psihologia dezvoltării umane

UEM reșița
2018-2019
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII UMANE

I) ASPECTE INTRODUCTIVE
Psihologia nu este o singură ştiinţă, ci un sistem de discipline care studiază sistemul
psiho-comportamental uman.
Psihologia dezvoltării umane (cu alţi termeni: dezvoltare umană, psihologia
developmentala sau psihologia vârstelor) este o ramură a psihologiei care studiază
particularităţile psihice ale fiecărei etape de vârstă, în relaţie cu factorii biologici şi sociali
care le influenţează (Munteanu, 2009).
Psihologia dezvoltării umane are două obiective:
a) a descrie modul în care se dezvolta din punct de vedere psihologic indivizii umani,
cum se schimbă ei pe parcursul vieţii;
b) a explica dezvoltarea punând în evidenţă factorii biologici şi sociali care determină
aceste schimbări. (după Seamon şi Kenrick, 1992, p. 378).
Psihologia dezvoltării studiază evoluţia psihicului normal, sănătos. Problemele
patologice sunt studiate de alte ramuri ale psihologiei, de ex.:
a) psihopedagogia specială – studiază problemele psihologice şi pedagogice ale
persoanelor nevăzătoare, surde, hipoacuzice, retardate mental etc.;
b) psihologia medicală - studiază problemele psihice ale bolnavului somatic;
c) psihopatologia - studiază tulburările activităţii psihice.
Psihologia vârstelor are mai multe subramuri ca de ex. psihologia copilului,
adolescentului, adultului, a persoanelor de vârsta a treia (gerontopsihologia), psihologia
sugarului, antepreşcolarului etc.

Caracteristici specifice dezvoltării umane

Există două categorii de procese care determină modificări în dezvoltare: procese
programate  biologic (genetic) și procese datorate interacțiunii mediului.
Dezvoltarea poate fi fizică, aceasta influențând și viața interioară a
individului, cognitivă (percepție, învățare, memorie, raționament, limbaj etc) și psihosocială
(personalitate, emoții, relații cu ceilalți).

Divergențe specifice psihologiei dezvoltării

a) Ereditate – Mediu. Aceasta se referă la cât contează ereditatea (genotipul) și cât
contează mediul în care se dezvoltă o persoană. Teoriile extreme susțin fie mediul
ca factor exclusiv (behavioursimul) fie componenta genetică (teoriile etologice).
Acestea sunt însă depășite, astăzi existând un relativ consens în ideea că există
o  interacțiune a celor două componente, astfel încât nu poate fi exclusă nici una.
Controversa actuală este însă în ce măsură contribuie fiecare.
b) Continuitate – Discontinuitate. Adepții primeia susțin ideea unei dezvoltări
graduale și neîntrerupte (de exemplu behaviourismul), în timp ce susținătorii
discontinuității afirmă existența unor stadii distincte, care implică pe lângă

Pagina 1 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
modificările cantitative și unele calitative. Unii sunt de părere că cei mici cresc
uneori în mod continuu iar alteori în mod discontinuu.
c) Deficit – Diferență. Aceasta este problema existenței sau nu a
unui pattern universal pentru dezvoltare. Avocații deficitelor s-au străduit să
stabilească standarde și bareme pentru orice. Ideea diferențelor și a căilor
alternative de dezvoltare s-a răspândit cel mai mult în ultimul timp. Aceasta
consideră unicitatea fiecărui copil, familie, cultură.

Etapele dezvoltării umane (Munteanu, 2009).

a) Perioada prenatală. Aceasta se întinde de la concepție până la naștere. Se
formează structura fundamentală a corpului. În acestă
perioadă vulnerabilitatea organismului la factorii de mediu este foarte mare.
b) Perioada de nou născut și sugar. Perioadă ce este cuprinsă între 0 și 1 an. Are loc
o creștere rapidă a abilităților motorii. Sfârșitul perioadei este marcată de
dezvoltarea atașamentului față de părinți. Există capacitatea
de învățare și memorare.
c) Copilăria timpurie. Se desfășoară de la 1 la 3 ani. Se conturează conștiința
propriei persoane. Apare limbajul.
d) Vârsta preșcolară. Între 3 și 6 ani sporește forța fizică a copilului și
apar independența și autocontrolul, iar comportamentul
este egocentric. Creativitatea și imaginația sunt mai dezvoltate.
e) Vârsta școlară mică. În perioada de 6/7 până la 10/11 ani prietenii devin foarte
importanți pentru copil. Apare gândirea logică concretă. Abilitățile lingvistice
și metamoria se îmbunătățesc. Creșterea fizică este încetinită.
f) Preadolescența – pubertatea. Începe la 10/11 ani și durează până la 14/15 ani.
Pregnante sunt modificările fizice rapide și profunde, mai ales datorate
schimbărilor la nivelul hormonal. Organismul atinge maturitatea sexuală.
g) Adolescența. Se derulează între 14/15 și 20 de ani. Punctul central este căutarea
propriei identități, dar apare și capacitatea de a gândi abstract..
h) Vârsta adultă tânără. Între 20 și 40 de ani deciziile legate de viața intimă a
persoanei sunt în primplan. Sănătatea fizică atinge maximul, pentru că apoi să se
degradeze lent. Abilitățile intelectuale capătă noi dimensiuni și sunt valorificate
mai ales în viața profesională.
i) Vârsta de mijloc. Căutarea sensului propriei vieți devine centrală între 40 și 65 de
ani. Se deteriorează sănătatea fizică și au loc modificări hormonale. Abilitățile
de rezolvare de probleme practice sunt optime, fiind recunoscute de unii
ca înțelepciune.
j) Vârsta adultă târzie. După 65 de ani majoritatea persoanelor sunt încă sănătoase
și active, însă sănătatea se degradează în timp- dar apar strategii alternative de
adaptare. Definirea scopului vieții este temă de maximă importanță în acestă
perioadă.

Pagina 2 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019

II) STADIILE  DEZVOLTĂRII  PSIHICE. TEORIILE DEZVOLTĂRII

STADIALE
 
1. Conceptul de dezvoltare
Psihologia defineşte dezvoltarea, ca fiind întregul traseu ontogenetic al unui individ
de la naştere până la moarte, incluzând totodată, modurile în care diferite aspecte ale
funcţionarii umane evoluează şi se transformă pe parcursul vieţii. Procesele care generează
aceste modificări sunt deopotrivă, procese programate biologic şi procese rezultate din
interacţiunea individului cu mediul. Palierele pe care se desfăşoară dezvoltarea organismului
uman sunt:
a) Dezvoltarea fizică -  puternic influenţată de alimentaţie şi de îngrijirea sănătăţii. Ea
include modificările de lungime şi greutate ale corpului și ale segmentelor acestuia,
modificările inimii, dar şi a altor organe interne, ale scheletului şi ale musculaturii,
cu implicaţii directe asupra abilitaţilor motorii ale subiectului; modificările structurii
şi funcţiei creierului generate atât de factorii genetici cât şi de stimularea sau
deprivarea senzorială, din mediul în care creşte copilul în primii ani de viaţă.
Modificările menţionate au o influenţă majoră asupra dezvoltaarii intelectului şi
asupra formării personalităţii individului;
b) Dezvoltarea cognitivă - implica modificările care au loc în ceea ce priveşte
percepţia, învăţarea, memoria, raţionamentul şi limbajul. Funcţionarea cognitivă este
în mod obişnuit însoţită de operaţii metacognitive (reflecţie asupra gândirii) prin
care se reglează învăţarea şi performanţă;
c) Dezvoltarea psihosocială - cuprinde modificările legate de personalitate, emoţii şi
relaţii ale individului cu ceilalţi.

2. Caracteristicile dezvoltării psihice

            După Tinca Crețu (Munteanu, 2009), dezvoltarea psihică presupune acţiunea optimă a
celor trei factori fundamentali (ereditatea, mediul, educația), dar şi a altora,
numiți complementari. Dezvoltarea psihică nu este nici predeterminata ereditar şi nici impusă
din afară, ci este rezultatul unor interdependente, interacţiuni şi interinfluente complexe şi de
durată, intre factorii amintiţi. De aceea, exista o serie de particularităţi ale dezvoltării psihice,
care o deosebesc de alte fenomene ale dezvoltării din lumea vie. Dintre acestea, cele mai
importante sunt următoarele:
            A. Dezvoltarea psihică are, în ansamblu, o direcţie calitativ - ascendenta şi nu doar o
desfăşurare lineară, simplă, constantă şi total previzibilă. H. Wallon, spune că orice individ,
are o evoluție ”în spirală”, presupunad înaintări şi reveniri de la niveluri mai înalte, asupra a
ceea ce s-a consolidat. De asemenea,  pot fi întâlnite:
a) stagnări aparenţe (care sunt de fapt acumulări cantitative);
b) regresii, adică întoarceri temporare la conduite inferioare dar mai bine consolidate;
c) crize de dezvoltare  care înseamnă generarea de tensiuni psihice interne foarte
puternice ce duc la înlăturarea atitudinilor şi a comportamentelor care nu mai
corespund cerințelor sociale şi crearea unei disponibilităţi sporite pentru altele, noi,
dezirabile:

Pagina 3 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
d) raportul vârstă fizică – vârstă psihică.
            B. Dezvoltarea psihică este individuală, personală, adică ea prezintă o serie de
caracteristici comune tuturor oamenilor, dar şi aspecte şi traiectorii specifice fiecăruia. O
asemenea caracteristică a dezvoltării psihice se explică prin:
            a) existenţa unui genom unic pentru fiecare persoană;
            b) existența unor variaţii în interacţiunea celor trei factori fundamentali;
            c) intervenţia unor evenimente de viaţă, care conturează un drum al dezvoltării,
propriu fiecăruia (contextul vieții individuale).
            C. Dezvoltarea psihică este sistemică, adică producerea unei schimbări nu rămâne
izolată, ci influenţează organizarea psihică de ansamblu. De exemplu, apariţia, în cursul
prescolaritatii a reglajului voluntar (a autocontrolului, stăpânirii de sine), produce schimbări
calitative în întreaga viaţă psihică a acestuia.
            D. Dezvoltarea psihică este stadiala, pe parcursul vieţii se pot constata transformări
calitative şi cantitative corelate, care diferenţiază un interval al vieţii de un altul. Putem astfel
identifica mai multe stadii care pe de o parte, se diferenţiază între ele, iar pe de altă parte, au
legături unele cu altele, asigurând astfel o anumită continuitate a fenomenelor de dezvoltare.

3. Stadiile  dezvoltării  psihice. Noţiunea de stadiu. Particularităţi psihosociale de

vârstă şi individuale
Teoria dezvoltării stadiale  considera că, în anumite momente ale vieţii individului
apar schimbări cantitative şi calitative majore, crescând complexitatea organizării sistemelor
şi subsistemelor organismului, într-un mod logic şi coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute în
literatura de specialitate drept constructe ale dezvoltării, gândite în legătură cu fiinţa umană
considerată global, d.p.d.v. bio-psiho-socio-cultural.
Definiţie: stadiul de dezvoltare este delimitarea în timp a apariţiei şi consolidării
unor particularităţi şi a unui nivel de organizare a componentelor intelectuale, afective,
volitive şi de personalitate.
În cursul unui stadiu se petrec fenomene de creştere (schimbări cantitative) şi
maturizare (schimbări calitative optime pentru acel stadiu) în plan fizic, psihic şi psihosocial.
Fiecare stadiu se diferenţiază de un altul prin particularităţile
psihologice caracteristice şi prin profilul psihologic (modul de interacţiune dintre acestea)
specific lui. Dar pentru că  dezvoltarea psihică este individuală, personală, se pot constata
şi particularităţi psihologice individuale şi un profil psihologic individual. Particularităţile de
stadiu şi cele individuale trebuie respectate atunci când se proiectează şi desfăşoară activităţile
instructiv-educative cu copiii de diferite vârste.
Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci întotdeauna un stadiu îl pregăteşte pe cel ce
va urma, şi acesta din urmă continua dezvoltarea unor achiziţii anterioare şi le reorganizează
al un nivel mai înalt. Pornind de la observații sistematice realizate într-un cadru științific,  J.
Piaget a descoperit legea succesiunii necesare, a stadiilor dezvoltării psihice. Conform acestei
legi, stadiile nu pot fi nici inversate, nici omise, dar în anumite condiţii poate fi accelerată
desfăşurarea lor.
Prin stadiu (etapa sau perioadă) se mai înţelege un interval de vârstă, în care
majoritatea persoanelor au însuşiri psiho-comportamentale asemănătoare.

Pagina 4 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
Trăsăturile psiho-sociale care caracterizează majoritatea persoanelor care se afla în
aceeaşi etapă se numesc particularităţi psiho-sociale de vârstă. Acestea se stabilesc statistic.
În funcţie de aceste particularităţi de vârstă se poate determina dacă o persoană se încadrează
în limitele medii, depăşeşte media în sens pozitiv sau este retardată.
De ex. adolescenţii au anumite particularităţi afective. Adolescenţii imaturi sunt cei
care au o dezvoltare afectivă similară cu cea a copiilor de 12-13 ani. Unii adolescenţi,
dimpotrivă, au însuşiri afective care îi apropie de cei adulţi (sunt maturizaţi afectiv, înainte de
vreme).
Particularităţile psihice individuale la care s-a făcut deja referire, (particularităţile
temperamentale, motivaţionale, aptitudinale, afective s.a.) dau aspectul caracteristic al
persoanei. Unele dintre aceste însuşiri pot depăşi semnificativ valorile medii, în sens pozitiv
sau negativ:
·       dacă este vorba despre inteligenţa, creativitate, aptitudini artistice sau
sportive,  persoană poate fi supradotata, respectiv subdotata;
·       dacă este vorba despre însuşiri temperamentale, afectiv-motivationale sau de
voinţa care, deşi sunt mai pronunţate, nu afectează negativ adaptarea individului la
mediu, vorbim despre personalităţi accentuate. Acestea   se includ în limitele
normalităţii. Dacă influenţează negativ integrarea socială sau creează stări afective
neplăcute (anxietate, depresie, fobii, etc.),
atunci personalitatea devine patologică.
Stadialitatea este prezenta atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice,
situaţie în care vorbim despre stadii genetice, cât şi în perspectiva transversală, atunci când se
urmăreşte unitatea diverselor aspecte ale vieţii psihice într-o etapă anume. În acest din urmă
caz vorbim despre stadii de vârstă. Stadiul genetic vizează reuniunea unui ansamblu de
condiţii, stadiul de vârsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.
Câteva caracteristici ale dezvoltării stadiale, sunt:
-        stadiile se disting prin modificări calitative, individul realizând “mai mult”şi “în alt
mod”decât în stadiul anterior;
-        tranziţia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapidă, în cazul anumitor
funcţii (spre ex. creşterea în înălţime în perioada adolescenţei) sau lentă, în cazul funcţiilor
mai complexe;
-        trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizează cu un consum mare
de energie (Brazelton, Sparrow după A. Muntean), în detrimentul unor achiziţii anterioare,
care pot regresa pentru o scurtă perioadă de timp;
-        achiziţiile în diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltării
individului se succed logic, într-o anumită ordine, ireversibilă, astfel încât, schimbările
care apar pe un anumit segment al dezvoltării se canalizează (adâncesc) şi se
consolidează în timp;
-        stadiul celor mai intense schimbări este copilăria (şi mai ales copilăria mică, de
la 0 la 3 ani), în care ritmul achiziţiilor realizate în diferite planuri este deosebit de alert. Din
acest motiv, psihologia dezvoltării a fost considerată multă vreme o psihologie a copilului,
această etapă de vârsta fiind segmentul cel mai bine reprezentat informaţional şi cel mai
intens cercetat;

Pagina 5 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
-        dezvoltarea umană poate fi atât continua, cât şi discontinua, pe parcursul vieţii
individului existând atât perioade optime, cât şi perioade sensibile sau critice, în care
organizarea unui sistem are o vulnerabilitate maximă la stres. Perioadele sensibile, mai mult
sau mai puţin precizate, pot apărea în cursul achiziţiilor comportamentale ale individului
(sociale, de ataşament, sau cognitive, emoţionale, de comunicare, etc.), influenţând
dezvoltarea ulterioară a acestuia;
-        există anumite limite între care dezvoltarea unui proces/funcţie/capacitate
poate fi stimulată, tot aşa cum, anumite pierderi apărute în dezvoltare, pot fi recuperate
sau compensate ulterior;
-        stadiile nu sunt “obligatorii” pentru fiecare individ, iar vârsta la care o
persoană trece printr-un anumit stadiu nu este predeterminată. Cu alte cuvinte,
dezvoltarea parcurge un drum individual  influenţat în mare măsură ereditar.

4. Etapele dezvoltării inteligenţei după J. Piaget

      Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansată de către Jean Piaget, în
anul 1953.  Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai influent psiholog în
domeniul psihologiei dezvoltării din secolul XX. Piaget a considerat inteligenta ca pe o formă
de dezvoltare, prin intermediul interacţiunii cu mediul. Copilul fiind activ, acţionează
continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acţiunea sa. Când se gândeşte,
copilul efectuează operaţii mintale. O operaţie reprezintă orice set de acţiuni care produce un
efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în
procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.
            O schemă conţine toate ideile, amintirile, capacităţile şi
asocierile legate de un anumit set de operaţii asupra mediului. Piaget
considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul construirii şi
dezvoltării de scheme noi şi al extinderii celor existente, astfel încât să
se aplice la un domeniu mai vast. Pe măsură ce creşte şi
interacţionează cu mediul, copilul îşi dezvoltă şi îşi modifica schemele
în mod continuu.
                  O schemă este o structură pe care o utilizăm ca fir
director în comportamentul nostru.   Nu percepem fiecare lucru nou
din viaţa noastră ca fiind la fel de nou în fiecare zi, ci facem apel la
experienţele şi capacităţile dobândite anterior pentru a şti ce trebuie
să facem. Piaget considera că procesul gândirii a luat naştere ca
rezultat al evenimentelor neaşteptate. Prin asta, el înţelegea că, atunci
când suntem capabili să apelăm la schemele preexistente fără nici o
problemă, nu ne mai gândim prea mult la evenimentul în curs. Noua
uzanţa ar fi în afara a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate
al schemelor noastre preexistente, deci ar trebui să se modifice atât
comportamentul obişnuit, cât şi schemele.
           
            Piaget a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea
intelectuală. Astfel, stadiile dezvoltării inteligenței copilului propuse de Piaget sunt:

Pagina 6 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
            1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul experimentează lumea
prin percepţii imediate şi prin activitate fizică, fără o gândire aşa cum o cunosc adulţii.
Gândirea copilului este dominată de principiul „aici şi acum”. De exemplu, până la vârsta de 8
luni nici un copil nu deţine conceptul de permanentă a obiectelor. Până atunci tot ceea ce se
afla în afara câmpului vizual se afla în afara minţii lui, adică copilul nu va încerca să se uite
după un obiect vizibil anterior care este plasat în afara câmpului vizual.
            2. Stadiul preoperational (2-7 ani). În perioada preoperationala pot fi percepute cel
mai clar diferenţele intre gândirea copiilor şi gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care
se dezvolta limbajul şi Piaget considera că utilizarea limbajului de către copil demonstrează o
reduce treptată a egocentrismului.
La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conştientă
redusă a necesitaţilor ascultătorului, dar, treptat devine conştient că,
utilizând limbajul pentru comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în
vederea unei interacţiuni, în loc să îşi exprime pur şi simplu gândurile.
În această perioadă copilul îşi dezvoltă capacitatea de descentrare, de
adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci când se
gândeşte la diferite probleme, copilul are şi o tendinţă de centrare,
concentrându-se asupra esenţei problemei şi ignorând alţi factori. Un
exemplu este lipsa reflexivităţii: la această vârstă, copiilor le este
foarte greu să vadă operaţiile ca fiind reversibile. De exemplu, un
copil ar putea învăţa că 3x3=9, dar nu ar fi capabil să ajungă, de aici,
la concluzia că 9=3x3; sau copilul poate admite că are un tată, dar nu
este capabil să admită că şi tatăl său are un copil. Deşi o operaţie este
inversul celeilalte, copilul are tendinţa să se concentreze asupra unei
lături a problemei şi îi este greu să vadă o altă latură.
            Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat în perioada
preoperationala, de a înţelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasă dintre
părţile teoriei lui Piaget. Prin conservare înţelegem că un obiect îşi poate modifica formă sau
aspectul, păstrându-şi totuşi aceeaşi masă sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra
conservării. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucăţi de plastilina, transformate
din bile în forme alungite, sau apă colorată, turnata dintr-un pahar larg şi mic, într-unul înalt şi
subţire. De fiecare dată, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificării,
ignorându-le pe cele asociate, care indicau faptul că volumul sau cantitatea a rămas aceeaşi.
            Principala sarcină a perioadei preoperationale este de a pregăti copilul pentru
perioadele ulterioare şi, în acest scop, copilul învaţa tot timpul din ce în ce mai multe despre
mediu. La sfârşitul perioadei preoperationale, copilul este dotat destul de bine cu scheme
adecvate pentru a face faţă principalelor provocări din mediul său.
            3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani).  Începând cu această perioadă copilul nu
mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele şi evenimentele şi din punctul de
vedere al celorlalţi. În această perioadă, gândirea copilului începe să fie asemănătoare cu cea a
adultului, dar copilul are totuşi dificultăţi în manipularea noţiunilor pur abstracte, pentru că
trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înţelege. Copiii aflaţi în această perioadă sunt
caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume: deseori ei adună
liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

Pagina 7 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
            4. Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate). Acest stadiu
marchează apariţia abilităţii de a gândi abstract fără a se bizui pe obiecte sau evenimente
concrete. El poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii) despre lume, le
testează ca un om de ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Copilul este capabil
să rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemica a mai multor propoziţii şi, în
acelaşi timp, să analizeze intercondiţionarea lor. Piaget considera că aceasta este cea mai
înaltă formă de gândire şi susţinea că, din acest moment, copilul îşi poate extinde cunoştinţele,
fără a mai fi împiedicat de egocentrism sau de alte asemenea restricţii.
Deşi stadiile de dezvoltare cognitivă identificate de Piaget sunt asociate cu perioade de
timp, ele diferă de la un individ la altul. Cercetările lui Piaget asupra cogniţiei, inteligenţei şi
dezvoltării morale conduc la câteva implicații educative:
1. copiii vor oferi explicaţii diferite asupra realităţii la diferite stadii de dezvoltare
cognitivă;
2. dezvoltarea cognitivă este facilitata prin oferta de activităţi şi situaţii care
angajează şi presupun adaptare (asimilare şi acomodare);
3. materialele de învăţare şi activităţile trebuie să includă nivelul motor şi mental
adecvat stadiului de dezvoltare şi să evite sarcini care depăşesc capabilităţile cognitive
curente;
4. utilizarea de metode de învăţare care implică subiectul învăţării şi prezintă o
provocare.
 
5. Stadiile dezvoltării morale în teoria lui L. Kohlberg
            Dezvoltarea morală este un aspect esenţial al socializării. Fiecare societate are regulile
sale morale, care orientează comportamentul membrilor săi în diferite situaţii. Prin procesul
de dezvoltare morală copilul interiorizează normele morale ale societăţii în care trăieşte,
învaţa ce este corect şi ce este greşit.
            Dezvoltarea morală a copilului a fost studiată de Piaget şi de Kohlberg. Ei au ajuns la
concluzia că dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copilului
(Seamon, Kenrick, 1992).
            Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morală, a prezentat subiecţilor de diferite vârste
povestiri care implicau câte o dilemă morală şi le-a cerut să arate cum ar fi soluţionat ei
problema. Analizând mii de răspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltării morale,
fiecare având câte două substadii. Aceste stadii sunt:
            1. Stadiul moralităţii preconventionale. În acest stadiu corectitudinea
comportamentului este apreciată în funcţie de consecinţele sale.
            a) în primul substadiu, care ţine până la vârsta de aproximativ 6 ani, copilul crede că
un comportament este moral dacă permite evitarea unei pedepse.
            b) copiii mai mari, până la aproximativ 12-13 ani, apreciază caracterul moral al unei
acţiuni tot în funcţie de consecinţele acţiunii, dar pentru ei este esenţial modul în care eşti
apreciat de cei din jur, recunoştinţa celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul că şi ei la
rândul lor te-ar putea ajuta în situaţii dificile.
            2. În stadiul moralităţii convenţionale devine importanta respectarea regulilor
sociale.

Pagina 8 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
            a) la începutul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind moral dacă
respecta convenţiile sociale şi evita dezaprobarea celorlalţi. Aprobarea sau dezaprobarea unui
comportament nu se realizează atât în funcţie de consecinţele comportamentului, cât în funcţie
de intenţiile subiectului.
            b) spre sfârşitul adolescenţei nu mai are o importantă aşa de mare aprobarea sau
dezaprobarea socială, devin mai importante respectarea legilor şi a ordinii sociale. Un
comportament este considerat moral, dacă prin el se respectă autoritatea şi sunt îndeplinite
datoriile faţă de familie, prieteni, ţară.
            3. Stadiul moralităţii postconventionale.
            a) cei care se afla în acest stadiu nu neagă rolul legilor şi normelor sociale, dar nici nu
le absolutizează; ei îşi dau seama că acestea sunt doar nişte instrumente necesare pentru buna
funcţionare a unei societăţi. Ei înţeleg că uneori, unele norme sau legi pot fi în contradicţie cu
bunele intenţii ale unei persoane.
            b) ultimul substadiu al dezvoltării morale ţine seama de cele mai importante principii
etice, ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la acest nivel se conduc după principii
morale proprii. Regulile pot fi respectate sau nu, în funcţie de concordanţă sau discordanta
fiecărei persoane,  cu aceste principii.
            Fiecare om trece prin aceste stadii în aceeaşi ordine, dar unii trec mai lent dintr-un
stadiu în altul, iar alţii mai rapid. Unii nu ajung niciodată în ultimul stadiu.
           
6. Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud
            Freud considera că psihicul uman este determinat de forţe motivaţionale inconştiente.
Conţinutul esenţial al inconştientului este instinctul sexual (libidoul). Acesta este izvorul
energiei psihice şi factorul motivaţional de bază al comportamentului uman. Freud a descris
stadiile de dezvoltare psihosexuala a copilului.
            În primul an de viaţă copilul se afla în faza orală în care activitatea erotică se exprimă
în cursul suptului şi mestecatului.
            De la 1 la 3 ani libidoul se concentrează asupra anusului şi copilul găseşte multă
plăcere în acţiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.
            De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descoperă diferenţele biologice dintre sexe.
Tot în această fază copilul îşi orientează libidoul în afara lui. Băiatul se simte atras de mama
(complexul Oedip) şi ar dori să elimine rivalul care este tatăl său. Dar el se teme că drept
pedeapsă va pierde organul genital. Această frică, numită complexul castrării, duce la
refularea iubirii pentru mama şi identificarea cu tatăl, ceea ce – în timp – va duce la preluarea
normelor morale ale acestuia. În mod asemănător fata se îndreaptă către tatăl său, dar frica de
dezaprobarea mamei duce la refularea acestor sentimente (complexul Electra).
            Între 7 şi 12 ani este faza de latenţă.
            După 12 ani, odată cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la părinţi şi
orientarea sa către alţi semeni. Acesta este stadiul genital.

7. Teoria dezvoltării psihosociale a lui E. H. Erikson

Pagina 9 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
             Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat teoriile lui
Freud. Erikson, analizând biografia a sutelor de pacienţi trataţi de el, a ajuns la concluzia că
premisă dezvoltării unei personalităţi sănătoase este rezolvarea conflictelor dintre individ şi
societate. El a identificat 8 stadii ale dezvoltării psihosociale. În fiecare stadiu individul se
confrunta cu un alt tip de conflict. De modul în care sunt rezolvate conflictele depinde
progresul individului.
            1. Primul stadiu, în primul an de viaţă, are la baza conflictul
încredere versus neîncredere, determinat de calitatea îngrijirii materne. Îngrijirea caldă,
echilibrată, calmă induce încredere, în timp ce îngrijirea dezordonată, capricioasă  duce la
instalarea neîncrederii, a suspiciunii, fricii. Aceste însuşiri (încrederea sau neîncrederea) se
integrează în inconştient şi devin trăsături de bază în relaţiile interpersonale pe care le
statornicește individul.
            2. Al doilea stadiu durează până la 3 ani. În această perioadă copilul învaţa să meargă,
să acţioneze singur şi să îşi controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel
dintre autonomie versus îndoială (cel din urmă fiind însoţit de sentimentul de ruşine datorat
incapacităţii copilului de a-și dobândi autonomia). Dacă copilul este încurajat să efectueze
singur diferite acţiuni mărunte, îşi dezvoltă autonomia. Dacă este criticat frecvent [pentru că
se loveşte, se murdăreşte, strica unele obiecte], atunci se va îndoi de capacitatea sa de a face
singur ceva şi devine excesiv de ruşinos/temător. Adeseori şi aceste însuşiri (autonomia,
încrederea în sine / îndoială, ruşinea) devin însuşiri fundamentale ale personalităţii.
            3. În al treilea stadiu, care durează până la 5 ani, conflictul de bază este cel
dintre iniţiativa versus vinovăţie. Copilul are tendinţa de a fi activ, de a se mişca tot timpul,
de a se juca, de a comunica cu cei din jur. Dacă iniţiativă să nu este îngrădită, ea va deveni o
caracteristică psihică. Dacă copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simţi vinovat.
Sentimentul vinovăţiei, subevaluarea sinelui, pot deveni însuşiri de personalitate.
            4. Stadiul al patrulea durează până la aproximativ 11 ani şi este caracterizat prin
conflictul sârguinţă versusinferioritate. În această perioadă copilul începe şcoala și i se
impun numeroase cerinţe, cărora reuşeşte să le facă faţă prin dezvoltarea hărniciei. Dacă nu
reuşeşte să facă faţă cerinţelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simţi incapabil
să facă faţă solicitărilor.
            5. Stadiul al cincilea are loc între 12-18 ani. În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul
dintre conştientizarea identităţii eului versus confuzia rolurilor. În această perioadă,
tânărul se integrează în diferite grupuri sociale care solicita interpretarea unei mari varietăţi de
roluri sociale. În relaţiile cu părinţii şi cu profesorii săi, trebuie să accepte regulile impuse de
aceştia; va trebui să colaboreze sau să rivalizeze cu colegii de şcoală sau din cluburile,
cercurile pe care le frecventează; va trebui să înveţe să coordoneze, să organizeze uneori
activitatea, să-şi domine colegii uneori – deci trebuie să înveţe să interpreteze diferite roluri.
Rolurile sunt contradictorii şi aceasta contradicţie trebuie rezolvată pe plan subiectiv. Tânărul
trebuie să îşi construiască acea identitate care să integreze, să sintetizeze, însuşirile solicitate
de toate aceste roluri. Eşecul formării identităţii ar putea duce la confuzia de roluri, care este
însoţită ulterior, de neîncredere în sine, sentimente de inferioritate, etc.
            În paralel cu întărirea identităţii eului, în această perioadă se intensifica încrederea în
sine, iniţiativa, autonomia şi scade frecventa comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ-
nonconformiste.

Pagina 10 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
            6. Cel de al şaselea stadiu are loc între aproximativ 18-35 ani şi este perioada tinereţii
şi începutul vârstei adulte. Conflictul caracteristic acestei perioade este cel
dintre intimitate versus izolare. În acest stadiu se stabilesc relaţii intime bazate pe iubire sau
prietenie. Eşecul realizării unor astfel de relaţii duce la izolare socială.
            7. Al şaptelea stadiu, intre 35-65 ani, este perioada adultă propriu-zisă. Conflictul
fundamental este cel dintre generativitate versus stagnare. Termenul “generativity” este un
termen creat de Erikson din noţiunile generozitate, generare şi exprima dorinţa individului de
a ajuta membrii propriei familii dar şi pe alţii, exprima preocuparea pentru generaţiile viitoare,
pentru progresul ţării sau chiar al umanităţii (atitudine prezenta la unii politicieni, oameni de
ştiinţă, artişti). Cei caracterizaţi prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Eşecul
generativitatii duce la egocentrism, pasivitate, rutina, stagnare în dezvoltarea personalităţii.
            8. Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în perioada bătrâneţii. Conflictul de
bază este cel dintre sentimentul realizării versus sentimentul disperării. Unii, atunci când
privesc în urmă și întocmesc un bilanț al vieții, sunt satisfăcuţi de realizările lor. Alţii sunt
nemulţumiţi, chiar disperaţi, deoarece conştientizează doar eşecurile şi oportunităţile pierdute.
            Marele merit al teoriei lui Erikson este acela că pune în evidenţă dezvoltarea Eului, de-
a lungul întregii vieţi.
           
8. Dezvoltarea copilului în teoria învăţării sociale
            Teoreticienii acestei abordări avansează ideea conform căreia, personalitatea sau
comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interacţiunii sociale, prin:
-        recompense şi pedepse,
-        imitare,
-        identificarea cu anumite modele de rol şi
-        conformarea la expectante.
În cursul dezvoltării copilului intra în joc toate procesele sociale: percepţia socială şi
înţelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate şi
comunicarea, atât verbală cât şi non-verbala.
            Primul contact al copilului cu lumea exterioară are loc în mare măsură, prin gesturile,
mimica şi vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea îi pot oferi copilului o
experienţă destul de variată: ridicarea şi strângerea în braţe sunt diferite de mesajul verbal, iar
zâmbetul la interacțiunea cu părinţii, este diferit de zâmbetul afişat de copil, atunci când este
gâdilat. Din această diversitate de comportamente pe care le manifestă părinţii (sau orice altă
persoană care are grijă de copil), acesta începe să îşi formeze cunoştinţele asupra lumii.
            După cum au arătat mulţi cercetători, în special Schaffer (1971), copilul are o tendinţă
mult mai puternică de a reacţiona la oameni, decât la alţi stimuli din mediul său, cum ar fi
licăririle de lumină sau zgomotele. La copil pare să existe o tendinţă de sociabilitate foarte
puternică şi foarte bine conturata, încă de la naștere.
            O altă modalitate importantă de interacţiune între adulţi şi copii este imitarea. S-a
dovedit că până şi copiii foarte mici imita expresiile mamelor lor, iar mamele afişează deseori
expresii faciale exagerate, atunci când le vorbesc copiilor. Stern (1977) a arătat ca bebeluşii
de câteva săptămâni se angajează în interacţiuni cu mamele lor, în care imita expresiile
acestora.
        

Pagina 11 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
            Plânsul poate fi de asemenea considerat o modalitate de
comunicare. Pentru un copil neajutorat locomotor acesta este o
strategie esenţială pentru supravieţuire. Mamele îşi dezvoltă adesea o
capacitate de înţelegere a plânsului copilului lor, diferenţiind situaţiile
în care copilul este flămând, are dureri sau este furios. Una din cele
mai importante variante de comunicare între mama şi copil, asupra
căreia s-au concentrat numeroşi cercetători, este contactul vizual.
Fitzgerald (1968) a constatat că dilatarea pupilelor, care este o cale
prin care semnalam inconştient afecţiunea faţă de alte persoane, este
un semnal pe care îl transmit şi copiii, mai ales faţă de părinţii lor,
începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl
afişează la vederea oricărei figuri. Acest aspect sugerează două
lucruri, mai întâi ca persoanele care interacţionează cu copilul vor
primi şi alte mesaje în afară de zâmbet, care le arata ca şi copilului îi
face plăcere interacţiunea, în al doilea rând se observă că pe la patru
luni copilul începe să aibă preferinţe în privinţa persoanelor din jurul
său.
            Așadar, se pare că natură foarte sociabilă a copiilor presupune o disponibilitate foarte
mare a acestora de a învăţa şi de a răspunde la influenţele sociale.
            Există trei modalităţi principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de
imitare şi identificare, prin educaţia directă, implicând pedepse şi recompense şi prin
transmiterea expectantelor sociale.
            Imitarea. Copilul observa şi imita persoanele din jurul său: copiii mici se joacă
adoptând roluri sociale şi imitând adulţii pe care i-au văzut în aceste roluri. Toate aceste
lucruri fac parte din procesul prin care copilul învaţa o gamă de comportamente pe care le
poate utiliza mai târziu.
            Imitarea este deseori descrisă drept o „scurtătură” în învăţare. Aceasta presupune
copierea unei anumite acţiuni sau a unui set de acţiuni şi permite copilului să dobândească o
serie de deprinderi fizice, rapid şi eficient. Prin imitare, copilul este capabil să înveţe mai mult
decât ar putea prin învăţarea directă.
            Identificarea. Este un proces care se realizează în două etape şi este implicat în
învăţarea bazată pe observaţie. Deseori, un copil va învaţă un stil mai general de
comportament asumându-şi un rol complet sau modelându-se după o altă persoană.
Identificarea are loc într-o perioadă mult mai mare de timp decât imitarea şi se crede că, în
mare măsură, învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen şi sex, are loc prin
procesul de identificare.
            Prezenta modelelor de rol este foarte importantă în
dezvoltare. În jurul copilului trebuie să existe oameni pe care acesta să
îi poată copia, ca să îşi poată forma o idee despre felul în care o fiinţă
umană reală se comportă într-un anumit rol social. Astfel de modele de
rol îi oferă copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un
comportament adecvat în viaţă. Bandura şi colaboratorii (1963) au
realizat o serie de experimente prin care au investigat imitarea la
copii. Aceştia au constatat că nu toate modelele au fost imitate în mod

Pagina 12 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
egal.  În principiu, copiii au imitat modelele pe care le-au considerat
similare lor, de exemplu pe cele de acelaşi sex.
                  Alţi cercetători au investigat felul în care stimulii pozitivi
(cum ar fi lauda sau încurajarea) pot influenţa învăţarea prin imitare.
Dacă o purtare agresivă a copilului este ignorată sau pedepsită de
către adulţi, atunci este mai puţin probabil că acesta să repete acest
comportament. Însa, acţiunile agresive care au consecinţe
satisfăcătoare pentru cel ce agresează, au o probabilitate mai mare de
a se repeta.
                  Mussen şi Rutherford (1963) au investigat efectele pe care
cordialitatea şi apropierea dintr-o relaţie le pot avea asupra
procesului de identificare. Au constatat că băieţii care au relaţii de
afecţiune calde cu taţii lor obţin, în principiu, scoruri mai mari la
testele de masculinitate decât băieţii a căror relaţie cu tatăl este mai
rezervată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru fete: cu cât relaţia cu
mamele lor este mai strânsă, cu atât mai puternică este identificarea
cu feminitatea.
            Autointarirea. Oamenii îşi definesc standarde de succes pentru propriul
comportament în diferite situaţii şi prin raportarea la aceste standarde îşi autoadministrează
recompense şi pedepse pentru atingerea şi depăşirea standardelor. Autointaririle şi pedepsele
iau cel mai adesea forma unor întăriri emoţionale (mândria şi satisfacţia în primul caz, ruşinea
şi culpabilitatea în cel de-al doilea). Depresia face şi ea parte frecvent din setul de pedepse
autoadministrate. Setul iniţial de standarde de apreciere este învăţat de regulă prin modelare,
în principal de la părinţi sau de la alte persoane semnificative în copilărie.
Deşi fiecare societate modelează comportamentul copiilor săi prin
recompense şi laude (sau prin amuzamentul şi atenţia adulţilor, pe
care copiii le considera recompense), exista o altă latură a educaţiei
pe care fiecare societate o utilizează: pedepsirea purtării rele sau a
celei neadecvate social. Tipul de pedepse pe care le utilizează părinţii
pare să se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simţ puternic al
conştiinţei la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon în 1938 a arătat
că studenţii care s-au dovedit că au o conştiinţă puternică (nu au
copiat la un test atunci când au avut ocazia), suferiseră pedepse
psihologice de la părinţii lor, iar cei care au trişat (deci nu aveau
probabil o conştiinţă puternică)  suferiseră pedepse fizice.
                  Când vorbim despre pedepse fizice nu sugeram doar
lovirea copiilor. Studiul a inclus şi pedepse ca: interdicţia de a ieşi din
casă, suprimarea banilor de buzunar. Pe de altă parte, în pedepsirea
psihologică nu este necesar nici un tip de „amendă”, dar copilului îi
este reproşata rănirea pe care a produs-o părintelui său altei
persoane, ori este făcut să se simtă vinovat şi responsabil de acţiunile
sale. Relaţiile sociale constituie aspectul de bază al acestor tipuri de
pedepse. Copilul simte ca acţiunea sa i-a dezamăgit pe părinţi sau că a

Pagina 13 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
cauzat inutil suferinţa altcuiva, dar în afară de a-şi cere scuze, nu
poate face nimic în compensaţie.
                  Hill susţine (1964) că motivele pentru care pedepsele
psihologice par să fie atât de eficiente în producerea unei conştiinţe
puternice la copii, au la baza actul de a-şi cere scuze. Treptat, acesta
se interiorizează, astfel încât, în loc să spună doar „îmi pare rău”,
copilul ajunge chiar să îi pară rău şi, mai târziu, să se simtă vinovat şi
responsabil. Pe de altă parte, dacă este pedepsit fizic, copilul poate
vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să
o plătească pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult.
Deci, singurul efect al pedepsei fizice ar fi teamă de a nu fi descoperit
şi nu neapărat dezvoltarea unei conştiinţe puternice.
Pentru copii, importanta explicaţiilor, pentru a li se clarifică expectantele adulţilor şi
motivele regulilor, constituie un alt aspect al socializării, care poate fi diferit de la un grup
social la altul. Explicaţiile par să încurajeze copilul să se comporte sociabil. Un alt factor
foarte important în dezvoltarea copilului este modul în care, acesta înţelege ceea ce se
întâmplă în jurul său şi raţiunea pe care o da regulilor şi comportamentelor observate.

Pagina 14 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
III) METODE DE CERCETERE UTILIZATE ÎN PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII
UMANE (Crașovan, 2009)

În cadrul psihologiei dezvoltării au apărut şi apar variate întrebări legate de modul cum
evoluează un anumit individ, trecând prin diferitele stadii ale vieţii, care sunt factorii ce îi determină
schimbările imediate sau de durată, cum se deosebeşte el, şi mai ales de ce se deosebeşte de alţi
indivizi din generaţia sa.
Fiecare grup uman are două sarcini importante de ideplinit în legătură cu fiecare individ al său:
a) să îl crească astfel încât să devină capabil să ducă o viaţă independentă;
b) să crească o nouă generaţie, propriii copii.
Ca orice disciplină ştiinţifică, psihologia dezvoltării se străduieşte să acumuleze un corp
sistematic şi organizat de cunoştinţe despre comportament. Astfel psihologia dezvoltării umane
încearcă:
- să stabilească norme de dezvoltare pentru a putea evalua deviaţiile individuale de la
„media” (norma) aşteptată la un anumit individ;
- sa studieze relaţiile dintre anumite comportamente sau dintre caracteristici ale
aceluiaşi comportament;
- să studieze relaţiile de tip cauză-efect în comportamentul uman.
Ţinând seama de aceste scopuri ale psihologiei dezvoltării umane, vom întâlni diverse
abordări: normative, corelaţionale, experimentale.
Un exemplu pentru a ilustra aceste abordări este reprezentat de studiul făcut de Piaget pe cei
trei copii ai săi, studiu care permite:
- să formuleze stadiile prin care trece dezvoltarea capacităţii cognitive a omului
- să sugereze modul cum trebuie să se comporte adulţii cu copii pentru a le crea acestora
posibilităţi optime de dezvoltare a inteligenţei.
Astfel , el a ajuns să susţină că dezvoltarea cunoaşterii copilului nu necesită manipularea
unor jucării sofisticate, ci îngăduita şi răbdare din partea adultui faţă de comportamentul de
explorare al copilului. Piaget îşi observă copii cum la vârste diferite rezolvau în mod diferit
provocările pe care le întâmpinau în jocul lor, pe care cel mai adesea le crea el însuşi. Observaţiile
lui se încheiau cu protocoale riguroase în care erau menţionate toate detaliile impportante ale
situaţiilor.
Concluzii :
El a autilizat o metodă clinică de observaţie, pe un număr mic de cazuri şi într-o relaţie
directă cu subiectul observat.
Observaţia clinică a fost însă folosită de-a lungul anilor, pe măsură ce copiii creşteau, prin
urmare putem vorbi despre un studiu longitudinal.
A realizat însă şi descrierea unor norme de comportament caracteristice stadiilor prezentate
de el, fiind astfel şi un studiu normativ.

1. Metode de cercetare normativă

Acestea pot oferi informaţii bazate pe „media ” comportamentului unei vârste. Ele conduc
la stabilirea unor norme de dezvoltare a individului sub diferite aspecte : al motricităţii, al creşterii
în înălţime, etc.
Răspund la întrebări precum : „Când?” , „Cat de mult?” , „Când apare un comportament
titpic unui stadiu, în timpul dezvoltării?”, „Cat de frecvent apare el la o populaţie dată?” (la 6 luni,
majoritatea copiilor cu o dezvoltare normală stau în fund, etc.).

Pagina 15 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
1. Observaţia că metodă de cercetare (Crașovan, 2009)
O problemă majoră a psihologiei dezvoltării este că se ştie relativ puţin despre influenţa
mediului natural în creşterea copilului. Asemenea date ar fi cruciale pentru o ştiinţă completă a
comportamentului. Dar datele colectate în afara atmosferei rigide a laboratorului pot să nu ofere
informaţii clare despre influenţa mediului asupra creşterii copilului. Prin observaţii întreprinse în
mediul natural se studiază şi se cunosc mai bine anumite comportamente.
Metoda observaţiei nu este nouă şi nu se limitează la studierea dezvoltării copiilor.
Psihologia dezvoltării a beneficit din plin de rezultate obţinute prin observaţii, în studiul
dezvoltării motorii, a jocului, limbajului, comportamentului cognitiv.

2. Studiul longitudinal (Crașovan, 2009)

A adus psihologiei dezvoltării unele dintre cele mai importante informaţii privind
stabilitatea aptitudinilor, ale inteligenţei, ale trăsăturilor de personalitate, maturizarea scheletului,
dezvolatarea fizică, a limbajului, a ataşamentului şi a tulburărilor de ataşament.
Avantajul acestei metode este acela ca oferă posibilitatea de a cunoaşte schimbările majore
de comportament ale individului în timp, acumulându-se informaţii despre stabilitatea şi
schimbarea comportamentului.
Există studii longitudinale făcute la nivelul unei genaratii dar şi cercetări făcute pe mai
multe generaţii, de exemplu studiul dezvoltării adultului realizat de Vaillant (1961; 1976; 1993 a,
b)
Dezavantajele acestei motode :
- costuri mai ridicate,
- pregătirea personalului,
- riscul ca personalul pregătit să plece din proiect,
- riscul ca subiecţii să nu mai vrea ori să nu mai poată să participe,
- inadecvarea instrumentelor de cercetare,
- moteda nu poate fi folosită în cazul unor probleme care solicita răspuns imediat.

3. Studiul transversal de tip comparativ și corelațional (predictiv sau explicativ) (Crașovan,

2009 Vaillant (1971, 1976, 1993 a, b).
Cele mai multe studii în psihologia dezvoltării sunt de acest gen. Sunt mai puţin
costisitoare şi oferă informaţii imediate.
Astfel de studii pot răspunde la întrebarea : „Cum influenţează tipul de ataşament,
funcţionarea umană?”.
Dezavantajul acestei metode este faptul că nu permite studierea schimbărilor de
comportament la un anumit individ, ci doar a diferenţelor de comportament intre grupuri de
indivizi. Se corelează rezultatele, dar această corelaţie ar putea să nu reprezinte un comportament
stabil. Prin urmare, studiul transsectional nu oferă informaţii despre schimbările de comportament
ale unui singur individ, la diferite vârste.

4. Metodă de cercetare prin corelaţie (Crașovan, 2009)

Este folosită pentru examinarea relaţiilor în cadrul unor varietăţi de componente sau
evenimente. Acestea pot să aibă o corelaţie pozitivă înaltă, sau negativă inalta, ori să nu coreleze
deloc. Cea mai mare corelaţie este +1,00 şi cea mai mică -1,00.
Corelaţia indica existenţa unei relaţii dar nu testează direct relaţia cauză-efect. A poate fi
înalt corelat cu B pentru că amândoi sunt în relaţie strânsă cu C, şi nu pentru că ar avea o relaţie
cauzală.

Pagina 16 din 17
psihologia dezvoltării umane
UEM reșița
2018-2019
Această tehnică a corelaţiei este utilizată în testarea ipotezelor prin folosirea unor tehnici
statistice pentru analiza datelor. Ea necesita o selecţie şi un control parţial ale variabilelor luate în
studiu.

5. Metode de cercetare experimentală (Crașovan, 2009)

În cadrul unei cercetări experimentale, experimentul selectează, manipulează, exercita
controlul asupra variabilelor.
Variabilele care trebuie controlate sunt variabile independente şi dependente. Cele
independente sunt stimuli selectaţi şi modulaţi de cercetător cu scopul de a le evalua efectul asupra
variabilelor dependente luate în studiu. Experimentatorul încearcă să aibă un control cât mai
riguros asupra variabilelor independente. Variabilă dependenta este comportamentul selecţionat de
cercetător pentru a fi măsurat. Variabilă dependenta este observată în relaţie cu variabilă
independenta, ale cărei valori sunt modificate controlat de către experimentator.
Metoda experimentală este tipică pentru laborator, unde se utilizeazaa mult mai mult decât
în medii naturale.

6. Studiul longitudial modificat (Crașovan, 2009;Ionescu, Jacquet, Lhote, 2002; Vaillant,

1971, 1976, 1993 a, b)
Metoda longitudinală modificată reprezintă un model trifactorial care îi permite
cercetătorului să analizeze deferentele comportamentale dintre indivizi, la un moment dat, şi
modificările diferenţelor dintre grupurile de indivizi de acelaşi nivel într-un alt tip de testare.
Astfel, se reduce timpul necesar pentru a dobândi informaţii despre stabilirea
comportamentului individului, iar simultan apare o informaţie utilă privind diferenţele de
comportament la diferite vârste, precum şi în cadrul unei vârste date.
O tehnică mai nouă, utilizată în studiul interacţiunilor umane, mai ales în interacţiunile
părinţilor cu copii, este tehnica înregistrărilor video. Este o tehnică de observaţie care permite
urmărirea unui comportament sau a unei situaţii, fără a introduce variabile, ci decupând prin
înregistrare, din „filmul” cotidian al interacţiunii respective.
Înregistrările acestea se folosesc şi pentru antrenarea părinţilor. Aceştia îşi analizează,
împreună cu terapeutul, secvenţa de interacţiune, remarcând acordajul lor cu copilul.

Bibliografie
Craşovan, D. I. (2009).  Fundamental Concepts, Techniques and Theories of Research Methodology
in Psychology. Timisoara: Eurostampa Publishing. ISBN 978-973-687-959-3 (264 pages).
(https://www.academia.edu/20120674/Concepte_tehnici_
%C5%9Fi_teorii_fundamentale_ale_metodologiei_cercet%C4%83rii_%C3%AEn_psihologie),
https://irpi.ro/contact/
Ionescu, Ş., Jacquet, C.-L., Lhote C. (2002). Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice. Iaşi: Editura
Polirom.
Muntean, A. (2009). Psihologia dezvoltării umane. Polirom, Iaşi.
Seamon, J. G., Kenrick, D. T. (1992). Psychology. Prentice Hall.
Vaillant, G. E. (1971). Theoretical hierarchy of adaptive ego mechanisms. Archives of General Psychiatry,
24, 107–118.
Vaillant, G. E. (1976). ,,Natural history of male psychological health: The relation of choice of ego
mechanism of defense to adult ajustement”, Archives of General Psychiatry, 33, 535-545.
Vaillant, G. E. (1993 a). Wisdom of the ego: Sources of resilience in adult life. Cabridge: Harvard University
Press.
Vaillant, G.E. (1993 b). The wisdom of the ego. Cambridge: Harvard University Press.

Pagina 17 din 17