Seria 2019-2020

Nivel II Master

Psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților

Note de curs
Doar pentru studenți

CUPRINS
Partea I Elemente de psihologia dezvoltării

Curs 1. Dezvoltarea psihică- aspecte generale și specifice

1.1. Obiectul de studiu al psihologiei dezvoltării
1.2. Conceptul de dezvoltare, definiții, natura dezvoltării
1.3. Influențe exercitate asupra dezvoltării
1.4. Modelul dezvoltării în context
1.5. Teoria sarcinii de dezvoltare - Robert Havighurst
1.6. Factori de risc care afectează dezvoltarea umană
1.7 Rolul relației de atașament în dezvoltare
Bibliografie

Curs 2: Teorii psihologice ale dezvoltării psihice

2.1. Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul piagetian) – Jean Piaget
2.2. Abordarea psihodinamică a dezvoltării (teoria psihanalitică) - Sigmund Freud
2.3. Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul social)- Lev S. Vîgotski
2.4. Teoria dezvoltării morale- Lawrence Kohlberg
2.5. Teoria dezvoltării psihosociale- Erik Erikson
Bibliografie

Partea a II -a ADOLESCENŢA – etapa de tranziție de la copilărie la maturitate

Curs 3. ADOLESCENŢA- profil de dezvoltare psihosocială

3.1.Aspecte principale ale profilului de dezvoltare în adolescență: stadii de dezvoltare, schimbări
în activitățile școlare și în relațiile sociale
3.2.Particularități ale dezvoltării biologice a adolescenţilor
3.3.Particularităţile capacităţilor senzorial-perceptive, de observare şi de reprezentare ale
adolescenţilor
3.4. Dinamica gândirii formal-abstracte a adolescenţilor
3.5. Caracteristicile memoriei şi imaginaţiei adolescenţilor
3.6. Comunicare şi limbaj în adolescenţă
3.7. Dinamica dezvoltării afectivităţii
3.8. Dinamica dezvoltării motivaţiei şi voinţei în adolescenţă

1
Seria 2019-2020
Nivel II Master

3.9. Personalitatea adolescentului

3.10. Problema conștiinței de sine în adolescență
3.11.Sfaturi pentru educatori în vederea optimizării relației cu adolescenții
Bibliografie

Cursul nr. 4 Specificul învățării în adolescență

4.1. Bazele dezvoltării cognitive în procesul de învățare
4.2. Exprimarea deprinderilor cognitive
4.3. Condiţiile unei învăţări eficiente
Bibliografie

Partea a III-a Perioada adultă

Cursul 5 Tinereţea – stadiul de dezvoltare deplină a capacităţilor fizice şi psihice umane

5.1. Aspectele principale ale profilului de dezvoltare în stadiul tinereţii
5.2. Particularități ale capacităţilor senzorial-perceptive şi motrice la tineri
5.3. Dezvoltare cognitivă la tineri
5.4. Aspecte caracteristice proceselor afective și motivaţionale la tinereţe
5.5. Personalitatea tinerilor
Bibliografie

Cursul 6 Perioada vârstei adulte mijlocii (35-65 ani)

6.1. Caracteristicile psihologice ale adulţilor
6.2. Educația adulților; perspective teoretice asupra învăţării la vârsta adultă; învăţarea autodirijată
6.3. Formarea adulților (rolul formatorului, principii ale învățarii, variabilele învăţării, contextul
învăţării, blocaje în învăţare și motivarea adulților, metode ṣi tehnici de instruire).
Bibliografie

2
Seria 2019-2020
Nivel II Master

Curs 1. Dezvoltarea psihică- aspecte generale și specifice

Cuprins:
1.1. Obiectul de studiu al psihologiei dezvoltării
1.2. Conceptul de dezvoltare, definiții, natura dezvoltării
1.3. Influențe exercitate asupra dezvoltării
1.4. Modelul dezvoltării în context
1.5. Teoria sarcinii de dezvoltare - Robert Havighurst
1.6. Factori de risc care afectează dezvoltarea umană
1.7 Rolul relației de atașament în dezvoltare
Bibliografie

1.1.Obiectul de studiu al psihologiei dezvoltării

Psihologia vârstelor / a dezvoltării (PD) este o direcție de analiză aparte și relativ recentă în
domeniul psihologiei. Ocupându-se de schimbările comportamentale (fizice, cognitive,
psihosociale) care apar de-a lungul vieții individului, răspunde la întrebari de genul:”Cum ne
comportăm?”; ”De ce?”;”Care sunt diferențele față de același tip de comportament al aceluiași
individ, aflat la un alt stadiu de dezvoltare?”; ”Există modificări fundamentale în comportamentul
uman?”; „Cum se petrec aceste modificări și ce anume se schimbă?”; ”Care sunt cauzele acestor
schimbări?”; ”În ce măsură schimbările sunt continue?”.
Psihologia vârstelor/a dezvoltării a fost multă vreme considerată ca psihologie a copilului,
copilăria fiind cel mai important și mai rodnic câmp de aplicație al descoperirilor psihologiei
dezvoltării. Și astăzi perioada copilariei și adolescenței este cel mai bine reprezentată informațional
și mai intens cercetată în psihologia dezvoltarii. Acest lucru se datorează, în parte, celor mai
importanți teoreticieni, Sigmund Freud și Jean Piaget, care au influențat modul în care a fost gândită
dezvoltarea umană.
Interesul pentru cercetarea caracteristicilor perioadei de după 20-25 de ani a apărut după cel
de-al II-lea război mondial (Birch, 2000).
Două definiții despre specificul și conținutul acestui domeniu, elaborate de unul dintre cei mai
influenți psihologi ai dezvoltării, enunță:
• Psihologia dezvoltării–” descrie și explică schimbările ontogenetice legate de vârstă, de la
naștere până la moarte “(Baltes1, 1970)
Psihologia dezvoltării - “este studiul constanței și dinamicii care se manifestă în conduita
umană pe parcursul ontogenezei de la concepție până la moarte. Psihologia dezvoltării elaborează
principiile generale referitoare la natura dezvoltării, analizează diferențele, similitudinile

1 Paul B. Baltes și-a dedicat activitatea științifică lansării și promovării orientării ”life span” a dezvoltării umane (orientare care a
lansat ideea că dezvoltarea ființei umane se produce pe toată durata vieții). A fost, de asemenea, un teoretician în domeniul
psihologiei îmbătrânirii. El a fost descris drept unul dintre cei mai influenți psihologi ai dezvoltării.

3
Seria 2019-2020
Nivel II Master

interindividuale, condițiile care determină plasticitatea intra-individuală” (P.B. Baltes, 1987).

Obiectul de studiu al Psihologiei dezvoltării este constituit din identificarea, descrierea, explicarea
şi prezicerea modului în care:
a) variază comportamentul la diverse vârste;
b) se schimbă comportamentul o dată cu creşterea în vârstă;
c) interacționează evenimentele din mediu care influenţează comportamentul;
d) se produc variaţiile interindividuale în ceea ce privește manifestările comportamentale.
(Iacob, 2000)

Psihologia dezvoltării umane ca disciplină socio -umană are următoarele caracteristici:

• promovează o viziune holistică și interacționistă asupra ființei umane,
• vizează dezvoltarea pe întreaga durată a vieții;
• are caracter interdisciplinar, adică realizează ”împrumuturi” teoretice și aplicative de la
alte discipline printre care biologie, sociologie, antropologie etc.
• are o viziune dinamică, sistemică asupra naturii organismului viu și a mediului la care
acesta se adaptează;
• se preocupă cu descrierea comportamentelor continue și discontinue;
• analizează, descrie modul de interacțiune a factorilor organism -mediu;
• explică felul în care comportamentul se structurează pe parcursul a diferite stadii și pe
diverse paliere psihice: cognitiv, social, moral, emoțional, sexual.
• se distinge prin specificul său descriptiv, explicativ și predictiv.

1.2 Conceptul de dezvoltare

În general, prin dezvoltare se desemnează totalitatea schimbărilor individuale și

sistematice care alternează cu perioadele de continuitate care apar între momentul concepției și
cel al morții (Shaffer&Kipp, 2010, p. 2). Dezvoltarea este un proces foarte complex de trecere de
la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de
stadii, fiecare etapă reprezentând, mai mult sau mai puțin, o unitate funcțională, dar cu un specific
calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulari cantitative, cât și salturi
calitative, acestea aflându-se într-o condiționare dialectică. Dezvoltarea umană constă în:
• creștere a complexității organizării, ce nu se realizează printr-o simplă însumare cantitativă,
ci presupune o coerență, prin care organizarea funcționării la o anumita vârstă este pregătită
de organizarea de la vârsta anterioară și conduce, în mod logic, la tiparul adaptativ ulterior
(Stroufe, 2005, apud. Munteanu, 2006);
• schimbare sistematică, permanentă, stabilă, evident progresivă, care se realizează într-o
ordine predictibilă în fiecare perioadă a vieţii, caracterizând toţi indivizii aflaţi la acelaşi
stadiu de vârstă, însemnând, în acelaşi timp creştere, atât ca vârstă cât şi ca experienţă
(Lerner& Hultsch, 1983).
Dezvoltarea umană se realizează pe mai multe dimensiuni. Astfel, vorbim de:
• dezvoltare fizică– constă în modificările de la nivel fizic și achiziționarea abilităților motorii;
4
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• dezvoltare cognitivă– constă în modificările care apar la nivelul proceselor și structurilor mintale;
• dezvoltare emoțională și socială– vizează schimbările care apar la nivelul sistemului emoțional
și al relațiilor cu ceilalți;
• dezvoltare personală –vizează schimbările care se produc la nivelul conceptului de sine și al
identității. (Moreno, 2010).
Roxana Moreno (2010) identifică, pornind de la literatura de specialitatea, o serie de
caracteristici ale dezvoltării umane:
• se produce respectând o anumită ordine (de exemplu, un copil învață mai întâi să pronunțe
silabe și apoi cuvinte sau propoziții),
• se instalează progresiv, necesitând o perioadă mai lungă de timp,
• are ritmuri diferite pentru copiii din aceeași categorii de vârstă, astfel că într-o aceeași
clasă unii pot fi mai dezvoltați pe anumite dimensiuni decât alții.
Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări și reveniri
aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii
contradicțiilor ce se constituie mereu între capacitățile pe care le are, la un moment dat copilul și
cerințele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali și socioculturali cu care
acesta este confruntat în devenirea sa.

Procesele fundamentale ale dezvoltării

Dezvoltarea umană implică toate schimbările care se produc cu ființa umană din momentul
concepţiei şi până la moarte, schimbări care presupun creștere, maturizare şi învăţare
(Munteanu, 2006, p. 24).
Creșterea este una dintre schimbările cele mai evidente ale dezvoltării copilului, provocând
modificări ale înălțimii, proporțiilor și greutății acestuia. Ea este legată de procesele fiziologice și
de metabolismul organismului. Creșterea se manifestă, în general, la toate organismele vii, o dată
cu avansarea în vârstă, conform unui program genetic.
Maturizarea presupune:
1. realizarea, mai mult sau mai puţin automată, a potenţialului biologic într-o ordine
predeterminată genetic ṣi ireversibilă,
2. dezvoltarea organelor până la atingerea capacităţi funcţionale optime specifică stadiului în
care se află fiinţa umană,
3. apariția unor noi competențe în funcționarea organismului, realizarea tiparelor, funcțiilor
de comportament programate genetic.
Învăţarea este un proces de cunoaştere şi achiziţie de informaţii, de experimentare a
situaţilor de viaţă ce produc schimbări relativ stabile şi durabile în modul de a gândi, a simţi, de a
te comporta. Ea este condiționată de creștere și maturizare, producându-se ȋn interacțiune cu
mediul. Învăţarea oferă procesului de maturizare o serie de achiziţii şi abilitări mentale, mecanisme
de operare, instrumente care ajută la apariția de noi abilităţi. Aşa de exemplu, percepţia spaţială

5
Seria 2019-2020
Nivel II Master

devine ajutor de bază în explicarea şi formarea unor deprinderi tot mai complexe cum ar fi cele de
desen, cele implicate în practicarea sporturilor sau cele implicate în citit-scris.

1.3. Influențe exercitate asupra dezvoltării

Dezvoltarea este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni. Cei externi sunt
constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din exterior asupra dezvoltării și
formării ființei umane ca entitate psihică de sine stătătoare, ca personalitate. Aceștia sunt mediul
și educația.
În categoria factori sau condiții interne putem include patrimoniul nativ transmis prin
mecanismul genetic, efectele maturizării biologice și totalitatea achizițiilor realizate de-a lungul
„istoriei” individuale sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini,
interese, trasături caracteriale, sentimente, opinii, aspirații, idealuri etc)
Cea mai cunoscută prezentare a factorilor dezvoltării este aceea care tratează rolul eredității,
mediului și educației în derularea acestui proces.

Ereditatea
Ereditatea cuprinde un complex de dispoziții virtuale sau scheme funcționale ce se transmit
de la predecesori la urmași prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui
individ rezultă din combinarea unităților genetice materne și paterne. Deoarece există posibilități
infinite de combinare a celor două categorii de unități genetice, probabilitatea apariției unor indivizi
identici este practic nulă. Excepție de la această diversitate o fac gemenii monozigoți care,
provenind din același ou, sunt identici din punct de vedere ereditar.
Cercetările întreprinse în cadrul geneticii moleculare au dus la elucidarea substratului
material al eredității. Acesta este format din cromozomi, gene și acizi nucleici. S-a stabilit că fiecare
specie are un număr oarecare de cromozomi. La om, numărul este de 23 perechi. La rândul lor,
genele sunt constituite din acizi nucleici care determină proprietățile și efectele genelor. Toate
aceste componente, cromozomii, genele și acizii nucleici, se afla în nucleul celulei. Ereditatea are
o bază materială, chimică, ai cărei constituenți sunt macromoleculele de acizi nucleici care intră în
componența genelor. Aceste macromolecule conțin, într-o formă codificată, o anumită informație
genetică. Din punct de vedere psihologic, informația stocată într-o celula constituie mesajul genetic
care, în forma sa latentă, prealabilă acțiunii factorilor de mediu, este cunoscută sub denumirea de
genotip. Din interacțiunea genotipului cu mediul înconjurător apare fenotipul ca un răspuns al
genotipului la influențele de mediu.
Majoritatea autorilor este de părere că zestrea ereditară se manifestă la om pe două planuri:
unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologic a
organismului, poziția bipedă, tipul de metabolism etc., iar celălalt în determinarea unor
particularități individuale cum ar fi caracteristicile anatomomorfologice (culoarea pielii, a ochilor,
a parului etc.), amprentele digitale, grupa sanguină etc. Se pare că, toate acestea, încadrate, de fapt,
în ereditatea fizică, sunt rezultatul unor mecanisme genetice aproximativ asemănătoare cu cele din
lumea animală. Din aceasta cauză ele sunt mult mai refractare la influențele mediului, unele total
6
Seria 2019-2020
Nivel II Master

independente de acesta producându-se după legi proprii sau fiind rezultatul unei combinații
întâmplatoare.
Toate fenomenele psihice, începând cu cele simple sau elementare și încheind cu cele
complexe sau superioare, sunt rezultatul interferenței factorilor ereditari cu influențele de mediu,
ponderea celor două categorii de factori cunoscând o dinamica variabilă de la un fenomen la altul
și de la un moment la altul. Acești factori ereditari, considerați premise ale dezvoltării psihice, sunt
incluși în categoria „predispozițiilor naturale”.
Studiile asupra eredității au început mai întâi asupra plantelor și animalelor, concluziile lor
având mai mult caracter orientativ pentru cele asupra eredității umane. Cu o lungă istorie în spate,
de folos au fost studiile genealogice2 asupra anumitor caracteristici manifestate timp de generații
în cadrul aceleați familii. Metodele care au avut un impact mai mare asupra studierii rolului
factorului genetic în dezvoltarea umană au fost cele care au urmărit evoluția gemenilor
(gemelaritatea), (Oancea-Ursu, 1985), cosanguinitatea (relație genetică între indivizi dintr-un
strămoș masculin comun), dezvoltarea prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc
În sinteză, ereditatea are anumite elemente de specificitate care merită reținute:
”• moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere
a trăsăturilor antecesorilor;
•ereditatea caracterelor morfologice şi biochimice este mult mai bine cunoscută decât ereditatea
însuşirilor psihice, care, în multe cazuri, pare a fi rodul unor determinări poligenetice;
• diversitatea psihologică umană are, cu certitudine, şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze
comportamentale etc.), dar nu se reduce la aceasta;
•ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este înnăscut, unde sunt cuprinse şi
elemente dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii;
• ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate rămâne în stare
de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activator (exemplu: cazul anumitor
predispoziţii alergice ori combinaţiilor aptitudinale);
• potenţialul genetic al fiecărui individ se selectează prin hazard şi este, mai ales sub aspectul
exprimării psihice, polivalent;
• ereditatea conferă unicitatea biologică, aceasta fiind o premisă a unicităţii psihice;
• din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică "încărcătură" de
comportamente instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinţă total dependentă de membrii
propriei sale specii şi, conform celebrei formule a lui K. Lorenz, un "specialist în nespecializare"
ereditară. Din acest motiv, puiul de om este singurul care îşi pierde specificitatea dacă, în

2
Știința genealogiei este una dintre cele mai vechi, dar și printre cele mai importante științe auxiliare ale istoriei având drept scop
studiul nașterii și evoluției famiililor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci, evoluția acestor înrudiri în timp, precum
și rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfășurarea evenimentelor istorice. Genealogiile sunt înșiruiri sistematice ale membrilor
unei familii făcute pentru a stabili originea și gradul lor de rudenie. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Genealogie)

7
Seria 2019-2020
Nivel II Master

dezvoltarea sa timpurie, este "asistat" de membrii altei specii. "Copiii sălbatici", cei crescuţi de
animale, s-au animalizat, în ciuda eredităţii lor de tip uman;
• prin "orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de
optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade sensibile sau critice.
Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă (exemplu: achiziţia mersului,
limbajului, operaţiilor gândirii etc.);
• rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă
mai puternic amprenta eredităţii (temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică)
(Teodorescu, 1996), altele mai puţin, cum sunt atitudinile, voinţa, caracterul etc.;
• o aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la diferite persoane, rodul unor factori diferiţi. Pentru o
anumită persoană, hotărâtoare poate să fie ereditatea, în timp ce, pentru alte persoane, se poate ca
mediul sau educaţia să fi contribuit decisiv. În stadiul actual al cunoaşterii şi stăpânirii
mecanismelor eredităţii, se poate afirma că rolul său în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică,
este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune probabilistă, poate oferi individului o şansă
(ereditate normală) sau o neşansă (ereditate tarată). Prima poate fi ulterior valorificată sau nu, iar
cea de-a doua, în funcţie de gravidate, poate fi compensată în diverse grade sau nu.” (Iacob, 1999,
p.26-27)

Mediul
Mediul ca factor al dezvoltării psihice, este constituit din totalitatea elementelor cu care
individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Astfel, putem vorbi
despre un mediu natural-geografic (constituit din elemente de relief, climă, vegetație, faună), un
mediu social, economic, cultural alcătuit din totalitatea componentelor specifice cu care
interacționează o persoană pe parcursul dezvoltării sale.
Mediul fizic reprezintă totalitatea condițiilor bioclimatice în care trăiește omul. Acțiunea
sa se manifestă în direcția unor modificări organice cum ar fi: maturizarea biologică, statura
corpului, culoarea pielii, precum și în direcția adoptării unui regim de viață (alimentația,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.). Mediul fizic nu acționează izolat, ci în corelație cu mediul
social care poate valorifica posibilitățile pe care le oferă mediul fizic sau care poate modifica
acțiunea sa în concordanță cu nevoile organismului.
Mediul social este alcătuit din totalitatea condițiilor economice, politice și culturale, de
exemplu: factorii materiali, diviziunea muncii, structura naționala și socială, organizarea politică,
culturală spirituală, conștiința socială etc., care îsi pun amprenta asupra dezvoltării psihice.
Acțiunea lor poate fi directă, prin modificarile pe care le declanșează la nivelul psihicului uman
și indirectă, prin influențele/ determinările pe care le exercită asupra acțiunii educaționale.
Caracteristic pentru specia umană este faptul că achizițiile sale se fixează nu numai în
modificări organice, ci și în fenomene de cultura. Mediul declanșează și actualizează predispozițiile
naturale, astfel încât dezvoltarea diferitelor procese și însușiri psihice este o rezultantă a conlucrării
lor, ponderea unuia sau altuia dintre cei doi factori fiind greu de stabilit, în functie de componenta
psihică pe care o avem în vedere și de nivelul atins în dezvoltarea ei. Cu toate acestea se considera

8
Seria 2019-2020
Nivel II Master

că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual și personal decât în ceea ce este tipic,
care depinde mai mult de substratul ereditar transmisibil pe cale genetica.
Pe de altă parte, mediul oferă posibilități nelimitate în vederea valorificării acestor predispoziții cu
care se naște copilul. Mediul însuși are un caracter neomogen, ceea ce poate duce la diferențe
individuale evidente. Neomogenitatea mediului rezultă și din modul în care se întrepătrund în
interiorul său diferite componente: sociale, culturale, psihosociale etc. Se face distincția în acest
sens între un mediu social apropiat și un mediu social mai îndepărtat. Primul se manifestă în cadrul
familiei, școlii, colectivităților de copii etc. Specific acestui mediu este prezența unui climat
psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă, rezultat din relațiile interpersonale ce se stabilesc
între membrii acestor comunități. Mediul social mai îndepărtat este o rezultantă a nivelului de
dezvoltare socială. Concomitent cu recunoașterea influenței mediului asupra omului trebuie să
admitem și reciproca sa, aceea că omul influențează și transformă mediul. Omul nu este, deci, un
produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul, se transforma pe sine
însuși.
”Sintetizând rolul mediului în dezvoltarea psihică trebuie să reţinem următoarele:
a) este primul mare "transformator" care acţionează asupra fondului ereditar şi dă astfel conţinut
uman vieţii psihice;
b) este factor de socializare, punând la dispoziţia fiinţei umane o gamă largă de modele de acţiune
şi comunicare;
c) îndeplineşte o funcţie de enculturare, pentru că participă la formarea acelor capacităţi psihice
care permit accesul la cultura materială şi spirituală a societăţii;
d) dă semnificaţie comportamentelor individului şi le stimulează să acceadă la dezvoltare de tip
uman;
e) generează şi întreţine valori şi criterii de performanţă care contribuie la formarea dimensiunilor
orientative fundamentale ale personalităţii;
f) oferă cadrul de manifestare şi stimulare a celei mai valoroase şi semnificative manifestări a
fiinţei umane, adică împlinirea prin creativitate.” (Crețu, 2004, p. 21)
Interacțiunea complexă dintre ereditate și mediu este studiată din anii 70 ai secolului XIX
de o știință numită epigenetica, o ramură a geneticii care analizează felul în care genele
interacționează cu mediul pentru a crea un fenotip (=totalitatea caracteristicilor unui individ).
Descoperirile din ultimii ani au scos la iveală faptul ca ADN-ul poate fi influențat de anumite
aspecte din mediu determinând activarea sau inhibarea anumitor gene, fără a se produce schimbări
la nivelul secvenței genice. Ca urmare a descoperirii acestor determinări, epigenetica poate acum
să explice anumite mecanisme biologice de la cele care vizeaza asemănările și diferențele dintre
oameni, din punct de gedere genotipic și fenotipic, (adică, să răspundă la întrebări de genul -de ce
toate celulele noastre au acelaşi ADN, cu toate că suntem diferiţi?) la cele care declanșează sau
încetinesc procesele de îmbătrânire, malignizare a organismului, declașarea autismului, formarea
amintirilor, rolul stresului cotidian asupra organismului etc.

Educația

9
Seria 2019-2020
Nivel II Master

Mediul social exercită influența cea mai puternică prin intermediul educației care reprezintă
acțiunea conștientă, organizată, desfășurată în cadrul unor instituții speciale, în scopul formării și
informării viitorului (sau actualului) adult. Această influențare conștientă, planificată este
totdeauna îndreptată spre scopuri pe care fiecare societate și le fixează potrivit unor cerințe proprii
în funcție și de profilul perioadei istorice date. Ca acțiune socială conștientă, educația poate
stimula, accelera aportul celorlalți factori în procesul dezvoltării. Faptul că educația generează noi
forme de activitate cu cerințe tot mai complexe ce presupun amplificarea continuă a eforturilor
copilului, îl obligă pe acesta la o restructurare perpetuă a proceselor și însușirilor psihice,
restructurare care impulsionează și consolidează procesul dezvoltării. Prin cerințele pe care le
adreseaza și le impune, educația se află întotdeauna înaintea dezvoltării. Pe de altă parte, formularea
și dozarea exigențelor, atribute cu care este investită educația, nu se face în mod întâmplator, ci
pornind de la nivelul atins în dezvoltarea psihică, de la cunoașterea condițiilor interne acumulate
pâna în acel moment. În această ipostază dezvoltarea ne apare ca premisă a educației.
Deoarece educația nu acționează în mod izolat, ci întotdeauna în corelație cu ceilalți factori,
dezvoltarea este o rezultantă a acțiunii directe și indirecte a lor, a interacțiunii dintre ei. Acțiunea
indirectă a eredității se exprimă prin intermediul factorilor externi, în timp ce acțiunea indirectă a
acestora se exprimă prin intermediul condițiilor interne. Rezultatul dezvoltării, concretizat într-o
trăsatură particulară, nu poate fi explicat prin prisma unui singur factor, ci a ponderii și contribuției
relative a tuturor factorilor. Ca atare, nici unul dintre factori, inclusiv educația, nu dispune de
posibilități nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalți. Important este însă din punct de
vedere pedagogic de a cunoaște dacă limitele în dezvoltarea psihică a unui copil sunt impuse
predominant de factori ereditari sau de factori externi, pentru ca în funcție de acest fapt să se
organizeze acțiunea educațională. Cu tot caracterul lor polivalent, predispozițiile ereditare
presupun și o latură conservatoare care impune anumite limite ce nu pot fi depășite, orice exagerare
sau forțare din partea educației putând genera consecințe negative pentru dezvoltarea personalității.
Pornind de aici, putem interpreta în mod diferențiat acțiunea educației asupra celorlalți factori, într-
un fel exercitându-se asupra factorilor ereditari si în alt altfel asupra celor de mediu. Astfel, dacă
asupra factorilor de mediu poate interveni până la contrabalansarea și substituirea unor influențe
negative, în cazul factorilor ereditari putem vorbi doar de o stimulare și valorificare optimă a lor.
Acțiunea educativă se află ea însăși într-un proces de continuă perfecționare, fapt care se
răsfrânge în mod inevitabil și asupra dezvoltării în direcția constituirii unor structuri psihice
capabile să răspundă unor solicitări și cerințe tot mai mari din partea societății.

Alte surse de influență în dezvoltare

O serie de autori consideră că dezvoltarea omului ca ființă biopsihosocioculturală presupune

conlucrarea a patru tipuri de forțe:
• biologice (factori genetici și cei care țin de sănătate),
• psihologice (factorii interni: perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate etc.),
• socioculturale (factorii interpersonali, sociali, culturali, etnici)

10
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• ciclurile vieții (în diferite momente ale parcursului existențial, forțele biologice, psihologice
și socioculturale afectează în mod diferit ființa umană, aflată în diverse contexte.
(Cavanough, Blanchard-Fields, 2002, apud Munteanu, 2006)
În anul 1980, Paul Baltes, psiholog german, a scris un articol influent, subliniind natura
permanentă a dezvoltării și rolul unor factori în influențarea procesului de dezvoltare. Astfel,
împreună cu ai săi colaboratori (1980) Baltes a susținut acțiunea a trei influențe importante asupra
dezvoltării denumite: influențe cu caracter de vârstă, cu caracter istoric și evenimente de viață fără
un caracter specific.
1. Influențele cu caracter de vârstă se află într-o relație puternică cu vârsta cronologică. De
exemplu, modalitatea în care copiii își dezvoltă limbajul se află într-un raport foarte strâns cu vârsta
lor; un copil de 2 ani atinge performanțe de limbaj mai reduse comparativ cu performanța unui
copil de 5 ani..
2. Influențele cu caracter istoric sunt acele evenimente care au loc la un anumit moment și
afectează majoritatea membrilor unei generații (numită și „cohortă”). Exemple de acest gen pot
fi: generația celui de-al doilea război mondial sau generația revoluției din 1990 din România.
3. Evenimentele de viață fără un caracter specific sunt cele care exercită influență asupra
dezvoltării indivizilor în anumite momente, la vârste diferite. Divorțul părinților sau un accident
grav la o anumită vârstă ce are drept efect invaliditatea fizică totală sau parțială, pot fi exemple în
acest sens.
Baltes susține că fiecare influență este determinată prin interacțiunea factorilor biologici și
a celor ambientali, cu toate ca unul sau altul poate fi mai dominant în circumstanțe particulare.

11
Seria 2019-2020
Nivel II Master

1.4. Modelul dezvoltării în context

Cercetătorii contemporani în problematica dezvoltării umane pun accentul pe importanța

studierii ecologiei dezvoltării – sau, a dezvoltării în context, adică a felului în care condițiile de
mediu afectează direct sau indirect ființa umană. Aceasta abordare se bazează pe cercetările
psihologului american Urie Bronfenbrenner care arată că mediul ecologic este constituit dintr-un
set de cinci sisteme. În figura de mai jos găsiți reprezentată grafic concepția acestui autor cu privire
la modul în care dezvoltarea ființei umane se realizează în diferite contexte.

Astfel, dezvoltarea fiecărei persoane este determinată de suprapunerea sistemelor numite

macrosistem, exosistem, mezosistem, microsistem, cronosistem.
În centru se află microsistemul constituit din totalitatea experiențelor pe care le are o
persoană în diverse situații particulare. De exemplu, la acest nivel includem experiențele pe care
copilul le are acasă cu părinții, frații, la școală cu profesorii și colegii, iar pe măsura înaintării în
vârstă adaugându-se influența altor microsisteme, cum ar fi terenul de joacă, școala, biserica etc.
Majoritatea cercetărilor psihologice sunt efectuate din perspectiva microsistemului, de exemplu
modelele de joc de la școală sau interacțiunile de acasă dintre mamă și copil.
Mezosistemul presupune raporturile dintre diferitele situații (locuri) și dezvoltarea
individului în cadrul acestora. De exemplu, în cazul unui copil, mezosistemul reprezintă legăturile
dintre casă și mediile școlare; în cazul unui adult, legăturile dintre familie și locul de muncă.
Mezosistemul cuprinde interacțiunea dintre diferitele microsisteme în care se află o persoană la un

12
Seria 2019-2020
Nivel II Master

moment dat. De exemplu, dacă părinții unui copil se implică activ în relațiile de prietenie ale
copilului lor, încurajând, susținând întâlnirile, atunci dezvoltarea copilului este afectată pozitiv
din punct de vedere socio- emoțional.
Cel de-al treilea nivel, exosistemul se referă la situațiile în cadrul cărora copiii nu participă
în mod activ, dar care îi afectează indirect. Astfel, serviciul părinților sau activitățile lor sociale pot
influența tipul și calitatea îngrijirilor oferite copiilor lor. De exemplu, un tată care este subapreciat
în mod continuu la locul său de muncă poate avea o atitudine asemănătoare acasă cu proprii copii.
Penultimul nivel, macrosistemul constă din organizarea instituțiilor sociale și ideologiilor
existente în societatea din care individul face parte. Factori cum ar fi: programul de muncă general
acceptat, rata șomajului, disputa socială cu privire la activitatea de munca a mamelor sau
disponibilitatea de a îngriji copilul pot afecta bunăstarea părinților ceea ce, în consecință, va afecta
micro și mezo sistemele copilului.
Ultimul nivel, cronosistemul reprezintã rolul timpului, al anumitor evenimente (individuale,
de grup, familiale sau social- istorice globale) petrecute într-o anumitã perioadã de timp asupra
dezvoltãrii unei persoane (de ex: moartea unuia dintre părinți afectează diferit un copil de trei ani
sau un adolescent).
Valoarea modelului formulat de Bronfenbrenner constă în aceea că ne arată importanța
identificării tuturor acestor sisteme precum și raporturile dintre ele când conceptualizăm și
elaborăm investigații psiho-sociologice. Bronfenbrenner sugerează că psihologii dezvoltării ar
trebui să înțeleagă că mediul ecologic influențează direct sau indirect dezvoltarea copilului, cea
mai bună modalitate de a înțelege oamenii constând în a observa felul în care aceștia se adaptează
diverselor provocări externe în timp.
Pentru a demonstra valoarea teoriei dezvoltării în context vom exemplifica prin rolul părinților în
dezvoltarea copiiilor lor.
Socializarea parentală
Părinții sunt primele și cele mai importante persoane care influențează dezvoltarea socială,
emoțională și cognitivă a copiilor de la vârste foarte mici. Astfel, dacă între părinți și copii s-a
stabilit o relație de atașament securizantă, dacă părinții sensibili, empatici, calzi vorbesc cu copiii
lor stimulându-le curiozitatea, atunci se poate considera că li se asigură acestora din urmă
dezvoltarea pozitivă. Încă de la naștere părinții se instituie în surse de socializare pentru copiii lor,
adică surse prin care copiii dobândesc credințele, valorile și comportamentele considerate de dorit
sau adecvate în cultura lor. Părinții trebuie să gestioneze treptat construirea autonomiei, în speranța
de a insufla un sentiment de identitate, de auto-control, având grijă să nu submineze curiozitatea,
inițiativa și sentimentele de competență personală ale copilului.
Două tipuri de atitudini ale părinților sunt deosebit de importante pe parcursul copilăriei și
adolescenței: acceptarea/receptivitatea/implicarea părinților, pe de o parte și așteptările/controlul
părinților pe de alta. Aceaste două atitudini au fost plasate uneori pe o axă numită "axa
permisivitate-restrictivitate" (Erikson, 1963; Maccoby & Martin, 1983).

13
Seria 2019-2020
Nivel II Master

Acceptarea / receptivitatea se referă la cantitatea de sprijin și de afecțiune/implicare emoțională pe

care a părinții o manifestă în relațiile cu copiii. Părinții receptivi adesea zâmbesc, laudă și
încurajează copiii. Ei exprimă o mare căldură relațională, chiar dacă pot deveni destul de critici
atunci când un copil a greșit. Părinții care manifestă un grad de acceptare, un nivel de receptivitate
mai redus sunt adesea mai tentați să critice, pedepsească sau să ignore un copil. Ei le comunică
rar copiilor că-i apreciază/ iubesc.
Cea de -a doua atitudine este cea referitoare la controlul pe care părinții doresc să-l instituie în
relațiile cu copiilor lor. Părinții exigenți exercită un control mai mare, fixează reguli, limite pe care
le doresc respectate. De aceea, ei monitorizează în mod activ comportamentul copiilor lor pentru
a se asigura ca aceste reguli sunt respectate. Părinții care exercita un control redus sunt mai puțin
restrictivi. Brian Barber & al (Barber, 1996; Barber, Stolz& Olsen, 2006) au distins controlul
comportamental de cel psihologic (caracterizat prin retragerea dragostei sau prin inducerea
sentimentelor de vină, rușine) considerând ca acesta din urmă este asociat cu anxietatea, depresia,
afilierea cu colegii cu comportamente deviante.
Cele două tipuri de atitudini manifestate de părinți, reprezentate ca doua axe, se combină într-o
manieră interdependentă generând 4 tipuri de paternuri comportamentale diferite numite:
autoritar, democratic, permisiv si neimplicat

AUTORITAR DEMOCRATIC PERMISIV INDIFERENT

IMPLICARE EMOȚIONALĂ - + + -
CONTROL + + - -

Părintele autoritar este foarte strict, exercită un control puternic, se așteaptă la o conduită submisivă
din partea copilului, explică prea puțin, ascultă și mai puțin. Se bazează pe tactici de pedepsire de
genul retragerea dragostei.
Părintele democratic are un stil de control flexibil, rațional, democratic, bazat pe cereri rezonabile,
oferă explicații, argumente, încurajează negocierea, implicarea copiilor în luarea deciziilor. Solicită
respectarea regulilor, dar în condițiile în care acestea au fost negociate, înțelese și asumate de către
copil.
Părintele permisiv este un model care sintetizează acele comportamente bazate pe puține cereri, pe
modul liber de exprimare a sentimentelor și impulsurilor copiilor, pe o monitorizare aproape
absentă a comportamentelor acestora.
Părintele neimplicat este cazul extrem al părintelui permisiv în sensul în care este insesibil la
nevoile și probleme copiilor, nu se dedică creșterii acestora, impune puține reguli și cere foarte
puțin în schimb.
Aceste modele de părinți sunt asociate cu anumite efecte în dezvoltare.

14
Seria 2019-2020
Nivel II Master

Modele parentale Efecte asupra copilului

Copilărie Adolescență
Democratic Competențe sociale și Stimă de sine ridicată,
cognitive superioare competențe sociale
excelente, realizări academice
superioare, preocupări morale
și prosociale puternice.
Autoritar Competențe sociale și Performanțe sociale și
cognitive medii academice medii, mai
conformiști decât adolescenții
cu părinți permisivi.
Permisiv și neimplicat Competențe sociale și Autocontrol scăzut,
cognitive scăzute performanțe academice
scăzute, consum sporit de
substanțe interzise prin
comparație cu elevii ai căror
părinți sunt democratici și
autoritari.
Sursa: Baumrind, 1977, 1991; Steinberg et al, 1994
Se pare ca stilul democratic este cel mai favorabil unei dezvoltări echilibrate deoarece acest stil
îmbină căldura relațională cu controlul rațional. Copiii au nevoie de dragoste dar și de limite cu
ajutorul cărora învăța autocontrolul, sinceritatea, determinarea. Fără o astfel de îndrumare din
partea părinților, copiii sunt lipsiți de încredere în forțele proprii, puțin dispuși să persevereze.

1.5. Teoria asupra sarcinii de dezvoltare a lui Robert Havighurst

În esență, teoria lui Havighurst (1972) susține că dezvoltarea este un proces continuu
desfășurat în etape pe întreaga durată a vieții, trecerea de la o etapă la alta făcându-se prin
rezolvarea cu succes a așa- numitelor sarcini de dezvoltare specifice unei etape. Aceste sarcini
sunt de obicei specifice unei culturi și sunt identice pentru toți indivizii unei generații.
Sarcina de dezvoltare este o obligaţie/îndatorire care apare într-o anumită perioadă în viaţa
fiecăruia; realizarea ei cu succes duce la fericire şi la realizarea adecvată a sarcinilor de mai târziu,
în timp ce nerealizarea duce la nefericire, dezaprobare socială şi dificultăţi în abordarea sarcinilor
ulterioare.
Havighurst a propus un model bio-psiho-social de dezvoltare, în care sarcinile de
dezvoltare din fiecare etapă sunt influențate de biologia unui individ (maturizarea fiziologică și
bagajul genetic), psihologia sa (valorile și scopurile personale), precum și de normele social-
culturale ale grupului din care face parte. Altfel spus, impunerea unei sarcini de dezvoltare derivă

15
Seria 2019-2020
Nivel II Master

din trei surse: maturizarea fizică, presiunea culturală/ aşteptările sociale şi aspiraţiile sau valorile
personale.
Havighurst a subliniat importanța așa numitelor ”perioade sensibile” în dezvoltare pe care le-a
considerat momente ideale în timpul cărora un individ demonstrează maturizare la nivelul cel mai
favorabil învățării și îndeplinirii cu succes a sarcinilor de dezvoltare.
Spre exemplificare, iată care sunt sarcinile de dezvoltare în două perioade importante ale
dezvoltării:
în adolescenţă (13-18 ani):

• Dezvoltarea de noi relaţii sociale, în special cu ceilaţi băieţi şi fete care fac parte din aceaşi
generaţie, relaţii mai mature, bazate pe intimitate, încredere şi respect faţă de alte persoane.
• Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie;
• Acceptarea modului în care arată (înfăţişarea fizică).
• Câştigarea independenţei emoţionale în relaţie cu părinţii şi a unui nou statut în cadrul
familiei.
• Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie;
• Pregătirea pentru cariera profesională;
• Dezvoltarea simţului etic şi a unui sistem de valori propriu.
• Dorinţa de a dezvolta un comportament social responsabil.
(Perkins, 2001).
în perioada 19-30 de ani:

• Alegerea unui partener de viaţă;

• Deprinderea de a convieţui cu un partener prin căsătorie/ uniune consensuală;
• Constituirea unei familii prin aducerea pe lume a unui copil;
• Creṣterea ṣi educarea copiilor;
• Gestionarea căminului;
• Ocuparea unui loc de muncă;
• Asumarea unor responsabilităţi civice;
• Constituirea/menţinerea relaţiilor cu/ unui grup de prieteni
(Havighurst, 1972)

1.6. Factori de risc care afectează dezvoltarea umană

O bună înțelegere a complexității procesului de dezvoltare presupune și identificarea factorilor
de risc care pot afecta acest proces. Unii dintre cei mai frecvenți sunt cei enumerați mai jos:
• incompatibilitatea sangvină dintre mamă și făt;
• săracia ṣi statul socio-economic scăzut al familiei;
• malnutriţia;
• bolile infecţioase;

16
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• drogurile și medicamentele;
• radiaţiile;
• vârsta înaintată a părinților;
• părinţii adolescenţi;
• starea emoţională a mamei;
• prematuritatea copilului la naștere.
(Muntean,2006, pp. 111-123)
Incompatibilitatea sangvină reprezintă prezența simultană a celor două tipuri de Rh (negativ
și pozitiv), în timpul sarcinii; dacă fătul și mama au tipuri diferite de Rh, anticorpii celor două
organisme vor începe să se atace reciproc, cauzând distrugerea globulelor roșii ale copilului și
complicarea sarcinii.
Studiile privind săracia ṣi statul socio-economic scăzut al unei familii indică faptul că veniturile
mici, nivelul scăzut al educației părinților, densitatea crescută a populației, mai ales a bărbaților cu
condamnări în vecinătate, sunt caracteristici de mediu asociate cu tulburările de comportament la
copiii care cresc în aceste medii. Alte studii (Fitzgerald, Stromenn, McKinney, 1982, apud
Munteanu 2006, p.113) au arătat că anumiți copii ai căror mame aveau un IQ de 80, crescuți în
comunități cu standarde socioeconomice scăzute vor avea la 4 ani un IQ de aproximativ 80, iar la
vârsta de 7-8 ani acesta va scădea.
Malnutriția compromite dezvoltarea prenatală, poate duce la nașteri premature,
subponderabilitate și uneori chiar la moarte. Deficitul nutrițional a fost asociat cu deficitul mental,
instabilitatea sistemului nervos, paralizia cerebrală, slăbiciunea fizică generală și rahitismul.
Bolile infecțioase precum rubeola, bolile venerice (sifilis, gonoree), poliomelita au o puternică
influență asupra dezvoltării fătului în primul trimestru de sarcină. Ele pot duce la nașteri premature,
anomalii de prezentare a fătului la naștere, orbire, deficiență mentală, surditate, microcefalie. Alte
boli ale mamei care pot afecta dezvoltarea normală a fătului în perioada intrauterină sunt: boala
SIDA, herpesul genital, diabetul, hepatita, hipertensiunea, răcelile, toxoplasmoza.
Consumul de droguri și medicamente care uneori se transformă în dependența de droguri, de
nicotină sau de alcool a mamei, mai ales în timpul sarcinii, poate cauza malformații fizice și psihice
fătului.
Expunerea la o dozǎ foarte mare de radiaţii poate duce în scurt timp la arsuri ale pielii, stǎri de
vomǎ. Celulele diferitelor organe pot fi distruse. Organismul afectat de radiaţii nu mai poate genera
celule noi într-un timp foarte scurt. Iradierea duce şi la accentuarea leucopeniei (reducerea
numărului leucocitelor), la eritem (roșeață în formă de pete, care apare pe pielea corpului în diferite
boli), la hemoragii interne, cǎderea pǎrului, sterilitate, iar, în cazuri extreme, la moarte.
Indiferent de doza de radiaţii la care este expus, embrionul este afectat de acestea. Embrionul
va avea deficit de creştere (reducerea diametrului capului), întârziere mintalǎ (dacǎ expunerea are
loc în timpul formǎrii organelor). De asemenea, se pot dezvolta tumori maligne în timpul copilǎriei.
Vârsta părinților este o variabilă foarte importantă în dezvoltarea psihică a copilului și în
anumite circumstanțe, chiar și a părinților. Astfel, se consideră că vârsta optimă a mamei este între
17
Seria 2019-2020
Nivel II Master

20-35 de ani, iar în cazul ambelor sexe, riscul nașterii unor copii cu sindromul Down sau cu alte
malformații crește după 40-45 de ani.
Cele mai grave urmări se întâlnesc la copiii care se nasc din mame adolescente, deoarece
aceștia prezintă riscuri mai mari de a se naște prematuri, de a avea o greutate mai mică decât cea
normală la naștere (2,5 kg), care va atrage o serie de alte probleme care pot genera: moarte subită,
orbire, surzenie, probleme respiratorii cronice, retard mintal, boli mentale și paralizie cerebrală
care, în timp, poate cauza și dislexie sau hiperactivitate (Adams și Berzonsky, 2009, p. 483). Și
viața mamei este deseori pusă în pericol, datorită vârstei fragede. Copiii născuți de tinere sub 20 de
ani sunt duși mai rar la medic, iar cei care ajung, petrec cu 20 % mai mult timp prin spitale decît
ceilalți copiii. De cele mai multe ori, aceștia primesc mai puțină afecțiune parentală și au mai puține
cărți și jucării. Ana Muntean (ibidem, p.125) vede relația mamă-copil ca fiind una defectuoasă,
ajungându-se la respingere, abuz sau chiar la abandon. De cele mai multe ori, realitatea fiind alta
decât așteptările părinților adolescenți, regulile de creștere și de îngrijire ale copilului sunt neglijate,
copilul este văzut ca o povară, nevoile acestuia pentru o dezvoltate normală fiind ignorate. La
școală copii cu astfel de părinți obțin note mai mici la testele de matematică, de citire și de
înțelegere a textului citit, iar când intră la școală au doar 30 % șanse să se numere printre cei mai
buni elevi ai clasei. Spre deosebire de copiii născuți de mame mai mature, riscul abandonului
școlar și cel de a a fugi de acasă crește. Băieții sunt predispuși să intre la închisoare sau chiar să
devină și ei părinți înainte de 19 ani, respectiv să-și crească proprii copii în afara căsniciei.

Starea emoțională a mamei influențează comportamentul postnatal al copilului, precum și

viitoarea relație părinte-copil. În consecință, mamele a căror stare de spirit a fost una negativă pe
toată durata sarcinii, s-au confruntat cu tulburări comportamentale, de nutriție și de somn din partea
noului născut.
Prematuritatea este o expresie des folosită pentru „naşterea înainte de termen”. Un copil născut
înainte de săptămâna 37 de sarcină este considerat prematur, adică născut înainte de maturarea
completă. Şi totuşi, în descrierea prematurităţii nu trebuie să intre doar timpul de purtare a sarcinii,
ci şi greutatea, lungimea copilului (mai mic de 47 de centimetri) şi circumferinţa capului (mai mică
de 33 de centimetri) (Muntean, 2009, p. 126). Trecând peste anticiparea cronică a șocului fizic și
psihic suferit de noul născut, problema care se impune vizează relația deficitară părinți-copil creată
în cadrul serviciului pentru distrofici, spitalizarea îndelungată a copilului care poate duce la
distanțarea emoțională a părinților și, uneori, în cele din urmă, la abandonul acestuia.

1.7 Rolul relației de atașament în dezvoltare

Atașamentul definește legătura emoțională strânsă dintre oameni și reprezintă un sistem de
organizare primară, a cărui dezvoltare condiționează, fundamentează sănătatea mentală. Una
dintre numeroasele definiții asupra atașamentului spune că ”este o relație afectivă între două
persoane, care învinge timpul și distanța”. Conform lui Field (1994), atașamentul este ”relația ce
se creează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor

18
Seria 2019-2020
Nivel II Master

fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate și rezonanță reciprocă.” (Munteanu,

2009, p. 194)
Nevoia ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte
ființe umane este descrisă de Teoria atașamentului, teorie formulată și dezvoltată de psihiatrul
pentru copii britanicul John Bowlby (1907 – 1990) și de către psihologul canadian Mary Ainsworth
(1913 – 1999). Conform acestei teorii, la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura
timpurie mamă-copil.
În 1988 Bowlby afirma că fiecare om este înzestrat cu sisteme de comportament care
asigură supraviețuirea speciei. Astfel, mecanismul prin care se dezvoltă tehnici de supraviețuire
este atașamentul sau relația afectivă primară dintre copil și persoana de referință (mama, de regulă,
dar poate fi și tatăl, bunica). Persoanele de referință de care se atașează copilul sunt adulții cu care
acesta a avut cel mai intens contact în primele luni de viață. Bowlby ajunge la concluzia că
atașamentul este un comportament ereditar, o parte integrantă a naturii umane, învățat de-a lungul
evoluției speciei, având funcția biologică de protecție. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la
specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înnăscută
de a se apropia unul de celălalt (Munteanu, 2009).
Atașamentul este un sistem dual, de dragoste reciprocă, dintre cei doi. Atașamentul
determină copilul mic să caute sprijin, apărare sau liniștire la persoana de referință în caz de pericol
(amenințare, teamă, durere). Atașamentul copilului cuprinde diverse manifestări, cum ar fi: zâmbet,
țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea ei, ș.a.m.d., compunând un complex de
comportamente programat genetic și care se întâlnește la toții puii de mamifere, nu numai la om.
Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, determinând apropierea fizică de copilul mic, luarea în
brațe a acestuia, mângâiatul, legănatul, spre liniștirea și calmarea acestuia; zâmbetul îl face să se
simtă fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană demnă de respect (Munteanu,
2009).
Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii dintre cei doi, de sensibilitatea,
plăcerea pe care o resimt fiind împreună, de ajustările pe care le fac, fizic și psihic, în interacțiune
și de capacitatea de a se recompensa reciproc
Comportamentul de atașament este cel mai evident în copilărie, însă poate fi observat de-a
lungul tuturor ciclurilor vieții, mai ales în momente de urgență; astfel, chiar și adulții se simt mai
siguri în apropierea unei anumite persoane sau a unui grup. Bowlby consideră că există 4
caracteristici ale atașamentului:
1. menținerea unei apropieri fizice în relația respectivă: dorința de a fi aproape de oamenii de care
suntem atașați;
2. siguranța: reîntoarcerea la o anumită persoană din confort sau siguranță și pentru a nu ne
confrunta cu teama sau amenințarea;
3. un alt tip de siguranță: persoana de referință reprezintă o sursă de siguranță, ceea ce ne permite
să exploară, mediul înconjoarător;
19
Seria 2019-2020
Nivel II Master

4. stresul separării: anxietatea care apare în absența persoanei de referință.

Atașamentul se construiește gradual, trecând prin anumite stadii și fiind marcat de calitățile
interacțiunii celor doi participanți. Construirea acestuia începe de la naștere, dar devine activ după
vârsta de 6 luni.
Cercetările lui Rudolph Schaffer (1926- 2008) au arătat că 65% dintre copii își construiesc
primul atașament față de mama, 5% față de tată sau alte persoane din proximitate, în vreme ce 30%
dezvoltă un atașament dual (față de mamă și încă o persoană). Cei doi părinți interacționează în
mod diferit cu copilul lor, ajutându-l pe acesta la integrarea în grup și relativizarea stărilor, trărilor
psihice, aspect necesar pentru dezvoltarea normală a acestuia.

Clasificarea ataşamentului. Forme, tipuri sau stiluri de ataşament

Clasificarea ataşamentului a pornit de la un experiment numit ”situaţia neobișnuită”
realizat de M. Ainsworth, în anul 1970. La acest experiment au participat copii cu vârsta de 7-9
luni. Experimentul avea mai multe etape de creștere graduală a nivelului de stres resimțit de copil
și se desfăşura într-un laborator unde alături de copil, în episoade alternative se află un părinte şi
un evaluator, o persoană necunoscută copilului.
Etapele situaţiei străine sunt (Munteanu, 2009):
1. Mama şi copilul sunt în laborator. Mama lasă copilul jos, în apropierea jucăriilor şi trece în partea
opusă a camerei.
2. O persoană străină intră în cameră, se aşează, vorbeşte cu mama (un minut), interacţionează cu
copilul şi încearcă să se joace cu acesta.
3. Mama părăseşte camera. Dacă copilul plânge/protestează, persoana străină încearcă să-l
liniştească; dacă nu este supărat, se întoarce la locul ei şi rămâne tăcută.
4. Persoana străină părăseşte camera și copilul rămăne singur.
5. Mama se reîntoarce şi se apropie de copil cu care se joacă.
6. Mama părăseşte camera, iar copilul rămâne singur.
7. Persoana străină se reîntoarce. Dacă copilul plânge, protestează, persoana străină încearcă să-l
liniştească; dacă nu este supărat, se întoarce la locul ei şi rămâne tăcută.
8. Mama se întoarce şi persoana străină părăseşte camera.
Cât timp mama este absentă, se observă comportamentul copilului și reacția lui la stresul provocat
de plecarea ei și de venirea unei persoane străine. În funcție de reacția copilului s-au descris inițial
trei tipuri de atașament:
• Tip A (atașament evitant)
• Tip B (atașament securizant)
• Tip C (atașament insecurizant, ambivalent, rejetant)
dar mai apoi s-a adăugat și

20
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• Tipul D (ataşamentul dezorganizat/ dezorientat)

Ataşamentul insecurizat evitant, tip A
Comportamentul copilului cu acest tip de ataşament se remarcă prin lipsa vreunui protest
la separarea de mamă, dar și a interacţiunii cu aceasta la revenire. După separare copilul continuă
să exploreze mediul sau să se joace, nesemnalând prin comportament o modificare semnificativă,
la revenirea mamei evitând întâlnirea, confruntarea, regăsirea cu aceasta. Din punct de vedere
al exprimării sentimentelor, copiii cu un ataşament evitant sunt inexpresivi, nu arată supărare,
mirare, nelinişte la episoadele de separare din experiment şi nici bucurie la reîntâlnirea cu părintele.
Există o neutralitate, o expresie plată, uniform afectivă indiferent de momentul, contextul de viaţă
sau relaţia în care se află copilul. Pentru a nu trăi în mod repetat dezamăgirea lipsei de răspuns din
partea părintelui său, copilul se apără prin acest mecanism de evitare a ataşării.
Studiile evidenţiază că la vârste preşcolare (6 ani), copilul cu un ataşament evitant, continuă
să-şi evite mama, lăsând părintelui iniţiativa în relaţionare, interacţionând puţin iar discursul fiind
impersonal. Din observaţiile realizate de M. Main, în ceea ce priveşte viaţa în cadrul familiei, aceşti
copii au tendinţa să plângă mai mult şi să manifeste mai mare anxietate la separare (Prior, Glaser,
2006).
Comportamentul părinţilor ce au copii cu ataşament evitant prezintă elemente specifice; la
apropierea copilului mama tinde să se deplaseze depăşind copilul sau evitându-i privirea. De
asemenea şi contactul fizic este evitat de către părinte iar exprimarea emoţională era sărăcăcioasă.
Despre această categorie de copii, Pierre Humbert afirmă că sunt precoce independenţi, nu
solicită ajutor şi susţinere din partea adulţilor. Astfel independenţa este doar aparentă, iar dincolo
de aceste aparenţe copilul rămâne fragil, vulnerabil şi puţin eficient în performanţe.

Ataşamentul securizat, tip B

Această formă de ataşament este de dorit, corespunzând unei legături organizate, unei baze
de securitate care va susţine explorarea, experimentarea, concentrarea atenţiei asupra învăţării şi
deschiderea către nou. Legătura între copil şi părinte este armonioasă şi copilul tinde să răspundă
cererilor mamei. Comportamentul de ataşament este activat de un stimul care poate fi plecarea
mamei din cameră, aşa cum reiese din experiment. Copiii cu un ataşament securizat se liniştesc
repede şi se consideră că la baza acestuia au stat nenumărate momente când copilul a primit
răspunsuri adecvate din partea mamei la nivel de conţinut, ritm şi intensitate. La reunirea cu
părintele, copilul se angajează în comunicarea cu aceasta: contact vizual, schimburi verbale
ponderate ca intensitate a sunetelor (există şi verbalizări puternice, dar nu ţipăt puternic) şi de
durată, cu o atenţie orientată a copilului spre părinte. Întâlnirea este călduroasă şi are două secvenţe:
reunirea propriu-zisă şi reorientarea atenţiei copilului spre activitate, revenirea la joc şi explorare.
Din analiza situaţiei ”neobișnuite” se observă la copil un „echilibru flexibil” (Wallin, D.J., 2010)
între căutarea bazei de securitate şi explorarea camerei sau angajarea într-o activitate de joc.

21
Seria 2019-2020
Nivel II Master

Copiii cu atașament securizant se dezvoltă în mod pozitiv ca indivizi adulți. Sunt capabili
de relații cu colegii și alte persoane, dezvoltă o concepție clară despre sine și despre raporturile
bărbat-femeie. Învață să își exprime și controleze emoțiile, au încredere în forțele proprii.

Ataşamentul insecurizat ambivalent-preocupat, tip C

Pornind de la „situația străină” se observă că, la plecarea părintelui, copilul protestează
foarte tare plângând şi vocalizând puternic, iar preocuparea sa pentru părintele care a plecat este
atât de mare încât atenţia sa este întru totul absorbită de eveniment şi nu se mai poate concentra
asupra explorării mediului sau jocului.
Comportamentul mamelor/părinţilor copiilor ambivalenţi este caracterizat prin
insensibilitate. La fel ca în cazul copiilor evitanţi, mamele nu răspund adecvat copiilor, fără
însă să existe o respingere verbală sau fizică. Sensibilitatea maternă scăzută şi răspunsurile
neajustate oferite copilului, sau prezenţa unor răspunsuri oferite ocazional sau imprevizibil,
determină o lipsă de preocupare a copiilor pentru explorarea mediului, pentru joc, copilul fiind
preocupat de prezenţa mamei sau a locului unde aceasta se află. Copilul îşi doreşte să fie în
proximitatea părintelui pentru a diminua starea internă de tensiune, dar în momentul întâlnirii cu
părintele său, copilul are dificultăţi în a primi afecţiunea acestuia.

Ataşamentul dezorganizat/ dezorientat, tip D

Primele trei forme de ataşament descrise mai sus au fost identificate şi descrise de către M.
Ainsworth. Reevaluând aproximativ 200 de înregistrări video ale ”situaţiei străine”, în perioada
1986 - 1990, M. Main şi J. Solomon au observat că există copii al căror comportament nu se
încadrează într-o formă de ataşament cunoscută. Comportamentul copiilor nu avea ceva nou, dar
era compus dintr-un amestec de comportamente regăsite în celelalte forme de ataşament sau
era un comportament cu aspecte bizare, care ducea la lipsa unei strategii coerente de comportare
în situaţiile de stres declanşată de părăsirea camerei de către părinte (apud Bejan, 2012).
M. Main şi J. Solomon, în 1990, indică câteva caracteristici ce ne permit să identificăm un
comportament ce se încadrează în această formă de ataşament (apud Bejan, 2012):
a. comportamente ce se caracterizează prin secvenţe contradictorii – un comportament de
ataşament urmat de o puternică evitare a părintelui, blocaj şi stupefacţie,
b. comportamente contradictorii precum evitarea urmată imediat de căutarea contactului vizual şi
manifestări de stres sau furie,
c. mişcări şi expresii incomplete, întrerupte, indirecte sau greşit direcţionate. De exemplu: copilul
manifestă supărare, stres dar în acelaşi timp se distanţează fizic de mamă, nu se îndreaptă către ea,
d. stereotipii, mişcări dizarmonice, inoportune, şi posturi bizare precum blocajele fără un motiv
evident dar numai în prezenţa părintelui,

22
Seria 2019-2020
Nivel II Master

e. blocaje în mişcări, postură imobilă sau mişcări încetinite,

f. prezența stărilor de teamă resimţite de copil în raport cu părintele: umerii aduşi sau mimică
specifică,
g. copilul se mişcă prin cameră fără un scop anume, are o mimică ce exprimă confuzia sau
stupefacţia şi are schimbări bruşte de stare.
Bolile psihice, dependenţa faţă de alcool sau alte substanţe, violenţa, în general
interacţiunile adult-copil în care copilul simte frică faţă de figura de ataşament sunt factori de
risc în dezvoltarea unui ataşament dezorientat.
Influențele atașamentului în dezvoltarea copilului
Deși tipul de atașament al nou-născutului se formează prin adaptarea la comportamentul
persoanelor de referință care stau la dispoziție în momentul respectiv, se consideră că fenomenul
posedă o anumită plasticitate: comportamentul asociat atașamentului se modifică în funcție de
experiențele avute, pe tot parcursul copilăriei și tinereții. Anumiți factori de risc (precum
psihotraumele sau atașamentul sigur de mai târziu) sau anumiți factori favorabili s-au dovedit a
avea influențe decisive.
La maturitate atașamentul e considerat relativ constant și repetabil în toate relațiile strânse
care iau naștere. Interacțiunea mamă-copil timpurie tinde să se generalizeze. Dincolo de acest
aspect, copii atașați nesigur, vor avea la rândul lor, când devin părinți, adesea copii atașați nesigur.
Teste specifice pot prezice cu un înalt grad de probabilitate tipul de atașament pe care viitorul copil
îl va avea, în funcție de tipul de atașament propriu mamei. În decursul dezvoltării ontogenetice s-
au găsit corelații semnificative între calitatea atașamentului la copii de un an și comportamente
psihopatologice la vârsta de 10 ani. Cercetările recente au demonstrat, de asemenea, corelații
serioase între atașamentul sigur și stabilitatea psihică, respectiv între atașamentul nesigur și
derapaje psihologice, precum tulburări emoționale, tulburări de personalitate, atacuri de panică,
comportament impulsiv și diverse dependențe.
Capacitatea de a acorda și de a căuta protecție este una din principalele caracteristici ale
unei funcționări sănătoase. În mod asemănător, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a
explora izvorăște tot din legăturile afective securizante din copilarie. Nu este însă necesar ca mama
(sau persoana care oferă îngrijire) să facă tot ceea ce este omenește cu putință pentru a oferi
maximum de siguranță, grijă și atenție. O mama buna este aceea care este suficient de buna pentru
copilul ei. Atașamentul copilului față de alte persoane care-l îngrijesc poate compensa în unele
condiții atașamentul nesecurizat față de părinți sau chiar lipsa acestuia. Așa se și întâmplă adesea
cu copii abandonați, instituționalizați sau adoptați.

Trebuie să reținem însă că sunt studii care consideră că:

• stilul de ataşament al viitorilor părinţi prezice într-o proporţie de peste 80% stilul de
ataşament al copiilor lor (van Ijzendoorn, 1995);

23
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• deşi schimbările survenite de-a lungul timpului pot influenţa statusul ataşamentului
copilului, există o puternică continuitate între tiparele de ataşament infantil, cel al copilului,
adolescentului şi cel al adultului.

• există totuşi şi schimbări ale ataşamentului care se pot manifestă în ambele direcţii – de la
securizat la insecurizat şi de la insecurizat la securizat (se vorbeşte, de securizare
dobândită, în acest caz);

• adulţii evaluaţi ca având o stare mentală insecurizată cu privire la ataşament au dificultăţi

mai mari în managerierea vicisitudinilor vieţii, în general, şi a relaţiilor interpersonale, în
special, decât cei evaluaţi ca securizant ataşaţi (Shaver şi Mikulincer, 2009).

(Sonkin, 2005, apud Dafinoiu si Boncu, 2014, pp. 32-33)

Efectele de durată ale atașamentului în dezvoltarea copilului se răsfrâng în următoarele sfere

psihice:
1. Nevoia de siguranța și sentimentul de a fi protejat: un bun atașament oferă sentimentul de
securitate, de încredere în ceilalți, în lume, în capacitațiile proprii de a face fața chiar și în situațiile
critice. În schimb, atașamentul precar va conduce la o permanenta neîncredere atât în persoanele
din jur, în lume, cât și în sine însuși.
2.Organizarea sistemului de procesare a informației: calitatea atașamentului copilului față de cel
care îl îngrijește va condiționa realizarea potențialului înnăscut. Un bun atașament îi va asigura
copilului trăirea stării de fascinație în jocurile lui de explorare și descoperire, pe când un copil cu
un atașament slăbit va avea atenția concentrată predominant pe relațiile cu ceilalți, fiind incapabil
să se dăruiască în totalitate experiențelor de cunoaștere. Lumea nu va reprezenta interesul său
major, ceea ce va conduce la limitarea abilitățiilor de descoperire, înțelegere în procesul de
explorare a lumii. Calitatea atașamentului va avea un rol major în diferențierea percepțiilor
senzoriale prin crearea unui cadru adecvat de percepere corectă, în care emoțiile si trăirile să nu
influențeze percepția și înțelegerea. De exemplu, unui copil timid îi va fi dificil să perceapă pe
deplin, adecvat, deoarece nu va fi capabil să manipuleze obiectele și situațiile cu care se va
confrunta. Cu alte cuvinte, calitatea atașamentului va favoriza sau va împiedica însușirea sistemului
de relații cauză-efect. Relațiile cauzale sunt extrem de importante pentru dobândirea aptitudinilor
superioare de gândire logică- abstractă. Copilul cu un atașament insecurizat nu va fi capabil să
extragă și să proceseze adecvat informațiile despre lume, neavând posibilitatea de a se concentra
asupra lumii exterioare. La pol opus, copilul cu un atașament sigur învață cum să se controleze
pentru a-și stăpâni singur excitația organismului. Deci, copilul cu un atașament securizat învață:
➢ autoreglarea (liniștirea, calmarea),
➢ capacitate crescută de a face față frustrărilor și stresului,
➢ capacitatea de a face față temerilor și grijilor.

24
Seria 2019-2020
Nivel II Master

3.Aptitudinilor de integrare socială: relațiile timpurii ale copilului devin prototipuri pentru
viitoarele relații sociale, indiferent de rolurile sociale pe care le va avea: prieten, angajat, asociat,
parinte. În relația de atașament, copilul învață reciprocitatea într-o relație socială, relațiile cu cei
din jur reprezintând esența vieții noastre ca ființe sociale. Interacționând cu cei din jur se produce
un schimb avantajos, prin intermediul comunicării; fiecare oferă ceva și primește ceva. În cazul
unui atașament sigur, copilul are încredere în ceilați. Calitatea atașamentului determină tipul și
calitatea emoțiilor, a trăirilor pe care copilul le are în raport cu socialul ( jenă, rușine, vinovăție,
empatie, mândrie, tendința de a seduce și a manipula etc.). În concluzie, atașamentul este cel care
determina calitatea integrării sociale, civice, morale a individului, iar calitatea atașamentului pune
bazele dezvoltării conștiinței de sine: un sine valoros, sigur, sau, dimpotrivă, dominat de
permanente culpabilizări, rețineri sau incapabil de control, cu momente de ruptură, de obnubilare
a conștinței.
4.Construirii identității de sine: dezvoltă sentimentul valorii de sine, ajută la stabilirea propriilor
limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.
5.Reacțiilor copilului la situații de traumă. Nu toți copii care suferă maltratări sunt și traumatizați;
totuși toți sunt victime și reacțiile lor, modul lor de apărare depind, în totalitate, de tipul de
atașament. Copiii care au avut parte de un atașament securizant învață să facă față durerii, deoarece
dezvoltă un sentiment puternic al încrederii în sine. Copiii traumatizați au reacții ușor de
recunoscut; ei trăiesc o durere disproporționată, nu învață să-și moduleze afectele, nici să-și
controleze durerea, ceea ce conduce la apariția crizelor comportamentale. Suferința le afectează
capacitatea de a-și modula emoțiile în mai multe feluri:
▪ le scade nivelul cunoștinței de sine, din cauza hipervigilenței,
▪ conduce la diminuarea comportamentelor de explorare a lumii,
▪ interacționează cu modelul internalizat de funcționare a lumii, confirmând-l.
În concluzie, efectele traumei, de-a lungul veții, interferează cu bazele puse în dezvoltarea
atașamentului din copilărie. Calitatea atașamentului este un important factor predictiv al rezilienței
persoanei. (apud Munteanu, 2009)
În concluzie, putem aprecia că există o mare coerenţă între tipul de ataṣament stabilit până la
la vârsta preṣcolară ṣi ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieţii. În ciuda acestui aspect,
există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcţionare a lumii în
copilărie prin experienţe pozitive de afiliere sau de atașament de-a lungul întregii vieţi.

Concluzii generale
Analizând la final toate considerațiile cu privire la felul în care se desfășoară, la factorii de
influență, la dinamica lui globală, putem concluziona că procesul de dezvoltare:
1. este un proces coerent care presupune schimbare și continuitate;

25
Seria 2019-2020
Nivel II Master

2. este un proces de tranzacții continue între persoana aflată în dezvoltare și provocările

externe pe care le întâmpină aceasta;
3. debutează în primii ani de viață prin asistența asigurată de părinți, experiențele timpurii
fiind decisive pentru dezvoltarea și maturizarea SNC (sistemului nervos central) la copil.

Teme de reflecție:
1. Identificați particularitățile procesului de dezvoltare.
2. Identificați care sunt influențele exercitate asupra dezvoltării.
3. Rețineți, prin comparație, specificul influențelor exercitate de ereditate, mediu și educație.
4. Identificați importanța teoriei dezvoltării în context pentru înțelegerea procesului de dezvoltare.
5. Rețineți definiția sarcinii de dezvoltare și importanța acesteia în dezvoltare.
6. Rețineți sarcinile de dezvoltare specifice perioadei adolescenței și tinereții.
7. Rețineți acei factori cu risc potențial în dezvoltare; (de exemplu, cum anume sărăcia, vârsta
părinților, starea emoțională a mamei pot influența dezvoltarea unui copil).
8. Identificați rolul relației de atașament în dezvoltare.
9. Rețineți caracteristicile fiecărui tip de atașament.
10. Identificați acele zone ale psihicului în care se observă efectele de durată ale atașamentului.

Bibliografie:
• Albu E., (2007), Psihologia vârstelor, Universitatea ”Petru Maior”, Tg. Mureș.
• Bejan, R.T., (2012), Formele de ataşament şi rolul lor în dezvoltarea limbajului şi afectivităţii
la copilul antepreşcolar şi preşcolar, Teză de doctorat, Universitatea din București.
• Birch Ann, (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti.
• Creţu T., (2001), Psihologia vârstelor, Editura Credis, București.
• Dafinoiu, I., (2014), Teoria atașamentului, în Dafinoiu, I. & Boncu , St., Psihologie socială
clinică, Polirom.
• Havighurst, R.,(1972), Developmental Tasks and Education, 3d.ed. David McKay Company, Inc.,
a division of Random House, New York.
• Lepădatu I., (2008), Psihologia vârstelor-ciclurile de creștere și dezvoltare, Editura Psihomedia
Sibiu.
• Tiberiu, M., (2001), Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timișoara.
• Muntean A., (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi.
• Moreno, Roxana, (2010), Educational Psychology, John Wiley& Sons, Inc.
• Papalia Diane, Wendkos Olds Sally, Duskin Feldman Ruth, (2010), Dezvoltarea umană, Editura
Trei.
• Sion, G., (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei „România de Mâine”.

26
Seria 2019-2020
Nivel II Master

• Solomon, J.,& George,C.,(2011), The Disorganized Attachment–Caregiving System

Dysregulation of Adaptive Processes at Multiple Levels, Guilford Publications.

27