MOTTO ”În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate...ceva anume, la bătrţneţe...nimic.

”
L.N.Tolstoi
1.Omul în decursul vieţii este supus unor transformări, schimbări de ordin cantitativ şi calitativ,
reunite sub termenul general de dezvoltare.
În funcţie de nivelul la care se produc aceste modificări se disting trei tipuri de dezvoltare:
a) dezvoltarea biologică ( schimbările fizice, morfologice şi biochimice ale organismului).
b) dezvoltarea psihică (vizează apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi
însuşirilor psihice în conformitate cu normele şi cerinţele de vârstă).
c) dezvotarea socială (ţine de reglarae conduitelor individului în conformitate cu regulile impuse
de grupul social)
Pentru a reflecta esenţa noţiunii de dezvoltare psihică, psihologii abordează trei probleme:
1. Prima problemă este generată de locul pe care âl ocupă omul în erarhia
evoluţiei.Aceasta este o problemă ce ţine de raportul dintre ereditate şi mediul social în
dezvoltarea psihică a omului.
Psihologii au ajuns la concluzia că în dezvoltarea psihică a omului la diferite etape ale vieţii
pondera influienţei eredităţii sau a mediului social este diferită.
2. Problema relaţiei dintre maturitatea fiziologică şi psihofizilogică a organelor de simţ şi
centrelor nervoase pe de o parte şi nivelul dezvoltării anumitor funcţii psihice pe de altă
parte. Psihologii au demonstrat că pentru anumite funcţii psihice este esenţială
dezvoltarea anumitor organe de simţ şi anumitor centre nervoase.
3. Problema relaţiei dintre procesul educaţional şi nivelul dezvoltării intelectuale a
individului.Între acestea două există o legătură dialectică şi pur individuală.
Analiza multiplă a acestui concept( de dezvoltare) a adus la aceea că psihologii au elaborat
trei accepţiuni de dezvoltare din âmbinarea cărora se poate obţine înţelegerea deplină a acestui
concept:
I accepţiune – conform ei dezvoltarea psihică este procesul ce se desfăşoară ca un lanţ
continuu de transformări ascendente, exprimate în treceri progresive de la niveluri psihice
primare, slab diferenţiate şi slab specializate la niveluri psihice superioare
II accepţiune- conform acesteia dezvoltarea psihică este procesul dialectic de formare a unor
seturi de procese, însuşiri, funcţii psihice noi, noi structuri funcţionale ce diferenţiază
comportamentele umane ducînd la o mai bună adaptare.
 III accepţiune- dezvoltarea psihică este procesul ce semnifică devenirea continuă a structurilor
psiho-comportamentale.
Sinteza: Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri ,
procese, funcţii, şi structuri psiho-comportamentale în vederea amplificării adaptării individului.

2. În ceea ce priveşte conceptul de dezvoltare, de-a lungul istoriei s-au conturat patru platforme
ştiinţifice distincte ce tratează conceptul dat:
a) Biogenetică
b) Sociogenetică ( rolul âl deţine factorul social)
c) Teoria convergenţei factorilor dezvoltării ( începe în anii ’30 ai sec.XX)
d) Interacţionistă ( către anii ’50 ai sec. XX)
În viziunea acestor teorii rezolvarea problemei conceptului de dezvoltare depinde de faptul
care factor este esenţial în dezvoltarea individului.
Psihologii consideră că dezvoltarea individului este un rezultat al influenţei interacţioniste a
următorilor factori:
- ereditatea
- mediul social
- procesul educaţional
- activitatea proprie a individului: dorinţa individului, motivaţia acestuia etc.
Dezvoltarea psihică este un proces mixt, bidimensiomal. După provenienţă şi conţinut,
externă. Internă prin premisă şi mod de realizare.
Ereditatea este proprietatea organismului viu de a transmite urmaşilor caracteristicile
dobîndite de-a lungul filogenezei.
Pentru evoluţia vieţii este de importanţă capitală faptul ca fiecare nouă generaţie să
beneficieze de achiziţiile anterioare şi să le dezvolte în continuare.
Mediul reprezintă totalitatea influenţelor şi acţiunilor materiale şi spirituale, organizate şi
spontane, naturale şi culturale, conştiente şi involuntare ce constituie spaţiul de viaţă al fiecărei
fiinţe.
Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de mediu profesional,
rezidenţial şi chiar de cel continental.
Educaţia un ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentate ştiinţific şi utilizate conştient în
procesul de formare a copilului ca personalitate. Caracterul conştient, sistematic, în perspectiva
unor finalităţi deosebeşte educaţia de ceilalţi factori.

3. Dezvoltarea psihică a omului este determinată de influenţa mai multor factori, cauze, condiţii
şi legităţi. Ea se caracterizează prin următoarele particularităţi:
1) este o formaţiune ontogenetică, ce aparţine unui singur om ,deoarece presupune
caracteristici psiho-fizilogice complexe ce se manifestă pe parcursul vieţii unui individ şi âi
determină nivelul realizării lui.
2) Dezvoltarea psihică a omului spre deosebire de cea a animalului se deosebeşte prin faptul
că reiese din specificul omului ca fiinţă vie. Acest specific se reduce la trei caracteristici
esenţiale:
a)omul este fiinţa activă, dar nu un obiect;
b)omul fiind o fiinţă socială ce există graţie schimbului de experienţă face ca una şi aceeaşi
influenţă socială să provoace formarea diferitor experienţe la diferiţi oameni;
c)omul este o fiinţă activă,vizavi de dezvoltarea sa fizică.
Pentru a surprinde mai bine esenţa conceptului de dezvoltare în psihologie se diferenţiază
câteva poziţii metodologice esenţiale:
1. Premisa dezvoltării psihice
2. Condiţia dezvoltării psihice
3. Cauza dezvoltării psihice
4. Forţa motrică a dezvoltării psihice
5. Legităţile dezvoltării psihice
6. Periodizarea dezvoltării psihice
1. Premisa o constituie ereditatea sau particularităţile congenitale ale omului. Ereditatea
determină normalitatea psihică a omului.
2. Condiţia dezvoltării psihice normale a omului o constituie comunicarea permanentă cu
mediul social, aflarea în cadrul mediului social.
3. Cauza dezvoltării psihice o constituie activitatea proprie socială specifică a omului.
Această activitate proprie presupune:
a) dorinţa omului de a se include în activitate
 b) gătinţa omului de a sacrifica timp şi energie pentru această activitate
c) presupune activitatea de instruire şi autoinstruire organizată şi dirijată, aceasta
depinde de stimularea individului de către societate.
4. Forţele motrice reprezintă lupta sau contradicţia ce poate fi de trei feluri:
a) contradicţia dintre cerinţele sociale crescînde pe de o parte şi nivelul posibilităţilor
psihice a omului pe de altă parte;
b) contradicţia dintre necesităţile noi apărute la om în cadrul activităţii pe de o parte şi
nivelul dezvoltării funcţiilor psihice pe de altă parte;
c) contadicţia dintre posibilităţile psihice şi fizice crescînde ale individului pe de o
parte şi conţinutul , formele de activitate în care este inclus ,pe de altă parte.
5. În cadrul psihologiei se consideră că există trei legi ce definesc conţinutul şi traiectoria
dezvoltării psihice a unui individ:
1 Legea dezvoltării psihice inegale a individului— la fiecare treaptă de vârstă funcţiile
psihice a unui individ se află la diferite nivele de dezvoltare.Pentru a consemna aceste nivele în
psihologie a fost introdus termenul de vârstă senzitivă – perioada de vârstă ce creează condiţii
psiho-fiziologice şi psihologice optimale pentru dezvoltarea unor anumitor funcţii psihice.
2 Legea integrării psihicului— conform acesteia înaintarea omului în vârstă duce la
interacţionarea funcţiilor psihice ce provoacă formarea omului ca un sistem unic,
interdependent.Psihicul omului matur se deosebeşte prin:integritate, unitate, stabilitate,
interconexiunea unei însuşiri în totalitatea altor însuşiri.
3 Legea compensării— conform acestei legităţi sistemul psihic umanfiind unsistem plastic în
cazul unei subdezvoltări unei funcţii psihice favorizează supradezvoltarea altei funcţii psihice.
6. Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi
copiii, au fost denumite stadii ale dezvoltării. Acestea se succed unele după altele.
Pornind de la modalitatea de manifestare psihică a omului pe parcursul vieţii psihologii au
âmpărţit procesul dezvoltării în stadii.Aceste perioade au fost elaborate pornind de la âmpărţirea
vieţii omului în trei vârste( realizate în cadrul ştiinţelor bilogice):
a) 1-24 ani
b) 25-65 ani
c) 65 ...ani
 Psihologii în periodizarea dezvoltării psihice au pornit de aceste trei trepte biologice, dar şi
de la trei vârste ce se manifestă sub aspect psihic, adică fiecare persoană se caracterizează prin
câteva vârste:
1) cronologică;
2) biologică- reflectă gradul de uzură a organismului;
3) vârsta psihologică- reflectă imaginea proprie a individului vizava de vârsta pe care ei o
au.
În evoluţia omului se deosebesc 2 etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere pînă la moarte. Această etapă cuprinde 3 cicluri:
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria,
pubertatea şi adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.
Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât în această
perioadă (0 – 10 ani) se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea, se
elaborează structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, voliţional, se pun bazele
viitoarei personalităţi.
În acest ciclu se dobîndesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei umane, se
încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.
Ciclul respectiv are următoarele stadii:
- stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-
motorii (J.Piaget);
- stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele
autodeplasării şi ale însuşirii mecanismelor verbale;
- stadiul preşcolarităţii (3 – 6 /7ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”.
Încep să se contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;
- stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10/11 ani). Se dobîndesc instrumentele
intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinţe şi
interese dobîndite, interiorizate;
- stadiul preadolescenţei 10/11– 14/15 are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a
conştiinţei de sine. Este perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se
prelungesc, adeseori şi în adolescenţă;
 - stadiul adolescenţei (14/15 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de sine;
- stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi
psihice. Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii.

2. Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”.
Cuprinde substadiile:
- stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare plenară a
funcţiilor şi caracteristicilor psihice;
- stadiul adult cu:
- vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);
- vârsta adultă medie (45 – 54 ani);
- vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).

Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe (critică evaluativă, de rezolvare şi creare de

probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale, mediată de
necesitatea „învăţării permanente”.
4. Dezvoltarea intelectuală este un sistem complex, dinamic, de acumulări cantitative şi
schimbări calitative survenite în intelectul omului ce sunt provocate de înaintarea omului în
vârstă, acumularea de experienţă, cunoştinţe, precum şi de condiţiile social istorice concrete în
care trăieşte şi se dezvoltă individul.
În componenţa dezvoltării intelectuale psihologii includ trei elemente :
1) Volumul de cunoştinţe acumulat de om în diferite direcţii de cunoaştere.
2) Aptitudinile instructive ale omului.
3) Calităţile intelectuale ale omului.
Volumul de cunoştinţe este considerat o premiză a dezvoltării intelectuale a omului pe cale
ascendentă.
Nu cunoştinţele ca atare determină dezvoltarea intelectuală, ci doar unele elemente ale lor.
Cunoştinţele constau din două părţi constitutive:
- partea semantică
- partea operaţională( este acea parte ce include căile prin intermediul cărora
omul descoperă/cunoaşte).
 Partea semantică contribuie doar la âmbogăţirea memoriei. Pe cînd cea operaţională
contribuie la dezvoltarea gîndirii limbajului, imaginaţiei şi la dezvoltarea psihică generală a
omului.
O persoană poate poseda două feluri de cunoştinţe:
1. formale- cele acumulate la nivelul părţii semantice şi pot fi aplicate într-un domeniu/sferă
îngustă de activitate
2. neformale- se acumulează la nivelul părţii operaţionale, presupun un grad înalt de activism
al omului;pe care le putem acumula pe parcursul întregii vieţi.
Aptitudinile instructive formează sistemul de însuşiri psihice individuale ale omului ce
corespund exigenţilor activităţii de învăţare şi care asigură atingerea scopului
intelectual.Aptitudinile instructive au în componenţa sa elementul ereditar şi elementul
acumulat.
Aptitudinele instructive pot fi de două feluri :
a) generale
a) speciale
Cele generale cuprind ansamblul de aptitudini ce-i permit omului să însuşească relativ uşor
cunoştinţe din diferite domenii, atingînd parametri înalţi de dezvoltare intelectuală.
Cele speciale sunt acele aptitudini ce asigură succesul în însuşirea cunoştinţelor într-un
anumit domeniu al cunoaşterii în timp ce către alte domenii, omul poate să dea dovadă de lipsă
de aptitudini.
Calităţile intelectuale presupun acele calităţi ale intelectului ce se formează şi se dezvoltă pe
parcursul procesului de instruire. Ele reflectă calitatea gîndirii omului.
Din cele 150 de calităţi intelectuale Ghilford consideră că câteva au rol de calităţi pilon :
- flexibilitatea
- fluiditatea
- capacitatea de redefinire
- originalitatea
- viteza gîndirii
- simţul critic
Flexibilitatea este acea calitate a gîndirii ce permite omului să modifice rapid direcţia de
mişcare a gîndirii găsind soluţii agreabile la diverse probleme.
 Fluiditatea este capacitatea gîndirii de a elabora într-o singură unitate de timp, cât mai multe
asociaţii de a prezenta le adresa unui cuvînt stimul cât mai multe sinonime, antonome.Fluiditatea
poate fi de două feluri :
- verbală (presupune elaborarea caracteristicilor verbale)
- bazată pe emiterea de idei (presupune elaborarea mai multor idei în cadrul unui singur
siologism)
Capacitatea de redefinire este o capacitate a gîndirii ce permite omului să-şi reconstituie
viziunile vizavi de calităţile, însuşirile unor obiecte, ce ţin de modul de utilizare a acestora.
Originalitatea este capacitatea omului de a produce idei noi, utile într-un anumit mediu de
activitate.