Codul disciplinei: HLR1103

Anul universitar 2020/2021

Locul susținerii: Online pe platforma Teams

INTRODUCERE ÎN PREISTORIA GENERALA

SUPORT DE CURS I.D.

Gelu FLOREA
Eduard NEMETH
 INTRODUCERE ÎN PREISTORIA GENERALA

1. INTRODUCERE. Conceptele fundamentale. Periodizarea.

Cuvinte cheie: preistorie, arheologie, periodizare, antropologie, etnologie

Arheologia preistorică reprezintă principalul mijloc de cunoaştere a realităţilor

proprii unor epoci istorice Îndepărtate. Prin specificul modului lor de păstrare, sursele
arheologice dau informaţii În primul rând despre cultura materială a unor comunităţi umane,
fiind mai discrete În legâtură cu unele detalii privind spiritualitatea acestora. Universul
credinţelor religioase, a reprezentărilor privind viaţa de apoi poate fi întrezărit doar parţial,
prin cercetarea monumentelor funerare, a edificiilor şi amenajăriJor cu caracter sacru. Urmele
arheologice păstrează tăcerea despre ritualurile, pe care uneori le bănuim complexe, care se
desfăşurau în jurul acestor construcţii de cult sau pe marginea mormintelor defuncţilor.
Astfel, chiar dacă unele urme materiale trădează locul uor banchete rituale sau funerare (prin
prezenţa unor aglomerări de fragmente ceramice sau oase de animale în jurul gropii de
mormânt, sau într-o incintă sacră) este imposibil de reconstituit seria de incantaţii, bocete sau
gesturi rituale care însoţeau ceremoniile, şi care le confereau, de fapt acestora sensul. Faptul
că din asemenea manifestări rămân doar urme materiale palide face ca uneori studierea
preistoriei (de fapt a unor istoriei unor civilizaţii care nu cunoşteau scrisul) să pară, doar la o
primă vedere, aridă, plictisitoare, mult mai săracă decât cercetarea lumii clasice greco-
romane, a lumii urbane sau literate.
Specificul arheologiei preistorice, din aceste motive, constă într-o obligatorie rigoare
tehnică care implică înregistrarea în cele mai mici detalii a tuturor datelor pe care săpătura le
oferă. Imediat, sau în viitor, date cu o semnificaţie care scapă pe moment, pot să fie
importante datorită înserierii şi reevaluării lor, mai ales din perspectiva unor descoperiri
ulterioare mai clare. Din aceleaşi motive, preistoricianul recurge din ce în ce mai mult la
cercetarea interdisciplinară. Nu mai este de conceput astăzi reconstituirea trecutului îndepărtat
fără ajutorul laboratoarelor de fizică (de exemplu folosirea datărilor cu radiocarbon). Intr-o
echipă arheologică îşi găseşte întotdeauna locul un topograf, un geolog, un geofizician, un
paleozoolog etc. De asemenea, un sprijin real îl oferă arheologiei fotografia aeriană,
investigaţiile cu raze X, fără a mai vorbi despre rolul uriaş pe care-l joacă utilizarea
calculatorului în stocarea şi procesarea informaţiilor arheologice.

Câteva date privind istoria cercetării preistoriei

Faptul că orice contemporaneitate este înconjurată de urmele propriului trecut a fost

sesizat de istoricii din antichitatea clasică. Cu toate acestea una din primele ştiri despre
curiozitatea privind "arheologia" menţionează o prinţesă babiloniană din secolul al VI-lea a.
Chr. - Ennigaldi-Nanna - care colecţiona şi depozita antichităţi într-una din camerele palatului
său.
Herodot, Strabo, Arrian sau Lucreţiu încercau să investigheze cu fantezia lor trecutul
mai îndepărtat decât propria lor epocă şi încercau să schiţeze o imagine, desigur idilică şi
imprecisă a unei preistorii fictive, văzută ca o copilărie a omenirii. Obiectele preistorice care-i
interesau pe cei antici erau uneori colecţionate din curiozitate, sau investite alteori cu puteri
magice; nu arareori ele erau dedicate unor divinităţi sau purtate ca talismane (se cunosc, de
exemplu, topoare din piatră neolitice care poartă inscripţii din antichitatea clasică).
La urma urmei, chiar şi turismul arheologic s-a născut tot în ambianţa antichităţii, în
condiţiile în care oamenii cultivaţi (din educaţia cărora nu lipsea studiul poemelor homerice)
vizitau, de pildă, Troia.
Aceste explicaţii de cele mai multe ori fanteziste privind începuturile civilizaţiei
umane s-au perpetuat şi în Renaştere sau Baroc. Totuşi, în aceleaşi perioade există şi tentative
de interpretare corectă a unor vestigii, pornind de la observarea contextelor de descoperire.
Evident că unele explicaţii sau încadrări cronologice rămân în sfera celor mai vagi speculaţii:
de exemplu medicul danez Jacobaeus nota în 1692 despre un "mormânt păgân" că obiectele
descoperite datau "din cea mai înaltă antichitate". Curiozitatea îl împingea pe un suveran
britanic al secolului al XVII-lea ca să însărcineze pe celebrul arhitect Inigo Jones şi pe un
nobil să sape şi să studieze unele monumente megalitice de pe teritoriul britanic (care aveau
avantajul că se aflau la suprafaţă), şi astfel intră în literatură vestitul ansamblu ritual de la
Stonehenge.
Erudiţiei baroce a secolului al XVIII-lea îi datorăm primele tentative de clasificare
formală a unor piese din piatră , precum şi primele încercări de a reconstitui modul de viaţă al
oamenilor din vechime (Buffon).
 Secolul al XIX-lea, denumit de Guy Rachet "perioada marilor precursori", aduce o
nouă viziune ştiinţifică asupra preistoriei, de o sensibilitate apropiată celei contemporane
nouă. Este epoca în care se caută începuturile omului, luându-se în seamă cât de cât
rămăşiţele antropologice şi artefactele, dar şi asocierea lor. Sunt importante în acest sens
contribuţiile francezului Boucher de Perthes sau ale britanicului Sir Charles Lyell, care ambii
anunţau activitatea laborioasă a abatelui Henri Breuil de la sfârşitul veacului şi începutul
secolului următor. Acesta va elabora un prim cadru cronologic valid pentru preistorie, alături
de englezul Sir John Lubbock. In a doua jumătate a secolului trecut se naşte interesul ştiinţific
veritabil pentru reconstituirea procesului de devenire a omului.
Preocupările pentru reconstituirea cronologiei şi civilizaţiei preistorice au beneficiat
în secolul XX de contribuţiile importante ale lui Joseph Dechelette, Paul Reinecke şi Muller-
Karpe, pentru a cita doar câteva dintre cele mai cunoscute nume. A. Leroi-Gourhan şi CI.
Levi Strauss au contribuit esenţial la aceste demersuri prin stabilirea joncţiunii dintre
arheologia preistorică şi cercetarea etnologică şi antropologia culturală.
Perioada postbelică a adus cu sine, odată cu explozia informaţională şi progresele
ştiinţei şi tehnologiei o reevaluare atât a instrumentarului ştiinţific cât şi a câmpului de
investigaţie al preistoriei ca domeniu al cercetării istorice.

Definiţia europeană a Preistoriei ca obiect de cercetare cuprinde studiul arheologic

care întemeiază reconstituirea modului de viaţă al comunităţilor primitive, iar etnografia
culturilor tradiţionale oferă analogii cu o valoare limitată.
Antropologia în varianta sa americană se autodefineşte ca "o ştiinţă care se ocupă cu
cele mai variate aspecte ale condiţiei umane" (adică omul văzut ca fiinţă biologică, dar şi
culturală, socială, studiază viaţa organizată în grupuri, spiritualitatea acestora etc). Este vorba
de o viziune integratoare, interdisciplinară în care arheologia are un rol egal cu toate celelalte
discipline, dîluându-se astfel, într-o oarecare măsură. Cercetarea preistorică în varianta sa
europeană se concentrează asupra civilizaţiei primitive din trecutul îndepărtat, în timp ce
antropologia, în viziunea de peste Ocean, studiază viaţa comunităţii preistorice ca pe o
componentă dintr-un ansamblu de preocupări care vin până în contemporaneitate şi au cele
mai diverse câmpuri de studiu.
In consecinţă, o posibilă definiţie a obiectului Preistoriei ca disciplină istorică ar
puta fi: un domeniu al ştiinţei istorice, al cărui principală sursă de informaţie o reprezintă
arheologia şi care urmăreşte studierea civilizaţiei umane de la începuturile sale până la
apariţia surselor scrise interne fiecărui grup studiat.
 Obiectul de interes al studierii preistoriei cuprinde vestigiile materiale (evoluţia
tipurilor de construcţii, unelte, arme, piese cu valenţe artistice etc.) dar şi modul de agregare
al comunităţilor umane, evoluţia structurilor sociale, a ierarhiilor, ca şi al aspectelor rituale,
religioase. In acest sens se face apel la rezultatele cercetării etnografice privind culturile
tradiţionale contemporane, la rezultatele antropologiei ca disciplină biologică. Toate aceste
fiind nu mai mult decât surse auxiliare. Interesul trebuie să rămână centrat pe faptul istoric
revelat de situaţiile arheologice. Fără a aconsidera această posibilă definiţie o limitare a
câmpului cercetării faţă de concepţia americană (de altfel îmbrăţişată, pe alocuri, şi în Europa)
nu trebuie uitat niciodată scopul ultim care este reconstituirea vieţii grupurilor umane din
trecutul îndepărtat.
Etnologia şi etnografia au propriile domenii de cercetare, iar apelul la analogii de
acest gen trebuie permanent amendat de spiritul critic. Nu avem decât foarte rar certitudinea
că un fapt etnografic contemporan nouă este identic cu unul din trecutul îndepărtat. Poate,
eventual, să explice anumite aspecte ale unei situaţii arheologice, pornind de la un mod de
gîndire arhaic care diferă, într-o măsură, de cel propriu nouă. Nu putem, însă niciodată fi
absolut siguri că acest mod de a gândi şi acţiona propriu băştinaşilor din Oceania secolului
XX A.D. este identic cu cel al membrilor unei comunităţi neolitice din nordul Greciei
mileniului al VI-lea a. Chr.
Arheologia nu poate fi suplinită, doar completată de paralelele etnografice, cu atât
mai mult cu cât fiecare situaţie arheologică este unică şi irepetabilă (ca şi ...faptul istoric, în
general).
Parafrazând o definiţie a unui cercetător american ("arheologia este o
paleoetnografie") trebuie subliniat că din punct de vedere al discuţiei de faţă etnologia nu
poate fi o arheologie a contemporaneităţii, în sensul că ea nu poate suplini arheologia.

Periodizarea epocilor pre- şi protoistorice

In general considerăm debutul epocii preistorice odată cu apariţia primelor artefacte
umane - deci a primelor obiecte naturale care au fost prelucrate, mai mult sau mai puţin,
deliberat, iar nu datorită jocului naturii. De asemenea, credem că umanitatea şi începuturile
istoriei sale pot fi definite prin începuturile unor manifestări sociale, de comunitate sau de
grup. Pasul irevocabil al hominidului spre umanitate a fost marcat de apariţia primelor
manifestări spirituale, un indicator al acestora ar putea fi primele elemente ale ritului şi
ritualului funerar. Una din multiplele deosebiri fundamentale ale omului faţă de animal (a
omului faţă de primate) este tocmai grija faţă de defunct - ceea ce implică existenţa unui
univers spiritual.
De la început trebuie menţionat faptul că aceste concepte „preistorie” şi
„protoistorie” sunt tratate aici sub înţelesul lor metodologic şi didactic.
Finalul perioadei preistorice este marcat de apariţia consemnărilor scrise interne
fiecărei civilizaţii. Din acest motiv periodizarea epocii nu este unitară, ea diferă în funcţie de
spaţiul cultural la care se face referire, de ritmul dezvoltării istorice al comunităţilor spre
civilizaţia scrisului.
Termenul de protoistorie se referă la stadiul imediat anterior apariţiei surselor scrise
interne. Acest termen poate avea în vedere şi atingerea de către o comunitate a stadiului pre-
urban de dezvoltare, a unei organizări comunitare coerente de tip pre-statal (de tipul uniunilor
de triburi cu solidarităţi şi de alt gen decât cele gentilice), sau chiar statal (vezi cazul Daciei în
vremea regatului lui Burebista şi Decebal).
Desigur, aceste distincţii sunt în mare măsură arbitrare, ele au o valoare
metodologică şi în nici un caz nu trebuie privite ca fiind absolute.
In mod obişnuit studiul preistoriei şi protoistoriei se foloseşte de o terminologie
dictată de raţiuni arheologice adaptate la spaţiul şi epoca la care se referă: respectiv epoca
pietrei (paleoliticul, mezoliticul şi neoliticul) sau epoca metalelor (a bronzului şi, respectiv, a
fierului).
Această terminologie se referă, în mod firesc, la singurele surse de reconstituire a
perioadelor cu pricina - obiectele arheologice (artefactele). Pornind de la studiul acestor piese
s-a ajuns la periodizări sofisticate, interne fiecăreia din secţiunile cronologice deja enumerate.
Principiile fundamentale ale periodizărilor se bazează pe sistemele tipologice de clasificare a
artefactelor. Cronologiile parţiale, pe categorii de piese arheologice se bazează pe succesiunea
în timp (pe principii stratigrafice) a etapelor de evoluţie ale unui tip de obiect arheologic.
Desigur, se adaugă la conturarea unei epoci şi trăsăturile fundamentale ale civilizaţiei care o
defineşte: tipul de habitat, tipul de organizare a societăţii, tipul de spiritualitate etc. Doar toate
acestea la un loc permit divizarea fluxului preistoriei în perioade cronologice distincte.
Periodizările trebuie folosite cu elasticitate, ele nu trebuie absolutizate, mai cu seamă
dacă avem în vedere faptul că nu se poate intra în prea multe detalii în paginile de faţă. Aceste
grile cronologice prezentate mai jos sunt cu totul generale, orientative, ele nu vor putea ţine
seama de toate particularităţile cronologice zonale, şi de complexitatea fenomenelor culturale
dezbătute în literatura de specialitate (în care adesea nu există încă un punct comun de vedere
al specialiştilor).
 In cronologie absolută cele mai vechi unelte ale umanoizilor sunt datate în spaţiul
african, acum aproape 2,5 milioane de ani (descoperirile de la Hadar, din Etiopia), iar, după
alte datări, mai recente, acum cca 3 - 4 milioane de ani. Subdiviziunile epocii paleolitice (a
pietrei vechi, a pietrei cioplite) se eşalonează după cum urmează:
 Paleoliticul arhaic, sau inferior: de la începuturi, până la cca 150/100 000 - 80
000 B.P (Before present = înaintea prezentului)
 Paleoliticul mijlociu: de la data anterioară până la cca 40 000/30 000 B.P.
 Paleoliticul superior: de la data anterioară până la cca 12 000/10 000 B.P.
 Mezoliticul: de la data anterioară până lin mileniile VII/IV a. Chr~ - În . funcţie
de zona geografică şi culturală.
Pe măsură ce ne apropiem de perioadele mai recente şi ritmul de evoluţie istorică se
accelerează, iar diferenţele regionale se accentuează. In aceste condiţii devine din ce în ce mai
dificilă apicarea unei grile de periodizare unice. Trebuie reţinut că decalajele cronologice
Între diversele regiuni ale "Lumii vechi" (Africa, Asia şi Europa) se accentuează. Focarul de
răspândire a noului mod de viaţă, cel neolitic (apariţia agriculturii, a ceramicii, sedentarizarea
comunităţilor, etc.) apoi al noilor tehnologii de prelucrare a metalelor, se găseşte în Orientul
apropiat (Asia Mică, "Semiluna fertilă", Egiptul). In funcţie de realităţile particulare ale
diverselor zone se poate delimita cronologic începutul neoliticului şi fazele acestuia.
Diferenţierile regionale devin atât de marcante încât în mileniul al IV-lea - începutul
mileniului al III-lea a.Chr. - anumite regiuni ale "Lumii vechi" se detaşează de realităţile
preistorice intrând cu paşi fermi în sfera civilizaţiilor Iiterate şi urbane (Mesopotamia şi
Egiptul - odată cu apariţia primelor notaţii pictografice şi apoi a scrisului propriuzis).

Neolitizarea trebuie privită ca un proces care a avut extensie în timp şi spaţiu. Ea

este precedată pe alocuri de un stadiu care se numeşte "neolitic aceramic" (sau pre-ceramic),
la unii autori "pre-neolitic" sau "proto-neolitic". In Orientul Apropiat acest stadiu este
reprezentat de staţiunea de la Jarmo (lrak) În mileniul al X-lea a. Chr., iar În Siria şi
Palestina de cultura natufiană (tot mil. X a. Chr.), şi ceva mai târziu de marea staţiune de la
Ierihon (miI. IX - VIII a. Chr.).
Realităţile specifice neoliticului aceramic se regăsesc şi In lumea mediteraneeană
europeană, în Egee sau în Thessalia - la Argissa, Sufli Magula şi Sesklo (mil.VII a. Chr.) şi
Kirokitia (Cipru, mii VI. A. Chr.)
Inceputurile neoliticului în zona balcanică se pot data aproximativ în mileniul VII
a. Chr. sub semnul legăturilor cu neoliticul microasiatic şi cel din Orientul apropiat.
In zonele Europei centrale şi vestice aceste noi realităţi se vor fi răspândit treptat, şi
ceva mai târziu, dinspre zonele litorale sudice spre interiorul continentului. De exemplu, în
interiorul Franţei, Germaniei, Elveţiei, Belgiei actuale civilizaţiile neolitice s-au dezvoltat în
cursul mileniilor V – IV a.Chr. In general mileniul al III-lea este socotit, în Europa
temperată, ca aparţinând eneoliticului (faza târzie, dezvoltată a civilizaţiei neolitice, fază în
care sunt utilizate şi piese din aramă).
Debutul Epocii Bronzului european se situează în jurul datelor convenţionale de
3000/2500 a. Chr., şi acestea constituind doar jaloane convenţionale. La finele perioadei
neolitice/eneolitice se constată modificări majore în privinţa modului de viaţă, a artei şi,
probabil, a spiritualităţii. Unii specialişti au presupus că ele s-ar datora unor mişcări masive
de populaţii provenite din spaţiul de la nordul şi estul Mării Negre, care ar fi „colonizat”
regiuni vaste din Europa – aşa numiţii „indo-europeni”. Această teorie pune pe seama
acestei mari migraţii presupuse schimbările etno-lingvistice care vor da naştere popoarelor
şi limbilor Europei antice.
Alte teorii, poate mai realiste, priviliegiază explicaţia schimbărilor lente,
îndelungate, care au pornit ca un ferment din interiorul civilizaţiilor neo/eneolitice şi au
produs schimbările specifice Epocii Bronzului.
Inceputul noii perioade nu şterge decalajele cronologice între diversele regiuni.
Noua epocă în Insulele Ciclade începe după diverşi autori în jurul datei de 3000/2500 - 2200
a. Chr, iar "Bronzul nordic" (în nordul Europei temperate), scandinav, debutează mai târziu,
abia pe la 1700/1600 a. Chr. Finalul convenţional al Bronzului central şi vest european se
situează în jurul anului 1000 a. Chr., după alte păreri, manifestarea plenară a primei vârste a
fierului în aceleaşi regiuni începe abia pe la 800 a. Chr.
A doua vârstă a fierului, cunoscută sub denumirea de epoca La Tène, începe în vestul
European În jur de 500 - 400 a. Chr., în timp ce în spaţiul nord~ dunărean, al Daciei abia în
jurul datei de 350 a. Chr.
Aceste decalaje dintre diversele regiuni, stadiul inegal al cercetărilor arheologice în
diversele spaţii, imprecizia metodelor fizice de datare absolută au făcut ca să apară o
multitudine de grile cronologice, cel mai adesea centrate pe regiuni geografice şi culturale
bine delimitate. Aceste sisteme de datare nu sunt puse întotdeauna de acord, astfel încât este
foarte dificil de stabilit, chiar în lumea specialiştilor, corespondenţe între diferitele
subdiviziuni ale etapelor periodizării fiecărei epoci în spaţiile geografice ale continentului
european.
 Odată cu prima vârstă a fierului, şi începutul celei de-a doua, se păşeşte în spaţiul
european în ceea ce convenţional am numit "protoistorie" (după anumiţi specialişti aceasta
începe odată cu descoperirea metalelor, după alţii ceva mai târziu, în prima perioadă a
fierului). Sfera acestui termen, destul de imprecis, trebuie conturată intr-un context istoric mai
larg. Este de avut în vedere în această ordine de idei, în primul rând, restrângerea drastică a
hărţii culturale a lumii vechi pre- şi protoistorice, odată cu intrarea diverselor civilizaţii în
stadiul de dezvoltare urban, literat, şi statal. Astfel, Orientul apropiat şi Egiptul mileniului al
III-lea, spaţiul egeic la sfârşitul aceluiaşi mileniu şi în cel următor, Italia spre jumătatea
mileniului I reprezintă marile focare de civilizaţie "clasică". Etapele protoistorice în
dezvoltarea comunităţilor „barbare” (adică rămase în afara acestor civilizaţii) se cristalizează,
într-o măsură, şi datorită absorbţiei unor influenţe dinspre civilizaţiile "clasice", cu care s-au
învecinat. O altă dimensiune a protoistoriei este marcată de faptul că relieful cultural al
Europei, anonimă din punct de vedere etnic în aproape întreaga preistorie, se populează relativ
brusc cu etnonime diverse pomenite în operele istoriografilor şi geografilor greco-romani,
suprapunându-se astfel identităţi etnolingvistice peste realităţile arheologice. Incepând, cel
puţin, cu epoca fierului se poate vorbi cu destulă siguranţă despre traci, celţi, sciţi, germani,
mai mult despre diverse triburi în cadrul acestor etnii, şi nu doar despre „cultura materială” de
tip Hallstatt sau La Tène. Informațiile transmise prin operele autorilor antici (istorici, geografi
etc.) trebuie însă privite cu spirit critic: adesea ele reprezintă mai degrabă felul subiectiv în
care aceștia îi percepeau pe cei despre care scriau decât realitățile obiective.
Odată cu aceste noi aspecte, se nasc probleme ştiinţifice importante cum sunt: de
când se poate vorbi despre aceste etnii pomenite în sursele scrise abia înspre jumătatea
mileniului I a. Chr? Care este reala corespondenţă între artefactele dintr-o anumită zonă
geografică şi culturală şi aceste popoare care ies din anonimat?
Aceste întrebări, care se multiplică în mod specific la infinit, devin cu atât mai
incitante cu cât multe din aceste popoare nu au consemnat ele însele în scris aproape nimic
despre propria istorie, propria limbă şi relaţiile politico-militare, economice şi culturale dintre
ele, sau dintre ele şi civilizaţiile "clasice".

Glosar de termeni:
Artefact: orice obiect produs de om, aici – descoperiri arheologice
a-ceramic, pre-ceramic: fără ceramică, înainte de a folosi ceramica
barbar: în sensul antic – străin de civilizaţia grecească, sau, mai târziu romană
 2. INCEPUTURILE PREISTORIEI.
PALEOLITICUL Antropogeneza; popularea continentelor. Evoluţia
Paleoliticului european.

Cuvinte cheie: paleolitic, antropogeneză

Inceputurile preistoriei, ale istoriei ca durată şi evoluţie se plasează concomitent cu

apariţia primelor artefacte, care marchează desprinderea umanoidului de animalitate. In
această ordine de idei apreciem că procesul antropogenezei, până în etapele evolutive ale
asocierii urmelor antropologice cu artefacte de os sau de piatră interesează studiul preistoriei
doar tengenţial. ca premisă a obiectului acesteia. Devenirea biologică a hominidului în stadiile
anterioare apariţiei artefactelor face obiectul antropologiei ca ramură a ştiinţelor biologice.
Menţionăm cu acest prilej că facem o distincţie necesară intre antropologia văzută ca atare -
aparţinând biologiei şi antropotogia în înţelesul ei de ştiinţă a omului ca fiinţă culturală, a
cărei definiţie in varianta lui C. Ph. Kottak este "o ştiinţă a omului care se ocupă cu cele mai
variate aspecte ale condiţiei umane" (v. C. Ph. Kottak, Anthropology, The Exploration of
Human Diversity, N.Y., 1974).
Preliminariile preistoriei umanităţii obligă însă la o scurtă trecere în revistă a stadiilor
timpurii ale evoluţiei hominizilor de la regnul animal înspre umanitate.
S-a afirmat adesea că una dintre diferenţele fundamentale între om şi animal (in
primul rând maimuţele primate) constă în procesul confecţionării uneltelor. Cimpanzeii şi
maimuţele mari folosesc unelte simple. Omul, însă este singurul care construieşte unelte din
mai multe componente (de exemplu - vârf de suliţă + prăjină), recurgând la compunerea
definitivă a mai multor componente pentru a obţine o unealtă. El este singurul capabil să
construiască unelte într-un proces ierarhic de compunere a unor "subansamble", şi, să
folosească simultan mai multe tipuri de unelte În cursul aceluiaşi proces tehnologic care are
aceeaşi finalitate. De exemplu, simpla ocupaţie a culesului şi pregătului hranei implică un
utilaj multiplu: cuţite de piatră, băţ pentru scormonit, coşuri împletite, folosirea focului etc.
 Strămoşii omului aparţin aceleiaşi familii din care facem şi noi parte, dar erau
reprezentanţii altui gen, non uman. Aceştia trăiau răspândiţi în savanele din Lumea Veche
acum circa 15 milioane de ani, fiind încă foarte departe de umanitate. O fiinţă datând acum
aproximativ 14 milioane de ani, despre care s-a crezut multă vreme că ar fi dintre cei mai
îndepărtaţi strămoşi ai omului – Ramapithecul (ale cărui fosile au fost găsite în China,
Germania, Kenia, în India, la poalele Himlayei etc.) s-a dovedit a fi, de fapt, probabil identic
cu Sivapithecul, o fiinţă care astăzi este considerată mai degrabă strămoşul orangutanului.
Astăzi se crede – pe baza unor fragmente osoase fosilizate – că ultimul strămoş
comun al omului şi al unor primate ca gorila şi cimpanzeul a trăit acum 8 milioane de ani.
Din el s-ar fi desprins familia numită hominine, printre care Ardipithecul, o fiinţă care a făcut
tranziţia spre Australopithecus (maimuţa meridionaIă), atestat în Africa de descoperirile
antropologilor (descoperirile disparate ale unor indivizi au fost grupate sub denumire generică
de Homo Africanus, sau Australopithecinae species indeterminatae). Cele mai celebre
descoperiri au fost făcute în Africa Orientală, la Laetolil (Tanzania) unde au apărut urme de
paşi aparţinând unu cuplu (mascul şi femelă) şi ale unui "copil". Cele aproximativ 30 de
amprente aparţineau unor indivizi care, la maturitate, atingeau o înălţime de 1,1 - 1,4 m şi
măsurau aproximativ 27 de kg. Urmele s-au întipărit, din întâmplare într-un strat de cenuşă
vulcanică afânată care s-a cimentat mai apoi în urma unei ploi.
Una dintre cele mai cunoscute descoperiri în domeniu este cea a scheletului păstrat în
mare parte, care a aparţinut unei femele. Urmele au fost descoperite în Etiopia, la Hadar,
regiunea Afar, de către soţii Leakey, care au botezat-o Lucy. Aceasta reprezintă un hibrid între
maimuţă şi om, adaptată mersului biped şi a cărei dentiţie este mai degrabă umană. Datată
acum cca 3,4 milioane de ani, Lucy, făcând parte din specia Australopithecinae, este una
dintre cele mai vechi reprezentante ale categoriei Australopithecus afarensis (capacitatea sa
craniană este de 415 cm cubi, faţă de 390 cât măsoară un cimpanzeu, şi respectiv, 1350 cât
măsoară un om actual.
In 1994 a fost anunţată descoperirea tot în Etiopia, de către profesorul american
Timothy White, a rămăşiţelor a 17 indivizi, mai vechi cu un milion de ani decât Lucy, fosilele
pietrificate ieşind la lumină in eroziunea din riftul unei văi. Analiza preliminară a resturilor a
constituit elementul de stabilire a uni noi specii de antropoide, denumite Australopithecus
amidus, plasat pe scara evolutivă înainte de stadiul Australopithecus afarensis.
De altminteri, aproape că nu trece nici un an fără ca expediţiile africane ale
diverselor instituţii de cercetare să nu descopere dovezi noi despre devenirea omului.
 O mare necunoscută o constituie veriga de legătură intre stadiul reprezentat de Lucy
şi descoperirile datate ceva mai târziu, din intervalul 3 - 2 milioane de ani B.P., bine atestate
în estul şi sudul Africii, şi reprezentând deja genul Homo. Din Australopithecus afarensis se
desprin patru ramuri şi direcţii de evoluţie: Australopithecus boisei, robustus, africanus şi
genul Homo, acesta din urmă fiind strămoşul speciei umane. Apariţia acestuia a fost datată
acum 2,5 milioane de ani, fără să se poată deocamdată stabili antecedentele care fac tranziţia
de la Lucy spre acest stadiu evolutiv (v. Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology, 1988).
Acum aproximativ 2 milioane de ani au apărut mai multe specii din genul Homo, cum ar fi
Homo habilis, Homo rudolfensis şi Homo erectus. Ultima specie a continuat să existe multă
vreme şi a fost prima care a părăsit Africa, colonizând alte continente (Asia, apoi şi Europa).
Mai târziu, după 1 milion BP, au apărut noi specii ale genului Homo, cum ar fi Homo
heidelbergensis, apoi recent descoperitul (în Africa de Sud) Homo naledi, Homo
neanderthalensis („omul de Neanderthal”), puţin cunoscutul Homo denisova (după fosilele
descoperite în peştera Denisova din Rusia) şi, în final, Homo sapiens, singura specie umană
care a supravieţuit de la finalul paleoliticului până azi.
Unii specialişti datează acum cca 3 - 4 milioane de ani apariţia primelor unelte
rudimentare, descoperite tot la Hadar, in Etiopia, piese din lemn, oase dar şi din piatră (bazalt,
lavă, cuarţ şi cuarţit). Acestea au fost folosite la ciopârţirea vânatului, element esenţial al
hranei; specialiştii nu exclud ca în cea mai mare parte el să fi provenit din rămăşiţe ale
vânătorii marilor animale de pradă, pentru că după datele antropometrice ale indivizilor
contemporani primelor unelte este greu de crezut că aceştia ar fi avut mare succes la
vânătoare. Nevoile supravieţuirii au făcut ca de la început omul să fie un "animal social", iar
aceleaşi necesităţi au dus la un început de specializare pe sexe a activităţilor: masculii fiind
ocupaţi cu procurarea cărnii, în timp ce femelele adunau produse vegetale comestibile.
Specialiştii care au studiat cele mai timpurii staţiuni din Africa apreciază că deja acum 1,8
milioane de ani (în Cheile Olduvai) existau baze-tabere unde hrana era adusă ca să fie
împărţită de membrii aceluiaşi grup. Piesele litice cunoscute sub denumirea de ”cultură de
prund" sau cultură olduvaiană au fost descoperite în asociaţie cu rămăşiţe osteologice
fosilizate, aparţinând mai multor specii.

Folosirea focului: Deşi a fost avansată ipoteza folosirii focului în estul Africii acum
cea 1,5 - 1 milion de ani (descoperirile de la Koobi Fora) sau în Africa meridională
(Swartkrans) dovezile cele mai clare nu sunt mai vechi decât acum 300 000 de ani; în
Europa este posibil ca ea să fie atestată prin descoperirile din staţiunea de la Hoxne (Anglia),
datată în jur de 320 000 - 310 000 BP. In Asia, în nivelele descoperite în celebra peşteră de la
Chou Kou Tien (China) au fost descoperite şi urme ale folosirii focului. Hominizii au ocupat
intermitent această peşteră între aproximativ 450000 - 350 000 BP. In general prezenţa unor
locuri în care s-a făcut focul sunt rare în paleoliticul inferior însă devin mai frecvente
ulterior. Se pare că "domesticirea" focului a constituit marea descoperire a lui Homo erectus
care a modificat organizarea spaţială a taberelor paleolitice.

Noile descoperiri din Africa, precum şi datările cu radiocarbon, au împins

spectaculos înapoi în timp datările primelor culturi arheologice din paleoliticul inferior. Astfel
odată cu apariţia unei noi specii cunoscute sub numele generic de Homo erectus, care-l
înlocuieşte pe Homo habilis acum 1,5 milioane de ani, apar şi primele unelte de tip acheulean
(de la staţiunea Saint Acheul, din Franţa), şi varianta culturală cunoscută sub numele de
olduvaian dezvoltat. (datările au fost sintetizate în The Times Atlas of Archaeology,1988).
Revenind la uneltele paleoliticului inferior, orizontul cronologic marcat de apariţia
lui Homo erectus şi de cultura acheuleană a însemnat de fapt diversificarea tipurilor de piese
litice, şi implicit un început de specializare a lor. Corespunzător aceleiaşi perioade apar situri
în Africa în care există urme osteologice ale unui număr mai mare de animale aparţinând
aceleiaşi specii, ceea ce este interpretabil ca un început mai consistent al vânătorii active, în
grup, şi abandonarea folosirii resturilor lăsate de carnivorele mari (de exemplu descoperirile
de la cascada Kalambo din Africa).
Datele cele mai timpurii privind prezenţa omului primitiv in Europa se plasează
acum aproximativ 1,5 milioane de ani: uneltele de la Chilhac (Franţa), Însă dovezi privind o
populare mai intensă a continentului datează de acum 700 000 de ani. Rămâne încă de
clarificat intervalul destul de lung dintre cele două date. Cele două descoperiri datând din
acest interval - pe lângă cea tocmai pomenită - sunt Vallonet (Franţa), şi Sandalja (fosta
Iugoslavie); ele datează dintr-o fază timpurie - până la 900 000 B.P. Restul descoperirilor
timpurii se grupează în sudul continentului, mai ales de-a lungul ţărmurilor Mediteranei (până
la 600 000 B.P.).
Faza ulterioară, corespunzătoare paleoliticului inferior: Abbevillian, Acheulean,
Clactonian şi pre-musterian (culturi arheologice ale căror denumiri vin de la staţiuni din
Franţa, respectiv Marea Britanie), este caracterizată prin situri mai bogate, cu utilaj
diversificat. Unul dintre cele mai caracteristice situri este cel de la Bilzingsleben (Germania),
datat pe la 400 000 B. P. El se află pe marginea unui lac (din Thuringia), care a permis
păstrarea inclusiv a unor unelte din lemn şi din os. A fost scos la lumină şi un fragment de
craniu uman şi alte oase a trei indivizi (de tip Homo erectus); aşezarea a fost temporar ocupată
de un grup de vânători. Resturile osteologice arată preferinţa pentru vânarea anumitor specii:
rinocer (25 procente din total), ca stor (15 procente) etc. Hrana a fost completată cu nuci şi
fructe de pădure. O altă staţiune semnificativă este cea de la Vertesszollos (Ungaria). Un
număr mare de unelte, de dimensiuni relativ mici, aparţinând "culturii de prund", resturi
osteologice şi câteva resturi antropologice au fost datate diferit Între 450 000 şi 350 000 B. P.,
aparţinând a patru nivele de cultură (semne ale reocupării periodice a sitului).

Paleoliticul mijlociu european (120 000 - 35/30 000 B.P.) este iniţiat şi prin
schimbarea tipului uman. De la începutul perioadei întregii Euro-Asii îi este caracteristic omul
de Neanderthal - creatorul culturii musteriene. Această cultură, cuprinzând multe aspecte
regionale este caracterizată de unelte confecţionate din aşchii - este epoca de înflorire a
tehnicii Levallois. In paralel industria litică de tip Micoq arată o predilecţie specială pentru
toporaşele de mână, cu vârf ascuţit şi pentru numeroase şi diverse unelte confecţionate din
aşchii fine. O privire aruncată hărţii cu răspândirea siturilor din paleoliticul mijlociu euro-
asiatic arată o înmulţire fără precedent a acestora cu zone majore de concentrare în Europa
occidentală şi centrală, zona caucaziană şi fâşia litoralului estic al Mediteranei.
"Imaginea publică” a omului de Neanderthal conform reconstituirii faciesului (după
descoperirea unui schelet întreg în 1908 în peştera La Chapelle aux Saints) este o imagine
deformată. Imaginea sa este aproape caricaturală: o brută cu un mers cvasi-biped, de fapt un
om-maimuţă. Antropologia contemporană a rectificat eroarea arătând că, de fapt,
neanderthalianul a fost destul de apropiat nouă ca înfăţişare. Tranziţia de la Homo erectus la
cel de Neanderthal şi de la acesta la omul de Cro-Magnon nu este foarte bine cunoscută.
Din acest punct de vedere (incluzând disputele asupra arhitecturii şi capacităţii
craniene) lumea ştiinţifică este împărţită între două ipoteze - fie că (şi) omul de Neanderthal
este strămoşul omului actual, fie că acesta se trage în linie directă (doar) din omul de Cro-
Magnon şi că neanderthalienii au dispărut cândva la inceputurile paleoliticului recent.
Cercetările genetice asupra resturilor de ADN şi compararea cu genomul oamenilor de astăzi
arată că au existat încrucişări între omul de Cro-Magnon (Homo sapiens) şi omul de
Neanderthal, ceea ce sugerează că relaţiile între cele două specii, atunci când s-au întâlnit în
Europa (aproximativ între 40.000-30.000 a. Chr.), nu au fost doar conflictuale şi de eliminare,
ci şi de încrucișare a neanderthalienilor cu Homo sapiens. În acest sens, unele descoperiri
recente de pe teritoriul României aduc confirmări importante.
 Epoca de mijloc a paleoliticului marchează un pas decisiv spre umanitatea omului -
se conturează treptat elemente ale unei civilizaţii. încep să apară, din ce în ce mai frecvent,
amenajări mai complexe ale habitatu!ui, primele inmormântări cu elemente interesante ale
ritualului funerar şi alte elemente legate de cult. Adaptarea omului la mediul în care evoluează
este atestată şi de confecţionarea îmbrăcăminţii din piei de animale. Viaţa in comunitate poate
fi intrezărită prin lumina aruncată de un exemplu interesant: un schelet dintr-un mormânt
descoperit in Irak demonstrează că defunctul, un bătrân care-şi pierduse un ochi şi un braţ a
supravieţuit cu bine acestei intâmplări, trăind in continuare până la o vârstă inaintată pentru
acea perioadă. Acest fapt implică grija comunităţii pentru individul care nu mai era capabil să-
şi procure singur hrana sau să fie util în prea multe feluri.

Acum 35 - 30 000 de ani se înregistrează modificări în viaţa comunităţilor fiind

considerată data începutului Paleoliticului superior şi totodată a epocii omului de Cro-
Magnon (= Homo sapiens). Acesta este atestat în aproape întreaga lume veche. În Europa el
se menţine până în Mezolitic, când caracteristicile sale fizice dispar treptat în favoarea celor
ale omului modern. În lumea actuală, supravieţuitori ai tipului fizic cro-magnoid sunt, după
unii specialişti, tasmanienii, aborigenii din Australia şi o parte dintre locuitorii Noii Caledonii
(v. discuţia la Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, 1, cap. IV).
Utilajul litic se diversifică iar culturile de asemenea: in Europa apuseană, mult mai
bine cunoscută din punct de vedere arheologic se disting mai multe culturi: Chatelperronian
(aprox. 36 000 - 30 000 B.P.) urmat de Perigordian şi Gravettian (denumirile fac referire la
descoperiri din Franţa). De asemenea este de menţionat Aurignacianul (de la începuturile
paleoliticului superior până pe la 25 000 B.P.). In Occident Magdalenianul şi Solutreanul
acoperă perioada unei secvenţe climatice foarte reci (aprox. 20 000 - 16000 sau după alţii 12
000 S.P.). Magdalenianul este prezent pe alocuri şi în estul continentului. Datările privind
începuturile Mezoliticului variază intre 12 000 şi 8500 B.P. - in funcţie de diversele zone,
astfel este de reţInut data medie convenţională: 10 000 B.P., coincizând cu perioada unei
treptate încălziri a climei.
Civilizaţia paleoliticului superior în Europa este marcată de o specializare fără
precedent a utilajului litic, în special lamelar, completat cu numeroase şi variate unelte şi arme
din os (specifice mai ales magdalenianului vest-european, din Dordogne). Arealul grupurilor
de vânători tinde să se circumscrie ceea ce duce la apariţia aşezărilor vremelnice, şi comportă
o tehnică constructivă vecină cu arhitectura în unele situaţii. Arta paleoliticului ilustrată
strălucit prin picturile rupestre, modelajul în lut (mai rar) şi mica sculptură antropomorfă
asociată cu gravura aduc date despre un univers spiritual care se centrează pe percepţia
sacrului şi pe magie (şamanism). Mult mai bogate decât in perioada anterioară, urmele
materiale sugerează un ritm de dezvoltare istorică uniform accelerat, sesizabil şi prin durata
mereu mai scurtă a periodizărilor epocii pietrei.

Popularea Americii. Originea amerindienilor este indicată şi de tipul somatic al

acestora înrudit cu cel asiatic. Migrarea unor populaţii paleolitice dinspre Asia s-a produs
probabil într-o vreme când nivelul apelor marine era mai scăzut din cauza glaciaţiunii, şi un
pod de uscat (cunoscut sub numele de „Behringia”) lega Siberia de Alaska. Astfel ne-am
aştepta să găsim cele mai vechi descoperiri ale paleoliticului american în Alaska, şi o
dispersie a unor staţiuni din ce în ce mai recente pe măsură ce ne apropiem de centrul
continentului. Lucrurile nu stau, insă chiar atât de simplu. Intâmplarea a făcut ca in Alaska
cele mai vechi descoperiri să fie datate acum 15 000 - 12 000 de ani (microlamele care atestă
o inrudire cu specificul unor industrii Iitice siberiene de acum aproximativ 30 000 de ani - o
dovadă a provenienţei primilor "colonişti"). In America descoperiri mai abundente au fost
datate acum aproximativ 11 500 de ani. Mult mai la sud, in Idaho, Oregon şi Missouri datările
celor mai timpurii descoperiri ating 14 000 - 13 000 B.P, iar suliţele de lemn folosite la
vânarea unei ţestoase uriaşe, datate cu radiocarbon arată că grupurile de vânători paleolitici
ajunseseră in Florida acum vreo 12 000 de ani. Un element in plus il reprezintă datarea mai
timpurie a unor artefacte din Pennsylvania - acum cca 16 000 de ani. Coroborând toate aceste
date s-a presupus că primii "colonişti" ar fi ajuns in America de Nord acum cca 19 000 de ani
când podul de uscat al „ Behringiei" făcea posibilă călătoria transcontinentală.
Datările descoperirilor celor mai timpurii din America de Sud complică discuţia,
subliniind carenţa cercetărilor in domeniu. Cele mai timpurii urme paleolitice au fost scoase la
lumină in Chile (pe coasta de vest), la Monte Verde: est vorba de 5 piese din aşchii şi, posibil,
o vatră de acum cea 33 000 de ani, dar acestea sunt încă incerte. La un mileniu după această
dată ipotetică avem un jalon cronologic ferm: 32 000 B.P. - şi anume, descoperirile de la
Petrafurada, din Brazilia de nord-est: o vatră cu cărbune, unelte de piatră cioplită şi fragmente
de pietre pictate, reprezentând probabil cea mai veche mostră de artă din cele două Americi.
Concluzia care se impune este evidentă: pentru ca populaţiile paleolitice să ajungă în
America de Sud acum 32 000 de ani, ei trebuie să fi trecut prin nordul continentului acum cca
45 - 40 000 de ani. Totuşi in jurul acestui interval cronologic in Siberia nu se cunosc,
deocamdată urme arheologice, aşa încât problema populării Americilor rămâne încă deschisă
oricăror descoperiri viitoare.
 Pătrunderea primelor populaţii in Australia este un fenomen care a durat vreme
indelungată. Cele două căi posibile sunt une, dinspre sudul Chinei, prin Filipine şi Noua
Guinee, iar cea de-a doua, prin insulele Indoneziei spre nordul Australiei. Se presupune că
popularea continentului austral s-a produs in perioade În care nivelul mării era scăzut, apărând
astfel un fel de ~pod discontinuu de insule". Oricum platforma Australiei, implicând
Tasmania şi Noua Guinee nu a fost, se pare, niciodată legată de Asia de sud-est. astfel Încât
ambele posibile rute de colonizare presupun traversarea a cel puţin 60 de kilometri de mare
deschisă. Nu s-au descoperit indicii care să sugereze folosirea vreunei ambarcaţiuni primitive.
Cum se ştie că Noua Guinee şi Tasmania au fost separate de continent acum aproximativ 10
000 de ani, procesul de colonizare trebuie să se fi petrecut înainte de această dată. Dovezile
arheologice arată că urme ale hominizilor (utilaj litic) datează de acum 30 000 de ani, Însă
există indicii ale existenţei unor aşezări timpurii care sugerează că momentul colonizării ar
putea fi plasat acum aproximativ 50 000 de ani.
Interesant este că urmele paleolitice se regăsesc aproape exclusiv în zonele de coastă
şi de-a lungul râurilor principale - explicaţia ar fi că grupurile de oameni primitivi s-au masat
in aceste regiuni pentru că acolo resursele de hrană erau mai abundente şi mai uşor de obţinut.
Popularea continentului trebuie văzută în mai multe etape, aşa cum demonstrează
descoperirea unor fragmente de oase databile acum 10 000 de ani, fragmente care atestă
existenţa unui alt tip somatic decât primii veniţi. Acesta este indiciul pătrunderii unui ultim
val de populaţie pe continent, înainte de inundarea "podului de insule".
În 1770 când exploratorul James Cook ajungea în Australia, populaţia aborigenă
număra aproximativ o jumătate de milion de locuitori, care nu depăşiseră stadiul mezolitic de
dezvoltare. Caracteristic pentru aceste culturi tradiţionale este o viaţă spirituală complicată,
legată de culesul ritual al unor fructe, sărbători comune care adună sute de persoane in anume
locuri cu semnificaţii sacre. In anumite zone densitatea de locuire este mai mare, existând
aşezări de până la 700 de indivizi, care locuiesc în case rotunde ridicate din piatră. Nu este
depăşit stadiul unei unei agriculturi primitive, pre-neolitice (cules selectiv şi replantări
ocazionale). Explicaţia este foarte simplă: resursele naturale ale zonelor locuite sunt atât de
abundente încât comunităţile, nu foarte numeroase, au putut trăi pur şi simplu din cules,
vânătoare şi pescuit, fără să aibă nevoie de producerea hranei.

Epoca pietrei în Africa. Paleoliticul mijlociu are aceeaşi cronologie cu cea

europeană : una din caracteristicile majore, similare situaţiei din Europa, este inmulţirea
descoperirilor şi difuzarea lor în spaţii mai mari. Această realitate a fost interpretată ca fiind
rezultatul progreselor tehnologice şi a adaptabilităţii mai mari a comunităţilor de vânători
paleolitici capabilisă supravieţuiască şi în medii mai ostile.
Originea lui Homo sapiens a fost clarificată prin descoperirile din sudul Africii -
zona gurilor râului Klassies, de acum 100 000 de ani, deci mai vechi decât cele din Europa. Se
dezvoltă industrii litice care se bazează pe pregătirea nucleului pentru a obţine aşchii de o
formă predeterminată, este inventată o nouă armă de vânătoare - cea cunoscută astăzi în
America de Sud sub denumirea de bollas. Urme arheologice sunt răspândite şi in unele
regiuni ale Saharei actuale, ceea ce dovedeşte faptul că in perioada de care ne ocupăm
condiţiile de viaţă acolo au fost mai primitoare decât sunt ele astăzi. Straturile de cenuşă din
unele peşteri din sudul Africii au fost interpretate ca urme lăsate de afumarea cărnii pentru a fi
conservată, ceea ce dovedeşte posibilitatea de a aduna rezerve de hrană, implicit o mai mare
eficienţă a vânătorii. Hărţile de răspândire a utilajului !itic şi a urmelor paleoliticului mijlociu
din Africa arată că grupurile umane ocupau zone mai întinse decât cele aparţinând secvenţei
cronologice anterioare.
Cercetările antropologice au dovedit că Homo sapiens sapiens a apărut mai timpuriu
decât s-a crezut iniţial, acum vreo 100 000 de ani, prima atestare aflându-se în sudul Africii,
în situl deja citat, şi pe malul râului Orna din Etiopia. Din punct de vedere anatomic el
reprezintă deja omul modern (facies, date antropometrice). Datorită faptului că aceste
descoperiri din Africa sunt mai timpurii decât cele din Europa şi Asia, se crede că leagănul
rasei umane a fost "Continentul negru".
Este controversată inlocuirea rasei de Neanderthal cu cea de tip Cro Magnon, cândva
în cursul Paleoliticului superior, aşteptându-se descoperiri viitoare care să aducă date noi in
privinţa acestui proces. Există indicii că ele au coexistat o perioadă de timp și că cele două
componente rasiale s-au încrucișat.
In încheiere trebuie reţinute câteva date necesare înserierii cronologice a
reprezentanţilor diferitelor stadii evolutive ale omului primitiv: un criteriu principal fiind
capacitatea craniană:
Australopitecine: 600 - 1200 cm-cubi;
Neanderthalieni: 1400 - 1600 cm- cubi;
Homo sapiens: 1400 - 1550 cm-cubi.
Cu aceste măsurători trebuie coroborate caracteristicile fizionomiei: reducerea
prognatismului şi ale boselor frontale, ca şi dentiţia (forma şi dimensiunile dinţilor). Alte
caracteristici anatomice implicate sunt: modificarea vertebrelor pentru a susţine poziţia
bipedă, alungirea femurului şi adaptarea tălpii pentru stabilizarea corpului în această poziţie.

Câteva date despre tehnologia prelucrării pietrei în Paleolitic.

Acestea demonstrează neaşteptata complexitate a tehnologiei folosite de omul
primitiv pentru a obţine utilajul litic, implicit dezvoltarea posibilităţilor intelectuale ale
acestuia.
Debitajul Levallois (definit m 1961 de Fr. Bordes): permite confecţionarea unor
unelte din aşchii de piatră de o formă predeterminată, în urma pregătirii speciale a nucleului
(a rocii materie primă) înaintea obţinerii aşchiei propriuzise. Este specific mai ales
Paleoliticului inferior şi mijiociu însă nu lipseşte nici din etapa următoare.
· Metoda Kombewa - se bazează pe faptul că dintr-o suprafaţă regulat convexă a
rocii-materie primă este posibil a se obţine prin lovire aşchii de o formă regulată (circulare,
semicirculare sau ovale. Pornind de aici, şi folosind convexitatea aşchiei obţinute, forma şi
grosimea aşchiilor următoare pot fi predeterminate. Această tehnică este specifică mai ales
Africii însă nu lipseşte nici din alte părţi.
Debitajul lamelor constă din obţinerea unor lame în serie dintr-un nucleu rocă-
materie primă) pregătit în prealabil. A devenit reprezentativă mai ales pentru industriile
litice ale Paleoliticului superior. Prezintă avantajul că produsele lamelare (viitoare unelte)
sunt relativ standardizate şi, în acelaşi timp, poate fi utilizat intregul volum al nucleului

Glosar de termeni:
Antropogeneză: procesul apariţiei speciei umane
B.P.: before present (lb. engl) – înaintea datei prezente
Debitaj: principala operaţie de cioplire în urma căreia se obţin aşchii, lame, lamele
dintr-un nucleu
Facies: aici - fizionomie
Nucleu: bloc de piatră din care, în urma operaţiilor de cioplire se obţin aşchii, lame
sau lamele
Radiocarbon: izotopul C 14 al Carbonului, folosit în datările absolute în arheologia
preistorică
Utilaj litic: totalitatea uneltelor din piatră cioplită
 3. PALEOLITICUL
Mod de viaţă (locuinţe, organizarea comunităţilor). Inmormântările,
spiritualitatea, arta.

Cuvinte cheie: paleolitic, adaptare, artă rupestră, locuinţe,

In paleoliticul inferior, foarte probabil cea mai mare parte a timpului hominizii îşi
căutau hrana în maniera deja descrisă mai sus. Intr-o primă fază parazitau prada carnivorelor
mari, iar apoi la sfârşitul perioadei începe să fie atestată vânătoarea activă în grupuri, şi chiar
specializarea pe sexe a activităţilor de obţinere a hranei - femeile cules, iar bărbaţii
vânătoarea, pescuitul. Incepând cu paleoliticul mijlociu este atestată şi vânătoarea
specializată: erau preferate anumite specii de animale in funcţie de rentabilitatea lor şi de
resursele locale, şi/sau sezoniere ale faunei. O mare parte din uneltele de piatră de dimensiuni
relativ reduse, cu o parte activă ascuţită sunt interpretate drept obiecte folosite la jupuirea
blănii (pentru îmbrăcăminte) şi desprinderea cărnii de pe oase (atestată arheologic de urmele
sesizabile microscopic pe oasele respective). Acestea la rândul lor erau folosite ca materie
primă pentru unelte, arme, podoabe sau chiar ca piese de construcţie pentru adăposturi.
In paleoliticul interior uneltele erau relativ puţin diferenţiate - "în acest interval foarte
lung confecţionarea uneltelor evoluează într~un ritm atât de lent încât, din abbevillian pâna la
sfârşitul acheuleanului, se păstrează acelaşi stereotip ( ... ) ameliorat din punct de vedere al
execuţiei" (A. Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul.)
Date mai consistente despre oamenii paleolitici avem abia din perioada mijlocie -
cultura musteriană. Aceştia, atunci când nu locuiau în peşteri işi amenajau colibe atestate
arheologic uneori doar de suprafeţe circulare de câţiva metri dincolo de care se aruncau treptat
resturile alimentare (oase zdrobite) şi unelte abandonate. Fără îndoială blănurile erau folosite
pe post de îmbrăcăminte, in condiţiile mediului ostil (clima foarte rece).
Reprezentanţii rasei neanderthaliene, oamenii paleoliticului mijlociu, erau răspândiţi
pe zone vaste din lume, folosind aproape peste tot o tehnologie litică sofisticată. Una dintre
cele mai timpurii mărturii ale amenajării habitatului datează din această perioadă.
Descoperirea de la Molodova (pe Nistru) arată un ring regulat din oase şi colţi de
mamut, aavând câteva vetre in interior (folosite succesiv?); cercul are un diametru de
aproximativ 5 - 6 m şi a tost interpretat ca fiind una dintre cele mai vechi dovezi de
"construire" a unui adăpost.
O descoperire asemănătoare s-a făcut la Arcy sur-Cure (Franţa), unde în gura unei
peşteri s-au putut depista găuri de stâlpi marcând un perimetru circular, cuprinzând în interior
vetre şi urme de locuire (oase, unelte). Gropile de stâlpi au fost interpretate ca fiind locul de
împlântare a unor colţi de mamut (schelet pentru un fel de cort acoperit cu piei) dataţi cu
radiocarbon pe la 30 000 B.P. (v. St. Piggott, Ancient Europe, p.29-39, fig.2). Această
descoperire face tranziţia spre Paleoliticul recent, când astfel de urme devin din ce în ce mai
frecvente. Ultima etapă a epocii pietrei cioplite, prin diversificarea şi sporirea urmelor
arheologice beneficiază de informaţii mult mai bogate privind reconstituirea vieţii oamenilor
preistorici. In ultima etapă, care reprezintă tranziţia spre mezolitic, se petrece o încălzire
treptată a climei şi retragerea gheţarilor. Paralel, se constată un spor demografic semnificativ
în anumite zone (de exemplu celebra vale Dordogne din sudul Franţei). Anumiţi specialişti,
după urmele unor adăposturi săpate în calcarele de acolo susţin chiar existenţa unor "aşezări
semipermanente de pănă la 500 de locuitori) (C. Ph. Kottak, Anthropology. An Exploration of
the Human Diversity, p.136-7). Acelaşi specialist american în antropologie, şi alţii, folosesc
un termen special pentru a desemna modificările survenite în modul de viaţă al oamenilor din
paleoliticul superior şi mezolitic, faţă de perioadele anterioare: "utilizarea unui spectru larg de
resurse". Această expresie încearcă să sugereze diversificarea posibilităţilor pe care mediul
ambiant le oferea şi creşterea ingeniozităţii cu care omul paleolitic le folosea. Această
realitate este ilustrată şi de faptul că anumite grupuri s-au specializat în vânarea anumitor
animale, ceea ce arată că puteau să se bazeze şi pe alte resurse de hrană. La fel, tehnicile de
vânătoare se perfecţionează.
Apar din ce în ce mai frecvent "tabere-sălaşuri" sezoniere din corturi amplasate pe
traseele animalelor: de ex. La Pincevent (pe Sena) - s-au descoperit urmele unui cort din
schelet de pari acoperit cu piei de animale fixate apoi la sol cu bolovani. Straturile din această
staţiune ( datată aprox. 10 000 B. P.) arată că grupurile de vânători reveneau în fiecare sezon
în acelaşi loc. In afară de oase de animale vânate au mai fost descoperite şi oase de peşti
mari,coji de ouă sau cochilii de melci şi scoici. Tot aici au fost semnalate vârfuri de săgeţi
care se foloseau la vânătoarea animalelor mici şi a păsărilor. Vetrele de foc, numeroase, erau
amenajate cu gardine din piatră. Specialiştii apreciază că, aceste locuinţe sezoniere, având un
diametru de 3 - 4,5 metri, nu puteau fi ocupate decât de familii nucleare.
O altă locuinţă construită într-un mod spectaculos a fost cercetată în Ukraina, la
Mezirik; pentru amenajarea ei au fost folosite 385 de oase de mamut alcătuind o structură
solidă cu un plan circular şi cu un acoperiş de tip „dom”. De data aceasta rămăşiţele
alimentare erau aruncate într-o groapă, împreună cu cenuşă şi cărbune provenind de la o vatră
interioară şi alte două exterioare. Folosirea oaselor mamiferelor mari pentru ridicarea
structurii de rezistenţă a multor astfel de adăposturi din Ucraina a fost explicată prin absenţa
lemnului, destul de dificil de găsit într-un peisaj de stepă. La Mezirik a fost reconstituită
grafic o construcţie în formă de iglu care se sprijinea pe cranii de mamut şi vertebre, iar în
partea superioară au fost folosite oase lungi şi omoplaţi (diametru - 4-5 metri).
In centrul şi estul Europei mamutul a fost vânat în grupuri organizate (de ex.
descoperirile de la Predmost, Cehia) pentru că se găsea din abundenţă şi constituia o valoroasă
sursă de hrană ca şi de alte materii utile. Odată cu încălzirea treptată a c1imei, fauna se
schimbă se înmulţesc şi alte surse de hrană: melcii, scoicile - frecvent întâlnite în descoperirile
paleoliticului superior şi mezoliticului.
Fărâmiţarea culturală caracteristică acestor două perioade a fost explicată prin
regionalizarea culturilor şi precizarea treptată a teritoriilor de vânătoare ale grupurilor.
Tipurile de unelte şi de arme încep să devină tot mai mult specifice anumitor regiuni ceea ce
arată tendinţa de constituire a unor arii culturale din ce în ce mai restrânse. Toate acestea pot
fi interpretate şi ca elemente ale precizării identităţii unor grupuri de vânători care se
delimitează pe baza tradiţiilor, originii (totemism). Delimitarea tot mai clară a identităţii de
grup, împreună cu propriile ritualuri şi simbolistică marchează deja un comportament al
omului modern.

Organizarea socială: In analiza acestor aspecte, în general greu de observat

arheologic, antropologul Leroi-Gourhan porneşte de la premisa că în fazele timpurii ale
umanităţii alimentaţia a avut un loc însemnat în formarea grupurilor şi în devenirea hominid-
ului ca "animal social".
Pornind de la raportul hrană-teritoriu omul a fost constrâns din cele mai vechi
timpuri să se adune în grupuri care să permită vânătoarea şi culesul. Grupul primitiv este de
obicei nomad dar are trasee prestabilite într-un teritoriu destul de vast, exploatând acest
teritoriu în cicluri sezoniere. Pornind de la unele analogii etnografice antropologul francez
reuşeşte să determine că pe baza resurselor alimentare dintr-un teritoriu dat, şi a unor
deplasări cotidiene în acelaşi teritoriu nu pot supravieţui mai mult de câteva zeci de indivizi.
Dacă grupul recurge la o exploatare sezonieră a mai multor teritorii practicând un nomadism
mai accentuat (în funcţie de abundenţa periodică de fructe, reni, somoni, etc) este posibilă
comasarea mai multor grupuri iniţiale.
In legătură cu o eventuală structură familială A. Leroi-Gourhan apreciază că
alimentaţia umană dictează o specializare pe sexe a activităţilor de procurare a hranei:
acţiunea violentă a vânătorii revine în toate grupurile primitive actuale bărbatului în timp ce
culesul vegetalelor este ocupaţia femeilor.
Se poate presupune constituirea unor nuclee familiale reunite pe o scară mai mare în
clanuri bazate pe rudenie pare validă. In lumea animală există astfel de organizări constante.
Grupul primitv trebuie văzut ca fiind constituit din astfel de celule familiale bazate pe cupluri,
chiar dacă nu întotdeauna permanenente, şi apoi în agregări mai largi pe baza unui strămoş
comun (real, asumat sau simbolic). Este ceea ce sugerează şi dimensiunile unor "locuinţe"
paleolitice care nu ar fi permis adăpostirea unui grup mare simultan.
Tot în modul de procurare a hranei stau şi originile primelor ierarhii de grup din
mijlocul căruia se disting indivizi mai capabili să organizeze o vânătoare sau să rezolve
situaţii dificile în care s-au aflat semenii săi. Analiza complexelor funerare care apar începând
din Paleoliticul mijlociu pare să întărească această presupunere.

În Paleoliticul inferior este atestat cultul craniului - prin descoperirile din peştera de
la Chou Kou Tien unde s-a descoperit un adevărat depozit de cranii demonstrând fie un obicei
funerar, fie un cult aparte.
Începând cu musterianul apar manifestările funerare ale omului de Neanderthal,
atât în peşteri cât şi în aer liber. Corpurile sunt frecvent aşezate în poziţie chircită (simulând
somnul, poziţia fetală, sau exprimând frica celor vii faţă de defunct): exemple în peştera de la
La Ferrassie (Franţa) sau La Quina (Spania). La Ferrassie este atestat chiar şi un mic tumul
ridicat de-asupra mormântului. La Shanidar (Irak) - bătrânul pomenit în paginile anterioare
era înhumat într-o masă de pietre; el se odihnea pe un pat de materii vegetale (flori - conform
analizei polinice). La Quafseh, În Israel, a fost descoperit un mormânt de inhumaţie din
Paleoliticul mijlociu - acesta conţine un individ care tinea în mână un corn de cerb, fără
îndoială un obiect cu o functie rituală sau simbolică.
Pentru Paleoliticul Superior se poate chiar stabili un model al înmormântărilor.
Majoritatea defuncţilor descoperiţi pe teritorii vaste - din Insulele Britanice până în Rusia -
sunt înhumaţi în gropi şi presăraţi cu ocru (17 cazuri din 27 - statistica lui Leroi Gourhan), în
6 cazuri corpurile erau depuse în poziţie chircită.
 Alte situaţii: -Ia Predmost - 14 defuncţi înhumaţi au fost acoperiţi cu plăci de calcar
şi omoplaţi de mamut
- la Grimaldi (Franţa - 8t Germain la Riviere)- corpurile defuncţilor erau total sau
parţial protejate cu ciste (cutii) de piatră.
- la Arene Candide (Italia) alături de un schelet, în mormânt, au fost depuse 4 sceptre
ceea ce denotă stabilirea unor structuri ierarhice sau religioase în comunitate.
- la Sungir (lângă Moscova) - un schelet de om în vârstă era împodobit cu un colier
din 24 canini de vulpe şi avea şi vreo 20 de brăţări de fildeş de mamut; 2 morminte de băieţi
(7-9 ani, respectiv 10-12 ani) aveau un inventar spectaculos - canini de vulpe, pandantive, 2
Iănci de fildeş de mamut de peste 2 m. lungime. Fiecare din cele două morminte avea cca
3500 de mărgele perforate de fildeş aşezate in şiruri pe corp (s-a calculat că fusese nevoie de
cea 2625 ore muncă pentru confecţionarea lor, conform The Times Atlas of Archaeology).
Toate aceste elemente de ritual arată clar o concepţie despre post-existenţă dar şi un
statut diferenţiat al membrilor unor comunităţi.
Pentru intreaga perioadă a Paleoliticului sunt descoperite urme ale cultului craniilor,
de exemplu: la Mas d'Asil a fost descoperit un craniu al unei femei tinere, fără mandibulă, in
orbitele căruia au fost fixate două plăcuţe de os simulând ochii (datează din Magdalenian). În
Mezolitic au fost descoperite numeroase alte astfel de exemple.
Cultul ursului (poate având un conţinut totemic) este atestat prin descoperiri de
cranii depuse în ciste de piatră (Elveţia), in nişele din pereţii unor peşteri (Silezia), sau chiar
beneficiind de morminte (Dordogne - Franţa). Leroi-Gourhan consideră că acest cult s-a
manifestat doar accidental, nefiind o constantă a credinţelor paleolitice.
De asemenea, există elemente care sugerează un cult al osemintelor (oase pictate
sau înfipte în bulgări de ocru, pandantive din oase umane etc.) sau existenţa unor manifestări
de canibalism (ritual?). Acesta din urmă este, însă, slab documentat, existând dubii serioase cu
privire la descoperirile care i se atribuie. Alte operaţiuni rituale par să fie legate de
descoperirea unor "mozaicuri" alcătuite din pietricele (Dordogne- Fourneau du Diable) sau
scoici (Belgia); sau a unor obiecte încastrate în bulgări de ocru (poate ofrande)- în Franţa
(Arcy sur Cure). Se constată preferinţa pentru anumite tipuri de scoici sau chiar fosile terţiare
provenind din depozite aflate la 100-200 km. de locul descoperirii. Caninii transformaţi în
pandantive, coarne ale unor rumegătoare mari (Teshik Tash - depuse 5 bucăţi întrun mormânt
de copil neanderthalian) etc... pot fi interpretate ca trofee sau amulete cu rol apotropaic.
Toate aceste elemente enumerate mai sus, împreună cu arta paleoliticului superior
conturează o imagine complexă a unei lumi cu o spiritualitate de loc simplă şi în nici un caz
primitivă aşa cum s-a format treptat imaginea vulgarizată. Lumea vânătorilor paleolitici (cea a
omului de Cro Magnon) avea percepţia sacrului, cunoştea şi practica înmormântările chiar cu
un ritual pe care îl putem bănui complicat şi adesea spectaculos. Analogiile etnografice şi
analiza descoperirilor arheologice concură la eliminarea treptată a imaginii simpliste care a
existat în trecut despre această perioadă.

Arta paleolitică.
Ea nu constă doar din picturile rupestre cunoscute de toată lumea; acestora li se
asociază sculptura (măruntă), plastica (modelaj în lut), gravura etc.
Primele sculpturi paleolitice apar aproximativ acum 30000 de ani - prin descoperirile
de la Brno (Moravia) - capul şi corpul unui om (realizat din fildeş) descoperit în mormântul
unui bărbat, împreună cu podoabe.
Aproximativ contemporană este celebra "Venus din Willendorf”. Proporţiile
formelor feminine reprezentate exagerat, întâlnite la mai multe sculpturi asemănătoare,
sugerează existenţa unui cult al fecundităţii şi fertilităţii destul de larg răspândit.
Din intervalul cuprins între 30000 - 15000 BP datează câteva piese extrem de realist
reprezentate - adevărate capodopere: torsul feminin de la Ostrava Petrkovice care a fost
comparat, datorită contrapostului sugerat de partea păstrată, cu sculpturile greceşti clasice. La
Dolni Vestonice a fost descoperit un portret cu o asimetrie pronunţată a părţii stângi a feţei.
Culmea a fost când, peste ani, in acelaşi loc a fost descoperit un mormânt în care defunctul
prezenta o deformare congenitală a craniului similară reprezentării mai sus menţionate
(Sandars, Prehistoric Art in Europe). Ne aflăm în faţa primelor tendinţe de portretizare din
istoria artei, chiar dacă a fost încercată individualizarea, mai simplă, a unui caz particular,
ieşit din comun.
Alte piese atestând plastica paleolitică au fost descoperite în Rusia (Kostenki), Franţa
(La Grote du Pape - un splendid portret de femeie sculptat în fildeş cu o reţea de prins părul?)
etc. Pornind de la toate aceste exemple se poate aprecia că în arta paleolitică, în general, se
manifestă tendinţe de realism destul de pronunţate alături de cele care exprimă convenții de
stilizare accentuată.
Din aceeaşi perioadă incep să apară şi primele piese de os sau piatră gravate: ex:
Laussel (Franţa) o reprezentare asemănătoare Venerei din Willendorf însă ţinând un corn in
mână (relief pe piatră) sau la Roc de Sus (Franţa) o plăcuţă pe care sunt înfăţişaţi doi ibecşi
afrontaţi în luptă.
 Arta parietală a paleoliticului superior (gravură şi pictură) - celebră prin
capodoperele sale este distribuită în Lumea Veche în anumite zone bine circumscrise: cercul
franco-cantabric, Elveţia, zona Uralilor. Recent, în vestul României au fost descoperite două
peşteri în care au fost identificate câteva picturi, reprezentând animale, omologate de
specialişti şi datate în Paleoliticul superior.

În această perioadă sculptura în pereţii peşterilor este rară dar atunci când apare este
monumentală: în caverna de la Tuc d’Audubert există bizoni redaţi în relief având dimensiuni
surprinzătoare (63x61 cm.) iar în peştera de la La Madeleine - au fost sculptate in relief femei
culcate, cu un grad mare de naturalism. Există şi câteva exemple de modelaj în lut - la
Montespan (Franţa) există nişte tentative nereuşite de reprezentare a unor urşi cu capete din
cranii reale; se presupune că ar fi fost acoperiţi cu blănuri reale şi folosiţi in anumite ritualuri
de vânătoare (Sandars, op.cit.) Sculptura măruntă din os sau fildeş este şi ea prezentă ilustrând
nu numai personaje antropomorfe ci şi animale sălbatice uneori ornamentate prin gravură
(incizii). Aceeaşi gravură a fost folosită şi pentru a decora anumite obiecte utilitare - adesea
propulsoarele de os sau de lemn (câte s-au păstrat) au protome de animale, poate implicate în
ritualuri ale vânătorii (frecvente in Magdalenian).
Arta parietală care datează din Paleoliticul superior, descoperită în Franţa actuală,
foloseşte toate aceste tehnici: sculpturile in basorelief a unor Venere (la Laussel), gravura (la
Combarelles) pictura (Font de Gaume) sau toate la un loc (Lascaux).

Pictura a folosit culori naturale (minerale) bazate pe ocru (pregătit prin ardere
diferenţiată) în diverse nuanţe - de la brun - roşu - galben, pe oxizi de magneziu (negru şi
violet). Nu este cunoscută până în prezent folosirea culorii albastre sau verzi.
Reprezentările sunt preponderent zoomorfe şi se manifestă preferinţa pentru animalele
mari: bizoni, cervidee, capre sălbatice, cai, mai rar mamuţi, lei sau chiar peşti. Imaginile
antropomorfe sunt foarte rare - unele dintre ele reprezintă personaje care poartă măşti
animaliere şi sunt interpretate ca fiind şamani (persoane cu aptitudini vindecătoare și care
pretindeau că iau legătura cu lumea supranaturalului). În câteva cazuri reprezentările de
animale poartă urme de lovituri aplicate cu lancea - posibile indicii pentru practicarea unor
acte magice legate de succesul al vânătoare, deşi există şi specialişti care se îndoiesc de
această interpretare..
Intr-o statistică întocmită de A. Leroi Gourhan (Les religions de /a Prehistoire) pe un
lot de 1800 de reprezentări parietale se constată următoarele: cel mai frecvent apare calul şi
bizonul, şi unele semne ale căror semnificaţii nu le cunoaştem (54%), omul este ilustrat doar
de 4 cazuri, felinele 10%, păsări 1 %, mamuţi 1 %. Peştele este reprezentat în arta parietală în
1 % din cazuri, Însă în 10 % din piesele gravate pe obiecte mobile (plăcuţe de os etc ... ).
Explicaţiile sunt incerte şi se leagă poate de faptul că bizonul şi calul fie reprezintă vânatul
preferat, fie este subiect central al unei "mitologii". Arta parietală este adesea organizată În
panouri care au o arie centrală şi altele periferice, şi tocmai imaginile centrale sunt lovite de
Iănci - argumentul major pentru magie.
Un capitol interesant Îl reprezintă reprezentările de mâini, în cea mai mare parte
aparţinând femeilor şi copiilor - semnificaţia lor ne scapă.
Pornind de la analiza „temelor” ilustrate s-a realizat o clasificare a stilurilor artei
paleolitice în general, după cum urmează:

I. Perioada pre-figurativă (începe pe la 50000 BP) - folosirea aerului pentru tatuaje, culegerea
scoicilor şi pietrelor aspectuoase. In această epocă (musterian) nu sunt reprezentări figurative.

II. Perioada primitivă (Aurignacian şi Solutrean/Gravettian 30000-20000 BP) figuri pictate

sau gravate realizate stângaci; sunt prezente protome ale unor animale neidentificabile adesea.
Reprezentările nu respectă proporţiile dintre cap şi corp. Din această epocă datează cele mai
vechi picturi rupestre.

III.Perioada arhaică (20000-15000 Solutrean recent- Charentian) - caracterizată printr-un stil

maturizat, in care picturile, sculpturile, gravurile sunt realiste, bine executate; proporţiile
dintre diversele părţi ale corpului nu sunt încă perfecte.

IV. Perioada clasică (Magdalenian 15000-10000 BP) este dominată de realism, de redarea cu
fidelitate a detaliilor (blană, coadă, copite etc ... ). in această epocă peşterile pictate cunosc cea
mai mare extensiune in teritoriu. (exemplele clasice: Font de Gaume, Les Combarelles, Les
Trois Frères etc ... ).

V. Perioada târzie (Magdalenianul recent - 10000 BP) - peşterile încetează treptat să fie
decorate iar arta tinde să se axeze treptat pe obiectele mobile. Din punct de vedere estetic
animalele încep să fie reprezentate cu un realism şi o mobilitate a atitudinii frapante.
Spre 9000 BP un declin brusc marchează sfârşitul epocii de glorie a artei paleolitice..
 Estetica artei paleolitice şi funcţiile ei
Din punct de vedere stilistic arta epocii vechi a pietrei nu cunoaşte perspectiva, de
asemenea toate reprezentările (cu mici excepţii care nu contrazic regula) sunt din profil (în
ceea ce priveşte arta bidimensională). Figurinele tridimensionale marchează două tipuri de
tratare - una stilizată ilustrând cultul fecundităţii şi fertilităţii (atrbutele feminine exagerate)
iar cealaltă realistă. În general toate reprezentările zoomorfe din vremea etapelor mature ale
artei sunt realiste.
Asupra semnificaţiei acestor mostre artistice (mai ales picturile rupestre) s-a scris
foarte mult. Au fost interpretate in cele mai diverse feluri: de la "hărţi" de răspândire în
teritoriu a vânatului, la artă pură, fără vreo utilitate anume - o simplă expresie a simţului
estetic al vânătorului paleolitic. Cele mai multe păreri converg însă spre a le considera
implicate în ritualuri magice ale vânătorii, un fel de sanctuare comunitare în care erau
"îmbunate" forţele naturii, spiritele animalelor ucise sau era asigurat, prin simularea actului
vânătorii, succesul acesteia.
Din perspectiva istoriei artei aceste prime splendide manifestări pot constitui punctul
de plecare pentru tendinţa realistă în arta preistorică, chiar dacă nu intotdeauna sunt atestate
toate verigile de legătură cu perioadele ulterioare.

Glosar de termeni:
Apotropaic: cu funcţie de protecţie magică
Inventar: aici, totalitatea obiectelor mobile descoperite într-un complex arheologic
Pandantiv: podoabă suspendată de un şnur
Ring: aici, cerc de pietre, delimitare circulară
Şaman: practician al unor ritualuri arhaice bazate pe concepţii animiste, totemiste etc.

Bibliografie pentru temele 1-3:

***The Times Atlas of Archaeology, 1988
Em. Anati, Les racines de la culture, 1995
M. Cârciumaru, Mărturii ale artei rupestre în România, 1987
A. Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, 1983
G. Rachet, Universul arheologiei, 1984
N. Sandars, Prehistoric Art in Europe, 1992
J. Clottes, Pourquoi l’art préhistorique ?, 2011
https://www.newscientist.com/article/2128834-homo-naledi-is-only-250000-years-old-heres-
why-that-matters/ (25.04.2017)
https://www.livescience.com/28036-neanderthals-facts-about-our-extinct-human-
relatives.html (20.12.2017).

4. MEZOLITICUL. NEOLITICUL - geneza primelor comunităţi agricole; neolitizarea

Cuvinte cheie: mezolitic, neolitic, neolitizare, agricultura, habitat

Conceptul de Mezolitic
Cercetătorii din secolul XIX ai preistoriei considerau că între paleoliticul superior şi
neolitic există un hiatus în zona europeană. Primul care a folosit termenul de mezolitic a fost
A.C. Carlyle - cel care a condus cercetările arheologice într-o staţiune din India centrală.
Descoperirile sale, piese microlitice, l-au determinat să afirme că în India există o
perioadă intermediară între epoca veche şi cea nouă a pietrei, pe care a denumit-o mezolitic.
Piesele descoperite de arheologul britanic au fost expuse la Londra şi au generat vii discuţii,
în urma cărora a reieşit că piese litice similare au fost descoperite şi în alte puncte ale globului
(Tunis, Egipt, Italia, Palestina, chiar şi în Insulele Britanice).
La sfârşitul secolului, treptat, termenul "Mezolitic” devine acceptat tot mai mult ca
denumire a unei perioade distincte care încheie epoca pietrei cioplite şi anunţă marile
schimbări în strategiile de subzistență specifice neoliticului.

Caracteristicile generale ale acestei perioade au fost sintetizate în cursul anilor '60 -
'70 ai secolului XX.
Incălzirea treptată a climei, post glaciaţiunea, a dus la schimbări importante ale
peisajului (floră şi faună). După 10 000 B.P. gheţurile care acopereau largi spaţii de pe globul
terestru au început să se retragă; în locul lor pământul s-a coperit cu ierburi şi păduri ceea ce a
permis vânătorilor - culegători să se răspândească în arealuri pe care altădată le ocoleau.
Schimbările climatice au provocat sporirea regimului de precipitaţii care au fertilizat
zonele deşertice aflate între cele două tropice (apa din gheţurile care se topeau a intrat în
circuitul natural). In multe zone temperaturile medii, în creştere, au dus la diversificarea şi
sporirea resurselor de hrană faţă de perioadele anterioare. Fauna marină (scoici, alte moluşte)
au devenit mult mai frecvente. Apele mărilor şi oceanelor tindeau să se ridice din pricina
topirii gheţarilor, apar astfel aşa numitele "platforme continentale", porţiuni din vechile
tărmuri inundate, care fac trecerea lentă de la uscat la apele adânci.
Toate aceste schimbări au influenţat viaţa şi activitatea umană, fapt care l-a determinat
pe antropologii americani să introducă un nou concept privind adaptarea omului la noile
condiţii - "exploatarea unui vast spectru de resurse”- (K. Flannery, 1969), ca pas intermediar
spre producerea hranei.

Microlitizarea a fost unul din rezultatele adaptării la noile condiţii de mediu în care
incepe să predomine vânatul mediu şi mărunt (care înlocuieşte vânatul mare de stepă şi
tundră). Abundenţa vânatului a fost una dintre cauzele pentru care n-a mai fost nevoie de
grupurile mari de vânători, astfel s-a ajuns treptat la agregarea comunităţilor mai mici sau
chiar la vânătoarea individuală. Vietăţile acvatice (de apă dulce), care proliferează,
accentuează orientarea economică a unor grupuri umane spre o dietă adecvată: de exemplu
"munţii" de cochilii de scoici acumulate pe malurile unor ape din Scandinavia. În acest
context devine frecventă folosirea monoxilei, cârligului de pescuit sau harpunei (unele dintre
ele invenţii din paleoliticul superior).
În Europa occidentală, ca şi în Scandinavia, este foarte bine reprezentat prin
descoperiri arheologice pescuitul. St. K. Kozlowski este de părere că în Mezolitic omul
cucereşte într-adevăr, pentru prima dată la o dimensiune cu adevărat importantă mediul
acvatic - în primul rând cursurile importante de apă şi lacurile. Harta care cuprinde urmele
arheologice din această perioadă arată concentrarea lor mai ales în zonele de coastă ale
Europei, în regiunile aflate pe axele râurilor sau pe malurile lacurilor. Toate acestea
demonstrează exploatarea predilectă a resurselor de hrană (vegetale şi animale) legate de apă.
Analizele osteologice ale materialelor descoperite în aceste "aşezări" arată creşterea ponderii
peştilor migratori (ţipari, somoni etc.), a focilor, scoicilor etc.
În această perioadă se înregistrează primele date despre domesticirea câinelui şi a
porcului.
Cercetările arheologice din staţiunile din regiunea Mării Baltice arată o dependenţă accentuată
a porcului de habitatul uman, fiind probabil atras, într-o primă fază de resursele de hrană
(resturi menajere). S-a observat, apoi, existenţa oaselor de porc în straturile mezolitice din
insulele din apropierea ţărmurilor, unde el nu putea ajunge altfel decât transportat de către om,
aceasta fiind o dovadă a domesticirii.

Un aspect semnificativ este înmulţirea "aşezărilor" (sălaşuri ale vânătorilor) care sunt
ocupate în fiecare sezon, apărând astfel adevărate nivele de cultură. La Starr Carr (Yorkshire)
o astfel de staţiune situată pe malul unui lac a fost ocupată în mod repetat din toamna târzie
până primăvara timpuriu de grupuri de patru-cinci familii (v. St. Piggott, Ancient Europe,
p.32). Astfel de exemple mai pot fi întâlnite şi în alte regiuni: Elveţia, sudul Germaniei,
Portugalia, implicând urme ale unor "corturi" sau paravane fixate cu stâlpi. Tot de activităţile
vânătorii se presupune că se leagă domesticirea câinelui, pe la 8500 B.P.
Mezoliticul ia sfârşit la date diferite în diversele părţi ale lumii În funcţie de trecerea
spre noul mod de viaţă, cel neolitic.

Göbekli Tepe – cel mai vechi templu cunoscut până în prezent, a fost cercetat de
regretatul arheolog german Klaus Schmidt. Datat în mileniile X – IX a. Chr., ansamblul de
construcții se află pe dealul omonim din Turcia actuală (estul Anatoliei), și este atribuit
populațiilor de vânători – culegători aflate în tranziție spre o agricultură timpurie (neolitic
preceramic timpuriu și recent). Săpăturile arheologice au scos la lumină un complex
ceremonial și de cult, construit din piatră (patru incinte, dintre care trei circulare), delimitat
de ziduri și stâlpi ciopliți în forma literei T, de proporții megalitice, dintre care unii fuseseră
împodobiți cu basoreliefuri zoomorfe. Este vorba de o artă sculpturală expresivă care
ilustrează animale (leu, mistreț, vulpe), păsări, șerpi, insecte, și, mai rar, personaje umane.
Dimensiunile construcțiilor și planul lor coerent demonstrează că arhitectura sacră
debutează în istoria umanității într-o manieră monumentală, ca expresie a unui sistem de
credințe și ritualuri sofisticate (totemism? șamanism?). Ele par să fie inserate într-un peisaj
în care abundă descoperiri similare, care abia încep să fie cunoscute pe cale arheologică.
Eforturile comunităților din vechime au implicat un număr mare de persoane angajate în
construcția acestor incinte, în pregătirea monoliților din piatră și, respectiv, în susținerea
alimentară a celor care erau ocupați cu ridicarea lor efectivă. Acestea sunt semnele unei
solidarități de grup capabilă să susțină și să coordoneze proiecte colective de mare
anvergură.
Complexul de la Göbekli Tepe este una dintre cele mai surprinzătoare și mai importante
descoperiri din ultimele decenii, pentru că arată un ansamblu ritual complicat ridicat în
condițiile în care, la vremea aceea, se făceau simțite schimbări majore în viața comunităților
– sedentarizarea și tranziția spre agricultura timpurie. (K. Schmidt, Le premier temple.
Göbekli Tepe, Paris, CNRS Editions, 2015)
 Arta perioadei mezolitice comportă aspecte interesante privind prelungiri dar şi
discontinuităţi din epoca anterioară. Se disting în peisajul european câteva zone în care
reprezentările artistice au aspecte parliculare şi coerente. In nordul continentului (regiunile
scandinave, cele baltice şi nordul Rusiei de astăzi) se disting în primul rând arta mobiliară
(piese de os, chihlimbar, corn decorate mai ales geometric dar şi figurativ) şi o artă
parietală: gravuri pe pereţii stâncilor sau chiar în peşteri.
O manieră specifică de reprezentare a animalelor în asemenea gravuri îl reprezintă
aşa numitul "stil al razelor X" care înfăţişează în interiorul conturului animalului traseele
anatomice şi organele vitale. Reprezentările rupestre din jurul lacului Onega recurg şi la
motive antropomorfe organizate uneori în scene care par să "povestească" evenimente ale
comunităţii sau chiar imagini mitologice.
In peninsula Iberică (de exemplu regiunea Castellon) acest filon epic al
reprezentărilor rupestre (mai ales pictate) devine extrem de util pentru cercetătorii preistoriei
pentru că sunt înfăţişate scene de ritual, de vânătoare sau de război. Alteori sunt reprezentate
"instantanee" din viaţa cotidiană: culesul mierii, vânătorul purtându-şi prada înapoi spre
tabără, vânătorul fugărit de un taur etc. Prin prospeţimea atmosferei care le caracterizează,.
prin spontaneitatea şi uneori stilul caricatural, aceste compoziţii par "benzi desenate".
 NEOLITIZAREA

Conţinutul esenţial al neolitizării constă in abandonarea economiei preponderent

bazată pe vânătoare, cules şi pescuit, şi formarea treptată a unui nou model economic, cel axat
pe producerea hranei. Apariţia agriculturii odată cu inceputul creşterii animalelor are ca
semnificaţie principală sporirea independenţei economice a comunităţilor umane faţă de
mediul natural. Producând alimente, in paralele cu menţinerea vânătorii şi culesului a oferit
grupurilor umane o mai mare securitate a subzistenţei, posibilitatea de a-şi asigura rezerve de
hrană vegetală in condiţiile eventualelor insuccese la vânătoare.

Tranziţia spre complexul economic productiv

După cum se va vedea din scurta trecere în revistă a unor date de mai jos, apariţia şi
răspândirea noului mod de viaţă bazat pe agricultură şi care a dus la sedentarizarea
comunităţilor s-a petrecut treptat. Din acest punct de vedere este mai puţin adecvată folosirea
expresiei lansate de Gordon-Childe - "Revoluţie neolitică", atâta vreme cât pot fi decelate
etape premergătoare bine identificate din punct de vedere arheologic în timp şi în spaţiu.
Nivelele temperaturilor actuale a fost atins in jur de 8000 a. Chr. Variaţiile ulterioare
au vizat mai cu seamă regimul ploilor şi vânturi lor. Zonele favorabile dezvoltării noului mod
de viaţă au fost văile şi micile bazine ale râurilor, colinele joase, locuri unde cresc natural
gramineele din zona balcanică până inspre vestul Iranului actual.

Primele focare culturale in care s-a dezvoltat modul de viaţă agrar au apărut in
Orientul apropiat, acolo unde condiţiile naturale optime au facilitat descoperirea agriculturii.
Etape premergătoare au fost sesizate in aria culturii natufiene (mil. IX - VIII a. Chr.), pe
coasta de est a Mediteranei, unde se practica culesul selectiv al cerealelor sălbatice. Dovezi
ale acestui fenomen sunt constituite de apariţia repetată a secerilor cu tăişul făcut din
microlite, răspândite in straturile aparţinând acestei culturi. Observând fenomenul natural al
reproducţiei gramineelor (scuturarea seminţelor) şi al apariţiei anuale în acelaşi areal al
aceloraşi asociaţii de plante omul a intuit rapid posibilităţile care se deschideau inaintea sa.
Gestul primului semănat nu face decât să imite însămânţarea naturală a plantelor care cresc
spontan. In nivelele apaţinând culturii natufiene de la Ierihon se găsesc succesiv seminţe de
graminee din ce în ce mai mari odată cu trecerea timpului, dovadă a primelor tentative de
selecţionare a acestora. Membrii comunităţilor culturii natufiene erau vânători, crescători de
capre şi gazele, culegători ai plantelor cerealiere, în curs de sedentarizare.
Pasul decisiv spre stabilizarea comunităţilor poate fi legat tot de "gestul primului
semănat" - omul fiind astfel nevoit să se întoarcă, în sezonul de maturizare a plantelor, pentru
a recolta grăunţele comestibile. Amenajând ogoare primitive în zone mai mult sau mai puţin
apropiate una de cealaltă, rătăcirile grupurilor de culegători-vânători tinde să se reducă la
pendulări pe spaţii din ce în ce mai restrânse. Aceste fenomene s-au putut observa în Munţii
Taunus şi Zagros din nordul Mesopotamiei, de unde treptat, primele comunităţi agrare
coboară tot mai spre sud, inventând pe la 5000 a. Chr. irigaţiile

Cultivarea timpurie a plantelor comestibile: conform descopririlor arheologice de pe

diversele continente şi din felurite arealuri geografice s-a putut constata specificul acestora
în funcţie de detectarea urmelor de polenuri şi seminţe prezente în nivelurile corespunzătoare
primelor comunităţi agricole.
•. Orientul apropiat: (cca 8000 a. Chr.): grâu, orz, mazăre, linte, măsline, viţăde-vie, morcov,
nap, praz, in, prune, curmale, varză, salată, ceapă;
•. Africa: palmier, sorg, orez african, mei;
•. Asia de sud-est (pe la 6000 a. Chr.): orez, nuca de cocos, citrice, banane; în China: soia,
mei, nap, ceai, piersici, castraveţi;
America centrală (în mileniul al VII-lea a. Chr.): porumb, manioc, fasole, cartof, bumbac,
tomate.

Domesticirea animalelor ca sursă constantă de carne şi alte alimente se petrece în

acelaşi peisaj natural care oferea toate şansele pentru aceasta. În "Semiluna fertilă" în special
sudul şi estul Anatoliei, nord-nord-vestul Mesopotamiei, în zonele de podiş înalt al Munţilor
Zagros şi văile fertile care îi străbat trăiau în stare sălbatică urialul, strămoşul oii, cei ai
măgarului (onagrul) precum şi ai altor specii care vor fi fost domesticite la începuturile
neoliticului. Există opinii potrivit cărora primele ierbivore domesticite pentru alimentaţie ar fi
fost gazelele dintr-o anumită specie, ale căror oase au fost descoperite frecvent in nivelele
natufiene şi neolitice aceramice din zona siropalestiniană. Abandonarea creşterii acestor
animale s-ar fi făcut din considerente economice prin înlocuirea lor cu specii de capre mult
mai adaptabile condiţiilor aspre, şi mai puţin pretenţioase in ceea ce priveşte hrana. In scurt
timp omul va fi descoperit utilitatea oii şi ca sursă de lână. după cum arată descoperirea unor
urme textile de acest gen in straturile de la sfârşitul mileniului VII a. Chr. de la Çatal Hüyük.

Studiu de caz:
Staţiunea de la Çatal Hüyük (Turcia actuală) se află in câmpia Konya, in Anatolia
centrală. Este o aşezare de agricultori intemeiată pe la 7000 a. Chr. şi cunoaşte o dezvoltare
rapidă, in primul rând cultivării pământului (cereale, legume) dar şi schimburilor de materii
prime şi produse desfăşurate pe spaţii largi (obsidian din zona muntelui Hasan Dag, scoici
Cauri' din zona Mării Roşii, lemn, cupru etc). Aşa cum se vede din planul ataşat acestui curs
locuinţele sunt aglomerate, fără străzi, accesul făcându-se, probabil, pe platformele
acoperişurilor cu ajutorul unor scări. Construcţiile sunt făcute din lut. Planul general al unei
asemenea unităţi de locuit cuprinde o încăpere centrală (aprox.4 X 5 m) şi altele secundare.
In aceste structuri construite se află şi sanctuare - identice ca şi plan însă ele se deosebesc
prin amenajările interioare specifice (fresce şi reliefuri) Înfătişând divinităţi feminine şi
masculine sau doar atribute ale acestora, sugerând un cult al fecundităţii şi fertilităţii destul
de bine articulat. Inmorrnântările practicate în această aşezare s-au făcut adesea În
construcţii, sub platformele de dormit, alteori În sanctuare; ele aiestă o organizare familială
şi gentilică bine dezvoltată şi un posibil cult al strămoşilor comuni fiind vorba de morminte
familiale. In anumite situaţii inventarul depus alături de defuncti este destul de bogat (oglinzi
de obsidian, pumnale de ceremonie, obiecte metalice), sugerând diferenţieri sociale pe bază
de avere. (v. şi J. Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, 2, p.30-34).
Manifestări artistice asemănătoare chiar dacă nu chiar atât de spectaculoase, atestând
manifestări religioase similare au fost descoperite În Banat odată cu cercetarea sanctuarului
de la Parţa.

Descoperirea agriculturii s-a produs independent în mai multe zone ale Lumii vechi,
aflate la distanţe mari unele de altele.
În Asia sudică (subcontinentul indian) primele urme ale aşezărilor agricole se plasează
cronologic la începuturile mileniului VII a. Chr. în zona cuprinsă între colinele Belucistanului
şi câmpia indo-gangetică.
Zona prezintă aceleaşi avantaje naturale ca şi "Semiluna fertilă" - regim de precipitaţii
bogat, vegetaţia spontană a gramineelor susceptibile a fi însămânţate artificial (orz, alac, etc.)
precum şi animale care pot fi domesticite (capre, oi, cornute mari în stare sălbatică). Cea mai
importantă staţiune a neoliticului primitiv indian este Mehrgahr, aşezată pe terasa unui râu
(Bolan) şi grupează un număr destul de mare de locuinţe construite din cărămizi de lut.
Defuncţii erau inhumaţi în aşezare, în spaţiile libere dintre construcţii. Incepând cu
aproximativ 6000 a. Chr. apar hambare ridicate in aceeaşi tehnică, ceea ce presupune
existenţa unor recolte sporite şi adunarea unor rezerve.
Mileniile VII - VI a. Chr. sunt marcate de o dezvoltare a unei veritabile civilizaţii
neolitice cu un utilaj litic corespunzător (topoare şlefuite, unelte rnicrolitice, râşniţe, unelte de
os) şi podoabe specifice (Iapislazuli, scoici, turcoaze, unele importate din Persia). lncepând cu
mileniul VI a. Chr. se generalizează ceramica şi se diversifică sortimentele de materii prime
folosite la confecţionarea artefactelor, odată cu cristalizarea unor categorii de meşteşugari
specializaţi.

Un alt centru agricol timpuriu (mil. VI -Va. CHr.) s-a conturat În India centrală pe
platoul Vindhya - axat mai ales pe cultura orezului. Aspectul general al acestei civilizaţii pare
mai sărac decât cel al situaţiei prezentate mai sus: locuinţele au planuri mai simple, iar
construcţia lor s-a făcut cu ajutorul lutului bătut pe un schelet de pari şi împletitură de nuiele,
iar podoabele constau mai ales din mărgele de teracotă.

În Extremul Orient apar, de asemenea, câteva centre de geneză a agriculturii după un

stadiu preliminar similar mezoliticului din alte spaţii: diversificarea resurselor exploatate de
vânătorii culegători în condiţiile ameliorării c1imei.
În China de Nord, la începutul mileniului VI a. Chr. apar staţiuni de tip neolitic axat
pe cultivarea primitivă a unor graminee, creşterea câinilor şi porcilor. Populaţia locuia în
construcţii circulare din lut bătut pe un schelet de pari şi nuiele şi folosea gropile pentru
depozitarea grânelor (mei, sorg); cultura de soia avea să fie introdusă abia la finalul mileniului
II a. Chr. intr-un sistem de rotaţie a culturilor. Un alt centru axat pe cultura orezului se
dezvoltă incepând cu mileniul VI a. Chr. în NE Chinei. Treptat se produc contacte tot mai
frecvente între aceste două centre, favorizând dispersia noului mod de viaţă.

Primele dovezi ale practicării agriculturii primitive în Africa se plasează cronologic în

jurul anilor 6000 a. Chr. când orzul şi alacul au fost aduse probabil din Orientul apropiat. De
aici cultura gramineelor se va răspândi în valea Nilului, apoi inspre Sudan şi Etiopia. Prezenţa
unor grăunţe imprimate pe ceramică in Sahara centrală indică existenţa unor culturi primitive
în această regiune, mult mai fertilă pe alocuri decât ea este astăzi. In zona savanei şi a
pădurilor tropicale agricultura s-a redus la grădinăritul primitiv (cultivarea tuberculilor) sau la
unele "livezi" de palmieri cu fructe comestibilie. La sud de Ecuator populaţia a rămas în
continuare dependentă de vânătoare – cules, iar răspândirea agriculturii în zone ale Africii
continuă şi astăzi.

Apariţia agriculturii (porumb şi legume) în Lumea Nouă se plasează în America

centrală în jurul lui 5000 a. Chr. Cultivarea unor specii de dovleac, ardei, avocado pot fi
împinse până aproximativ la 7000 a. Chr., iar in Peru sunt date care ar plasa culegerea
selectivă şi replantarea ocazională a unor leguminoase până spre 8500 a. Chr.
Procesul apariţiei agriculturii în Americi este greu de reconstituit din lipsa datelor şi
datorită faptului că formele actuale ale unor leguminoase sunt aproape identice celor din
vremurile îndepărtate la care ne referim (după seminţele care se păstrează).
Ariile în care s-a petrecut acest proces (unele zone andine, Columbia sau America
centrală) au fost doar presupuse în condiţiile in care până astăzi în acele regiuni se găsesc
acele plante în stare sălbatică. Oricum, stabilizarea comunităţilor şi demararea unei agriculturi
reale s-a petrecut între 4000 - 1000 a. Chr. - în America centrală şi de sud precum şi în unele
zone din America de Nord (New Mexico, Kentucky, Missouri). La începutul intervalului
cronologic mai sus menţionat apar primele sate de agricultori şi prima ceramică, precum şi
războiul de ţesut, piesele litice şlefuite şi, asemenea situaţiei din Lumea Veche, figurinele
feminine, simboluri ale fertilităţii. După 2500 a. Chr. se constată o intensificare a agriculturii
şi a locuirii stabile ca urmare a sporului demografic în paralel cu o complicare a structurilor
sociale şi religioase (inclusiv platforme de cult care anunţă marile temple piramide
precolumbiene). Încep să se contureze centre de civilizaţie agricolă în zona Mexicului (Valea
Tehuacan), a Peru-ului (pe coastă) care sugerează elemente ale civilizaţiilor care vor urma.

Neolitizarea Europei are la origine un aport de populaţie şi de "tehnologie agricolă"

din zona Orientului apropiat. Prima regiune colonizată de grupuri de agricultori primitivi a
fost sud-estul european legat de neoliticul anatolian al mileniului al VII-lea. Prezenţa
neoliticului aceramic (= manifestăări agricole în absenţa descoperirii ceramicii) în Balcani sau
Thessalia indică vechimea acestor manifestări ale aculturaţiei. In cursul mileniului al VII-lea
şi al celui următor se vor contura trei arii culturale importante ale neoliticulul european: cea
balcano-dunăreană, caracterizată printr-o ceramică preponderent pictată şi aşezări de tip tell;
una sudică (de-a lungul coastelor mediteraneene, creatoare a ceramicii decorate cu impresiuni
ale cochiliei scoicii Cardium (şi culturi înrudite) şi ultima, din zonele celntrale ale
continentului - complexul ceramicii liniare (Bandkeramik),numit astfel după caracteristicile
decorului incizat.
În nordul extrem se menţineau grupuri de vânători mezolitici ataşaţi modului vechi de
viaţă prădalnic. Animalele domesticite erau în principal ovicaprinele (probabil aduse odată cu
agricultura din zonele Orientului apropiat) urmate de cornutele mari şi abia în ultimul rând de
porc şi de câine. Un rol important în asigurarea surselor de hrană îl păstrează vânătoarea şi
pescuitul.

Apariţia meşteşugului ceramicii

Un meşteşug nou, caracteristic neoliticului şi de atunci întregii civilizaţii umane până
astăzi, este ceramica. Adesea s-a folosit apariţia ceramicii ca un criteriu principal pentru
apariţia neoliticului, însă descoperirea neoliticului aceramic, ca şi a mezoliticului ceramic
(Japonia - cultura Jomon, faza timpurie - 10 000 B.P.) demonstrează că agricultura reprezintă
indicatorul principal al genezei noului mod de viaţă.
Neoliticul aceramic, caracteristic unora dintre primele comunităţi agrare din Orientul
apropiat s-a răspândit din această regiune înspre sud-estul european odată cu pătrunderea în
Balcani a primilor reprezentanţi ai culturilor neolitice. Primii "colonişti" pătrund dinspre
Orient înspre Macedonia, Thessalia, Serbia şi Voievodina de nord, aşa cum demonstrează
descoperirile din nivelele inferioare ale unor staţiuni cum sunt cele de la Argissa, Ahileion,
Soufli Magula, Nea Nikomedeia, Sesklo. Unele dintre aceste descoperiri se leagă de cele din
Orientul apropiat - din fazele preceramice sau ceramice timpurii de la Catal Huyuk, Hacilar şi
Ierihon.
Primele vase ceramice ale neoliticului balcanic sunt monocrome, decorate uneori prin
pictură aibă, predominând formele globulare.
OIăria a fost inventată independent în diversele zone ale globului - Orientul îndepărtat,
zona Indiei şi Orientul apropiat. Ceramica în Americi apare mai târziu - în mileniul IV a. Chr.,
insă, de asemenea, independent de centrele din Lumea Veche (4000 a. Chr. - în Guyana, 2000
în Peru şi Mezo-America).

Probabil primele vase din lut au fost confecţionate din suluri de lut suprapuse şi apoi
finisate, sau coşuri de nuiele lipite cu lut. Ceramica lucrată cu mâna şi cu ajutorul unor
ustensile ajutătoare („calapoade") a dominat o lungă perioadă de timp. Treptat au apărut
tehnici mai perfecţionate - o tăblie rotativă pe un pivot fixat în pământ care era invârtită cu
mâna ca fază premergătoare roţii olarului. Treptat pivotul se va alungi până este inventată
roata olarului - invârtită cu piciorul ceea ce permite eliberarea mâinilor şi realizarea unor vase
mai perfecţionate, mai bine modelate. Fazele premergătoare acestei instalaţii evoluate sunt
atestate in Mesopotamia, Egipt, China şi Valea Indusului - începând cu mileniul al IV-lea (în
America nu a fost inventată şi folosită).
Arderea ceramicii în cuptoare este caracteristică Eurasiei, în restul zonelor a fost
folosită arderea in aer liber - la 800 - 900 grade Celsius. Cele mai timpurii cuptoare se află in
regiunea Chinei de NE - sunt legate de necesitatea obţinerii unor temperaturi superioare (1000
grade Celsius) pentru vasele din paste speciale pe bază de caolin, strămoşul porţelanului. In
paralel, intre mileniile VII –IV a. Chr., apar astfel de cuptoare în Mesopotamia şi Egipt însă
fără a fi nevoie de asemenea temperaturi înalte.
Ceramica rămâne, începând cu neoliticul, una dintre principalele surse de informaţii
arheologice privind civilizaţiile preistorice, permiţând aprecierea perioadei de ocupare a unei
aşezări, abilităţile tehnologice sau gusturile artistice ale comunităţii, chiar alimentaţia uneori.

Glosar de termeni:
Lapislazuli: piatră semipreţioasă de culoare albastră
Microlitizare: microlitele sunt unelte de piatră de mici dimensiuni, prinse de obicei în
cozi de lemn. Microlitizarea reprezintă tendinţa de reducere a dimensiunilor pieselor de piatră
cioplită.
Monoxilă: ambarcaţiune arhaică scobită într-un trunchi de copac
Tell: movilă rezultată în urma acumulării, în timp îndelungat, a resturilor suprapuse
ale aşezărilor preistorice; aşezare preistorică aglomerată, construită pe ruinele unor aşezări
anterioare.
 5. NEOLITICUL EUROPEAN. Organizarea comunităţilor. Structuri sociale.
Modul de viaţă. Spiritualitatea.
Cuvinte cheie: neolitic, plastică, habitat, locuinţe, ritualuri

Stabilizarea comunităţilor umane, la început parţială, iar apoi definitivă a dus la

cristalizarea unui mod de viaţă agrar, sedentar. Bazele acestei sedentarizări s-au pus în
Paleoliticul superior final şi mezolitic, când sunt atestate sălaşuri sezoniere ale vânătorilor în
pendulările lor pentru pradă şi alte resurse. Din perioada pietrei cioplite se naşte obiceiul
amenajării habitatului, a adăposturilor artificiale în apropierea unor surse de hrană sau/şi alte
materiale utile.
În această perioadă (paleolitic superior - mezolitic) , nu se poate încă vorbi de o
stabilizare fermă a comunităţilor după cum chiar şi în neoliticul timpuriu se menţine o
perioadă sistemul pendulatoriu al comunităţilor, aceasta până la deplasarea masivă şi
definitivă a accentului pe producerea hranei - pe agricultură. Acest fapt este dovedit de pildă
de descoperirile lu A. Evans din curtea centrală a palatului de la Cnossos (Creta minoică): în
nivelele inferioare corespunzătoare celei de-a doua jumătăţi a mileniului VII a. Chr. a existat
o aşezare tip "tabără" cu colibe provizorii, care nu cunoştea ceramica, dar care se întemeia pe
o economie agricolă elementară (v. N. Platon, Civilizaţia egeeană, 1, p.141).

Sursele de descifrare ale agregărilor comunităţilor sunt, în general, planurile şi

dispunerea locuinţelor, inventarul lor ca şi cel al ansamblurilor funerare. Nu sunt de neglijat,
de asemenea, nici piesele artistice sau chiar analogiile cu realităţile etnologice contemporane
nouă din spaţii în care s-au păstrat culturile tradiţionale.
Analizând în diacronie structura planurilor locuinţelor din mezoliticul final, din
neoliticul aceramic, şi până în perioada de sfârşit a neoliticului se poate observa o tendinţă
firească de complicare a planurilor, de sporire a spaţiului interior util.

In Orientul apropiat, la finele mileniului X, in cadrul culturii natufiene au fost

descoperite urmele unor colibe circulare (ovale) cu un diametru de aproximativ 6 m (de ex. la
Eynan, in Palestina). Simple, cu o singură încăpere, şi parţial îngropate, unele dintre ele aveau
lipitura peretelui făţuită şi chiar pictată cu roşu. In aceeaşi perioadă şi în acelaşi areal se
constată locuiri şi în peşteri.
Tot într-o fază timpurie de stabilizare a comunităţilor din alte zone se pot observa
fenomene similare. In Turkmenia (Ia Jeitun) existau aşezări formate din locuinţe mici cu o
singură încăpere, care vor evolua inspre construcţii mai mari din cărămizi nearse, care
reprezintă o juxtapunere simplă a locuinţei celulare, o multiplicare a planului pornind de la
modului descris mai sus. Va fi rezultat o construcţie labirintică din mai multe încăperi
comunicante, rectangulare, in jurul unor curţi interioare. Acelaşi fenomen se întâlneşte şi în
aşezările neoliticului timpuriu din SE Europei (Karanovo - Bulgaria, Tsangli, Otzaki Magula -
Grecia de N, Nea Nikomedeia - Macedonia), evoluţia de la locuinţa rectangulară, individuală
la planuri mai complicate (mil. VI - V a. Chr.). La Karanovo (de-a lungul celor 6 faze
principale de ocupare a aşezării neolitice - miI. VI - III a. Chr.) se observă bine complicarea
treptată a planurilor locuinţelor şi mărirea spaţiului interior. St. Piggott analizând aceste
situaţii apreciază că locuinţele erau potrivite ca dimensiuni, in general, pentru a adăposti o
familie nucleară de cca. 5 persoane.
Specificul locuirii în aşezările de tip tell , susţine profesorul citat, indicând un anume
mod de organizare a comunităţilor, diferă faţă de situaţia din aşezările complexului "ceramicii
liniare" din centrul şi nord-vestul continentului (zona ceho-slovacă, Germania, Tările de Jos,
Franţa central-nordică, Insulele Britanice). locuinţele acestor aşezări sunt rectangulare, însă de
dimensiuni mult mai mari - având o lungime de cca 10 - 20 de metri, şi având in interior
aliniamente de stâlpi centrali de susţinere a grinzilor (ex. Köln - Lindenthal, Germania,
Bylany - Ceho-Slovacia, Sittard, Belgia – mil. V a. Chr.). Analogia pe care o oferă profesorul
scoţian se referă la indienii irochezi sau la populaţia Kwakiutl (Canada): primii având un
sistem matriliniar, ceilalţi nu, dar locuiau în astfel de aşezări care grupau locuinţe comune
mari, în care stăteau ocazional până la 100 de persoane. Aceste mari construcţii erau folosite
parţial şi ca loc de depozitare a produselor, însă fără îndoială ofereau adăpost unei structuri
sociale de tip clan (gintă) formată din 4 - 5 unităţi familiale cu un strămoş comun, cea. 20 - 25
de persoane.

Studiu de caz:
· Charavines (Franţa): În urma unor cercetări de arheologie subacvatică, sub
apele unui lac (aflat undeva între actualele oraşe Lyon şi Grenoble) au fost scoase la
lumină urmele foarte bine păstrate ale unui sat neolitic (datat la începutul mileniului
al III-lea a. Chr). Locuinţele erau construite din lemn - din 3 - 4 şiruri de stâlpi (de
 brad dar şi din alte esenţe moi) şi nuiele (de alun); pentru fixarea lor se foloseau
frânghii şi liane. Acoperişul din materii vegetale era probabil legat şi, în acelaşi timp,
lestat cu ajutorul unor bolovani. Construcţiile astfel amenajate erau compartimentate
uneori, în încăperea centrală se afla o vatră amenajată cu grijă. Satul, care ocupa o
suprafaţă de aproximativ 1 500 de metri pătraţi, a fost înconjurat într-o anumită fază
a locuirii de o palisadă uşoară (mai degrabă de un gard). Specialiştii au estimat că în
acest spaţiu se aflau 5 - 6 case (dimensiunile acestora erau de cca 5 X 12 m) care
puteau adăposti o medie de 30 - 50 de locuitori în total.
Şansa a făcut ca din pricina condiţiilor speciale ale mediului să se păstreze o mulţime
de obiecte (unelte şi ustensile de lemn şi de piatră, vase ceramice, coşuri şi frânghii
impletite, textile, sâmburi şi grăunţe etc) care permit reconstituirea în detalii
surprinzător de precise modul de viaţă al acestei comunităţi din neolitic. (Les
Dossiers d'histoire el d'archeologie, nr.64/iunie 1982).

Reconstituirea modelelor de organizare socială. Arta. Spiritualitatea.

În estul european în aria culturilor neo-eneolitice (Cucuteni-Tripolje), care se întind
până în Ukraina, se constată adesea aceleaşi tipuri de locuinţă de dimensiuni mari, grupate în
aşezări cu un început de sistematizare (de ex. Hăbăşeşti).
Pentru ramura estică a complexului neo-eneolitic Cucuteni-Tripolje s-au făcut estimări
în privinţa demografiei şi a modului de populare a habitatului. Astfel se crede că în marile
locuinţe, de tip gospodărie comună, stăteau comunităţi cu organizare gentilică (de tip
matriliniar).
Pornind de la aceste date se poate conchide că modelul matriarhal atribuit lumii
neolitice nu este susţinut nici logic, nici arheologic; iar matriliniaritatea (stabilirea
descendenţei după mamă, gruparea marilor familii în funcţie de rudenie, după un strămoş
comun) este un model mult mai plauzibil.

În Orientul apropiat, la început, locuinţele erau rotunde, ovale sau chiar patrulatere,
simple, monocelulare (cultura Hassuna – mil.VI, cultura Halaf, după jumătatea mil. VI), însă
toate acestea vor evolua rapid spre complicarea planurilor construcţiilor. Se va ajunge în
mil.V la tipul clasic al locuinţelor mesopotamiene. Planul acestor locuinţe, ca şi cel al
construcţiilor din lumea balcanică, induc ideea existenţei unor nuclee de familii monocelulare,
chiar lărgite, care nu exclud legăturile de rudenie între diverşii membri ai colectivităţii mari.
Modelul de organizare matriliniar, transmiterea identităţii, a descendenţei, pe linie maternă,
este sugerat in epoca neo-eneolitică şi de numeroasele reprezentări feminine, legate de ideea
fertilităţii materne şi agricole. Statutul aparte pe care femeia-mamă îl deţinea în aceste
societăţi tradiţionale este marcat de unele ecouri care vin din epoci ulterioare. De exemplu la
Susa, în Elam, în epoca istorică din care avem primele legiferări, aflăm că moştenirea se
transmitea pe linie matemă, în general prin femei (Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, 1,
p. 48).

Societatea neolitică europeană nu trebuie privită unilateral. Se poate deduce (inclusiv

din etnoarheologie) că o comunitate tradiţională are un mod de organizare mult mai complex
decât cel definibil printr-o formulă gen "matriarhat", "matriliniaritate". Aceste pot fi nişte
cadre generale pentru multitudinea de relaţii „instituţionale" sau "formale” care se stabilesc
într-o societate arhaică. Ele sunt cu atât mai greu de reconstituit cu cât arareori urmele
arheologice sunt elocvente în privinţa acestor aspecte.

Cultul fecundităţii şi fertilităţii - al zeiţei Mamă sau al Zeiţei-Pământ, ilustrat prin

plastica feminină, care este o constantă a spiritualităţii epocii, pare a sublinia ideea
solidarităţilor gentilice (de rudenie, de descendenţă comună) ale populaţiilor neo-eneolitice.
Unele manifestări de artă religioasă însă acreditează ideea venerării cuplului divin care
patronează universul spiritual al comunităţilor. Unele dintre cele mai spectaculoase
descoperiri în acest sens este, probabil, sanctuarul cu idolul dublu de la Parţa (Banat). Idoli,
altare sau vase cu reprezentări înrudite tipologic cu acesta (care are analogii la Catal Huyuk în
Anatolia) s-au mai descoperit la Truşeşti, în aria culturii Cucuteni, etc.

Dincolo de aceste elemente, rămâne un fapt limpede că statuetele feminine în diverse

ipostaze sunt dominante numeric în întreaga epocă neo-eneolitică. Cele mai semnificative
sunt cele aşezate pe tron (Predonica, aria culturii Vinca, din Serbia; Pazardjik, în Bulgaria
centrală).
Aria reprezentărilor plastice nu acoperă întregul continent cu aceeaşi densitate de
descoperirL N. Sandars (în voi Prehistoric Art in Europe) conturează în felul următor acest
spaţiu: "de la râul Mariţa spre N în cea mai mare parte a Iugoslaviei, fără coastele Adriaticii;
în Ungaria ea acoperă câmpia şi Trans-danubia, in România - Muntenia, Moldova şi
Dobrogea, în Cehoslovacia - Slovacia de SV, Moravia meridioanală şi spre Viena. Mai
departe spre nord şi spre vest figurinele sunt sporadice: majoritatea sunt zoomorfe, doar
câteva vase cu figură umană (. .. ) În Ucraina, la N şi la V de Marea Neagră se află o
extensiune vitală a acestui spaţiu (cu reprezentări feminine - n.n.)".

O altă arie care a produs figurine plastice cu rol de cult a fost civilizaţia cicladică (din
Insulele Ciclade) şi în general spaţiul egeic. Realizarea acestor reprezentări este caracterizată
în primul rând de aşa numiţii "idoli cicladici" sculptaţi de cele mai multe ori în marmură, în
variate ipostaze, însă aici raportul dintre personajele feminine şi cele masculine este mai
echilibrat (v. N. Platon, Civilizaţia egeeană, 1, p. 139 şi passim).
Toate aceste statuete şi reprezentări, în majoritate feminine, cu conotaţii religioase,
implică un anume mod de a gândi al unei societăţi centrate pe ocupaţii agricole şi păstoreşti
unde ideea fecundităţii şi fertilităţii este importantă. Spiritualitatea unei comunităţi este în
mare măsură oglinda structurii proprii. Matriliniaritatea acceptabilă ca matrice a unei societăţi
gentilice îşi are reflexul în universul spiritual al acelei comunităţi. Comunitatea se agregă, în
primul rând, pe solidarităţi de rudenie (clan, gintă, familie mare), fără a exclude însă şi
relaţiile simple de vecinătate. Aceste relaţii de vecinătate ar fi putut fi ascunse sub mitul unui
strămoş comun, imemorial şi fictiv de către cei care nu aparţineau neapărat marii familii
consangvine, sau printr-o asumare a strămoşului respectiv în cursul unor ceremonialuri de
iniţiere.
Matriarhatul (poziţia predominantă a femeii în comunitate) nu este acceptată de
sprecialişti ca un model de organizare şi coordonare a societăţii preistorice fiind socotit
o ficţiune. În favoarea existenţei acestuia nu există nici o dovadă arheologică sau vreo
analogie în cadrul comunităţilor arhaice.

Societatea neolitică (preistorică, în general) a fost caracterizată uneori (in vremea

marxismului) drept o societate egalitară („comună primitivă"). Fără îndoiaiă, societatea
neolitică nu trebuie văzută ca una puternic ierarhizată şi compartimentată din perspectiva
proprietăţii. Cu toate acestea, ca orice comunitate umană ea a dezvoltat structuri de
coordonare, respectiv de conducere, fie religioase (şamanii - acel „specialişti ai sacrului" -
cum îi denumeşte Mircea Eliade), fie războinice, sau de reglare-sincronizare-repartiţie a
activităţilor economice, fără de care grupurile sociale nu pot supravieţui.
Din acest punct de vedere, în tot spaţiul aflat in discuţie au fost puse in evidenţă urme
ale acestor realităţi, sesizabile direct arheologic sau deductiv, în urma dovezilor materiale..
Este vorba de descoperirea unor edificii de cult în care trebuie să fi activat personaje
specializate în ritualuri, completate uneori de inventarele funerare descoperite în necropole.
 Dincolo de aceste dovezi directe. in anumite regiuni europene ridicarea unor
construcţii monumentale (datate spre finalul neoliticului) presupune eforturi conjugate ale
unei mari părţi a comunităţii şi suportul economic al celeilalte părţi - toate acestea irnplicând
o coordonare din partea unei autorităţi.
In descifrarea şi argumentarea existenţei unei cât de simple ierarhii in comunităţile
neo-eneolitice, datele fundamentale le oferă mormintele, mai precis inventarul acestora. Unul
dintre cele mai frapante exemple, şi cel mai spectaculos îl constituie celebra necropolă de la
Varna (Bulgaria) în care a fost descoperită cea mai mare cantitate de aur datată în acest
orizont cronologic (v. N. Sandars, Prehistoric Ari in Europe, p.217) . In mormântul nr.1 au
fost descoperite 1225 de obiecte de aur (1,092 kg): sceptre acoperite cu aur, figuri zoomorfe
decupate din tablă de aur şi figurine antropomorfe din marmură.
Intr-un grup de trei morminte au fost găsite măşti umane de lut omamentate cu
diademe, acoperitoare de gură, rondele aşezate pe obraji sau pe bărbie, toate din aur. Nu a fost
descoperită aşezarea care se presupune a fi in preajmă. In necropolă un procent mare de
complexe erau cenotafuri (morminte simbolice care nu conţin rămăşiţe umane) şi, curios,
tocmai acestea erau printre cele mai bogate. Dintre obiectele semnificative în contextul
discuţiei actuale se remarcă un topor de piatră al cărui mâner a fost îmbrăcat în foi de aur -
evident un semn al puterii (în mormântul nr.4).
O statuetă de lut ars descoperită în aria culturii Tisa reprezintă un personaj masculin
aşezat pe un tron; el era împodobit cu un brâu incizat în pasta moale şi cu brăţări redate la fel;
acesta poartă pe umărul drept un obiect interpretabil ca o seceră (?). Atitudinea şi obiectul
respectiv i-a sugerat lui N. Sandars că s-a dorit reprezentarea unui personaj însemnat al
comunităţii împreună cu însemnul puterii. Hieratismul reprezentării poate sugera şi o
divinitate, sau un "preot".

Odată cu evoluţia spre sfârşitul eneoliticului stratificările în interiorul comunităţilor

par să fie mai vizibile. Un alt exemplu caracteristic este cel al necropolei de la Tiszapolgar
(Ungaria - mil. III a. Chr.) aparţinând culturii omonime. Au fost investigate cca 156 de
morminte individuale şi colective (adulţi şi copii). Cantitatea şi natura inventarului funerar
diferă destul de mult în anumite situaţii, reflectând averea fiecărui defunct, şi statutul acestuia
în comunitate. Mormintele cele mai sărace conţineau câteva silexuri şi vase, altele nu aveau
inventar de loc.
 Fapt semnificativ, vârsta şi sexul defuncţilor cu inventar numeros şi valoros indică
faptul că bărbaţii de vârstă medie se numărau printre membri cei mai bogaţi ai comunităţii.
Mai multe morminte de copii conţineau piese de aramă indicând faptul că averea (şi poate
statutul social) puteau fi transferate de la o generaţie la alta. Intre piesele de aramă importante
din acest punct de vedere se pot număra brăţări, pumnale şi topoare. Sunt semnalate şi piese
de aur, destul de numeroase în aria acestei culturi. O analiză pe categorii de avere făcută pe
această necropolă poate constitui o diagramă socială a comunităţii: bogaţi - 19 bărbaţi şi 6
femei; săraci - 25 de bărbaţi şi 17 femei; condiţie medie - 21 de bărbaţi şi 32 de femei ("Past
Worlds". The Times Atlas of Archaeology, cap. Copper Age Europe).

In aria civilizaţiilor mediteraneene se constată aceleaşi realităţi, mai bine cunoscute

fiind civilizaţiile egeice: prezenţa vaselor de aur, în nivelul II de la Troia (jumătatea miI. III a.
Chr.), securile de bronz arsenical prezente în morminte ca simbol al puterii (Kithnos, în
Grecia, jumătatea mil. III a. CHr.). Fenomene similare pot fi întâlnite şi în sudul Peninsulei
Iberice.

Din perspectiva organizării sociale şi a credinţelor epocii neo-eneolitice o relevanţă

aparte o are studierea monumentelor megalitice din aria vestică a Europei. Peisajul atlantic
este caracterizat de apariţia megaliţilor; ei se regăsesc în aria sudică şi vestică a Peninsulei
Iberice, centrul şi vestul-nord-vestul Franţei, nordul Germaniei, Danemarca, iar în Insulele
Britanice monumente similare pot fi întâlnite în sud-vestul şi nordul insulei principale,
precum şi în Irlanda. Secvenţa cronologică căreia îi corespund aceste construcţii se întinde de
la sfârşitul miI. IV a. Chr. până la începutul mil. II a. Chr. (cu diferenţieri cronologice locale).
Originea acestui tip de monumente a fost căutată în construcţiile de piatră din Transiordania şi
Palestina epocii eneolitice locale, însă specialiştii iau în considerare tot mai mult ideea unui
fenomen care apare sau, în orice caz, evoluează independent pe arii vaste, exprimând, de fapt,
concepţii religioase şi funerare apropiate (J. Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, II,
p.172).
Ansamblurile megalitice (menhiri, dolmene, şi complexe formate din astfel de
elemente) au constituit in primul rând morminte. De pildă, ansamblul de la West Kenneth
(Anglia) a fost folosit peste un mileniu (aprox. 3600 - 2500 a. Chr.); este vorba de fapt de o
necropolă hipogee (care conţinea 46 de schelete) amplasate în 5 camere funerare aşezate de o
parte şi de alta a unui coridor. Totul a fost construit din blocuri imense, tip dolmen complex,
cu o faţadă monumentală, şi acoperit cu o movilă de pământ şi piatră lungă de aproape 100 de
metri.
In cadrul acestei necropole mormintele se grupează probabil pe familii, în cele 5
camere funerare. In camera de nord-est - 5 adulţi înhumaţi, 2 incineraţi, 1 sugar; în camera de
sud-est - 4 adulţi, 10 copii, inclusiv rămăşiţele unui foetus de 5-6 luni; În camera de sud-vest -
9 adulţi, 2 adolescenţi, 2 copii etc ... Dacă ne reamintim că ansamblul a fost folosit peste un
mileniu, se remarcă impresionanta continuitate culturală. (The Times Atlas, p.1 06-107).
Acest tip de morminte comune, diviziunea activităţilor unei comunItăţi în timpul
construcţiilor indică un nivel ridicat al organizării sociale.

Un alt tip de construcţii megalitice este reprezentat de ansamblurile constiderate rituale

- centre sacre ale comunităţilor (apar aprox. pe la 3200 a. Chr. şi sunt folosite, pe alocuri până
spre 1500 a. Chr.). Aceste sunt formate din cercuri megalitice (henge) formate din menhiri
(blocuri aşezate vertical, asemănătoare unor obeliscuri, adesea înconjurate de şanţuri care
marchează incinta sacră. Cercurile de megaliţi pot fi formate şi din trilitoane (trei blocuri
aşezate sub forma unui "portal"), unele dintre ele cuprinzând şi morminte (Stonehenge).
Insulele Britanice adăpostesc peste 1000 de cercuri megalitice din care peste 80 de
monumente tip henge . De cealaltă parte a Canalului Mânecii, în Bretania, există alte cercuri
de pietre, aliniamente şi menhiri. Cele mai cunoscute se află la Carnac, în jurul golfului
Morbihan.
Aria acestor construcţii, în a doua fază a curentului megalitic, se restrânge la Insulele
Britanice, Bretania şi câteva zone puţin extinse de la nord de Pirinei.
Experimentele arheologice repetate (v. Les Dossiers de /'archeologie, Revivre la Prehistoire,
nr.46/sept-oct. 1980) au pus în evidenţă următoarele date: pentru transportul şi ridicarea unui
megalit de 32 de tone (3,50 m X 6 mX 1,5 m) cu mijloacele tehnice ale epocii a fost nevoie de
200 de oameni şi aproximativ 3-4 zile. S-a calculat numărul aproximativ al membrilor
comunităţii care susţinea economic acest efort la aprox. 2-3000 de persoane. Nu s-au luat în
calcul activităţile adiacente: tăiatul arborilor pentru a rula piatra, desprinderea şi prelucrarea
blocurilor etc.
Eforturi constructive impresionante au fost investite în monumente de piatră chiar dacă
nu identice cu megaliţii nord-vest europeni şi în insula Malta (civilizaţia care a înălţat
templele cu plan treflat în mileniul al III-lea a. Chr.), în Sicilia şi Sardinia. În aceste din urmă
cazuri este vorba de o altă formă de manifestare a aceleiaşi idei de fond.
 Ce concluzii se pot distinge din acest amalgam de date, în ceea ce priveşte organizarea
socială a epocii pietri şlefuite şi cea a aramei?
În primul rând, aceste societăţi au avut o organizare destul de bine articulată de tip
gentilic, bazată pe apartenenţa la acelaşi clan, gintă; dar probabil şi cu relaţii de alt tip
(vecinătate, colaborare). Civilizaţia agrar-pastorală a neoliticului a dezvoltat forme de
spiritualitate centrate pe fertilitatea pământului şi a turmelor asociată cu ideea femeii-mamă,
exprimată într-o bogată plastică proprie ariei est-europene.

Societatea neolitică, de loc uniformă în spaţiul evocat mai sus, nu este o societate
caracterizabilă prin expresia de "comună, (comunism) primitivă". Fără a avea încă ierarhiile
puternic stratificate ale epocilor metalelor, lumea pietrei şlefuite şi a primei ceramici
cunoaşte elemente sociale suprapuse, autorităţi ale unor comunităţi: religioase, militare, de
conducere a unor eforturi colective. Este epoca în care religia tinde spre o instituţionalizare
incipientă (apariţia unor sanctuare comunitare). Cum s-a văzut, proprietatea mobilă (obiecte
preţioase) îl însoţeşte pe defunct în mormânt. Desigur, existau şi valori simbolice, proprietate
a întregului grup.
Războiul nu este străin acestor civilizaţii, el fiind legat de acapararea unor zone cu
resurse mai bogate, dar în primul rând a vitelor şi rezervelor de cereale ale comunităţilor.
Altfel nu se pot explica fortificaţiile din jurul aşezărilor care încep să fie amenajate înainte de
perioada tulbure care a marcat tranziţia spre epoca bronzului (ziduri de piatră la Los Millares,
mii III a. Chr., şi la Kalandriani, în Syros etc.). In comparaţie cu civilizaţiile epocilor
ulterioare (ale metalelor) lumea neolitică pare să fi cunoscut mai puţine conflicte.
Specificul istoric al civilizaţiei neolitice este sintetizat în comparaţia pe care prof. St. Piggott a
făcut-o cu perioada următoare, cea a bronzului:
"O comunitate care foloseşte doar piatra poate fi foarte aproape de autarhie (cu toate că
schimburile cu silexuri, obsidian şi alte roci par să se fi practicat pe scară mare), însă o
comunitate care foloseşte metalul este integral dependentă de resursele sale de materii prime.
Prospectori şi mineri, comercianţi şi intennediari, organizarea navigaţiei sau a caravanelor,
concesiuni şi tratate, conceptul de «populaţii străine» şi «obiceiuri diferite» în tărâmuri
îndepărtate, toate acestea sunt implicate intr-o mult mai largă comprehensiune socială cerută
de pasul tehnologic al intrării in (. . .) Epoca Bronzului" (St. Piggott, Ancient Europe, p. 72).
Teste de evaluare (temele 1-5, epocile pietrei):
1. Scrieţi un scurt eseu despre consecinţele descoperirii şi folosirii focului în comunităţile
paleolitice.
2. Enumeraţi care ar fi principalele semnificaţii ale artei paleolitice (picturi rupestre,
sculpturi), atât a reprezentărilor de animale sălbatice, cât şi a reprezentărilor feminine.
3. Stabiliţi modul în care schimbările climei, faunei şi florei la sfârşitul ultimei
glaciaţiuni (cca. 10.000 a. Chr.) au influenţat activităţile şi uneltele oamenilor în
mezolitic.
4. Explicaţi termenul de „revoluţie neolitică” (V. Gordon-Childe) şi stabiliţi consecinţele
apariţiei agriculturii asupra apariţiei aşezărilor umane sedentare, a structurilor
societăţii şi a credinţelor în neolitic.
5. Pornind de la citatul de mai sus (St. Piggot, Ancient Europe, p. 72), redactaţi un eseu
despre caracteristicile generale ale primelor civilizaţii agrare, axat pe diferenţele
constatate între modul de viaţă al vânătorilor-culegători din epoca pietrei cioplite şi cel
al primilor agricultori.

Glosar de termeni:
Bronz arsenical: aliaj în care cuprul se combină cu arsen
Cromlech: monument megalitic format din pietre aşezate circular
Dolmen: monument megalitic funerar format dintr-o placă de piatră aşezată pe, cel putin, alte
trei pietre
Inventar funerar: totalitatea obiectelor descoperite într-un mormânt
Matriarhat: tip de organizare socială în care femeia deţine autoritatea
Matriliniaritate: tip de organizare în care descendenţa familială se socoteşte pe linie maternă
Menhir: monument megalitic constituit dintr-un bloc de piatră aşezat vertical
Necropolă: cimitir

Bibliografie pentru temele 4-5:

***The Times Atlas of Archaeology, 1988
S. Giedion, La naissance de l’architecture, 1966
J.P. Mohen, Les Rites de l’Au-delà, 1995
N.K. Sandars, Prehistoric Art in Europe, 1992
K. Schmidt, Le premier temple. Göbekli Tepe, 2015
6. EPOCA BRONZULUI.
Indo-europenizarea, trecerea spre noile agregări etno-lingvistice ale Europei antice
Paleometalurgia şi apariţia unui nou mod de viaţă.

Cuvinte cheie: bronz, indo-europeni, metalurgie, elite

Schimbările majore care au afectat modul de viaţă neolitic, încă mult înainte de anul
2000 a. Chr. mai ales în estul Europei, au fost denumite cu un titlu general "Indo-
europenizare" şi sunt studiate de mai multe domenii ştiinţifice: istorie-arheologie, lingvistică,
antropologie etc. Evident, s-a scris în ultimul secol şi jumătate foarte mult pe această temă, cu
toate acestea, subiectul este departe de a fi elucidat.

Fenomenul numit convențional "indo-europenizare" a afectat spaţii foarte largi din

Lumea Veche, din zona extremului Orient (India), Asia centrală, civilizaţiile Orientului clasic,
şi evident, continentul european, cu intensitate şi consecinţe diferite.
În urma schimbărilor produse la finalul neoliticului - eneoliticului şi pana la conturarea
civilizaţiilor Bronzului european se conturează harta etno-lingvistică a Europei antice, şi în
acelaşi timp, începe evoluţia etniilor Europei clasice şi „barbare”: sciţii, tracii, grecii şi
romanii, celţii şi germanii etc.

Europa eneolitică a fost caracterizată de câteva centre destul de importante ale

prelucrării aramei: în primul rând aria balcanică a mileniului al III- lea a. Chr. Alt centru
important a fost zona egeică (Troia - pe coasta nord vestică a Asiei mici, Lesbos, Lemnos sau
Lema - la începutul mileniului al 1 II-lea a. Chr.). Peninsula Iberică a fost o altă zonă
importantă de prelucrare timpurie a cuprului in Europa occidentală, de unde produsele s-au
împrăştiat prin schimburi sau alte căi în zone vaste. Toate aceste centre îşi întemeiau
activitatea pe resursele de aramă din regiunile respective.
Cele mai vechi urme de prelucrare a cuprului din Orient se plasează în mileniul IX sau
VIII a. Chr (în regiuni ale actualelor state Turcia şi Irak). Este vorba de prelucrarea la rece,
prin ciocănire, a cuprului nativ, şi nu de o metalurgie propriuzisă. Oricum, folosirea metalului
nativ, sumar prelucrat, este anterioară chiar primelor vase ceramice. Importanţi au fost insă
paşii următori: descoperirea de către omul preistoric a faptului că incălzind-o, arama se
inmoaie, şi deci, poate fi prelucrată mai uşor. Cel mai important element este descoperirea
topirii şi turnării aramei, fără de care nu se poate vorbi de o adevărată metalurgie; aceste
procedee erau cunoscute în Orient şi Europa balcanică în mileniile IV şi III a. Chr.

Încă din prima jumătate a mileniului III a. Chr. se anunţau schimbări importante în
acest mod de viaţă şi în structurile economice şi sociale. Aceste modificări, sesizabile din
punct de vedere arheologic, au fost legate de pătrunderea unor grupuri de populaţii străine în
interiorul comunităţilor eneolitice. Aceştia fac parte din ceea ce se numesc in arheologie
cultura ceramicii decorate cu şnurul, sau cultura mormintelor cu ocru, sau cultura
mormintelor tumulare.
Diversele denumiri au fost date de către arheologi pentru a evidenţia diferenţele
culturale faţă de tradiţiile decorative eneolitice. S-a considerat, în general, că este vorba de
pătrunderi ale unor populaţii care îşi aveau originea undeva in spaţiile vaste din stepele de la
nordul Mării Negre, până in zona de la nordul Mării Caspice.

Pentru a explica schimbările de la sfârşitul epocii pietrei şlefuite şi începutul epocii

bronzului, au fost luate în considerare mai multe ipoteze. Una dintre cele mai răspândite a fost
cea a migraţiei „indo-europenilor”.

Modificarea unui mod de viaţă şi ipoteza „marilor migraţii”

Teoria migrațiilor face apel la urmele materiale ale unor grupuri de populaţii venite
dinspre est, presupune o economie bazată în principal pe păstorit, dar fără abandonarea
agriculturii. De altfel, cauza care ar fi declanşat aceste deplasări de populaţii pare să fi fost
schimbările climatice care au afectat păşunile din stepele de origine, ceea ce ar fi determinat
migratii succesive ale grupurilor de păstori împreună cu familiile şi turmele lor înspre zone
mai primitoare. Migraţia s-ar fi produs lent, în valuri succesive spre nord-vest şi vest, deci
spre Europa central-nordică şi central-sud-estică. Alte valuri au afectat Orientul mijlociu şi cel
apropiat, in ultimele secole ale mileniului III a. Chr. marcând o perioadă tulbure pentru istoria
Imperiului Akkadian (prin invazia gutti-Ior - o populaţie montană din masivul Zagros). Mai
târziu, invazia ammoriţilor (populaţie vest-semitică) a afectat civilizaţiile urbane din Siria şi
Palestina de la sfârşitul mileniului III şi începutul mileniului II a. Chr, Egiptul a fost afectat şi
el, la fel al II-lea oraş de la Troia, peste 300 de staţiuni din Anatolia şi Grecia au urme de
distrugere. Chiar dacă în cazurile menţionate mai sus, în legătură cu Mesopotamia şi Egiptul,
nu este vorba despre indo-europeni, s-a crezut că mişcările de populaţii se propagau din
aproape în aproape, antrenând până la urmă printr-un efect de "reacţie în lanţ" pânze vaste de
populaţii de origini felurite care se află în acelaşi areal geografic. Exemplele sunt frecvente - a
se vedea de exemplu mişcările "Popoarelor Mării" de la sfârşitul mileniului al II-lea a. Chr.
sau marile migraţii de la sfârşitul antichităţii, care au durat un mileniu şi care au mobilizat, din
aproximativ aceleaşi zone, multe triburi de origini diferite.
Ipoteza migrației unor populații de tip “indo-european” este concurată de alte ipoteze
mai recente care privilegiază teoria unor mutații etnolingvistice locale care ar fi dus la
schimbările care se constată în Epoca bronzului. Cert este că descoperirile arheologice nu
confirmă scenariile avansate de teoriile lingvistice care presupun o limbă comună “indo-
europeană” (din care s-ar fi desprins ulterior multe dintre limbile antice), vorbită de o
populație care ar fi migrat dintr-o “patrie comună îndo-europeană” înspre diferite direcții.

Din perioada unor mişcări de populaţii ale stepelor se înmulţesc descoperirile de piese care
atestă folosirea unor mijloace de transport (din Elveţia, Europa de sud-est şi nordul Mării
Negre). Încă din neo-eneoliticul european, în diverse staţiuni cercetate au fost scoase la
lumină modele de care sau de roţi, confecţionate din lut şi socotite a fi piese rituale sau chiar
jucării. La sfârşitul mileniului al IV-lea şi în mileniul al III-lea, în Europa de nord-vest, erau
deja confecţionate roţi monobloc (discuri masive cioplite din lemn - de exemplu la
Haddenham, Cambridge, datate 4000 3500 a. Chr.). S-a calculat că aceste care masive,
atelate probabil de boi, cioplite cu unelte de piatră din scânduri, cântăreau între 670 şi 700
de kilograme. Încărcate, puteau ajunge la o viteză de 3 - 3,2 km/oră. (St. Piggott, Wagon,
Chariot and Carriage, 1992)

Arheologia constată o lume în schimbare

Situaţia din Europa sfârşitului epocii eneolitice este mai puţin cunoscută din pricina
surselor istorice scrise care, evident, lipsesc, iar arheologia nu poate da informaţii prea multe
despre schimbările etno-lingvistice.
Din punct de vedere arheologic se pot sesiza schimbări în cultura materială: în
ornamentica şi formele ceramicii, unelte şi arme, tipurile de înmormântări etc. De asemenea
se constată arheologic bulversarea modului de viaţă a comunităţilor neo-eneolitice, probabil
schimbarea mai mult sau mai puţin lentă a structurilor economice caracteristice perioadei
amintite. Tot arheologic se poate lesne observa că noul mod în care se angrenează noua
economie şi noua societate are la bază alte valori şi alte modele decât cea precedentă.
In perioada eneoliticului final şi tranziţiei spre Epoca Bronzului ceramica pictată care a
reprezentat caracteristica multor culturi din complexul balcanic şi cel nord-dunărean (cultura
Cucuteni- Tripolje, Petreşti etc.) sau celelalte varietăţi de vase atent finisate, decad. Ele sunt
treptat înlocuite cu ornamente exclusiv incizate, imprimate (eventual incrustate) sau aplicate.
Calitatea ceramicii, în general, este inferioară produselor eneolitice. Marile aşezări de tip tell.
care au funcţionat uneori timp de câteva milenii - vezi cea de la Karanovo (în actuala
Bulgarie) sunt abandonate in jurul anilor 2000 a. Chr. De asemenea, prelucrarea aramei şi
chiar cea a aurului, strălucit ilustrată în timpul eneoliticului decade şi ea. Cele mai multe
comunităţi nou-venite au utilaj din piatră, nu metalic, dar care adesea imită piese metalice (J.
Briard, The Bronze Age in Barbarian Europe, p.15). Perioada de tranziţie spre Epoca
Bronzului şi faza timpurie a noii civilizaţii nu este reprezentată printr-o metalurgie
generalizată.

Noile obiceiuri implică creşterea ponderii păstoritului în detrimentul agriculturii,

tehnici diferite de realizare şi ornamentare a ceramicii, sau rituri şi ritualuri funerare noi:
„ceramica şnurată" (Germania), "cultura mormintelor individuale" (în Danemarca), "cultura
topoarelor în formă de barcă" (în Suedia). Fiecare dintre acestea are trăsături specifice dar şi
elemente care le integrează aceluiaşi fenomen cultural. Specialiştii au observat, de pildă,
înmulţirea unor înmormântări singulare, care distonează faţă de mormintele megalitice
colective; de asemenea in unele situaţii (în Țările de Jos) aceste morminte individuale sunt
marcate prin tumuli (movile de piatră sau pământ) care le scot şi mai mult in evidenţă.

Pătrunderea spre vest a unor populaţii de origine estică, care s-a desfăşurat pe durata
câtorva secole, a avut şi consecinţe secundare care au generat reacţii inverse. Grupuri de
populaţii vest europene, cunoscute sub denumirea arheologică de cultura "paharelor
campaniforme" au început o mişcare de reflux inspre est şi nord-est, probabil sub impactul
mişcării iniţiale inverse a comunităţilor cu ceramică şnurată sau topoare de luptă.
Originile acestor populaţii vest europene au fost localizate în Peninsula Iberică, nord-
vestul Franţei. sud-vestul Insulelor Britanice, parţial în Țările de Jos şi până înspre Germania
şi Polonia. Mişcările spre est ale acestor comunităţi au luat şi calea mării, prin cabotaj, dinspre
sudul Spaniei înspre sudul Franţei - Sardinia şi Sicilia. S-a produs o interferenţă de culturi
între cei mai sus menţionaţi şi cei aparţinând complexul ceramicii şnurate. Acest aspect
cultural mixt a fost sesizat în zona actualei Germanii şi Polonii.
Gordon-Childe îi descria ca fiind mici grupuri de comercianţi războinici care cutreierau
Europa, vehiculând materiale preţioase - chihlimbarul, podoabe metalice, etc. In mormintele
lor se găsesc adesea pumnale de aramă de un tip special, săgeţi specifice şi apărătoare din os
pentru încheietura mâinii, folosite de arcaşi. Ca şi în cazul primelor migraţii spre est, şi în
ceea ce priveşte mişcările culturi paharelor campaniforme sunt foarte multe necunoscute. Se
vorbeşte despre deplasări de tip "flux - reflux".

Oricum, aceste efervescenţe culturale de la începutul Epocii Bronzului au constituit

germenii noii perioade şi fundalul de asamblare al noilor grupări etnolingvistice ale Europei
antice. Treptat, s-a petrecut o oarecare uniformizare a nivelului tehnologic european: s-au
răspândit cunoştinţele despre prelucrarea metalului, tipuri noi de artefacte, inovaţii economice
şi în ce priveşte organizarea socială.
Totodată a fost o perioadă de instabilitate, de tulburări care nu au rămas fără urmări:
din această perioadă datează construirea unor aşezări fortificate, creşterea numărului armelor,
şi ceea ce este important, modificarea treptată a modelului economic şi social al vechii lumi
eneolitice.
Simptomatic este că din perioada neoliticului final - eneoliticului şi perioada de
tranziţie spre epoca bronzului datează cele mai vechi machete de care din Europa, care trase
de animale (mijloace de transport inventate în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al IV-lea a.
Chr., sau în stepele nord-pontice). Profesorul St. Piggott apreciază că folosirea calului (sau a
catârului) la tracţiune datează din aceeaşi perioadă şi că. ar fi pătruns în Europa treptat, tocmai
in eneolitic, înmulţindu-se dovezile de folosire a lui tocmai în perioada de trecere spre Bronz.

Inadvertenţele dintre teoriile lingvistice şi descoperirile arheologice

Realităţile relevate de cercetarea lingvistică sunt destul de greu de explicat din punct
de vedere arheologic; lingviştii au presupus existenţa unei „limbi indo-europene” comune,
originare, vorbită probabil într-o ipotetică "patrie comună" din care au pornit marile migraţii
de la sfârşitul Eneoliticului. Din această limbă comună s-au individualizat mai apoi cele două
mari ramuri de limbi indo-europene: kentum (din care cele mai importante componente sunt
latina, greaca, celtica, germanica. hittita) şi, respectiv, satem (indo-iraniana, armeana, slava,
baltica, tracica) Această înrudire între toate aceste limbi antice se bazează pe un fond
lingvistic comun, sesizabil in unele rădăcini lexicale.
 Din punct de vedere al istoriei şi arheologiei căutarea „patriei comune indo- europene”
nu a dat rezultate, astfel încât presupunerile teoretice ale lingviştilor nu îşi găsesc o verificare
arheologică, în primul rând din pricina faptului că nu se poate atesta o cultură arheologică
unitară care să se fi răspândit dintr-o regiune bine delimitată.
S-a încercat, de asemenea, stabilirea etapelor de dispersie a grupurilor de populaţii în
migraţie dinspre est înspre vest, însă coroborarea datelor radio-carbon nu au dat rezultate, iar
marja de eroare a mărit confuzia. În ultimele decenii, înmulțirea acestora, recalibrate, încep să
structureze cronologii mai fiabile.
Arheologic s-a constatat că nu toate culturile eneolitice, şi în orice caz nu toate
aşezările acestora au sfârşit violent. În anumite situaţii din estul şi sud-estul continentului
finalul locuirii din marile aşezări de tip tell are loc prin abandonarea lor (de exemplu cea de la
Karanovo, menţionată mai sus). Unele culturi care prezintă caracteristici ale epocii de
tranziţie sau ale bronzului timpuriu, din acelaşi spaţiu, au o origine locală.

Schimbările care s-au produs la finele neoliticului-eneoliticului au avut, cel mai

probabil, cauze interne, la care au contribuit şi aporturi de populaţii de origine estică.
Modificările lingvistice, dacă ele au existat, s-au petrecut în timp foarte îndelungat, lent
şi constant. Una dintre ipotezele legate de aşa numita „indo-europenizare” afirmă că
rădăcinile lexicale comune din limbile indo-europene s-au răspândit odată cu venirea primelor
comunităţi de agricultori, răspândiţi dinspre Orientul apropiat, la începutul neoliticului. În
această variantă, limbile respective au evoluat, mai departe, diferit încă din epoca pietrei
şlefuite. În ultimele decenii, teorii alternative privind explicarea schimbărilor arheologice și
etno-lingvistice au fost elaborate, având în vedere inconsistența scenariului tradițional al
“indo-europenizării”.

Glosar de termeni:

Cabotaj: navigaţie de-a lungul coastelor continentale

Ceramica şnurată: ceramică decorată prin imprimarea unui şnur în pasta moale
Eneolitic: ultima etapă a neoliticului, caracterizată prin prelucrarea aramei; unii
specialişti o socotesc o perioadă distinctă
„pahare campaniforme”: pahare în formă de clopot
7. PALEOMETALURGIA în Epoca Bronzului

Cuvinte cheie: paleometalurgie, cupru, cositor, aur, elite

Componenta esenţială a noii perioade este apariţia metalurgiei bronzului (obţinerea

metalelor din oxizii lor prin reducere, şi obţinerea aliajului dintru cupru şi alte metale, în
special cositorul).
Tradiţiile eneolitice au facilitat răspândirea noilor tehnologii: vechiul meşteşug
cunoştea inclusiv turnarea metalului topit în tipar, nu doar prelucrarea lui prin martelare.
Obţinerea bronzului, mai dur decât arama, implica însă cunoştinţe tehnologice mai
avansate, operaţii mai complicate şi căutarea continuă de noi resurse, nu numai de aramă dar
mai ales de cositor, destul de rar întâlnit în Europa. Această "goană după cositor" a fost o
dimensiune importantă a epocii bronzului, cu o consecinţă la fel de importantă, dezvoltarea
unui schimb natural de anvergură continentală. Exploatarea cuprului şi a aurului au fost
semnalate încă din neoliticul final şi eneolitic prin descoperirea unor urme preistorice la Ai
Bunar (Bulgaria) şi Rudna Glava (Iugoslavia) datând din mileniul al IV-lea.

Curiozitatea şi inventivitatea omului preistoric l-a împins din cele mai vechi timpuri să
observe fenomenele naturale sau să identifice în natură resurse utile. Chiar din paleolitic au
existat preocupări pentru a culege selectiv roci, pietricele fără vreo utilitate imediată, însă
socotite "aparte" de către omul preistoric. Foarte probabil această curiozitate l-a îndemnat pe
acesta să distingă oxizii de cupru de culoare verde- albăstruie sau roşie. Cunoscând deja
efectul focului asupra lutului, folosind oricum coloranţii naturali (minerali) pentru pictarea
ceramicii, omul a ajuns să observe reducerea metalului din roca oxidului respectiv. Cuprul a
fost deja turnat in eneolitic, iar de aici a fost doar un pas până la alierea sa cu un alt metal, fapt
petrecut, probabil pentru prima oară întâmplător.
Într-o primă etapă, în anumite zone, specialiştii au observat că au fost produse mai des
piese dintr-un aliaj de cupru şi arsen; in Orientul apropiat, Europa sud-estică şi lumea egeeană
resursele de cupru conţin uneori şi arsen. In acste regiuni se poate presupune și folosirea
deliberată a arsenului ca partener de aliaj alături de cupru, în etapa timpurie a metalurgiei
bronzului (aprox. 3500 - 2500 a. Chr.). Preferinţa pentru cositor ca element complementar
aramei în procesul de aliere a fost determinată de următoarele considerente: aliajul cu arsen,
spre diferenţă de cel cu cositor necesită călire prin martelare, de asemenea degajă gaze toxice.
Intr-o etapă intermediară cositorul a fost utilizat în paralel cu arsenul. Obţinerea bronzului a
fost descoperită în Asia de vest în mileniul al IV-lea, iar tehnologia s-a răspândit treptat în
Lumea Veche în cursul mileniului al III-lea. Un alt focar de prelucrare a metalelor, şi în speţă
a noului aliaj, a fost Orientul îndepărtat (pe la 3000 - 2000 a. Chr.) unde bronzul a fost
descoperit independent de zona amintită mai sus.

In Europa zăcămintele de cupru sunt relativ frecvente, unul dintre centrele importante
fiind chiar Transilvania. Nu toate aceste zăcăminte au fost însă exploatate în Epoca bronzului,
sau cel puţin nu avem dovezi suficiente in acest sens. Cositorul, pe de altă parte, este rar în
Europa, el se găseşte în sudul Spaniei, în Bretania, Insulele Britanice şi în Boemia.
Dezvoltarea unor centre metalurgice in alte zone decât cele mai sus menţionate s-a
putut întâmpla doar datorită unor schimburi regulate, pe mari distanţe.

Obţinerea bronzului necesită exploatarea unor minereuri, deci implică meşteri

specializaţi din cadrul comunităţilor. Aspectul tehnic al mineritului este şi el interesant
comportând diverse metode, în funcţie de specificul zăcămintelor: exploatări de suprafaţă, sau
minerit în toată regulă cu puţuri şi galerii. Astfel de galerii au fost identificate în Alpii
austrieci. Datorită acestor descoperiri s-a putut reconstitui, în general, mineritul în preistorie.
Galeriile care urmau filonul erau uneori căptuşite şi susţinute cu un schelet de lemn.
Roca era sfărâmată prin dezagregare termică (era încălzită cu ajutorul focurilor şi apoi răcită
brusc, cu apă) şi spartă cu târnăcoape din piatră și, mai târziu, din bronz. Se cunosc, din alte
zone lopeţi din lemn şi "rucsaci" din piele pe cadre de lemn pentru căratul minereului la
suprafaţă.

Pentru a obţine o piesă de bronz se aveau în vedere două etape principale: reducerea
minereului de cupru, deci obţinerea uneia din materiile prime (la temperatura de 1083 de
grade C.) ceea ce presupune teoretic cuptoare speciale (pentru că un foc simplu, pe o vatră
dezvoltă o temperatură de doar 600 - 700 de grade). Există opinia, potrivit unor teste ale
arheologiei experimentale, conform căreia se putea realiza reducerea minereurilor şi în gropi
special amenajate şi după nişte procedee speciale. Ridicarea temperaturilor în mediul de
reducere a metalului se putea obţine cu ajutorul unor foale din piele prevăzute cu duze din lut
ars. A doua etapă constă în compunerea aliajului de cupru cu staniu (cositor). Alierea avea loc
în creuzete, mici vase din lut ars cu pereţi groşi, termorezistenţi. In acest caz, pe lângă alte
operaţiuni de importanţă secundară, meşterul trebuia să potrivească în creuzete cu exactitate
procentele metalelor din aliaj (proporţia “clasică” este de 90 de procente cupru şi, respectiv,
10 procente cositor, însă în funcție de rezultatul dorit, concentrațiile puteau varia). Urma
turnarea aliajului lichid în tipare (de lut sau de piatră) monovalve sau bivalve. In sfârşit se
trecea la finisarea obiectelor: debavurarea, ornamentarea, ascuţirea etc. folosindu-se, în
general, unelte asemănătoare celor de astăzi - ciocane, dălţi, punctatoare, pietre abrazive etc.
Metalurgia epocii bronzului implica şi prelucrarea aurului, care cunoaşte şi ea o dezvoltare
importantă din două motive: odată, pentru că adesea zăcămintele de aur se află în apropierea
celor de cupru, şi mai apoi, pentru că el reprezenta un simbol al elitelor din acele vremuri,
foarte bine conturate din punct de vedere social faţă de etapa istorică anterioară.

Studiu de caz:
Un alt important centru al metalurgiei bronzului a fost China. Intr-o primă fază, ca şi în
Europa, a fost folosit cuprul nativ (99% puritate) din care erau confecţionate mai ales unelte
- cuţite, dălţi. Metalurgia propriuzisă (extragerea minereurilor, alierea şi turnarea) este mai
bine atestată din perioadele dinastiilor Shang şi, respectiv, Zhou, începând cu secolul al VI-
lea a. Chr. In epoca Shang chinezii cunoşteau proporţiile aliajelor de bronz şi proprietăţile
lor diferite. Erau turnate vase pentru cult, arme (Iănci, săbii, halebarde, vârfuri de săgeţi),
monete, oglinzi etc. fiecare categorie de obiecte din aliaje diferite, in funcţie de utilitatea lor.
La inceputul mileniului I a. Chr. se acumulase o mare experienţă metalurgică, ajungându-se
la adevărate performanţe tehnologice. După jumătatea acestui mileniu (în epoca Regatelor
combatante) au apărut chiar tratate de metalurgie care consemnează reţete tehnologice şi
procedee complicate. Sunt, de asemenea consemnate tehnologii de exploatare ale
minereurilor.
(v. Zhou Shirong. Ou Guang'An, Călător la Grota de foc, Bucureşti. 1990).

Glosar de termeni:
Arheologie experimentală: ramură a arheologiei care studiază tehnologiile trecutului prin
experimentare directă, strict cu mijloacele epocii respective.
Bivalv: tipar cu două valve simetrice
Monovalv: tipar cu o singură valvă
8. EPOCA BRONZULUI. Civilizaţie şi societate. Arta şi spiritualitatea
Cuvinte cheie: ierarhii sociale, elite, obiecte de prestigiu

Lumea veche a cunoscut câteva centre importante ale civilizaţiei bronzului preistoric,
afară de Egipt şi Mesopotamia, care la sfârşitul mileniului al IV-lea a. Chr. depăşesc etapa
preistorică de dezvoltare (apariţia scrisului, a structurilor statale şi instituţionalizarea
economică, religioasă şi juridică).
Unul dintre aceste focare este aria mediteraneeană, unde răspândirea metalurgiei
bronzului şi a civilizaţiei caracteristice ar putea fi pusă în legătură cu elementele de colonizare
venite dinspre Orientul apropiat, chiar înainte de începuturile mileniului al II-lea a. Chr.
Propagarea unor asemenea modele până în sud-vestul continentului nostru a fost subliniată de
St. Piggott, prin paralelele care pot fi descoperite între arhitectura unor fortificaţii din sud-
estul Spaniei (Los Millares), sau Portugalia (Villa Nova de Sao Paolo) cu cele de la
Kalandriani (din insula Syros - miI. al III-lea a. Chr.). Implantările de colonii au fost
interpretate drept consecinţa unor expediţii pentru căutarea unor noi zăcăminte de cupru sau
de cositor. Aceleaşi explicaţii pot fi valabile pentru înflorirea altor două civilizaţii ale
bronzului timpuriu hispanic: cultura Almeria (pe coasta de est şi de vest, Andaluzia şi
Portugalia) şi EI Argar (Andaluzia). Ambele valorificau bogatele rezerve de cupru şi staniu
din Galicia şi Asturias. In aria acestor culturi au fost scoase la iveală urme ale exploatării
zăcămintelor (Sierra de Cordoba) şi ale unor turnătorii cu tipare. O caracteristică a culturii El
Argar constă în necropole în care defuncţii, însoţiţi de inventarul funerar au fost înhumaţi în
mari vase de provizii. Alte morminte din aceleaşi cimitire atestă înhumarea individuală sau
familială sub tumuli (movile de pământ sau piatră). Diferenţele în ritualul funerar au fost
interpretate ca fiind dovezi ale unor schimbări în obiceiurile comunităţilor (survenite pe la
2000 - 1800 a. Chr.)
Piesele arheologice sunt bogate cantitativ şi semnificative din diverse puncte de
vedere: au fost descoperite diademe din argint, alte podoabe (coliere , mărgele), "halebarde"
care sunt adesea interpretate ca fiind simboluri ale puterii, Aceste piese nu sunt caracteristice
doar arealului hispanic fiind descoperite şi in alte zone, unde ele au pătruns prin calea
schimburilor (Franţa, Irlanda, Germania). In ceramica argarică apar influenţe estice (boluri
carenate, cupe cu picior).
 Epoca bronzului în lumea egeică (Creta, arhipelagul grecesc şi Grecia contintală)
marchează, de fapt, drumul spre civilizaţiile istorice. In Creta bronzul timpuriu este sinonim
cu epoca pre-palaţială a civilizaţiei minoice, care va influenţa şi evoluţiile istorice din Insulele
Ciclade. In Grecia continentală bronzul timpuriu este asimilat helladicului timpuriu, Conform
sistemelor cronologice combinate şi analizate de Nicolas Platon în lucrarea sa Civilizaţia
egeeană, vol. I, începutul epocii bronzului in zona Mării Egee se plasează la jumătatea
mileniului al III-lea a. Chr., iar finalul acesteia odată cu prăbuşirea civilizaţiei miceniene - în
ultimele secole ale mileniului al II-lea a. Chr.
Din punctul de vedere al fenomenelor istorico-arheologice care au însoţit tranziţia de
la eneolitic la bronz in spaţiul egeic, autorul citat trece in revistă cele trei teorii majore care s-
au conturat până in prezent: teoria migraţii/or (o versiune a teoriei indo-europenizării,
presupunând un aport de populaţie); teoria influenţelor - care are in vedere cristalizarea
civilizaţiilor egeene pe baza iradierii unor elemente de cultură materială şi spirituală dinspre
Orientul apropiat şi Egipt; şi, in sfârşit, teoria evoluţiei, care pune pe primul plan evoluţia
istorică internă in ceea ce priveşte apariţia civilizaţiilor minoică şi miceniană, iar influenţele
externe sunt considerate de importanţă secundară. O linie ştiinţifică mediană, considerând
toate aceste trei teorii, este probabil cea mai potrivită în acest stadiu al cunoașterii.

Metalurgia in spaţiul cultural respectiv, s-a propagat rapid şi a constituit unul dintre
motoarele cele mai importante in dezvoltarea civilizaţiilor egeene clasice. Tradiţiile eneolitice
nu au fost şterse cu totul, astfel încât ceramica pictată şi plastica au persistat in forme
specifice alături de noile structuri. In Creta, la Troia sau chiar in anumite zone ale Greciei
continentale, construcţii civile, militare şi funerare din piatră dau dimensiunea unei arhitecturi
monumentale. Se fac primii paşi spre civilizaţiile de tip urban care se vor succeda şi, parţial,
se vor sincroniza dinspre est spre nord-vestul spaţiului egeic. Troia şi Creta minoică vor
transmite importante moşteniri culturale lumii miceniene şi prin ea chiar arealului european
învecinat. Astfel în cursul mileniului al II-lea a. Chr. se vor contura treptat două arii de
civilizaţie europeană: una mediteraneeană, cu accentul principal în zona egeică şi una a
bronzului "barbar", din interiorul continentului. Cele două modele de civilizaţie se vor
perpetua apoi în epoca fierului în care Grecia clasică, elenistică şi lumea etruscă şi romană se
vor învecina cu civilizaţiile protoistorice “barbare” ale Europei.
 Revenind la lumea egeică, apariţia scrierii (liniare A şi B), a oraşului şi statului în
Grecia continentală şi Creta plasează cele două culturi în afara „Preistoriei” după primele
secole ale mileniului al II-lea a. Chr.

Studiu de caz:

Lumea miceniană poate fi privită ca o excepţie şi în acelaşi timp ca un model pentru

civilizaţia şi societatea Epocii bronzului european pe care a influenţat-o prin produsele pe
care le-a difuzat în spaţiul sus amintit.
Centrele civilizaţiei miceniene s-au dezvoltat, în linii generale, între aproximativ 1650 - 1150
a. Chr. în Grecia continentală şi, parţial, în nordul Arhipelagului. Ele au întreţinut legături
comerciale şi culturale cu civilizaţiile din estul Mediteranei (Egipt, Siria, Palestina) şi au
avut în acelaşi timp rolul unor relee de retransmisie ale acestor influenţe înspre Europa
barbară.
Micene (aflată în Pelopones) poate fi considerată nu numai cea mai celebră dar şi cea mai
reprezentativă staţiune pentru civilizaţia căreia l-a împrumutat numele. Complexul este
compus din mai multe elemente. Fortificaţia, care ocupă o înălţime dominantă, uşor de
apărat, s-a dezvoltat în mai multe etape - la început a fost probabil o incintă formată dintr-o
palisadă. In secolul al XIII-lea a. Chr. a fost Înlocuită cu un "zid ciclopic" gros de 5 - 8 metri
(construit din blocuri imense de piatră fără vreun liant) care închidea o suprafaţă de
aproximativ 30 000 de metri pătraţi. Din aceeaşi perioadă datează şi celebra "Poartă a
Leilor”. Incinta adăpostea palatul, un complex funerar şi alte construcţii utilitare sau de cult.
În vale, cercetările arheologice întreprinse de-a lungul timpulu; (de către H. Schliemann,
Chr. Tsountas, G. Mylonas - pentru a aminti doar numele cele mai sonore) au scos la lumină
alte construcţii funerare spectaculoase şi urmele unei aşezări bogate care gravita în jurul
acropolei fortificate.
Obiectele arheologice descoperite în special în acropola regală vorbesc despre puterea şi
prosperitatea unor elite războinice ale căror ecouri târzii se regăsesc în poemele homerice.
Aceleaşi piese subliniază stăpânirea perfectă a unor tehnologiii metalurgice (in special a
bronzului şi aurului), ceramice sau constructive.
O serie de artefacte (arme, vase) ca şi ecouri ale stilurilor artelor decorative, strălucit
ilustrate de micenieni, au ajuns pe calea schimburilor în Transilvania (spade de tip rapieră
sau planul de tip megaron al construcţiei de cult de la Sălacea, jud Bihor) și până în Insulele
Britanice (cupele de la Rillaton). Toate acestea subliniază prestigiul de care s-a bucurat în
epocă acest pol al civilizaţiei egeice.

In centrul Europei, după inceputurile Epocii Bronzului (probabil cu ceva inainte de

2000 a. Chr.) cultura cea mai importantă a fost cea denumită Unetice (Aunjetitz) , botezată
astfel după denumirea unei necropole aflate la nord-vest de Praga. Specialiştii găsesc originile
acestei culturi in tradiţiile civilizaţiei paharelor campaniforme in zona Boemiei şi Moraviei; la
rândul ei in urma expansiunii spre vest şi spre nord va da naştere altor culturi derivate. Dacă
inceputurile ei sunt marcate de ultimele manifestări ale eneoliticului, faza finală, cea "clasică"
este importantă pentru bogăţia pieselor de cupru, bronz şi aur, ca şi pentru podoabele de
chihlimbar. Se remarcă pumnalele ornamentate geometric care au fost imitate pe spaţii largi,
din valea Rhône-ului până in Germania şi Italia de nord. Aşezările culturii Unetice erau
amplasate pe dealuri joase sau pe versanţii acestora şi foarte adesea erau fortificate cu şanţuri,
valuri de pământ şi palisade. Locuinţele, destul de mari, cu axul lung de 5 până la 10 metri,
erau construite din paiantă pe un schelet de pari şi de nuiele, având uneori reliefuri
ornamentale; se pot observa preocupări de sistematizare a locuinţelor in interiorul aşezării. Cu
toate acestea amenajarea habitatului rămâne departe de specificul urban al aşezărilor din
lumea egeică.
Prestigiul civilizaţiei Unetice a făcut ca numeroase tipuri de obiecte metalice specifice
să fie imitate de alte culturi învecinate.
Astfel grupurile culturale Leubingen şi Straubing, din perioada mijlocie a bronzului,
integrate în ceea ce se numeşte "cultura tumulilor", ca şi altele apărute din fondurile mai vechi
eneolitice (cultura Adlerberg) preiau elemente din repertoriul de artefacte ale mai sus
menţionatei culturi central europene.
Ritualul funerar al "culturii tumulilor" este cel pe care-l mărturiseşte chiar numele ei.
Cel mai celebru monument de acest gen este cel de la Leubingen, un tumul de cca 8 metri
înălţime car acoperea o construcţie în formă de casă (latura de 4 metri) din lemn. Inventarul
bogat şi amenajările speciale ale acestor tipuri de construcţii funerare vorbesc despre elita
războinică din regiunea Saxoniei din primele secole ale mileniului al II-lea a. Chr. Inventare
bogate au fost descoperite şi în aria culturii Straubing din Bavaria (parţial contemporană cu
Leubingen) demonstrând existenţa unei alte "şcoli", independente, de metalurgie.
 Alte centre metalurgice şi culturale ale Epocii bronzului vest-european au fost cultura
Rhône-ului, cu extensiuni până în Elveţia actuală, sau cultura Polada, situată în Italia de nord.
Creatorii aceasteia din urmă, datată în Bronzul mijlociu, au preferat amplasarea aşezărilor pe
malul lacurilor şi al râurilor, distribuţia acestora în teritoriu permitea controlarea comerţului
dinspre Adriatică înspre văile şi trecătorile din Alpi. Întâmplarea a făcut să se păstreze
numeroase piese din lemn, inclusiv vase pentru uzul zilnic, ambarcaţiuni sau roţi de car (la
început confecţionate din două semidiscuri pline din lemn), arcuri şi săgeţi.

In zona de nord-vest a Europei, inclusiv Insulele Britanice se dezvoltă splendidele

culturi ale "tumulilor armoricani" (în nord-vestul Franţei), Wessex (în sud-vestul Angliei) şi
civilizaţia bronzului din Irlanda. Toate acestea sunt caracterizate, printre altele de
înmormântări tumulare aristocratice de diverse tipuri. In cazul celor din Anglia sunt bine
reprezentate incintele sacre (ringuri de piatră). Prosperitatea şi afirmarea prestigiului elitelor
războinice sunt subliniate şi de abundenţa pieselor de "import" din lumea miceniană sau chiar
din estul Mediteranei.
O menţiune aparte merită descoperirile din Irlanda Epocii Bronzului, bogată în piese
de aur şi chihlimbar cu implicaţii inclusiv în descifrarea vieţii spirituale ale acestor comunităţi
(de exemplu colierele în formă de semilună realizate din tablă de aur, decorate cu motive
geometrice incizate sau reliefate). Unele dintre aceste obiecte de podoabă au fost "exportate"
până în vestul continentului.

Incepând cu jumătatea mileniului al II-lea a. Chr. în nordul Europei (Danemarca,

Scandinavia meridională) se dezvoltă Bronzul nordic (care se va fi prelungit mai mult decât în
restul continentului, până după începutul epocii fierului în restul Europei). Civilizaţia
bronzului nordic va crea, însă, o varietate impresionantă de artefacte şi o artă figurată
caracteristică, de o mare importanţă pentru reconstituirea vieţii acestor comunităţi. O.
Monthelius a împărţit lunga perioadă corespunzătoare acestei epoci în Nord, in 5 etape, care
se încheie pe la 500 a. Chr.

Societatea Epocii Bronzului se poate defini mai clar prin comparaţie cu cea a epocii
anterioare, ca fiind o lume a elitelor războinice, o civilizaţie ale cărei valori se bazează pe
meritele individuale (curaj, prestigiu personal) exteriorizate prin însemne specifice.
Fortificaţiile de amploare, înglobând munca unor comunităţi numeroase, apar frecvent
mai cu seamă în estul şi centrul continentului european mărturisind o instabilitate politico-
militară. Toate aceste fenomene specifice tind să se amplifice în a doua jumătate a mileniului
al II-lea a. Chr. Dacă la începuturile Epocii Bronzului numărul armelor şi pieselor de podoabă
din metal este mai mic, în a doua parte a perioadei ele se inmulţesc şi se diversifică. Această
observaţie a fost interpretată pe plan social ca o evoluţie de la un număr restrâns de şefi
militari (conducători ai unor comunităţi tribale) la apariţia unei aristocraţii războinice, mai
numeroase, care trebuie înţeleasă ca o categorie care suprapune masa oamenilor de rând. Dacă
războinicii tind să abandoneze alte activităţi decât luptele intertribale aducătoare de prăzi
bogate, oamenii de rând se ocupă cu agricultura şi păstoritul. Adesea au fost puse în evidenţă
din punct de vedere arheologic, acolo unde s-au păstrat, urmele plugurilor primitive (de
exemplu la Gwithian, în Cornwall - de la sfârşitul mileniului al II-lea a. Chr., sau sub tumulii
funerari din N Europei). La Val Camonica, în Italia, imaginea unui aratru (plug primitiv) a
fost incizată pe o stâncă.
Puterea şi bunăstarea unor comunităţi se baza pe resursele de cupru, cositor sau aur
(Irlanda, Spania, zona ceho-slovacă, Transilvania), uneori şi pe vaste schimburi comerciale,
sau pe controlarea arterelor de circulaţie a produselor. Esenţială pentru prosperitatea
comunităţilor, metalurgia a implicat ridicarea din rândul comunităţii a unei categorii,
proababil nu foarte numeroasă, de meşteri bronzieri care au dobândit uneori un statut special
în interiorul tribului. Expansiunea metalurgiei bronzului a atras după sine specializarea unor
persoane sau poate chiar a unor comunităţi în exploatarea zăcămintelor şi prelucrarea primară
a minereurilor. Marile depozite-ateliere (mari cantităţi de unelte şi alte piese de metal în curs
de prelucrare sau finite, îngropate) din perioada bronzului final şi începutul primei Epoci a
fierului din Transilvania pledează poate şi pentru constituirea unor mici comunităţi de
metalurgişti care aparţineau unui trib.

Despre societatea acestei perioade vorbesc şi descoperirile funerare (morminte sau

necropole). Ele reflectă segregarea socială bine marcată pe criterii de proprietate şi statut
social. Defunctii sunt însotiti în morminte de inventarul care reflectă toate acestea. De pildă,
în necropolele culturii EI Argar au fost descoperite diademe şi bijuterii preţioase aşezate în
mormintele unor femei înstărite, în schimb în cazul celor mai sărace au fost înlocuite cu fâşii
de pânză pe care erau cusute piese de metal mai mărunte şi într-un număr mai restrâns.
În aria culturii Unetice timpurii nu se observă încă morminte "princiare" însă apar
morminte duble ori triple, interpretate de autorii cercetărilor ca fiind dovezi ale sacrificării
unor sclavi la moartea stăpânului. Urmele cinerare sau scheletele unor copii depuse alături de
mamele lor ar putea atesta aceleaşi sacrificii.
 In Bronzul timpuriu şi mijlociu occidental şi central-european apar din ce în ce mai
frecvent tumulii "princiari" (Leubingen, Hefmsdorf, Bretania, Irlanda etc). Construcţia
funerară de la Leubingen, deja menţionată conţinea scheletul unui bărbat în vârstă peste care a
fost aşezat corpul unei femei tinere (15 ani), această situaţie sugerând sacrificarea sau suicidul
ritual al acesteia. Inventarul foarte bogat conţinea, pe lângă ceramică, arme de bronz (topoare,
"halebarde", pumnal), un colier de aur masiv şi două ace ornamentale din acelaşi metal, plus
alte piese mărunte.
Perioada de glorie a tumulilor princiari din Armorica (nord~vestul Franţei) este datată
între aproximativ 1900 şi 1600 a. Chr. Unul dintre cele mai celebre exemple este tumulul care
conţinea o construcţie funerară din piatră de la Plouvorn (în Bretania) (dimensiunile camerei:
4,70 X 1,30 m). Aceasta cuprindea un inventar impresionant: arme din bronz decorate cu aur
şi peste 15 000 de piese mărunte care împodobeau obiecte din lemn. Au mai fost investigaţi
cca 30 de astfel de tumuli în Bretania. Spre diferenţă de mormintele bogate există altele care
conţineau doar câteva fragmente ceramice şi bucăţi informe de cupru, atestând astfel clar, prin
comparaţie diferenţele de avere dintre membri aceleiaşi comunităţi.

Valoarea individuală a războinicului, recompensată de o pradă bogată după victorie,

este permanent subliniată de preocuparea pentru armele bogat decorate şi somptuozitatea
podoabelor. Armele (spadele, topoarele de luptă) sunt individualizate prin ornamente care le
conferă câteodată caracterul de opere de artă (vezi, de exemplu, descoperire de la Apa, din
nordul Transilvaniei); unele par să fi fost executate la comandă specială.

Spiritualitatea Epocii Bronzului este marcată de deplasarea de accent dinspre cultele

chtoniene (ale fecundităţii şi fertilităţii, legate de pământ) specifice neo-eneoliticului spre
credinţele urano-solare. Ornamentele de pe piesele de bronz şi de aur, sau de pe vasele de lut,
în mare parte geometrice, sugereză importanţa deţinută de cultul aştrilor prin simbolurile
circulare sau spiralo-meandrice.
Metalurgia bronzului care implica lucrul cu metalul/aliajul topit (incandescent) a
contribuit probabil la înrădăcinarea acestor credinţe; răspândirea lentă, treptată a incineraţiei
ca o alternativă la inhumaţie poate fi pusă în legătură cu aceleaşi fenomene spirituale.
Unul dintre cele mai spectaculoase monumente preistorice, care a atras atenţia unor
"oameni de ştiinţă" încă din secolul al XII-lea al erei noi, este ansamblul megalitic de la
Stonehenge. Primele urme ale unui loc sacru amenajat acolo datează din neolitic (a doua
jumătate a mileniului al IV-lea a. Chr.): demarcarea unui loc sacru cu un şanţ circular (cu un
diametru de 100 de metri) dublat de un val de pământ şi având în interior gropi folosite
ulterior ca morminte. In şanţul exterior au fost descoperite rămăşiţele a 20 de persoane
incinerate.
Fazele a II-a şi a III-a înseamnă amenajări ulterioare cu elemente de piatră care dau
aspectul vizibul şi astăzi al celu; mai celebru monument megalitic. Ultima fază (a III-a) este
atribuită Epocii Bronzului, culturii Wessex. Ea este formată din cercuri concentrice de
menhiri ("obeliscuri" din piatră) şi trilitoane („portaluri" formate din trei blocuri) fiecare
dintre aceste piese masive cântărind cca 26 de tone. (s-a calculat că ar fi fost nevoie de cca
1000 de oameni pentru a ridica un asemenea bloc).
Caracterul său de amenajare sacră este subliniat de orientarea axială pornind de la o
intrare care priveşte spre punctul local în care răsare soarele în momentul solstiţiului de vară.
Alte măsurători şi analize moderne au revelat că pe baza unor elemente interne, Stonehenge a
putut servi pentru efectuarea unor observaţii astronomice şi mai complexe, legate de alţi aştri.
Fazei de construcţie din Bronzul mijlociu îi corespunde şi o absidă (incintă în formă de
potcoavă) centrală şi o piatră de sacrificii, ceea ce ar îngădui interpretarea monumentului şi ca
loc de cult. Cercetări recente arată că monumentul de piatră făcea parte dintr-un ansamblu mai
larg, cuprinzând un peisaj ritualizat și alte amenajări întinse pe o arie vastă.

Arta Epocii Bronzuiui aduce în prim plan mai cu seamă ornamentica vaselor de lut
din zona sud-estului şi centrului continentului. În marile lucrări de sinteză care se opresc
asupra acestui aspect sunt descrise întotdeauna vasele culturilor Otomani. Wietenberg sau
Gârla Mare. Decorul spiralo-meandric abundent în simboluri solare, înrudit ca semnificaţii cu
cele de pe armele de bronz de la Apa, Hajduszamszon, sau podoabele de aur din alte spaţii
este elocvent pentru spiritul epocii.
Arta bronzului occidental se manifestă mar ales prin decorarea pieselor metalice şi mai
puţin a ceramicii. Sunt adevărate opere de artă piesele de podoabă din aur irlandez, reliefând
somptuozitatea civilizaţiei contemporane lor. "Exportul" bijuteriilor de aur le-a răspândit pe
acestea spre nordul şi vestul Europei, unde s:-au constituit în modele sau piese preţioase în
cadrul inventarelor funerare princiare. Specifice nordului sunt marile paftale de bronz
discoidale cu spin central, ornamentate cu motive solare, concentrice.
Descoperirile arheologice din Danemarca, multe dintre ele foarte bine păstrate în
turbării, au scos la lumină inclusiv piese textile de costum care permit reconstituirea modei
epocii: bărbaţii purtau tunici şi mantale de lână (pantalonii nu intraseră încă în moda acelor
ţinuturi). Mantaua era prinsă în faţă cu ace, sau spre sfârşitul perioadei cu fibule (un fel de ace
de siguranţă). Uneori costumul era completat cu piese din piele (adesea purtau toce de forma
unei calote). In această perioadă îşi au originea unele piese de lenjerie şi ciorapii împletiţi care
se purtau în sandale. Imbrăcămintea feminină putea fi similară sau, mai frecvent diferită: fie
cu rochii trei-sferturi sau lungi, fie chiar cu "deux pièces” compuse dintr-un fel de bluză până
in talie, cu mâneci lungi şi o fustă până in dreptul genunchilor (dintr-o ţesătură sau dintr-o
mulţime de şnururi atâmânde de care erau agăţate felurite tipuri de mici piese ornamentale de
bronz - numite"saltaleoni”sau "tutuli").
Costumul Bronzului danubian poate fi intrezărit datorită descoperirilor de statuete de
la Gârla Mare, coroborate cu unele piese metalice ornamentale.

Glosar de termeni
Civilizaţie minoică: civilizaţia epocii bronzului din Creta (referire la Minos, rege
legendar)
Civilizaţie miceniană: civilizaţia epocii bronzului din Grecia continentală, cu referire
specială la cetatea Micene (din Pelopones)
Palisadă: metereze din bârne de lemn aşezate pe un val de pământ
Tumul: monument funerar în formă de movilă
Val de pământ: element de fortificaţie constând într-un „zid” (dig) de pământ care
apără o incintă

Bibliografie pentru temele 7-8:

***The Times Atlas of Archaeology, 1988
J. Briard, The Bronze Age in Barbarian Europe, 1979
K. Kristianssen, T. Larsen, The Rise of the Bronze Age Society, 2005
N.K. Sandars, Prehistoric Art in Europe, 1998
B. Sergent, Les indo-europeens, 1995
 9. PRIMA EPOCA A FIERULUI. Metalurgia; peisajul cultural; spiritualitate şi
societate; arta
Cuvinte cheie: metalurgia fierului, Hallstatt, fortificaţii,

Metalurgia fierului a fost descoperită mai târziu decât celelalte, cele mai vechi urme
ale reducerii metalului din minereu şi obţinerea primelor unelte provin din Asia occidentală şi
datează dintre 2000 şi 1500 a. Chr. Folosirea fragmentelor mărunte de fier meteoritic este
atestată în Irak (pe la 5000 a. Chr), şi în Egiptul predinastic. La început era socotit un metal
rar, potrivit pentru podoabe, şi abia din secolul al XVI-lea a. Chr. hittiţii vor produce pe scară
largă inclusiv obiecte destinate schimbului. Odată cu prăbuşirea Imperiului hittit, noile
tehnici, ţinute secrete până atunci, se răspândesc în Anatolia şi Orientul apropiat, apoi treptat
şi în Europa: în Grecia primele piese de fier, datând din sec. XI a. Chr, au fost descoperite în
contexte funerare (necropola Kerameikos, sau chiar în Agora Atenei). Alte piese timpurii în
Europa de SE se regăsesc în Balcani şi pe teritoriul României, după care tehnologia se
răspândeşte lent şi treptat înspre centrul şi vestul continentului în cursul epocii hallstattiene.
Generalizarea fierului şi tendinţa de a înlocui producţia de unelte şi arme se întâmplă abia la
sfârşitul primei vârste a fierului şi în a doua epocă a acestui metal.

Un alt centru important al metalurgiei timpurii a fost China. Acolo prelucrarea fierului
a fost descoperită independent pe la 600 a. Chr. şi a fost prelucrat, ca şi bronzul prin turnare,
fapt cu totul neobişnuit în Europa. Până atunci, în toată lumea veche fierul a fost prelucrat
prin forjare (ciocănire la cald), el putând fi încălzit doar până la o temperatură care-l făcea
maleabil.
Fierul a fost obţinut prin reducerea hematitului sau magnetitului, în cuptoare cu
ajutorul cărbunilor de lemn. Fără a ajunge în stare lichidă, fierul se aduna la fundul cuptorului
într-o stare păstoasă formând „lupa de fier" (un fel de turtă), materia primă a făurarului. Lupa,
transformată în lingouri este prelucrată apoi, prin reincălzire şi martelare până la produsul
finit. Oţelirea (carburarea) metalului a fost descoperită, ca în multe alte cazuri, probabil
accidental: prin ciocănire repetată în prezenţa mangalului. Primele piese de fier trecute prin
acest procedeu, datează imediat după 1200 a. Chr.
 Debutul epocii fierului în cronologiile est-europene (1200/1150 a. Chr.) a însemnat
pentru civilizaţiile estului mediteraneean schimbări majore. Tulburările politico-militare au
afectat Asia Mică sau regatele Orientului apropiat, chiar şi Egiptul; ele au pus capăt
înfloritoarei civilizaţii miceniene, marcând inceputul aşa zisei „epoci întunecate" din istoria
Greciei.

Conceptul de Hallstatt, sau perioadă hallstattiană se referă la localitatea Hallstatt din

Austria. Descoperirile din secolul al XIX-lea au făcut ca acest sit să fie considerat
reprezentativ pentru descoperirile europene din prima epocă a fierului. Astăzi nu se mai
foloseşte acest concept ca echivalent (sinonim) cu „prima epocă a fierului”, din cauza unor
considerente cronologice şi culturale. Deşi nu este foarte corect, această echivalenţă semantică
este încă folosită din motive legate de tradiţie.

Sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului este marcat in Europa central-
vestică de răspândirea complexului cultural al câmpurilor de urne, denumite astfel din
pricina înfăţișării necropolelor caracteristice. Unii specialişti consideră că ar fi vorba mai
degrabă de o nouă "modă" în ritul funerar, decât de o populaţie care se răspândeşte (cel puţin
în ceea ce priveşte teritoriile periferice). Până în secolul al VIII-lea a. Chr., cultura
"câmpurilor de urne" se răspândeşte până în Franţa Meridională şi Peninsula Iberică. Se
extind, în acelaşi timp noi tipuri de unelte, arme, ornamente şi devin mai frecvente fibulele,
coifurile etc. Arealul din care pornesc noile curente culturale se află in Europa centrală.

"Hallstatt-ul este caracterizat poate nu atât prin răspândirea treptat a fierului ca

fenomen istoric esenţial cât (. . .) prin oglindirea civilizaţiei miceniene detronate, in noi tipuri
de popoare care acum îşi încep ascensiunea spre istorie ... " (N. Sandars).

Civilizaţia acestei perioade, oglindite în arheologie, sau în scrierile antice reprezintă o

permanentă pendulare de accente între est şi vest: stepa răsăriteană cu lumea nomadă de
păstori arcaşi şi, pe de altă parte lumea vestică de meşteşugari şi agricultori stabili precum şi
categoria războinică asemănătoare viitorilor „cavaleri" pomeniţi de Caesar (De Bello Gallico)
tipici pentru societatea celtică din La Tène-ul târziu.
Influenţele venite dintr-o parte sau din alta vor iniţia curente culturale, stiluri artistice
şi tipuri de piese intrate în circulaţie pe spaţii largi. Un al treilea pol al civilizaţiei europene,
din ce în ce mai puternic manifest pe continent va fi lumea greacă şi cea etruscă. Grecii au
colonizat ţărmurile nu numai ale Mediteranei ci şi ale Mării Negre, insinuându-se atât în
lumea „barbară” occidentală cât şi în cea a nomazilor de la nordul Mării Negre. Toate
populaţiile care, începând cu sec. VII a. Chr. vor absorbi influenţe culturale dinspre civilizaţia
greacă, acestea vor pătrunde în primul rând pe calea comerţului.

In nordul Italiei situaţia este complexă: după un episod (sec. XII a. Chr.) reprezentat de
o populaţie de tip "câmpuri de urne", secolul al IX-lea marchează faza timpurie a culturii
Villanova (numită astfel după o suburbie a oraşului Bologna). Caracteristice îi sunt aşezările
fortificate şi necropolele cu urne. Urnele decorate într-o primă fază cu incizii geometrice
conţineau şi piese de bronz: brice, fibule, cuţite sau pumnale. În etapele ulterioare se
răspândeşte şi fierul. În Toscana, urnele erau adesea acoperite cu replici de lut ale
splendidelor coifuri ale războinicilor defuncţi. Un alt grup, din Latium, prefera urnele de
ceramică modelate în formă de case, cu uşa pictată.

Extremitatea nordică a continentului continuă bogata tradiţie a "Bronzului nordic" cu

un material arheologic divers, ilustrând o cultură şi o spiritualitate aparte. În vestul şi nord-
vestul continentului (inclusiv în Insulele Britanice) se conturează orizontul "Bronzului
Atlantic" ilustrat prin tipuri specifice de arme, unelte şi ornamente, acumulate în depozite de
bronzuri. O vastă reţea de schimburi, adesea mijlocite prin navigaţia costieră, va lega spaţiile
dintre Irlanda şi Peninsula Iberică (pe la cca 800 - 700 a. Chr.) Într-o veritabilă "comunitate
atlantică".

In a doua parte a primei epoci a fierului european se conturează din ce în ce mai clar
blocurile etnice ale antichităţii: în spaţiul balcano-carpatic - marea etnie tracică în interiorul
căreia, cel puţin la sfârşitul perioadei se vor preciza neamurile geto-dacilor, tracilor odrisi şi
alte triburi de mai mică importanţă; mai spre vest se manifestă civilizaţia illirică; iar în
centrul-vestul continentului se vor impune din punct de vedere etnic şi cultural celţii. Este
perioada în care populaţiile “barbare” ale Europei vor suscita interesul istoriografilor greci
care vor manifesta o curiozitate, uneori "etnografică" în legătură cu obiceiurile ciudate,
exotice ale acestora. Izvoarele istorice grecești, și mai târziu latine, proiectează de cele mai
multe ori o imagine subiectivă și incompletă asupra realităților care caracterizează aceste
civilizații. De altfel, termenul de “barbar” le aparține: el desemnează pe străin (cel a cărui
limbă este de neînțeles).
 Această a doua parte a primei epoci a fierului este caracterizată în centrul Europei de
civilizaţia Hallstatt propriuzisă a cărei prosperitate se axa pe exploatarea sării.

Studiu de caz:
Necropola de la Hallstatt (reg. Salzkammergut, Austria) a fost descoperită din întâmplare
prin 1846 de un supervizor imperial al pădurilor şi apelor. Până în 1863 J. G. Ramsauer a
investigat „arheologic" peste 1 000 de morminte din care a cules peste 6000 de obiecte
alături de rămăşiţe ale scheletelor sau cinerare. O altă etapă semnificativă a fost între 1937 -
1939 când curatorul Muzeului Naţional a continuat cercetările ridicând numărul pieselor
recoltate la peste 10 000: unelte, arme (pumnale), bijuterii de bronz şi de fier. Pe lângă
morminte au apărut urme ale unor mici fortificaţii de lemn şi pământ precum şi câteva
locuinţe.
Cercetările ulterioare au scos in evidenţă o bogată activitate minieră (exploatări de sare)
atestată prin galerii şi unelte: rucsaci din piele, târnăcoape, tuburi de lemn pentru apă, torţe
din răşinoase. Câţiva mineri fuseseră ingropaţi de prăbuşiri ale galeriilor, astfel s-au putut
păstra elemente ale echipamentului: glugi de piele, la fel şi sandale.
Pe piesele de bronz apar pe lângă tradiţionalele motive geometrice şi altele noi, figurative.
Un splendid vas de bronz avea torţile modelate in formă de vacă urmată de viţelul său.
Armele de fier (spade cu teci de tablă metalică) erau ornamentate cu încrustaţii de os sau
plăci de fildeş, după cum buterolele tecilor de sabie aveau decoraţii de bronz. Gusturile
acestor războinici erau uneori costisitoare dacă ţinem seama de un pumnal al cărui teacă a
fost îmbrăcată in foiţă de aur.
Entuziasmaţi de descoperiri oamenii de ştiinţă s-au grăbit să boteze prima epocă a fierului cu
denumirea de "Hallstatt".

Societatea acestei perioade continuă şi accentuează categoriile sociale ale Epocii

Bronzului. Cele mai spectaculoase descoperiri vorbesc despre aristocraţia tribală războinică.
Epoca trebuie să fi fost tulburată de lupte şi conflicte intertribale destul de frecvente dacă
ţinem seama de numărul mare de fortificaţii care au împânzit Europa.
Unele dintre cele mai importante sunt Montlingerberg (Elveţia, sec. IX - VIII a. Chr.)
sau Heuneburg (Germania, sec VI a. Chr.) pentru a nu meţiona decât două exemple.
Merită insistat în câteva cuvinte asupra cetăţii de la Heuneburg (pe Dunărea superioară),
impresionantă prin zidurile sale, în parte construite din cărămizi nearse pe baze de piatră.
Acestor fortificaţii redutabile li se adaugă bastioane de curtină care au analogii în tehnică de
construcţie şi plan la Gela, în Sicilia (sau, după alți specialiști în mediul fenician). În peisajul
economic şi social, caracterizat prin prosperitate şi prestigiu, o constantă o reprezintă
schimburile cu spaţiile mediteraneene aşa cum demonstrează descoperirea importurilor de
vinuri meridionale şi vase ceramice cu figuri negre.
Bogăţia acestei elite războinice este relevată de descoperirile funerare în care apar
numeroase importuri (produse de lux) din lumea mediteraneeană. Caracteristice pentru
Hallstatt-ul târziu central vest european sunt mormintele aristocratice cu car (Hochmichele,
Hochdorf, Vix - a doua jumătate a secolului al VI-lea a. Chr., sau, mai recent cel de la Lavau -
Franța, în care sunt înmormântaţi bărbaţi şi femei). Mormintele tumulare conţin uneori şi
construcţii de lemn - camere funerare. Ele devin din ce în ce mai fastuoase odată ce ne
apropiem pe scara cronologică de începuturile epocii La Tène (de ex. tumulul de la Vix din
Franţa). Carele ceremoniale cu piese de bronz şi fier nu sunt însoţite de cai îngropaţi ci doar
de harnaşamentul acestora (psalii şi zăbale de tip estic - zis "cimmerian"). Armamentul de
bază este pumnalul (cu antene la mâner), considerat mai degrabă simbol al statutului social.
Pe lângă acestea, obiecte de uz personal şi ceremoniale (serviciu pentru banchet) îl însoţesc pe
defunct în viaţa de apoi.

Studiu de caz:
Mormântul princiar de la Hochdorf (cercetat în anii 1978-1979) se află la circa 10 km de
Hohenasperg (in Baden-Wurtemberg), un important centru rezidenţial din epocă. Tumulul,
care are un diametru de 60 de m, conţine un ring de piatră şi o cameră funerară exterioară
(11 X 11 m) care, la rândul ei adăposteşte o cameră mai mică (4,7 X 4,7 m) în care se afă
mormântul propriuzis. Din pricina condiţiilor naturale favorabile materialele care făceau
parte din inventarul funerar s-au păstrat într-o stare foarte bună. Defunctul, un bărbat de
vreo 40 de ani, înalt de 1,82 m, a fost depus pe un pat din bronz ornamentat. Podoabele sale
şi obiectele aşezate în mormânt arată că este vorba de un personaj de primă mărime din
societatea acelei epoci. El purta la gât un colan din aur, simbol al statutului social, ca şi
celelalte podoabe (fibule, brăţară, centură şi pumnal, sau încălţări împodobite cu benzi din
acelaşi metal. Pe un car au fost aşezate piese dintr-un serviciu de banchet, pe pereţi erau
atâmate 9 coarne împodobite, folosite pentru băut, şi, într-un colţ al camerei se afla un vas
mare din bronz (de provenienţă grecească). Pereţii şi podeaua camerei funerare au fost
impodobite cu stofe preţioase. Mormântul a fost datat pe la 530 a. Chr.
Din prima vârstă fierului este atestată în Europa folosirea calului pentru călărie. În Orientul
apropiat in mileniile al III-lea şi al II-lea a. Chr. călăria (pe măgari, catâri, mai rar pe cai)
era un insemn al statutului social şi se practica mai ales în ocazii ceremoniale.
Cavaleria înlocuieşte carele de luptă în Asiria in vremea regelui Shalmanassar al III-
lea (858 - 824 a. Chr.).
In Europa temperată luptătorii călări sunt reprezentaţi pentru prima oară pe macheta
caruuil votiv de la Strettweg (o piesă de cult sub forma unui mic grup statuar montat pe un
şasiu cu roţi - probabil sec. VII-lea a. Chr.) şi pe situla figurată de la Vace (sec. VI a. Chr.)
(St. Piggott, Wagon, Chariot and Carriage, 1992).

In prima epocă a fierului ritul funerar este mai ales incinerant (în cazul populaţiilor
"Câmpurilor de urne"), treptat reapare însă înhumaţia care devine la fel de importantă, pentru
ca în final aceasta să prevaleze.
Carele miniaturale votive (mai ales cele metalice) sunt atestate în mai multe variante.
Cel descoperit la Strettweg, în Austria, are în centru imaginea unui personaj (divinitate
feminină?) care poartă de-asupra capului un vas de bronz (destinat probabil unor ofrande).
Personaje mai mărunte postate în jur privesc înainte sau înapoi, poartă securi şi
însoţesc un cerb. Doi călăreţi flanchează personajul principal. Nu putem şti semnificaţia
exactă a acestui grup însă fără îndoială el este legat de mitologia epocii.

Arta situlelor de bronz (vase ale căror formă seamănă cu cea a unei găleţi de astăzi).
Influenţată de elemente decorative orientale, ea recurge la ornamente figurative. Sunt
reprezentate animale reale, fantastice, muzicanţi care stau aşezaţi sau defilează în procesiuni,
scene de luptă (sau sportive), rânduri de soldaţi înarmaţi, plugari sau vânători. Cele mai
celebre exemplare sunt cele descoperite la Vace (Slovenia), Certosa di Bologna (Italia), etc.
Situlele sunt importante atât din punctul de vedere al reconstituirii paleo-tehnicii cât şi pentru
descifrarea credinţelelor sau înţelegerea vieţii cotidiene. Alături de ele şi alte piese de bronz
oferă date despre spiritualitatea şi arta acestor comunităţi: de ex. centurile metalice
descoperite în mormintele celor bogaţi.
Alte piese de artă sunt statuetele turnate în bronz - frecvente în zona de sud a
continentului sau în cadrul civilizaţiilor din marile insule ale Mediteranei vestice: Sardinia,
Corsica, Malta. Fie că reprezintă războinici, aristocraţi sau scene de luptă, fie sunt zoomorfe
(mai ales cornute mari - tauri) ele implică nu doar o remarcabilă abilitate metalurgică ci şi un
univers spiritual dominat de valorile războinice.

Perioada hallstattiană finală pregăteşte din punct de vedere cultural cea de-a doua
vârstă a fierului.
Drumurile comerciale asigurau schimburi permanente iar direcţiile principale au fost
cele care legau lumea greacă şi etruscă de cea "barbară", prefigurând deja înfloritorul comerţ
din perioada La Tène. Acest comerţ va fi una din cele mai importante coordonate culturale
pentru că obiectele vehiculate au fost fost vectori ai influenţelor culturale.
Erau importate mai cu seamă piese de lux: vinuri (atestate de amforele ceramice),
vase ceramice de foarte bună calitate (greceşti sau etrusce) sau veselă din bronz, aceasta din
urmă adesea produsă în centre mediteraneene la comandă specială.

Un alt pol de civilizaţie „barbară” care a influenţat mediul european a fost lumea
sciţilor - un conglomerat de populaţii nomade, de păstori şi războinici care au ocupat teritorii
vaste de la nordul Mării Negre.
Herodot (care a scris în sec.V a. Chr.) descrie cu un interes de-a dreptul etnografic
modul de viaţă al sciţilor: conform spuselor lui aceştia nu au ... "nici cetăţi, nici ziduri
întărite, ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din agricultură, ci de pe
urma dobitoacelor ce le au, iar locuinţele lor sunt în căruţe” (IV, 46).
Din punct de vedere arheologic cultura materială a sciţilor, în forma sa arhaică, apare
gata constituită, fără a exista vreo legătură genetică intre aceasta şi culturile anterioare
(Srubnaia sau cultura catacombelor); mai mult se constată o încetare bruscă a unei culturi
(Cernoles) din zona Niprului mijlociu. Toate aceste date arheologice par să confirme o ştire
dată de Herodot despre originea sciţilor, desigur alta decât cea legendară:
"Există o altă tradiţie pe care o voi înfăţişa mai jos şi eu mă alătur ei, întrucât este cea mai
răspândită. Sciţii, nomazi care locuiau în Asia, copleşiţi de către massageţi, au plecat peste
râul Araxes în Cimmeria, ţară în care trăiesc în zilele noastre sciţii (. . .)"
Populaţia de la nordul Mării Negre trebuie să fi fost destul de eterogenă, de fapt mai
multe pânze de populaţii, probabil pre-scitice, însă supuse de războinicii stepelor care s-au
constituit într-o "clasă" conducătoare.
Modul de viaţă nestatornic nu i-a împiedicat să creeze structurile unei civilizaţii
interesante care, in primul rând prin arta lor au influenţat culturile cu care s-au învecinat mai
cu seamă spre vest. Sciţii au intrat de timpuriu în relaţii comerciale cu coloniile greceşti care
au fost implantate pe litoralul de nord al Mării Negre. lncepând mai ales din secolele al V-lea
şi al IV-lea a.Chr. au dezvoltat împreună cu aceştia o artă decorativă expresivă şi de o mare
virtuozitate, impletind tradiţiile ancestrale zoomorfe cu elemente ale artei greceşti.
In arheologia universală sciţii sunt cunoscut mai cu seamă datorită descoperirilor
spectaculoase din mormintele lor princiare ridicate sub forma unor tumuli (kurgane) care
conţineau camere funerare. Inventarul foarte bogat cuprinde arme, piese de harnaşament,
bijuterii fastuoase care aduc la lumină o întreagă lume de fiinţe reale şi fantastice care populau
imaginarul acestora.

Studiu de caz:
TurnuluI regal de la Tolstaia Moghila (cercetat în 1971) a fost jefuit incă din antichitate. El
conţinea scheletele a 6 cai cu un harnaşament bogat: zăbale, un frontal de aur cu
reprezentarea Marii Zeiţe cu picioarele in formă de şerpi. Chiar după jefuirea mormântului
principal, bogăţia inventarului este impresionantă: un gorythos (tolbă pentru arc şi săgeţi)
din aur, o sabie tip akinakes cu teaca din acelaşi metal şi o podoabă pectorală, la fel,
ornamentată cu registre figurate care înfăţişează scene de viaţă cotidiană a sciţilor din
secolul al IV-lea a. Chr. cea mai mare parte a obiectelor atestă confecţionarea lor de către
meşteri greci
Sub nivelul de călcare antic a fost săpat un puţ, adânc de 6 metri în fundul căruia se
deschideau două galerii. La dreapta, spre Nord, trecerea a fost blocată cu un car aşezat în
faţa unei camere funerare. În aceasta a fost depusă o femeie de aproximativ 30 de ani,
acoperită cu piese de aur şi bijuterii. Alături de ea se găsea sarcofagul unui copil, şi el
împodobit cu bijuterii, de asemenea veselă (rhyton, cupă). La capetele celor doi defuncţi se
afla scheletul unui slujitor înarmat cu un arc, iar la picioare cel al unei femei. O nişă
adăpostea un cazan de bronz cu resturi ale unor cai, ce n-au fost depuşi intregi, o farfurie de
bronz şi două cuţite de fier. In celălalt capăt al galerie; se aflau urmele unui banchet funerar:
o mare aglomerare de cioburi de amfore şi oseminte ale unor animale (cerbi, mistreţi şi mai
ales cai). "Scenariul" reconstituit de către oamenii de ştiinţă este următorul: mormântul
principal aparţinea unui aristocrat, poate unui rege scit din secolul al IV-lea a. Chr. Puţin
după moartea sa, soţia sa a decedat şi ea fiind depusă într-o cameră în acelaşi turnul. Fiul lor
a fost înmormântat ulterior, într-o a treia etapă, drept pentru care a fost lărgită camera
mamei sale.
Glosar de termeni:
Bastion de curtină: bastion amplasat pe traseul zidului unei fortificaţii
Câmpuri de urne: aluzie la ritualul funerar specific care presupune cimitire mari formate din
morminte plane de incineraţie în urnă
Urnă: vas (ceramic, metalic etc.) în care sunt depuse resturile cinerare
Fibula: podoabă-accesoriu vestimentar asemănător unui ac de siguranţă de astăzi cu care se
fixau hainele
Rhyton: vas de băut şi ritual în formă de corn
(caracter) Votiv: se referă la funcția de ofrandă religioasă a unui obiect

10. A DOUA VARSTA A F1ERULUI (EPOCA LA TÈNE)

Cuvinte cheie: a doua epocă a fierului, ceramică la roată, monedă, oppidum.

In general tradiţia istoriografică socoteşte civilizaţia celtică ca un standard pentru

fenomenele caracteristice epocii La Tène. Din acelaşi punct de vedere s-a considerat că
migraţiile celtice au fost vectorul care a determinat răspândirea civilizaţiei celei de-a doua
epoci a fierului în zonele diferite ale vechiului continent.
Trebuie avut însă în vedere că tracii sau illirii, sciţii sau hispanii au fost creatorii unor
civilizaţii proprii cu nimic inferioare celei celtice.
Cadrul cronologic general al acestei perioade, fixat pe criterii arheologice şi istorice, a
fost elaborat în principal de J. Dechelette, P. Reinecke şi J. Filip pentru diversele regiuni ale
continentului european, în funcţie de specificul zonal. In general, epoca La Tène debutează pe
la 500/450 a. Chr. (în Dacia - pe la 350 a. Chr.) şi ia sfârşit in diversele regiuni, in principal
odată cu cucerirea romană a zonei respective, acolo unde este cazul (la jumătatea secolului I a.
Chr. în Gallia, la 106 p. Chr. în Dacia). Subdiviziunile acestei periodizări ţin seama in
principal de criterii arheologice.
Este o perioadă în care sursele arheologice sunt completate de cele scrise externe
(aparținînd unor culturi care au folosit scrisul și care se referă la populații care nu au
documente scrise interne, adică proprii. Aceste texte antice trebuie privite critic, fiind marcate
de subiectivism; realitățile revelate de cercetările arheologice arată că există diferențe mari
între comunități (în timp și în spațiu), astfel încât datele din textele scrise externe nu pot fi
generalizate. Informațiile conținute în aceste surse sunt, eventual, orientative și trebuie
comparate și coroborate cu cele provenind din săpături.

Caracteristicile generale ale epocii La Tène

Este important de reţinut că în această perioadă se cristalizează o civilizaţie care deşi
păstrează anumite constante ale perioadei anterioare, pe care le dezvoltă, conturează trepat un
model economic, social, cultural artistic dar şi politic şi un set de valori morale.
Unul dintre elementele esenţiale este metalurgia fierului care înlocuieşte definitiv
bronzul în ceea ce priveşte majoritatea uneltelor şi armelor. Metalurgia bronzului se va
rezerva alături de cea a aurului şi argintului pentru fabricarea podoabelor, a pieselor de lux,
vase, piese de echipament, obiecte de artă, etc. Oricum, diversitatea şi numărul mare de
obiecte de toate felurile se accentuează în La Tène-ul mijlociu şi târziu, căpătând înfăţişarea
uneltelor actuale, ceea ce este semnificativ din perspectiva randamentului lor (uneltele de
fierărie, de lemnar, de bijutier). Un alt capitol important al tehnologiei este introducerea
folosirii cvasi-generale a roţii olarului.. Preluată din lumea greacă sau etruscă, după caz, ea va
avea drept consecinţă producţia de serie a ceramicii, tendinţa de standardizare a acesteia (sunt
din ce în ce mai frecvente seriile de vase). Cu alte cuvinte, se trece de la munca artizanală de
modelare a ceramicii în gospodărie la activitatea de atelier, creşterea cantităţilor şi a calităţii.
Tehnici noi precum pictarea vaselor completează tabloul influenţelor pe care lumea celtică le
receptează dinspre lumea greacă.

Una dintre constantele celei de-a doua vârste a fierului o constituie relaţiile comerciale
cu lumea mediteraneeană, etruscă şi greacă, în primul rând. Influenţele meridionale se resimt
în domeniul arhitecturii, al producţiei metalurgice dar mai cu seamă în ceea ce priveşte
adoptarea monedei ca etalon în schimburi. Elocvente sunt evoluţiile din arta celtică, care
cunoaşte la începuturile perioadei un curent denumit "orientalizant", caracterizat prin preluări
de motive vegetale, zoomorfe, şi antropomorfe din repertoriul mediteraneean şi oriental.
Treptat, în lumea celtică acestea se vor decanta constituind punctul de plecare al unor noi
stiluri artistice din La Tene-ul mijlociu.

Studiu de caz:
Un aspect specific al fazei timpurii a civilizaţiei celtice occidentale îI reprezintă aşa
numitul "facies marnian" (secolul al V-lea a. Chr.) - întâlnit mai ales în regiunea Champagne
din Franţa, definibil din punct de vedere arheologic în primul rând prin necropolele
caracteristice. Ritul funerar practicat este inhumaţia în morminte plane, grupate în cimitire
de câte 20 până la 100 de morminte. Uneori se constată în cadrul acestor necropole grupe de
morminte înconjurate de mici spaţii libere interpretate de unii specialişti drept locuri de
îngropăciune familiale.
Intre mormintele masculine se disting cele ale unor războinici îngropaţi cu carele şi armele
lor: spade, Iănci, cuţite şi uneori coifuri de bronz (de exemplu la Recy sau Mairy-Sogny). Au
fost depuse de asemenea podoabele personale şi piese de harnaşament. Aproximativ jumătate
dintre femeile înhumate în aceste necropole purtau torques-uri (colane din bare metalice
torsionate) care par să fi avut funcţia unor însemne de statut social. Vasele ceramice, lucrate
încă manual, însă foarte atent finisate (lustru, incizii sau pictură cu motive geometrice) au
fost inspirate, în parte, de modele italice sau greceşti: cratere, amfore, situle, în general
recipiente folosite la transpoltul şi consumul vinului.

O altă trăsătură dominantă a celei de-a doua epoci a fierului o reprezintă pe de-o parte,
marea expansiune celtică în cursul căreia această populaţie va ajunge până în Europa orientală
şi chiar în Asia Mică, iar pe de alta, marşul lent dar sigur al Romei, începând cu sec. II a. Chr.
spre Europa „barbară”.

Concentrarea locuirii şi centralizarea unor teritorii

Dinamica internă a civilizaţiilor “barbare” ale Europei, alături de influenţele de care
am pomenit, vor determina mai ales spre sfârşitul protoistoriei apariţia aglomerărilor de
locuire cvasi-urbane cu un caracter meşteşugăresc tot mai pronunţat. Acest tip de organizare a
societăţii marchează şi sfârşitul protoistoriei pentru că oraşul înseamnă o depăşire a
particularismelor tradiţionale din toate punctele de vedere, înseamnă triumful economiei şi
agregării de tip evoluat asupra organizării tribale. Tracii vor înfiinţa oraşe începând cu secolul
al IV-lea a. Chr. (Seuthopolis), sub iradierea puternicelor influenţe greceşti sau elenistice. In
Dacia apare marea aşezare de la Sarmizegetusa (în sec. I p. Chr.) iar celţii vor dezvolta
centrele oppidane (oppidum in lb. latină: aşezare de dimensiunile şi importanţa unui târg, cu
statut şi funcţii comparabile cu cele urbane).
In cazul tracilor, al dacilor trebuie menţionat că doar puţine exemple de astfel de
aşezări se cunosc, majoritatea localităţilor fiind rurale.
 În general, aceste aşezări mari, cu locuire concentrată şi cu funcţii complexe
(meşteşugăreşti, defensive, religioase etc.) devin centre coordonatoare ale unor teritorii mai
largi. Se stabilesc, treptat, relații complexe între diferitele tipuri de așezări (de dimensiuni și
cu funții diferite) aflate în același teritoriu: economice, administrative, de subordonare și,
respectiv coordonare.

Problema apariţiei scrisului stă sub acelaşi semn al primelor tentative. De regulă,
folosirea incipientă a scrisului recurge la preluarea alfabetelor culturilor literate (grecesc sau
latin) dar există şi cazuri în care regăsim scrieri proprii alături de cele imprumutate (cazul
unor triburi hispanice). Răspândirea destul de restrânsă a scrisului se explică uneori nu numai
din motive legate de stadiul de dezvoltare a civilizaţiei respective ci şi din motive interne
culturilor - este vorba de interdicţii rituale, ca în cazul celţilor.
Ceea ce trebuie subliniat încă odată este că toate aceste civilizaţii în cursul contactelor
cu lumea greco~romană nu îşi pierd de loc individualitatea. In toate cazurile cunoscute
influenţele absorbite şi adaptate la fondul local au îmbogăţit cultura acestora nu au
depersonalizat-o.

Tipuri de habitat şi organizarea lor în epoca La Tène

In Europa occidentală şi centrală nu există rupturi mari în ceea ce priveşte locuirea
între prima epocă a fierului şi începutul celei de-a doua. Desigur peisajul habitatului este unul
predominant rural, axat pe ocupaţiile agro-pastorale sau meşteşugăreşti. Fortificaţiile sunt şi
ele prezente, mai ales la începutul şi la sfârşitul perioadei aflate în discuţie. Caracterul lor
este, după caz, de refugiu în caz de primejdie, sau locuite permanent.

Studiu de caz:
În Insulele Britanice unde se cunosc ferme izolate, aşezări rurale şi chiar centre mai
importnante datând din La Tène-ul incipient. Cele mai numeroase sunt grupurile mici de
locuinţe calificabile drept cătune, specifice mai ales zonelor joase, favorabile agriculturii. În
secolele V - IVa. Chr. continuă tradiţia anterioară a folosirii unor fortificaţii de înălţimi dar
şi practicarea unor şanţuri şi valuri de apărare chiar în jurul cătunelor de câmpie. Spre
sfârşitul epocii fierului reapar frecvent aşezări le deschise, de data aceasta cuprinzând şi
locuinţe de piatră.
Arheologii britanici au propus un model pentru reconstituirea acestui gen de aşezări.
O gospodărie cuprindea una sau două case principale aşezate de-a parte şi de alta a curţii, şi
alte construcţii secundare: ateliere, grânare, îngrădituri pentru animalele de pe lângă casă
etc. Aproximativ 12 gospodării curprinzând circa 60 de locuitori într-o fază timpurie a unei
aşezări va evolua spre sfârşitul La Tène-ului la un număr de 15 gospodării, numărând cca
120 de locuitori (O. Buchsenschutz, Villes, villages et campagnes de l'Europe celtique,
p.299). Se consideră că într-o perioadă de un secol populaţia unei asemenea aşezări s-a
dublat.

Din păcate în acest sens, nu prea există un termen de comparaţie valid pentru Europa
de est şi centrală pentru că nu au fost făcute cercetări suficiente privind habitatul şi
organizarea lui in epoca La Tène timpurie. In Dacia intracarpatică din puţinul pe care-I
cunoaştem putem deduce prezenţa celţilor şi apariţia aşezărilor rurale „daco-celtice” (sec. IV-
III a. Chr.). Pentru aceeaşi perioadă, aşezări fortificate mari, puternice avem mai ales în
spaţiul extracarpatic.

In cursul secolului al II-lea a. Chr. apare în întreaga Europă temperată o transformare

importantă în economie, cu consecinţe în ceea ce priveşte organizarea habitatului.
Intensificarea schimburilor (inclusiv folosirea monedei), anvergura metalurgiei şi a altor
meşteşuguri, râşniţele rotative, vor duce la apariţia unor noi tipuri de habitat. Apar aglomerări
de foarte mari dimensiuni, fortificate, care în mod vizibil nu mai au doar o funcţie agricolă. Pe
lângă urme ale creşterii animalelor se dezvoltă meşteşugurile: ţesutul, torsul, prelucrarea
osului, a metalelor, a sticlei. In lumea dacică acelaşi fenomen poate fi întâlnit mai ales din a
doua jumătate a sec. II-lea a. Chr" când civilizaţia autohtonă intră în faza "clasică" de
dezvoltare.

Studiu de caz:
Celţii erau agricultori şi păstori sedentari. Ei au rămas in istoria civilizaţiei europene în
primul rând datorită talentului lor meşteşugăresc, Au excelat în prelucrarea metalelor, aşa
cum stă mărturie multitudinea de unelte, arme. podoabe şi obiecte de uz cotidian, adesea
bogat decorate în maniera lor artistică specifică (v, mai jos - arta). Au folosit tehnologii
avansate cum ar fi turnarea bronzului prin metoda cerii pierdute şi finisarea obiectelor din
bronz cu ajutorul unor strunguri primitive, acţionate manual, in ateliere specializate grupate
uneori în cartierele meşteşugăreşti din oppida (de exemplu la Manching - Germania).
Prelucrarea fierului este şi ea atestată din plin de ateliere şi descoperiri de obiecte de tot
felul.
Arma specifică - spada lungă cu două tăişuri (uneori criticată de autorii antici ca ineficientă
- v. Polybios sau Fabius Pictor) a fost analizată astăzi cu tehnologiile moderne şi s-a dovedit
că realizarea ei implica uneori procedee tehnologice elaborate (inserarea unor fire oţelite),
Celţii foloseau două tipuri de cuptoare metalurgice care le permiteau obţinerea unui fier de
calitate. Un centru metalurgic important era Noricum ("ferrum noricum" era cunoscut şi
apreciat de unii autori antici - vezi Plinius).
Incepând cu secolul al III-lea a. Chr. în mormintele celtice apar brăţări de sticlă colorată
(gălbuie, verzuie sau albastră). Sticlăria a fost un meşteşug de origine mediteraneeană
învăţat de artizanii celţi şi practicat în aşezările lor. Centre ale acestui meşteşug au existat, în
prima fază, în Elveţia actuală şi în Cehia (de exemplu Stradonice), de aici cunoştinţele
necesare prelucrării sticlei s-au răspândit treptat în intregul teritoriu locuit de celţi.

Oppida sunt rezultatul fortificării unor suprafeţe întinse, mult mai mari decât satul
iniţial. In lumea celtică maniera de fortificare recurge la ceea ce Caesar denumea "murus
Gallicus" (un zid ingenios construit din piatră nefasonată şi pământ întărit cu o structură de
lemn). Aceste oppida, având în primul rând o funcţie economică, politică şi militară, erau
amplasate cel mai adesea pe traseul unor importante căi de comunicaţii (terestre sau fluviale).
In acelaşi timp ele sunt locul de polarizare a activităţilor meşteşugăreşti. Se nasc, în curând, în
unele aşezări de acest gen adevărate "cartiere " meşteşugăreşti (de ex. la Manching, în
Bavaria). Inevitabil ele devin rapid şi locurile principale ale efectuării schimburilor de
produse. Acest model economic va duce la apariţia unor oppida care cele mai multe aveau cca
20 - 30 ha, iar multe cazuri se constată existenţa unor aşezări gigantice de sute sau chiar
depăşind 1000 de ha (la Heidengraben, în Suabia).
Circumvalaţiunile nu mai ţin seama, în aceste situaţii, de denivelările terenului,
urmărind văile şi colinele (de ex. la Zavist, În Boemia). Apar sisteme complicate de
construcţie a porţilor care pun obstacole suplimentare în faţa atacului agresorilor (porţi în
formă de cleşte).
Amplasând pe hartă aceste centre se pot stabili grupe regionale de aşezări rurale care
gravitează în jurul unuia sau a mai multor centre de acest gen, conturând în teritoriu un relief
politico-administrativ. Uneori, de exemplu în Gallia, ele au putut fi suprapuse cu datele
istorice transmise de Caesar în ceea ce priveşte triburile celtice care ocupau aceste teritorii.
 In spaţiul interior, în general, sunt construite structuri din lemn şi chirpic, chiar şi
locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate. Forma lor este de cele mai multe ori rectangulară,
uneori cu compartimentări interioare. Excepţie fac locuinţele din Britannia, adesea circulare.
Amenajările interioare nu sunt foarte bine cunoscute însă apar frecvent vetre, in
apropierea locuinţelor, cuptoare (cu diverse destinaţii); uneori gropile menajere completează
acest peisaj.
Spaţiul interior al acestor oppida este cel mai adesea sistematizat: există un rudiment
de tramă stradală, şi o tendinţă de organizare pe cartiere cu funcţionalităţi distincte: zone
meşteşugăreşti, rezidenţiale, o "piaţă" publică, uneori temple etc.
Textul lui Caesar aduce precizări în privinţa funcţiei acestor tipuri de aşezări
protourbane. El precizează că populaţiile germanice nu au asemenea "târguri" . Această
observaţie, consonantă cu realităţile arheologice, subliniază legătura dintre tipul de habitat şi
nivelul general de complexitate al economiei şi al societăţii. Din punctul de vedere al
funcţionalităţii, textul confirmă apreciereile arheologilor: sunt centre de producţie artizanală,
de comerţ şi de administrare a unor regiuni adiacente. Frecventele conflicte intertribale au dus
la fortificarea acestor aşezări. Marile circumvalaţiuni care înconjoară oppida au rostul de a
apăra locuirea şi avutul acumulat, în faţa raidurilor unor armate nepermanente. Teoriile
arheologice actuale insistă asupra rolului simbolic al acestor ziduri, menite să exprime
prestigiul comunităților care le-au ridicat. Interesant este fenomenul de abandonare a acestor
tipuri de staţiuni din Gallia in ultimele decenii ale secolului I a. Chr., după instalarea stăpânirii
romane. Spre diferenţă de Dacia unde structurile statale, organizatorice, militare, de cult
indigene au fost distruse, în Gallia acestea au persistat. Abandonarea treptată a acestor oppida
se leagă de pacificarea impusă de autorităţile romane şi deci dispariţia conflictelor intertribale
(de fapt stingerea treptată a identităţilor tribale în contact cu realităţile civilizaţiei romane).
Fortificaţiile de pe înălţimi dispar, supravieţuind doar aglomerările cu caracter economic şi
comercial care absorb curând modele de viaţă romane.
Fenomenul de centralizare teritorială şi de aglomerare a locuirii se poate constata şi în
anumite zone din centrul şi sud-estul european: în Dacia, de exemplu, corespondentele acestor
oppida sunt davae-le. Modelul lor este, însă, foarte diferit de cel celtic, fiind o expresie a
societăţii şi a organizării teritoriale specifice. Aşezările de acest tip sunt de relativ mici
dimensiuni, iar locuirea civilă deschisă se grupează în jurul unor zone fortificate (mai înalte)
ocupate de aristocraţie. Acest model subliniază diferenţele de statut dintre membrii societăţii.

Organizarea socială şi politică. Spiritualitatea. Arta.

 Sursele de reconstituire ale acestor aspecte sunt, pe lângă arheologie, textele
scriitorilor antici şi literatura medievală timpurie din zonele cu puternice supravieţuiri celtice
(Irlanda). Nu toate aceste surse au valoare egală.
Organizarea socială familială nu este prea bine cunoscută, oricum se pare că în rândul
aristocraţiei se practica şi poligamia. Relaţiile dintre mai multe familii înrudite care formau un
clan par să fie reflectate în anumite forme de stăpânire colectivă a pământului. Cadrele
specifice ale solidarităţilor sociale se regăsesc şi în sistemul de clientelat la care se referă
Caesar privind Gallia din sec.I a. Chr.: anumite persoane se constituie într-un fel de clienţi
(vasali) ai unor familii de care depind economic sau militar.
Ierarhia socială cuprinde o clasă suprapusă denumită de Caesar equites (cavaleri) care
domină o "plebe" fără prea multe drepturi, însă cu obligaţii multiple. Aceştia, pentru a scăpa
de ruina economică, şi pentru a obţine protecţia aristocraţiei se constituie în clienţi
(ambactes). Peisajul este completat de figurile aparte ale druizilor (sacerdoţi) şi barzilor (un
fel de poeţi-cântăreţi) - personaje caracteristice ale lumii celtice care se bucurau de o poziţie
socială, economică şi de un prestigiu care le oferea privilegii importante.
Agregările politice celtice au fost posibile doar în unităţi teritoriale limitate despre care
s-a făcut deja aluzie când au fost prezentate structurile de habitat.
Informaţiile pe care le aveau înfăţişează un tablou destul de diversificat: de pildă
modelul lumii celtice britanice, având o evoluţie aparte, marcată de izolarea insulară, pe de
altă parte evoluţiile particulare ale diverselor comunităţi celtice împrăştiate pe spaţii largi în
urma expediţiilor militare şi a colonizării unor regiuni în a doua epocă a fierului.
Peste tot are un rol însemnat aristocraţia militară. In Irlanda se distinge regalitatea cu
un conţinut religios puternic: mici regate, adesea combatante conduse după coduri cutumiare
de o constelaţie de regişori. In cazul unor triburi din Gallia, dacă Poseidonios pomeneşte la un
moment dat regalitatea, textul lui Caesar informează că aristocraţia a lichidat regalitatea
instituind, în schimb, un regim oligarhic, reprezentat uneori de un "magistrat" ales anual
(vergobret) şi secondat de un "senat" (în cazul tribului gallic al Haedui-lor). Aceasta explică
parţial imposibilitatea constituirii unei unităţi politice gallice stabile chiar în faţa marşului
armatelor romane.
În general societatea celei de-a doua epoci a fierului este caracterizată prin diferenţe
marcate de statut social şi de avere, subliniate, adesea, prin simboluri de poziţie socială pe
care arheologia le pune în lumină atât în aşezări, fortificaţii, cât mai ales în cimitire. Uneori
între persoanele de acelaşi statut, sau între comunităţi s-a instalat un climat dominat de
competiţie pentru resurse şi pentru prestigiu. Sursele antice (inclusiv textul lui Caesar) trebuie
privite cu spirit critic pentru că informațiile pe care le conțin referitoare la comunitățile
protoistorice sunt marcate de un subiectivism accentuat, iar generalizările sunt de evitat. Se
constată diferențe semnificative între diversele regiuni și comunități, judecând după
rezultatele cercetărilor arheologice.

Riturile funerare celtice cunosc diferenţieri de la o regiune la alta şi de la o epocă la

alta, fapt firesc, dacă este să luăm în considerare spaţiile vaste în care s-au răspândit triburile
celtice, şi populaţiile cu care ele au intrat în contact.
Ritul funerar dominant in La Tene-ul celtic este inhumaţia, însă în anumite zone este
prezentă și incinerația. Sunt caracteristice in general cimitirele plane de dimensiuni medii şi
mici - in Europa centrală şi vestică. In estul continentului prevalează însă incineraţia În La
Tene-ul mijlociu mai ales. Războinicii sunt insoţiţi in morminte de armele lor: mai ales
spade, Iănci şi scuturi, deşi unele morminte masculine au doar obiecte de podoabă sau
inventar foarte sărac. In special în Europa centrală apare frecvent ofranda funerară de carne -
porc sau gâscă. In mormintele feminine sunt frecvente bijuteriile: fibulele, brăţările, uneori
centurile metalice. Aceste cimitire apar in perioada hallstattiană târzie sau începutul epocii
următoare in Elveţia, estul Franţei şi vestul Germaniei, se răspândesc în La Tene mijlociu
inspre estul continentului (odată cu expediţiile militare ale celţilor) şi dispar aproape total la
sfârşitul celei de-a doua epoci a fierului, din motive necunoscute.
În secolele V – III a. Chr. în spaţiul sud-est european ies în evidenţă înmormântările
fastuoase ale unor principi traci şi geţi. Sub tumuli construiţi din pământ şi piatră (cu camere
funerare) defuncţii de rang înalt au fost depuşi cu obiecte de prestigiu personal, însemne ale
puterii şi statutului social înalt: veselă de banchet, arme, podoabe ceremoniale. Se constată o
diferenţă notabilă între ritualul funerar complicat şi pretenţios al elitelor şi cel mult mai
simplu şi mai discret al populaţiei obişnuite. În Dacia, la sfârşitul celei de-a doua epoci a
fierului, se constată aceeaşi dispariţie a marilor cimitire, pe care am constatat-o în cazul lumii
celtice.
Un alt aspect important al vieţii spirituale il constituie religia celtică, politeistă,
cunoscută destul de puţin. Pe lângă panteonul oficial se remarcă şi alte tipuri de culte: cultul
domestic, materializat prin vetre ornamentale, "căţei (suporţi) de vatră" cu reprezentări
zoomorfe, culte ale apelor (de exemplu la izvoarele Senei), sanctuare-trofeu (la Ribemont sur
Ancre, in Franţa), cultul craniului (Entremeont, La Roquepertuse), cultul eroilor etc. Au fost
puse in evidenţă, pentru ultima parte a epocii La Tene şi alte manifestări rituale: de ex.
deteriorarea intenţionată a obiectelor care insoţesc defunctul in mormânt; incinte sacre cu
depuneri de cadavre tranşate şi armament deteriorat intenţionat. Cert este că tot mai multe
descoperiri fac demonstraţia practicării sacrificiilor umane in a doua epocă a fierului,
confirmând astfel unele ştiri din sursele antice.
Nu se poate vorbi de o religie comună a tuturor triburilor celtice, iar rolul “unificator”
al druizilor a fost exagerat. Mai plauzibilă este imaginea unor credințe specifice în care
factorul local prevalează, chiar dacă pot fi identificate anumite divinități comune.
In orice caz, fie că acceptăm sau rămânem sceptici in faţa acestui punct de vedere,
trebuie subliniată existenţa unui fenomen de instituţionalizare religioasă in Gallia in ultimele
secole dinaintea cuceririi romane. De altfel şi in Dacia, în paralel cu instaurarea unor structuri
politice, se observă acelaşi fenomen: apariţia unor anumite tipuri de sanctuare, fără vreun
precedent cunoscut până în prezent.

Arta în spaţiul celtic.

Lumea celtică preromană, cu mici excepţii, nu a cunoscut o arhitectură în piatră cu
valenţe artistice înainte de cucerirea romană. Există câteva exemple de sanctuare cu elemente
de piatră în cursul perioadei aflate în discuţie, însă ele nu sunt tipice pentru fenomenul
general.
In Marea Britanie construcţiile de piatră de tip broch nu prea au nimic mai mult în
comun cu arta decât dolmenele şi menhirele mai vechi. Murus gallicus, cum denumeşte
Caesar sistemul de construcţie al zidurilor de apărare din Gallia îmbină ingenios piatra cu
lemnul, însă funcţionalismul prevalează asupra esteticului.
Sculptura în piatră este şi ea relativ rară: există, începând cu finalul primei vârste a
fierului, câteva reprezentări de tip statuie-menhir (o figură antropomorfă foarte schematic
reprezentată într-un bloc masiv de piatră). Ele sunt răspândite până În Europa central-estică;
unele dintre ele au roluri de stele funerare (monumente funerare). Mai apoi, sculptura în piatră
se rezumă la câteva piese antropomorfe fragmentare descoperite în diverse contexte.
In Gallia, în La Tene-ul mijlociu şi târziu au datate reprezentări în metal (tablă de
bronz) sau statuete antropomorfe şi zoomorfe (mistreţi, cai etc ... ). Astfel de statuete sunt
răspândite în număr mai redus până înspre zona central-orientală a continentului.
Cea mai caracteristică dimensiune a artei La Tene o reprezintă ornamentica, în general
artele decorative (cuprinzând aici şi piesele de podoabă). In lunga istorie a lumii celtice
europene s-au conturat câteva curente artistice caracteristice, eşalonate în mai multe etape.
Câteva sinteze remarcabile au fost consacrate artei europene a Epocii fierului: P. Jacobstahl,
Early Celtic Ari, 1944; J.V.S. Megaw, Art of the European Iron Age, 1980; N. Sandars,
Prehistoric Ari in Europe, ed.2, 1985).

După arta hallstattiană geometrică din Europa central-vestică (spre diferenţă de stilul
scitic oriental unde prevalează ornamentica zoomorfă), se naşte aşa numitul stil timpuriu
celtic - în sec. V a. Chr., caracterizat prin preluarea unor influenţe etrusce şi greceşti atât în
decoraţie cât şi în tehnicile de realizare. Apar frecvent pe piesele aparţinând acestui stil
palmetele, alte motive vegetale de genul inflorescenţelor de lotus (de origine greco-orientaIă),
ca şi ornamentele antropomorfe, de ex. masca umană, sau cele zoomorfe.
Multe dintre piesele despre care este vorba sunt descoperiri aflate în contexte funerare
(piese de podoabă - colane, brăţări, paftale de centuri etc.) aparţinând unor morminte
aristocratice (Vix, Klein Aspergle, etc.) In timpul unora din valurile de migraţii celtice
anumite piese şi chiar stilul artistic se va răspândi spre nordul Italiei şi spre Boemia sau zona
Tisei.
Stilul Waldalgesheim - sec. IV a. Chr., evoluează in zona Elveţiei, estul Franţei, sud-
estul Germaniei şi in Boemia, cu rădăcini în mediul celto-italic. El se va răspândi şi spre est,
de-a lungul Dunării. Se caracterizează prin decorarea unor obiecte, de cele mai multe ori tot
podoabe, dar printr-o motivistică specifică şi o tratare stilistică originală. Legea fundamentală
care domină omamentica acestui stil este curviliniaritatea şi asimetria. Spirale, motive
meandrice transformă într-o manieră specifică unele dintre vechile motive vegetale ale stilului
timpuriu, dar dau treptat naştere unei motivistici noi, dinamice şi suprinzătoare prin fantezie şi
originalitate. Suportul tehnologic pentru prelucrarea in filigran, granulaţie, incrustaţia
coralului era pe măsura acestei arte.

Stilul Plastic se dezvoltă in ultima parte a secolului al IV-lea dintr-o combinaţie a celor
două stiluri precedente. El readuce în prim plan omamentica bazată pe elemente figurate mai
ales zoo- şi antropomorfe, tratate, de asemenea, într-o manieră specifică, tridimensională.
Unul din centrele cele mai importante ale acestei arte cu o extensiune spaţială largă, P.
Jacobstahl il plasează în Ungaria şi zona ceho-slovacă. Una din caracteristicile acestui stil îl
reprezintă orientarea spre elementele tridimensionale turnate în bronz.

Stilul săbiilor, având un centru important în Ungaria şi în Elveţia, începe în sec. III a.
Chr. şi practică o omamentaţie asimetrică geometrică dar şi zoomorfă (de ex. motivul
dragonilor afrontaţi de pe lama sau tecile unor spade, sau lănci). El marchează revenirea la o
decoraţie bidimensională, plană, adaptată suportului.
Toate aceste manifestări artistice au, pe lângă funcţia decorativă, şi funcţia de a
exprima universul credinţelor şi al ideilor acestor populaţii.

Civilizaţii specifice pentru a doua epocă a fierului au dezvoltat şi alte popoare antice
aflate in afara limitelor lumii greco-romane: tracii şi geto-dacii, dezvoltând modele proprii. În
cercul est-european tradiţiile mai vechi ale artei animaliere se manifestă în forme specifice,
filtrate şi în a doua epocă a fierului mai ales pe piesele mobile (podoabe din bronz, aur şi
argint). Arta monumentală este rară, excepţie notabilă fiind arhitectura religioasă dacică (prin
complexul ceremonial şi de cult de la Sarmizegetusa Regia).
Toate aceste moşteniri, alături de cele ale lumii clasice au contribuit la conturarea
peisajului cultural al Europei post-antice.

Glosar de termeni:
Amforă: recipient folosit la transportul şi stocarea unor lichide (vin, ulei etc.)
Crater: o anume formă de vas grecesc folosit la amestecat vinul cu apa
Facies: aici, aspect cultural specific unei anumite regiuni
Ofrandă de carne: bucăţi de carne depuse în mormânt ca ofrandă, sau ca provizii pentru
defunct

Bibliografie pentru temele 9-10:

B. Cunliffe, La Gaule et ses voisins. Le grand commerce dans l’Antiquite, 1993
V. Kruta, Les Celtes. Histoire et dictionnaire, 2000
Megaw, J.V.S., Art ofthe European lron Age, 1970;
Megaw, R., şi V;, Celtic Art From its Beginnings to the Book of Kells, 1995
Mohen, J.P., Les rites de l'Au-Dela, 1995;
Teste de evaluare (temele 6-10, epocile metalelor):
1. Redactați un eseu în care să identificați urmările relațiilor dintre lumea mediteraneeană
(greacă, etruscă și romană) și cea temperată (celți, traci, sciți) desfășurate de-a lungul celor
două epoci ale fierului: urmăriți schimburile, influențele, relațiile conflictuale etc.
2. Cum a schimbat metalurgia bronzului societatea umană?
Scrieți un eseu-sinteză, folosind date din curs și din bibliografie prin care să puneți în evidență
consecințele dezvoltării metalurgiei asupra comunităților: schimbări în structura socială,
sistemul de credințe religioase). Comparați cu datele cunoscute care privesc lumea neolitică.
3. Alcătuiţi un eseu în care să enumeraţi şi să comentaţi care erau simbolurile de statut social
al elitelor din Epoca Fierului, pornind de la datele oferite în textele de la tema 9.
4. Identificaţi şi comentaţi care au fost obiectele considerate prestigioase (simboluri de statut
social) în epoca metalelor.
5. Redactaţi un eseu despre felul în care arheologia (descoperirile) unor cimitire preistorice şi
protoistorice contribuie, în absenţa surselor scrise, la reconstituirea structurii sociale.