Noțiuni generale. Teoriile fundamentale ale psihologiei vârstelor.

Profesor: Elena Puzur,

dr.psihologie, lector universitar

Psihologia vârstelor este disciplina ce studiază condițiile, mecanismele şi legile apariției, evoluției,
maturizării şi schimbării vieții psihice umane, de-a lungul vieții.
Psihologia vârstelor – ramură a științei psihologice, studiază legitățile dezvoltării psihice și formării
personalității de-a lungul ontogenezei omului.
Apare în 1879, fondatorul Wundt, laboratorul experimental din Leipzig, folosește metoda experimentală
a psihicului. Până la Wundt – metoda introspectivă. Stenli Hull (Hol) – inaugurează în SUA laborator
experimental, a fost un imbold în dezvoltarea psihologiei genetice.
Ramurile:
• Psihologia prenatală;
• psihologia antepreșcoalrului;
• psihologia preșcolarului;
• psihologia școlarului mic;
• Psihologia preadolescentului;
• psihologia adolescenței;
• Psihologia adultului;
• Psihologia vârstei a III.

Psihologia vârstelor nu are ca scop numai însumarea datelor oferite de celelalte discipline, ci ea
realizează o viziune complexă asupra vieții psihice. Această viziune se realizează cu:
• o componentă genetică (apariția şi dezvoltarea funcțiilor, proceselor şi structurilor psihice),
• o componentă funcțională (dezvăluie semnificațiile adaptative ale diverselor dimensiuni ale
sistemului psihic) şi
• o componentă diferențială (surprinde specificul diverselor stadii de evoluție şi în același timp
multiplele variații care apar în cursul aceleiași etape).

Factorii fundamentali, determinativi ai dezvoltării psihice umane sunt: ereditatea, mediul și

educația.

După conținut, dezvoltarea psihică – proces de acumulare a informației, noțiunilor, intereselor, însușirea
experienței sociale acumulate de generații precedente ce se păstrează în obiectele de cultură materiale și
spirituale.
Conceptul de dezvoltare psihică include noțiunile de:
• premisele dezvoltării psihice;
• condițiile dezvoltării psihice;
• forțele motrice ale dezvoltării psihice.
 PREMISELE– biologice, aparatul congenital al copilului. La momentul nașterii premise sunt însăși
structura scheletului, tipul sistemului nervos central (SNC), predispozițiile naturale ale dezvoltării aptitudinale,
reflexele necondiționate.

 CONDIȚIILE – biologice – nivelul, structura organizării creierului uman; sociale – anturajul social
(copii maugli) – când și pe cât timp nimerește în acest anturaj (copii din casele pentru micuți).
Condițiile dezvoltării și formării personalității:
• Prezența unui cod genetic sănătos.
• Prezența unui sistem nervos sănătos.
• Satisfacerea trebuințelor vitale.
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 • Satisfacerea trebuințelor psihologice.
• Prezența unui mediu social favorabil, prosper.
• Asimilarea experienței social-istorice.

 FORȚELE MOTRICE – forțele ce mișcă înainte procesul de dezvoltare psihică.

În contextul dezvoltării psihice, se vorbește despre forțele motrice ale dezvoltării psihice şi formării
personalității - contradicțiile între sfera motivaţională şi tehnico - operaţională (D.Elconin).
Forţele motrice ale dezvoltării psihice sunt incluse în contradicţia care persistă permanent în procesul
de însuşire de către copil a laturilor motivaţionale şi operaţionale a activităţii. Laturile respective au legităţi
proprii diferite care se deosebesc şi în dependenţă de etapa de vârstă.
Forţele motrice ale dezvoltării psihice:
• contradicţia (decalaj între nivelul aspiraţiilor şi posibilităţile reale; între nivelul posibilităţilor, abilităţilor
şi cerinţele mereu crescînde ş.a.);
• determinarea interioară – autoperfecţionarea, autoapreciere (S. L. Rubinştein, G. S. Kostiuk, A. (V.
Zaporojeţ, L. I. Anţiferova, K.A. Abulhanova-SIavskaia, V. G. Assev, L.I.Bojovici, V.E.Ciudnovskaia);
• motivaţia şi confruntarea motivelor. Motivaţia reprezintă substratul energetic al dezvoltării.
• corelaţia condiţiilor exterioare şi interioare specifice personalităţii.

Dezvoltarea psihică se exprimă prin schimbări calitative marcate prin trecere succesivă, ascendentă, de la
un stadiu inferior la unul superior în planul activităţii psihice.
Dezvoltarea psihică este stadială; ordinea în care se succed stadiile este invariabilă şi parcurgerea fiecărui
stadiu anterior se impune cu necesitate.
În realitate, procesul dezvoltării psihice este deosebit de complex, fapt pus în evidenţă de marii psihologi
J. Piaget, L. Vîgotski, H. Wallon, R. Zazzo ş.a.
În cadrul tuturor etapelor de vârstă există o consecutivitate anume în dezvoltarea preponderentă a
laturilor evidenţiate. La unele etape de vârstă preponderent se dezvoltă latura motivaţională, deci apar trebuinţe
şi motive noi care trebuie să fie satisfăcute. Aceasta provoacă dezvoltarea preponderentă la alte etape de vârstă a
laturii operaţionale şi descoperirea, însuşirea, acumularea mijloacelor noi care pot şi sunt utilizate în procesul de
satisfacere a trebuinţelor şi motivelor.

LEGITĂŢILE DEZVOLTĂRII PSIHICE

Dezvoltarea psihicului este determinată de apariția în anumite perioade a unor particularități calitative
noi – numite formațiuni noi. L.S.Vîgotski evidențiază două tipuri de dezvoltare:
– Funcțională, uniplanică, schimbarea pârților în limitele unei vârste, schimbare care nu duce la
restructurarea personalității în ansamblu și rezidă în modificări parțiale (însușirea cunoștințelor, formarea
deprinderilor şi abilităților);
– Multiplanică, planitatea diferită, schimbarea de vârstă care se caracterizează nu atât prin însușirea
unor cunoștințe şi deprinderi aparte, cât prin restructurarea cardinală a sistemului de relații ale personalității cu
mediul, trecerea la noi tipuri de activitate.
Legitățile dezvoltării psihice:
• Are un caracter stadial;
• Ireversibilitatea dezvoltării psihice;
• Neuniformitatea şi heterohronia dezvoltării psihice. Odată cu vârsta se micșorează heterohronia şi
neuniformitatea funcțiilor psihice;
• Integrarea psihicului. Psihicul omului matur se deosebește prin integritate, unitatate, stabilitate,
interconexiunea unei însușiri cu totalitatea altor însușiri ( gândirea, memoria, voința, conștiința, personalitatea);
• Continuitatea dezvoltării psihice (fazele dezvoltării trec una în alta) este prezentă la fiecare vârstă şi se
manifestă în mod individual;
• Plasticitatea şi posibilitatea compensării (I.P.Pavlov – plasticitatea sistemului nervos).
• Individualizarea dezvoltării de vârstă a psihicului și dezvoltarea personalității copilului. Deosebirile
individuale cresc odată cu maturizarea și îmbătrânirea. Individualizarea dezvoltării psihice se intensifică în
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
cazul instruirii bine organizate (A.A.Smirnov cu memoria).

DINAMICA DEZVOLTĂRII PSIHICE ESTE DETERMINATĂ DE:

• Structura vârstei;
• Formațiunea nouă centrală a vârstei – procesele care devin formațiuni noi centrale pentru o vârstă devin
secundare la următoarea vârstă și invers;
• Relația dintre mediul social (exterior) și conștiința (mediul interior);
• Viteza și nivelul de conștientizare și automatizare a cunoștințelor și acțiunilor;
• Mecanismele de accelerare. Maturizarea personalității este determinată de două praguri principale:
maturizarea fiziologică (depășirea constituie 2-3 ani) și maturizarea socială.

NOȚIUNI DESPRE VÂRSTĂ.

Fiecare vârstă reprezintă o etapă calitativă nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o
multitudine de schimbări, care luate în ansamblu formează specificul structurii personalității copilului la etapa
dată a dezvoltării lui. A.V.Zaporojeţ accentuează că fiecare vârstă posedă particularitate calitativă şi are
importanță specifică pentru mersul general al formării personalității omului.
Perioadele de vârstă au patru laturi specifice:
• cronologic (sau de pașaport) – de la naștere până în momentul de faţă;
• biologic, care se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin
starea sistemului nervos, a activității nervoase superioare;
• psihologic, care e determinat de schimbările calitative în dezvoltarea psihică (formațiunile noi);
• sociologic, ce se caracterizează prin maturitate socială, totalitate de roluri, de funcții, pe care le
îndeplinesc, prin nivelul dezvoltării lui.

Astfel, un ritm normal de creștere fizică este trăit confortabil de către fiecare individ, în timp ce
rămânerile în urmă sau depășirea unor limite generează îngrijorare, disconfort afectiv, complexe de
inferioritate.
În privința maturizării psihice, trebuie făcută distincția între cele 3 forme de maturizare:
• maturizarea intelectuală;
• maturizarea afectivă;
• maturizarea psiho-socială.

Principiile periodizării vârstei:

– principiul istorismului (caracterul istoric al dezvoltării psihice – L.S.Vîgotski, P.D.Blonscki);
– principiul dezvoltării în cadrul activității (A.N.Leontiev, D.B.Elconin, V.V.Davîdov).
În urma efectuării studiilor s-a determinat că hotarele de vârstă sunt mobile (8-12 ani, 7-11 ani, 6-10
ani). Mobilitatea hotarelor de vârstă au natură social-istorică.

Principiile fundamentale ale dezvoltării sunt:

• principiul dezvoltării psihice.( P. P. Blonski scria că „psihologia ştiinţifică este, înainte de toate,
psihologie genetică”, una din direcţiile căreia o constituie psihologia copilului; L. S. Vîgotski).
• principiul sistemic (B. G. Ananiev, B. F. Lomov ş. a.). Acest principiu se foloseşte la studierea
personalităţii, care este o formaţiune complicată, integrală, Principiul sistemic constă în faptul că fenomenul
respectiv e examinat în calitate de sistem, care nu se reduce la suma elementelor sale constitutive, care posedă
structura sa. În procesul dezvoltării individuale sistemele trec etape consecutive de complicare a diferenţierii, de
transformare a structurii lor.
• principiul activităţii( S. L. Rubinştein, A. N. Leontiev. A. V. Zaporogeţ, V. V.-Davidov). Baza
psihologică a fiecărui sistem o alcătuieşte activitatea obiectuală, care include procesele comunicării.
• principiul individualităţii (abordarea individuală) - adică pedagogul îl tratează pe elev ca pe o
personalitate. În cadrul abordării şi instruirii individualizate interacţiunea învăţător-elev trebuie să poarte un
caracter de colaborare creatoare, constructivă şi de comunicare nemijlocit spirituală.
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 Din această cauză pedagogul trebuie să cunoască esența procesului de dezvoltare, a forțelor motrice şi
legităților lui, a dinamicii dezvoltării psihice şi formării personalității la diferite vârste.
Trecerea de la o etapă a dezvoltării de vârstă la alta este legată de schimbarea activității dominantă, în
cadrul căreia apar și se diferențiază alte activități, inclusiv activitatea nouă, care devine dominantă la
următoarea etapă a dezvoltării de vârstă (A.N.Leontiev, D.B.Elconin, V.V.Davîdov, L.I.Bojovici). Aceşti autori
determină specificul calitativ a perioadei de vârstă pe baza unor astfel de noțiuni ca: situaţia socială de
dezvoltare, activitatea dominantă, formațiunile noi ale vârstei

Periodizarea vârstelor (după L.Vîgotski):

• pruncia – 0 – 1 an (0-2 luni – perioada nou-născutului);
• copilăria fragedă – 1-3- ani;
• vârsta preşcolară – 3-7 ani;
• vârsta şcolară mică – 6-7 – 11-12ani;
• vârsta şcolară mijlocie – 11-12 – 14-15 ani (preadolescenţa);
• vârsta şcoalră mare – 14-15 – 17-18ani (adolescenţa).
Trecerea de la o vârstă la alta poate avea loc brusc, critic sau treptat, lent. Consecutivitatea perioadelor
de vârstă este determinată de succesiunea perioadelor stabile şi critice.
Perioadele de criză :
• criza nou-născutului;
• criza de la 1 an;
• criza de la 3 ani;
• criza de la 7 ani;
• criza de la 13 ani;
• criza de la 17 ani.
Toate perioadele de criză se constituie din trei faze: anticritică, critică şi postcritică.
Particularitățile distinctive ale crizei sunt: începe pe neașteptate, copiii devin greu de educat, scade
interesul faţă de învățătură şi scade reușita (13 ani), apar conflicte cu cei din jur, apare instabilitate emoțională,
dereglarea echilibrului psihologic (7 ani), apare negativismul (3 ani), independența crescândă (7ani),
dezvoltarea sferei emoțional-volitive (3 ani), reducerea productivității activității mintale(13 ani).

Metodele de studiu ale psihologiei vârstelor se împart în 4 grupe:

• 1) Metodele organizatorice - longitudinale, comparative şi complexe.

• - Metoda comparativă se foloseşte cu scop de a compara particularităţile de vârstă pentru stabilirea
dinamicii dezvoltării lor la diferite vârste.
• - Metoda longitudinală constă în examinarea unei şi aceiaşi persoane pe parcursul unui timp îndelungat
de câteva decenii. O metodă longitudinală poate fi numită monografia individuală a dezvoltării psihice
(zilnicul).
• - Metodele complexe permit de a stabili legătura şi dependenţa dintre fenomene de diferita natură
(exemplu: fizic, fiziologic, psihologic şi social).

• 2) Metodele empirice au ca scop dobândirea datelor ştiinţifice. Din această grupa fac parte: observarea,
autoobservarea. experimente, metodele de diagnoză (testele, anchetele, sociometria. chestionând şi
convorbirea), analiza produselor activităţii, metodele biografice (analiza biografiei, documentaţiei,).
• 3) Metodele de prelucrare a datelor se împart în cantitative sau statistice si calitative (de descriere a
situaţiilor).
• 4) Metodele interpretative - din care fac parte metodele genetice şi structurale.
• - Metoda genetică permite interpretarea datelor prin prisma perioadelor de vârstă, forţelor motrice,
neoformaţiunilor şi crizelor de vârstă.
• - Metoda structurală stabileşte legături dintre diferite caracteristici a personalităţii.

Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar

 Cele mai cunoscute şi renumite şcoli psihologice, psihogenetice:
1. Şcoala rusă fondată de marele psiholog L.Vîgotski
(periodizarea dezvoltării psihice; conceptul de situaţie socială de dezvoltare; conceptul despre zona
dezvoltării proxime; conceptul despre dinamica de vârstă; caracteristica crizelor în dezvoltarea psihică;
conceptul privind limbajul egocentric; conceptul privind caracterul social al pruncului; conceptul privind
dezvoltarea noţiunilor; conceptul privind corelaţia instruire- dezvoltare, etc.).
2. Şcoala din Geneva fondată de eminentul psiholog J. Piaget (concepţia asupra dezvoltării intelectuale
a copilului; stadiile dezvoltării; factorii determinanţi ai procesului de dezvoltare psihică etc.).
3. Concepţia dezvoltării morale a copiilor propusă de L.Kohlberg (modelul dezvoltării morale;
nivelurile dezvoltării morale; stadiile dezvoltării morale etc.).
4. Stadiile dezvoltării psihosexuale a copilului propuse de marele S. Freud (Id, Eu-l, Supra eu-l;
dezvoltarea personalităţii; stadiile psihosexuale; complexul Oedip şi complexul Electra etc.).
5. Şcoala psihologiei genetice din Paris fondată de H. Wallon (formarea personalităţii; metoda
genetică şi principiul determinismului; conceptul de activitate; procesul dezvoltării psihice; studiile sferei
emoţionale; periodizarea dezvoltării psihice etc.);
6. Concepţia formării pe etape a acţiunilor mintale propusă de P. Galperin (caracteristica acţiunii
- însuşirile primare; etapele de formare a acţiunii; procesul de interiorizare etc.)

Problema periodizării dezvoltării psihice

Încă Aristotel, în lucrările sale, evidențiază particularitățile de vârstă, ce-şi lasă amprenta asupra
memoriei, gândirii, simțului etc. Aristotel propune şi o periodizare:
o 0-7 ani (doar că aici trebuie să se evidențieze vârsta de la 5-7 ani);
o 7-15 ani (copilul trebuie să fie învățat să citească, să scrie, să însușească muzica şi arta declamaţiei);
o 16-21 de ani (educația cetățenească, să se dezvolte voința, curajul, bărbăţia, intelectul, arta discuţiei).
J.-J. Russo în lucrarea sa Emil sau despre educaţie, abordează două probleme psihologice importante:
dezvoltarea psihologică are un caracter stadial şi copilul se naște desăvârşit, îl strică educația incorectă şi
societatea. Periodizarea după J.-J. Russo:
I. 0-2 ani (dezvoltarea fizică a copilului);
II. 2-12 ani (stadiul dezvoltării organelor de simţ);
III. 12-15 ani (dezvoltarea mintală);
IV. 15-21 ani (schimbări profunde în sufletul copilului).
Se mai cunosc așa-zisele jurnale de observare ţinute de diferiţi cercetători. De exemplu, în jurnalul său
Sighizmund descrie dezvoltarea psihofiziologică a propriului copil, jurnalul lui Darwin etc.
Comenius în lucrarea Marea didactică abordează problema importanței cunoașterii particularităților
psihologice de vârstă şi individuale ale copiilor în procesul didactic.
Interesul faţă de psihologia vârstelor a fost observat mai întâi în Europa şi mai târziu s-a răspândit în
SUA. Evidenţiem:
Şcoala psihologiei genetice din Geneva, fondatorul acestei şcoli este J.Piaget, teza principală –
intelectul se dezvoltă şi până la dezvoltarea limbajului. Piaget foloseşte noţiunile de asimilare, acomodare şi
adaptare. Asimilarea este includerea cunoştinţelor noi în structurile şi operaţiile intelectuale şi comportamentale
care deja există. Acomodarea este schimbarea acestor structuri şi operaţii deja existente sub influenţa noului
deja asimilat. Aceste două procese se completează, se echilibrează reciproc. Dacă între ele se stabileşte
echilibru, atunci are loc procesul, numit de Piaget, adaptare. În cazul când între asimilare şi acomodare nu se
stabileşte echilibrul sunt posibile trei variante:
o când asimilarea întrece acomodarea, la copil se dezvoltă gândirea egocentrică, sau chiar autistă.
Gândirea egocentrică se manifestă atunci când copilul se centrează asupra propriilor acţiuni, asupra propriului

Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar

punct de vedere şi nu e apt să privească obiectele, să înţeleagă fenomenele obiectiv, sau de pe poziţia altuia.
Gândirea autistă e mai pronunţată decât cea egocentrică, copilul nu manipulează, nu operează cu obiectele, de
multe ori se joacă în plan imaginativ;
 când acomodarea întrece asimilarea. Intelectul copilului se dezvoltă în direcţia imitării, el totul
acceptă, fără a avea o atitudine critică şi propria poziţie;
 când între asimilare şi acomodare există echilibru, adică are loc 3. procesul de adaptare, atunci e
vorba de un intelect adevărat, un intelect propriu-zis.
Piaget evidenţiază următoarele stadii de dezvoltare, folosind aceste acţiuni:
1. 0-1,5 ani intelectul senzomotoriu, se dezvoltă intelectul practic - neverbal, până la 9 luni se
finalizează formarea activităţii perceptive, copilul este centrat asupra propriului corp, tot mediul
înconjurător se reduce la senzaţii proprii, treptat percepe mediul înconjurător ca o mulţime de obiecte
separate, independente de copil;
2. 1,6-2 ani – 6-7 ani intelectul preoperaţional, este marcat prin - apariţia funcţiei simbolice a limbajului.
Dezvoltarea limbajului devine prim factor care determină dezvoltarea intelectuală a copilului;
3. 7-8 ani – 11-13 ani etapa operaţiilor concrete, operaţiile apar, - dar ele reflectă acţiunile nemijlocite
cu obiectele; se desfăşoară după 11-13 ani etapa operaţiilor formale

Şcoala psihologiei genetice din Paris, fondatorul acestei şcoli este H. Wallon, lucrarea principală
Evoluţia psihică a copilului. Alt reprezentant este R.Zazzo. Ei consideră că în cadrul fiinţei umane e nevoie să
se evidenţieze trei laturi ale dezvoltării: naturală, individuală şi socială. Zazzo considera că chiar şi primele
acţiuni ale copilului cu obiectele sunt determinate social. Wallon aduce următoarea periodizare:
0-1 an – stadiul senzoromotor, emoţional şi al impulsivităţii;-
1-4 ani – stadiul de personalism, independenţă a sinelui şi achi ziţie de roluri;
4-5 ani – stadiul de constituire a conştiinţei de sine;-
5-7 ani – stadiul de diferenţiere a comportamentului social;-
7-11 ani – stadii şcolare;-
peste 11 ani – stadiul gândirii categoriale.
Şcoala psihologică din Viena, fondatoarea acestei şcoli este Sharlotte Bühler. Evidenţiază rolul
condiţiilor sociale în educaţie şi instruire. Printre primii a abordat problema educaţiei copilului în diferite medii
sociale: orfelinate, instituţii educative de tip închis, de tip deschis etc. Forţa motrice a dezvoltării este, după
părerea ei, tendinţa înnăscută a omului de a se autorealiza.
Sharlotte Bühler evidenţiază următoarele faze ale vieţii:
- de la 0 până la 16-20 de ani se caracterizează lipsa propriei familii, lipsa activităţii profesionale, lipsa
autodeterminării;
- de la 16-20 până la 25-30 de ani se încearcă diferite tipuri de activitate, se caută perechea pentru
întemeierea propriei familii, autodeterminarea este difuză, neconturată;
- de la 25-30 până la 45-50 de ani are loc specificarea autodeterminării, adică se înaintează mai multe
scopuri. La 40 de ani se formează autoaprecierea, care reflectă rezultatele vieţii ca un tot întreg. Anume la
această vârstă omul conştientizează sensul vieţii;
- de la 65-70 de ani şi până la sfârșitul vieţii. Persoana rămâne singură, lipseşte activitatea profesională.
Activitatea interioară este orientată spre trecut, amintiri, lipsesc scopurile, viaţa se schimbă în existenţă.
ŞCOALA RUSĂ FONDATĂ DE MARELE PSIHOLOG L.VÎGOTSKI (periodizarea dezvoltării psihice;
conceptul de situație socială de dezvoltare; conceptul despre zona dezvoltării proxime; conceptul despre
dinamica de vârstă; caracteristica crizelor în dezvoltarea psihică; conceptul privind limbajul egocentric;
conceptul privind caracterul social al pruncului; conceptul privind dezvoltarea noţiunilor; conceptul privind
corelaţia instruire- dezvoltare, etc.).
Caracteristica crizelor (după Vîgotski)
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 Criza la 1 an:
- Stăpânirea mersului vertical.
- Dezvoltarea vorbirii, limbajului (e o perioadă latentă ce durează 3 luni).
- Sfera afectiv-volitivă (apar primele acte de protest, maturul simte opoziţia copilului, contrapunerea
micuţului).
- Momentul iniţial al crizei – apariţia limbajului autonom, sfîrşitul crizei – dispariţia limbajului autonom.
Criza la 3 ani (criza „eu singur”):
- Negativismul – acele manifestări în comportamentul copilului când nu îndeplineşte ceva din
cauza că acest lucru a fost propus de un matur, e o reacţie nu la conţinutul acţiunii, ci la propunerea acestei
acţiuni din partea adultului. Negativismul, spre deosebire de actele de neascultare conţine un element specific –
copilul nu îndeplineşte, deoarece a fost rugat să facă acest lucru. Se pot diferenţia 2 momente:
1. în cadrul negativismului pe prim plan sunt prezente atitudinea faţă de alţi oameni, negativismul e act
de caracter social. El e adresat unui alt om şi nu conţinutului acţiunii;
2. atitudinea nouă a copilului faţă de propriul său afect – copilul acționează contrar tendinţelor proprii.
- Copilul e îndărătnic – reacția copilului când insistă nu de atât că prea mult vrea, ci din cauza că
aceasta a fost cerința lui.
- Comportarea copilului e orientată contra normelor de educație, contra modului de viață, către
atingerea vârstei de 3 ani.
- Tendinţa spre îndependenţă. Curiozitatea – „deceluşii”.
Criza la 7 ani:
- Începutul diferenţierii laturilor exterioare şi interioare a personalităţii copilului – schimbarea
regimului, trecerea de la activitatea de joc la cea de învăţare.
Criza la 13 ani:
- Vîgotski – regăsire de sine, renaşterea a II-ua.
Structura şi dinamica vîrstei
Structura vârstei, după Vîgotski, e structura interioară a procesului de dezvoltare, ce-n fiecare perioadă de
vârstă e o unitate integră ce posedă o structură bine determinată.
Vârstele – formaţiuni dinamice unde structura determină rolul şi importanţa fiecărei linii particulare a
dezvoltării.Personalitatea copiilor se schimbă ca un tot întreg şi legile modificării acestui întreg determină
schimbarea părţii componente şi nu invers. La fiecare etapă de vârstă există neoformaţiuni centrale psihologice,
care reprezintă momentul de bază în procesul dezvoltării şi care-n acelaşi timp caracterizează transformările în
personalitatea copilului.
Pe lângă neoformaţiunile centrale a vârstei sunt grupate celelalte neoformaţiuni psihologice.
Procesele dezvoltării, care mai mult sau mai puţin sunt legate nemijlocit de NC a vîrstei, se numesc linii
centrale a dezvoltării pentru perioada dată de vârstă.toate celelalte schimbări sunt linii sau direcţii secundare în
cadrul proceselor de dezvoltare. De la o etapă de vârstă se schimbă atît direcţia, cît şi cele secundare, are loc
transformarea structurii vîrstei date.
Problema dinamicii vârstei e determinată şi reiese din problema structurii vârstei. Din punct de vedere a lui
Vîgotski, structura vârstei e o formațiune permanent în mișcare (schimbări ce au loc în interiorul unei vârste).
În cadrul unei perioade de vârstă structura care deja s-a format trece în alta, nouă. Relaţiile dintre unitatea
integră şi pârțile componente, sunt relații dinamice ce determină schimbările atât a pârților componente, cât şi a
întregului.
Prin urmare, dinamica dezvoltării – mulțimea de legi ce determină perioadele de apariție, modificare şi
îmbinare a tuturor neoformaţiunilor pentru vârsta dată.
Momentul iniţial şi central ce determină dinamica vârstei e înțelegerea legăturilor dintre personalitatea
copilului şi mediul social ambiant ca structuri schimbătoare, mobile pentru fiecare vârstă.
La începutul fiecărei perioade se formează o relaţie specifică, irepetabilă, unică între copil şi mediul
ambiant. Aceste relaţii a copilului cu mediul social, după Vîgotski, e situaţia socială a dezvoltării copilului.
SSD – e momentul inițial pentru toate transformările dinamice ce au loc în dezvoltare în perioada de vârstă dată.
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
Anume SSD determină deplin şi complet formele şi calea prin intermediul cărora copilul va asimila însuşirile
noi a personalităţii. Această asimilare are loc în contactul nemijlocit cu realitatea socială ca izvor principal al
dezvoltării (socialul devine individual).
Studiind dinamica vârstei, prima întrebare ce necesită răspuns se referă la SSD; a II – geneza
neoformaţiunii centrale psihologice a vârstei; a III – referitor la acea cale ce duce de la schimbarea conştiinţei la
modificări sau transformări în existența socială; IV – ce se referă la destrămarea SSD vechi şi constituirea celei
noi ce corespunde cu perioada de criză.
Vârsta stabilă:
- SSD;
- dezvoltarea neoformaţiunii centrale;
- conştiinţa – relaţii sociale;
- vârsta critică (SSD vechi  SSD nouă).
Legea de bază a dinamicii vîrstei: Forţele motrice a dezvoltării copilului într-o perioadă de vârstă dată
neapărat aduc la destrămarea completă a însuşi bazei dezvoltării în vârsta dată cu o necesitate interioară
determinând negarea SSD, sfârșitul perioadei date de dezvoltare şi trecerea la următoarea etapă de vârstă.
Problema vârstei şi dinamica dezvoltării – problemă centrală pentru psihologia genetică, care foarte
mult corelează cu diagnosticul dezvoltării de vârstă a copilului (sistem de procedee de cercetare, unde drept
sarcină e determinarea nivelului real al dezvoltării pe care l-a atins copilul).
După Vîgotski, sarcina de bază – studierea simptomelor de vârstă, dar există o deosebire, după Gezel,
între faptul de a măsura şi faptul de a lansa o diagnoză. La diagnoză putem ajunge-n cazul dacă reuşim să
evidenţiem sensul şi importanța simptomelor descoperite.
Determinarea nivelului real al dezvoltării şi prezentarea cantitativă a diferenţei dintre vîrsta cronologică şi
vîrsta standartizată sau raportul dintre ele exprimat în coeficientul dezvoltării e I pas în procesul de
diagnosticare. În acest caz noi constatăm numai ceea ce e format astăzi. Nivelul real al dezvoltării vorbeşte
despre ceea ce s-a întâmplat deja, şi nu vorbeşte nimic despre ceea ce se va întîmpla. Vîgotski: „Psihologul ce
cunoaște numai ceea ce s-a format şi nu cunoaşte ceea ce se formează niciodată nu va avea o privire clară
asupra întregului proces de dezvoltare psihică şi formarea personalităţii”.
Sarcina II a procesului de diagnosticare – determinarea proceselor în cale de formare. Poate fi efectuată
prin descoperirea zonei proxime a dezvoltării.
Zona proximă: Ceea ce face copilul în prezent reflectă ceea ce deja e format în cadrul dezvoltării
psihice. Îndeplinirea testelor standartizate cu ajutorul omului matur ne vorbeşte despre zona proximă a
dezvoltării. Procesele ce-s în cale de formare alcătuiesc zona proximă.
Determinarea zonei proxime: Vîgotski determină 2 categorii de baza analizei şi generalizării: instruirea şi
dezvoltarea psihică. Odată cu intrarea copilului în școală începe procesul instructiv-educativ, copilul nimerește
în condiții noi de dezvoltare. Astfel, pot fi generalizate câteva concepții despre corelarea instruirii şi dezvoltării:
- instruirea merge în urma dezvoltării (metoda introspectivă – la bază – conştiinţa, dezvoltarea e
determinată congenital, instruirea nu joacă nici un rol);
- instruirea şi dezvoltarea psihică decurg paralel (adepţii considerau că instruirea are o influență
oarecare, aceste 2 procese se influențează reciproc, dar în limite strict determinate);
- instruirea merge înaintea dezvoltării psihice şi duce după sine acest proces (instruirea dezvoltativă e în
cazul cînd ea după conţinut e orientată la zona proximă a dezvoltării. Instruirea dezvoltativă – cea care într-
adevăr dezvoltă copilul).
Simptome: vegetative (0 – 3 ani), motorii (3 – 7 ani), afective (7 – 12/13 ani), ideomotore (până la 17 ani).
Limbajul autonom. Înaintea apariției limbajului obișnuit se observă limbajul autonom (Darvin 1881).
Vîgotski: „Limbajul autonom e un limbaj specific:
- deosebirea fonetică – componentul sonor al evenimentelor ce le folosește copilul se deosebește de ceea
ce auzim noi în cuvintele limbajului obișnuit;
- cuvintele limbajului autonom se deosebesc de cele ale limbajului tradiţional (unul şi acelaşi cuvânt e
folosit de copil pentru indicarea diferitor obiecte) – deosebire de sens;
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 - comunicarea prin intermediul limbajului autonom se deosebeşte de cea prin intermediul celui obișnuit
(limbajul copilului e înțeles numai de el şi de oamenii apropiaţi);
- legătura între cuvinte (Vîgotski – limbaj autonom e agramatic – nu există legătura între cuvinte în
cadrul vorbirii)”.
Nu trebuie aprobat limbajul autonomla copil (dăunează apariţia limbajului obişnuit).

CONCEPŢIA FORMĂRII PE ETAPE A ACŢIUNILOR MINTALE. P. GALPERIN.

Piotr Galperin (1902 - 1988), născut pe 2 octombrie 1902, psiholog rus cu o pregătire medicală.
Teza de bază a concepţiei: activitatea psihică este rezultatul transferului acţiunilor exterioare materiale în
planul reflectării - în planul percepţiei, reprezentărilor şi noţiunilor. Transferul se efectuează trecând prin
anumite etape, unde la fiecare din ele se produc transformări sistematice după patru însuşiri de bază ale
acţiunilor îndeplinite de om.
Însuşirile primare ale acţiunilor umane sunt 4 la număr: 1) nivelul la care acţiunea se îndeplineşte; 2)
măsura (gradul) de generalizare; 3) complexitatea operaţiilor ce se îndeplinesc; 4) măsura (gradul) de însuşire,
asimilare.
Pentru prima însuşire Galperin deosebeşte trei niveluri: 1) cu obiectele materiale sau cu reprezentările
materiale; 2) în limbaj, în lipsa obiectelor materiale; 3) în gând. Aceste trei sunt calea transformării acţiunii
materiale în acţiune psihică.
Celelalte trei (2 - 4) însuşiri determină calitatea acţiunii: ea este cu atât mai bună cu cât mai mare este
generalizarea, reducerea şi asimilarea acţiunii.
Formarea pe etape:
Etapa 0 -formarea motivaţiei. Aici se formează motivarea pentru activitatea dată. Etapa I - învăţarea
acţiunii noi, necunoscute începe cu procesul preventiv de cunoaştere a problemei (însărcinării). Acţiunea la
început este dezmembrată în operaţii care sunt accesibile pentru elev (corespund cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor). O aşa împărţire a acţiunii este numită de P. Galperin Baza de Orientare a Acţiunii (BOA).
Formarea ei este obiectivul şi conţinutul de bază al primei etape în procesul interiorizării acţiunii. Elementele
BOA sunt: scopul (ce să fac?); planul (ce operaţii şi în ce ordine?); informativ (cu ce voi face, din ce voi face?).
Tipul 1 - BOA este constituită numai din modelele acţiunii şi ale produsului. Elevul singur caută cum să
procedeze şi face acest lucru încet, treptat şi inconştient. În final, îndeplinirea unei însărcinări poate f i realizată
destul de precis, însă acţiunea rămâne a f i instabilă faţă de modificarea condiţiilor.
Tipul II - BOA conţine nu numai modelele acţiunii şi produsele ei, dar şi toate indicaţiile necesare cum
trebuie îndeplinită corect acţiunea cu un material nou. Invăţarea decurge mai rapid şi cu un număr mult mai mic
de erori.
Tipul III - în acest caz, în prim-plan apare învăţarea planificată a analizei problemelor noi, care permite
evidenţierea punctelor de reper, determinarea condiţiilor îndeplinirii corecte a însărcinărilor. Erori se comit
numai la începutul instruirii şi se referă la procesul de analiză a condiţiilor. Tempoul învăţării creşte rapid.
Acţiunile formate sunt stabile (nu absolut) faţă de schimbările condiţiilor. În cadrul aceluiaşi domeniu de
probleme acţiunile sunt complet transferabile.
Etapa II - în continuare elevul începe îndeplinirea acţiunii în plan material.
Etapa III - reducerea operaţiilor nu înseamnă transferul lor în plan mintal. Elevul mai are drept bază
punctele materiale de reper. Numai după ce acţiunea a atins nivelul cel mai superior de îndeplinire în forma
materială sau materializată (gradul cel mai înalt de generalizare, reducere, însuşire) ea este ruptă de ultimele
repere materiale. Aici începe etapa a IlI-a. Conţinutul adevărat al acestei etape constă în transferarea acţiunii în
planul vorbirii în afara reperelor pe obiectele materiale. Deci, transferarea acţiunii în plan verbal semnifică nu
numai exprimarea acţiunii în vorbire, dar şi îndeplinirea acţiunii materiale în planul vorbirii. Limbajul este
forma acţiunii materiale.
Etapa IV - începe cu transferarea treptată a acţiunii îndeplinite în planul vorbirii în plan interior şi se
finisează cu pronunţarea liberă deplină a acţiunii în planul vorbirii pentru sine (vorbirea interioară). Din nou au
loc aceleaşi transformări: la început desfăşurarea deplină şi până la generalizare, reducere etc.
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 Etapa V - din acest moment începe etapa a cincia - ultima. Aici decurge reducerea a însăşi vorbirii.
Rămân numai nişte fragmente, rupturi separate. Vorbirea exterioară se transformă în cea interioară, care
decurge automatizat şi în afara introspecţiei. Copilul îndeplineşte acţiunea în plan psihic interior.

ŞCOALA PSIHOLOGICĂ DIN GENEVA (ŞCOALA PSIHOLOGIEI GENETICE)

Fondatorul – psihologul elveţian – Jan Piaget (1896 – 1980).
Școala din Geneva fondată de eminentul psiholog J. Piaget (concepția asupra dezvoltării intelectuale a
copilului; stadiile dezvoltării; factorii determinanți ai procesului de dezvoltare psihică etc.).
Noțiunile de bază: Aportul de bază în domeniul științei psihologice şi, în particular, în domeniul
psihologiei copilului îl constituie concepția dezvoltării intelectuale.
Transformările. Toate acţiunile copilului, pornind de la cele elementare -acţiunile senzoriomotorii şi
până la cele superioare - intelectuale (acţiuni interiorizate), cunoaşterea sunt indisolubil legate cu noţiunea de
transformare. Pentru a cunoaşte obiectele, subiectul trebuie să acţioneze cu ele, deci să le transforme: avem
în vedere mişcarea, combinarea, coraportarea etc. Construcţiile. Cunoştinţele obiective sunt un rezultat al
interacţiunii subiectului cu obiectele, care presupune 2 tipuri de activitate: coordonarea acţiunilor şi
introducerea interacţiunii între obiecte. Tipurile date de activitate se află într-o dependenţă reciprocă. De aici
rezultă că cunoştinţele obiective sunt supuse unor anumite structuri de acţiuni. Structurile date sunt, însă, un
rezultat al construcţiilor, pe care nu le găsim nici în obiecte, nici în subiecte.
Operaţiile sunt acţiuni interiorizate cu caracter reversibil ce formează anumite structuri - „grupări".
„Pentru a ajunge până la funcţionare reală a inteligenţei, este necesar, deci, să inversăm această mişcare naturală
a spiritului şi să ne situăm, din nou, în perspectiva acţiunii înseşi: abia atunci apare în plină lumină rolul acţiunii
interioare, care este operaţia. Iar prin însuşi acest fapt se impune continuitatea care leagă operaţia de acţiunea
adevărată, izvor şi mediu al inteligenţei".
Toate legăturile psihologice, ce apar în procesul dezvoltării, sunt constituite din procesele asimilării,
acomodării şi adaptării. Asimilarea - se referă la procesul prin care o idee sau un obiect nou este înţeles în
termenii conceptelor sau acţiunilor (schemelor) pe care copilul deja le are. Asimilarea, după părerea lui J.
Piaget, este acţiunea organismului asupra obiectelor din mediul ambiant, în măsura în care această acţiune
depinde de conduitele anterioare faţă de aceleaşi obiecte sau faţă de altele similare. Pe plan psihologic,
„...modificările cu care avem de-a face nu mai sunt de ordin substanţial, ci exclusiv funcţional sunt determinate
de motricitate, percepţie sau jocul acţiunilor reale sau virtuale (operaţii conceptuale). Asimilarea mentală este,
deci, încorporarea obiectelor în schemele conduitei, aceste scheme nefiind altceva decât canavaua acţiunilor
susceptibile a fi repetate în mod activ". Asimilarea, însă, niciodată nu există fără antipodul sau -acomodarea.
Acomodarea reprezintă procesul complementar prin intermediul căruia toţi indivizii îşi modifică
conceptele şi acțiunile pentru a corespunde noilor situații, obiecte sau informaţii. Pe plan psihologic,
acomodarea este prezentată de J. Piaget ca „... proces, în sensul că presiunea lucrurilor duce, întotdeauna, nu la
o supunere pasivă, ci la o simplă modificare a acţiunii îndreptate asupra lor".
Asimilarea este procesul prin intermediul căruia individul face faţă noilor situaţii şi probleme prin
utilizarea schemelor existente. Acomodarea, pe de altă parte, este procesul care implică modificarea schemelor
existente sau elaborarea altor noi.
Adaptarea este un proces de echilibru între asimilare şi acomodare sau, cu alte cuvinte, un echilibru al
schimburilor dintre subiect şi obiecte. „ Întreaga dezvoltare a activităţii mentale - începând cu percepţia şi
deprinderea, reprezentarea şi memoria, până la operaţiile superioare ale raţionamentului şi ale gândirii formale -
este, astfel, funcţie echilibrului dintre o asimilare a realităţilor, din ce în ce mai depărtate, la acţiunea proprie, şi
o acomodare a acestei acţiuni la realităţile respective".
Echilibrul mai mult sau mai puțin stabil, care poate să exis-te între asimilare și acomodare,
caracterizează actul intelectual.
Luând drept bază noțiunile şi categoriile expuse, el a formulat teoria etapelor în dezvoltarea intelectului.

Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar

 ETAPELE DEZVOLTĂRII GÎNDIRII ( după J.Piajet)
1. Senzomotorie ( 0-2 ani).
2. Preoperaţională ( 2-7 ani) ( apariţia funcţiei simboloce a limbajului).
3. Etapa operaţiilor concrete ( 7 – 11-12 ani).
4. Etapa operaţiilor formale (abstracte) (11-12 ani – 17-18 ani).
I. Etapa senzorio-motorie – pînă la 1,5 ani – pînă la acestă vârstă se dezvoltă intelectul practic neverbal,
se constituie activitatea perceptivă. Pînă la 9 luni micuţul e centrat asupra corpului propriu. tot mediul ambiant e
redus la propriile senzaţii. Pe parcurs însă, el începe a fi prezentat ca o mulţime de obiecte ce-s separate de
copil. Odată cu noțiunile practice despre obiecte, la copii se formează treptat noțiunile practice despre spaţiu,
timp, cauză.
II. Etapa e marcată prin apariţia funcţiei simbolice a limbajului. Începe aproximativ la 2 ani. Anume
dezvoltarea limbajului, însușirea vorbirii e unul din factorii de bază ce determină dezvoltarea intelectului în
această perioadă. Copilul poate gândi prin imagini datorită funcţiei simbolice ce apare şi se dezvoltă.
III. Începe aproximativ la 7 – 8 ani. Una din caracteristicile de bază a etapei e apariţia operaţiilor. La
început aceste operaţii sunt concrete. Aceste operaţii reflectă acțiuni nemijlocite a copilului cu obiectele
materiale. Durează aproximativ până la 11 – 12 ani.
IV. Începe aproximativ la 11 – 12 ani. Principala modificare constă în înlocuirea operaţiilor concrete cu
cele formale – operațiile se îndeplinesc nu numai referitor la obiectele concrete, ci se extind şi asupra ipotezelor.
Concluziile făcute de copil sunt rezultat al activității logice. Astfel are loc dezvoltarea inteligenţei pînă la
apariţia operaţiilor celor mai superioare – cele formale.

TEORIA PSIHANALITICĂ
Stadiile dezvoltării psihosexuale a copilului propuse de marele S. Freud (Id, Eu-l, Supra eu-l;
dezvoltarea personalităţii; stadiile psihosexuale; complexul Oedip şi complexul Electra etc.).
Sigmund Freud (1856 - 1939), originar din Freiberg (Moravia), doctor psihiatru şi psiholog austriac,
creatorul teoriei psihanalitice.
S. Freud postulează că în cursul dezvoltării copiii trec printr-o serie de stadii.
In timpul fiecărui stadiu, satisfacerea este obţinută pe măsură ce libido-ul (sau energia sexuală) este
direcţionat spre diferitele părţi ale corpului. El s-a referit la „instinctele sexuale", deşi, în atribuirea acestui
termen copiilor, Freud a folosit termenul „sexual" mai degrabă cu sensul de „plăcere fizică".
Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai
târziu.
Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea
dezvoltării în acel stadiu.
Fixaţia determină ca individul să menţină până mai târziu în viaţă unele dintre caracteristicile acelui
stadiu, iar cazurile severe vor duce la apariţia nevrozelor în viaţa de adult .
Etapele psihosexuale
Dezvoltarea concepută de Freud pe cele trei niveluri poate fi interpretată ca o descriere evolutivă. Ideile
sale sunt relevante pentru înţelegerea schimbărilor motivaţionale produse o dată cu dezvoltarea individului.
Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de etape care se disting prin obiectele sau activităţile
necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape. Denumirea fiecărei etape reflectă
modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează, începând cu etapa orală, trecând
prin etapa anală, etapa falică, etapa de latenţă şi, în final, etapa genitală.
•Etapa orală durează aproximativ până la vârsta de 8 luni şi se caracterizează prin centrarea copilului pe
zona orală şi pe activitatea suptului. Plăcerea de a suge este asociată în parte cu eliberarea de foame sau cu
mama ori cu substitutul acesteia. Dacă sugarul ar putea vorbi, crede Freud, „cu siguranţă că ne-ar declara că
suptul la sânul mamei constituie actul cel mai important al vieţii" şi pe actul suptului se instituie „punctul de
plecare al întregii vieţi sexuale". Totuşi, stimularea orală apare şi când copii au trebuinţa de hrană satisfăcută.
Un copil îşi poate suge degetul, buzele, sau alt obiect cu care vine în contact. Freud presupune că, în această
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
fază timpurie, copilul îşi satisface cu precădere pulsiunile erotice. Pe durata acestei etape personalitatea
copilului este reprezentată în principal de ID. Copiii caută constant să-şi satisfacă pornirile, nu sunt capabili să
înţeleagă gratificarea amânată şi contactul cu realitatea este minim.
• Etapa anală
Către sfârşitul primului an de viață, aria gratificării sexuale trece treptat de la zona orală la zona anală.
După Freud, în prima parte a etapei anale copilul îşi extrage plăcerea din tranzitul intestinal. Pulsiunile erotice
se manifestă, spune Freud, într-o manieră autoero-tică adică „îşi află obiectele în propriul corp" .
Poate fi o plăcere să împrăştie fecalele, pentru că orice stimulare a zonei anale poate fi pentru copil o sursă
de gratificare libidinală. Această etapă implică un conflict continuu între părinţi şi copil. Copilul, care tocmai
a descoperit plăcerea asociată defecaţiei, insistă în a împrăştia fecalele peste tot. Mamele din diverse motive se
opun acestei practici. În ultima parte a acestei etape, copilul ajunge să-şi controleze sfincterul şi poate obţine o
plăcere imensă abţinându-se pentru a creşte senzaţiile anale. Acest comportament este în opoziţie cu dorinţele
mamei. Ca urmare a acestor conflicte, copilul începe să-şi dezvolte un ego - adică un simţ al realităţii, o
conştientizare a faptului că unele lucruri sunt posibile în timp ce altele nu, conjugate cu abilitatea de a întârzia
într-o anumită măsură gratificarea. De exemplu, către sfârşitul acestei etape (în jur de 8 luni), copiii vin în
întâmpinarea dorinţelor mamei şi se abţin sau îşi reprimă nevoia de defecaţie până la un moment mai potrivit ).
Amânarea evoluţiei până la o vârstă apropiată de cea şcolară duce la trăiri puternice negative la contactul cu
realitatea respectiv mediul social.
• Etapa falică
Această a treia etapă, care durează aproximativ până la vârsta de 6 ani, se numeşte falică nu numai pentru
că aria de sexualitate s-a mutat din zona anală în zona genitală, ci pentru că falusul (organul sexual masculin)
are o importanţă primordială atât pentru sexualitatea fetelor, cât şi a băieţilor. Dacă gratificarea s-a obţinut până
acum prin supt sau prin împrăştierea fecalelor şi abţinere, acum copiii obţin gratificare erotică prin manipularea
organelor lor genitale. Copiii mici îşi manifestă pornirile sexuale prin masturbare frecventă. Evoluţia normală
ulterioară îi poartă pe băieţi (între 8 luni şi 6 ani) prin complexul Oedip atunci când conştientizarea zonei sale
genitale îl determină să o dorească pe mamă. Deci nu numai că se naşte literalmente dorinţa fizică (deşi
inconştient), dar copilul doreşte să-şi înlocuiască tatăl ca obiect al dragostei mamei sale. Copilul de sex
masculin dezvoltă sentimente de ambivalenţă (dragoste - ură) faţă de tată. Dragostea este o continuare a
afecţiunii sale anterioare faţă de tată; ura îşi are rădăcinile în gelozie şi dorinţa sexuală faţă de mamă.
Complexul de castrare apare ca o consecinţă a temerii copilului că tatăl său îşi va apăra poziţia în familie
castrându-l sau tăindu-i penisul. Această idee este suficient de oprimantă pentru orice copil chiar dacă idea nu
este conştientizată. Deşi fetele (între 18 luni şi 6 ani) nu suferă de complexul Oedip, dificultăţile prin care trec
sunt asemănătoare. Şi pentru fete falusul are importanţă primordială datorită chiar absenţei acestuia. Coşmarul
fetelor nu este teama de castrare, ci agonia sentimentului că falusul a fost anterior îndepărtat. Fetele suferă de
invidie faţă de penis în sensul cel mai literal al cuvântului; complexul asociat se numeşte complexul Electra.
Atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, aceste conflicte se rezolvă în final în momentul în care aceştia renunţă la
toate pretenţiile de atenţie sexuală acordată de părintele de sex opus şi încep să se identifice cu părintele de
acelaşi sex. Freud interpretează observaţia cum că uneori oamenii îşi aleg parteneri de viaţă care seamănă cu
părintele de sex opus ca fiind rezultatul unor tendinţe rămase din etapa falică de dezvoltare.
• Etapa latentă
Rezoluția complexului Oedip marchează trecerea de la etapa genitală la etapa sexualităţii latente. Perioada
latentă, 6-11 ani, este marcată după părerea lui Freud de pierderea interesului sexual şi continuarea identificării
cu părintele de acelaşi sex. Procesul de identificare în teoria lui Freud este foarte important. Acest proces nu
implică numai încercări de a se comporta la fel cu părintele cu care se identifică copilul, ci şi încercări de a fi ca
obiectul identificării. Băiatul nu numai că se identifică cu tatăl prin comportamente de imitaţie a adultului, dar
incorporează şi convingerile tatălui în sistemul de convingeri proprii. În acest fel copilul începe să dezvolte un
Superego. O dată cu pierderea interesului sexual şi soluţionarea complexelor din etapa falică, băieţii devin din
ce în ce mai interesaţi de alţi băieţi, evitând contactul cu fetele. În mod similar, fetele preferă parteneri de joacă

Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar

de sex feminin şi evită băieţii. Aceste tendinţe aparent naturale arată că, în primii ani de şcoală, nici băieţii nici
fetele nu sunt afectaţi de lipsa legăturilor cu colegi de sex opus.
• Etapa genitală
După această perioadă îndelungată de neutralitate sexuală, copilul intră în etapa sexualităţii adulte,
respectiv etapa genitală (aproximativ 11 ani). La începutul acestei etape se constată o revigorare a primelor
moduri de gratificare sexuală, exprimate într-o reînnoire a plăcerii prin funcţii eliminatorii şi masturbare, care
pare a fi universală la această vârstă. Aceasta este perioada în care copilul începe să stabilească felul
ataşamentului heterosexual care caracterizează relaţiile sexuale ale adultului. Tot în această perioadă, Superego-
ul devine mai flexibil. Iniţial, Superego-ul este rigid şi aproape tiranic, dar treptat, în mod firesc, devine mei
flexibil şi mai puţin rigid o dată cu maturizarea.

Etapele psihosexuale

Etap Vârsta Caracteristici

a aproximativă
Orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muşcatul, înghiţitul şi joaca cu buzele;
Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor; ID-ul este
dominant.
Anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei,
precum şi reţinerea lor; ID şi EGO. '
Falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesat de organele genitale, sursa plăcerii sexuale
implică manipularea organelor genitale - perioada complexului Oedip
sau Electra; ID, EGO, SUPEREGO.
Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. Identificarea cu părintele de acelaşi
sex; ID, EGO, SUPEREGO.
Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală, respingerea fixaţiilor sau
regresiilor.

CONCEPŢIA EPIGENETICĂ A DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII A LUI ERIKSON

Erikson – psiholog american, elev a lui Zigmund şi Anei Freud. În 1933 a activat în SUA. În studiile
proprii porneşte de la determinarea social-istorică a procesului de educaţie şi dezvoltare a individului. Concepţia
psihologică a dezvoltării personalităţii în ontogeneză, după Erikson, postulează existenţa unor etape identice în
formarea personalităţii care le întîlnim în toate culturile, în toate sistemele sociale.
Erikson se dezice de la determinarea istorică concretă a personalităţii, de la particularităţile, însuşirile ce-s
determinate de deosebirile în structura socială.
La individ, după Erikson, diferite formaţiuni psihologice, fiecare din ele la o anumită etapă a dezvoltării
devine moment central al vieţii psihice a individului, în acelaşi timp această formaţiune e caracteristica de bază
în conduita omului. De aici, formarea personalităţii e prezentată ca un proces cu întreruperi de formare a noilor
însuşiri, calităţi în personalitatea omului. În acest caz, conţinutul şi forma calităţilor ce apar e determinată de
comunicarea individului cu anturajul social. Această comunicare are la bază anumite predispoziţii interioare –
posibilităţi sau potenţii. Anume aceste posibilități determină acțiunea selectivă a mediului social asupra
individului (posibilităţile acceptă sau nu influențele sociale).
Erikson prezintă dezvoltarea personalităţii ca o consecutivitate de etape calitativ diferite, unde e efectuată
încercarea de a studia dialectica complicată a forţelor motrice, condiţiile interioare şi exterioare a formării
personalităţii.
Momentul de trecere de la o etapă la alta – e numit criză. Crizele sunt catastrofe. Sensul crizei e înţeles ca
punct de cotitură unde tocmai se produce alegerea între progres şi regres. După Erikson, pe tot parcursul
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
formării personalităţii, între stadii, copilul totdeauna e pus în situaţii de alegere. După sfârșitul alegerii
dezvoltarea devine sau progresivă, sau regresivă, în dependență de felul alegerilor făcute.
La bază, Erikson are un material empiric foarte bogat: a urmărit viața, istoria a câtorva zeci de copii.
Analizând, propune 8 stadii în formarea personalităţii. La fiecare stadiu, individul trebuie să efectueze o alegere
între 2 sisteme de atitudini polare (I – atitudinea faţă de anturaj, II – faţă de sine). Aceasta şi determină mersul
de mai departe a procesului formării personalităţii.
Concluzii:
• În concepţia epigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici, şi trebuie trecută cu succes înainte ca
să fie posibilă trecerea la următorul nivel.
• Succesiunea etapelor nu se face automat, ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos
central, cât şi de experienţa de viaţă.
• Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare; în
orice caz un mediu nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor
de dezvoltare.
• Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei
analize a comportamentului normal sau anormal, precum şi analiza transversală a comportamentului de-
a lungul vieţii.
• Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare.
• Pentru Erikson E, dezvoltarea umană poate fi înțeleasă numai dacă se iau în considerare forțele sociale
care interacționează cu persoana în creștere.

Stadiile după Erikson sunt:

I. Corespunde vârstei prunciei – numit stadiul incorporativ. Moment central în acest timp e alegerea
între încredere şi neîncrederea în anturaj. Pentru dezvoltarea progresivă alegerea are loc în folosul atitudinii
pozitive faţă de anturaj. Se formează încrederea socială ce se manifestă în întregul organism al copilului
(somnul liniștit, zâmbește, procesul normal al alimentației). Din punct de vedere a lui Erikson, această încredere
socială în perioada dată şi mai târziu nu poate fi influenţată de frustraţiile copilăriei (exprimate prin interziceri).
Copilul trebuie să înțeleagă sensul interdicțiilor.
II. Corespunde copilăriei precoce – evidențiază o predispoziție interioară ce asigură trecerea de la I
stadiu la II – formarea sistemului muscular motor. Ea treptat duce la apariţia unei noi structuri psihologice în
personalitatea copilului – autonomia copilului. Copilul trebuie să aleagă: devine el oare independent, încrezut în
sine sau neîncrezut în sine, îndoiala, dependența deplină de cei din jur. În urma acestei alegeri trece la al III-lea
stadiu.
III. Stadiul locomotoro-genital (vârsta preșcolară) – aici alegerea e între iniţiativă şi sentimentul
vinovăției. În această vârstă apar sentimente morale. Copilul începe a asculta şi auzi vocea interioară
(diferențierea lumii interioare). Se dezvoltă autoobservarea, autocontrolul, autoconducerea. După Erikson, cazul
negativ e când conștiința copilului în această vârstă e supraîncărcată (datorită deselor pedepse). La o nouă
treaptă se ridică identificarea copilului – se identifică cu un anumit om de anumit gen, şi-n legătură cu aceasta
are loc însuşirea treptată a formelor caracteristice în conduită.
IV. Corespunde vârstei școlare – copilul se include în legături sociale calitativ noi – școala. Acest stadiu
e considerat de bază în dezvoltarea socială a individului. El trebuie să aleagă între însușirea bazei experienței
sociale sau deprecierea socială şi psihologică.
V. Vârsta adolescentă – însușirea bazei experienței sociale de muncă: se formează calitățile, însușirile
de bază pentru această muncă. Are loc identificarea adolescentului cu reprezentanții diferitelor profesii.
VI. Tinerețea – continuă identificarea cu reprezentanții diferitelor profesii. Are loc formarea
concepţiilor despre lume. Are loc formarea identității psihosexuale.
VII. Tinerețea târzie (după 25 ani) – conținutul de bază – stabilirea relațiilor prietenești, formarea
familiei, educarea copiilor. Alegerea: de a rămâne izolat în societate sau de a stabili relații profunde cu alte
personalități. În majoritatea cazurilor are loc alegerea pozitivă.
Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar
 VIII. Personalitatea matură – caracteristica principală – apariţia individualităţii personalităţii. Trecând
toate crizele în dezvoltare, individul se ridică mai sus de nivelul de identificare cu cineva, devine deosebit de
toți ceilalți. La această etapă omul, după Erikson, atinge unitatea deplină a existenţei proprii ce asigură
dezvoltarea tuturor laturilor personalității şi integrarea lor. În caz contrar, când nu se formează integrarea
însușirilor, omul e supus sentimentului pieirii inevitabile.
Schema dezvoltării ontogenetice a personalității e propusă de Erikson după o logică în linie a dezvoltării
consecutive a acelorași parametri. Pe verticală se evidențiază mărirea cantitativă a autonomiei personalității, pe
orizontală (în interiorul unui stadiu) are loc evidențierea în creștere a diferențierii eului şi sentimentului de
identitate.

Teoria dezvoltării psihosociale (E. Erikson)

Erikson propune opt stadii care acoperă perioada întregii vieți, această periodizare fiind una dintre primele
teorii psihodinamice ale dezvoltării. În viziunea sa stadialitatea dezvoltării se prezintă astfel:

Stadiul Principala achiziție Factorii sociali Corolarul axiologic

(variantele extreme) determinanți
•
Infantil Încredere versus Mama sau substitutul Speranța
(0-1 an) neîncredere matern
Copilărie mică Autonomie versus Părinții Voința
(1-3 ani) dependenţă
Copilăria mijlocie Iniţiativă versus Mediul familial Finalitatea în acţiuni
(3-6 ani) retragere, vinovăţie (teleonomia)
Copilăria mare Sârguinţă, eficienţă Școala şi grupul Competența
(6-12 ani) de joacă
versus inferioritate
Adolescența Identitate versus Modelele Unitatea
(12-18/20 ani) și semenii
confuzie
Tânărul adult Intimitate versus Prietenii, relația Mutualitatea afectivă
(20-35 ani) de cuplu
izolare
Adultul Realizare versus Familia, profesia Responsabilitatea,
(35-65 ani) rutină creatoare devoțiunea
Bătrânețea Integritate versus Pensionarea, apusul Înțelepciunea
(65....ani) disperare vieții

Modelul propus de Erikson este recunoscut ca fiind astăzi unul dintre cele mai cuprinzătoare şi relevante.

Dr. Elena Puzur, psiholog, lector universitar