NOȚIUNI

INTRODUCTIVE
Psihologia dezvoltării
Concepte de lucru, definiții, istoric, obiective

Dr. Lucian Negoiță, psihoterapeut

 Istoric
■ Platon – oamenii sunt diferiți, având aptitudini înnăscute diferite.
■ Aristotel  în lucrările sale a vorbit despre dezvoltarea intrauterină a copilului şi despre influenţa
asupra formării sufletului raţional în următoarele faze ale vieţii.
Caracterul omului se formează în activitate, când omul interacţionează cu alte persoane.
■ Evul mediu – omul se naște corupt și păcătos având nevoie de o educație dură care să-i
corecteze depravarea.
■ Secolul XVII – reabilitarea omului – oamenii se nasc inocenți și primitivi dar sunt corupți de
societate, având nevoie de o puternică disciplină și o educație morală riguroasă.
■ Secolul XVIII – copiii se nasc cu aceleași tendințe și abilități având nevoie de educație pentru a
se diferenția.
■ Originea speciilor (1859), Darwin – speciile produc mai mulți indivizi decât pot supraviețui.
Lupta pentru supraviețuire, vor reuși cei mai bine adaptați.
■ 1880 --------1920 --------1980 -------2000-------prezent.
■ 1890 Stanley Hall – primul ziar dedicat dezvoltării copilului, Pedagogical Seminary.
■ Bazele psihologiei diferențiale (aprox.1900) – prin lucrările și evoluția psihologiei
experimentale (Pavlov, Wundt).
■ În prima fază (1880-1920) se înregistrează cercetări mai sistematice, pe baza unor metode
riguroase. Se cercetează îndeosebi psihologia copilului, a adolescentului, apar publicaţii,
seorganizează întâlniri internaţionale. 
■ Psihologia vârstelor ca ştiinţă a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu pătrunderea
ideilor genetice în psihologie. Prima lucrare ştiinţifică se consideră a fi cea a lui Preier ,,Sufletul
copilului”. În aceeaşi perioadă, în Rusia apar lucrările lui Secenov ,, Elementele gândirii ”
şi ,,Reflexele creierului” care constituie începutul dezvoltării psihologiei dezvoltării  pe bază
experimentală. 
■ Părintele psihologiei vârstelor este considerat W. Wundt care a studiat particularităţile şi posibilit
ăţile psihologice ale senzaţiilor, percepţiilor la persoane de diferitevârste.
■  J. J. Rousseau- preia ideea lui Aristotel şi spune că psihicul copilului se dezvoltă stadial. El
numai deosebeşte 3 etape , ci 4: - de la naştere până la doi ani; - de la doi ani până la doisprezece
ani; se dezvoltă organele de simţ, iar raţiunea doarme; - 12 -15 – perioada dezvoltării
mintale; - 15 – 21 – adolescenţa. 
■ J.J Rousseau este primul care a intuit ideea dezvoltării neuniforme a funcţiilor psihice. Cu
aproximativ două secole mai târziu psihologii au confirmat ştiinţa perioadelor senzitive
îndezvoltarea psihică, adică a unor perioade în care o funcţie sau o structură psihică se
dezvoltămai intens decât celelalte. J.J. Rousseau – metoda biografică(psihologie); metoda
jurnalelor(pedagogie). 
■ Alfred Binet (1857 – 1911) fondează scara metrică a inteligenţei, organizează şi conduce
societatea Binet – Simon, dedicată psihologiei copilului şi pedagogiei experimentale.
■ Edouard Claparede (1873 – 1940) fondează în 1912 cunoscutul institut Jean Jacques Rousseau
din Geneva, una din şcolile de psihologie şi pedagogie infantilă de mare notorietate în lume,
condusă, mult mai târziu de Jean Piaget, părintele psihologiei genetice.
■ Între 1920 – 1980 se perfecţionează metodologia de cercetare, apar probleme de studiu
înabordare longitudinală, interes deosebit pentru exactitate, se utilizează un număr mare de
teste,de metode statistice. Este o perioadă marcată de cercetările lui Jean Piaget, H. Wallon,
P.Osterieth, Maurice Debesse.
■ Şcoala franceză condusă de Henry Wallon, pledează pentru o abordare dialectică a psihicului
copilului, subliniază rolul activităţii în dezvoltarea psihică şi faptul că factorul de bază al
dezvoltării îl constituie contradicţiile interne care apar ca urmare a deosebirilor dinte viaţă şi
relaţiile sociale ale individului pe de o parte şi condiţiile generale a societăţii pe de altă parte.
■ La H. Wallon psihomotricitatea stă la baza „inteligenţei practice”, a „inteligenţei situaţiilor”în
care fuzionează dispoziţiile afective, atitudinile şi mişcările care rezultă din ele şi
câmpul perceptiv-exterior.
■ O contribuţie deosebită la constituirea bazelor teoretice ale psihologiei vârstelor a adus-o ,,
Teoria emoţiei”. Wallon afirmă că :a)emoţiile sunt un rezultat al dezvoltării ontogenetice şi nu
filogenetice; b)emoţiile depind de mediu şi de activitatea intelectuală a omului;c)constituie prima
formă de comunicare la copii;d)ca şi gândirea dezvoltarea ontogenetică a emoţiilor are un
Sarcinile Psihologiei dezvoltării

■ 1.Studierea şi elaborarea profilului psihologic al vârstei.

■ 2.Studierea legităţilor şi mecanismelor dezvoltării psihologice a omului la diferite etape
de viaţă.
■ 3.Determinarea particularităţilor psihice a omului la hotarul trecerii de la o vârstă la alta.
■ STATUTUL PSIHOLOGIEI Dezvoltării
■ 1. Se încadrează în grupul ştiinţelor axate pe evoluţia fenomenelor, fiind o 
Disciplină integratoare (nu o însumare mecanică) a datelor oferite de celelalte ştiinţe
psihologice (psihologia generală, somatică, clinică, experimentală). 
■ Propune un tablou ce surprinde continuităţile şi transformările calitative.
■ 2.Abordează procesul dezvoltării din 3 perspective:
■ a) genetică (răspunde la întrebări: când apare?, de ce apare o structură?); 
■ b) funcţională (ce rol adaptativ are o transformare la nivelul vieţii psihice?);
■ c) diferenţială (încearcă să analizeze dacă schimbarea apărută este aceeaşi la toţi
indivizii de aceeaşi vârstă sau există nuanţări, diferenţieri).
Obiectul de studiu

■ Schimbările biologice și psihologice, cognitive și emoționale din perioada intrauterină

până la îmbătrânire.
■ Psihologia genetică (Gessel, Wallon, Piaget) – implică studiul dezvoltării cognitive și al
comportamentelor.
■ Psihologia dezvoltării presupune studiul proceselor evoluției dar și involuției
■ Psihologia dezvoltării studiază modalitatea în care un organism se schimbă, cantitativ și
calitativ, de-a lungul vieții. (Golu, 2010)
 Definiții
■ Dezvoltare = (def.) A trece prin diferite faze progresive, spre o treaptă superioară; a evolua, a se
transforma. (lat. Disvolvere)
■ Învățare = (def.) Transmitere de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare (lat. –
Invitiare) 
■ Educație = (def.) 1. Ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (și în cadru organizat),
2. (Proces de) influențare sistematică (și în cadru organizat) cu scopul formării și dezvoltării
însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale
colectivităților umane. (lat. - Educatio)
■ Dezvoltarea umană privește ontogeneza, dezvoltarea individului de la concepție până la moarte.
Ontogeneza – ontos (ființă) și genesis (dezvoltare)
■ Dezvoltare – ansamblu de transformări bio-psiho-sociale modificate în timp. Presupune evoluția,
continuitatea, finalitatea, creștere, maturare (schimbări relativ independente față de mediu),
învățare, aplicare.
■ Dezvoltarea – procesul complet de adaptare a individului la mediu.
■ Dezvoltarea fizică – creștere în lungime și greutate a membrelor, organelor interne.
■ Dezvoltarea cognitivă – modificări la nivelul percepției, memoriei, învățării, limbajului. Sunt
legate de dezvoltarea motorie și emoțională.
■ Dezvoltarea psihosocială – modificări la nivelul personalității, emoțiilor, relațiilor cu ceilalți.
 Studiul dezvoltării: 4 coordonate, 3
atribuții
■ Descrierea – principalele caracteristici biologice, psihice, afective, cognitive specifice
etapelor de vârstă
■ Explicarea – corelarea și interpretarea unor factori ce influențează funcțiile și procesele
psihice, cognitive, afective, sociale.
■ Diagnoza – determinarea gradului dezvoltării în funcție de indicatorii de medie
■ Consilierea – creșterea calității educației pentru copii și adolescenți, creșterea calității
vieții pentru adulți.
■ 3 atribuții – să descrie schimbările, să descopere cauzele aferente schimbărilor, să
elaboreze teorii care să organizeze și să interpreteze observațiile cu rol de predicții.
Durata și stadialitatea dezvoltării

■ Procesul dezvoltării umane se realizează stadial, secvențial, fazial.

■ Există o anumită ordine și succesiune a stadiilor peste care nu se poate sări.
■ Stadiul constituie o delimitare în timp a nivelului de dezvoltare a unor particularități ale
maturizării.
■ Stadiile dezvoltării intelectuale (Jean Piaget)
■ Stadiile dezvoltării limbajului (Lev Vîgotski)
■ Stadiile dezvoltării psihosexuale (Freud)
■ Stadiile dezvoltării psihosociale (Erick Erickson)
■ Stadiile dezvoltării morale (L. Kohlberg)
Dezvoltarea umană pe perioade, etape,
cicluri de viață
■ Perioada prenatală – perioada intrauterină și nașterea
■ Nou născutul și copilăria mică – 0-1 an, 1-3 ani
■ Copilăria timpurie sau preșcolaritatea 3-6 ani
■ Mica școlaritate 6-10/11 ani
■ Preadolescența 12-14/15 ani
■ Adolescența 14/15 -20 ani
■ Tinerețea 20 - 35/40 ani
■ Maturitatea 35/40 – 65 ani
■ Bătrânețea - peste 65 ani - peste
■ Sfârșitul vieții - moartea
Legi ale dezvoltării

■ 1. Legea continuității - continuitatea procesului dezvoltării de la concepție la maturitate

■ 2. Legea corelării – corelarea părților organismului, proceselor și funcțiilor psihice, a
legăturilor ce se produc între acestea.
■ 3. Legea variației vitezei de dezvoltare – vor exista diferențe chiar dacă secvența
dezvoltării este aceeași.
■  4 Legea dezvoltării psihice inegale a individului —
■ la fiecare treaptă de vârstă funcţiile psihice a unui individ se află la diferite niveluri de dezvoltare.
■ Pentru a consemna aceste nivele în psihologie a fost introdus termenul de vârstă senzitivă perioada
de vârstă ce creează condiţii psiho-fiziologice şi psihologice optimale pentru dezvoltarea unor
anumitor funcţii psihice. 
■ 5 Legea integrării psihicului— conform acesteia înaintarea omului în vârstă duce la
interacţionarea funcţiilor psihice ce provoacă formarea omului ca un sistem unic, interdependent.
■ Psihicul individului matur se deosebeşte prin: integritate, unitate, stabilitate,interconexiunea unei
însuşiri în totalitatea altor însuşiri. 
■ 6 Legea compensării—  conform acestei legităţi sistemul psihic uman fiind un sistem plastic, în
cazul subdezvoltării unei funcţii psihice se favorizează supradezvoltarea altei funcţii psihice. (ex.
Neuroplasticitatea creierului).
 3 influențe asupra dezvoltării
(Baltes și colab., 1980)

■ Influențe cu caracter de vârstă (ex. achiziția limbajului)

■ Influențe cu caracter istoric (războaie, seceta)
■ Evenimente de viață fără caracter specific (divorțul părinților, accidentele)
■ PD – analizează longitudinal și vertical în contextul existenței sociale, modificările
fizico-psihice sub influența condițiilor de mediu, a eredității, educației, culturii,
statusurilor și rolurilor sociale ulterioare.
Teorii ale dezvoltării

■ Teoria psihanalitică
■ Teoria învățării sociale
■ Teoria abordării cognitiv-constructivistă, structuralistă – accent pe maturizarea biologică
și pe dezvoltarea secvențială a cogniției
■ Funcționalismul
■ Teoria atașamentului
Metodele de studiu ale psihologiei dezvoltării se împart
în patru grupe mari: 

■ I. Metodele organizatorice: a) metoda studiului comparativ 
b) metoda studiului longitudinal c) metoda studiului complex 
■ II. Metodele empirice: 1.observarea şi autoobservarea 2.experimentul
3.psihodiagnoza(testul , chestionarul) 4. content–analiza 5. analiza biografică
■ III. Metodele de prelucrare statistică a datelor: 6.cantitativă (cifre) 7.calitativă( cuvinte)
■ IV. Metodele de interpretare a datelor obţinute.: 8.genetică 9.structurală
 Dezvoltarea
■ Dezvoltarea reprezintă un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu
sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex,
provizoriu sau definitiv.
■  Dezvoltarea umană poate fi privită ca un proces de schimbări ce antrenează modificările fizice,
psihice şi sociale de-a lungul existenţei unei persoane, implicând atât diferenţieri cantitative cât şi
calitative cu scopul adaptării active şi creative la mediul înconjurător.
■ Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari
categorii, în funcţie de specificul dezvoltării: fizice, psihice şi sociale.
■ Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin incorporarea şi constituirea de noi conduite şi
atitudini care permit adaptarea activă  la cerinţele mediului natural şi socio-cultural, permit şi
facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai diferenţiate şi mai subtile ale fiinţei umane cu
mediul în care trăiește şi se formeaz.
– Dezvoltarea biologică modificările fizice, morfologice și biochimice ale corpului.
– Dezvoltarea psihică: apariția, evoluția și transformarea proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice.
– Dezvoltarea socială: asimilarea și adaptarea conduitei la normele și cerințele mediului social.
■ Dezvoltarea psihică a omului este determinată de influenţa mai multor factori,
cauze, condiţii şi legităţi. Ea se caracterizează prin următoarele particularităţi: 
■ 1) este o formaţiune ontogenetică, ce aparţine unui singur om ,
deoarece presupune caracteristici psihofizilogice complexe ce se manifestă pe par
cursul vieţii unui individ şi âi determină nivelulrealizării lui. 
■ 2) Dezvoltarea psihică a omului spre deosebire de cea a animalului se
deosebeşte din specificul omului ca fiinţă vie. Acest specific se reduce la
trei caracteristici esenţiale: 
■ a) omul este fiinţa activă, dar nu un obiect; 
■ b)omul fiind o fiinţă socială ce există graţie schimbului de experienţă face ca una 
şi aceeaşiinfluenţă socială să provoace formarea diferitor experienţe la
diferiţi oameni; 
■ c)omul este o fiinţă activă,vizavi de dezvoltarea sa fizică.
■ Pentru a surprinde mai bine esenţa conceptului de dezvoltare în psihologie se diferenţiaz
ă câteva poziţii metodologice esenţiale:
■ 1.Premisa dezvoltării psihice 2.Condiţia dezvoltării psihice
■ 3.Cauza dezvoltării psihice 4.Forţa motrică a dezvoltării psihice
■ 5.Legităţile dezvoltării psihice 6.Periodizarea dezvoltării psihice
■ Premisa o constituie ereditatea sau particularităţile congenitale ale omului.
Ereditateadetermină normalitatea psihică a omului.
■ 2.Condiţia dezvoltării psihice  normale a omului o constituie comunicarea permanentă
cu mediul social, aflarea în cadrul mediului social.
FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE
■ Ereditatea
■ Mediul
■ Educaţia
■ Teoria autodeterminării – individul creator al vieții sale
– Nevoia de autonomie
– Nevoia de a fi competent
– Nevoia de relaționare
 EREDITATE MEDIU

EDUCAŢIE

“Dezvoltarea se sprijină pe terenul eredităţii, îşi extrage conţinuturile din

datele furnizate de mediul socio-cultural
şi este ghidat de educaţie”
 Caracteristicile dezvoltării psihice
■ Are un caracter plurideterminat şi multifactorial, în sensul că este determinată mai întâi de
caracteristicile speciei (treapta filogenetică), de caracteristicile psihoindividuale (treapta
ontogenetică), de interacţiunea dintre individ şi mediu (treapta psihosocială). Principalii factori ai
dezvoltării psihice sunt ereditate, mediu, educaţie.
■ Este poliformă, (deci nu liniară) şi discontinuă în sensul că evoluează ca o succesiune de faze, de
stadii în care perioadele de schimbări spectaculoase alternează cu cele de relaxare.
■ este întotdeauna concretă şi personală, având deci particularităţi proprii fiecărui individ
deoarece conţinutul dezvoltării psihice, sensul, ritmul ei pot fi diferite de la
■ Are în ansamblu un curs ascendent calitativ, spiralat (Wallon), presupune ascensiune,dar şi
momente de revenire, de repetare, de reluare, dar pe o nouă bază, a proceselor şi structurilor
psihice.
■ caracterul ordonat al dezvoltării: transformările, schimbările au loc într-o anumită ordine, la
anumite intervale, sub o formă stadială.
■ este sistemică şi stadială. Orice schimbare cantitativă sau calitativă are efecte asupra întregului
sistem specific unui stadiu de dezvoltare (ex. Particularităţile personalităţii
■ Psihologii consideră că dezvoltarea individului este un rezultat al influenţei
interacţioniste următorilor factori:-ereditatea-mediul social-procesul educaţional-
activitatea proprie a individului: dorinţa individului, motivaţia acestuia etc.
■ Ereditatea
■ este proprietatea organismului viu de a transmite urmaşilor caracteristicile dobîndite de-a lungul
filogenezei.Pentru evoluţia vieţii este de importanţă capitală faptul ca fiecare nouă generaţie
să beneficieze de achiziţiile anterioare şi să le dezvolte în continuare. 
■ Mediul
■ reprezintă totalitatea influenţelor şi acţiunilor materiale şi spirituale, organizate şispontane,
naturale şi culturale, conştiente şi involuntare ce constituie spaţiul de viaţă
al fiecăreifiinţe.Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de mediu
profesional,rezidenţial şi chiar de cel continental.
■ Educaţia
■ un ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentate ştiinţific şi utilizate conştient în procesul de
formare a copilului ca personalitate. Caracterul conştient, sistematic, în perspectivaunor finalităţi
deosebeşte educaţia de ceilalţi factori.
 EREDITATEA
■ “Însuşirea fundamentală a materiei vii de autoconservare şi autoreproducere prin transmiterea
caracteristicilor de specificitate generaţiilor succesoare prin intermediul codului genetic”
■ Însușire a materiei vii de a transmite de la o generație la alta caractere dobândite de-a lungul
filogenezei.
– Caractere generale, ale speciei umane (ereditatea general umană)
– Caractere proprii unei familii mari (genetică genealogică)
– Caractere unei mari grupări umane (ereditatea de rasă)
■ Se transmit partiularități biologice (tipul somatic), fizionomice (culoarea ochilor, a părului),
funcționale (sistemul circulator, respirator), metabolice.
■ Se transmit și predispoziții pentru anumite boli dar și potenţialităţi de dezvoltare (trăsături
fizice, aptitudini).
■ Mecanismul transmiterii acestor materiale este codul genetic. Totalitatea predispozițiilor
transmise prin codul genetic formează genotipul. Potențialitățile se transformă în trăsături
fizice sau psihice reale, în funcție de mediu, adică se transformă în fenotip.
■ Creează premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa
numitele perioade sensibile sau critice. Pierderea acestor perioade influențează dezvoltarea
■ Creşterea sau dezvoltarea fizică priveşte totalitatea acumulărilor de ordin
cantitativ de-a lungul ontogenezei.
■ Are rolul de a pregăti maturizarea.
■ Creşterea fizică se raportează la: înălţime; greutate; proporţia dintre cap,
trunchic şi membre; raportul dintre greutatea craniului ş greutatea
generală a corpului.
■ Principalii factori ce influenţează creşterea fizică sunt:
– echipamentul ereditar;
– regimul alimentar;
– starea de igienă şi sănătate;
– activităţile speciale destinate creşterii fizice;
■ Procesul maturizării (maturus - copt, iar latinescul maturitas -dezvoltare deplină) condiţionat de
cel de creştere, reprezintă ansamblul modificărilor, chiar al salturilor calitative ce conduc la
structurarea deplină a funcţiilor anatomo-fiziologice, a vieţii neuropsihice. Astfel, vorbim de
maturizare în sensul maturizării intelectuale, afective, psihosociale.

■ Maturizarea intelectuală  – indicatorii specifici se referă  la volumul, organizarea informaţiei şi

modalităţile de operare cu aceasta.
■ Maturizarea afectivă – urmăreşte adaptarea trăirilor afective la diferite situaţii, controlul afectiv
(stăpânirea emoţiilor), echilibrul afectiv în momente dificile (să nu-ţi pierzi cumpătul în faţa
provocărilor).
■ Maturizarea psihosocială – vizează nivelul optim al comunicării cu ceilalţi, al realizării rolurilor,
statutelor, al disponibilităţii socio-relaţionale. 
■ Dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate care este o premisă, își trage conținutul din datele din
mediul socio-cultural și este dirijată de educație.
 MEDIUL
■ Totalitatea elementelor cu care individul relaționează, direct sau indirect,
pe parcursul dezvoltării sale.
■ Mediul proximal – obiectele personale, situațiile zilnice
■ Mediul natural-geografic (relief, climă, vegetaţie, faună, etc.),
■ Mediul socio-cultural (grupul social, cultural, familial, condiţile de hrană,
îmbrăcăminte etc.)”
■ Mediul distal – influențele venite de la distanță (TV, mass-media)
■ Nişa de dezvoltare - totalitate a stimulilor mediului pentru un copil la o
anumită vârstă.
 Structura unei nişe de dezvoltare
■ obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste;
■ răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
■ cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la
care sunt solicitate şi nivelul de performanţă solicitat;
■ activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta;
■ diferenţele interculturale care dau naştere unor nişe de
dezvoltare diferite, chiar pentru aceeaşi vârstă prezente
concomitent în spaţii diferite.
 EDUCAŢIA
■ “Ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentate ştiinţific şi utlizate
conştient în direcţia procesului de formare a copilului ca
personalitate”
■ Factor conducător al dezvoltării ontogenetice, ce acționează
programat, derulându-se pe perioade lungi de timp, într-un cadru
organizat, sistematizat.
■ Activitate socială, cu reguli şi un context deosebit
■ Dezvoltarea presupune menținerea unui optim între ceea ce știe,
vrea, poate individul și ceea ce i se oferă.
■ Potențialul de dezvoltare
■ Educația face legătura, mediază între ceea ce s-ar putea (ereditatea)
și ceea ce oferă (mediul).
■ Promovează norme și valori care stau la baza formării caracterului.
■ Toţi indivizii umani dispun de capacitatea de a fi educaţi, aceștia deosebindu-se
între ei prin zona proximei dezvoltări (concept introdus de L.S.Vîgotsky).
■ Zona proximei dezvoltări desemnează gradul dezvoltării potenţiale a copilului.
Se măsoară pornind de la diagnosticul dezvoltării actuale a copilului, la care se
adaugă capacitatea sa de învăţare, dintr-o situaţie standard, ajutat de adult.
■ ZPD reprezintă aria dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului și nivelul de
dezvoltare potenţial care poate fi dobândit de copil cu ajutorul adultului sau al
altor persoane (ex. Doi copii cu un nivel al dezvoltării actuale sensibil egal, puşi
în aceeaşi situaţie de învăţare – învăţarea cititului – prin interacţiunea cu
adultul, pot avea performanţe diferite sau un copil încearcă să înveţe scrisul de
la fraţii mai mari, iar această acţiune este un stimul pentru dezvoltarea
copilului).
■ „Adulţii pot şi trebuie să asigure copilului activităţi deasupra nivelului său de
dezvoltare, să-l stimuleze, fără să producă situaţii confuzionale sau să-l
demoralizeze.”(Vîgotsky).