Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Istorie

Istorie ID-Focșani

Temă pentru absolvirea cursului de Preistorie generală

Rolul cercetării arheologice pentru domeniul Preistorie generală

Profesor coordonator: Conf.univ.dr. Neculai Bolohan

Student: Sprînceană Daniel-Teodor

Anul I ID

Anul I, semestrul I
Cuprins

I. Izvoarele istoriei vechi

II. Izvoarele arheologice

III. Metode de cercetare ale arheologiei

IV. Cronologia

V. Noțiuni de bază ale arheologiei

VI. Arheologia în România. Istoricul cercetărilor

VII. Nașterea arheologiei preistorice

VIII. Izvoarele și interpretarea lor. Legăturile preistoriei cu alte științe

IX. Monumentele

X. Relicvele

XI. Supraviețuirile

XII. De la prospecțiuni și săpătura arheologică la laborator

XIII. Ordonarea descoperirilor arheologice

XIV. Concluzii

XV. Bibliografie
 Arheologia (gr.archaios = vechi, logos = cuvânt, știință) este o disciplină cu metode
proprii, care prin rezultatele obținute a avut menirea să completeze datele izvoarelor scrise, iar
când acestea lipsesc constituie singura sursă de informare, relativ la civilizațiile preistorice
dispărute sau la cele antice. Această temă este întocmită pentru a arăta sursele de informare,
documentare, metode de lucru și explorare, datare și conservare, îmbinarea tuturor acestor
elemente concurând la descifrarea secretelor istorice.

I. Izvoarele istoriei vechi

1. Izvoare nescrise – sunt valabile pentru cea mai mare perioadă a istoriei;

2. Izvoare scrise

Izvoarele nescrise se bazează mai ales pe descoperirile arheologice, dar și pe sugestiile ce pot
veni din partea științelor naturii (paleogeografia, paleobotanica, arheozoologia), a etnologiei
(studierea culturii mateiale și spirituale a populațiilor tradiționaliste), a lingvisticii (vechimea
și răspândirea unor cuvinte), a istoriei religiilor. Izvoarele arheologice dacă sunt corect
cercetate și interpretate de descoperitor, au un caracter sporit de obiectivitate, deoarece redau
un aspect al vieții de odinioară, surprins în momentul încetării locuirii dintr-un anumit punct
sau din momentul scoaterii din uz a obiectului respectiv.

Izvoarele scrise, chiar dacă au un puternic caracter de subiectivitate (redactate de diferite

persoane, cu păreri diferite, din anumite unghiuri de vedere), dau un volum important de
informații concrete privind evenimente istorice. Pentru o reconstituire cât mai reală a istoriei
vechi, trebuie coroborate informațiile celor două categorii de izvoare.

II. Izvoarele arheologice

Izvoarele arheologice sunt:

a. fixe (așezări, locuințe, gropi, morminte, monumente);

b. mobile (obiecte uzuale, arme, podoabe, monede, inscripții).

Studierea pieselor arheologice se face în funcție de materialul din care sunt făcute, precum și
în funcție de scopul în care au fost utilizate.
 III. Metode de cercetare ale arheologiei

a. clasice: stratigrafică, comparativ-tipologică și chorologică (sau geografico-cartografică);

b. moderne (tehnice): aerofotogrammetria, rezistivitatea electrică a solului, prospecțiuni

seismice, prospecțiuni magneto-metrice, sonde fotografice, cercetarea subacvatică, decapajul
mecanic

IV. Cronologia

Cronoligia poate fi relativă (exprimată în relație cu un alt fenomen istoric, prin termeni
precum: mai vechi, contemporan, mai nou, anterior, posterior) și absolută (exprimată în
unități solare de timp: an, deceniu, secol, mileniu).

Stabilirea cronologiei absolute prin metoda contactului dintre civilizații pornește de la

cronologia zonelor antice mai avansate, care cunoșteau scrierea (Egipt, Mesopotamia, lumea
greco-romană). Obiecte relativ bine datate din aceste zone, pot ajunge pe calea schimburilor
în alte zone, datând astfel și alte complexe arheologice. Piese din noile zone, astfel datate, se
pot găsi în alte regiuni, mai îndepărtate, datând la rândul lor complexele arheologice în care
au fost descoperite. Prin succesiunea unor ,,asemenea importuri” în zone din ce în ce mai
importante, se formează lanțuri cronologice. În funcție de evaluarea diferită a surselor de
datare în zonele de origine a importurilor, sau elaborat sisteme de cronologie joasă și înaltă cu
diferențe de timp destul de considerabile între ele. De aceia, la diverși autori se pot întâlni
date diferite pentru același fenomen istoric.

Metode moderne, interdisciplinare de stabilire a cronologiei absolute:

a. astronomică (,,curba astronomică a lui Milankovici”);

b.paleopalynologia:
c. arheozoologia;

d. scara cronologică suedeză (metoda varvelor);

e. dendrocronologia;

f. magnetismul terestru (arheo-magnetismul):

g. izotopii radioactivi (14C-radiocarbon, potasiu-argon);

h. termoluminescența;
 i. ultrasunetele;

j. racemizarea aminoacizilor.

Multe dintre ele au un caracter experimental și rezultatele obținute se deosebesc destul de

mult, inclusiv față de cel obținute prin metoda contactului dintre civilizații. Pentru obținerea
unei datări cât mai precise a unui complex arheologic, ideal este să se aplice diverse metode
care să se verifice reciproc.

V. Noțiuni de bază ale arheologiei

Noțiunile de bază ale arheologiei se pot grupa în 3 categorii:

a. tipuri de descoperiri:
 sit (orice loc cu vestigii arheologice);
 complex (un ansamblu coerent de vestigii, provenite dintr-o structură de locuire):
locuință, groapă, mormânt;
 artefact (obiect prelucrat de om);
 monumente arheologice (denumire generică pentru orice fel de vestigii, fixe sau
mobile, care intră sub regimul de protecție și observare a patrimoniului istoric);

b. sistematizarea descoperirilor - pentru a sistematiza în imensa cantitate de descoperiri

datând din diferite perioade și provenind din regiuni diferite, acestea se încadrează
convențional în: cultura arheologică (totalitatea manifestărilor materiale și spirituale,
asemănătoare între ele, care se răspândesc la un moment dat, într-un anumit spațiu) denumite
după diferite criterii (localitatea sau zona eponimă, unde s-au făcut primele descoperiri, de un
anume tip);

 după aria de răspândire;

 după obiectul cel mai caracteristic;
 după numele populației care a creat-o, dacă există izvoare scrise, care atestă numele
acelei populații; faciesuri (aspecte, variante), grupe culturale și complexe culturale;

c. încadrări cronologice:

 eră,
  epocă,
 perioadă,
 fază,
 subfază,
 etapă
 subetapă.

În acest scop sunt depistate, adunate, sistematizate și interpretate resturile de cultură

materială și ale vieții spirituale, descoperite întâmplător sau în deosebi cu prilejul unor
cercetări metodice. Arheologia are în vedere toate dovezile, de la cele mai simple unelte și
până la operele de artă. În funcție de vechimea și particularitățile vestigiilor studiate, se
deosebesc diferite ramuri ale acestei științe, respectiv arheologia pre- și protoistorică,
orientală, greco-romană, bizantină, amerindiană, africană, medievală, la care se adaugă în
ultimul deceniu și arheologia industrială și chiar o arheologie a epocii moderne.

VI. Arheologia în România. Istoricul cercetărilor

Interes pentru arheologie a existat în țara noastră încă din secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea, cum rezultă din scrierile cronicarilor, ale Dimitrie Cantemir și ale reprezentanților
Școlii Ardelene. Interesul pentru cercetare a crescut în secolul al XIX-lea, când activitatea de
cercetare pe teren a fost desfășurată cum mult entuziasm și pasiune de către unii cărturari.

În istoricul cercetării arheologice, un loc aparte l-a ocupat Alexandru Odobescu, care s-
a remarcat prin activitatea de organizare și îndrumare la Muzeul Național De Antichități
(înființat în 1874) și Universitatea București, unde, cu începere din 1874, a fost și primul
profesor de arheologie. De asemenea, merită să fie menționate și activitatea de colecționare a
antichităților (N. Mihalache Ghica) și cercetărilor arheologice din Muntenia, întreprinse de
Cesar Bolldiac și D. Butculescu, în Moldova cele ale lui Gheorghe Săulescu-fost profesor la
Academia Mihăileană din Iași-privitoare la civilizația romană din Moldova (castrul de la
Barboși), Nicolae Beldiceanu și Grigore Buțureanu relativ la Cultura Cucuteni, precum și din
Bucovina, cele ale lui J. von Guter și Dionisie Olinescu. La acestea se adaugă și înființarea
unui muzeu de arheologie, în 1880, la Chișinău, la inițiativa lui I. Suruceanu, precum și
cercetările arheologice de la Petreni, întreprinse de E. V. Stern. Informații prețioase se găsesc
și în lucrarea lui Grigore Tocilescu, Dacia înainte de romani, din 1880, care este utilă și astăzi,
prin datele pe care le conține. În Transilvania, o activitate meritorie au desfășurat-o J. M.
Ackner, Carl Goos, Iuliu Marțian, Ștefan Moldoveanu. Activitatea arheologică a continuat, pe
o treaptă superioară, în secolul al XX-lea, când se pot deosebi trei etape importante în evoluția
cercetărilor în acest domeniu.

În prima din acestea, până în 1918, se încadrează activitatea în domeniul arheologiei

greco-romane, desfășurată de Vasile Pârvan, care, prin colaborarea cu Ion Andrieșescu, ctitor
al arheologiei preistorice din România, și-a îndreptat atenția și către preistoria Daciei,
stabilind un plan metodic al cercetărilor arheologice pe teren. O importantă contribuție a fost
adusă de profesorii universității din Iași Teohari Antonescu și Orest Tafrali.

Cercetările arheologice, efectuate pe tot cuprinsul țării cu sprijinul lui Vasile Pârvan, Ion
Andrieșescu și elevii săi, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Ecaterina Dunăreanu Vulpe, au
îmbogățit patrimoniul arheologic al României cu multe date noi.

Un alt centru important de cercetări arheologice a fost la Cluj, cu săpăturile din cetățile
dacice de la Costești și Grădiștea Muncelului, de la Sarmisegetusa și din castrele de la Micia
și Porolissum efectuate de D. M. Teodorescu, Constantin Daicoviciu, Al. Fereczi. În
cercetarea arheologică, un rol important l-au avut muzeele din Deva, Alba Iulia, Sibiu,
Brașov, Sfântu Gheorghe și Timișoara.

În Moldova, pentru paleolitic este de notat contribuția lui N. N. Moroșan și Radu Vulpe
pentru neolitic și perioada geto-dacic.

În Oltenia, Dumitru Berciu a publicat lucrări în 1939 și 1942.

În Dobrogea s-au efectuat investigații arheologice, îndeosebi de către Vasile Pârvan și

Scarlat Lambrino la Histria, Teofil Sauciuc-Săveanu și Orest Tafrali la Mangalia, Paul
Nicorescu la Tyras și Adamclisi.

Un rol important a revenit Muzeului Național de Antichități, reorganizat în 1956 în Institut

de Arheologie.

La rândul lor, rezultatele acestor cercetări au fost valorificate, sub formă de studii și articole,
în revistele și publicațiile de arheologie și istorie.

Arheologia a preluat masiv din modul de gândire, din domeniile antropologiei, sociologiei,
psihologiei, biologiei, geografiei și chiar matematicii.
 O comparație făcută între dezvoltarea modernă a antropologiei și cea a arheologiei
duce la concluzia că prima se dezvoltă prin explozie, în timp ce arheologia evoluează prin
implozie, respectiv antropologia oferă soluție în toate domeniile, pe când arheologia preia
toate domeniile de cercetare pentru a căuta și explica variabilitatea culturii materiale.

VII. Nașterea arheologiei preistorice

Dintre ramurile arheologiei ce studiază civilizațiile Lumii vechi, ultima constituită a

fost arheologia preistorică. Cu ocazia unor deranjamente a depunerilor ce alcătuiesc scoarța
terestră sau cu prilejul lucrărilor agricole, încă din antichitate, apoi în Evul-mediu au fost
descoperite fosile, unelte de piatră, vase de lut și alte obiecte primitive enigmatice, a căror
semnificație adevărată mult timp nu a putut fi înțeleasă. S-a crezut vreme îndelungată că ele
sunt produse, ,,jocuri ale naturii”. A fost răspândită credința despre originea cerească, divină a
unor vârfuri de săgeată din Silex, topoare și dălți plate din piatră, neperforate, numite
keraunos, keraunion în limba greacă și ceraunia, lapis fulminis în limba latină,
însemnând ,,trăsnet”, ,,piatră de fulger”, ceea ce trădează cu claritate concepția despre
originea acesteia. Acești termeni, mărturii ale mentalității unei epoci cu o memorie istorică
limitată au pătruns și în limbile naționale supraviețuind până astăzi. Aceste obiecte s-au
bucurat din partea păturilor culte din antichitate și din evul mediu de o mare prețuire,
acordându-li-se puteri magice, tămăduitoare, credințe ce s-au păstrat până târziu în cultura
populară.

Interpretarea fosilelor și a obiectelor preistorice ca jocuri ale naturii a fost criticată cu

argumente abia în epoca renașterii de Leonardo Da Vinci de pildă, dar această concepție a
putut fi dezmințită definitiv doar în secolele XVIII-XIX, datorită impunerii ideilor
iluminismului în filosofie și ale evoluționismului în biologie și științe socio-umane. În acest
context, merită să fie reținut numele lui Michele Mercatti, medic al papei Clement al VIII-lea,
care a redactat o descriere a colecției de mineralogie/geologie a Vaticanului publicată abia în
1717 în care a admis că așa-numitele ,,ceraunia” reprezintă, de fapt, unelte create și folosite de
înaintașii oamenilor moderni. Englezul Sir William Dugdale, a mers și mai departe
considerând că topoarele de piatră aparțin unei perioade în care oamenii nu au cunoscut încă
prelucrarea metalelor. Aceste idei se vor continua cu mai multă claritate în urma contactelor
cu băștinașii continentelor nou-descoperite și a comparațiilor între echipamentul acestora și
obiectele primitive ce au ieșit la iveală în Europa. Observațiile cu privire la traiul populațiilor
sălbatice din Lumea Nouă, conjugate cu rezultatele arheologiei preistorice în naștere, au dus
la admiterea ideii că și popoarele Europei au trecut cândva printr-un stadiu primitiv de
civilizație.

Primele vestigii preistorice care au atras atenția învățaților au fost monumentele

megalitice și tumulii funerari încă vizibili din nord-vestul Europei. Mărturie stă ansamblul
megalitic Stonehenge. În prima jumătate a secolului XVIII se fac cercetări și săpături în
Germania și Franța. M. Cocherel, în 1685 într-un dolmen a descoperit 20 de schelete, iar
germanul J. H. Nunningh a făcut săpături în tumulii funerali din Westfalia. Pionierii
arheologiei preistorice, nici nu bănuiau vechimea lor adevărată. Georges Cuvier, unul din
părinții geologiei și palenotologiei au considerat că potopul biblic a fost doar una dintre
amrile catastrofe succesive care au determinat trecerea de la o formațiune geologică la alta.
Ordonarea și interpretarea cu acuratețe a descoperirilor și observațiilor acumulate a dus până
la urmă în mod inevitabil la acceptarea principiilor stratigrafiei geologice și implicit a
consecințelor acesteia asupra percepției cu privire la istoria Pământului și la începuturile
umanității.

Naștere arheologiei preistorice moderne este de nedespărțit de activitatea francezului

Jacques de Boucher de Crevecoeur de Perthes. Acesta s-a dedicat cercetării arhelogice în
domeniul geologiei și paleontologiei în depunerile de pe terasele râului Somme. El a
descoperit oseminte de animale dispărute împreună cu unelte de piatră și alte urme ale
activității umane.

Prima sa lucrare importantă este studiul în 5 volume ,,Despre creație: eseu asupra
originii și dezvoltării ființelor”

Emile Cartailhac, profesor la Universitatea din Toulouse, unul din fondatorii

arheologiei preistoriei franceze a contribuit la descrierea picturilor din peștera de la Altamira.
Astfel, a fost recunoscută nu numai existența omului preistoric și înalta sa capacitate creativă.

VIII. Izvoarele și interpretarea lor. Legăturile preistoriei cu alte științe

Preistoria ca știință cercetează trecutul cel mai îndepărtat al omenirii, prezintă

numeroase particularități care se datorează în mare măsură izvoarelor și metodelor de
cercetare, prin care această istorie îndepărtată poate fi reconstituită. În lipsa izvoarelor scrise
nu va fi posibilă niciodată reconstituirea unei istorii adevărate în sensul tardițional de istorie
politică evenimențială a cuvântului. Avem puține șanse de a cunoaște vreodată cu certitudine,
numele, limba, amănuntele vieții cotidiene, materiale și spirituale, ori personalitățile marcante
care au creat civilizații străvechi. Preistoria rămâne astfel, o istorie a vechii civilizații
reconstituite pe baza vestigiilor acestora, păstrate până astăzi.

IX. Monumentele

Monumentele sunt vestigii păstrate până astăzi ale creației materiale și spirituale ale
societăților străvechi. Monumentele, ca rămășițe ale unei lumi îndepărtate, sunt izvoare
directe autentice.

În sens de izvor arheologic, monumentul nu este numai o construție grandioasă,

impunătoare, ci și o modestă lamă de silex, un vas sau alt obiect de lut, o fibulă de bronz ori
un cuțit de fier. Vestigiile arheologice pot fi clasificate după diferite criterii. Distingem
monumentele fixe (așezări, necropole/morminte, sanctuare, depuneri/depozite/tezaure) și
inventarul mobil al acestora (unelte, arme, obiecte de uz casnic, statuete antropomorfe și
zoomorfe, podoabe). Aceste vestigii pot fi descoperite întâmplător sau în urma unor
recunoașteri arheologice, tradiționale, ori a unor prospecțiuni arheologice moderne (terestre,
subacvatice, aeriene). Informații mai complete și mai complexe despre un fenomen nu pot fi
obținute decât prin săpături arheologice care scot la iveală nu numai vestigii noi, ci pun în
lumină și contextul căruia acestea îi aparținuseră odinioară. Desigur, și săpătura reprezintă o
etapă a cercetării care continuă apoi în laborator prin investigarea descoperirilor, analizarea
observațiilor făcute pe teren și prin interpretarea arheologică-istorică în ansamblu a
rezultatelor obținute.

Arheologia diferențiază populațiile preistorice operând cu conceptul de cultură.

Cultura arheologică este definită pe baza trăsăturilor specifice ale vieții materiale și spirituale
( tipuri de așezări și locuințe, rit și ritual funerar, inventar mobil) așa cum pot fi deslușite din
vestigiile descoperite. În lipsa izvoarelor scrise, este mult mai greu dacă nu chiar imposibil de
stabilit în ce măsură creatorii unei culturi arheologice pot fi identificați și cu o comunitate
etno-lingvistică. În urma cercetărilor arheologice se păstrează în general doar materiale
anorganice: piatra, lutul ars, metalele. Materialele organice ca lemnul, pielea, țesăturile, fiind
perisabile se conservă de obicei doar în condiții speciale (în turbării, saline, mediu uscat sau
înghețat).
 Vestigiile făcând parte dintr-un ansamblu arheologic, oferă o imagine statică,
încremenită a momentului în care o așezare a fost distrusă sau părăsită, ori în care a fost
amenajat, apoi închis un mormânt.

Vorbind despre monumente, avem în vedere și rămășițele omenești, de animale și de

plante, descoperite întâmplător sau în săpături, studiate de ramuri speciale ale paleontologiei,
antropologiei, zoologiei și botanicii. Osemintele fosile ale omului și strămoșilor săi direcți
constituie izvorul principal în reconstituirea procesului antropogenezei. Rămășițele animale și
vegetale fac posibile reconstituirea faunei și florei, a oscilațiilor climatice și a mediului
ambiant în care a evoluat omul în diferite regiuni ale globului. Determinarea osemintelor
permite specialiștilor în arheozoologie, arheobotanică și palinologie să reconstituie condițiile
ecologice în care au evoluat aceste culturi, precum și formele de economie, modul de
subzistență (prin cules, vânătoare, cultivarea plantelor, creșterea animalelor) a diferitelor
comunități.

X. Relicvele

Această categorie de izvor devine deosebit de utilă în cunoașterea aspectelor vieții

preistorice care se întrupează în mică măsură în vestigii arheologice sau care nu pot fi deduse
decât în mod excepțional din acestea. Avem în vedere ceea ce ține de structurile sociale, de
credințele și practicile religioase, de obiceiuri și morală, dar și cunoașterea tehnicilor de
producere a funcției și modului de utilizare a diferitelor obiecte și instalații

XI. Supraviețuirile

Este vorba de elementele ce supraviețuiesc în cultura populară, în artă, arhitectura,

meșteșugurile, în credințele, datinile și tradițiile populare, cu deosebire în obiceiurile legate de
momentele cele mai importante ale vieții (nașterea, căsătoria/nunta, moartea). Din îmbinarea
datelor referitoare la cultura populară cu datele arheologiei în vederea reconstituirii unei stări
de altă dată, s-a născut un domeniu de cercetare modern, etnoarheologia.

XII. De la prospecțiuni și săpătura arheologică la laborator

Primul pas în desfășurarea cercetărilor arheologice îl constituie identificarea

(detectarea) așezărilor, necropolelor sau a unor monumente izolate prin prospecțiuni terestre
(geofizice, geochimie, cercetări de suprafață), prin fotografieri aeriene și cercetări
subacvatice. Odată localizate și investigate prin metode de prospecțiuni moderne non-
distructive, siturile pot fi cercetate prin săpături arheologice cu respectarea unor metodologii
ce s-a perfecționat și se perfecționează mereu.

Observațiile făcute în cursul săpăturilor cu privire la tipurile de așezări și locuințe, la

structura necropolelor și la ritul și ritualul funeral ca și inventarul mobil sunt studiate în
continuare după săpătură în laborator și în cabinetul de lucru în vederea încadrării culturale și
cronologice a descoperirilor, premisa unor interpretări istorice. În acest scop, descoperirile
arheologice trebuie ordonate și datate prin metode specifice, tradiționale și moderne.
Obiectele de piatră și de metal pot fi supuse unor analize de laborator, petrografice și
metalografice, pentru stabilirea compoziției, a locului de proveniență a materiei prime a
proceselor folosite la făurirea lor.

XIII. Ordonarea descoperirilor arheologice

Definirea culturilor arheologice, stabilirea evoluției și originii acestora este

condiționată de clasificarea tipologică, studiul comparativ și precizarea răspândirii
descoperirilor arheologice.

Metoda tipologică - prin tip înțelegem în arheologie un artefact care are o formă și o
tehnică de confecționare caracteristică. Metoda a fost fundamentată de arheologul suedez
Hans Hildebrand.

Metoda comparativă este definirea prealabilă a tipurilor studiate. Prin metoda

comparativă, se poate studia originea, și înrudirea diferitelor categorii de obiecte.

Metoda chorologică (cartografică) servește la studiul răspândirii în spațiu în anumite

zone geografice a fenomenelor arheologice. Se poate studia aria de răspândire a unei culturi,
evoluția densității de locuire dintr-o zonă geografică și perioada istorică dată.

Cronologia relativă înseamnă stabilirea raportului de anterioritate, posteritate sau

sincronism.

Cronologia absolută exprimă vârsta unui fenomen sau eveniment în ani calendaristici.
 XIV. Concluzii

În absența surselor scrise, singura modalitate prin care se poate afla câte ceva
despre ,,viața celor de atunci” este recursul la arheologie. Recursul la mijloacele și metodele
arheologiei ne poate oferi noi perspective în înțelegerea istoriei. Metodele de cercetare în
arheologie sunt numeroase. La modul general, ele se pot împărți în două categorii: metode de
cercetare non-invazivă (care nu implică săpătură) și metode de cercetare invazivă (care
implică săpătură). Din rândul metodelor non-invazive, cea mai răspândită metodă și mai ușor
de aplicat o reprezintă periegheza arheologică care implică cercetarea cu atenție a terenului în
zone bine definite. Se urmăresc formele de relief antropic, se recoltează material arheologic
de la suprafața solului. Utilizarea imaginilor satelitare este esențială în reușita și relevanța
unei astfel de acțiuni, de multe ori situri arheologice necunoscute pot fi observate doar pe
imagini satelitare unde apar sub forma unor anomalii de culoare. Metodele de cercetare non-
invazivă pot oferi informații generale despre localizarea și natura unui obiectiv arheologic și
de multe ori, artefactele salvate de la suprafața solului, fragmentate adesea de intemperii sau
alte acțiuni, nu pot să spună decât o mică parte din povestea lor.

Metodele de cercetare invazive implică investigare prin săpătură a unui sit arheologic,
pe durata mai multor campanii, scopurile fiind strict științifice. Într-un sit arheologic ocuparea
sau utilizarea lui se poate să fi durat o perioadă mai lungă de timp, locuirea fiind în acest caz o
succesiune de nivele de locuire sau utilizare. Arheologii recurg la principiul stratigrafiei.
Săpătura se face prin colectarea tuturor artefactelor descoperite în raport cu poziția lor
stratigrafică, verticală și orizontală, datele fiind înregistrate cu mare atenție. Unele artefacte se
pot afla în poziție primară, originală, în cadrul unor gropi, locuințe, morminte. Altele se
întâmplă să se afle deseori în poziție secundară ,,liniștea,, lor fiind bulversată ca urmare a unor
activități umane ulterioare.

Interpretarea acestor situații complexe necesită adesea luarea unor decizii pe loc în
ceea ce privește maniera de săpare utilizată. Nu se urmărește săparea integrală și epuizarea
completă a unor obiective; se lasă și generațiilor viitoare șansa de a verifica prin săpătura
concluziile predecesorilor.

În cazul în care se constată existența unor vestigii arheologice într-o în care urmează a
se construi, se face o evaluare în care, în funcție de importanța respectivului obiectiv se decide
săparea sau conservarea lor.
 Cercetarea arheologică este urmată de interpretarea rezultatelor și materialelor
recoltate. În interpretarea situațiilor întâlnite nu sunt implicați însă doar arheologii: geografi,
geologi, biologi, antropologi, epigrafiști, lingviști, informaticieni, își aduc aportul la
reconstituirea trecutului, arheologia modernă având un pronunțat caracter interdisciplinar.

Rezultatele fiecărei campanii de cercetare se diseminează anual sub forma unor scurte
rapoarte în Cronica Cercetărilor Arheologice, sub forma unor articole publicate în periodice
de specialitate sau sub forma unor monografii unde sunt prezentate pe larg rezultatele
cercetărilor desfășurate.

Arheologul nu sapă în pământ după ,,oale sparte” sau ,,comori din aur”, ci caută să
înțeleagă și să explice povestea oamenilor din trecut. Utilizând metode precum tipologia,
analogia, scrierea, artefactele sunt împărțite pe epoci, perioade, culturi.

Arheologia este importantă întrucât ne poate oferi o interesantă fereastră către trecut.
Este un trecut reconstituit cu migală, cu prudență și cu răbdare pornind în primul rând de la
sete de cunoaștere și fapte.

XV. Bibliografie

Palincaș N. - Moștenirea timpurilor îndepărtate. Istoria românilor, volumul 1;

Laszlo Attila – De la prima familie la primele state;

Alexandru Berzovan – Revista Singur – academia.edu