Introducere în arheologie

Principiile stratigrafiei:
De la Charles Lyell la matricea Harris

Smaranda Alexandra
An I, Grupa H114
 Principiile stratigrafiei:
De la Charles Lyell la matricea Harris

Istoric al cercetărilor

Stratigrafia este ramura geologiei care se ocupă cu studiul transformărilor succesive în

timp și spațiu, prin care a trecut Pământul, de la formarea sa până astăzi. Termenul stratigrafie
vine de la latinescul stratum, care înseamnă strat și de la grecescul grafein, care înseamnă a
descrie.
Una dintre cele mai timpurii încercări sistematice de a examina stratigrafia a aparținut lui
Nils Steensen, cunoscut și sub numele de Nicolaus Steno, în secolul al XVII-lea. La acea
perioadă acesta a susținut că există o relație directă între dinții rechinilor moderni și numeroasele
„limbi de piatră” găsite în stâncile de calcar din Malta. Pe baza acestor descoperiri el introduce
principii ale fosilizării organice. În acest context, Nicolaus Steno formulează legea suprapunerii
straturilor, urmată de alte trei principii geologice importante.

William Smith a descoperit că poate identifica straturile după fosilele pe care le conțin.
Prin măsurarea înclinării straturilor, el putea să presupună care sunt următoarele straturi.
Combinând secțiunile verticale și identificând rocile care apăreau la suprafață, ținând cont de
distribuția lor, a reușit să strabilească o hartă a formei tridimensionale a structurilor în multe
zone. El a afirmat că pe măsură ce straturile sunt situate mai jos, cu atât fosilele conținute de
acestea sunt mai primitive.

Nicolaus Steno, William Smith și Charles Lyell au descoperit că fosilele și straturile sunt
obiecte distincte, realizate și prezervate prin procese naturale. De asemenea, au conchis că
substraturile care conțin anumite fosile există doar în anumite straturi și că fosilele pe are le
conțin ajută la stabilirea unei datări relative a fiecărui strat, tinând cont că în cursul procesului de
evoluție, unele specii au dispărut.

1
Conceptul de stratigrafie în geologie

Prin 1830, când Charles Lyell și-a publicat lucrarea Principiile geologiei, conceptul de
stratigrafie precum și caracteristicile de bază ale acestui concept fuseseră deja cunoscute prin
intermediul descoperirilor făcute în secolul al XVII-lea. Acestea trăsături făceau referire la
aspecte stratigrafice precum fosilele și straturile geologice. Ele erau în relație cu legile
stratigrafiei precum și cu relațiile dintre acestea. 1 În ceea ce privește stratigrafia geologică au
fost formulate patru principii: legea suprapunerii, legea orizontalității originale, legea
continuității originale. Prima afirmă că într-o masă stratificată, straturile de deasupra sunt mai
recente iar cele de mai jos sunt mai vechi. Cea de-a doua lege presupune că straturile formate sub
apă vor avea suprafețe orizontale și că straturile cu suprafață înclinată au fost înclinate încă de
când s-a realizat depunerea. Cea de-a treia lege pornește de la faptul că fiecare depozit a fost la
început întreg, fără margini expuse. Marginile pe care le vedem acum sunt rezultatul eroziunii
sau dislocării depunerilor. Cel de-al patrulea principiu stratigrafic stabilește că acele obiecte care
conturbă straturile probabil sunt mai recente decât ele.

1
E. C. Harris, Principles of Archaeological Stratigraphy, 2nd Edition, Academic Press : London and San Diego,
1989, pp. 1-3

2
Conceptul de stratigrafie în arheologie

Până la începutul secolului, stratigrafia, ca metodă de stabilire a cronologiei unui sit a fost
folosită în principal păstrând regulile impuse de geologi, deși multe dintre situri nu aveau straturi
2
geologice.
Stratigrafia a fost aplicată în arheologie încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. În
stabilirea cronologiei s-a avut în vedere principiul că straturile inferioare, mai adânci, sunt mai
vechi, iar cele care le suprapun, aflate mai aproape de suprafață, sunt mai recente. Metoda se
bazează pe stabilirea straturilor de cultură, rezultate în urma activității umane, a acumulării
urmelor de locuire(rămășițe de construcții și resturi menajere, urme ale vieții de odinioară:
ceramică, unelte, arme, statuete, podoabe la care se adaugă pământul de umplutură, depus în
decursul timpului). În arheologie se folosesc mai multe tipuri de stratigrafie: stratigrafia verticală
și stratigrafia orizontală. În cazul stratigrafiei orizontale, aplicată mai ales în studierea
necropolelor, succesiunea cronologică se urmărește pe orizontală.
Stratigrafia verticală studiază straturile de cultură suprapuse, care se succed, în ordinea
formării lor, între solul steril din punct de vedere arheologic și solul fertil actual, respectiv
nivelul de călcare. Prin strat înțelegem o depunere care aparține unei anumite culturi. În cadrul
3
stratului pot exista mai multe niveluri de locuire sau etape de construcții.
Pentru studierea unui sit arheologic, metoda stratigrafică a fost aplicată pentru prima dată
de Wilhelm Dörpfeld, asistentul lui Heinrich Schliemann, cu ocazia săpăturilor realizate la
Hîsalak, unde a identificat așezări precum Troia și Tiryns.

Materialul arheologic

La fel ca în cazul fosilelor, artefactele găsite au fost la început interpretate greșit. Artefactelor nu
li s-a dat o proveniență stratigrafică decât începând cu 1797 de către John Frere. Acesta a găsit
un astfel de grup în asociere cu rămășițele unor animale dispărute. Acestă descoperire a fost
ignorată mai bine de jumătate de secol. Prin 1859, alte descoperiri asemănătoare, care proveneau
din contexte stratificate din Marea Britanie și Franța, alături de opinia unor geologi importanți

2
Ibidem , pp.5-7
3
Attila László, Introducere în arheologie, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006, pp. 143-144

3
precum Charles Lyell au dus la ideea că originile omului și artefactele trebuiesc privite unitar.
Douăzeci de ani mai târziu, odată cu deschiderea Muzeului Național din Danemarca și a
realizării unei expoziții deschise, Christian Jurgenssen Thomsen a organizat sistemul celor trei
vârste. Succesorul său J.J. Worsaae a oferit acestui sistem validitate stratigrafică prin săpăturile
realizate în mlaștinile daneze.

Cercetările au sugerat că procentajul materialului arheologic rezultat în urma activității

umane ar trebui să scadă cu cât ne adâncim și examinăm straturile mai vechi ale sitului.
Majoritatea straturilor arheologice, realizate prin desfășurarea acrivităților umane nu se
suprapune întru totul legilor stratigrafiei geologice, deoarece de cele mai multe ori artefactele
sunt păstrate sau distruse de agenți umani. Prin urmare, aceste artefacte nu reprezintă subiectul
unui proces de selecție naturală. Spre deosebire de speciile naturale, obiectele confecționate de
om pot fi reproduse în mai multe perioade. Așa cum a demonstrat etnografie, anumite tipuri de
artefacte pot fi folosite într-o parte a lumii și în același timp pot fi dispărute în alte locuri. Aceste
aspecte complică perspectiva din care studiem artefactele, deoarece nu le putem privi în aceeași
manieră în care analizăm fosilele.4

Primele teorii

Arheologul american A.V. Kidder este cel ale cărui săpături au fost realizate ținând cont
de cele două concepte legate de stratigrafie și anume: existența unui strat natural și a unuia creat
de activitățile umane, numit strat fizic. Cioburile găsite au fost atribuite straturilor fizice.
Contribuția lui Kidder nu și-a pus amprenta în arheologia americană. O mică parte dintre
lucrările sale reflectă o influență a metodei stratigrafice. În sens contrar, mulți arheologi au lucrat
cu o metodă ce presupunea împărțirea sitului în nivele orizontale, de o anumită grosime, făra a se
ține cont de stratigrafia naturală a solului. Ideea acelor nivele orizontale este bazată pe
stratigrafia geologică, stratigrafie în care straturile solidificate sunt adeseori depuse în nivele
suprapuse.
Sunt situații în care folosirea acestei metode este justificată, dar există și situații, la fel de
dese, când folosirea acestei metode de lucru duce la distrugerea sitului. Cele din urmă situri, cu
4
E. C. Harris , op. cit. 7-8

4
caracteristici preistorice, cum ar fi movilele de scoici, au fost apreciate în general ca fiind
stratificate, dar au existat putine articole referitoare la metodele stratigrafice în ambele părți ale
Atlanticului.

Școala Wheeler-Kenyon

Kathleen Kenyon, a fost de părere că atunci când se vorbește de stratigrafia unui sit
trebuie să se țină cont și de existența unor gropi, șanțuri sau a altor tipuri de interfețe ale unui
strat, care nu reprezintă straturi sau nivele în sens strict. Mortimer Wheeler și Kenyon au fost cei
care au oferit două idei esențiale pentru dezvoltarea teoriei stratigrafiei arheologice. Prima face
referire la valoarea interfetei, iar cea de-a doua la numerotarea nivelelor unui strat, cu mențiunea
că o astfel de enumerare permite ca artefactelor să li se dea o proveniență sistematică. Aceste
noțiuni sunt asemănătoare cu descoperirile făcute de către Hutton referitoare la neconcordanțele
relației dintre strat și fosilă din teoria lui Smith.

Începând cu 1934, artefactele, straturile, interfețele au fost privite ca entități diferite.

Artefactele au fost vazute ca fiind specifice straturilor în care au fost găsite și înregistrate cu
numărul stratului.

Tehnici de săpătură arheologică

Există două modalități prin care se poate realiza excavarea, una arbitrară și cealaltă
stratigrafică. Excavarea arbitrară presupune îndepărtarea unei suprafețe de pământ prin orice
mijloc. Excavarea se mai poate realiza și controlat, în sensul în care nivelurile excavate au o
grosime predeterminată. În cazul excavarilor stratigrafice, depunerile arheologice sunt
îndepărtate în conformitate cu formele și contururile lor individuale, în secvențe inverse față de
cele în care au fost depuse.5

5
Ibidem, pp. 9- 15

5
Principiile stratigrafiei în arheologie

Dacă un sit arheologic poate fi excavat, atunci el reprezintă o entitate stratificată, chiar
dacă este vorba de o singură depunere.
Toate siturile arheologice pot fi subiecte ale legilor stratigrafiei arheologice. Toate tehnicile de
datare a siturilor s-au bazat pe două reguli simple. Prima regulă se reflectă în situația în care dacă
stratul A acoperă stratul B, atunci stratul B a fost depus primul. A doua regulă are în vedere
faptul că fiecare strat este datat ca fiind mai vechi decât artefactele găsite în el. Din punct de
vedere al geologiei acestea sunt legile superpoziției și a straturilor identificate după fosilele
conținute. În arheologie nu putem aplica aceste reguli fără a ține cont de anumite aspecte. În
primul rând, aceste legi fac referire la straturi solidificate, aflate sub apă, pe când straturile
arheologice nu sunt solidificate și nu se întind pe zone foarte mari. În al doilea rând, artefactele
nu pot fi folosite pentru a identifica stratul, așa cum o fac fosilele, deoarece artefactele nu au
evoluat prin selecție naturală. În acest context a fost formulat un set de patru legi specifice
stratigrafiei arheologice. Primele trei principii sunt preluate si adaptate din geologie. Ce-a de-a
patra lege numită Legea succesiunii stratigrafice este specifică doar arheologiei. Așadar avem:
Legea suprapunerii: Într-o serie de straturi și de caracteristici de interfață, unitățile
stratigrafice de la suprafață sunt mai recente iar cele mai adânci sunt mai vechi. Deoarece
stratigrafia unui sit arheologic poate exista și fără artefacte, această lege poate fi aplicată fără a se
ține seama de conținutul arheologic al unui sit. Trebuie specificat faptul că acestă lege trebuie să
țină cont unitățile de interfață de stratificare, care nu sunt straturi într-un sens strict. Aceste
unități de interfață de sratificare pot fi privite ca straturi abstracte, care sunt în relație de
suprapunere cu straturile deasupra cărora se află sau pe care le-au tăiat.
Legea orizontalității originale: Orice strat arheologic depozitat într-o formă neconsolidată
tinde să se depună orizontal. Straturile care sunt găsite înclinate așa au fost încă de la depunere,
s-au au fost depuse în conformitate cu contururile unui bazin de depunere deja existent. Bazinele
de depunere realizate de om sunt reprezentate de ziduri, gropi, șanțuti, care alterează condițiile
de depunere ale solului. Dacă un bazin de depunere este reprezentat de un puț, atunci priul strat
de umplutură va fi înclinat. Pe măsură ce se umple, depozitul va căpăta poziție orizontală.

6
 Legea continuității originale: Orice depozit arheologic, așa cum s-a depus, sau orice
caracteristică de interfață, așa cum a fost creată va fi delimitată de un bazin de depunere sau de o
margine creată prin eroziune sau excavare. Acest principiu se aplică mai ales în cazul
caracteristicilor de interfață, considerate unități stratigrafice ale unui șant sau în cazul unităților
stratigrafice reprezentate de ziduri sau pereți. Aceste trei legi fac referire la aspecte fizice ale
straturilor.
Ce-a de-a patra lege susține că în cazul în care o unitate stratigrafică ce se desfășoară în
secvența stratigrafică a unui sit de la poziția celor mai recente unități care se găsesc sub aceasta
și cu care unitatea respectivă are contact fizic, toate celelalte relații de suprapunere sunt
redundante.6

Matricea Harris și secvențele stratigarfice

Matricea Harris recunoaște doar trei tipuri de relații întreunitățile stratigrafice, respectiv
între satrturile secvenței respective. Primul caz este atunci când unitățile stratigrafice nu au
legături directe. În cea de-a doua situație unitățile stratigrafice sunt în relație de suprapunere, iar
în cea de-a treia situație unitățile stratigrafice sunt corelate ca părți ale aceleași unități, dar
întrerupte de o altă unitate stratigrafică sau de o caracteristică de interfață.

6
Ibidem, pp. 30-34

7
 Atunci când sunt mai multe gropi sau alte caracteristici într-un sit, descrierea stratigrafică
a sitului se complică. Este mai greu să fie determinată ordinea evenimentelor precum și ordinea
straturilor sau să fie determinate care straturi aparțin aceleiași perioade. Acesta este motivul
pentru care Harris a dezvoltat un sistem care sa permită o reprezentare vizuală a relațiilor
stratigrafice. Sistemul, cunoscut sub numele de Matricea lui Harrris a fost publicat prima dataă în
1975. Sistemul utilizează conceptul de interfață pentru a descrie granița dintre straturi și unități
caracterisitce. Interfața poate fi reprezentată de suprafața unui strat, sau de suprafața formată prin
distrugerea unui strat. Aceste interfețe pot fi orizontale sau verticale, cum ar fi zidurile. Matricea
reprezintă fiecare unitate, strat, interfață printr-o casetă, iar relația dintre ele printr-o linie. Cand
nu se cunosc legăturile stratigrafice, fiindcă sunt de exemplu separate de un zid, ele sunt
reprezentate în ramuri diferite.7
Matricea a fost dezvoltată în anul 1974 de către Edward Cecil Harris în Winchester,
Anglia. Matricea lui Harris este un instrument folosit pentru ilustrarea succesiunii cronologice a
contexturilor arheologice, mai exact secvențelor stratigarfice ale unui sit arheologic. Matricea
reflectă poziția relativă și relațiile stratigrafice dintre straturi sau dintre unitățile stratigrafice.
Stratigrafia reprezintă baza arheologiei. În acest context înregistrarea secvențelor, a unităților
stratigrafice trebuie să se realizeze cu un maximum de acuratețe. Astfel, fiecare secvență
stratigrafică este notată cu un număr. Exemplul de mai jos reprezintă felul în care este acătuită
matricea.
001. - Strat orizontal, aflat imediat sub nivelul de călcare.
002. - Strat orizontal ce cuprinde și zidul de piatră.
003. - Un zid de piatră construit în fundație, taie stratul cu numarul 006
004. - O podea de lut ce se lipește de zidul de piatră cu numărul 003
005. - Un strat orizontal, probabil același cu stratul numărul 006
006. - Un strat orizontal, probabil același cu numărul 005
007 - Rambleul folosit pentru susținerea construcției zidului
008.- Pământ bătătorit de încălțămintea muncitorilor care au construit structura zidului cu
numărul 003
009. - Linia dintre zid și stratul 013

7
Jane Blame, Alistair Paterson, Archaeology in practice. A student Guide to Archaeological Analyses, Blackwell
Publishing Ltd, 2006, p 107

8
010. - Linia șanțului care precede construcția zidului 003 si straturile 005 și 006
011 - Umplerea finală a șanțului(a doua)
012. - Prima umplere a șanțului, probabil colmatarea în timpul folosirii.
013. - Stratul orizontal care conține artefactele ocupației precedente.
Natural: Strat steril din punct de vedere arheologic.

Pentru a înțelege mai bine succesiunea straturilor, le vom prezenta în ordinea apariției lor,
deci în ordine înversă a felului în care acestea sunt numerotate. Cel mai vechi strat este cel
natural. Acesta este urmat de stratul cu numărul 013, care conține și câteva artefacte, apoi a
apărut conturul șanțului, 010, ce începe să fie umplut(012), până la colmatarea lui (011). Cu
trecerea timpului, stratul 005 se formează. De la acest nivel, s-a construit fundația zidului, dar
apoi a fost turnat mortar și alte resturi de materiale de construcții la baza zidului. Apoi a fost
construit zidul 003 în șanț, iar spațiul rămas liber umplut cu material(007). Odată ce zidul a fost
construi și pământul curățat s-a construit o podea de lut(004) în interiorul construcției, ce se
suprapune pe baza zidului. După ce construcția nu a mai fost folosită, cu timpul s-a format un alt
strat (002), acoperit la rândul lui de un altul 001. În cele din urmă acestea sunt acoperite de
stratul actual.
Principala regulă este să conectezi straturile pe care știi sigur că sunt în conexiune, chiar
dacă ești de părere că este vorba de același strat. În exemplul dat știm cu siguranță că stratul 002
se află de fiecare parte a zidului, dar spre exemplu nu putem spune același lucru și despre
straturile 005 și 006, chiar dacă acestea sunt asemănătoare, au aceeași grosime, sunt la același
nivel- ele nu sunt conectate. Niciodată nu trebuie să presupuneam o anumită legătură pe care nu
8
o știm sigur.

8
David Cannolly, Record Sheet and Report Templates Risk Assesment Form & Useful Guides în BAJR Practical
Guide, 2009, p. 4, la http://www.bajr.org/Documents/23Templates.pdf

9
Cnzxbcjk
Cbj hbcj

Matricea lui Harris poate fi aplicată și atunci când avem stratigrafia orizontală a unui sit.
Într-un sistem unic de planificare contextuală, relațiile stratigrafice sunt stabilite prin următoarea
metodă:
Cel mai recent context arheologic este definit, planificat și excavat; numărul contextului este
trecut în matrice.

Următorul context este definit, planificat, excavat; relația cu contextul precedent este găsită prin
suprapunerea cu planul contextului. Dacă este găsită vreo relație este notată în matrice.

Procedura se repetă și în cazul următorului context. Din suprapunerea planurilor a rezulat că

există o relație doar între contextul 1 și 3.

10
Procedura se continuă până epuizăm contextele pe care le avem excavate și desenate în plan.

Uneori, condițiile sitului nu ne permit să înregistrăm contextele individual, astfel încât

mai multe contexte sunt ilustrate într-un singur desen. O secțiune, spre exemplu, ne arată unul

11
sau mai multe contexte în plan vertical. Un dezavantaj al unui desen de secțiune este acela că nu
pote să ilustreze contextele la capavitatea maximă, lucru care poate fi uneori derutant. 9

9
Stratigraphy and the single context planning system în Archaeology site manual, Museum of London, Archaeology
Service, 1994, pp. 3-5

12
Bibliografie

Blame, Jane, Paterson, Alistair, Archaeology in practice. A student Guide to Archaeological

Analyses, Blackwell Publishing Ltd, 2006

Cannolly, David, Record Sheet and Report Templates Risk Assesment Form & Useful Guides în
BAJR Practical Guide, 2009, p. 4, la http://www.bajr.org/Documents/23Templates.pdf

Harris, E. C., Principles of Archaeological Stratigraphy, 2nd Edition, Academic Press: London
and San Diego, 1989

László, Attila, Introducere în arheologie, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006

***
Stratigraphy and the single context planning system în Archaeology site manual, Museum of
London, Archaeology Service, 1994

13