I.

DOMENIUL PSIHONEUROLOGIEI

“Noi nu percepem practic decât trecutul, prezentul pur fiind doar

desfăşurarea imperceptibilă a trecutului care erodează viitorul”
H. Bergson (Matiere et memorire)

1. Reflectarea psihică ca un dat natural ………………………… 9

1.1. “Palparea” rădăcinilor naturale ale psihicului ……………. 9
1.2. “Palparea” psihicului şi paradoxul evoluţiei mentale ………
14
1.3. Activitatea nervoasă ca reflectare cognitivă ……………….
19
2. Obstacole în calea psihoneurologiei .…………………………..
21
3. Potrivire cu viziunile clasice ……………………………………
24
3.1. Viziunea mecamicistă ……………………………………… 24
3.2. Viziunea vitalistă ………………………………………….. 27
3.3. Viziunea cibernetistă ……………………………………. …….
3.4. Viziunea cognitivistă ……………………………………… 33
Complementaritatea neuropsihologie- psihoneurologie …….. ….
35
Reimplicarea categoriilor de instinct şi inteligenţă …………...
38
5.1. De ce acest apel ? …………………………………………….. 39
5.2. Antecamera demonilor ……………………………………. 43
Sumar ……………………………………………………………… 50
Indice bibliografic…..……………………………………………… 52
 1. Reflectarea psihică ca un dat natural

Orice fiinţă animală poate ajunge în faţa unei suprafeţe fizice

reflexive în care să se reflecte. Proprietatea acesteia de a se reflecta în
această suprafaţă este naturală, cu precizarea că pentru a se putea
reflecta aici aceasta are nevoie de dispozitive de reflectare specializate
senzoriale. Ca atare, deşi “oglinda” a existat în natură de când lumea,
cine şi cum în ea să se reflecte asemenea şi să se recunoască acolo cu
obiectivitate este ceva ce aparţine tot naturii, dar care este de dată mult
mai recentă, care a presupus din partea materiei vii un imens efort de
creaţie, care a debutat cu sute de milioane de ani în urmă şi se continuă
şi în zilele noastre. Mai mult, prin ce această reflectare este posibilă,
depinde în mod egal de mecanismele profunde biochimice de producere
ale vieţii, de unele care fără intervenţia sistemului nervos n-ar fi posibile,
ca şi de altele care presupun un nivel superior psihic de organizare a
vieţii. Lucrarea de faţă şi-a propus să arunce o dâră de lumină spre a
surprinde cum se produce reflectarea din această perspectivă evolutivă,
din care moment devine propriu-zis psihică, cum se încarcă cu
substanţialitate subiectivă etc.

1.1. “Palparea” rădăcinilor naturale ale psihicului

În orice om există o nevoie iminentă de “palpare” a psihicului. Dacă

acest psihic există, înseamnă că are o structură, are diverse mecanisme
prin care se manifestă; este ceva care n-a apărut peste noapte, este o
realitate fenomenală, este ceva care se produce şi la animale, probează
că are rădăcini naturale, că face parte din sistemul viu … Pretenţia deci
pentru a fi “palpat”, asemenea oricărui alt obiect senzorial sau mental
este pe deplin justificată.
Psihicul pare a fi în toate, şi totuşi, parcă-i pe nicăieri. Temei ca
unii să-şi facă din el un obiect de preocupare, să se declare avizaţi să
vorbească despre el, să-l descrie. Dar cum s-o facă fără a-l fi putut
“palpa” sau simţi în prealabil ? Nu trebuie să surprindă că asemenea
încercări s-au făcut înaintea apariţiei psihologiei ca ştiinţă, după cum nu
trebuie să surprindă nici faptul că azi acest lucru (şi destul de frecvent) îl
încearcă unii aparţinând unor domenii profesionale doar tangente
psihologiei şi biologiei, reproducând doar frânturi dintr-o ordine de
cunoaştere deja bine aşezată. Totul se produce în condiţiile în care
psihologii îndrituiţi dramatizează deseori acest moment (Pavelcu),
dovedesc ezitare şi poate o precauţiune prea mare. Este o prudenţă
justificată, izvorâtă din riscurile ce rezultă din ignorarea multiplelor legi
scrise dar şi din cele nescrise ale psihologiei. În caz contrar
“palpabilitatea” psihicului cade fie în mâna manipulatorilor de opinii (al
excrocilor), fie în exoteric. Toţi vor să-l “palpeze”, să-l arate cu degetul:
“aici este” şi “aşa se manifestă” ... Indiferent de categoria de oameni luaţi
în considerare, aceştia au obiceiuri, se subordonează unor ritualuri, la
simboluri sacre sau profane … Oriunde astfel “palpat”, psihicul îşi
probează existenţa, ca fiind ceva real, prin care îşi declară apartenenţa
la natură şi societate.
Există nenumărate motive pentru ca interesul pentru
“palpabilitatea” psihicului să devină o preocupare aparte. De altfel omului
i-au trebuit mii de ani ca să-i înţeleagă substanţialitatea, apartenenţa
acestuia la natură, să cunoască mecanismele sale reglatorii neuronale -
prin care manifestarea sa devine posibilă, inclusiv a propriei sale
conştiinţe. Este vorba de o “palpare” în care, identificându-se cu acesta
în planul organic sau corporal, în momentul următor să-l poată depăşi,
să-l aducă pe propriul său plan subiectiv, unul care să şi-l poată include
ca propriu. Şi invers, de pe acest plan subiectiv şi cu nimic diferit decât
orice alt sistem organic şi alături de acestea să-şi exercite autonom rolul
integrativ superior propriu, la o adică şi de control asupra funcţiilor
organice. Voi da în acest sens un exemplu simplu, care poate fi evaluat
de oricine este interesat de psihologie şi rădăcinile sale naturale. Se ştie
că ionii de glucoză sau de sodiu asimilându-se în organism, vor ajunge
să genereze putere de vitalizare a acţiunilor, una necesară desfăşurării
unei activităţi musculare, cu care organismul să fie pus în mişcare, cu
care să se deplaseze, să circule eventual şi cu bicicleta. Simpla
“palpare” a deplasării fizice (pe jos sau cu bicicleta) este hotărât
insuficientă - viaţa psihică este cu ceva mai mult. Pentru ca această
deplasare să devină şi o realitate psihică, aceasta mai trebuie să ajungă
exercitată senzorial, motor …, ca ceva trăit subiectiv ca dulce sau ca
sărat. O substanţializare subiectivă suprapusă peste cea organică, peste
travaliul fizic efectuat şi să se distingă ca un element de construcţie,
parte al unei întregi fundaţii care într-o instanţă ulterioară a acţiunii va
asigura un mers coordonat, o mişcare îndemânatică, una interiorizată
sau pur şi simplu ca un instrument pentru atingerea unor scopuri
supraordonate. Cu punct de plecare deci din acelaşi drob de sare sau de
zahăr, efectele se vor putea “palpa” nu numai ca lucru mecanic
indispensabil deplasării pe jos sau cu bicicleta - pentru evocarea căruia
este suficientă bicicleta medicinală, dar şi ca eficienţă de coordonare şi
control a respectivei deplasări - pentru evocarea căruia de regulă se
imaginează diverse simulatoare şi când „palpat” va fi un organism de
cunoaştere.
Originile a ceea ce astfel a devenit “palpabil” ca realitate psihică cu
substanţă subiectivă, cu bun temei pot fi căutate într-un trecut natural
istoric, unul comparabil cu cel a structurilor organice. Şi aşa cum pe
acest traseu de sute de milioane de ani structurile viscerelor au suportat
o continuă perfecţionare, tot aşa s-au perfecţionat şi sistemele de
reflectare, începând de la cele senzoriale şi până la cele mentale. Doar
aşa se poate explica de ce, în funcţie de aceeaşi mărime de glicemie
sau de salinitate din sânge se pot iniţia şi dezvolta comportamente de
mare sau mai mică complexitate, nivele diferite de “interiorizare” a
acţiunilor, disponibilităţi potenţiale variate de răspuns etc. Din acest plan
al realităţii reflectate se desprinde un rost superior de gestionare a
energiilor îndreptate spre sau dinspre satisfacerea unor nevoi, de control
asupra efectelor substanţial subiective de mai dulce, de mai sărat etc.
Ceea ce, chiar dacă serveşte o nevoie primară cvasi-organică, poate
ajunge obiect de procesare şi de integrare psihică superioară, devine
expresie a unei noi realităţi funcţionale, realizat prin ceea ce este
propriu-zis reflectat ca subiectiv ca sărat sau dulce; adică, al semnelor
senzoriale ale unei stări organice. Deşi este vorba de aceiaşi ioni de
glucoză sau de sodiu care intră în ansamblul metabolismului energetic,
care în instanţa următoare decid asupra permeabilităţii ionice a
membranelor celulare nervoase, de transmitere mai rapidă sau mai lentă
a impulsului, asupra amplitudinii potenţialului din placa neurală -
necesar dezvoltării lucrului mecanic, pentru ca organismul să se poată
deplasa, să poată acţiona şi să-şi coordoneze mişcările într-un anumit fel
când merge pe jos sau pe bicicletă şi defineşte performanţele unui
sportiv de înaltă performanţă sau pe cele ale unui om în etate, mai este
nevoie de o subordonare “superioară” proprie unui distinct organ de
cunoaştere. Acesta intervine începând de la acest nivel enzimatic,
necesar păstrării echilibrului glicemic în sânge, echilibrului tensiunii
arteriale etc. Din profunzimi atât de adânci îşi au rădăcinile intenţia
animalului şi a omului când dovedesc sensibilitate pentru a consuma sau
nu ceva mai sărat sau mai dulce, de a străbate real sau doar
(“interiorizat”) mental întinderi spaţio-temporale apreciabile; de la
adâncimi atât de mari se creează energia dezvoltării unor
comportamente cu conţinutul subiectiv şi senzorial (gustativ) de mai
sărat sau de ceva mai dulce.
Şi cu cât un animal se află pe o treaptă evolutivă mai ridicată, cu
atât cele două planuri organic visceral şi cel psihic de cunoaştere devin
mai distincţi unul faţă de celălalt. Ceea ce înseamnă că între ele există
stabilite legături profunde şi trainice, care în situaţii stimulative dificile
dobândesc importanţă maximă. Pentru evocarea acestor legături s-au
luat spre “palpare” mai mulţi parametrii, printre acestea fiind şi acela
comparativ al cuantumului de consum de oxigen înregistrat la nivelul
viscerelor şi cel de la nivelul sistemului nervos central, unde se mediază
schimburile funcţionale şi semnalizatoare cognitive, adică cel al gradului
de irigare a creierului ş.a. evaluări relevante cu deosebire la mamiferele
superioare şi la om.. Astfel, deşi masa cerebrală a sistemului nervos în
sine, în cazul omului de exemplu, reprezintă abia 2% din întreaga masă
a corpului său, ea consumă cca 20 % din totalul oxigenului respirat. Ori
nevoile sporite de oxigen şi de hrană ale creierului, necesare în situaţii
de viaţă bine determinate, explică de ce anume şi circulaţia cerebrală
ajunge aici să reprezinte 15 % din întreaga circulaţie sanguină a
corpului. Asta face ca legăturile dintre circulaţia sanguină a corpului şi
cea cerebrală să fie foarte strâns legate, care se află în strânsă legătură
şi cu condiţiile stimulative ale mediului şi acţiunea acestora cu fiecare
unitate neuronală în parte.
Debutul medierii schimburilor funcţionale cu mediul înconjurător, cu
toate mecanismelor care intervin cu acest prilej are loc de la un
asemenea nivel organic, de la cel ionic al metabolismului celular.
Aceasta va deveni pe urmă “palpabilă” în mod egal ca reactivitate
viscerală, hormonală, neuronală …, dar şi ca (reflectare) senzorială, ca
memorie, la elaborarea unor deprinderi, de coordonarea acestora …,
care mai pot să însemne şi afecţiune, participare conativă şi cognitivă.
De aceea, identificarea şi descrierea a cum are loc şi cum se desfăşoară
această “palpare” cognitivă reprezintă un obiectiv central şi circumscrie
domeniul de studiu şi de cunoaştere interdisciplinară al psihoneurologiei.
Este un domeniu interesant pentru că poate aduna pe acest tărâm nu
numai pe cei interesaţi de cunoaşterea psihologică sau biologică propriu-
zisă, dar şi pe cei din numeroase alte discipline ştiinţifice specializate,
toate concurând la cunoaşterea rădăcinilor naturale sau biologice ale
vieţii psihice.
Ca atare, neuropsihofiziologiei îi poate fi proprie o perspectivă
investigativă cognitivă de acest fel, de realizarea de sinteze dintre
substanţa organică şi cea subiectivă a ceea ce este reflectat. Este aici o
realitate care poate fi “palpată” în mod egal la animale ca şi la om,
începând de la banalele acte de deplasare ale unei vietăţi - cum sunt
hidrele de mare, meduzele, polipii, lăcustele … animale aflate pe treptele
primare ale filogenezei şi cu un nivel de reflectare doar prepsihică şi
până la cele unde “palparea” va aduce argumente în favoarea producerii
unor propriu-zise activităţi psihice, cu reacţii reprezentative pentru
desfăşurarea “interiorizată” şi bogat “instrumentalizată” a activităţii. În
acest din urmă caz vor fi implicate centri nervoşi şi mecanisme aflate pe
treptele superioare (paleocefalice şi neocefalice) de organizare
anatomică a nevraxului. Mai mult, cu cât în acest proces de reflectare
vor fi mai mult implicate mecanismele din formaţiunile neocefalice ale
sistemului nervos, cu atât va creşte decisiv şi însemnătatea intervenţiei
organismului de cunoaştere. Acesta va fi deja suficient pentru a
diferenţia subiectiv activităţile fiinţelor animale de la etajele superioare
ale filogenezei de cele aflate pe etaje inferioare, va diferenţia pe om de
restul animalelor, va putea diferenţia oamenii între ei în raport cu
performanţele şi eficienţa activităţilor desfăşurate.
Deci problemele neuropsihologiei cognitive şi evolutive debutează
de când sistemul nervos de abia se distinge ca un propriu-zis depozit de
experienţă reactivă filogenetică, mari provocări ale acesteia se
formulează în raport cu disponibilităţile de deplasare “interiorizate” ale
activităţii, a trăirilor afective profunde mediate de formaţiunile nervoase
paleocefalice (rinencefal, diencefal, amigdală, sistem limbic …). Ele se
vor multiplica când aceste deplasări vor ajunge a se “instrumentaliza”
verbal, ca să se desfăşoare doar într-un plan semantic, să reflecte o cu
totul altă lume decât cea senzorială. O disponibilitate reactivă reală, care
se cere cu atât mai mult raportată la intervenţia invocatului organism de
cunoaştere, cu cât această lume poate să existe doar în raport cu cea
obiectiv reflectată. Desigur, această disponibilitate reactivă se află deja
schiţată primar la animale, de când a debutat morfogeneza encefalizării
şi corticalizării sistemului nervos central. Unele dintre aceste activităţi
însă vor deveni posibile doar la om, doar în anumite condiţii stimulative,
nu independent de cadrul său organizatoric social aparte de viaţă. În
acest fel poate fi pusă în evidenţă întreaga “maşinărie” implicată în
reflectarea obiectelor şi a semnalelor acestora, cele necesare să fie
acţionate pentru realizarea de înalte performanţe în cele mai diferite
sfere de activitate ale omului, la diferite vârste etc. Este o perspectivă
psihogenetică necesară pentru ca fenomenele de acest fel,
reprezentative pentru conţinutul substanţial subiectiv al activităţii să nu
fie rupte de natură şi de societate şi să fie tratate ca nişte simple
exotisme.
Pentru cercetătorii în domeniu o problemă dificilă a fost mereu
aceea a actualizării şi valorificării pe loc a experienţei filogenetice, a celei
conservate la nivelul centrilor şi circuitelor neuronale de la diferitele etaje
ale nevraxului.. Ori evocarea acestora nu este îndeajuns a se face
simplist mecanic, ca în experienţele de neurofiziologie clasice.
Rezultatele etologiei comparate arată că o reacţie agresivă sau de frică
nu poate fi localizat la fel de uşor ca un reflex somatic sau visceral din
cordonul spinal. Mecanica acţiuni devine mult mai complicată, cu
reimplicarea centrilor nervoşi simpatici şi parasimpatici, a celor tonici din
mezencefal ş.a. Mai mult, uneori procesul devine mai simplu, când
debutează chiar din primele moment de viaţă, de contact a receptorilor
cu mediul înconjurător, pentru ca în alte situaţii acesta să cunoască o
desfăşurare stadială bine delimitată pe scara dezvoltării ontogenetice.
De aceea, pretenţia evocării ca la o apăsare pe buton a stărilor afective
prin stimularea directă sau indirectă electrică a unor centrii nervoşi
corespunde deja unei simplificări reducţioniste grosolane. Şi nu numai
pentru că creierul superior dezvoltat al mamiferelor şi al omului departe
de a fi o masă amorfă de neuroni şi conexiuni nediferenţiate între ele,
oricând şi în orice fel disponibilă pentru acţiune, ci pentru că însăşi
respectivele reacţii au la bază o veritabilă “broderie” structurală de
suport, nereductibilă simplist la mecanica nici unui simplu arc reflex. Şi
cu atât mai puţin pentru ca din cauza acestei complexităţi tiparelor
reactive proprii stărilor emotive, de agresivitate, frică etc, care intră în
funcţiune doar în anumite situaţii, să fie în final acestea să fie
considerate de prisos sau dispensabile.
Această experienţă reactivă filogenetică rămâne actuală chiar şi în
cazul reactivităţii comandate de centrii nervoşi şi reţelele din scoarţa
cerebrală. Nici acestea nu funcţionează asemenea circuitelor dintr-un
computer. Se cunoaşte în acest sens faptul că, la nivelul cortexului
cerebral pentru realizarea reflectării mai întâi circuitele trebuie să atingă
un grad de maturizare, că primele arii care se maturizează sunt cele
responsabile de unele funcţii senzoriale primare (cum sunt cele de
percepţie vizuală a contururilor, cele de percepţie a sunetelor), unde
maturizarea zonelor de asociaţie, a celor care sunt implicate în
reflectarea tiparelor complexe de comportare se prelungeşte pentru o
perioadă de timp mai mare, care se produce doar într-o etapă ulterioară
de dezvoltare, una în care agenţii stimulatori se poată încărca cu
semnificaţie semantică, de interconectarea sinestezică dintre diferitele
modalităţi senzoriale ...de antrenare recurentă a centrilor şi conexiunilor
aflate pe etajele diferite de organizare anatomică tot mai perfecţionată a
sistemului nervos. Faptul că la un moment dat substanţialitatea
schimburilor ajunge a fi doar una a semnelor, reprezintă doar un
argument în plus în favoarea eficienţei cu care este valorificată zestrea
reactivă moştenită dintr-un trecut natural istoric tot mai îndepărtat, care
devine actualizabilă în cele mai imprevizibile condiţii stimulative
prezente.
În sfârşit, voi mai aminti că între timp s-au înmulţit considerabil
dovezile aduse în favoarea implicării aplicative a cunoştinţelor de
neuropsihologie. Exemplele sunt numeroase, dintre acestea voi selecta
unul bine cunoscut al reacţiei reflex lacrimale de la coada ochiului, ca
având la bază un centru reflex localizat în trunchiul cerebral. Acesta se
declanşează necondiţionat defensiv atât în situaţia în care conjunctiva
ochiului este agresată de prezenţa unui corp străin, de un firicel de praf
sau altceva, dar şi în faţa acţiunii unui agresor mult mai subtil, al celui
cauzator de “răni sufleteşti”, perturbator al echilibrului unor stări afective
…. Comanda reacţiei secretorii de lăcrimare de astă dată de la etajele
superioare ale nevraxului, de centrii de conexiune aflaţi în formaţiunile
înalte paleocefalice ale creierului, a celor aflate sub comanda altor centrii
din formaţiunile corticale neocefalice ale creierului. Adică, reacţia reflexă
lacrimală, o caracteristică exclusivă a oamenilor, îşi are şi ea originea la
animale, în ceea ce le poate afecta conjunctiva vederii lor; spre
deosebire însă de ele, la om reacţia mai poate fi evocată sub influenţa
comenzilor din reţeaua de interacţiune paleocefalică a sistemului limbic,
cu nucleul amigdalian şi cu girusul cingular - ca experienţă
antropogenetică, comandată de activitatea “instrumentalizată” a scoarţei
cerebrale, de a răspunde în acord cu semnificaţia semantică a agenţilor
stimulatori. Acest “sediu” paleocefalic al lacrimării este deci evocat în
raport cu semnificaţia semantică procesată şi conservată în zonele de
asociaţie a formaţiunilor neocefalice ale cortexului cerebral. Astfel, deşi
iniţial evocabil defensiv de comanda dată de un centru nervos din
trunchiul cerebral, în final substanţa subiectivă emoţională a reacţiei
lacrimale va fi definită de interacţiunea superior organizată dintre
formaţiunile paleocefalice şi cele neocefalice ale nevraxului.

1.2. “Palparea” psihicului şi paradoxul evoluţiei mentale

Cu toate că la “palpare” psihicul ar trebui să fie acelaşi pentru toţi

cercetătorii şi practicienii în domeniul psihoneurologiei, acest lucru totuşi
nu este aşa. Cauza se află în perspectivele teoretice şi conceptuale pe
care şi le-au însuşit şi le reprezintă specialiştii în domeniu, din care
fenomenele respective au fost abordate, a licitării diferite a soluţiilor
imaginate, ca şi a “cifrurilor” găsite pentru descrierea şi explicarea
acestora. Nu mai departe, pe bază de măsurători electrofiziologice
detailate neurofiziologii estimează că în starea de veghe, pentru
rezolvarea problemelor curente ale vieţii de fiecare zi, se utilizează doar
cca 2-4 la sută din multitudinea de celule şi circuite ale creierului uman.
O estimare reală care în esenţa ei n-a fost pusă la îndoială de nici unul
dintre neurofiziologi, intrigantă însă pentru psihofiziologi, cu deosebire
pentru cei ce încearcă analize comparative. Aceasta înseamnă că pentru
aceştia între viaţa psihică şi cea neuronală legătura ar fi efemeră şi
superficială, că viaţa psihică şi-ar avea rădăcinile în alte structuri decât
cele neuronale, că, de fapt, ea nici n-ar exista ca fenomen natural, că
existenţa sa ar fi dor epifenomenală. Cu o asemenea cuantificare,
desigur, neurofiziologii şi-au făcut datoria: au aşezat pe altarul gândirii o
realitate a lor “palpabilă”. Cu aceasta însă problema legăturii dintre viaţa
psihică şi cea neuronală nici pe departe să fie rezolvată; cu deosebire
din perspectivă evolutivă, an antropogenezei comportamentului uman, a
creşterii progresive a însemnătăţii integrative a vieţii psihice ce are loc
odată cu evoluţia filogenetică a întregului sistem nervos.
În acest dat al implicării doar într-o proporţie minimă a activităţii
cerebrale, dat ca suport organic al vieţii psihice curente, psihologic se
poate acuza din plin prezenţa unui paradox, unul care va avea să fie
formulat sub expresia “paradoxul evoluţiei mentale”. Ca să se
circumscrie într-adevăr dimensiunea problemei, psihologul a trebuit cu
obligativitate să îmbrace la început halatul de naturalist biolog. Adică
datul acesta atât de bine “palpat” electrofiziologic de minimă solicitare a
creierului, trebuia aşezat undeva alături de alte multe fenomene naturale
similare. Va fi în acest sens necesar ca halatul să fie al unui
sistematician, eventual a unui specialist de acest fel cu experienţă, cu
care împreună ,să facă act de constatare pentru producerea sau nu în
natură a ceva asemănător. Iar dacă totuşi acesta nu este găsit, în
legitimă apreciere să fie declarat ca un fenomen fără precedent şi să fie
anunţat ca fiind o veritabilă minune a naturii.
Pentru că minune în toată regula poate fi considerat fenomenul, în
raport cu care natura ajunge să hărăzească fiinţe animalele, cu
deosebire pe cele superioare şi pe om, ca să dispună de caractere sau
de structuri organice de mare complexitate, dar care în final să fie
declarate a fi de prisos. O situaţie problematică demnă să trezească
nedumerire: pentru că tocmai unde pe treptele superioare de evoluţie
filogenetică a vieţii şi unde sistemul nervos ajunge cel mai bine dezvoltat
şi perfect structurat, tocmai acolo acesta ajunge să fie solicitat în mod
curent doar într-o proporţie de 2%. Ceea ce înseamnă că respectivul
caracter sau structură, cu toate funcţiile sale ori că depăşesc de departe
nevoile reale pentru manifestarea activităţii psihice, că pentru
producerea vieţii psihice pentru acesta reprezintă doar o problemă de
decor sau ca ceva de lux ori că viaţa psihică invocată are prea puţină
legătură cu activitatea sistemului nervos de suport.
Din păcate cu formularea acestei probleme a “paradoxului evoluţiei
mentale” psihologul va trebui să-şi ia mapa şi se mai deplaseze puţin şi
spre masa de lucru a altor biologi, spre cei cu experienţă în analizarea
nu numai a diversităţii fenomenului evolutiv din natură ci şi spre cei
specializaţi şi cu experienţă în domeniul evoluţiei natural istorice a
omului: este locul unde nota paradoxală a fenomenului poate să fie
reidentificată şi clasificată odată şi pentru totdeauna, ca fiind într-adevăr
ceva cu totul aparte şi inedit în natură sau ca fiind doar un produs
mascat, rezultat al acţiunii unor condiţii stimulative aparte care până
acum nu au fost luate în considerare. Aici pe masa de lucru a
antropologului şi împreună cu acesta trebuie lămurită sâmburele
germinal al unei asemenea hipercefalii, suportul genetic ca un mod de
manifestare naturală, ca o zestre genetică reală aflată în legătură cu
viaţa psihică, ca una apărută accidental şi fixată fenotipic în decursul
unui timp evolutiv natural istoric. Este necesar un asemenea demers
cooperant, pentru ca problematica “paradoxului evoluţiei mentale” să nu
ajungă cumva tratată simplist sau să fie dat la o parte ca o problemă
neserioasă, ca ceva fără interes ştiinţific şi aplicativ pentru om şi
diversele specii de animale cu un creier superior dezvoltat. Adică, să se
evite situaţia altfel destul de larg răspândită, ca să se aprecieze că creier
superior dezvoltat poate avea doar omul - acest “centru” divin al
universului, şi în nici un caz şi speciile de animale aflate pe treapta
superioară a ierarhiei evoluţiei lor filogenetice.
Aceasta înseamnă că problema “paradoxului evoluţiei mentale”
este necesar să fie puţin aprofundată, cu luarea în considerare a unor
detalii legate de fiziologia activităţii emisferelor cerebrale a animalelor
superioare (al maimuţelor, al delfinilor …), şi raportată cu performanţele
lor viscerale, senzoriale, motorii … şi mentale. Ori dintr-o asemenea
perspectivă de analiză semnalata hipercefalie a creierului uman, la fel şi
cea a animalelor superioare, cu evaluarea comparativă a performanţelor
lor va începe să-şi diminueze din nota paradoxală. Aceasta pentru că, la
o asemenea analiză fenomenul se va putea raporta şi la perfecţionările
care s-au produs la nivelul structurilor şi funcţiilor unor viscere
responsabile de ameliorarea performanţelor aflate pe trepte inferioare de
integrare adaptativă, dar fundamentale pentru organizarea superioară a
activităţii; la redimensionarea instrumentală şi teritorială a arealelor
ocupate de speciile de animale suspecte de hirpecefalie… Sunt aspecte
pe care antropogeneza de abia că le-a accentuat în cazul omului, dar
care nici un moment n-au încetează să fie la fel de “eficiente” adaptativ
la alte specii de animale. Doar pe baza unui echilibru foarte stabil a
funcţionării viscerelor cu funcţie integrativă vitală se poate conta pe
disponibilitatea detaşării şi organizării “interiorizate” şi superior
instrumentalizate a activităţii. O stabilitate de echilibru care se obţine tot
pe baza intervenţiei sistemului nervos, investită deci pentru organizarea
activităţii în profunzimile sale viscerale - acolo unde se aşează
“cărămizile” de bază de organizare a activităţii - şi nu doar în acţiunile de
mişcare înălţate în sfere sale “interiorizate” sau în cele abstracte. Ori o
asemenea destinaţie a acestei hipercefalii de a face “traiul” cât mai uşor
a fost şi continuă să fie ignorată; deşi dintr-o asemenea perspectivă
implicarea doar în proporţie de 2 % a creierului în activitatea psihică
curente îi dovedeşte doar suficienţa şi în nici un caz prisosinţa
adaptativă.
În ceea ce priveşte electrofiziologic “palpata” hipercefalizare,
proprie mamiferelor superioare şi la om, este firesc ca pe aceştia mai
mult să-i asemene decât să-i deosebească, după cum şi genetic peste
80 % aceştia au caractere genetice comune. Iar în ceea ce priveşte
participare în proporţie atât de redusă a activităţii neuronale cerebrale în
activităţi psihice mentale poate să corespundă unei limitări sau vicii de
procedură, contrare cu ceea cu un secol şi jumătate înainte a demonstrat
ca implicare a vieţii psihice afective în ansamblul relaţiilor inter şi
interspecifice, în cadrul raportului organism-mediu, ca parte a legii luptei
pentru existenţă … Mai mult, se poate ca acest dat “palpabil” să fie şi un
argument medievalic: bestia auguntur, non agunt. Pentru că datele
experimentale şi observaţiile etnologice moderne asupra animalelor din
natură probează că ele desfăşoară o intensă activitate mentală, că ele
aici au o “lume” a lor aparte, una semnalizată şi disputată cu celelalte
animale din aceeaşi specie sau din specii diferite, cu cele din acelaşi sex
sau din sexe diferite, cu cele de aceeaşi vârstă sau din vârste diferite … ,
este o lume foarte “activă”, diferită de cea artificială şi monotonă din
laboratoarele de experienţă neurofiziologice. Ori fără recunoaşterea
acestei realităţi, posibil şi a diferenţei dintre cele două condiţii stimulative
- naturale şi artificiale - problema ajunge atât de greu înţeleasă la om.
De ce, bunăoară, distrugerea unor centrii sau secţionarea unor circuite
neuronale aferente, deşi nu cauzează moartea, afectează atât de adânc
şi ireversibil echilibru schimburilor funcţionale cu mediu. Un asemenea
organism nu moare, dar schimburile funcţionale tonice şi afective ajung
ireversibil tulburate, eficienţa acţiunilor cognitiv-afective diminuează
considerabil etc.
În continuare menţiunii de mai sus voi completa că accentuarea
acestei note paradoxale a fenomenului de hipercefalizare a creierului
animalelor şi a omului, cu ignorarea implicării manifeste a acţiunilor
mentale ale animalelor în ansamblul raportului organism-mediu poate să
ţină şi de o mai veche tendinţă conceptuală păguboasă antropomorfistă.
În acord cu aceasta întreaga activitate a emisferelor cerebrale - doar
pentru că la om acestea reflectă ceva fără egal în lumea animală, ar
trebui să fie invadată de problemele lumii semnalizante şi semantice în
care trăieşte omul, de intensa procesare mentală a acestora. Numai că
acest lucru în mod real nu se întâmplă nici măcar la animale; pentru că
în momentul următor, dacă s-ar întâmpla, aceasta ar însemna nu numai
echivalarea activităţii cerebrale cu cea a unui computer electronic, dar ar
mai infirma şi principiul economiei energetice de care ascultă
funcţionarea tuturor sistemelor vii în cursul evoluţiei lor filogenetice. O
eroare conceptuală care cunoaşte o largă răspândire, care ca să explice
natura acestei creaţii “superioare” a naturii - activitatea emisferelor
cerebrale, ajunge la soluţia divinizării şi ridicării vieţii psihice a omului
deasupra naturii, deasupra activităţii nervoase de suport; totodată
oricând gata ca să confunde întreaga activitate nervoasă cu cea a
mecanismelor ce răspund de producerea activităţii psihice, în final cu
mecanismul funcţional al unui computer electronic - a cărei inteligenţă
artificială nicicând nu o va echivala pe cea naturală a nici unui vieţuitor.
Ori invocarea problematicii “paradoxului evoluţiei mentale” poate
deveni interesantă metodologic, ca un bun pretext pentru evocarea
sensului şi semnificaţiei de profunzime variabilă a structurilor neuronale
implicate în procesarea activităţii psihice. În acest sens altceva este, de
exemplu, dacă se va urmări modul cum sunt implicaţi mecanismele de
menţinere optimă şi echilibrată a unei stări tonice a muşchilor, cum
participă la susţinerea în poziţie verticală de bază ale corpului şi cu totul
alta dacă acest lucru se va urmări dependent de controlul comenzilor
care vin de la instanţele superioare ale scoarţei cerebrale; alta dacă
respiraţia este ajunge dependentă de comenzile care vin din centrii vitali
din bulb şi cu totul altceva când aceasta reflex orientativ este activată de
comenzile din scoarţa cerebrală etc. Este o diferenţă care va defini
substanţa subiectivă diferită a celor două acte. Implicarea în această
situaţie a activităţii emisferelor cerebrale va înceta să mai fie minimă. În
acest din urmă caz este vorba de situaţii în care acţiunea psihică ajunge
să coboare la nivelul unor nevoi primare, să asculte - cum se spune
popular - de “glasul sângelui”, care antrenează deja masiv activitate
cerebrală. Aceste acte au deja şi o puternică încărcătură hormonală,
tonigenă şi afectivă; de acea despre ele se spune că sunt conduse de
mânia agresivităţii sau de lacrimile tristeţii. În această situaţie proporţia
de implicare a activităţii nervoase este incomparabil mai crescută.
De altfel o asemenea angajare a activităţii cerebrale este extrem
de epuizantă şi de cele mai multe ori epuizantă. Cu atât mai puţin ea
este reproductibilă în cazul operaţiilor mentale “superioare” de procesare
algoritmică sau euristică. Se întâmplă astfel şi nu invers, pentru că
activitatea cerebrală - asemenea activităţilor neuronale de la etajele
inferioare ale nevraxului - se conduce după principiul instinctiv şi
inteligent de maximă economie energetică. Este un principiu care
asigură acelaşi rost vital şi la nivelul activităţilor cerebrale şi a celor
mentale, fără de care întregul sistem de inter-relaţie s-ar autodistruge. În
acest sens, mult mai importantă este menţinerea într-un echilibru
energetic a tuturor elementelor de conduită disponibile, decât epuizarea
acestora doar într-una din ele, fie aceasta şi un calcul integral cu mai
multe cifre la bază. Cu atât mai mult, cu cât pentru menţinerea acestui
echilibru, actualele circuite neuronale cu toţi centrii săi de comandă din
întregul creier, de departe dacă se dovedesc suficiente, şi nicidecum să
prisosească. Deci nici pe departe structurile sau “formele” de conduită de
suport să-şi fi putut în ele desăvârşi arhitectura lor de edificare cea mai
eficientă, cea mai perfectă.

1.3. Activitatea nervoasă ca o problemă cognitivă

Ceea ce neurofiziologii au abandonat când au declarat limita de

doar de 2 % solicitare a activităţii cerebrale în rezolvarea problemelor
curente ale vieţii psihice, poate deveni abia punctul de plecare al analizei
psihoneurologice. Adică cum ? Prin depăşirea perspectivei de
considerare doar a studiilor îndreptate spre cunoaşterea macro sau
microstructurilor cerebrale, a celor aflate la baza reflectării psihice
senzoriale, motorii .., şi de declararea existenţei însăşi a unui aşa-zis
organ psihic, a unui aşa-zis “duh” neuronal, suprapus celui care se
exercită doar pe planul relaţiilor organism-mediu şi trece pe cel al
raporturilor subiect-obiect.
Angajarea neurofiziologului în explicarea unui raport de natură
cognitivă este neobişnuită. Pentru că acesta doar cu mare dificultate va
depăşi, de exemplu, limita descrierii reflexului rotulian pentru explicarea
mecanismului mişcărilor de mers şi însemnatatea acestora în edificarea
ierarhică a comportamentului; cu greu va vedea dincolo de mecanismul
de coordonare mezencefalic cu comandă antagonistă a muşchilor gâtului
un simplu reflex cunoscut sub numele de “rolului conducător” al capului
în raport cu corpul (vezi p. ), cu nimic diferit de alte reflexe. Dincolo de
acest reflex un psiheurolog va avea în vedere cuprinderea tuturor
elementelor reactive de la acest nivel într-un program unitar, unul eficient
de învăţare şi edificare a deprinderilor necesare practicării jocului de
handbal. La aceasta se va adăuga, desigur, pretenţia ca odată cu
clădirea unui edificiu de deprinderi necesar angajării diverselor practici,
în domeniul sportului, al artelor, al ştiinţelor … să se asigure şi
conştientizarea elaborării unui nivel superior de reflectare, a formării unei
atitudini şi concepţii culturale proprii respectivului domeniu. Un obiectiv
cu finalitate deja cognitivă şi metacognitivă, unul a cărei însemnătate a
fost deja semnalată în lucrările lui Piaget ( ), Delacour ( ) ş.a., ale căror
aplicaţii s-au anunţat a fi de mare perspectivă.
Subordonată unor asemenea cauze cognitive psihoneurologia este
nevoită să recurgă la aplicaţii de acest fel, unele interesate atât de
evocarea mecanismelor neuronale necesare realizării reflectării, dar şi
pentru cea care face posibilă autocunoaşterea, controlul conştient şi
intenţional al activităţilor viscerale profunde; într-un cuvânt cele care
deschid calea spre reflectarea conştientă. În acest sens, ceea ce atât de
ingenios s-a reuşit a fi evocat ca suport neuronal pentru producerea
reflectării senzoriale, pentru învăţare, memorare … este necesar acum a
fi reaşezat în natură (şi societate), unde organismul psihic de cunoaştere
menţionat face corp comun cu celelalte structuri organice în ansamblul
schimburilor funcţionale cu mediu. În ceea ce priveşte complexitatea
proceselor psihice implicate, Delacour s-a mulţumit să declare că
reprezentările sunt o culme a demersului metacognitiv, declarând că
“creierul nu va dispune niciodată de o autocunoaştere completă” (6 p.
35). Aceasta în condiţiile în care în scoarţa cerebrală există mai mulţi
demoni ai gândirii decât structuri şi conexiuni capabile s-o explice (vezi
p. ).
 Neuroştiinţelor cognitive include în proiectul lor o asemenea
dimensiune aplicativă de dezvoltare. În acest sens Delacour a declarat
reprezentarea este “forma” sau structura supremă de implicare a
proceselor neuronale, ca parte al unui organ distinct de cunoaştere, care
este comună omului şi animalelor (superioare), ca putând deservi un
raport subiect-obiect în completarea celui organism-mediu. Astfel,
reprezentarea pentru el este o veritabilă “entitate spirituală”, una
“palpabilă” începând de la nivelul unităţilor celulare, al reţelelor şi până la
cel al “grupărilor” neuronale. Reprezentarea pentru el este chiar ceva
mai mult, este “ceea ce numim, emoţii, motivaţii sau pasiuni constituite în
ordine filogenetică şi ontogenetică” (p. 35), inclusiv de reflectare a
prezenţei permanente a agentului stimulator. Un postulat cu largă
susţinere observativă şi experimentală. Astfel, “simpla observare a unui
carnivor care aşteaptă timp îndelungat apariţia într-un loc precis a prăzii,
arată că poate atinge cel puţin stadiul nr. 4 al evoluţiei mentale propuse
de Piaget” (cf. p. 51), iar când pisica sau câinele urmăresc prada în
ascunzişurile sale, unde anticipează şi momentul unde prada va ieşi din
ascunzătoare, reprezentarea se află deja în stadiul 6 al aceleiaşi
clasificări (15). În cazul reprezentărilor se vorbeşte chiar de veritabile
“gupări” de mari dimensiuni şi de durată relativ lungă, unele care reunesc
în jurul lor neuroni aparţinând unor sisteme pe planuri diferite de
integrare ale nevraxului. De aici caracterul lor integrativ şi relaţional
propriu unui organ distinct de cunoaştere, unul care doar la om poate să
se conştientizeze, să depăşească condiţia reflectării strict instinctive,
implicată altfel în situaţiile de dirijare a comportamentului animalelor.
Însuşirea unei asemenea perspective de abordare
psihoneurologice a reflectării cere depăşirea categoriile conceptuale
stricte ale neurofiziologiei, limitate metodologic să poată să cuprindă
doar frânturi de reflexe şi eventual conexiunile acestora, spre a putea
contura o imagine senzorio-perceptivă sau reprezentativă cuprinzătoare
asupra rădăcinile naturale aflate la baza vieţii psihice. Cu atât mai mult,
cu cât numeroase acţiuni de acest fel îşi trag seva din izvoare mai
adânci chiar decât cele ale sistemului nervos - cum ar fi în secreţiile
hormonale, după cum producerea sau nu a altora este hotărâtă - ci
deosebire la om - de intevenţia unui plan metacognitiv de ceea ce o să
se reflecte. Ori pentru a face faţă unor asemenea cerinţe, pentru o mai
bună “palpare” a vieţii psihice se dovedeşte necesară asimilarea în
sistem a categoriilor de instinct şi inteligenţă (vezi p. 30).
 2. Potrivirea cu viziunile clasice

Domeniului neuropsihologiei îi corespunde o largă perspectivă de

cuprindere a fenomenelor, una în care procesele psihice se raportează
la un suport material organic, una care funcţionează asemenea unui
veritabil organ de cunoaştere şi este implicată în acţiuni conativ-
cognitive. Dar ca să ajungă aici explicaţia psihoneurologică are la
îndemână soluţii diferite, unele impuse de însăşi domeniul de
cunoaştere, altele care urmează o anumită tradiţie şi apartenenţă la şcoli
sau curente de gândire tradiţionale sau mai nou apărute.. În cele de mai
jos vor fi reproduse principalele astfel viziuni, care îi încadrează pe
cercetătorii în domeniu.

2.1. Viziunea mecanicistă

Este punctul de vedere cel mai la îndemână şi cel mai uşor de

împărtăşit de oricine vrea să gândească puţin psihoneurologic. Din
această perspectivă psihicul este conceput asemenea unei maşinării mai
complicate, ale cărei constituenţi neuronali reprezintă elemente
neanimate, cu nimic diferite de cele ale motorului unui autoturism, de
computerul personal din ultima generaţie etc. În această viziune sistemul
psihoneurologic funcţionează pe baza legilor mecanicii, la o adică al
electronicii, unde hrana este ingerată din exterior spre a fi folosită ca
sursă energetică, una necesară efectuării unui act mental, care este
asemenea unui lucru mecanic, care se traduce prin pornirea şi
exploatarea motorului maşinii pentru a se deplasa, al computerului
pentru a memora, pentru a procesa etc.
Din păcate acestei viziuni de gândire altfel agreabile îi lipsesc o
serie de elemente de bază care să-l facă viabil. Acestea privesc cu
deosebire cele care asigură autoreglarea, autoreproducerea, cele
necesare dezvoltării sistemului, cum ar fi cele ale griji acordate pentru
progenitură, în imposibilitate sau greu raportabile mecanic la condiţiile
variabile ale mediului. Ce mai devin într-un asemenea sistem
“constituenţii maşinăriei psihice”? Simple piese a căror animare în final
ajunge a fi dependentă de forţe supra-naturale. Este motivul principal
pentru care adepţii unei asemenea viziuni psihoneurologice în final
acceptă intervenţia unr forţe de natură teologică. Fără aşa ceva “sufletul”
maşinăriei devine inexplicabil. Iar când se admite, totuşi, prezenţa sa
pentru antrenarea maşinăriei care susţine viaţa psihică, în momentul
următor acesta iese din cadrul de cuprindere al ştiinţelor naturii.
Apelul la o asemenea viziune mecanicistă are rădăcinile filozofice
adânci şi îndepărtate în timp. Invocarea acestora este un bun pretext
pentru a ne aduce aminte de Leucip şi Democrit, dar mai curând de
Newton. De atunci şi până acum explicaţia mecanicistă a psihicului se tot
bucură de o mare atractivitate; tot de la Newton progresiv ea şi-a probat
şi relativitatea sa explicativă. Adică, în fizică aceiaşi explicaţie
mecanicistă newtoniană s-a continuat pe un drum sinuos spre câmpul
electromagnetic a lui Maxwell, a trecut pe urmă la descoperirea naturii
cuantice ambivalente particulare şi energetice a luminii de către Planck,
iar cu contribuţiile lui Einstein a reuşit demonstrarea echivalenţei dintre
materie şi energie - unde lumina poate fi subiect al efectelor
gravitaţionale. Pe urmă explicaţiei lui Einstein i s-a ataşat modelul cvasi-
mecanic de explicare a atomilor de către Rutherford - unde electronii se
rotesc în jurul nucleului într-o manieră asemanătoare în care se rotesc
planetele în jurul soarelui, un model care va fi înlocuit de un altul a lui
Bohr, unde rotaţia pe orbită a electronilor se supune unei restricţii
cuantice selective … , care pe mai departe, prin ipoteza lui Broglie,
confirmată ulterior experimental şi matematic de Schrödinger, Born ş.a
ajunge a se opună total concepţiei asupra materiei şi energiei pe care a
reprezentat-o la acea vreme Newton - şi unde ideea de bază se rezuma
să confere atomilor un comportament similar cu cel al bilelor de biliard,
celei a existenţei unor proprietăţi ondulatorii ale atomilor (materiei), celei
a existenţei unor elemente de energie condensată, care să tragă semnul
de echivalenţă dintre ele etc. Ori toate aceste explicaţii ce aparţin fizicii
mecanice, în vremuri diferite au reprezentat în mod egal modele şi surse
de inspiraţie pentru cei care au încercat să cuprindă şi să explice psihicul
într-un mod dinamic şi funcţional. Multitudinea şi complementaritatea
viziunilor fizice asupra lumii materiale este tocmai ceea care le-a făcut
atât de atractive şi interesante pentru psihologie - atât cât psihicul putea
fi considerat ca obiect al ştiinţelor naturii. Ele au avut un merit
incontestabil, de a reprezenta o schiţă şi un punct de plecare interesant
în explicarea suportului material al psihicului. Cu atât mai mult ele astăzi
se cer a se institui ca teorii psihoneurologice de sine stătătoare, care
altfel rămân neputincioase să soluţioneze problemele ce privesc
comportamentul intenţional, cel de direcţionare şi reglare, cel de
dezvoltare …, neajunsuri ale viziunilor mecaniciste, pe care le-a trăit din
plin de fiecare dată biologia înaintea psihologiei.
Este interesant de evocat că cea mai reuşită evocare a limitelor
viziunilor mecaniciste în explicarea vieţii psihice vine din însăşi domeniul
biologiei. Desigur, aici este vorba de un domeniu interdisciplinar, unde
punctul de plecare al acestei interacţiuni se află la nivelul creierului, al
sistemului nervos, al neuronului, al viscerului … şi sfârşeşte la nivelul
mecanismelor senzoriale, perceptive, mnezice, reprezentative … de
cunoaştere Tot ceea ce acolo se întâmplă la nivel organic are legătură
cu viaţa psihică, face parte din sistemul viu, neputându-se extrage
domeniului de cunoaştere al ştiinţelor naturii, de a fi obiectul unei
discipline distincte, de a aparţine în final unui “organ” de cunoaştere.
Poate nu întâmplător însemnătatea domeniului a fost deja identificată şi
recunoscută de Darwin. Era perioada când încă psihologia ca ştiinţă de
sine stătătoare era doar pe cale de a se naşte. Dar eveniment cert la
Darwin, el recunoaşte existenţa acestui nivel superior de integrare
comportamentală, care în forma a diverse comportamente instinctive
bine precizate, ca proprii doar anumitor specii de animale, şi-au găsit
găsesc suportul în activitatea sistemului nervos central. Realitatea
faptică descrisă din această perspectivă evoluţionistă era cea a
existenţei nu numai a unei imense diversităţi de forme comportamentale
în natură, dar şi a unor moduri constante inconfundabile de comportare.
Descrierea lor a servit ca bază pentru formularea unor legi generale ale
biologiei, al selecţiei naturale, a luptei pentru existenţă ...
“Mecanica” aflată la baza acestor fenomene naturale descrise este
şi ea diferită de cea a lui Newton, care nu se opreşte la nivelul indivizilor,
unde faptele considerate sunt expresia unui determinism care
acţionează statistic la nivelul populaţiilor, materializându-se în
conservarea genetică peste generaţii a caractere comportamentale
avantajoase. Aici relaţia dintre producerea unui eveniment A şi
evenimentul B care îl urmează trebuie acceptată că este mai mult decât
una de simplă cauzalitate fizică de succesivitate. Care eveniment (B),
chiar dacă se produce doar cu probabilitate variabilă, faptul că în cele din
urmă totuşi se produce, cu o probabilitate tot mai crescută, acesta va
cântări tot mai greu pentru postularea cauzalităţii de relaţie necesare
dintre elemente altfel disparate. Un principiu care deja depăşeşte cu mult
cauzalitatea newtoniană care, dacă este acceptat în psihoneurologie (ca
şi în alte domenii ale ştiinţelor naturii), reprezintă necesarul fundament
pentru a putea fi aliniată alături de alte discipline moderne predictive. În
acord cu noul mod de gândire mecanicist se poate ajunge la stabilirea
unor noi raporturi cauzale, capabile să explice o finalitate direcţionată a
comportamentului, susceptibilă la a se perfecţiona într-un interval de
timp natural istoric; să se demonstreze natura mecanică a
comportamentului intenţional, o dezvoltare a sa lineară etc. Este tocmai
ceea ce realizează teoria modernă a instinctului, capabilă să valorifice pe
un plan superior rezultatele obţinute în experienţele de neurofiziologie.
Bazându-se pe o realitate probabilă explicaţiile astfel ajung să
dobândească o valoare predictivă. Mai mult, ele îşi pot păstra
valabilitatea şi în unele domenii de investigaţie cu totul speciale, cum ar
fi cea a paleopsihologiei. Sunt termeni în care gândirea mecanicistă se
poate extinde spre abordarea unor probleme cu totul noi, cum ar fi cele
ce privesc relicvele unor forme vechi de comportare - cum ar fi natura
instinctivă a reacţiei reflexe în cazul “pielii de găină” (vezi p. ); în final, şi
cele care evidenţiază caracterul autoreglator al adaptării, cele care
privesc caracterul direcţional şi intenţional al proceselor reproductive, a
celor de dezvoltare. Dintr-o asemenea perspectivă, gândirea teleologică
rămâne să reprezinte doar o simplă iluzie, incapabilă să cuprindă
intenţionalitatea fenomenală a unui organism care se autoîntreţine.

2.2. Viziunea vitalistă

Evocarea unei alternative la concepţiile şi soluţiile mecaniciste

propuse pentru explicarea fenomenelor sufleteşti a avut loc deja tot din
perioada antică. Aceasta a fost imaginată şi realizată de Aristotel, care
propune o soluţie diferită. Ea constă în a conferi fenomenelor materiale
şi sufleteşti o forţă de propulsie deosebită, una capabilă să pună în
mişcare ansambluri materiale şi imateriale, să le dea pur şi simplu viaţă.
Deşi, în fond, o asemenea soluţie se dovedeşte dualistă, ea a avut
exclusivitate în perioada evului mediu şi să se bucure de agreere şi în
zilele noastre. Ca să explice natura unor asemenea forţe aparte este
invocată intervenţia unui aşa-zis homunculus. Acesta este răspunzător
pentru ceea ce se întâmplă în creier, ceea ce se întâmplă la nivelul
viscerelor; aceasta va fi invocat pentru a explica ce se întâmplă la
diverse nivele de organizare a sistemului nervos central, la nivelul
neuronului ca unitate funcţională primară a acestuia. O explicaţie care în
cazul fenomenelor naturale şi a celor sufleteşti, a celor neuronale,
viscerale sau senzoriale, pentru că face apel la un impuls extern, la acel
homunculus, ca diferit şi superior determinismului natural, s-a apreciat că
este vorba de o soluţie explicativă vitalistă
Evocarea viziunii vitaliste de explicare a fenomenelor sufleteşti
cunoaşte un interes aparte şi este apropiată perspectivei de abordare
psihoneuroplogice. Cu precizarea că, spre deosebirea de soluţia
mecanicistă, aici nu doar se postulează pentru o forţă imanentă de
propulsie vitală a fenomenelor sufleteşti, ci le şi determină cauzal, ca
expresie a unui nivel superior de integrare adaptativă la mediu. Primii
paşi ai fost făcuţi când încă ştiinţei propriu-zise a psihologiei încă mu i se
semnase actul de naştere. Astfel, despre fenomenul limbajului existau
însă prea puţine cunoştinţe când totuşi în 1861 şi pe urmă în 1865
Broca - un neuropatolog, să postuleze pentru o posibilă legătură dintre
producerea unor tulburări psihice de vorbire şi de coordonare motoare
(afazie motorie) şi existenţa unui asemenea focar patologic în creier. Tot
ce i-a stat acestuia la dispoziţie a fost analizarea post-mortem a
creierelor a doi foşti pacienţi ai săi cu afecţiunile menţionate de vorbire
Unde însă Broca a descoperit existenţa la aceste persoane a unor
leziuni a porţiunii posterioare a circumvoluţiunii frontale inferioare din
emisfera stângă a creierului. A avut însă perspicacitatea ca acestora să
le intuiască însemnătate în vorbire şi să le şi dea denumirea şi de atunci
s-a consacrat denumirea de "centrul Broca" al vorbirii.
La un interval de numai zece ani de la comunicarea lui Broca, un
alt cercetător patolog numit Wernicke (1871) a descris un fenomen de
interacţiune similar. El a arătat că lezarea treimii posterioare a
circumvoluţiunii temporale superioare din emisfera stângă provoacă
tulburarea capacităţii de înţelegere a limbajului oral adresat. Se stabilise
deci o legătură cauzală precisă între un fenomen psihic - cel al
limbajului oral - şi un altul neurologic - o porţiune bine delimitată de
porţiunii temporale a emisferei stângi. Aici era locul Homuncusului, unde
se decidea asupra producerii limbajului oral. Pe baza acestor constatări
s-a conchis că zona respectivă reprezintă “centrul imaginilor senzoriale
(auditive) a cuvintelor”. S-a acceptat invocarea şi localizarea la nivelul
zonei respective a unui mic centru nervos. Concluzia trasă a fost însuşită
şi menţinută până astăzi ca o achiziţie decisivă pentru apariţia şi
fundamentarea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Pe aceaşi linie investigativă se înscriu şi lucrările devenite clasice
ale lui Fritsch şi Hitzig publicate în 1870. Ei procedează la excitarea
electrică a anumitor zone ale lobului frontal la câine şi constată
producerea unor răspunsuri motorii distincte. Un fapt confirmat ulterior
de experienţe pe maimuţe, iar apoi la om. De asemenea, din aceeaşi
perioadă datează şi cercetările lui Betz, care în 1874 a reuşit să
descopere în circumvoluţiunea centrală anterioară celulele gigantice
piramidale, celule cărora le-a conferit o funcţie de conducere dominant
motorie. Când a procedat la extirparea la un câine a anumitor zone din
lobii occipitali, rezultatul a fost că deşi animalul continua să vadă, acesta
pierdea capacitatea psihică de recunoaştere a obiectelor.
Au fost începuturile conturării unei noi concepţii localizaţioniste
despre activitatea cerebrală. Ea avea să fie completată cu rezultatele a
numeroşi alţi cercetători care s-au impus cu autoritate în deceniile trei-
patru ale secolului XX. S-au distins în acest sens lucrările lui Kleist, care
în 1934 reuşeşte să alcătuiască o hartă cu precizarea detaliilor localizării
a diverse funcţii psihice. Această hartă va fi completată reuşit de către
Vogt în 1951, care propune un model tipic al organizării funcţionale a
creierului. Alte cercetări ale lui Wernicke şi Geschwind realizate în anii
’60 aduc contribuţii experimentale şi metodologice pentru fundamentarea
perspectivei neuro-anatomice localizaţioniste de interpretare a raportului
creier-psihic. De asemenea, au avut şi au faimă cercetările pe care le-au
întreprins Penfield, Sperry, Delgado după anii ’60. Astfel, Penfield, cu
metoda stimulărilor directe a anumitor zone corticale, a reuşit să obţină
răspunsuri de mare complexitate, realizarea de vizualizări, a unor stări
emoţionale etc. De asemenea, Delgado a obţinut rezultate pe linia
identificării în creier a anumitor zone de “plăcere”, de stimulare “la
distanţă” a diverselor zone din creierul animal şi uman.
Sunt rezultate interesante de menţionat, pentru că ele vor sta la
baza nu numai a constituirii în psihoneurologie a curentului
localizaţionist, dar şi a unui opus acestuia, celui echipotenţialist. Este
vorba de o tendinţă de gândire şi interpretare a fenomenelor cerebrale
dintr-o altă perspectivă metodologică. Autorii acestui curent sunt aceiaşi
neuroanatomişti exploratori ai funcţiilor creierului, cu deosebirea că
rezultatele lor experimentale vin să susţină ideea unei echipotenţialităţi
funcţionale a diferitelor structuri anatomice ale activităţi cerebrale.
Creatorul curentului echipotenţialist a fost Flourens, experienţele sale
efectuându-le în primele decenii ale secolului al XIX-lea. El a avut ca
subiecţi de experienţă porumbeii. În cursul experienţelor sale, a recurs la
extirpări progresive a diferitelor porţiuni din emisferele cerebrale şi a
observat că după un interval de timp tulburările constatate iniţial se
diminuau, iar unele chiar se remiteau complet. Fenomenul compensării
se desfăşura la fel, indiferent care parte a creierului era afectată prin
extirpare. Cu acest punct de plecare, Flourens s-a hazardat să
concluzioneze asupra caracterului structural amorf şi echifuncţional al
creierului. În acest sens n-a luat în considerare mai mulţi factori
determinanţi pentru realizarea reflectării psihice, cu deosebire faptul că
scoarţa cerebrală rămâne încă insuficient dezvoltată în raport cu ceea ce
se poate constata la mamiferele superioare şi la om.
Cu toate acestea se poate aprecia că echipotenţialiştii îşi
întemeiează aprecierile pe date experimentale concrete, spre deosebire
de localizaţionişti, ale căror date aveau de fiecare dată şi o dimensiune
speculativă. Ideea echipotenţialismului formulată de Flourens va fi
reluată şi dezvoltată în deceniile următoare. Între 1876-1881 cunoscutul
neurofiziolog german Goltz efectuează o serie de experienţe constând
din extirparea unor porţiuni ale scoarţei cerebrale la câine. Analizând
consecinţele leziunilor cauzate, Goltz ajunge la concluzii similare celor
ale lui Flourens. Astfel, în faza postoperatorie imediată au fost constatate
tulburări cu caracter global, generalizat, interpretate de Goltz ca un
răspuns global al creierului la vătămare. Ulterior însă, tabloul începe
treptat să revină la normal. Ceea ce a rămas este considerat ca fiind
rezidual şi constă într-o pierdere mai mare sau mai mică a coordonării în
mişcări, o reducere a capacităţilor manipulative şi de îndemânare. Goltz
a afirmat că oricare structură sau zonă cerebrală poate fi în mod egal
implicată în realizarea oricărei funcţii psihice. În ceea ce priveşte gradul
deficienţei rezultate prin lezarea operată, acesta este proporţional doar
cu zona porţiunii lezate prin extirpare.
Cu aproape o jumătate de veac mai târziu, în 1929, neurofiziologul
american Lashley aduce date noi, toate menite să susţină concluziile
formulate de Goltz. El a procedat la extirparea a diverse porţiuni din
scoarţa cerebrală la cobai. În primele zile după experienţă animalele
prezentau tulburări profunde ale funcţiilor de relaţie, de discriminare, de
orientare în spaţiu, coordonare senzorio-motorie. Treptat însă, aceste
tulburări au diminuat semnificativ, pentru ca în final comportamentul să
revină la un nivel de eficienţă satisfăcător. Însemnătatea psihologică a
acestor reveniri sau refaceri, dependenţa acestora de vârsta la care
intervenţia a fost făcută Lashley încă n-a putu s-o întrevadă.
În interpretarea faptelor psihice atât reprezentanţii curentului
localizaţionist, ca şi cei ai curentului echipotenţialist se aliniază şi susţin
un punct de vedere vitalist. Indiferent dacă se face referire la existenţa
unui anume sediu din creier responsabil pentru un anume mod de
comportare sau la capacitatea creierului de a deveni suport prin oricare
parte a lui pentru desfăşurarea unor procese psihice, implicit aceşti
reprezentaţi inoculează în creier prezenţa tainică a aceluiaşi homunculus
guvernator şi responsabil de producerea vieţii psihice. Şi într-adevăr,
sistemul nervos prin diversele structuri ale sale reprezintă premiza
organică pentru producerea oricărui proces psihic. Pretenţia însă că
producerea şi dezvoltarea acesteia poate să fie făcută simplist
dependentă de activitatea unui sau altui centru nervos, de capacitatea sa
funcţională distanţa este enormă. Universul vieţii psihice este mult prea
bogat şi divers pentru ca acesta să poată fi controlat şi direcţionat cu
punct de plecare din unele evenimente ce au loc în anumită parte a
creierului.

2.3. Viziunea cibernetistă

Este o viziune care s-a impus mai recent pe tărâmul

psihoneurologiei şi în strânsă legătură cu apariţia teoriei sistemelor, a
informaticii şi a noii metodologii investigative, a ciberneticii şi roboticii.
Lor li se datorează un mariaj reuşit de cooperare dintre psihologie şi
neurologie - ştiinţe altfel fundamentale, încercate la acea vreme de
tendinţe de fărâmiţare şi nicidecum de unire a lor sub un stindard
cognitiv comun. Noua perspectivă de gândire astfel constituită a fost
posibilă, cu deosebire datorită teoriei sistemelor, capabilă să unească în
jurul ei domenii altfel separate, analoage însă prin schimbul
informaţional, evoluţie şi finalitate (Golu)). Numitorul comun dintre ele a
fost asigurat de dispozitivele cibernetice, care mecanic sau electronic au
reprodus funcţional ceea ce se întâmplă ca similar în sistemul de
comandă la nivel neuronal, ca sistem de transmitere în reţele neuronale,
în sisteme funcţionale cu finalitate organică şi semnalizatoare, perceptivă
sau simbolice etc. În acest fel teoria sistemelor a reuşit să unească în
jurul ei cele două domenii de activitate, să le identifice similitudinea iar
prin mecanisme cibernetice fizice şi electronice să le reproducă analogic
funcţionarea. Un mod de investigaţie şi explicare nou şi tot mai necesar
pentru cunoaşterea fenomenelor aflate la mijlocul drumului dintre
biologic şi psihologic.
De fapt, viziunea cibernetistă a contribuit decisiv la fundamentarea
psihoneurologiei ca o disciplină interdisciplinară distinctă, metodologia sa
specifică a servit la realizarea de sinteze de bază, de reunificare a lor
formală, sistemică şi informaţională. Altfel, psihologia şi neurologia sunt
două domenii fundamentale distincte ale cunoaşterii ştiinţifice. Dar nota
distinctă a acestei interdisciplinarităţi dintre ele a fost dată atât de
recunoaşterea domeniului psihologiei, ca unul autonom şi de rang egal
neurologiei, ci şi de extinderea acestei interdisciplinarităţi la un nivel de
integrare adaptivă superioară celui organic. Este un nivel la care
comportamentul încetează a reprezenta, aşa cum arată Golu, doar un
simplu artefact suprapus fenomenelor biologice neuronale, cu a căror
producere, adesea se asociază spatio-temporal atât de bine; dimpotrivă,
în cadrul acestei interdisciplinarităţi psihologia se distinge ca un partener
de interacţiune cu un determinism propriu şi distinct, menit să-şi
subordoneze o anumită ordine şi linie de producere a fenomenelor
neuronale de suport şi nu altele. Pentru că, la fel cum fenomenele
biologice neuronale sunt mult mai bogate decât prin ce ele sunt
interesante pentru explicare proceselor psihice, nu mai puţin cele psihice
cunosc o imensă diversitate, cărora doar unei infime părţi li se poate
indica suportul neuronal. Domeniul psihoneurologiei pretinde deci
obligatoriu recunoaşterea unui determinism ambivalent, nu doar formal,
ci şi informal, acolo unde pot fi integrate generic în ansamblul “ştiinţelor
neurocognitive” (Delacour).
Doar cu ajutorul teoriei sistemelor cele două domenii de
cunoaştere distincte au putut fi atât de generos reunite. Dar aceasta s-a
întâmplat nu printr-o simplă juxtapunere a lor şi căutare a zonelor de
inferenţă dintre ele, ci prin reproducerea pe planuri corespunzător diferite
a circuitului informaţional, care analog fiind, conferă perspectivei
explicative cibernetice o imensă valoare euristică. Cibernetic important
este ca în anumite condiţii stimulative (S), indiferent de sistemul în
cauză, efectul (R) să fie acelaşi. Cum însă se produce astfel, aceasta
este pus pe seama “cutiei negre”, care principial poate să acţioneze atât
în domeniului psihologiei, cât şi cel al neurologiei - expresie a existenţei
şi intervenţiei în sistem a aceleiaşi variabile intermediare responsabile.
Nu doar în sensul că ceea ce se află în “cutia neagră” va conduce cu
obligativitate la descoperirea variabilei intermediare în cauză; dimpotrivă,
prin ce în principiu deschide o cale pertinentă susţinerii unor linii
investigative bine determinate, de aproximare progresivă a drumului
către acesta.
Viziunea cibernetică în psihoneurologie pune accent pe informaţie,
pe calitatea acesteia. În acord cu N. Winner, schimbul informaţional este
caracteristic atât valorii semantice, cât şi celei substanţiale a stimulilor.
De aceea informaţia se raportează în mod egal la conţinutul semantic al
stimulilor, cât şi la cel neurohormonal de suport. Un bun pretext pentru
invocarea interacţiunii reuşite dintre cele două domenii ştiinţifice
implicate, dintre psihologie şi neurologie, care creează un câmp
inepuizabil de inferenţă între ele: disponibilitatea de încărcare semantică
a condiţiilor stimulative cu informaţii tot mai interesante, care contează
mereu pe un sistem nervos superior adânc imersat în substanţa organică
a somei şi invers. Altfel se ajunge la situaţia hilară, ca aceea de a
pretinde unei hidre sau meduze de mare să dovedească sensibilitate la
frumos sau urât, faţă de ce este bine şi ce este rău. Situaţia acesta în
cibernetică a fost tranşată direct prin formularea unor principii de
interacţiune de bază, cum sunt cel al cerebralizării, al corticalizării, al
specializării ş.a. Respectând prezentele principii se creează premizele
valorificării atât de necesarei experienţe filogenetice, indispensabile atât
pentru realizarea de fel a actului de reflectare, cât şi pentru îmbogăţirea
informaţională semantică a stimulilor.
Descrierea fenomenelor psihoneurologice în termenii ciberneticii
are avantajul de a se putea raporta mai uşor la realitatea nemijlocită a
mediului înconjurător, la dinamica vie a acestei relaţii, de a modela şi
evoca mecanisme cibernetice analoage, care puse fiind în funţiune pot
pătrunde, reproduce şi descrie respectivul nivel psihologic superior de
integrare adaptativă la mediu. Schimbările stimulative cauzează
modificarea sistemului, care în raport cu natura şi complexitatea
schimbării stimulative produse sunt de natură reglatoare şi
autoreglatoare. Corespunzătoarele mecanisme acţionează începând de
la nivelul organic, de la cel biochimic, hormonal, se continuă mai apoi la
cel neuronal, al reţelelor neuronale, al sistemelor de semnalizare .., spre
a se desăvârşi la nivelul psihologic comportamental, al mecanismleor
senzorio-perceptive, a celor mnezice, de reprezentare ş.a.. Prin ele
sistemul îşi reface mereu echilibrul anterior intervenţiei agenţilor
stimulatori, unde antrenarea acestor mecanisme urmează un proces
evolutiv, asistat în permanenţă de subsisteme de comandă, control şi
autocontrol. Rolul acestora este de a asigura finalitate funcţională
sistemului, de a interveni şi pentru păstrarea echibrului homeostatic al
diverselor subsisteme implicate.
 2.4. Viziunea cognitivistă

Este o viziune apărută consecinţă a sintetizării mai multor

perspective de gândire proprii ştiinţelor pozitive, filozofice, neurologice,
clinice, cognitive ş.a. De aici a rezultat un consens teoretic, denumit
modular elaborat între tot atâtea puncte de vedere diferite - iniţiatorii de
bază au fost: filozoful J. Fodor, specialistul în psihofiziologie P. Rozin,
neuropsihologul M Gazzanica, specialistul în psihologie cognitivă A.
Allport ş.a. Pe de o parte se disting fenomenele neuronale de mare
complexitate de la nivelul scoarţei cerebrale, pe de altă parte nevoia de
potrivire la ele a formelor tot mai elaborate de reflectare simbolică, de
descifrare a mecanismelor de procesare informaţională, de accesare
cognitivă a ceea ce este reflectat.
S-a plecat în acest sens de la postulatul că în cursul evoluţiei fiinţa
umană a ajuns la un moment dat să posede mijloace proprii de
procesare informaţională, cărora li s-a acordat denumirea de
“mecanisme computaţionale”. Pe unele dintre ele le împărţim ca
analoage cu ceea ce se întâmplă la animalele - cum ar fi percepţia feţei;
altele însă sunt proprii doar omului - cum este cea care se produce în
cazul unei analize gramaticale. Mai mult, unele dintre ele acţionează la
nivel molecular - cum ar fi detectarea receptivă a liniilor la nivelul
receptorilor vizuali, altele acţionează la nivel molar - cum este controlul
voluntar al mişcărilor.
Despre “mecanismele computaţionale” s-a apreciat că au, de
asemenea, o autonomie a lor funcţională proprie. Aceasta acţionează în
două sensuri diferite: primul, are în vedere cum fiecare astfel de
mecanism operează în acord cu propriile principii, fără a fi subordonat la
nici unui alt modul; al doilea, pune în evidenţă cum mijloacele de
procesare informaţională pot să opereze fără să fie în vreun fel
direcţionate. Intrarea în funcţiune sau “declanşarea” acestor mecanisme
poate fi cauzată de evenimente anume sau de informaţii cu însemnătate
deosebită din ambianţă. Toate aceste mecanisme propuse sunt
considerate “cognitiv impenetrabile” sau “capsulate”; cu toate că unele
dintre ele pot ajunge la a se conştientiza, de a cădea sub control
voluntar. Dar această capacitate a lor de a fi operaţionale într-un sistem
procesare a informaţiilor este o caracteristică diferenţială specifică
acreditată prin definiţie doar fiinţelor umane. Este vorba aici de un
“inconştient cognitiv”, la care accesul “mecanismelor computaţionale” nu
este totdeauna posibil. Adică antrenarea lor în joc este independentă şi
neinfluenţabilă în nici un fel de conştientizarea unora din operaţiile sale.
Cum ar fi cazul în care, deşi subiecţii cunosc la ce trebuie să privească,
la ce să asculte, aceasta încă nu este suficient pentru ca o iluzie de
percepţie vizuală sau auditivă să nu se producă.
 Mulţi reprezentanţi al unor asemenea perspective modulare sunt
încercaţi de adversitate când se încearcă încadrarea lor alături de cei
care susţin ideea intervenţiei unor mecanisme centrale de procesare
informaţională. Aceasta le-ar înscrie pe linia celor care admit intervenţiei
în procesare a unui homuncus - idee în general nu prea agreată. Dar
prea multă simpatie nu se dovedeşte nici faţă de acei reprezentanţi
susţinători ai postulatului intervenţiei unei memorii general lucrative,
folosite cu scop special de mecanismele computaţionale. De aceea, mai
de grabă se acceptă invocarea ideii unei poziţii de orientare biologică, în
acord cu care mecanismele cerebrale ar lucra mânate de propriul lor
impuls sau de nevoi primare, pentru care folosesc propriile lor capacităţi
perceptuale şi de memorie, decât să se susţină cauza unui împrumut
energetic de la alte module în funcţiune. Pentru că în cursul evoluţiei,
împrumuturi dacă s-au produs, acestea au avut loc nu între module, ci
între sisteme sau între combinaţii de sisteme, de unde au rezultat
mecanismele ce stau la baza formelor complexe de comportare.
Astfel, actul computaţional (mental) are propria sa independenţă şi
face joncţiunea dintre mecanismele simbolice (cognitive) şi cele
neurologice. Acesta are specificitatea sa chiar dacă ceea ce este supus
procesării sunt simboluri culturale - dar care reproduc pe o scară
superioară a spiralei aceluiaşi proces evolutiv (Eibl-Eibesfeld) legile
biologice generale ale luptei pentru existenţă, a moştenirii caracterelor
evantajoase etc. Dar în timp ce această perspectivă modulară se poate
altoi la principiul general al plasticităţii comportamentale - unde ca
mecanism computaţional contribuie la valorificarea operaţională a
experienţei timpurii, cea care susţine ideea redistribuirii aceleiaşi
plasticităţi în sisteme diferite, poate întâmpina restricţii mai multe când
vine vorba să fie comparat cum acţionează şi se manifestă la specii de
animale diferite etc.

3. Complementaritatea neuropsihologie şi psihoneurologie

Diversitatea de forme în care se manifestă interacţiunea dintre

fenomenele organice neurofiziologice şi cele psihologice pretinde o
perspectivă de gândire aparte complementară. Care dintre cele două
domenii au prioritate ? Consacrată este perspectiva al cărui sens pleacă
de la organic spre psihic şi este declarată a aparţine neuropsihologiei;
alţi autori şi în multe părţi ale acestei lucrări se ia în considerare faptul că
viaţa psihică se află în prima linie a confruntărilor cu natura, şi deci
acesteia i se dă întâietate în faţa fenomenelor organice fiziologice şi
neurologice, o perspectivă care aparţine psihoneurologiei.. Întrebarea
asupra întâietăţii uneia sau a celeilalte este la fel de legitimă, totul este
ca acordarea acestei întâietăţi să se facă o cu cuvenită relativitate.
Pentru că sunt condiţii investigative care recomandă şi pretind asumarea
doar a unei dintre ele.
Lămurirea problemei pretinde un demers precaut, de la ceea ce
pentru unul sau celălalt reprezintă cele mai mici entităţi de referinţă, de
unde ajung cuantificate experimental şi ulterior evaluate în raport cu
diverse sisteme teoretice. Astfel, când într-o clinică neuropsihofiziologii
reuşesc să stabilească o legătură directă dintre activitatea unui centru
nervos sau a unei reţele neuronale, ajunse sub influenţa nefastă a unui
factor patogen şi producerea sau nu a unui reflex sau a unui
comportament, ei se declară victorioşi că au circumscris boala în cauză
şi pot în momentul următor acţiona asupra acesteia. Reproducere a
portintervenţie, măcar si parţială a acelui reflex sau comportament este
considerată a fi semnul lucrului bine făcut, a unui pacient vindecat.
Cercetătorii din cest domeniu prea puţin sunt dispuşi să meargă mai
departe cu investigaţia lor, bunăoară să caute după rădăcinile sau
originile natural istorice ale acelei disponibilităţi reactive, care în instanţa
anterioară s-a remediat. Este o cercetare care se conduce după
principiul: dacă nimic nu-l perturbă pe subiect de ce să-l mai studiezi. Iar
acesta trasează limitele clinice ale perspectivei investigativei
neuropsihofiziologice, altfel gata să coboare şi să se piardă în adâncurile
universului fenomenelor neuronale, multe îndepărtate de activitatea
propriu-zis psihică[1].
În instanţa următoare conexiuni nervoase ca cea invocată mai sus
pot fi subiect de investigaţie psihoneurologică. Cu precizarea că de astă
dată accentul cade nu pe cum agentul patogen a putut cauza afectarea
câte unui segment al unui arc reflex, ci pe reantrenarea în joc a
schimburilor informative suspendate, pe reangajarea primei linii de
confruntare cu mediul înconjurător, pe recuplarea în plină forţă a
ansamblului organismului de cunoaştere.. Poate fi dat aici ca exemplu
orice arc reflex, bunăoară cum este cel de micţiune, cu centrul său de
comandă aflat în zona sacrală a cordonului spinal Este un reflex care la
încărcarea cu urină a vezicii, asigură o periodică şi la nevoie condiţionată
golire a acesteia. Desigur, un prim control asupra descărcării vezicii
urinare se exercită deja de la acest nivel medular. În mod curent însă, la
baza acestei activităţi - la prima vedere de o simplitate izbitoare - se
află mecanisme instinctive complexe, cu implicarea mai multor centri
nervoşi de la etaje diferite ale nevraxului. Astfel, descărcarea vezicii
implică acţiunea centrilor nervoşi responsabili de menţinerea stării de
veghe; la aceasta se adaugă contribuţia altor centri care conferă acestei
goliri o anume satisfacţie subiectivă de “plăcere”; le fel, important devine
ca această micţiune să se producă decât într-un anumit loc şi într-un
anume moment etc. Situaţie în care micţiunea se raportează la anumite
proprietăţi semnalizatoare semantice chiar a agenţilor stimulatori din
mediu, care acţionează deci din “exterior”. Este un control exercitat de la
periferie, al cărui efect se concretizează în elaborarea unui echilibru în
modul de producere a micţiunii, în lipsa căruia actul riscă să scape de
sub control, să se producă arbitrar, manifestări care traduc tulburări
comportamentale cu efecte grave de disconfort. Deşi cauza tulburării
este “externă”, consecinţele sunt “interne” şi ţin de reactivitatea proprie
actului de micţiune, de echilibrul funcţional al acestuia, care se
raportează în mod egal la însemnătatea semnalizatoare şi semantică a
agenţilor stimulatori implicaţi. Ori deontologia acestor tulburări de
echilibru poate fi la fel de bogată şi numeroasă ca cea de acţiune nefastă
“internă” a unui factor patogen. De aceea, a admite temeinicia şi a unei
viziuni complementare psihoneurologice trebuie considerată temeinică şi
necesară.
Acelaşi act al micţiunii neuropsihologic este de mult obiect de
fragmentare în clinică; dar acesta mai poate fi în mod egal şi obiect de
fragmentare psihoneurologică, cu scopul direcţionării activităţii pentru
realizarea de performanţe superioare. Pentru că, obţinerea de
performanţe superioare, în orice sferă a vieţii sociale ar fi vorba,
contează pe parametrii de stabilitate cu valoare ridicată pentru echilibrul
propriu satisfacerii unor nevoi primare, ca acesta al micţiunii. Iar
problemele de acest fel sunt reale şi de la fel de importante, de cât sunt
cele în care cercetătorul se confruntă cu valori extrem de coborâte ale
acestui echilibru, care se perturbă sau se răstoarnă la cele mai uşoare
situaţii de conflict, de stres ... . De regulă, în situaţii de acest fel se
licitează tot pentru cauza perspectivei investigative neuropsihofiziologice,
deşi există suficiente temeiuri, de exemplu, ca aceluiaşi act al micţiunii
să i se caute după rădăcinile sale natural istorice. Adică, să fie supus
unei analize comparative şi corespunzător să se aprecieze asupra
“soluţiilor” pe care natura le-a găsit deja asemenea sau analog la
diversele specii de animale, la animalele cunoscute comportamental ca
mai “fricoase”, cum caracterele reactive de acest fel selecţia naturală a
putut să le valorifice şi să le reţină ca avantajoase în lupta pentru
existenţă etc. O perspectivă de abordare totuşi temeinică, care aparţine
psihoneurologiei şi care mai are avantajul de a lăsa loc larg de abordare
atât pentru neuroştiinţelor cognitive, cât şi pentru interpretărilor
cibernetiste şi cognitiviste. Este o perspectivă care deschide în mod egal
interesul pentru identificarea şi descrierea structurilor sau “formelor” de
suport neuronale proprii conduitelor inteligente, a celor care “grupează”
în jurul său conexiunile aparţinând mai multor structuri anatomice etc.
Studiul acesta a adus mai multe argumente care pledează pentru
necesitatea considerării complementare a celor două perspective
investigative menţionate. O complementaritate susţinută istoric, pentru
că doar dintr-o asemenea perspectivă la acea vreme Pavlov a reuşit să
scoată ghilimele de pe expresia lui de “secreţie psihică” şi să lege
întreaga sa fiziologie a secreţiilor gastrice de existenţa unei propriu-zise
activităţi psihice, dezvăluite de el pe calea reflexelor condiţionate. Şi în
aceeaşi manieră, mult mai recent, Sperry a putut descoperi lateralitatea
sinergică de funcţionare a celor două emisfere cerebrale, cu efecte
distincte şi precise în producerea proceselor psihice senzoriale, de
învăţare, memorare, reproducere etc..

4. Reimplicarea categoriilor de instinct şi inteligenţă

Viaţa psihică aparţine naturii şi ascultă de legile sale de organizare.

Cu cât aici o fiinţă se află pe o treaptă mai înaltă a ierarhiei de
organizare a materiei vii, cu atât aceasta va fi capabilă să dezvolte forme
tot mai diverse de comportare; cu cât acesta va avea un sistem nervos
mai bine dezvoltat, cu atât comportamentele dezvoltate vor fi mai
disponibile la a se încărca cu substanţialitate subiectivă, cu energii de
acţiune specifice; cu cât aceasta va fi capabilă de activităţi „interiorizate”
şi „instrumentalizate” cu însemnătate semnalizatoare şi semantică, cu
atât ele îţi vor putea declara apartenenţa la un organism de cunoaştere
distinct. În cadrul naturii viaţa psihică îndeplineşte funcţii conative si
cognitive tot mai complexe, generic sintetizate de comportamentele
denumite generic instinctive şi inteligente. Sunt activităţi care se
contopesc şi se detaşează totodată de cele organice, unde-şi au
imersate rădăcinile dintr-un trecut îndepărtat de dezvoltare natural
istorică a vieţii. Sunt premize naturale indispensabile producerii şi
reproducerii comportamentale a vieţii, manifestării acesteia în formele
atât de diverse şi reprezentând în final un nivel superior de integrare
adaptativă la mediu.

4.1. De ce apelul la categoriile de instinct şi inteligentă ?

Drumul spre reflectarea psihică, spre un nivel superior psihic de

organizare a activităţii este anevoios şi complicat, acesta fiind rezultatul
unei îndelungate interacţiuni dintre organism şi mediu, dintre ceea ce
este de aici de reflectat şi fiinţele care le reflectă. În final reflectarea
ajunge mediată de sistemul nervos, cu structurile sale conexe, devenite
tot mai perfecţionate şi specializate. În acest sens însă trebuie relevat că
forme primare pre-psihice de reflectare s-au produs deja pe trepte
evolutive primare de dezvoltare a materiei vii, care s-au putut manifesta
chiar înainte ca sistemul nervos, de fel, să apară ca o structură organică
distinctă. Este reflectarea proprie unor animale aflate pe treptele
inferioare ale filogenezei, care nu numai că s-a păstrat de atunci
încoace, dar care între timp, pe baza dezvoltării sistemului nervos au
putut ajunge să se contopească intim cu propriu-zise forme de reflectare
psihică. Acestea în final la om vor atinge culmile superioare de
perfecţionare evolutivă.

Pe de altă parte, trebuie evidenţiat că pe baza a ceea ce a ajuns

deja reflectat propriu-zis psihic, animalele şi-au putut clădi o proprie lume
a lor de semnalizare, cu rol decisiv pentru evoluţia ulterioară filogenetică
a comportamentului lor. Ca această lume să fie reflectată a fost este
nevoie de o zestre reactivă mai perfecţionată, una ale cărei premize
organice sunt conservate la nivelul centrilor nervoşi, consemnat de
specialiştii în termenii encefalizării şi corticalizării structurilor neuronale
fără de care existenţa acestei lumi nu este posibilă. Deci aceste animale
sunt „superioare” faţă de alte specii de animale şi prin posibilitatea de a
reflecta aşa ceva şi de care celelalte specii de animale nu sunt capabile.

cât l-ar înălţat şi detaşa pe om propriu zisa reflectare psihică de tot

ceea ce asemănător s-a produs la alte specii de animale - adică lumea
lui gândită a semnelor, aceasta rămâne în continuare legat şi parte a
naturii. Decât că această legătură cu mediul său înconjurător cunoaşte o
dinamică aparte, unde ceea ce o să se reflecte

Întreaga aceasta dinamică vie de interacţiune dintre mediul

înconjurător de reflectat şi fiinţele care-l reflectă are la bază acumulări de
experienţă păstrate genetic peste generaţii, fixată la nivelul sistemului
nervos central şi sistemelor conexe, care sunt generic cuprinse şi
reprezentate de categoriile conceptuale de instinct; nu mai puţin,

aceasta mai înseamnă o articulare tot mai plastică şi creativă a

acţiunilor disponibile, efectuată pe măsura imprevizibilităţii condiţiilor
stimulate, reprezentate de categoria conceptuală de inteligenţă.
Implicarea acestora este necesară pentru identificarea elementelor care
fac reflectarea posibilă, pentru explicarea mecanismelor care intervin şi o
procesează..
La o primă analiză, mecanismele neuronale care fac posibilă
reflectarea psihică s-au dovedit a fi mereu de o complexitate crescută.
Deşi ceea ce ele fac pare întru totul la ceea ce fizic se întâmplă într-o
oglindă, când aici este reflectat orice obiect din mediul înconjurător.
Această reflectare la nivelul sistemului viu apare iniţial ca o banală şi
simplă iritare, ca pe urmă, în forma unor propriu-zise procese psihice
reflectare, să se înalţe spre nivele superioare de organizare, cum sunt
senzaţiile, percepţiile, reprezentările etc. Nu întâmplător mai mulţi
naturalişti - ca Emile Du Bois-Reymond (1818-1896) - pe vremea când
psihologia de abia se năştea, au apreciat că apariţia însăşi a senzaţiei
face parte printre cele şapte “enigme ale Universului”, cu neputinţă de
soluţionat pentru cunoaşterea ştiinţifică; la fel Ernst Haeckel (1834-
1919), un alt renumit naturalist care a trăit în aceeaşi perioadă, a
considerat problema apariţiei senzaţiei ca “enigma centrală a
psihologiei”, una pentru care a fost mereu îngrădită aşezarea psihologiei
alături de celelalte domenii ale ştiinţelor naturii, care a favorizat deseori
alunecarea acestei ştiinţe spre agnosticism.
În contextul istoric al începutului de veac XX, presărat cu multe
tendinţe adverse admiterii psihologiei alături de celelalte domenii de
cunoaştere ale ştiinţelor naturii, s-a distins insistenta perseverenţă a
numeroşi psihologi pentru prezervarea interesului faţă de categoriile
conceptuale de instinct şi inteligenţă. Era un interes legitim, rezultat al
unor acumulări teoretice şi metodologice de milenii, destinat să cuprindă
şi să sintetizeze în sine mecanisme şi fenomene implicate în realizarea
procesului de reflectare psihică, de când acest lucru era făcut fără
implicarea nemijlocită a sistemului nervos central. Ceea ce n-a
împiedicat pe cercetători să vorbească de reflectare ca dependentă de
experienţa comportamentală păstrată peste generaţii, de cea dobândită
în cursul vieţii.
Apelul la categoriile de instinct şi inteligenţă s-a făcut, totodată în
condiţiile în care procesele specifice fiziologiei nervoase (de excitaţie şi
inhibiţie, de exemplu) erau neputincioase să cuprindă întreaga întindere
a mecanismelor prin care se realiza reflectarea psihică; mai mult, când
se făcea totuşi în aceşti termeni, reflectarea risca să fie făcută doar
fragmentar. De altfel se apreciază că încercările neurofiziologice mai
vechi de explicare a vieţii psihice aveau o caracteristică definitorie: din
ele scăpa uşor exact ceea ce este propriu-zis relevant pentru reflectare,
pentru viaţa psihică în sine. De aici scapă acel ceva “palpabil” care
reuşeşte să unifice diversele elemente reactive, diverse reflexe altfel
disparate; scăpa de aici dinamica lor de îmbinare şi de structurare la
producerea a diverselor senzaţii, percepţii, reprezentării etc; scăpa de
aici modul de organizare a activităţi în clădirea ierarhiei de organizare a
mecanismelor şi abilităţilor care definesc rădăcinile natural istorice
necesare pentru realizarea de fel a vieţii psihice; exact ce explicau
categoriile de instinct şi inteligenţă.
Deci acest interes pentru categoriile de instinct şi inteligenţă
dăinuie chiar mai înainte ca gena să fi fost propusă şi declarată în
biologie ca suport al ansamblului zestrei comportamentale, care se
transmite peste generaţii; mai înainte ca sistemul nervos să fie declarat
ca suport natural al vieţii psihice, mai înainte de apariţia propriu-zisă a
psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Dintr-un astfel de trecut
îndepărtat datează trecutul istoric al celor două categorii conceptuale,
imaginate din totdeauna cu acelaşi sens, îndreptat spre cuprinderea
diversităţii fenomenale a elementelor de compunere structurală a
comportamentului, nu independent de dinamica vie a acestora,
considerate totdeauna complementare una celeilalte: când ca expresie a
interacţiunii unor elemente de reactivitate moştenite peste generaţii şi
când ca expresie a aceleiaşi reactivităţi, dar pe măsura noutăţii
imprevizibile a situaţiilor stimulative. Astfel ele au putut sintetiza în ele
multiple semnificaţii procesuale, cele care au rezistat de a lungul anilor,
păstrându-şi actualitatea pentru explicarea unităţii funcţionale dintre
diversele elemente reactive, fiziologice, neuronale … şi psihice.
Desigur, tărâmul accesat de conceptele de instinct şi inteligenţă
este unul complex şi divers, al reacţiilor sau a fragmentelor de reacţii
reflexe; unele viscerale, altele motoare; unele exteroceptive, altele
interoceptive; unele cu însemnătate vitală imediată, altele cu una doar
una superficială sau neutră; unele cu funcţie tonigenă generală, pe când
altele cu o alta activatoare sau dezactivatoare senzorială sau motoare
strict localizată; unele cu o încărcătură afectivă coborâtă până în
adâncurile organelor, pe când altele înălţate la nivelul operaţiilor formale
ale gândirii; unele antrenând microreţele de circuite de proiecţie a
stimulilor, altele capabile să adună în jurul aceleiaşi “idei” părţi diferite de
reţele cu această semnificaţie etc. Interesant este că toate aceste
elemente reactive şi semnificaţia lor funcţională nu este un dat pre-făcut,
ci un produs generos al interacţiunii dintre dezvoltarea filogenetică a
sistemului nervos şi cea comportamentală: iar aici centralizarea,
encefalizarea, corticalizarea sistemului nervos face corp comun cu
perfecţionarea selectivităţii mecanismelor tonigene, a celor de încărcare
cu afectivitate a aceleiaşi excitabilităţi primare din reţelele neuronale, cu
cele de instrumentalizate tot mai îndemânatică a anumitor segmente de
corp.
Anterior naşterii psihologiei ca ştiinţă categoriile de instinct şi
inteligenţă au dobândit interpretări diferite, de unii autori au fost chiar
redenumiţi sau de alţii pur şi simplu ocoliţi. Au fost şi sunt diferenţe date
cu deosebire de modul cum ele reunesc multiplele elemente reactive sau
fragmentele de reacţii reflexe luate în considerare, cum ele sunt
implicate pe trepte diferite de organizare ierarhică a activităţii. Una din
cele mai coerente teorii a fost avansată încă de la mijlocul secolului al
XVIII-lea de către francezul La Mettrie (1709-1757), a cărui viziune este
găsită reformulată şi păstrată la mulţi autori şi în zilele noastre. Astfel,
elementele de reacţii reflexe numite instincte şi inteligente, erau
considerate ca parte ale unei “maşinării”, care în cursul evoluţiei
filogenetice ajung la a-şi schimba întâietatea poziţiei lor în raport cu
schimburile funcţionale cu mediul înconjurător: cele inteligente preluând
progresiv poziţia centrală a celor instinctive. Adică evoluţia filogenetică a
reacţiilor reflexe în această accepţiune a însemnat o progresivă
“dezinstinctulizare” a comportamentului, una care a avut loc concomitent
cu o “inteligentizare” a acestuia. În acest fel este explicat cum
comportamentul animalelor este unul guvernat de instincte, spre
deosebire de comportamentul oamenilor, care ajunge guvernat de
inteligenţa raţiunii, de judecată.
Drumul unei alte perspective explicative a instinctului şi inteligenţei
va fi deschis tot din acea perioadă de H. Spencer (1829-1903), care a
arătat că cea mai pură reacţie instinctivă este deja rezultatul unei
activităţi mentale, cu neputinţă de redus doar la dimensiunile mecanice
ale unui reflex. Şi aceasta deoarece instinctul este nu numai expresia
producerii unor procese psiho-fiziologice, ci şi a unora mentale, în toate
cele trei aspecte ale sale de bază: cognitivă, afectivă şi conativă. Iar
schiţa lui Spencer va avea să fie completată de contribuţia lui Darwin -
până acum de nimeni contestată, de plasare a reactivităţilor reflexe
emoţionale în centrul raporturilor organism-mediu, al luptei pentru
existenţă, al selecţiei caracterelor avantajoase …Aceasta va avea să fie
completată, de asemenea, de contribuţiile lui W.James, a lui W.
McDougall ş.a., care au conferit acestor categorii conceptuale
însemnătatea necesară cuprinderii sub acelaşi tot funcţional a celor mai
diferite unităţi sau fragmente de reacţii reflexe ale organismului individual
şi de grup. Este deja o ordine de argumentare diferită decât cea
“maşinistă” propusă de La Mettrie, în acord cu care comportamentul
uman este mai flexibil şi mai inteligent decât cel animal nu pentru că ar
avea şi mai puţin instincte, ci dimpotrivă, pentru că a reuşit să se
detaşeze, să se desprindă de cele instinctive. Este ordinea în acord cu
care putem înţelege când şi cum în “oglinda” minţii ajungem să “zâmbim
când suntem mulţumiţi, şi nu ne încruntăm; de ce mulţimii nu-i putem
vorbi ca unui prieten, de ce o fată ne întoarce simţurile cu susul în jos şi
face ca inima să ne palpite …” (James 1890).
Adevărul este că pentru neurofiziologi, chiar şi în zilele noastre,
termenii de instinct şi de inteligenţă au fost şi rămân pe mai departe
dezagreabili, fiind consideraţi în continuare “alunecoşi” pentru a fi
asimilaţi în domeniul lor de cunoaştere. Cu atât mai mult când cercetările
sunt subordonate altor cauze decât cele ce privesc reflectarea, relevarea
dimensiunilor sale cognitive, afective sau conative. Posibil ca reţinerea şi
disconfortul faţă de ele să mai provină dintr-un conservatorism
intradisciplinar, care să nu agreeze ca aceleaşi rezultate şi efecte
neurologice sau fiziologice să poată fi valorificate pe acest tărâm al
cogniţiei, al afectivităţii …
 Cu atât mai mare poate fi reţinerea faţă de categoria de inteligenţă,
cum aceasta este implicată în cunoaştere, în viaţa afectivă …, unde să
fie considerată ca o activitate care este “îndreptată spre lumea externă,
pe care se străduieşte s-o reconstituie în întregime, cu ajutorul
fragmentelor mici care sunt date ( Binet p. 117); ca o acţiune care se
produce pe măsura situaţiei, relativã doar la anumite circumstanţe,
atunci învăţate, ca fiind un produs de îmbinare şi compunere adecvatã a
diverselor fragmente de conduite disponibile, altfel inadecvate separat (
Janet p. 9-19); ca o expresie a formei viabile a comportamentului
ontogenetic, sau ca expresie a principiului “superior” al economiei
organice, care intervine acolo unde structurile anatomo-morfologice se
dovedesc neputincioase sau imperfecte, şi unde are rolul de elimina
“inutilul” din dinamica sistemului (Beniuc 1970 p.182-183); sau când este
considerată ca expresie a unui nivel de echilibru dintre asimilarea şi
acomodarea cognitivă, suprapusă schimburilor de natură organică
(Piaget 1965) …
Apelul la cele două categorii conceptuale de instinct şi inteligenţă
s-a făcut în condiţiile în care funcţionarea sistemul nervos nu epuizează
toate mecanismele posibile necesare reflectării unui obiect, în care
activitatea centrilor nervoşi şi a conexiunilor acestora este necesar a fi
integrată în acest fel. Mai mult, o asemenea viziune psihoneurologică
propusă, susţinută şi de contribuţiile lui Delacour ( ), Piaget ( ) ş.a.,
conferă însăşi proceselor psihice însemnătatea generică, ca unui
propriu-zis organ de cunoaştere, al cărui suport nu poate fi redus simplist
doar la macro sau microstructurile anatomice ale sistemului nervos
(p.85). O perspectivă care are de partea sa şi argumentele etologiei
moderne, în acord cu care structurile neuronale delimitate anatomic se
cer completate cu cele proprii instinctului şi inteligenţei. Cu atât mai mult,
cu cât acestea din urmă sunt în mod egal produse ale aceleiaşi evoluţii
filogenetice, cu toate raporturile lor de interrelaţie cu cele propriu-zis
neuronale, viscerale sau de alt fel.

5.2. Antecamera demonilor

Pentru explicarea reflectării, cu se implică în acest proces centrii şi

conexiunile nervoase de la diverse nivele de organizare a sistemului
nervos central, am găsit necesar să fac apel la categoriile de instinct şi
inteligenţă. În completarea lor însă am mai admis intevenţia şi a unor
plastic exprimat demoni ai procesării informaţiilor. Sunt cei care în acord
cu Munn, dincolo de ceea ce este distinct reflectat senzorial în fiecare
obiect ca mărime, culoare, timbru etc, ajunge să se proceseze acolo şi o
anume însemnătate semantică a agentului stimulator. Aceasta pentru că
pentru explicaţia psiho-neourologică a acestei procesări nici categoriile
conceptuale de instinct şi inteligenţă nu mai sunt suficiente. De exemplu,
dincolo de ceea ce se reflectă senzorial vizual ca galben, roşu, … miros
şi gust de un anumit fel şi nu altul într-un măr - toate “palpabile”
electrofiziologic la diverse etaje ale nevraxului, prin ce acelaşi măr în
mitologie mai semnifică ce “Eva” a păcat când a muşcat din acesta în
grădina Edenului, ca un moment important în procesarea sa gândită,
corespunde unei reflectări mai greu de “palpat” electrofiziologic, ca
putându-se produce doar la nivelul unor structuri sau conexiuni
neuronale strict delimitate; nu mai puţin aceaşi semnificaţie a unei
melodii reproduse armonic altfel, la alte mărimi de intensitate, având ca
suport interacţiunea sinestezică a altor şi diferite instrumente muzicale [2].
De aceea, din raţiuni teoretice şi aplicative am admis şi am postulat
pentru intervenţia aici a unor aşa-zişi demoni. Aceştia erau destinaţi să
cuprindă sub aureola lor cu ceva mai mult decât simpla interacţiune
dintre experienţa filogenetică şi cea ontogenetică; intervenţia lor este cu
ceva mai mult decât şi ceea ce unii neurofiziologi au inventat şi au tot
pus vitalist pe seama unui homunculus, în sensul că aceşti demoni îi
presupun sar nu se limitează la ceea ce funcţional poate fi localizat doar
la nivelul unor centrii şi conexiuni dintre reţele strict delimitate. Cu
această explicaţie se trece dincolo de ceea ce este odată reflectat
senzorial şi ajunge “palpat” electrofiziologic; se trece la o reprezentarea
plastică şi cuprinzătoare a însemnătăţii semantice a diferitelor elemente
neuronale sau unităţi de interacţiune dobândite şi reţinute; se trece la
procesarea gândită a însemnătăţii acestora fără nici o restricţie de
raportare obligatorie la chipul şi asemănarea omului, a unuia doar de un
anumit fel. Rezultat doar al intervenţiei unor asemenea demoni, se
asigură o sinteză superioară semantică dintre diverse elemente
senzoriale şi semnificaţiile lor, care încearcă să explice şi să definească
structurile de bază ale comportamentului, acele “cărămizi” de suport
indispensabile edificării vieţii psihice şi a acestui organism de
cunoaştere. Aceştia îşi au antecamera la principalele etaje de dezvoltare
a sistemului nervos. Astfel:
1) În producerea reflectării a fost nevoie de delimitarea unui anumit
“început” (cap. II): pentru că planul superior psihic de reflectare şi
integrare adaptativă n-a existat de când lumea (a); pentru că acest
“început” a fost precedat de o îndelungată etapă pre-psihică de reflectare
şi organizare a activităţii (b); unul care-şi păstrează întreaga actualitate
pentru înţelegerea ulterioară a dezvoltării vieţii psihice, aşa cum aceasta
se manifestă astăzi la animalele superioare şi om. Sunt “începuturi” pe
care cercetătorii n-au ezitat să le repereze într-un trecut natural istoric
îndepărtat de evoluţie al vieţii, de unde viaţa animală se desprinde de
cea a plantelor (p. ); sunt “începuturi” care au ca suport etape primare
de dezvoltare filogenetică a sistemului nervos, care s-au manifestat şi se
manifestă anterior intervenţiei operante a aici numiţilor demoni, cei care
asigură deja o primă sinteză dintre experienţa comportamentală
filogenetică şi cea ontogenetică (p. ). A fost nevoie de detaşarea unor
asemenea repere pentru a arăta de când, într-adevăr, reflectarea psihică
îşi declară suportul în structurile comportamentelor instinctive şi a celor
inteligente; de când viaţa psihică ajunge să se distingă ca un nivel
superior de integrare adaptativă; cum aceasta rămâne totuşi legată de
cea organică de “început”; în ce fel viaţa psihică ajunge să influenţeze şi
chiar să direcţioneze viaţa organică. Tot acest context a fost un bun
pretext pentru invocarea existenţei unei proprietăţi a plasticităţii sau
flexibilităţii comportamentale, una care se înserează perfect în
completarea celor două proprietăţi fundamentale a sistemului viu - la
supravieţuire şi reproducere, cu care se păstrează o legătură
permanentă, ca una dintre viaţa psihică şi cea organică de origine (p. ).
De asemenea, am acordat importanţă acestor “începuturi” pentru a
putea surprinde principalii paşi sau etape parcurse în evoluţia
comportamentului, de la apariţia sistemului nervos şi pe urmă
concomitent cu fiecare etapă ulterioară de dezvoltare filogenetică a
acestuia. Pe fiecare treaptă evolutivă de dezvoltare a comportamentului
şi a sistemului nervos raportul dintre viaţa psihică şi ce organică se
reaşează, se reorganizează, complementaritatea funcţională dintre ele
devine mai complexă şi mai perfecţionată. Aceasta a însemnat de
fiecare dată refacerea şi reaşezarea unităţii funcţionale a organismului şi
a vieţii psihice, a aceluiaşi “tot” organic de acţiune cognitiv conativă a
diverselor segmente sau părţi din corp, a capacităţii de exercitare a unui
control tot mai crescut asupra acţiunilor şi mişcărilor efectuate, de
încărcare subiectivă şi informaţională a acestora. A fost un efort necesar
pentru a surprinde începând de când acţiunile psihice ajung a se
susţinute în propriile “forme” sau structuri cu un suport neuronal tot mai
specializat, unele capabile de a se sensibiliza în raport cu condiţiile de
însemnătate tot mai crescută şi în final semantică ale mediului, de a-şi
mări astfel încărcătura lor substanţială subiectivă. Un nivel de reflectare
care, fireşte, şi-a avut propriile “începuturile”, unele aflate într-un stadiu
de dezvoltare pre-psihic, ale cărei rădăcini nu încetează totuşi să
pulseze şi în cele de procesare corticală superioară a informaţiilor.
Elementul definitoriu şi diferenţial pentru acest nivel de debut pre-psihic
constă în faptul că, deşi structurile sau “formele” de comportare dispun
de o arhitectură cu o geometrie perfecţionată de netăgăduit,
însemnătatea lor cognitivă, afectivă şi conativă rămâne încă minimă; nu
mai puţin conduitele inteligente ale acestor animale (albine, păianjeni,
muşte etc), sunt destinate să asculte şi să se confunde doar cu “logica”
instinctului.
 2) Viaţa şi reflectarea psihică sunt strâns dependente de cele două
funcţii principale ale celulei nervoase, de generare şi de conducere a
impulsului, cu toate fenomenele metabolice legate de aceasta (Cap. III).
De aceea am considerat necesară o imersie în adâncurile acestui
metabolism, unde, prin analogie, am propus operarea unei distincţii ca
dintre ceea ce în aceste profunzimi deosebeşte fenomenale fizice ale
acţiunii asupra arcuşurilor unei scribte - care dă substanţă subiectivă
“melodiilor” proprii vieţii psihice şi cele prin care constructorul dă naştere
unui instrument muzical de acest fel; s-a distins pe de o parte între
mecanismul de încordare, de traducere în cifrurile funcţionale de
generare şi transmitere a impulsului nervos în celulele şi reţelele de
celule neuronale a semnalelor şi semnificaţiei acţiunii agenţilor
stimulatori iar pe de altă între “aparat neuronal” care face posibil
unduirea “melodiilor vieţii”. Ambele sunt la fel de importante pentru
cunoaşterea “alchimiei” care stă la baza vieţii psihice, care înseamnă în
mod egal activitate neuronală; dar mai înseamnă un proces complex de
sinteze enzimatice şi de proteine, de neurotransmiţători necesari
generării şi transmiterii impulsurilor nervoase, care se face în şi dintre
celulele nervoase, între reţelele de celule nervoase şi care fac posibilă
activitatea de reflectare. În acest spirit s-a descris succint morfologia
celulei nervoase (p. ), cum aici se naşte şi se propagă impulsul şi
semnalul neuronal (p. ), sub influenţa căror principali neurotransmiţători
se produce propagarea (p. ), ca şi sub influenţa căror substanţe
(numite droguri) şi în ce fel este posibilă de-formarea (adesea dramatică)
a “melodiilor” metabolice ale întregii vieţi psihice (p. ). Sunt adâncuri
biochimice neuronale cu substanţialitate subiectivă profundă şi
complexă, cu influenţă decisivă şi asupra activităţii instinctive şi
inteligente, unde se află înfipte rădăcinile natural istorice de manifestare
a vieţii psihice, de exercitare a plasticităţii comportamentale ca
proprietate fundamentală a întregii materii vii, de integrare adaptativă la
mediu.
3) De o propriu-zisă reflectare psihică se poate vorbi doar
începând de la nivelul medular de organizare filogenetică a sistemului
nervos (Cap. V). Aici în cordonul spinal sunt adăpostiţi centrii nervoşi şi
conexiunile acestora, distribuite spre toate segmentele de corp. Paralele
şi în interacţiune segmentară cu cordonul spinal, printr-un astfel de
cordon neuronal ganglionar - denumit simpatic şi parasimpatic - se
exercită comanda şi controlul în adâncimea viscerală a corpului.
Rezultatul va fi unul foarte simplu şi totodată decisiv pentru dezvoltarea
ulterioare a mecanismelor de reflectare: ca aceeaşi reflexivitate
identificată deja pe treptele inferioare ale evoluţiei filogenetice a
sistemului nervos să reunească aici într-un tot unitar diversele secvenţe
sau segmente de corp, unde fiecare să-şi poată păstra totodată propria
sa autonomie funcţională. Este vorba de posibilitatea de coordonare
unitară a acţiunilor senzoriale, motoare sau viscerale, un mecanism
înainte neîntâlnit pe treptele inferioare ale evoluţiei filogenetice. Ceea ce
conţine schiţat în sine germenii viitoarei deschideri spre receptarea
agenţilor stimulatori, spre viitoarea posibilitate de integrare cognitivă şi
conativă a activităţii.
Pentru studiul acestui ansamblu neuronal medular s-au imaginat
diverse preparate neurofiziologice, iniţial separate una de cealaltă,
corespunzător segmentelor de cop implicate şi particularităţilor lor
funcţionale distincte. La baza lor se afla acelaşi arc reflex, cu un parcurs
intermediar analog, cu un sediu de comandă centrală localizat nervos
spinal şi finalizat printr-un traseu de conducere eferentă până la efector
muscular, la o glandă cu secreţie etc. Respectivele preparate au pus în
evidenţă nu numai cum se închid medular arcuri reflexe deservind părţi
de corp bine delimitate, dar şi acţiunea lor integratoare unitară
cauzatoare mereu de aceleaşi “forme” sau structuri de mişcare sau de
secreţie. Este argumentul de bază pentru ca doar de aici să se poată
vorbi de de o propriu-zisă viaţă psihică.
4). Acelaşi principiu funcţional unitar reflex de bază se
completează la un nivel anatomic superior de organizare al trunchiului
cerebral (Cap. V). Aici “spiritul” medular integrator se reface, dar pe un
plan de organizare superior. Asfel, funcţii vegetative reglate înainte doar
prin centrii nervoşi din nucleii sistemului nervos simpatric şi
parasimpatric, de astă dată beneficiază de “experienţa filogenetică”
integratoare localizată la nivelul centrilor din bulb, din punte sau
mezencefal. Rezultatul este remarcabil şi se manifestă prin creşterea
autonomiei lor funcţionale, a celor senzoriale, motoare sau vegetative.
Ceea ce înseamnă că aceleaşi nevoi vitale primare circulatorii, digestive,
respiratorii înainte reglate doar prin comandă ganglionară - a unui
ganglion abdominal la nevertebrate sau a celor aparţinând ganglionilor
simpaticului şi parasimpaticului, de astă dată beneficiază de o “gestiune”
superioară, a comenzilor ce-şi au punctul de plecare în centrii bine
localizaţi în bulb, punte sau mezencefal. Comenzile cu punt de plecare
din bulb, de exemplu, acţionează asupra funcţionării marilor viscere, de
satisfacere a nevoilor primare circulatorii, respiratorii sau digestive. Ele
deci funcţionează în acord cu comanda care vine de la centrul nervos,
care nu vine oricum, ci reprezentând un principiu demonic al maximei
economii energetice. Comanda este neuronală, efectele privesc direct
organizarea şi structurarea comportamentului, care ascultă de o
periodicitate proprie “formelor” sau structurilor de bază ritmice ale
conduite (a), dar nu independent de imprevizibilitatea influenţelor
periferice, de însemnătatea lor semnalizatoare, ca în momentul următor,
în aceeaşi acte să se investească un activism de maximă valorificare a
disponibilităţilor reactive de acel fel (b). Ceea ce este consecinţa
intervenţiei aceluiaşi “spirit” demonic, inexistent la nivelele inferioare de
organizare şi dezvoltare ale sistemului nervoasa central. Rezultat al
intervenţiei acestuia sunt bătăile ritmice cu o periodicitate inconfundabilă
ale inimii, mişcările respiratorii, cele stomacale... - proprii mamiferelor
superioare şi omului; pe de altă parte disponibilitatea potenţială de a
angaja un activism crescut al efectorilor (motori, viscerali …), care
asigură reuşita acţiunilor adaptative.
În trunchiul cerebral îşi găsesc sediul o serie de alţi centrii cu
însemnătate adaptativă distinctă, responsabili de o reactivitate defensivă
rapidă şi specializată. Din această categorie face parte reacţia de clipire
a ochilor, de protecţie acestora din faţa acţiunii unor agenţi stimulatori
nocivi. Respectivii receptori cu sensibilitate vizuală ridicată sunt conectaţi
la un centru distinct din trunchiul cerebral, de unde se comandă atât
închiderea periodică a pleoapelor, cât şi închiderea lor rapidă la acţiunea
unui agent stimulator nociv; nu mai puţin sensibili sunt receptorii plasaţi
pe traiectul aparatului respirator sensibili la agenţii stimulatori odorifice,
dar şi de o reactivitate defensivă intensă la prezenţa pe acest traiect a
unor corpuri străine, reacţie care se manifestă prin cunoscuta tuse. O
reactivitate cu sediul în trunchiul cerebral care se înscrie în “spiritul” unei
veritabile experienţe filogenetice, care ascultă de o demonică “logică”
anticipativă. Aceasta poate fi pe mai departe regăsită şi depăşită la etajul
superior al trunchiului cerebral, în mezencefal. Aici se află centrii
reflexelor de coordonare primare (oculocefalogir, iridoconstrictor, cele
statice, de postură, labirintice, nistagmice ş.a.), toate reprezentând
componente fixe distincte ale unor conduite specifice instinctive, larg
comparabile la diverse specii de animale, care odată cu dezvoltarea
filogenetică a sistemului nervos vor dovedi o tot mai larg deschidere şi
articulare plastică în raport cu variatele condiţii stimulative.
5) Abia la sfârşitul secolului al XX-lea s-a descoperit însemnătatea
reflexă a unei formaţiuni neuronale, cu întindere de la baza bulbului şi
până în scoarţa cerebrală, denumită substanţă sau formaţiune reticulată.
Descoperirea lui a fost pe măsura a unei mai vechi aşteptate funcţii
orientative, care astfel şi-a găsit localizarea şi integrarea în sistem. Este
vorba de suportul reactiv reflex pentru proprietăţile mereu variabile şi
imprevizibile ale agenţilor stimulatori din mediu. O reactivitate care
debutează cu reacţia de trezire şi evoluează progresiv spre cea de
orientare; o reactivitate cu funcţie tonigenă şi activatorie. Despre această
reactivitate, în strânsă legătură cu cea reflex condiţionată specifică
Pavlov spune că reprezintă rădăcinile naturale ale însăşi creaţiei
ştiinţifice.
6). Treapta următoare de organizare anatomică a sistemului
nervos include formaţiunile paleocefalice ale creierului. Din aceasta fac
parte talamusul, hipotalamusul, amigdala, sistemul limbic ş.a. Interesant
este că ele reproduc şi dezvoltă acelaşi principiul organizatoric de bază
reflex, la care se supraadaugă altele ce privesc intervenţia centrilor şi
reţelelor lor de conexiuni, de comandă şi control asupra nevoilor primare
ale organismului. Substanţa subiectivă a acestora se redimensionează:
pe plan sezorio-motor mişcările dobândesc disponibilitatea de a se
“interioriza”, nevoile primare de reproduce se încarcă cu substanţă
afectivă; animalele sunt încăierate între ele la comanda impulsurilor unor
centrii hipotalamici sau din amigdală; animalul bea apă sau mănâncă nu
pentru că îi este foame sau sete, ci pentru îi sunt stimulaţi unii centrii
hipotalamici … Aceloraşi nevoi primare li se supraadaugă o nouă şi
propriu-zisă dimensiune subiectivă psihică de desfăşurare a activităţii.
Integritatea funcţională a centrilor şi comenzilor de la etajele inferioare
ale nevraxului este fundamentală şi indispensabilă, la ele se
supraadaugă însă altele reglatorii noi, unele decisive unei integrări
adaptative superioare la mediu. Paleocefalul devine totodată un imens
triaj şi totodată un prim centru de “cernere” a semnificaţiei agenţilor
stimulatori din cele mai diferite părţi şi profunzimi ale corpului. Efectele
intervenţiei acestora se desfăşoară sub nota afectivă şi tonigenă a
satisfacţiei plăcerii de a face sau nu un act; prin neplăcerea cu care
poate fi trăită o durere, una care poate coborî în adâncurile tulburărilor
din viscere, după cum se poate ridica şi la înăţimea nobleţei “lacrimilor”;
intensitatea plăcerii de autosusţinerii a descărcărilor unor astfel de centrii
poate să fie atât de mare în cât să-l depăşească pe cel propriu-zis a
nevoii primare de foame, sete etc. Păcatul prin care “Eva” muşcă din măr
de acum dobândeşte substanţă, în care sens se mobilizează energii,
sunt stârnite tipare bătătorite într-un trecut natural-istoric îndepărtat,
circuitul sanguin este inundat de hormoni mobilizatori etc. Ceea ce
corespunde unei reactivităţi instinctive tot mai perfecţionate; corespunde
în mod egal amplificării disponibilităţilor de articulare plastică a activităţii
în raport cu condiţiile stimulative tot mai variate. Chiar dacă se produc pe
un plan de acţiune senzorio-motor sau visceral, acestea din urmă se
desfăşoară într-o notă distinctă proprie conduitelor numite inteligente,
unele care au propria lor autonomia funcţională şi tot mai distinctă
independenţă de acţiunile instinctive, de “logica” acestora. Evocarea
reacţiilor instinctive de la acest nivel rămâne mereu inconfundabil reflex
necondiţionată - ca în cazul oricărei reacţii medulare specifice;
dimpotrivă, conduitele inteligente feresc sau anulează acţiuni care altfel
ar duce la epuizarea sau distrugerea organismului.
7). Cea mai înaltă şi ultima treaptă de organizare anatomică a
sistemului nervos central este reprezentată de cortexul cerebral. Scoarţa
cerebrală reprezintă formaţiunea neuronală cu cele mai multe elemente
celulare, cu cele mai multe şi interesante particularităţi funcţionale (p. ).
Centrii săi de proiecţie senzorială şi motoare au o specializare
caracteristică, care reproduc pe plan superior funcţiile dobândite pe
etajele inferioare. La acestea se adaugă unele caracteristici funcţionale
în plus, de interacţiune între centrii somatosenoriali şi cei din zonele de
proiecţie motoare, de procesare a lor superioară în zonele de proiecţie
asociativă. Pe de o parte, anatomic acestea păstrează principiul evolutiv
filogenetic, de a fi cu atât mai întinse cu cât animalul se află pe o treaptă
evolutivă mai înaltă a filogenezei; pe de altă parte ceea ce la acest nivel
se procesează ajunge să se supună unor reguli şi ordine proprii,
organizarea lor subordonându-se tot mai mult unei propriu-zise logici,
diferită de cea a organelor sau a instinctului. Ordinea explicativă
anatomică îşi propune ca suportul neuronal a limbajului să respecte
corespunzătoarea devenire antropogenetică a omului, chiar dacă
funcţiile limbajului sunt deja unilateral distribuite în scoarţa cerebrală;
explicaţiile operaţionale invocă însă aici intervenţia unor blocuri sau
module logice egal distribuite în masascoarţei cerebrale, toate dând
valenţele demonice distincte algoritmice şi euristice ale gândirii. În mod
egal cum ambele instrumentează funcţiile cognitv conative ele sunt
reprezentative pentru manifestarea proprietăţii generale care se
numeşte plasticitate sau flexibilitate comportamentală.
8) La oricare din nivele de organizare psihoneurologică menţionate
mai sus, orice structură sau “formă” ar avea la bază procesele psihice
rezultate n-au un scop în sine. Finalitatea lor funcţională este pe de o
parte aceea de a menţine echilibrul homeostatic cât mai stabil, atât în
profunzimile sale viscerale, când viaţa psihică se contopeşte cu cea
organică, cât şi la cel superior al acţiunilor conativ cognitive; pe de altă
parte, în raporturile interindividuale, de a realiza înalte performanţe în
cele mai diverse domenii de activitate.
Sumar

Obiectul de cunoaştere al psihoneurologiei este interdisciplinar, detaşat

ca atare pentru a putea pătrunde la rădăcinile organice neuronale şi de
alt fel ale vieţii psihice. Este un domeniu în care viaţa psihică poate
ajunge “palpabilă” şi cuantificabilă la nivelul reacţiilor reflexe fiziologice,
secretorii, motorii, senzoriale ş.a.
Cuantificarea doar electrofiziologică a activităţi nervoase cerebrale ca
suport natural pentru producerea activităţii psihice poate fi de natură să
creeze confuzii, unul dintre acestea fiind formulat aici în termenii
“paradoxului evoluţiei mentale”. În acord cu acesta pentru producerea
diverselor procese psihice din viaţa zilnică activitatea sistemului nervos
este folosită doar în proporţie de 2-4 %.. O manifestare întru totul
paradoxală dacă activitatea sistemului nervos central este interpretată
asemenea unui computer electronic; cât se poate de normală dacă se ia
în considerare că sistemul nervos central este produs al evoluţiei
filogenetice a întregii materii vii, subordonat principului economiei
energetice.
Dincolo de ceea ce se închide mecanic în circuitul neuronal al oricărui
arc reflex - expresie a raportului organism-mediu, cu această ocazie se
mai angajează şi un schimb informaţional, a ceea ce fiecare astfel de
reflex semnifică. Aceasta a fost premiză pentru deschiderea şi
formularea existenţei şi a unui raport subiect-obiect, a unor schimburi
conativ-cognitive. Acesta poate fi reperat deja la nivelul celui mai banal
reflex spinal şi se extinde până la nivelele superioare de organizare ale
sistemului nervos. Motiv pentru ca pentru adaptarea la mediu să se
postuleze pentru intervenţia unui veritabil organism de cunoaştere. Şi,
contrar numeroaselor obstacole, acest postulat este acceptat şi susţinut
cu diverse argumente în capitolele următoare ale lucrării.
La explicaţii psihoneurologice se ajunge din perspectiva mai multor
viziuni asupra fenomenului: cea mecanicistă este cea mai la îndemână şi
încearcă să se ridice la nivelul fizicii moderne; cea vitalistă susţine cauza
localizării experienţei comportamentale filogenetice la nivelul centrilor
nervoşi; cea cibernetistă reface pe un plan operaţional metodologic
superior principiile de funcţionare de bază ale creierului; şi, în sfârşit, cea
cognitivistă, se distinge prin soluţiile propuse pentru reflectarea
simbolică, pentru intervenţia unor mecanisme computaţionale.
Obiectul de cunoaştere al psihoneurologiei este interdisciplinar şi a fost
formulat în această succesiune din raţiunea recunoaşterii valorii
echivalente a celor doi parteneri de interacţiune: prin psihologie domeniul
vine să reprezinte un nivel superior de integrare adaptativă; prin
neurologie domeniul îşi păstrează apartenenţa la sistemul viu. O anumită
ordine epistemologică face ca faţă de psihologie să continue să existe
obstacole spre a deveni în această interacţiune partener de rang egal
neurologiei
O atenţie aparte a fost acordată diverselor modalităţi de “palpare” a
psihicului din această perspectivă psihoneurologică. A fost evocată
necesitatea dezvoltării unei perspective psihogenetice, ca opusă celei
simplist reflexologice. Este evidenţiat cum aceleaşi realizări obţinute pe
preparate neurochirurgicale de diferite feluri sunt reanalizabile din
perpectivă psihoneuronală.
Abordarea domeniului psihoneurologic poate fi efectuată din mai multe
perspective de gândire şi dezvoltare a domeniului. A fost menţionat
modul de gândire mecanicist, vitalist sau cibernetist. Urmarea unei sau
altei dintre aceste perspective este determinată de o tradiţie conceptuală
sau de condiţiile de investigare particulare.
Domeniului psihoneurologiei este unul fertil revalorificării categoriilor de
instinct şi inteligenţă, a ceea ce reprezintă şi din această perspectivă
experienţă filogenetică şi ontogenetică în adaptarea la mediu

Teme de seminar

1. Obiectul de cunoaştere al neuropsihofiziologiei

2. Reflectarea psihică ca un dat natural
3. De ce şi cum se “palpează” dimensiunea neuropsihofiziologică a
vieţii
4. Paradoxul evoluţiei mentale şi dezvoltarea filogenetică a sistemului
nervos.
5. Obstacolele în calea cunoaşterii neuropsihofiziologice
6. Viziunea mecanicistă în neuropsihofiziologie
7. Viziunea vitalistă în neuropsihofiziologie
8. Viziunea cognitivistă în neuropsihofiziologie
9. Viziunea cibernetistă în neuropsihofiziologie
10. Categoria de organism de cunoaştere în neuropsihofiziologie
11. Disconfortul gândirii neurofiziologice în faţa categoriei
psihologice de nivel superior psihic de integrare adaptativă.
12. Implicarea categoriilor de instinct şi inteligenţă în explicaţia
neuropsihofiziologică
13. Nivelul prepsihic de reflectare - apariţia şi perfecţionarea
sistemului nervos central.
Bibliografie Selectivă

Altman J. – Organic fundation of animal Behavior.- Holt, Reinhart and

Winston inc, 1966.
Arseni C. Golu M. Dănăilă L. – Psihoneurologie.- Ed Academiei
Bucureşti 1983.
Atkinson R.L., Atkinson R.C., Simth E.E, Ben D.J. –Introduction to
Psychology.- Eleven Edition, Harcourt Brace Jovanovich College
Publishers, 1993
Barnett S.A. –“Instinct şi inteligenţă”.- Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Bănărescu P. - Principiile şi metodele zoologiei sistemice.- Ed.
Academiei
Beniuc M. - Psihologie Animală.- Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970
Botnariuc N. – Principii de biologie generală.- Ed. Academiei, Bureşti
1967
Darwin Ch. – Expresia emoţiilor la om şi animale.- Ed. Academiei,
Bucureşti 1967.
Dănăilă L, Golu M. – Tratat de neuropsihologie.- Editura Medicală,
Bucureşti 2000.
Delacour J. – Introducere în neuroştiinţele cognitive - Edit. Polirom
2001
Eibl-Eibefeld I. –Iubire şi ură.- Editura Trei, Bucureşti 1998.
Enăchescu - Neuropsihologie
Gardner H. – Frames of mind.- Basic Book.- 1993.
Golu M. – Natura şi bazele neurofiziologice ale psihicului.- Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Golu M – Principii de psihologie cibernetică.- Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1975.
Grassé E. - Toi, le petit Dieux. Essai su l’istorie naturelle du l’homme.-
Ed. Albin Michel, Paris 1971
Hinde R.A. - Animal Behavior. – McGraw. Hill, 1966
La Mettrie J.O. - L’homme machine.- (textes choisis). Ed. Sociales,
Paris 1954
Mayr E. – Behavior and systematics.- În “Behavior and evolution” de E.
Roe şi G.G. Simpson, Yale Univ. Press, New Haven 1958.
Munn N. – Psychology - The Fundamentals of Human Adjustement.-
Fifth edition, Houghton Mifflin Cmp. 1966.
Pavlov P – Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale.- Ed.
Academiei, Bucueşti 1951
Piaget J. – Biologie şi cunoaştere.- Ed. Dacia, Cluj, 1971
Piaget J - Psihologia Inteligenţei.- Editura Ştiinţiifcă, Bucureşti 1965
Piaget J – Epistemologie genetică.- Dacia, Cluj, 1973
Piéron H - De l’actinie a l’home. – PUF, Paris, 1958
Sdorow L.M. – Psychology.- Brown & Benchmark Pulbl. 1990.
Sperry R.W. – Hemisphere deconection and unity in conscious
awereness .- În “American Psychologist, 1968, 23, 723-733.
Sperry R.W. –Developemental basis of behavior.- In “Behavior and
Evolution” de A. Roe şi G.G. Simpsin (eds), Zale Univ. press, 1958.
Thorpe W.H. – Learning and instinct on animals.- Methuen 1966.
Ucherson H. - Raportul dintre psihic şi fiziologic, ideal şi material.- În
“Rev. Psihol” 2/1978.
Winner N.- Cibernetica.- Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Zlate M. – Psihologia mecanismelor cognitive.- Ed. Polirom, Iaşi,
Bucureşti 1999.

[1] Renumitul neurolog Gr. Marinescu aprecia că psihologul trebuie să fie fericit şi va avea
doar de câştigat că neurologul i-a călcat domeniul; a omis să menţioneze însă situaţia
inversă.

[2] Ce să mai vorbim de dificultăţile pe care psihologii le întâmpină la

psihogalvanometru pentru desprinderea adevărului subiectiv de cel
juridic; ce efort deosebit fac poliţişti fac când lucrează sub acoperire, ca
să pătrundă la dovezile necesare sancţionării faptelor penale etc.