Dezvoltarea piho-socială la vârsta preşcolară

Introducere
„Mintea emoţională operează mult mai rapid decât cea raţională.(...). acţiunile care izvorăsc
din mintea emoţională poartă cu ele o senzaţie puternică şi specială de certitudine, sunt produse
bine direcţionate şi reprezintă o modalitate simplificată de abordarea lucrurilor, care poate fi
absolut năucitoare pentru mintea raţională. ” (Daniel Goleman )
Dezvoltarea psihosocială se referă la modificările ce apar în cadrul personalităţii, emoţiilor, şi
în relaţiile individului cu ceilalţi. La orice vârstă, modul în care este conceptualizată şi evaluată
propria persoană influenţează nu numai performanţele cognitive, ci şi funcţionarea organismului
din punct de vedere somatic.
Daniel Goleman, în 1995, a realizat un sondaj având ca participanţi un număr mare de părinţi
şi profesori din diverse ţări. Rezultatele au relevat o tendinţă mondială a generaţiei actuale de
copii de a avea mult mai multe probleme emoţionale comparativ cu generaţiile anterioare. În
şcoală educaţia emoţională a elevilor este neglijată în favoarea pregătirii academice; astfel, se
impune o nouă perspectivă referitor la ceea ce ar trebui să ofere şi să formeze şcolile: o
dezvoltare completă a elevilor care să le asigure o adaptare optimă la problemele cu care se
confruntă iar acest lucru trebuie să se realizeze încă din învăţământul preprimar.
Dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale copiilor este importantă pentru că ajuta la stabilirea
şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi, ajută preşcolarii să se adapteze la mediul grădiniţei şi că
previne apariţia problemelor emoţionale şi de comportament.
Dezvoltarea abilităţilor sociale este importantă pentru că asigură însuşirea unor
comportamente esenţiale pentru buna funcţionare a unei relaţii răspunzând nevoilor de comparare
socială pozitivă şi de asigurare a unei securităţi emoţionale, a sentimentului de intimitate, de
sprijin şi protecţie. De asemenea, dezvoltarea abilităţilor sociale reduce factorii de risc
determinanţi ai performanţelor şcolare slabe asigurând sănătatea emoţională a persoanei.
Pornind de la aceste argumente este justificată iniţiativa de a derula cercetări şi elabora
programe în vederea dezvoltării competenţelor socio-emoţionale la vârsta preşcolară.
„Abilităţile sociale şi emoţionale dezvoltate până la vârsta de 6-7 ani sunt principalul
predictor pentru performanţa şi adaptarea şcolară până la 10 ani” (Mircea Miclea)

1
 Cadru teoretic
Definirea conceptului de dezvoltare
Prin dezvoltare înţelegem totalitatea modificărilor secvenţiale ce apar într-un organism pe
măsură ce acesta parcurge traseul de la concepţie la moarte. Aceste modificări sunt determinate
de două categorii de procese: cele determinate biologic şi, a doua categorie se referă la procesele
care apar datorită interacţiunii cu mediul. Procesul de dezvoltare este un proces unitar ce se
realizează pe mai multe niveluri: fizic, cognitiv şi psihosocial.
Dezvoltarea fizică cuprinde procesele de creştere şi maturizare fizică a întregului corp,
toate organele sale, dezvoltarea şi desăvârşirea funcţionării lor. Dezvoltarea fizică vizează:
modificările în greutate, lungime, ale musculaturii şi oaselor, ale organelor interne şi ale
creierului. Aceste modificări influenţează dezvoltarea individului intelectuală, motorie,
emoţională precum şi în planul formării şi dezvoltării personalităţii.
Dezvoltarea cognitivă presupune formarea în timp a proceselor, însuşirilor şi structurilor
psihice (ce apar la nivelul percepţiei, învăţării, memoriei, raţionamentului, limbajului),
schimbarea şi reorganizarea şi perfecţionarea lor la niveluri funcţionale cât mai înalte. Aceste
aspecte sunt influenţate de dezvoltarea emoţională şi motorie.
Acest tip de dezvoltare se caracterizează prin câteva particularităţi:
- în ansamblul ei, dezvoltarea cognitivă nu prezintă o structură şi desfăşurare lineară,
simplă şi constantă ci presupune o direcţie calitativ-ascendentă;
- este individuală, personală, prezintă anumite caracteristici comune tuturor oamenilor, dar
şi aspecte şi specifice fiecărui individ;
- este sistemică, adică producerea unei schimbări influenţează organizarea psihică de
ansamblu.
- este stadială, adică de-a lungul vieţii se pot constata transformări calitative şi cantitative
corelate care diferenţiază un interval al vieţii de un altul. Se identifică mai multe stadii
care se diferenţiază între ele dar au şi legături unele cu altele, asigurând o anumită
continuitate dezvoltării.
Dezvoltarea psihosocială se referă la modificările ce apar în cadrul personalităţii, emoţiilor,
şi în relaţiile individului cu ceilalţi. La orice vârstă, modul în care este conceptualizată şi
evaluată propria persoană influenţează nu numai performanţele cognitive, ci şi funcţionarea
organismului din punct de vedere somatic.
Etape de dezvoltare
Papalia şi Olds (1992) consideră că în dezvoltarea fiecărei fiinţe umane se disting
următoarele etape:

2
- Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere) – această etapă se caracterizează
prin formarea structurii fundamentale a corpului şi organelor sale. Se înregistrează cel mai
accelerat ritm de creştere fizică din întreaga existenţă umană dar şi vulnerabilitatea foarte mare la
factorii de mediu.
- Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an) – la această vârstă nou născutul este dependent de
adulţi. Sunt funcţionale, încă de la naştere, toate simţurile. Această etapă de vârstă este
caracterizată printr-o creştere rapidă şi o dezvoltare accelerată a abilităţilor motorii, prin
funcţionare, încă din primele săptămâni de naştere, a capacităţilor de învăţare şi de memorare. De
asemenea, se dezvoltă ataşamentul faţă persoanele semnificative.
- Copilăria timpurie (1-3 ani) – principalele achiziţii ale aceste vârste sunt: conştiinţa propriei
persoane, limbajul comprehensiv şi cel expresiv, interesul faţă de ceilalţi copii.
- Vârsta preşcolară (3-6 ani) – principalele achiziţii ale acestei vârste sunt: dezvoltarea forţei
fizice şi a abilităţilor motorii fine şi grosiere, dezvoltarea relaţiilor cu semenii săi, amplificarea
independenţei şi autocontrolului, dezvoltarea jocului şi creativităţii ca activităţi, dezvoltarea
imaginaţiei. Totuşi, este încă egocentric, are o viziune ilogică asupra lumii, iar gândirea lui se află
în stadiul preoperator.
- Vârsta şcolară mică (6/7-10/11 ani) - creşterea fizică este încetinită, gândirea se află în stadiul
operator-concret, egocentrismul începe să dispară, limbajul, memoria şi metamoria se
perfecţionează, relaţiile cu prietenii se dezvoltă foarte mult, devenind cele mai importante, se
dezvoltă şi conceptul de sine.
- Preadolescenţa-pubertatea (10/11-14/15 ani) – se înregistrează modificări de ordin fizic
ample, rapide şi profunde, atingându-se maturitatea reproductivă.
- Adolescenţa (14/15-20 ani) – în această etapă de vârstă se manifestă pregnant căutarea propriei
identităţi. Se dezvoltă capacitatea de a gândi abstract şi de a utiliza raţionamente ştiinţifice.
Interacţiunile cu părinţii sunt, de multe ori, conflictuale, pe primul plan trecând grupul de
prieteni.
- Vârsta adultă tânără (20-40 ani) - sunt luate decizii în legătură cu viaţa intimă şi viaţa
profesională a persoanei, sănătatea fizică atinge punctul său maxim, apoi începe uşor declinul.
Abilităţile intelectuale se cristalizează.
- Vârsta “de mijloc” (40-65 ani) – în această etapă de vârstă, sănătatea fizică începe să se
deterioreze, abilităţile de rezolvare a problemelor practice sunt optime dar capacitatea de a
rezolva probleme noi este afectată. Este aşa-numita generaţia “sandwich”, maturizarea copiilor
duce la părăsirea casei părinteşti.

3
- Vârsta adultă târzie – bătrâneţea (începând cu 65 ani) - majoritatea persoanelor sunt încă
sănătoase şi active (din punct de vedere intelectual), deşi apare un declin al abilităţilor fizice.
Această împărţire a etapelor de vârstă este realizată în scop didactic, deosebirile dintre etape
pot să nu fie foarte evidente sau pot unele caracteristici specifice unei etape să se suprapună altei
etape. Există, de asemenea, şi diferenţele individuale care apar în dezvoltare..
Factorii dezvoltării psihice:
Adultul este rezultatul unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat şi
multicondiţionat. Factorii care sunt consideraţi ca fiind fundamentali sunt: ereditatea, mediul,
educaţia.
Ereditatea este definită ca fiind proprietatea fiinţelor vii de a transmite urmaşilor caracterele
dobândite de-a lungul filogenezei. Aceste caracteristici se transmit prin intermediul codului
genetic, adică totalitatea genelor caracteristice unei specii şi a modului lor de organizare. Genele
sunt organizate într-un mod individual la fiecare şi formează un genom unic, care intrând în
interacţiune cu mediul formează fenotipul.
În urma cercetărilor realizate în cadrul biologiei s-a demonstrat că se transmit ereditar:
- caracteristici specifice de statură şi greutate;
- aspecte fizionomice caracteristice (forma feţei, culoarea ochilor şi a părului, etc.).
- caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
- specificul structural şi funcţional al sistemului nervos;
- specificul structural şi funcţional organelor de simţ;
- caracteristici specifice ale biochimismului sanguin;
Pe baza studiilor de specialitate, putem contura importanţa eredităţii în dezvoltarea pshică
a individului:
- ereditatea asigură baza organică a activităţii psihice;
- ereditatea este un factor potenţial şi polivalent al dezvoltării psihice;
- ereditatea acţionează mai puternic la vârstele timpurii;
- ereditatea nu este suficientă pentru dezvoltarea psihică pentru că ea nu se transformă
automat în componente ale vieţii psihice umane.
- se consideră că ereditatea asigură premisele vieţii psihice.
Mediul este reprezentat de totalitatea influenţelor naturale şi sociale, fizice şi spirituale,
directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, voluntare şi involuntare, care constituie cadrul în
care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană.
Mediul influenţează dezvoltarea individului prin mai multe modalităţi, în funcţie de tipul de
mediu la care facem referire. Astfel vorbim despre:

4
 - mediul fizic - condiţiile geografice, climatice etc.
- mediul socio-economic - condiţiile materiale de existenţă;
- mediul socio-profesional - statutul şi rolul profesional ale celor din jur;
- mediul socio-culturale - accesul la cultură şi nivelul de şcolarizare al familiei/anturajului;
- mediul socio-afectiv - climatul afectiv, frecvenţa şi calitatea legăturilor cu ceilalţi
Tipurile de influenţe sus-amintite se manifestă grade diferite de intensitate, în funcţie de
fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează.
Referitor la rolul mediului în dezvoltarea psihică a individului, putem spune că:
- mediul acţionează asupra fondului ereditar al fiecăruia, îl activează şi îl face să contribuie
la dezvoltarea psihică;
- determină individul să comunice, să coopereze şi să colaboreze, devenind astfel un factor
de socializare;
- dă semnificaţie şi o interpretare socială comportamentelor individului;
- produce şi promovează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai
orientării şi dezvoltării individului;
- poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative. Cele negative sunt diminuate şi
eliminate prin intermediul educaţiei.
- este un factor necesar, dar nu suficient pentru desăvârşirea dezvoltării individului.
Educaţia reprezintă ansamblul de acţiuni şi activităţi care integrează fiinţa umană ca pe
un factor activ, se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut cu necesitate definit
de societate, uzând de procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind condusă de factori
competenţi special calificaţi.
Rolul educaţiei în dezvoltarea psihică:
- transformă potenţialul ereditar în componente ale vieţii psihice;
- direcţionează influenţele de mediu conform scopurilor şi obiectivelor sale;
- formează şi dezvoltă procesele superioare ale psihicului uman;
- planifică dezvoltarea psihică şi pune în aplicare acţiunile planificate;
- stimulează dezvoltarea psihică prin crearea de decalaje optime între cerinţe şi posibilităţi
oferind mijloacele necesare depăşirii acestor decalaje.
- deţine potenţialul de a accelera dezvoltarea psihică.
Particularităţi ale dezvoltării la vârsta preşcolară:
Caracterizare generală a vârstei preşcolare
Vârsta preşcolară aduce modificări majore în viaţa copilului, atât în planul dezvoltării
fizice şi psihice cât şi în plan relaţional. Aceasta este vârsta la care cerinţele familiei sunt

5
completate de solicitări variate şi complexe specifice mediului grădiniţei. Aceste solicitări
antrenează activarea tuturor posibilităţilor de adaptare ale copilului şi diversificarea reacţiilor sale
comportamentale.
Jocul este, în continuare, activitatea fundamentală specifică acestei vârste dar capătă un
caracter structurat subsumându-se scopurilor instructiv-educative. Preşcolaritatea este vârsta
descoperirii realităţii fizice, a realităţii umane, a autodescoperirii, copilul conştientizând existenţa
unei lumi externe, care nu depinde de el şi de care trebuie să ţină cont dacă vrea să-şi îşi atingă
scopurile. Adulţii adoptă roluri diferite şi diverse faţă de copil: informează, dau indicaţii, impun
reguli, controlează, creează momente tensionate, dar şi recompensează, oferă momente de
apropiere afectivă şi protecţie, fapt ce îi oferă copilului posibilitatea să înveţe din atitudinea şi
comportamentul părinţilor.
Repere ale dezvoltării anatomo-fiziologice:
La 4-5 ani creşterea traversează o perioadă mai lentă (în medie 4-6 cm/an) pentru ca spre
sfârşitul acestei perioade ritmul să fie mai intens. Astfel:
- între 3-6/7 ani copilul creşte în înălţime de la 92 cm la 116 cm;
- ponderal se dezvoltă de la 14 kg la 22 kg;
- fetele au greutatea şi talia mai mică de cât băieţii, cu aproximativ 1 cm mai puţin la
înălţime şi 0,5 kg în greutate;
- procesul de osificare continuă, însă oasele sunt încă elastice
- dantura provizorie se deteriorează în timp ce mugurii danturii definitive se întăresc;
- coloana vertebrală fiind este încă destul de elastică, se deformează uşor;
- muşchii lungi ai membrelor se dezvoltă mai rapid comparativ cu cei scurţi ai mâinii de
aceea copilul de vârstă preşcolară execută mai uşor mişcări ample (mers, aruncare)
comparativ cu mişcările fine ce presupun precizie şi meticulozitate (desen, decupat,
tricotat).
Cea mai mare modificare apare la nivelul sistemului nervos. Celulele nervoase se
diferenţiază, îşi perfecţionează funcţiile. Creierul îşi măreşte volumul; la sfârşitul preşcolarităţii
cântăreşte 1200 g, aproximativ 4/5 din greutatea lui finală. Se dezvoltă mult zonele corticale ale
vorbirii fapt ce duce la o dezvoltare mai accentuată a limbajului. Tot în această perioadă se
conturează dominanţa asimetrică a emisferelor cerebrale, ceea ce se va repercuta asupra
lateralităţii copilului (dreptaci, stângaci, ambidextru). Sub aspectul biochimismului intern al
organismului, activitatea timusului (glanda de creştere) scade şi se intensifică acţiunea glandei
tiroide şi hipofize, astfel se explică mobilitatea copilului.
Repere ale dezvoltării psihice

6
 Motricitatea
Preşcolarul simte o adevărată plăcere în a întreprinde o gamă variată de acţiuni: imită tot
ce fac adulţii, foloseşte limbajul non-verbal, gesticulează în timpul vorbirii, îşi exprimă trăirile
emoţionale prin pantomimă şi mimică. Mişcările grosiere şi necontrolate de la 3 ani sunt înlocuite
în anul următor cu mişcări fine, pline de graţie, această graţie datorându-se atât noilor achiziţii în
plan anatomo-fiziologic cât şi datorită faptului ca se află în centrul atenţiei şi face tot posibilul de
a satisface atenţia şi aşteptările celor din jur. Mişcările sunt expresive, delicate, cu mare
încărcătură afectivă şi semantică. Cu cât ne apropiem de vârsta specifică debutului şcolarităţii,
graţia şi fineţea executării mişcărilor este înlocuită cu forţa, precizia şi rigoarea.
Senzorialitatea
Sensibilitatea preşcolarului (capacitatea de a avea senzaţii) se adânceşte şi restructurează,
sensibilitatea auditivă şi vizuală captând prioritar informaţiile. La 3-4 ani copiii diferenţiază şi
recunosc doar culorile fundamentale (roşu, galben, verde şi albastru), celelalte fiind diferenţiate
în jurul vârstei de 5 ani. Sensibilitatea tactilă capătă noi funcţii, trecând de la scopul de explorare
la cel de stabilire a semnificaţiilor. Coordonarea dintre sensibilitatea tactilă şi cea vizuală este,
însă, insuficient dezvoltată, de aceea preşcolarii având dificultăţi în a recunoaşte diferite obiecte
prin simţul tactil dacă obiectul a fost perceput anterior vizual.
Percepţiile sunt încă încărcate afectiv şi situaţional dar sunt subordonate gândirii şi
intenţionalităţii. Percepţia timpului şi a spaţiului încep să funcţioneze normal iar percepţia unor
însuşiri spaţiale cum ar fi percepţia adâncimii, a reliefului, a formei sau mărimii se realizează mai
uşor, comparativ cu etapa anterioară, datorită capacităţii de a antrena mai mulţi analizatori.
Dimensiunile temporalităţii (mai devreme, mai târziu, mâine, ieri, astăzi, etc.) sunt din ce în ce
mai prezente în activitatea copilului, asigurând dezvoltarea percepţiei timpului.
Reprezentările preşcolarului au un caracter intuitiv, situativ, fiind încărcate de însuşirile
concrete ale obiectelor şi fenomenelor. Mai structurate şi schematizate devin la sfârşitul
preşcolarităţii. La această vârstă se dezvoltă atât reprezentările memoriei cât şi ale imaginaţiei.
Intelectul
Gândirea copilului preşcolar este:
- preconceptuală, adică copilul operează cu constructe care nu sunt nici noţiuni
individualizate, nici noţiuni generale;
- intuitivă - rămâne legată de imagine;
- egocentrică - copilul crede că este centrul universului şi atribuindu-şi o mare forţă, acest
fapt datorându-se incapacităţii sale de a distinge suficient realitatea obiectivă de cea subiectivă,
personală;

7
 - magică – mulţi copii între 4 şi 6 ani cred că soarele îi urmează sau chiar că ei sunt în
stare să controleze fenomene sau elemente ale naturii;
- animismul – constă în faptul că preşcolarul atribuie lucrurilor însuşiri specific umane.
Preşcolarul mic crede că orice component al mediului înconjurător posedă suflet.
- artificialismul – credinţa că toate lucrurile şi fenomenele din mediu sunt fabricate de om;
- sincretismul – copilul face confuzii între parte şi întreg, combină însuşirile obiectelor
astfel încât acestea îşi pierd identitatea proprie;
- preoperatorie – absenţa noţiunilor de conservare, volum, greutate.
Limbajul: se îmbogăţeşte sub aspect cantitativ. De la 800-1000 de cuvinte la 3 ani, se
ajunge la 1600-2000 de cuvinte la 4 ani, 3000 de cuvinte la 5 ani şi peste 3500 de cuvinte la 6 ani.
Se dezvoltă coerenţa limbajului, caracterul închegat şi structurat. Se face trecerea la limbajul
contextual, dezvoltându-se pe lângă dialog, şi monologul ca formă a limbajului. Principala
achiziţie, raportându-ne la formele limbajului, este apariţia limbajului interior, proces ce are loc
între 3 ani ½ şi 5 ani ½ . Acest fapt sporeşte capacitatea copilului de a-şi planifica şi autoregla
activitatea. Se dezvoltă şi latura fonetică a limbajului, deşi încă pronunţia anumitor sunete nu este
încă perfectă, manifestându-se prin omisiuni, inversiuni, substituiri însă numărul acestor greşeli
dispar spre sfârşitul preşcolarităţii când aproape toţi copiii pronunţă corect sunetele. Copiii, în
această etapă îşi însuşesc atât fondul lexical cât şi semnificaţia cuvintelor. Problema cea mai
importantă a preşcolarităţii o constituie însuşirea structurii gramaticale a limbajului („să-l bagă în
apă” în loc de „să-l bage în apă”) şi formarea independentă a cuvintelor (câineluş în loc de
căţeluş).
Memoria, la vârsta preşcolară, trece la forme superioare adică alături de memorarea
mecanică apare şi cea logică; alături de cea involuntară se dezvoltă şi cea voluntară.
Conţinutul memoriei se diversifică, copilul memorând mişcări, cuvinte, imagini, idei, stări
afective. La această vârstă se dezvoltă foarte mult volumul memoriei dar totuşi, acest proces se
caracterizează în continuare prin incoerenţă şi lipsă de sistematizare.
Atenţia – în preşcolaritate creşte stabilitatea şi concentrarea atenţiei, se măreşte volumul,
atenţia fiind caracterizată prin selectivitate şi activare. Totuşi, atenţia involuntară predomină la
această vârstă.
Dezvoltarea socio-emoţională
Afectivitatea – viaţa afectivă a preşcolarului suportă modificări atât în plan cantitati
(creşte numărul stărilor şi dispoziţiilor afective) cât şi calitativ (se diversifică formele existente,
apar noi forme). Datorită dezvoltării capacităţii de a-şi stăpâni emoţiile, copilul manifestă o serie
de reticenţe afective: nu plânge când cade sau se loveşte, refuză să fie mângâiat în prezenţa

8
persoanelor de aceeaşi vârstă, etc. Trăirile afective devin mai profunde, astfel, dacă la 3 ani nu
este impresionat de o persoană care plânge, la 5 ani manifestă conduite de protecţie. Se
conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea, mulţumirea, prietenia, etc.). Vârsta
preşcolară este vârsta în care se face trecerea de la emoţii la sentimente, ca stări afective stabile,
generalizate. Totuşi afectivitatea preşcolarului este încă instabilă, cu treceri rapide de la o stare
afectivă la alta, total opusă.
Dezvoltarea competenţelor emoţionale:
De la 2 la 4 ani:
- vorbesc despre propriile emoţii;
- identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale emoţiilor de bază;
- manifestă frecvent accese de furie sau teamă de separare;
- încep să înţeleagă cauzele a emoţiilor de bază;
- pot face inferenţe de genul ”dacă….atunci”;
- utilizează strategii comportamentale de autoreglaj emoţional.
De la 4 la 5 ani:
- identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale mai multor emoţii;
- identifică şi diferenţiază emoţii şi după alţi indicatori decât expresii faciale;
- pot diferenţia emoţiile pozitive de cele negative;
- manifestă interes în explorarea emoţiilor celorlalţi;
- încep să folosească diferite etichete lingvistice pentru diverse emoţii care sunt mai
greu de diferenţiat (supărare vs. îngrijorare);
- realizează atribuirii externe pentru a explica cauza a diferite emoţii;
- nu pot să înţeleagă faptul că o persoană poate experimenta două emoţii în acelaşi timp;
- înţeleg consecinţele pozitive sau negative ale exprimării emoţiilor;
- încep să conştientizeze faptul că acelaşi eveniment poate determina apariţia unor trăiri
diferite la persoane diferite;
- pot să amâne o recompensă mai mică cu scopul obţinerii ulterioare a uneia mai
consistentă;
- reglarea emoţională se realizează mai uşor;
- încep să aplice singuri strategii de reglare emoţională
De la 5 la 7 ani:
- iau în calcul şi factorii situaţionali în identificarea emoţiilor;
- denumesc majoritatea emoţiilor;
- acceptă foarte greu eşecurile devenind critici cu ei înşişi;

9
 - se dezvoltă empatia;
- îşi formează simţul moralităţii;
- încep să înţeleagă faptul că emoţiile nu sunt determinate de evenimente ci de modul în
care noi interpretăm acele evenimente;
- sunt capabili să îşi elaboreze singuri propriile reguli de reglare emoţională.
Dezvoltarea socială şi dezvoltarea personalităţii
La această vârstă se pot observa modificări majore în planul comportamentului social şi
emoţional. Preşcolarii încep să devină mai încrezători în forţele proprii şi sunt interesaţi de
lărgirea sferei de relaţii sociale. Relaţiile pozitive cu prietenii reprezintă o importantă sursă de
învăţare socială.
Conceptul de sine suferă modificări. Copiii încep să se perceapă nu doar ca simpli actori ai
propriilor acţiuni, ci şi ca şi creatori ai acestora. Îşi dezvoltă o constanţă a sinelui şi se
construieşte stima de sine. Se dezvoltă, de asemenea, şi identitatea de gen care reprezintă
asumarea mentală a sexului, apartenenţa la o categorie de gen. Conceptul de gen apare mai întâi
cu referire la sine şi doar apoi se extinde la cei din jur.
Diferenţele temperamentale încep să se manifeste tot mai pregnant. Se consideră că
diferenţele interindividuale pot fi regăsite pe un continuum timiditate şi inhibiţie  sociabilitate
şi extroversiune. Aceste diferenţe sunt şi mai clare atunci când copiii întâlnesc situaţii mai puţin
cunoscute sau mai puţin obişnuite.
Se intensifică relaţiile cu prietenii. Începând de la 3 ani există o tendinţă pronunţată pentru
alegerea prietenilor pe considerente de sex, vârstă şi modul în care se comportă. În cadrul
grupului de prieteni se creează interacţiuni sociale mult mai accentuate şi jocuri mult mai
complexe. Există, însă, şi interacţiunile negative, lucru evidenţiat în numărul crescut de conflicte.
Etapele achiziţiei comportamentelor sociale la vârsta preşcolară:
De la 3 la 4 ani:
- preşcolarii devin mai independenţi fiind capabili să realizeze singuri sarcini simple sau
să urmeze instrucţiuni simple;
- devin mai interesaţi de alţi copii, iniţiază jocuri cu aceştia, îşi împart jucăriile, îşi
aşteaptă rândul în timpul jocului;
- apare jocul ”dramatic”.
De la 4 la 7 ani:
- încep să înţeleagă judecăţile morale;
- explorează diferenţele dintre sexe;

10
 - devin mult mai conştienţi de ei ca persoane fiind interesaţi în a stabili relaţii de
prietenie cu alţi copii;
- stabilesc legături de prietenie;
- se compară cu ceilalţi copii;
- jocul ”dramatic” este mult mai apropiat de realitate.
Importanţa dezvoltării abilităţilor socio-emoţionale la vârsta preşcolară
„Abilităţile sociale şi emoţionale dezvoltate până la vârsta de 6-7 ani sunt principalul
predictor pentru performanţa şi adaptarea şcolară până la 10 ani” (Mircea Miclea)
Emoţia este o trăire a unei persoane faţă de un eveniment important pentru aceasta. (Adina
Botiş ). Emoţiile unei persoane apar şi se manifestă ca urmare a modului în care aceasta
interpretează un eveniment, o situaţie. Emoţiile îndeplinesc două funcţii principale: de
comunicare a unei nevoi şi de orientare a comportamentului. O emoţie implică modificări la nivel
biologic (ex. creşterea ritmului cardiac, accelerarea ritmului respiraţiei, transpiraţie etc.), cognitiv
(ex. consider că nu sunt eu de vină ), comportamentale, (ex. expresivitate emoţională manifestată
prin comportament.)
Principalele competenţe emoţionale sunt:
- recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor;
- înţelegerea emoţiilor;
- reglarea emoţională.
Adulţii sunt cei care îşi aduc aportul la dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale preşcolarilor
prin reacţia pe care o au la emoţiile pe care copiii le exprimă (pot determina inhibarea sau
exprimarea emoţiilor viitoare), prin discuţiile pe care le poartă cu copiii despre emoţii (îi ajută pe
copii în înţelegerea situaţiilor emoţionale şi reacţionarea adecvată la acestea), exprimarea de către
adulţi a propriilor emoţii (adultul este un model şi în ceea ce priveşte expresivitatea şi exprimarea
emoţională).
Dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale copiilor este importantă:
- pentru că ajuta la stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi;
- pentru că ajută preşcolarii să se adapteze la mediul grădiniţei;
- pentru că previne apariţia problemelor emoţionale şi de comportament.
Abilităţile sociale sunt acele abilităţi care asigură manifestarea unei conduite eficiente în
interacţiunile cu ceilalţi în vederea atingerii scopului stabilit.
Competenţele sociale de bază, la această vârstă, sunt:
- iniţierea şi menţinerea unei relaţii;
- integrarea într-un grup.

11
 Prima competenţă se referă la însuşirea unor comportamente esenţiale pentru buna
funcţionare a unei relaţii răspunzând nevoilor: de comparare socială pozitivă şi de asigurare a
unei securităţi emoţionale, a sentimentului de intimitate, de sprijin şi protecţie.
Daniel Goleman în 1995 a realizat un sondaj având ca participanţi un număr mare de
părinţi şi profesori din diverse ţări. Rezultatele au relevat o tendinţă mondială a generaţiei
actuale de copii de a avea mult mai multe probleme emoţionale comparativ cu generaţiile
anterioare: sunt mai singuri şi mai deprimaţi, mai furioşi, mai emotivi şi mai predispuşi să devină
anxioşi, mai impulsivi, mai agresivi. În şcoală educaţia emoţională a elevilor este neglijată în
favoarea pregătirii academice. Astfel, se impune o nouă perspectivă referitor la ceea ce ar trebui
să ofere şi să formeze şcolile: o dezvoltare completă a elevilor care să le asigure o adaptare
optimă la problemele cu care se confruntă iar acest lucru trebuie să se realizeze încă din
învăţământul preprimar. De asemenea, dezvoltarea abilităţilor sociale reduce factorii de risc
determinanţi ai performanţelor şcolare slabe asigurând sănătatea emoţională a persoanei.

Construcţia testelor psihologice:

Construcţia testelor psihologice este un demers care a dus la crearea unei adevărate ştiinţe.
Demersul procesual de proiectare a unui test presupune parcurgerea a cinci etape (Albu, 1998;
Cohen, Montague, Nathanson, Swerdlik, 1988; Murphy & Davidshofer, 1991):
- conceptualizarea testului;
- construirea testului;
- aplicarea iniţială a testului;
- analiza itemilor;
- revizuirea testului.
Teorii educaţionale, dovezi empirice şi programe care vizează dezvoltarea socio-
emoţională a preşcolarilor:
Necesitatea dezvoltării abilităţilor socio-emoţionale este susţinută de mai multe teorii
apărute în literatura de specialitate. Vîgotsky (1978) consideră că vârsta preşcolară este vârsta la
care apar primele semne ale dezvoltării capacităţii copiilor de a reflecta asupra modului în care
gândesc şi de a planifica, ghida şi monitoriza propriul comportament (Berk şi Winsler, 1995).
Albert Ellis (1994) a demonstrat existenţa unor credinţe raţionale care sunt direct relaţionate cu
anumite performanţe pozitive şi consecinţe comportamentale, emoţionale şi sociale ale tinerilor
cum ar fi: acceptarea de sine, toleranţa mare la frustrare şi acceptarea necondiţionată a celorlalţi.
Albert Bandura (1986, 1997) a cercetat modul în care copiii îşi interiorizează diferite
comportamente prin observarea adulţilor şi a celor de vârsta lor care manifestă comportamente

12
acceptate social şi a evidenţiat importanţa existenţei unei auto-eficacităţi în realizarea cu succes a
unor sarcini sau a găsi soluţii în situaţii dificile. Weiner/Rotter au susţinut teoria atribuirii la copii
care se centrează asupra credinţelor pe care copii le au referitor la cauzele evenimentelor care au
loc în viaţa lor (Rotter, 1966; Weiner, 2000). Conform acestei teorii şi a studiilor care stau la baza
ei, copiii care îşi explică succesul obţinut prin propriul efort şi nu prin concurenţa factorilor
externi prezintă o mai mare motivaţie intrinsecă. Bernard (2002) a evidenţiat faptul că preşcolarii
care nu au o dezvoltare corespunzătoare a încrederii, perseverenţei, organizării, înţelegerii şi
rezistenţei, incluzând şi o subdezvoltare a Obiceiurilor Mentale pozitive, sunt predispuşi la sub-
performanţă şcolară.
Cercetările realizate în domeniul psihologiei dezvoltării şi psihologiei educaţionale au
relevat faptul că dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale sunt direct influenţate de calitatea
interacţiunilor pe care copilul le stabileşte cu adultul. Importanţa dezvoltării acestor abilităţi de la
o vârstă cât de fragedă îşi regăseşte justificare atât în teoria lui Vîgotski (mai sus amintită) cât şi
în principiile predării explicite detaliate în programele cognitiv-comportamentale elaborate pentru
copii (McGinnis şi Goldstein, 1990), educaţia raţional emotivă propusă de Ellis (Knaus, 1974;
Vernon, 1989) sau Programul educaţional ”Da, Poţi!”, propus de Bernard (2002) (deja
implementat şi în instituţiile de învăţământ preşcolar din România).
Un raport al Centrului Naţional de Programe pentru Copii Mici SUA evidenţiază faptul că
reuşita şcolară este determinată de înclinaţiile emoţionale şi sociale: siguranţa de sine, interesul,
să ştie ce comportament se aşteaptă din partea lui, să îşi stăpânească impulsurile, să fie capabil să
aştepte, să poată urma indicaţiile date sau să poată cere sprijinul cadrului didactic, să îşi exprime
nevoile în compania celorlalţi. În acelaşi raport este evidenţiat faptul că aproape toţi elevii cu
rezultate slabe la şcoală nu au dezvoltate unul sau mai multe elemente ale inteligenţei emoţionale,
indiferent dacă au sau nu probleme cognitive. În acest raport este prezentată o listă cu elementele
cheie ale capacităţii de ”a ştii cum să înveţi” toate relaţionate direct cu inteligenţa emoţională:
Încrederea, Curiozitatea, Intenţia, Controlul de sine, Raportarea, Capacitatea de a comunica,
Cooperarea (Daniel Goleman, 2005).
Daniel Goleman (2005, 2007) descrie ”ingredientele active” pe care trebuie să le conţină
un program de prevenţie, descriind un astfel de program derulat SUA pe parcursul a cinci ani,
sponsorizat de W.T. Grant Consortium (W.T. Grant Consortium, studiul despre promovarea
competenţei sociale din J. David Hawkins, ”Comunităţi cărora le pasă” Jossey-Bass, San
Francisco, 1992). Cercetătorii acestui consorţiu, au ajuns la concluzia că trebuie acoperită
întreaga listă a capacităţilor cheie interpretate ca elemente de inteligenţă emoţională, indiferent de
problema ce necesită a fi prevenită. Aceste capacităţi sunt:

13
 Capacităţi emoţionale:
- identificarea şi etichetarea sentimentelor
- exprimarea sentimentelor
- evaluarea intensităţii sentimentelor
- controlul sentimentelor
- amânarea răsplăţii
- controlarea impulsurilor;
- cunoaşterea diferenţei dintre sentimente şi acţiuni;
Capacităţi cognitive:
- discuţiile cu sine – purtarea unui ”dialog interior” ca modalitate de adaptare la un subiect
sau la o provocare sau de reîntărire a comportamentului cuiva;
- citirea şi interpretarea comportamentelor sociale – de exemplu, recunoaşterea influenţelor
sociale asupra comportamentului
- folosirea paşilor pentru rezolvarea problemelor problemelor şi luarea de decizii – de
exemplu, controlarea impulsurilor, stabilirea scopurilor, identificarea acţiunilor
alternative, anticiparea consecinţelor
- înţelegerea perspectivei altora;
- înţelegerea normelor de comportament (ce este acceptat şi ce nu din punct de vedere
comportamental);
- o atitudine pozitivă faţă de viaţă;
- autoconştientizarea – de exemplu, dezvoltarea unor explicaţii realiste despre sine;
Capacităţi comportamentale:
- nonverbale – comunicarea prin contact vizual, prin expresiile feţei, tonul vocii, gesturi,
etc.
- verbale – formularea unor cereri clare, răspunsul eficient la criticile aduse, rezistenţa în
faţa influenţelor negative, ascultarea cu atenţie a celorlalţi, etc.

Bibliografie:
Albu, M., (1998). Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

14
Botiş, A., Mihalca, L., (2007). Despre dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale copiilor, fete
şi băieţi, cu vârsta până în 7 ani, Editura Alfha, Buzău.
Benga, O., Psihologia vârstelor – suport de curs.
Creţu T., Psihologia copilului – suport de curs.
Goleman, D. (2007). Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Jaba, E., Grama, A., (2004). Analiza statistică cu SPSS sub Windows, Editura Polirom, Iaşi.
Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică, ASCR, Cluj- Napoca
http://www.dictsociologie.netfirms.com/S/Termeni/Statistica_sociologie.htm
http://www.unitbv.ro
http://popamarian.googlepages.com/st_io_04_an_itemi.pdf.

15