci si
scoici pisate, mai rar oase si diverse roci pisate.).
Un pas inainte l-a reprezentat utilizarea microscopului petrografic. Astfel analiza unui
numar de peste 30.000 de probe prelevate de ceramica cu smalt pictat din doua bazine fluviale- Rio
Grande si Gallisteo - au permis studierea aproape completa a acestora, delimitarea centrelor
productive, a arealelor de difuziune, caile si metodele prin care se realiza schimbul.
In masura in care vasele apoi produsele sunt difuzate in cadrul unui proces de schimb, in
acest areal, aceasta va permite declararea tipului de relatii existente in cadrul comunitatii
producatoare
Studii asemanatoare, complexe au fost efectuate pe alte loturi de ceramica, intre care cele
care se disting prin acuratetea rezultatelor sunt cele de la Micene care provin din doua complexe
cunoscute sub numele de “Casa negustorului de vin” si “Casa negustorului de ulei”. In aceste doua
cazuri analiza formala arheologica ca si cea mineralogica a probei de ceramica a permis observarea
si delimitarea provenientei (patru ateliere) si studierea in detaliu a legaturilor cu Creta si deci
stabilirea caracterului acestora.
In cadrul diverselor tipuri de analize care se fac in vederea urmaririi unor aspecte
tehnologice se studiaza – analizele cu raze β, fluorescenta de raze X, stabilirea gradului de
permeabilitate a apei (stabilirea curbei de absorbtie), natura degresantilor, modelajul si finisajul.
Din punct de vedera al modelajului trebuie facuta distinctia: modelajul facut numai cu mana
si cel efectuat la roata. Modelajul ceramicii la roata a fost mult timp considerat si continua sa fie
inca considerat drept un element esential in evolutia tehnologica a umanitatii. In general se
considera ca roata olarului a fost innventata in Orient si/sau Grecia, intr-o perioada probabil
timpurie sau mijlocie a epocii bronzului.
Se considera in general ca roata olarului, folosirea ei se datoreaza fenomenului de difuziune
relativ lent. Aceasta conceptie pare fi confirmata de persistenta ceramicii lucrata cu mana in unele
zone pana tarziu in mileniul I en, in multe zone chiar pana in primul sfert al mileniului II en.
In general in Europa se considera ca roata olarului s-a difuzat prin intermediul civilizatiilor
greaca si romana, cele doua tipuri de modelaj coexistand.
Dar cercetari relativ recente au demonstrat in arealul culturii Cucuteni inca din mileniul IV
ien dovezi certe de folosire si existenta a roti olarului intr-o varianta primitiva (exemplu: desene
V.I. Merchevici, St Cucos, L. Ellis). Existenta acestei instalatii este singura in stara sa explice
convingator calitatea deosebita a ceramicii cucuteniene, varietatea formelor si mai ales simetria si
finisajul perfect. Nu este exclus ca aceasta instalatie primitiva sa fi fost folosita inca de la nivelul
culturilor neoliticului dezvoltat- Precucuteni si Boian.

21
 Probabil ca la sfarsitul eneoliticului, in legatura cu migratiile indo-europene, folosirea sa sa
fi incetat pentru o perioada (in orice caz nu avem dovezi concrete), dar este posibil sa fi fost reluata
in epoca bronzului. In aceste conditii este dificil inca de afirmat o anumita anterioritate a unei zone
fata de alta si mai curand avem de-a face cu un fenomen de aculturatie.
In ceea ce priveste modelarea cu mana in general materialul rezultat din sapaturi ne ajuta
mai putin, putand doar sugera uneori tehnicile utilizate.
Din punct de vedere al tehnicilor se afirma existenta si utilizarea a doua tehnici: una
asemanatoare cu cea a scobitului unui bulgare de lut, obtinandu-se vase cu profile simple, de obicei
tronconice.
De fapt, tehnica cea mai raspandita pare a fi cea cunoscuta sub numele de “au colombin”
care consta din realizarea unor “benzi” de lut, care prin lipire se atasau una de alta realizandu-se
vasul. Cea ce este important de subliniat este faptul ca aceasta tehnica constituie un important pas
inainte si pentru ca in acelasi timp explica aparitia rotii olarului. In timpul modelajului “au
colombin” vasele se faceau cu ajutorul ambelor maini ceea ce impunea depunerea sa pe un suport.
In studiul ceramicii, din punct de vedere tehnologic cateva aspecte importante sunt
determinate de “tratamentul” vasului dupa modelaj. In unele cazuri, dupa ce se modela vasul, acesta
era cufundat “intr-o baie” de lut fin care avea drept scop principal sa acopere toate porozitatile
lutului initial si uneori avea si un scop estetic de a infrumuseta vasul sau chiar de a servi drept
suport pentru realizarea unui decor.
Mai tarziu s-a folosi procedeul adancirii unei pelicule(smalt sau firnis) care era apoi ars a
doua oara in cuptoare si care avea un dublu scop: asigurarea impermeabilitatii si infrumusetarea.
In multe cazuri se observa faptul ca ceramica atat la exterior cat si sau mai ales la interior
era lustruirta de regula cu o spatula de os, dar aceasta se putea realiza si cu o bucata de piatra sau
lemn in acelasi scop, al impermealizarii.
Dintre tehnicile folosite la producerea ceramicii arderea ocupa un loc extrem de important.
La inceputul producerii sale si chiar si dupa aceea in anumite zone si contexte culturale vasul
modelat din lut, dupa ce era lasat sa se usuce la soare sau la umbra era ars in foc, alteori in gropi si
abia mai tarziu in cuptoare special construite pentru acest lucru. Existau categorii de decoruri care
se realizau inainte de ardere, altele dupa ardere. Exista tipuri de decor care solicita 1 sau 2 recoaceri
ale vasului – este cazul decorurilor pictate consecutiv.
De regula tipul de cuptor folosit era acela compus din doua camere, una de foc si alta de
ardere. Acest tip de cuptor a fost cel mai răspândit, începând încă din neolitic si a cunoscut de-a
lungul timpului doar unele modificări. Cele doua camere erau despărţite de “grătar” care era o placa
de lut cu perforaţii complete sau incomplete. Placa era susţinută de un “picior” (alcătuit din diverse
materiale - la început din lut crutat, alteori din alte materiale, cărămida, piatra, etc.) sau chiar un
perete transversal.
Studii de arheologie experimentala si analogii etnografice ca si studiul ceramicii din săpături
au demonstrat ca aceste instalaţii puteau atinge temperaturi înalte de peste 1000˚ C ~ 1100-1200˚ C.
Desigur ca pentru a atinge astfel de temperaturi o mare importanţă o avea si tipul de
combustibil folosit si durata arderii si materiile prime - apa, lutul, degresantul. Cercetari de natura
sa reconstituie aceste procedee tehnologice au demonstrat aceasta. Au fost descoperite centre de
olarie datand din neoliticul mijlociu la Olinth (Grecia) , eneolitic- cultura Cucuteni- Dumesti
(Vaslui) - atelier si de decorat vase, la Sévrier, Franta (epoca bronzului) , sau la Haçilar(Anatolia) ,
Atena-cartierul Kerameikos, Micia, (epoca romana), Suceava si Iasi pentru epoca medievala.
In general se tinde spre folosirea unui cod general al culorilor si un cod general al solurilor-
Munsell Soil Colour Charts.
In ceea ce priveste ceramica din punct de vedere arheologic prevaleaza studiul tipologic care
este deseori asociat cu acela al functionalitatii.
De regula ceramica constituie tipul de material ce apare in cantitatile cele mai mari si de
aceea s-au facut eforturi considerabile si indelungate pentru a se elabora un limbaj controlat comun
si mai ales o tehnica a analizei formelor si decorurilor, la fel, unitara. Pot fi amintite aici printre
altii studiile lui A. Shepard, M.R. Sáranie Vivien si Guereschi, care prin intemediul lor au incercat
sa diminueze intr-o masura mai mare sau mai mica subiectivismul unor descrieri. Din pacate nu s-a

22
ajuns inca la o situatie generala, unanim acceptata, nici macar la nivelui unor microzone geografice
sau culturi arheologice.
Oricum in cazul analizei ceramicii trebuie avuta in vedere (analiza morfologica):
 Forma vasului si partile sale componente;
 Raporturile(chiar matematice) intre aceste elemente;
 Descrierea elementelor importante=margine- buza, buza- fund;
 Decorul, compozitia decorului- elementele constitutive, tehnicile folosite: incizia,
excizia, spatulare, canelare, pictura. Maniera de repartizare a decorului pe suprafata
vasului- banda decorativa, camp, metope
-Vasele ce imita pe cele de metal
-Vasele cu decor in relief- tipare sau baterea pe un negativ sau pozitiv de piatra
-Vase cu decor aplicat- braie proeminente, motive umane sau animaliere
-Vase cu decor incrustat
Studieul ceramicii a fost utilizat si pentru a se ajunge si la concluzii
de ordin economic
 Cantitatea de ceramica si numarul vaselor=efortul necesar(numarul de
oameni/numarul de zile/cantitatea de materie prima/lemn-energie)
 In Mesopotamia s-a analizat numarul si capacitatae recipientelor pentru apa:
transport, inmagazinare- numarul de indivizi-distanta fata de sursa de apa.
Din lut ars s-au produs si alte obiecte. Printre cele mai renumite sunt caramizile si
caramizile smaltuite folosite in decorarea monumentelor civilizatiei akkadiene si in general in
bazinul Tigrului si in cel al Eufratului.
In Grecia, inca din epoca bronzului sunt folosite tiglele.
Apar apoi si seceri, forme pentru turnat, pentru copt, conducte pentru aductiunea sau
evacuarea apei, figurine, statui, opaite, obiecte de podoaba, piese de joc.
Studiul ceramicii are importanta si pentru cronologia relativa. Ex: ceramica pictata
Cucuteni- analizele lui H Schmidt.
Aceiasi situatie pentru ceramica miceniana, efectuate de A. Furumark si continuatorii sai,
din care rezulta fazele de evolutie ale civilizatiei miceniene.

XI. Metalurgia
O lungă perioadă de timp opiniile unanime ale cercetatorilor au fost convergente în sensul
că prelucrarea metalului este indiscutabil legată de ce aparitia şi producera ceramicii, de experienţa
pe care diversele comunitaţi umane au căpătat-o, în domeniul prelucrării şi mai ales controlul
energiei termice. Logic aşa şi părea să fie evoluţia firească.
Dar câteva descopiriri destul de recente par să schimbe lucrurile .
Astfel în nivelele de locuire databile în mileniul X î.e.n. de la Antalya(punctele Belalibi şi
Belabaşi) au fost descoperite minereuri metalifere – oxid de fier.
La Cayönii, în nivelele atribuite începutului mileniului VII î.e.n. au fost descoperite practic
cele mai vechi obiecte din metal – cupru, relativ curat, cu puţine impurităţi. Aceste obiecte par să fi
fost lucrate prin forjare la rece. Analizele acestor obiecte, nu au fost concludente din următorul
punct de vedere: cuprul folosit a fost nativ sau nu. Foarte probabil ca el a fost totuşi nativ.
Din prima perioadă – cea marcată de descoperirea din zona Antalya – se pare că nu putem
vorbi de o metalurgie propriu-zisă. Cu atât mai mult cu cât unele varietăţi de minereuri puteau fi
„prăjite” în scopul obţinerii unor coloranţi, deci nici nu erau stinse pentru a se reduce metalul din
ele.
O noua fază este marcată de „apariţia”, de folosirea unui alt metal- plumbul într-o perioadă
următoare celei marcate de descoperirea de la Cayönii.
Oricum, se pare că încă din prima perioadă a mileniului VI î.e.n. era practicată reducerea
minereurilor oxidice.
Pasul următor este arcat de descoperirile de la Can Hasan (Anatolia), unde este documentată
tehnica turnării aramei în tipare într-un nivel atribuit sfârşitului mileniului VI şi prima jumătate a
mileniului V î.e.n.
23
 Etapele ce urmează se caracterizează printr-un procedeu metalurgic care marchează un salt
extrem de important: alierea cuprului. Este fără nici o îndoială faptul că acest procedeu a fost
cauzat la început de folosirea unor zăcăminte naturale polimetalice. Aşa se explică astfel apariţia
unor piese din cupru arsenical în medile neolitice în nordul Caucazului (v. Selinhanov)
Aceeeaşi situaţie pare că este şi în Anatolia, unde î mileniul IV î.e.n. cunoştem de asemenea
piese de cupru arsenical
În orice caz, alierea cuprului cu diferite alte metale a dus în mod clar la apariţia şi folosirea
bronzului. Consecinţa a fost că treptat au început să fie exploatate şi zăcăminte de cositor şi apoi de
plumb sau anitimoniu.
Din puct de vedere tehnic dificultăţile sunt aceleaşi.
Diferenţa rezidă acum că piesele din cupru arsenical pot fi prelucrate şi prin forjare, bronzul
nu poate fi prelucrat decât la cald, prin turnare. Totodată obţinerea bronzului de bună calitate
presupune obţinerea unui aliaj în cantităţi precise 90% cupru şi 10% Staniu, în timp ce arsenicul nu
are nevoie de un procentaj exact. În mileniile următoare, progresele realizate în metalurgia aramei
şi bronzului se materializează în diversificarea tipurilor de obiecte de metal şi în producerea unor
piese cu o tipologie şi decoraţie complicată – statuete, vase, piese de mobilier, ceeace presupune
stăpânirea unor tehnici complexe de turnare, cum este aceea cerii pierdute. În paralel cu aceste
progrese începe folosirea altor metale, respectiv argint şi fier, la început în stare brută, de minereu.
La Koruku tepe (Turcia) de exemplu într-un nivel datat la sfârşitul mileniului IV î.e.n. pentru prima
dată alături de cupru apar piese din argint. În mileniul III îen se datează primul obiect de fier extras
din minereu – o brăţară provenind din câmpia Islahiye. Descoperirea coincide cu semnalarea spre
sfârşitul acestui mileniu a unor piese de fier cu dimensiuni mai mari – pumnalele ceremoniale din
mormintele princiare de la Alaça Hüyük (Anatolia). Lunga experienţă în materie de utilizare a unor
minereuri de fier şi a fierului explică preeminenţa Anatoliei, şi, mai târziu deţinerea monopolului
asupra metalurgiei fierului de către hitiţi.
Două probleme importante se pun legătură cu inventarea metalurgiei. Cea dintâi priveşte
măsura în care este posibil să se stabilească un raport genetic între Anatolia şi Iran şi zonele în care
prelucrarea metalului este de dată mai recentă. Este o problemă dificilă, deşi aparent nu ar trebui să
existe nici un dubiu în ceea ce priveşte soluţionarea ei, diferenţele cronologice sensibile, ca şi unele
analogii tipologice constituind pentru unii cercetători indicii suficiente pentru stabilirea dependenţei
tehnice faţă de Orientul Mijlociu şi Apropiat a restului Lumii Vechi. Dar o serie întreagă de
neconcordanţe semnalate încă de la jumătatea secolului nostru au fost preluate şi dezvoltate de C.
Renfrew şi mai târziu de A. Vulpe în favoarea ideii unei dezvoltări autonome a metalurgiei cuprului
în regiunea balcano-dunareană. Demonstraţia nu s-a oprit la acea zonă ci a fost extinsă de C.
Renfrew şi R. Whitehouse la Peninsula Italică, unde apariţia obiectelor de metal este explicată
printr-o dezvoltare locală pe fondul culturilor neolitice şi în afara contactelor cu lumea egeeană şi
micro-asiatică. Spre aceeaşi soluţie a autonomiei metalurgiei, cel puţin în faza sa timpurie (2500-
2000 î.e.n.) înclină în ultima perioadă şi unii cercetători francezi (G. Champs, Em. Vigneron, etc.).
Argumentul cel mai important pe care se sprijină concluzia lor este bogatul conţinut în antimoniu al
obiectelor găsite în Franţa, situaţie explicată prin folosirea minereurilor locale şi necunoaşterea
altor procedee cum sunt arsenizarea sau aliajul cu cositor sau plumb.
Unele, din acest punct de vedere sunt discutabile mai ales atunci când se întemeiază pe
evidenţa negativă.
În schimb, pentru alte regiuni, este dificil să se admită realitatea difuziunii metalurgiei şi
soluţia unor invenţii paralele, autonome este singura posibilă. Astfel există în acest moment
suficiente date pentru a se demonstra autonomia metalurgiei bronzului în Thailanda, China sau în
continentul American. În alte cazuri însă, dovezi directe şi indirecte atestă dependenţa de centrele
orientale. Sunt de amintit aici şi legăturile clare dintre Asia de vest şi centrele civilizaţiei Harrappa.
După cum se poate pune sub semnul întrebării ideea unei dezvoltări autonome a metalurgiei în
Italia.
Cea de-a doua problemă este legată de ordinea în care s-au succedat dintr-o zonă sau alta,
prelucrarea diverselor metale. Adică de măsura în care etapele observate în Anatolia au fost
reeditate întocmai şi în ariile de difuziune, evident cu decalajul cronologic de rigoare sau nu.

24
 Ori tocmai aici acel element care poate obliga la o oarecare prudenţă în ceea ce priveşte
înţelesul procesului de difuziune. Pentru că o serie de deosebiri nu mai ţin de variaţiile normale
determinate, fie de natura minereurilor utilizate, fie pe inventarea unor procese tehnologice noi, fie
de adoptarea, la tradiţiile tehnologice locale, a unor idei venite din afară.
Dimpotrivă, se constată, o deosebire fundamentală si anume abaterea de la succesiunea
considerată standard.
Astfel, pentru Ciclade, există suficiente elemente în favoarea priorităţii şi importanţei
prelucrării argintului şi a plumbului faţă de cea a aramei şi bronzului. Între argumente sunt de
amintit procentul mare de obiecte din plumb – 40% şi numărul semnificativ de piese de argint şi
plumb, în neoliticul târziu şi Cicladicul Timpuriu I. Abia în Cicladicul Timpuriu II începe să
crească proporţia de peise de aramă şi bronz. Aceste date nu afectează în nici un fel raporturile
genetice dintre Orient şi bazinul egeean.
Cel de-al doilea exemplu îl oferă Columbia unde metalurgia s-a dezvoltat pornind de la cea
a aurului. Este vorba de observaţii din aşezarea de la Iuguapi care a furnizat dintr-un complex datat
la 325 î. e.n cele mai timpurii dovezi (trei fire de aur) ale practicării orfevreziei de pe întreaga
coastă columbo-ecuatoriană, respectiv coasta andină de nord, înainte ca alt metal să fi intrat în uz.
Este posibil ca în acest caz să avem de a face cu o zonă de tranziţie între Anzii Centrali unde
orfevrezia şi prelucrarea aramei sunt mai vechi (Cultura Mochica şi America Centrală unde cele
două tehnici sunt mai vechi cu câteva secole).
Problemele legate de reconstituirea tehnologiei nu sunt nici ele mai puţin complexe. Analiza
obiectelor de metal trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de acumularea tuturor dovezilor
necesare formării statutului metalurgiei în existenţa unei comunităţi date sau a unui complex
cultural. Mai precis de dovedire a provenienţei locale sau de import a obiectelor de metal rezultate
dint-o săpătură. Indicatorii arheologici ai autohtoniei producţiei metalurgice rămân descoperirile de
resturi de la reducerea minereurilor (zgură, lupe de metal, etc.) a setului de unelte legate de
practicarea acestui meşteşug (forme pentru turnat, creuzete, linguri pentru turnat, dălţi, etc.)
descoperirea de piese aflate în diverse stadii de finisare. În acest context se pot cita descoperirea
unor forme de turnat metalul de la Vidra (Giurgiu) şi la Thermi.
Pentru reconstituirea legăturilor de schimb, având în vedere depistarea centrelor de extracţie
şi producţie se porneste de la studiul tipologic al obiectelor de metal, de la detaliile caracteristice
ale procedeelor si motivelor decorative. Pe o astfel de baza s-a putut reconstitui circulaţiile săbiilor
de tip micenian. Tot atât de spectaculoasă este descrierea care a demonstrat importanţa, ca centru de
producţie şi de schimb de la Sărata Monteoru, aici fiind descoperit un tipar pentru turnat în care se
potriveşte perfect un topor provenind din aşezarea din aceeaşi epocă de la Poiana.
De mare dificultate sunt studiile privitoare la tehnologia propriu-zisă, începând cu natura şi
provenienţa metalului sau minereurilor utilizate, cu procedeele de reducere a minereurilor şi
sfârşind cu tehnica de decorare. Trebuie spus că metodele moderne de investigare coroborate cu
datele furnizate de cercetarea de teren şi cu testele de laborator au permis realizarea unui salt
considerabil în reconstituirea primelor faze a metalurgiei, adică reducerea minereurilor deşi nu este
totdeauna uşor să se distingă, prin analize chimice, arama nativă, de cea extrasă din malachit (un
minereu oxidic). De o importanţă deosebită, în atingerea acestui obiectiv a fost punerea la punct a
unor metode care să permită identificarea naturii minereurilor.
Aceasta a mărit şansa reperării vechilor exploatări miniere. Unele metode constau în studii
microscopice pe secţiuni lustruite (şlifuri metalografice) defracţia de raze X, activarea neutronilor,
analiza izotopilor de plumb şi analize spectrale. Aceste metode cărora li s-a adăugat descoperirea
unor galerii vechi a căror funcţionare a putut fi datată prin metode arheologice: descoperirea de
ceramică sau unelte de minerit caracteristice (ex: Ai Bunar- Bulgaria) datări prin C14 şi TL (termo
luminiscenta), descoperiri de cuptoare (în aşezări sau de vaste structuri metalurgice) descoperirea
gropilor pentru obţinerea mangalului. Toate oferă astăzi o imagine mai clară asupra practicării unui
meşteşug care presupune posedarea a numeroase cunoştinţe empirice necesare selectării
minereurilor, dozării aliajelor şireglării temeaturii, reglării oxigenului din cuptor.
Astfel de studii au permis identificarea celor mai vechi mine din Insulele Ciclade (Ayios,
Sostis, A. Silvestros, etc.), a permis datarea perioadei de funcţionare a minelor de la Timua
(Palestina) Rudna Glava,(Iugoslavia), Ai Bunar, (Bulgaria) Rudki, (Polonia).

25
 O altă contribuţie a constat în reconstituirea proceselor de reducere a minereurilor de fier în
La Téne sau romană târzie din Austria si din Polonia Mică.

Instalaţii
Pentru reducerea minereului şi obţinerea metalului, dovezi precise pentru perioadele iniţiale
ale metelurgiei nu exista în măsură suficientă.
În cazul metalelor native problematica este foarte mult simplificată deoarece era suficientă.
În cea de-a doua variantă – adică reducerea metalului din minereu – lucrurile sunt ceva mai
complicate, deoarece se pare că această operaţie se executa prin intermediul prăjirii minereurilor pe
vetre cu dimensiuni diferitesau chiar în gropi. procedeul era relativ simplu, dar era în acelaşi timp şi
rudimentar fără o eficienţă notabilă. Utilizarea sa se pare că a continuat până în pragul primei epoci
a fierului. În orice caz în Europa Centrală, în Hallstattul timpuriu încă mai era folosit acest
procedeu în cazul reducerii metalului.
Mai târziu încep să fie folosite cuptoarele care fără îndoială au avut drept puc de plecare
cuptoarele de olarie. Şi în cazul acesta apar două camere: una pentru foc, cae de-a doua pentru
minereu, despărţite placa cuptorului, sprijinită ala rândul ei de un plan central sau zid median.
Cea de-a doua cameră destinată minereului avea de regulă o formă tronconică şi prezenta
unul sau două orificii circulare utilizate pentru introducerea aerului cu ajutorul foalelor- deci pentru
înlesnirea circulatiei oxigenului.
Instalaţii de acest tip sunt menţionate în diverse locuri – Agades (Niger) încadrate intr-o
perioadă cuprinsă între 2000-500 îen, în Polonia unde cercetări combinate (arheologie plus cercetări
aerofotografice – metode magnetice) au determinat observarea si studierea unui imens complex
constând din 2650 de situri de reducere – existând opinii conform cărora numărul real ar fi depăşit
4000. Pe baza cercetărilor de mare amploare întreprinse s-au deosebit patru structuri diferite
folosite, a fost identificat minereul folosit (hematita – 50,6 %, FeO – 13,54%, SiO 2) s-a putut
calcula cantitate a de metal rezultând dintr-o singură operaţie de reducere în cuptor. 10-200 kg ; pe
dublul numârului de cuptoare (1,5 t fier) pe staţiune – peste 4 t de fier şi pe totalul centrelor de
exploatare: 3800-5400 t metal la o cantitate de 54000 t minereu şi 60000 t cărbune.
Acest tip de cuptor amintit până acum prezenta un inconvenient major şi anume acela că nu
putea fi utilizat decît o singura dată,deoarece obţinerea lupei de metal ce se depunea gravitaţional
pe placa cuptorului necesită obligatoriu distrugerea camerei superioare a sa.
De aceea cunoatem aparitia unui alt tip de cuptor, construit la baza solului – pe nivelul de
călcare şi care aveau o cupolă în formă de clopot şi care prezentau avantajul că puteu fi evacuate pe
la partea superioară.
Cercetări efectuate in România de către I. Glodariu au afirmat existenţa unui cuptor din
primul tip dar care era îmbunătăţit din punct de vedere tehnologic. Camera de „primire” a
minereului, de reducere a metalului prezenta un orificiu oval – semicircular care era blocat cu o
placă de lut. La sfârşitul operaţiunii, placa de lut era îndepărtată şi lupa de metal putea fi
recuperată. Pentru repetarea operaţiunii era suficient să se realizeze o altă placă de lut care era astfel
plasată încât să acopere etanş deschiderea existentă.
Începând cu epoca romană şi până târziu în epoca medievală apar cuptoare ce demonstrează
şi adaptarea la mediu: sunt exemplare construite pe un teren în pantă astfel încât era utilizată panta
ca un perete al cuptorului, restul peretelui fiind apoi realizat din piatră sau cărămidă.
Un procedeu extrem de interesant dar care de multe ori poate fi numai bănuit nu şi
demonstrat este acela al utilizării fondanţilor în cazul analizelor produselor de metal finit în paralel
cu cele pe probe de minereu, apariţia diferenţierilor din compoziţie s-ar putea datora şi fondanţilor,
fără ca aceasta să fie un lucru cert.
Oricum, în La Téne, utilizarea fondanţilor era absolut certă şi avem ca exemplu cuptorul de
la Doboşeni, Judeţul Covasna, unde o instalaţie de acest tip a fost folosită pentru producerea în
primul rând a fondanţilor – prin arderea pietrei şi obţinerea substanţelor necesare.
Este posibil ca şi în acest caz să existe posibilitatea utilizării uneia şi aceleiaşi instalaţii în
scopuri diferite sau în momente diferite ale lanţului tehnologic.
În evoluţia de-a lungul timpului, prelucrarea metalului a cunoscut câteva etape majore:
26
 1. la început fără îndoială, metalul nativ a fost prelucrat prin forjare la rece iar mai apoi
la cald
2. se pare că al doilea moment l-a constituit trefilarea mai curând făcută la cald dar la fel
de bine putând fi făcută si la rece. Pentru executarea acestei operaţii fiind necesare
numai o nicovală cu şănţuiri prin care se trecea bara sau materia primă şi un ciocan cu
cu ajutorul căruia se efectua şi forjarea concomitentă.
3. al terilea prodedeu folosit a fost turnarea la început în tipare monovalve – aşa-zisa
turnare gravitaţională – ex: topoarele plate asimetrie.
4. un pas important în cadrul turnării metalului a fost utilizarea tiparelor bivalve utilizate
inclusiv în eneolitic şi apoi procedeul cerii pierdute „á cire perdue”.
Mai târziu, în epoca bronzului, se pare că încep să fie utilizate chiar şi tipare formate din trei
bucăti utilizate mai ales in cazul pieselor complicate din punct de vedere tipologic.
Din acest moment turnarea se va perfecţiona continuu ajungându.se la realizarea unor opere
de artă monumentală, statui impunătoare. Dovadă stau obiectele de podoabă descoperite în săpături,
obiectele de mobilier, între care, de exemplu remarcabile sunt cazanele ceremoniale chinezeşti,
statuile din bronz etrusce şi greceşti. Pot fi aici amintite statuia impunătoare a lui Poseidon, datată
în sec. V îen, şi atribuită sculptorului Kalamis, ephebul din Antikythera, executată de Euphranor,
copilul de la Marathon, atribuit lui Praxitele.
În antichitatea clasică, turnarea bronzului atinge proporţiile unei adevărate arte, care o dată
cu trecerea spre evul mediu se pierde, în această nouă eră, fierul devenind metalul ce va deţine
supremaţia. Abia târziu, în Renaştere, arta prelucrării bronzului va cunoaşte o nouă epocă
înfloritoare.
În studiul dedicat metalurgiei, trebuie subliniat de la bun început, că arheologul trebuie să
fie dublat de un bun metalurg pentru a putea determina cu precizie procedeele tehnice folosite şi,
dacă este cazul, ce fel de analize trebuie făcute.
Din punctul de vedere al studiilor anexe arheologiei ăputem remarca faptul că încă din sec.
XIX cercetătorii au făcut eforturi de a „împinge” mai departe analiza piselor din metal.
În acest scop s-a apelat la analizele cantitative-calitative care de multe ori erau imperfecte.
- analizele cantitative-calitative-piese-mine-probleme-de ce nu s-a putut face-
situatia minelor->zacamintele-filoane-straturi de oxidare-compozitia diferita a
filoanelor
- studiul experimental-analize diferite pe singura piesa->singura solutie analiza
izotopilor de plumb
II. Analizele metalografice-sliful metalografic, utile numai din punct de vedere metalografic
1. Acestea trebuie sa fie executate pe axul piesei fiind de evitat cele paralele cu axul
acesteia.
-Florescenta de raze X, activarea cu neutroni-nu dau todeauna rezultate multumitoare

Studiul tipologic
Studiul tipologic are in vedere totalitatea detaliilor privind forma si decorul piesei supuse
analizei. Analiza trebuie sa aiba in vedere partile componente, raporturile dintre ele, aspecte
functionale sau decorative si sa fie facuta in termeni cat mai precisi.
Fisa piesei poate sa fie facuta descriptiv sau preferabil pe baza unui limbaj standard
codificat.
Unul din cele mai cunoscute modele de analiza tipologica codificata este acela facut de
Deshayes si Chiristophe asupra bronzurilor din valea Indusului pana la valea Dunarii. De regula
scopul final al unui asemenea studiu este incadrarea piesei intr-o serie tipologica. Urmeaza dupa
aceea incadrarea cronologica, culturala si determinarea arealului de difuziune geografica. De
asemeni, analiza tipologica poate sa aiba drept scop si determinrea tipurilor, a variantelor si a
influentelor.
Astfel de studii fundamentale au fost efectuate de catre K. Branigan asupra pumnalelor
cretane, de C. Renfiew asupra obiectelor de metal cicladice sau de Sprockhoff asupra sabiilor cu
limba la maner.
27
 Analiza tipologica poate permite si concluzii cronologice referitoare la cronologia absoluta
sau relativa intr-o anumita arie geografica sau culturala. Printre lucrarile de asemenea fundamentale
trebuie sa mentionam pe cea a lui Montelius asupra cronologiei epocii bronzului nord-european-
Chronologic der ältersten Bronzezeit, studiul lui Stronach asupra tipologiei bronzurilor anatoliene-
The devellopment and diffuzion of metal types in EBA Anatolia, Al. Vulpe – Die Axte und Biete in
Rumänien, 1970, 1975, M. Petrescu-Dambovita – Depozitele de bronzuri din Romania , etc
Ultima etapa priveste conservarea pieselor dupa restaurare, si de la caz la caz introducerea
in expozitii sau depozite a acestora.

Prelucrarea metalelor pretioase

In prelucrarea metalelor pretioase- in special aurul si argintul, etapa pregatitoare consta in
purificarea lor prin intermediul unui procedeu numit cupelare.
De regula el consta din incalzirea minereului la o temperatura de peste 1000˚C(1100˚C), in
final obtinandu-se metalui, argintul care mai pastreaza un mic procent de plumb-0.05-2%.
In cazul aurului cupelarea presupune 2 etape. In prima dintre ele minereurile ce urmeaza sa
fie rafinate sunt amestecate cu o cantitate de Pb dupa care sunt trecute deasupra unui foc de
carbuni. Prin oxidarea impuritatilor si eliminarea lor se obtine un reziduu de aur fin sau mixtura de
aur si argint. Cea de-a doua etapa consta in separarea Au de Ag. Operatia in sine se realizeaza fie
prin adaugarea sarii care are proprietatea de a ataca Ag si de a-l transforma in clorura de Ag, care
este usor absorbita de peretii mojarului, fie prin adaugarea unui compus sulfuric (ex: sulfat de
antimoniu). Prin incalzirea amestecului Ag este transformat in sullfura de Ag si poate fi usor
indepartat.
Cupelarea pare sa fi fost inventata la o data foarte timpurie in Asia Mica si in Egipt. Dovada
o constituie puritatea Au din obiectele descoperite in nivelui Troia II g, ca si analizele efectuate pe
obiectele de Ag provenind din necropola eneolitica de la Byblos(~3500 ien), si pe obiectele din
Egiptul predinastic, de exemplu un capac gasit la Nagada(~3600 ien). Procentul de 0.4% Pb,
continut de ultima piesa amintita o inscrie in mod sigur, in categoria acelora realizate din Ag
cupelat. Coincidenta intre larga difuziune a procesului topirii aramei si a prelucrarii Pb si a rafinarii
Ag se poate explica numai prin abilitatea pe care au atins-o metalurgistii de a obtine temperaturi de
~1100-1200˚C si de a controla procesul de oxigenare a minereurilor. Romanii au dezvoltat tehnica
rafinarii Au si Ag prin introducerea a doua procese prealabile: lichefierea si amalgamarea Au cu
Hg.
Trebuie adaugat ca rafinarea era obligatorie numai in cazul Ag, nu si in cel al Au, decat
atunci cand acesta provenea din minereuri aurifere(epoca romana) sau din Ag aurifer.
In cele din urma, erau turnate in lingouri si apoi prelucrate.
Desigur ca in cursul prelucrarii au fost folosite si alte procedee intre care putem aminti:
sudura la cald sau la rece, turnarea prin procedeul cerii pierdute. Aceste tehnici au fost folosite in
Mesopotamia inca din mileniile IV-III ien, de civilizatia cretana si de cea miceniana inca din
mileniile III-II ien. Sudura la cald a fost folosita si in Grecia, in lumea etrusca si cea romana.
Plecandu-se de la ea, au fost apoi utilizate filigranul si granulatia.

XII. Sarea
Obtinerea sa prin evaporare

Sarea este un element indispensabil vietii. Intr-o forma au alta ea a fost expluatata de foarte
multa vreme. Cele mai vechi dovezi le avem inca din neolitic. Se considera ca expluatatrea sarii s-a
facut in principal prin doua procedee: expluatarea sarii geme, ori prin obtinerea ei prin evaporare.
In primul caz, este evident ca erau folosite tehnicile din minerit.
O lunga perioada de timp, cele mai raspandite au fost tehnicile ce priveau evaporarea
saramurii- izvoare de apa sarate, apa de mare. Dovezile acumulate din punct de vedere arheologic
demonstreaza utilizarea sa pe teritorii vaste: din China pana in vestul Europei.
Instalatiile folosite au prmis detalierae fazelor:
28
 1. Captarea apei sarate in bazine, evaporarea facandu-se natural pana cand
concentratia atingea un nivel considerat corespunzator. Bazinele puteau sa fie
simplu sapate in pamant, puteau sa fie lutuite in mod special sau chiar captusite
cu blani de lemn.
2. Evaporarea artificiala care consta din introducerea saramurii deja obtinuta in
vase care la randul lor erau depuse pe vetre, cuptoare cu una sau doua camere,
etc. Gama vaselor folosite era diversa: vase cu diametre mari si peretii grosi sau
boluri, cupe conice cu fundul ascutit sau latit.(brichetajele).Uneori aceste nu erau
depuse direct pe vatra sau cuptor ci pe unele suporturi de diferite tipuri si forme-
de piatra sau lut(caramida), rectangulare sau circulare etc.
In principiu aceasta tehnologie a fost utilizata pana tarziu in La Téne, desi unele documente
demonstreaza utilizarea sarii prin evaporare pana tarziu in evul mediu(sec XVIII).
Incepand din antichitatae clasica, greaca si romana, informatiilor arheologice li se adauga
cele literere. Cel mai raspandit procedeu, evaporarea saramurii, este atestat in Galia, in Italia, pe
malurile Tibrului, in Asia Mica, Sicilia, Spania, la gurile Niprului sau in Illyria.
Varro ne mentionaza obiceiul arderii unor plante sarata si apoi spalarea cenusii. Aristotel, de
asemenea ne mentioneaza si obiceiul arderii radacinilor unor plante si apoi firberea lesiei sarate.
Alte obiceiuri amintesc si de obiceiul colectarii sarii rezultata din evaporarea apei de mare sau a
apei unor lacuri sarate.
Instalatii asociate in mod cert evaporarii apei de mare au fost descoperite prin cercetari
combinate-in Anglia- cu fotografia aeriena(Yorkshire, Norfolk, Essex, Dorset), in Morbihan,
Belgia si chiar in Caucaz.
Statiuni numeroase sunt cunoscute pe valea raului Moselle(Franta), in Germania si Austria,
Polonia-Wieliczka. Epoca de maxima inflorire- bronzul final, Hallstatt si La Téne. La noi in tara
cea mai veche dovada de practicare a acestui tip de activitate o constitue rezultatele cercetarilor de
la Solca, Lunca si Poduri. In special cele de la Lunca reprezinta chiar cea mai veche atestare
arheologica a sa din Europa.
Apar se pare si asezari specializate- Solca, Vieliczka, Lunca, (Piatra Neamt). Apar si vasele
standard- probabil ca se facea comert cu sarea”husca”(afirmatie demonstrata de documentele
medievale romanesti). Formele erau adaptate probabil si pentru transport. Exemplu: Hallstatt-ul-
statiune foarte importanta probabil si datorita sarii; La Panne- sarea de aici ajunge si pana la Roma.
Tacitus ne relateaza conflictul dintre Chatti si Hermunduri (98 en.), pentru stapanirea unui
rau sarat.
La randul sau Ammianus Marcellinus aminteste lupta dintre alamani si burgunzi(359 en.),
pentru raul Saale.

XIII. Faianta. Smaltul. Emailul

Cele mai vechi piese din faianta- perle si sigilii sunt cunoscute din descoperiri arheologice
din Mesopotamia, Iran, Egipt.
Practic se considera ca zona de productie initiala este Mesopotamia, unde intr-un nivel
Halaf a aparut un sigiliu din faianta. Ulterior- Obeid, Uruk III, Djemdet Nasr, numarul unor astfel
de piese este foarte mare.
In Egipt, cele mai vechi piese de faianta, au aparuit in nivele predinastice si sunt de fapt
importuri. In amandoua zonele, cele mai vechi obiecte de faianta au un miez format din quart
pisat(95%-siliciu), cimentat cu o mica substanta alcalina sau oxid de calciu peste care s-a aplicat un
invelis in a carui compozitie intra carbonatul de sodiu, oxidul de calciu, quart si diversi coloranti
sub forma de pudra. Acest amestec se transforma intr-o pelicula prin fuziune. Mai tarziu tehnica
utilizata cunoaste unele imbunatatiri si se diversifica si culorile folosite, aparand policromia. Mai
tarziu, miezul de quart este inlocuit, facandu-se trecerea de la faianta la ceramica. In aceste zone,
utilizarea ceramicii smaltuite s-a transformat in traditie perpetua pana tarziu in perioadele
elenistica, romana, sasanida si islamica. Se admite chiar si faptul ca introducerea cramicii smaltuite
in zonele europene ale Imperiului Roman s-ar datora mesterilor orientali.

29
 Un alt centru important ramane Egiptul care se distinge prin tehnica superioara si care va
difuza produsele sale in Grecia.
Producerea ceramicii smaltuite a cunoscut o perioada de decadere din sec IV en., dar cu
toate acestea este evident ca ceramica smaltuita bizantina isi are aici originea.
Emailul consta in general din aplicarea sticlei sau a unei paste vitroase pe un suport metalic,
aur, argint aurit, arama, bronz. Cele mai vechi emailuri sunt cunoscute in culturile cretana si
miceniana unde era folosita o pasta vitroasa asociata cu granulatia. Dupa aceea, emailul va cunoaste
o lunga evolutie si imbunatatiri tehnologice remarcabile.
Informatiile transmise noua de catre Procopius sau Paulus Silentiarius si Theophilus ne ajuta
sa cunoastem in detaliu tehnologiile folosite pentru producerea emailului in Imperiul Bizantin.
Uneori, pe un suport de aur, argint aurit sau arama erau montate celule- casete constituind
motivele dorite: busturi, diverse personaje, motive geometrice sau florale, care apoi erau umplute
cu emailuri rezultate din folosirea unor diverse culori. Asa au fost realizate obiecte religioase, de
cult, piese de aparat (diademe), sau obiecte de podoaba- medalioane, fibule, cercei, brose.

XIV. Sticla
Tehnologia folosita pentru producerea faiantei si a smaltului, perfectionarea ei a constituit
de fapt baza producerii sticlei. Nu intamplator zona in care apar si primele obiecte de sticla este cea
egipteana sau feniciana.
Se considera ca este posibil ca inventarea sticlei sa se fi produs intr-un singur centru- la
inceput- la Sidon. Inca din dinastia a XII- a egipteana apar primele obiecte din pasta sticloasa care
permit presupunerea ca civilizatia egipteana preluase deja aceasta tehnica. Mai mult, la Beni Hassan
a fost descoperit un cuptor pentru producerea sticlei.
Din momentul inventarii sale si pana la realizarea procedeului suflarii- se pare tot la Sidon,
in timpul lui Caesar, progresele tehnologice obtinute constau in: inlocuirea magneziului ca
decolorant cu alti decoloranti minerali: antimoniu(in procent foarte ridicat), pentru sticla produsa
din Rusia pana in Asia Mica si Grecia. In secolele VI-IV ien: in pralel cu sticla cu antimoniu in
compozitie, in atelierele de sticlarie vestice, incepand cu cele din Siria, Fenicia si continuand cu
aria de difuziune central si est-meditareaneana, inclusiv italice, se introduce ca decolorant alaturi de
antimoniu manganul; aceasta formula va fi folosita concomitent cu cea precedenta pana catre
sfarsitul sec V en.; abia in epoca evului mediu in tarile est-islamice, in China si Rusia s-a gasit
decolorantul cel mai bun care permitea obtinerea metalului si anume Pb.
Pentru studiul tehnologiei sticlei de o deosebita importanta se vadesc a fi informatiile lui
Pliniu cel Batran. In opera sa gasim informatii referitoare atat la originea sa, cat si la diversele
varietati cunoscute in antichitate:
 Admovitrius- sticla alba obtinuta prin topirea salpetrului si a nisipului alb(3/1 parti);
 Hammovitrium- sticla facuta din cenusa de feriga si de fag(2/1 parti);
 Galionum- sticla de culoare rosie rezultata din amestecarea in compozitie a Cu.
Coloranti: cuartul pisat, magnetila, diversi oxizi de metal, scoici, nisipuri arse si pisate,
pamant calcaros, etc.
Informatiile care s-au pastrat de la Plinius au putut fi completate de cele provenite de la
Theophilus si Heraclius, de scriitori bizantini din secolele X-XI.
Astfel stim care erau tipurile de cuptoare utilizate in lumea bizantina: cuptor cu trei camere
sau cu doua camere si partea superioara in cupola.
Plecand de la cantitatea mare de obiecte de sticla pastrate din medii culturale databile in
antichiate sau in evul mediu s-au realizat multe studii care au pus in evidenta foarte multe
caracteristici ale productiei de obiecte de sticla, in special cele de lux care prin caracteristicile lor au
fost mai usor de studiat si urmarit i evolutia lor.
Probleme deosebite s-au pus mai ales in ceea ce priveste productia de obiecte de sticla
comune. O astfel de incercare putem semnala pentru vasele de sticla de la Fayum unde Harden a
reusit sa identifice 9 ateliere in functie de particularitatile productive:
-calitate si culoarea sticlei, tipurile de vase

30
 Sitaţia este însă mai dificilă în cazul epocii romane (Roman I – după Morin-Jean) din cauza
prezenţei meşterilor sirieni care au introdus în Campania, Roma, Aqueleia şi în provinciile
occidentale ale Inperiului Roman prelucrarea sticlei, înfiinţând şi primele ateliere – Lyon, Vienne,
Köln, care au produs obiecte de sticlă în stilul binecunoscut oriental ceea ce a îngreunat în mod
excepţional studiile aprofundate.
Trebuie avut în vedere că în acelaşi timp au continuat să producă şi atelierele „tradiţionale”
Un alt aspect important îl constituie încercarea de cunoaştere a evoluţiei proceselor
tehnologice şi mai ales de stabilirea momentelor de declin din istoria sticlăriei din diverse motive.
Acest fomomen a fost consideratde către unii cercetătoridrept un criteriu sigur de determinare a
unor perioade cronologice sau productive (de ex: perioada romană târzie sau perioada migraţiilor).
Desigur că aceste date îşi au importanţa lor, dar nu pot să fie absolutizate.
Un alt aspect particular, a jucat un rol extrem de important în istoria acestui meşteşug. Este
cazul conservatorismului care se manifestă prin păstrarea secretă a tehnologiei de realizare a pastei
de sticlă cât şi unele tehnice de ornamentare. (ex: stcla de Murano).
Oricum, se poate constata o anumită continuitate tehnologică sau tipologică până târziu în
sec. X-XII elementele de bază fiind oferite de producţia de sticlărie romană (ex: producţia de
sticlărie bizantină, unde elementele de origine romană sunt cele mai evidente).
Ceea ce se poate constata cu siguranţă este şi faptul că nu există încă criterii de clasificare a
vaselor de sticlă care să fi fost unanim acceptate. Printre sistemele cele mai importante amintim pe
cel al lui Morin-Jean care a avut ca obiect sticlăria romană produsă în Gallia. Au fost luate în
considerare forma, locul de fixare a toartei şi funcţionalitatea vaselor. Au fost astfel diferenţiate 10
tipuri de bază cu 118 variante. Ex: urna: ollae cinerariae, butelii, oenochoe, phiale, boluri, farfurii,
etc., recipiente cu gura largă, reproducând formele greceşti de Kantharos, Kyphos, pahare, etc.
În studiul tipologic, asupra atelierelor de producţie de la Fayum Harden a definit XIII tipuri
de buză, fiecare cu două sau mai multe subgrupe.
O altă analiză ce poate fi amintită este aceea efectuată de Fritz Fremersdorf, care a studiat
producţia de obiecte de sticlă din centrul de la Kölncare a avut drept criteriu principal tehnicile
decorative făcând distincţia între sticla policromă, cea cu decor aplicat la cald (cu fir sau
cabosoane ) cea cu decor faţetat, cea cu decor pictat cu aur, sau alte culori, sau cu foaie de aur
aplicată, dar care în descrierea pieselor se raportează la tipologia lui Morin –Jean.
Decorarea vaselor de sticlă s-a considerat că se poate rezuma la două tehnici principale:
decorul realizat la cald (modelarea vaselor în tipare de lut sau de lemn, care poate cuprinde:
canelarea, aplicaţia cu fir de sticlă sau cabosoane cu sau fără apendice central, pictarea cu aur şi
decorul realizat la rece, cu mâna sau roata: gravarea, faţetarea. O tehnică deosebită cunoscută sub
numele de „a falsei camei”= sticla cu doua straturi, conform careia decorul este realizat in doua
straturi, decorul fiind realizat prin sculptarea stratului superior(exterior)= sculptura vitri. O varianta
a acestei tehnici consta in ajurarea stratului exterior care nu face corp comun cu vasul ci este fixat
de acesta cu ajutorul unor bare foarte fine. Din aceasta categorie fac parte o serie de boluri
tarzii(Diatreta), ce prezentau decor ajurat si inscriptii.
Alte categorii importante de obiecte de sticla sunt diversele obiecte de podoaba: bratari,
margele, pandantive, amulete, cuburile pentru mozaic. Dealtfel, perle si bratari din pasta sticloasa
au circulat si in mediile Hallstatt si La Tene din Europa. Unele sunt importuri, cele mai multe
grecesti dar au existat si centre de productie cum este cel de la Sticna(Slovenia). De amintit este si
productia de geam in tot Imperiul Roman din Anglia(Wales) pana in peninsula Balcanica(Sadovet)
sau din Asia Mica(Sardes) in nivele ce dateaza din secolul II en. pana in secolele VI-VII(Sardes,
Sadovet).

31
 XV. Asezari, locuinte, Sisteme de fortificatie.
Metode si tehnici de constructie.

A. Elemente teoretice.

Concepţii şi ipoteze.

În general, spaţiul reprezintă două componente fundamentale: componenta naturală şi

componenta umană.

Componenta naturală:

Include toate elementele mediului înconjurător în care omul trăieşte. De regulă există o relaţie
de interacţiune directă sau indirectă între om şi mediul în care trăieşte. Acest sistem de relaţii se
traduce prin “presiuni” efectuate asupra omului şi prin intervenţii pe care acesta, la rândul lui, le
întreprinde asupra mediului.
Este vorba deci de un sistem de relaţii cu intensităţi relative şi oscilante, ce depind de mai
mulţi factori.

Componenta umană:

Este o noţiune cuprinzătoare, ce include multe variante. În cazul de faţă, dorim să insistăm, în
principal, asupra noţiunii de spaţiu uman. Acesta are două componente:
1 spaţiul locuit: urban / rural; temporar / definitiv.
2 spaţiul non-locuit: spaţiul ritual: -templu
-sanctuar
-biserică
-spaţiul funerar: necropolă
În gândirea teoretică anglo-saxonă, apare o serie de termeni, ca de pildă - “settlement” care se
înţelege “distribuţia geografică a artefactelor şi a altor resturi tangibile, în care este vizibilă
existenţa unor activităţi domestice”
S-a încercat definirea conceptelor fundamentale. Prin noţiunea de “settlement archaeology”
(arheologia aşezării) se înţelege studiul datelor arheologice în termenii efectelor mediului.
înconjurător asupra omului, nivelul tehnologig al acestuia în cadrul căruia el acţionează.
În general, se consideră că esenţială nu este arheologia propriu-zisă a sistemelor, ci studiul
relaţiilor bazate pe datele arheologice.
De asemeni, trebuie făcută distincţia între cele doua noţiuni: aşezare şi comunitate. Noţiunea
de aşezare accentuează asupra componentei spaţiale, în timp ce aceea de comunitate pune accentul
pe existenţa unei grupări umane care trăieşte într-un anumit spaţiu.
Conform teoriei lui Chang, termenul de aşezare arheologică defineşte contextul local unde
comunitatea se presupune că locuieşte şi în care îşi rezolvă problemele zilnice.
Practic, în accepţiunea europeană curentă, noţiunea de aşezare arheologică se sustituie
ambilor termeni. Sociologia consideră că termenul de aşezare desemnează o aglomerare de
populuţie ce locuieşte în acelaşi loc. Există posibilitatea ca într-o singură aşezare să locuiască
comunităţi diferite (ex: marile oraşe)
Din punct de vedere arheologic, pentru populaţiile agrare, de regulă, o aşezare desemnează o
singură aşezare. Tot din punct de vedere arheologic se poate introduce termenul de egalitate între
cele două noţiuni, dar numai pe baza analizei minuţioase a spaţiului, mărimii, activităţilor culturii
materialeşi a interacţiunii elementelor caracteristice ale mediului, economiei şi tehnlogiei.
Oricum trebuie întotdeauna studiate atât caracteristicile aşezării, cât şi acelea ale comunităţii.
Întâlnim frecvent analize ale distribuţiei aşezărilor din punct de vedere zonal, regional, ori chiar
32
geografic, în care macro-trăsăturile sunt studiate fără referinţă la cazurile individuale.
În permanenţă trebuie luaţi în vedere următorii factori: ecologici, economici, tehnologici,
socio-culturali, care determină variaţii ale aşezărilor şi ale caracteristicilor lor.

Modele de analiză:

Trigger defineşte trei niveluri de analiză:

1 Construcţia individuală, concepută ca element fundamental (unitate de bază morfo-
funcţională).
2 Nivelul ocupaţional al aşezării
3 Distribuţia aşezărilor, unde trebuie avute în vedere relaţiile spaţiale pe o scară zonală. Trebuie
făcută analiza forţelor sociale existente în spaţiul relaţiilor sociale. Trebuie studiat faptul că
aceste unităţi cuprind una sau mai multe comunităţi şi nivelul interacţiunilor dintre aşezări.
Relaţiile spaţiale dintre aşezări pot fi studiate mai mult informativ, la două niveluri:
a nivelul marilor regiuni geografice- o zonă ecologică
bnivelul unei mari regiuni geografice, cuprinzând un număr de zone ecologice.

Revenind, putem spune, mai pe larg, că:

1 Nivelul construcţiei individuale
Trebuie sã aibã în vedere: mărimea, forma, modelele şi tehnicile de construcţie, organizarea
internă incluzând diviziunile interne, activităţile care au loc în şi lângă construcţie, funcţiile
sale şi aspectul exterior.
2 Nivelul ocupaţional al aşezării- zona rezidenţială (settlement site)
Cuprinde mai multe elemente decât zona în care se grupează locuinţele individuale.
Studiul analitic al componentelor trebuie să includă: locaţia geografică, numărul total şi
densitatea locuinţelor, organizarea internă a clădirilor şi a spaţiului, activităţile din şi în
apropierea aşezării, precum şi distribuirea lor diferenţiată în această zonă, ca şi demarcarea
exterioară a aşezării.
Forma şi conţinutul primelor două niveluri de analiză pot fi influenţate de factorii naturali, de
mediu, tehnologie şi de economia de subzistenţă.
Toţi aceşti factori pot acţiona restrictiv, dar nu pot determina forma posibilă şi funcţiile
construcţiilor şi a aşezărilor.
În multe societăţi (aflate pe diferite niveluri de evoluţie), factorii socio- culturali pot fi foarte
importanţi în determinarea organizării interne a zonei rezidenţiale, distribuţia activităţilor în diferite
clădiri şi spaţii, precum şi relaţiile spaţiale între clădirile individuale.
3 Distribuţia aşezărilor:
La nivelul 3 (a + b) al analizei ce cuprinde un număr de aşezări din una sau mai multe zone
ecologice, trebuie să fie studiate relaţiile: spaţiale, sociale şi politice, pe de o parte, între aşezări ce
conţin o singurã comunitate de acelaşi tip şi pe de altă parte, între aşezări ce conţin comunităţi
variabile.
În acest sens, trebuie menţionate:
 locaţia aşezărilor şi relaţiile dintre ele
 resursele naturale potenţiale
 posibilităţile de comunicare
 densitatea şi distribuţia aşezărilor
 ariile exploraţionale şi economia de subzistenţă
 distribuţia zonelor de activităţi specifice (ex: necropole, tabere de vânătoare, cariere,
etc.)
 nivelul mişcărilor sezoniere sau non- sezoniere
 mişcările de populaţie între diferitele zone de activităţi specifice
 distribuţia pieţelor
33
  relaţiile sociale între comunităţi
 relaţiile politice dintre comunităţi, incluzând: dominaţia politică şi ierarhizările,
centralizarea politică, activităţile militare şi religioase, modul de purtare a războiului,
apărarea
 exploatarea diferenţiată a unor aceleaşi zone importante, ecologice (ex: sinteza
păstorit- agricultură).
Factorii economici şi caracteristicile mediului sunt evident foarte importanţi în determinarea
faunei şi caracterul trăsăturilor determinante ale aşezărilor.
Studiul aşezărilor la acest nivel este foarte important pentru înţelegerea dezvoltării şi evoluţiei
relaţiilor sociale şi politice şi apariţiei şi dezvoltării centrelor urbane.
Evident este faptul că analiza la acest macro- nivel nu poate da rezultate bune decât în
condiţiile unei egale studieri a categoriilor amintite.
Un proces foarte important este acela al evoluţiei, al schimburilor inerente prin care trece
fiecare societate. Adesea din punct de vedere arheologic, mai ales când e cazul unor intervale de
timp mari- sute sau mii de ani- aceste evoluţii, schimburi pot fi fobservate şi studiate foarte clar.
Un alt capitol este din nefericire mai puţin observabil, mai ales în condiţiile lipsei
informaţiilor scrise: este vorba de domeniile activităţilor şi relaţiilor sociale şi politice. Din acest
punct de vedere, un exemplu îl constituie problema naşterii centrelor urbane sau de distincţia ce
trebuie făcută între centrele urbane şi cele non- urbane.

B Elemente arhitecturale

Aşa cum am văzut, elementul important care trebuie avut în vedere este acela al amenajării
spaţiului locuit în cadrul mediului ambiant.
Din acest punct de vedere, o regulă niciodată încălcată este aceea a apropierii de sursele de
apă. Încă din paleolitic, aşezările se găsesc plasate pe malurile râurilor. Această caracteristică se
menţine chiar până în Evul mediu. În cazuri excepţionale, când apa lipsea- ca în Jawa, de ex- s-a
procedat de la bun început la amenajarea unui rezervor care să capteze apa de ploaie. De asemenea,
se avea în vedere alegerea terenurilor care să permită o scurgere a apelor pluviale. Sunt relativ rare
cazurile în care aşezările erau plasate în zone mlăştinoase, dar în aceste situaţii se proceda la tehnici
constructive mai complicate- locuinţe pe piloţi de lemn.
Alteori, în cazul unor zone cu un climat mai umed sau cu regim al ploilor mai bogat,
locuinţele erau construite pe un planşeu realizat din bârne despicate sau crengi, deasupra cărora se
aşeza un strat de lut cu grosimi de până la 25- 40 cm (ex: cultura Gumelniţa, Cucuteni).
O altă condiţie este legată de mediul favorabil obtinerii hranei intr-o forma sau alta
:posibilitati de vanat , cules si pescuit in paleolitic ;practicarea agriculturii si cresterea animalelor in
epocile ulterioare sau exploatarea unor resurse esentiale de materii prime :sarea , silexul ,piatra de
constructii,etc.
Este important de stiut si faptul ca in cazul comunitatilor de agricultori si crescatori de
animale, spatiul necesar subzistentei cuprindea in mod obligatoriu tot teritoriul necesar practicarii
acestor ocupatii in conditii optime si chiar o rezerva in cazul practicarii agriculturii ciclice
.Incepand din preistorie, dar situatia e mult mai clara in epocile istorice , apar si asezari a caror
situatie si pozitie este determinata de existenta drumurilor comerciale care de regula urmeaza
cursurile apelor. Vaile acestora au fost folosite cu predilectie in toate epocile istorice .
O stransa legatura exista si cu nivelul de dezvoltare tehnologica ,economica,si sociala si
modul de asezare ,structura asezarilor ,tipologia locuintelor .
Astfel locuinta apartinand culturii Lengipel de la Brzesc Kuzansc consta din 50 de locuinte
trapezoidale ce nu sunt toate sinuase ci corespund mai multor perioade de ocupatie ce au fost
estimate ca durand aproximativ 2 ani,succedandu-se la intervale de 10 ani .Aceasta situatie a fost
explicata prin practicarea unui sistem ciclic de exploatare agricola a pamantului. Dar evident ca
aceasta nu este o situatie tipica deoarece se cunosc multe astfel de asezari din diverse regiuni si
existenta multor culturi in care de obicei locuintele sunt relativ sinuase .
Diferentele sociale au aparut inca din neolitic cand se inregistreaza existenta unor locuinte
deosebite fata de celelalte ,caracterizate prin dimensiuni mai mari ,inventar mai bogat ,s.a.m.d.
34
 Intr-o anumita masura tot mediul este acela care a influentat si modul de constructie al
locuintelor ,desi in ordinea importantei acest element este urmat apoi de nivelul tehnologic .
Asa de exemplu in paleolitic structurile de locuire ,care sunt foarte greu detectabile, par a fi
fost realizate in primul rand din materiale perisabile , atunci cand ele nu sunt in pesteri .Si aici pot
fi amintite ,pe langa lemn si frunze, probabil piele de animale si in mod cert fildesii de mamut ce
au fost utilizati in realirarea scheletului de rezistenta al -structurilor de locuire-,acele mai mult
adaposturi.
In neolitic,pentru realizarea locuintelor au fost folosite lutul ,lemnul si piatra Deja in aceasta
perioada isi face aparitia ”caramida”de lut nears sau constructiile realizate din schelet lemnos
-barne si pari cu impletituri de nuiele peste care era apoi era aplicat lutul amestecat cu paie
,pleava ,etc.
Daca in general este dificil de gasit reguli absolute în ceea ce priveste asezarile ,totusi inca
nu se poate afirma ca din punct de vedere numeric incepand din paleolitic asezarile cunosc un
numar crescand ,din ce in ce mai mult de locuitori .
Incepand din neolitic inregistram aparitia primelor planuri preconcepute de sistematizare,de
orgazinare a spatiului.
De la locuinte dispersate ,insirate de-a lungul apelor ,asa cum sunt cele apartinand culturii
cu ceramica liniara ,la locuintele distantate si dispuse in siruri ,de-a lungul unor uliti de la
Biskupin si Wicina ,in cercuri ca in asezarea de la Volnuscina ,pe terase care se succed in forma
cochiliei de melc ca in Troia II-IV,la locuintele “tip bloc” la care spatiile despartitoare sunt absente
,casele se sprijina una pe cealalta asa cum se intampla la Catal Hujuk ,Zygauries , TroiaVII
Fenomene particulare apar cum sunt de exemplu cele din Anglia epocii metalelor unde in
perimetrul fortificatiilor sunt incluse nu numai casa si anexele ei ci si loturile arabile si
pasunile(ex:locuintele de la Ponta).
O alta problema este aceea a masurii in care locuintele dintr-o asezare se distribuie in functie
de un punct sau zona fixa -de exemplu ulita principala de la Biskupin ,piata publica si locul de
adunare al comunitatii respective ,casa sefului -megaronului central de pe cea mai inalta terasa de
la Troia ,etc, sau se dezvolta in mod haotic pe masura ce populatia creste sau revine intr-o veche
vatra de lo-cuire(ex:Roma,Habasesti-Hobor).
Odata cu aparitia celor mai timpurii semne ale ierarhizarii membrilor unei comunitati,se
profileaza tendinta de a se sublinia rangul prin dimensiunile locuintei si prin pozitia ce o ocupa in
cuprinsul asezarii.Procesul nu este insa generalizat.
Sunt cazuri in care diferenta sociala observabila in cadrul necropolelor nu poate fi sesizata in
asezari.
Apar si diferente intre asezari=grade de polarizare difereita(ex:bazinul Buhluiului).
Fortificatii de refugiu sau rezidentiale.

Fortificatiile

Clasificarea functionalitatii:
1) Dupa tipul de locuire : -de refugiu:militare
-rezidentiale:orase
2)Dupa tipul de constructie : -aparate natural
-pinten barat
-circulare sau orale
-rectangulare
3)Dupa material -palisade
-palisade-sant
-val-sant+palisada
-zid piatra+sant

35