Problematica generală a psihologiei educaţiei fizice.

Psihologia educaţiei fizice reprezintă acea parte a psihologiei activităţilor corporale care
studiază manifestările psihice ale celor ce practică sistematic şi organizat exerciţiile fizice în
cadrul procesului instructiv-educativ.
Ea îşi îndreaptă atenţia în mod deosebit asupra aspectelor psiho-pedagogice care constituie
fundamentul formării şi perfecţionării corporale ale elevilor.
Obiectivele psihologiei educaţiei fizice sunt:
1. fundamentarea ştiinţifico-psihologică a activităţilor corporale;
2. determinarea particularităţile psihice în învăţarea motrică;
3. analiza manifestărilor stărilor afective în activităţile educaţiei fizice;
4. caracterizarea trăsăturilor personalităţii profesorului de educaţiei fizică.
5. identificarea metodelor de reglare a stărilor afective în cadrul lecţiilor de educaţie
fizică;
6. studierea structurii şi legilor funcţionării sferei motivaţionale a elevilor în cadrul
lecţiilor de educaţie fizică;
7. analiza factorilor interni ce influenţează asupra eficacităţii educaţiei fizice;
8. argumentarea psihologia a evaluării din perspectiva centrării pe personalitate în cadrul
activităţilor de educaţie fizică;
9. descrierea Grupului sportiv. Formarea coeziunii într-un grup sportiv.

Conexiunea psihologiei educaţiei fizice cu alte ştiinţe psihopedagogice

Conexiunea psihologiei educaţiei fizice cu pedagogia. Psihologia educaţiei fizice este o
ştiinţă interdisciplinară. Psihologia educaţiei fizice este un domeniu de contact, un domeniu de
graniţă, care preia şi valorifică în mod creator rezultate din domenii diverse: psihologie generală,
psihologia vârstelor, psihologie organizaţională, psihologie socială, psihologie cognitivă,
sociologia educaţiei, managementul clasei de elevi, consiliere educaţională etc.
Faţă de toate aceste discipline înrudite, psihologiei educaţiei fizice se apropie cel mai mult
de pedagogie. Raporturile dintre cele două discipline sunt deosebit de complexe şi dinamice. Din
punctul de vedere al sferei de cuprindere, pedagogia este mai largă, aceasta studiind întregul
domeniu al educaţiei şi vizând obiectivele educaţiei intelectuale. Pe de altă parte, psihologia
educaţiei fizice studiază procesul instructive-educativ strict din perspectivă psihologică a
educaţiei fizice.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că psihologia educaţiei fizice constituie principala
sursă de informaţii pentru pedagogie educaţiei fizice. Oricare metodă sau procedeu pedagogic,
oricare mijloc de învăţământ trebuie, în primul rând, sa fie evaluat şi validat din perspectivă
psihologică. Numai astfel există certitudinea eficienţei actului educaţional.
La rândul său, pedagogia şi practica educaţională pot fi preţioase surse de informaţii pentru
domeniul psihologiei educaţiei fizice. Multitudinea de date şi fapte educaţionale, culese şi
interpretate în mod adecvat pot constitui suporturi pentru dezvoltarea teoriei psihologice.
Legătura psihologiei educaţiei fizice cu alte ştiinţe psihologice. Însuşirea acţiunilor
motorii se bazează pe legităţile psihologice, care sunt descrise în psihologia generală.
Cunoaşterea lor este o condiţie necesară pentru organizarea ştiinţifico-raţională în cadrul
educaţiei fizice. Psihologia educaţiei fizice este strâns legată şi de psihologia vârstelor, fără
cunoştinţe profunde despre legităţile dezvoltării psihice la etape de vârstă este imposibil de
desfăşurat corect procesul de educaţie fizică.
Deoarece psihologia educaţiei fizice este în interracţiune cu sociologia sportului deoarece,
majoritatea activităţile se manifestă în grup.
 Repere istorice a ştiinţei psihologia educaţiei fizice.
Apariţia psihologiei educaţiei fizice ca ştiinţă. Psihologia educaţiei fizice, ca sistem de
cunoştinţe, ipoteze, metode ale domeniului propriu, s-a constituit ca ştiinţă în sec IX-XX,
primele cercetări ştiinţifice le-a realizat Pier de Cuberten, când rolul social al educaţiei fizice a
fost unanim recunoscut, educaţia fizică devenind o component indispensabilă a procesului
formative al tinerei generaţii.
Perioadele de dezvoltare a psihologiei educaţiei fizice. Preocupările pentru psihologia
educaţia fizică s-au manifestat simultan cu cele ale psihologiei sportului. În anul 1913 are loc la
Lausanne primul congres al acestor ştiinţe. În 1914 apar capitol legate de bazele psihologice ale
educaţiei fizice. perioadele de dezvoltare a psihologiei educaţiei fizice.
În perioada dintre cele două războaie mondiale psihologia educaţiei fizice se constituie ca o
ramură aplicativă a psihologiei, fiind cuprinsă în planurile de învăţământ în toate ţările Europei.
Aşa se explică şi faptul că, deşi foarte tânără, psihologia educaţiei fizice, care tindea să
devină ştiinţă a domeniului, şi-a limitat preocupările la activitatea cu caracter pedagogic de
educaţie fizică a tinerei generaţii. Astfel, psihologia activităţilor corporale, se constituie în epoca
noastră, sub impulsul pe care i-l dă dezvoltarea contemporană a mişcării de educaţie fizică şi
sport, marile confruntări internaţionale, mondiale şi olimpice-precum şi preocupările de a asigura
populaţiei de toate vârstele mişcare corporal.
După 1970 psihologia educaţiei fizice a început să înflorească în America de Nord şi să fie
acceptată în mai mare măsură ca o disciplină separată în cadrul ştiinţelor sportului. Cercetarea
sistematică, prin numărul crescând de psihologi în sport, a jucat un rol important în impunerea
acestei discipline. De fapt, scopul primar al psihologilor devansa baza cunoaşterii psihologiei
educaţiei fizice prin intermediul cercetării experimentale.
Psihologia educaţiei fizice sec. XXI.
Interesul pentru psihologia cognitivă a educaţiei fizice se reflectă în progresul înregistrat în
domeniul cercetării în psihologia educaţiei fizice, cercetarea fiind direcţionată pe teme cum ar fi:
identificarea celor mai eficace maniere de antrenament pentru optimizarea formării deprinderilor
şi dezvoltarea personalităţii, a modalităţilor de comunicare, de cunoaştere a caracteristicilor
psihologice a sportivilor de perspectivă.