Rolul familiei în dezvoltarea limbajului

Livia Martâniuc, dr., lect. univ., UPS „Ion Creangă”

Abstract
The family’s vocation is to develop the child’s parlance. The quantity, vocabulary precision and
accuracy of a child’s speech depends on the effort made by his parents in this direction. When the
child learns to talk, he learns the requirements of the social structure. The social structure becomes
the substrate experience, essentially through the consequences of the linguistic process.

Key-words: family, language, the child’s parlance.

Formarea unei personalităţi valoroase, în armonie cu lumea în care trăieşte, cu cea pe care o
cunoaşte şi cu sine însăşi este o permanenţă a educaţiei din toate timpurile. Deoarece tot ce există
există exclusiv prin limbă şi nicidecum altfel, una dintre condiţiile dezvoltării unei asemenea

127
personalităţi este dezvoltarea unui limbaj bogat, corect gramatical, elevat stilistic. Deoarece educaţia
începe în familie, învăţarea iniţială a limbajului îşi are originea tot în sânul familiei.
Familia, ca valoare, fenomen antropologic, instituţie socială, evocă ideea unui spaţiu uman
important, în interiorul căruia se învaţă nu doar limbajul, ci se mai produc interacţiuni şi procese
complexe de intercunoaştere, formare şi devenire a personalităţii, se proiectează şi se dezvoltă
individul ca fiinţă socială, se impun norme şi reguli de conduită care sunt transmise prin limbaj, se
naşte sentimentul de apartenenţă la neam şi la comunitatea umană. Familia îşi creează imaginea prin
comunicare, eforturi conştiente de tip moral, spiritual, intelectual, economic şi civic; prin asumarea
aceluiaşi destin, prin personalizarea şi nuanţarea relaţiilor familiale în funcţie de valorile etern-
umane, virtuţile membrilor săi, anturajul şi istoria comună, care se cer a fi cunoscute şi promovate
[2, p. 8].
Aşadar, familia reprezintă mediul educaţional cu influenţă decisivă asupra formării personalităţii
umane. Una dintre cele mai cunoscute definiţii date acestui termen aparţine lui G. Murdock, care
afirmă că „familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună, cooperare economică şi
reproducere” [apud. 1, p. 13].
Analizând grupul familial în raport cu educaţia copiilor, Elisabeta Stănciulescu susține că familia
reprezintă „unitatea socială constituită din adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie naturală
(de sânge) sau socială” [5, p. 26].
Potenţialul educogen al familiei este condiţionat de structura acesteia, de stilul de viaţă al
membrilor, de climatul socioafectiv existent, precum şi de statutul socioeconomic al adulţilor.
Dincolo de diversităţile interfamiliale, studiile de psihosociologia familiei au pus în evidenţă
existenţa unor caracteristici comune ale climatului familial [ 2, pp. 149-150]:
 prin intermediul instituţiei familiale are loc conservarea şi transmiterea de la ascendenţi la
descendenţi a limbajului, obiceiurilor, tradiţiilor şi mentalităţilor caracteristice societăţii;
 asimilarea de către copil a cutumelor familiale se produce în mod spontan, în virtutea situaţiei
de coabitare, uneori chiar fără a fi comunicate verbal;
 componenta atitudinală a părinţilor, exprimată prin stilul de viaţă al acestora, exercită cea mai
puternică influenţă asupra conduitei morale a copilului şi asupra formării concepţiei lui despre
lume şi viaţă;
 fiecare familie are un cod valoric pe care îl respectă şi la care se raportează atât adulţii, cât şi
copiii în majoritatea situaţiilor de viaţă;

128
  circulaţia informaţiei în cadrul grupului familial se produce rapid, pe toate canalele, atât în
plan vertical, cât şi orizontal; astfel, relaţiile dintre părinţi sau dintre părinţi şi copii se
repercutează asupra întregului climat socioafectiv din familie.
Privită din perspectiva raporturilor sale cu societatea, familia îndeplineşte câteva funcţii de bază:
economică, de socializare, educativă şi de reproducere.
Prin funcţia educativă, care ne interesează cel mai mult, familia contribuie decisiv la formarea şi
dezvoltarea personalităţii copilului, întreaga evoluţie ulterioară a acestuia fiind marcată de
influenţele şi climatul mediului familial. Așa se explică atenţia tot mai mare acordată calităţii
educaţiei familiale, cercetările în acest domeniu cunoscând o dezvoltare deosebită în ultimele
decenii. Studiile de specialitate au permis formularea unor obiective educaţionale realizabile [2, p.
157]: asigurarea dezvoltării fizice şi psihice normale, prin măsuri preventive de ocrotire a sănătăţii
copilului; stimularea sistematică a potenţialului biopsihic; stimularea capacităţii de comunicare, de
adaptare la condiţiile de mediu; cultivarea interesului pentru şcoală; asumarea de către părinţi a
rolului de colaborator activ al mediilor de educaţie formală; crearea condiţiilor necesare extinderii
capacităţii de cunoaştere; formarea şi consolidarea deprinderilor moral-civice; identificarea şi
cultivarea aptitudinilor individuale.
Aşadar, mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative. Cronologic, el este
primul mediu educaţional pentru fiinţa umană, extinzându-se pe tot traseul vieţii, deci funcţionând
simultan sau succesiv cu alte medii educaţionale. El reprezintă unul din mediile de socializare şi
educare dintre cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai
variate situaţii şi de a acţiona asupra lui cu cele mai complexe şi fireşti mijloace. Generalizând,
putem menţiona că:
 familia este primul mediu în care copilul îşi petrece primii ani de viaţă;
 familia îi mijloceşte primele experienţe sociale, iar aceşti primi ani de viață se caracterizează
printr-o mare receptivitate, plasticitate, cu mari posibilităţi de formare a numeroase trăsături de
personalitate;
 familia prezintă un climat afectiv cu diferite valenţe: dragoste, grijă, căldură, respect;
 familia este cel mai adecvat mediu psihopedagogic şi moral, afectiv si protector pentru formarea
personalităţii umane;
 familia poate şi este interesată de viitorul copilului şi deci de calitatea educaţiei.
Dacă, teoretic, astfel ar trebui să stea lucrurile, practic nu se întâmplă aşa întotdeauna. Avem aici
în vedere faptul că uneori părinţii sunt interesaţi mai mult de problemele lor personale decât de cele

129
ale familiei şi ale copiilor, există familii care nu pot asigura un climat de securitate afectivă şi un
mediu educaţional pozitiv, există chiar familii care nu pot asigura o alimentaţie normală pentru
copii. Toate acestea ar trebui considerate ca semnale de alarmă, având în vedere consecinţele lor
asupra copiilor. Conştientizând toate acestea, este necesar să se asigure condiţii familiale optime
pentru dezvoltarea normală a copiilor în general şi pentru dezvoltarea limbajului lor în particular.
În literatura de specialitate exista puţine lucrări care pun în evidenţă rolul familiei în procesul
dezvoltării limbajul şi consecinţele acestui proces asupra evoluţiei intelectuale a copilului, asupra
capacităţii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine etc., pe scurt asupra dezvoltării
sale psihice şi sociale. Studiile lingvistice arată că mediul social şi familial influenţează anumite
aspecte ale vocabularului şi structurii limbajului. Este tot mai evident că reuşita şcolară (puternic
dependentă de performanţa lingvistică) nu poate fi pusă doar pe seama coeficientului de inteligenţă
şi că trebuie corelată cu particularităţile mediului în care a fost învăţat limbajul. În acest context,
menționăm că numeroşi cercetători se interesează de procesele de socializare familială realizate prin
limbaj, considerându-l pe acesta nu numai un „vehicul” al informaţiei care circulă între părinţi şi
copii, ci şi un purtător al valorilor şi atitudinilor, un instrument de constituire a structurilor de
profunzime ale personalităţii, a habitusurilor care determină raportul general al individului cu lumea
[4, p. 75].
Aşadar, rolul familiei este de a dezvolta limbajul copilului. Volumul, precizia vocabularului şi
corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în aceasta direcţie. Când
copilul învaţă să vorbească, el învaţă cerinţele structurii sociale. Structura socială devine substratul
experienţei sale, în mod esenţial prin consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere,
de câte ori copilul vorbeşte sau ascultă, structura socială din care el face parte este întărită, iar
identitatea lui socială este modelată. Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire (respectiv
care învaţă roluri diferite ca urmare a poziţiei de status pe care o ocupă într-o structură socială dată)
pot adopta diferite conduite sociale şi intelectuale, în ciuda potenţialului comun. Ca prim factor de
educaţie, familia îi oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (de exemplu, despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Pe lângă misiunea de a dezvolta
exprimarea orală şi scrisă a copilului, familia se preocupa şi de dezvoltarea proceselor intelectuale
ale acestuia. Ea le dezvoltă copiilor spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să
le explice copiilor prin intermediul limbajului sensul unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea
înţelege. Copiii pun cele mai multe întrebări, utilizând vorbirea, la vârsta de 3-6 ani, iar părinţii îi
ajuta sa-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact [6].

130
 Când copiii sunt în şcoala primară, familia vine în sprijinul ei, susținând „gustul de citit” al
elevilor. Este foarte importantă stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărţi
care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadolescenţă este posibilă o deviere de la subiectele
strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede; astfel, misiunea părinţilor este de a îndruma
copilul sa citească ceea ce corespunde vârstei sale. Interesul pentru lectură poate deveni excesiv,
copilul sacrificând pentru aceasta orele de somn. Rezultatele obţinute la şcoală de către copil sunt în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure
copilului atât cele necesare pentru studiu: rechizite școlare, cărţi de lectură, manuale școlare etc., cât
şi condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi, nu în ultimul rând, linişte, pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătura; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau
sprijin; nu trebuie, în niciun caz, să facă părinții temele în locul copiilor. Cu timpul, părinţii se vor
limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note.
În familie se cultivă cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un
exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportament. Aceste noţiuni îl ajută pe copil sa se orienteze în evaluarea
comportamentului său şi a celor din jur. Tot în acest sens, familia îl îndrumă să fie sociabil, sa fie un
bun coleg şi prieten. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţea naturii
(culorile și mirosul florilor, cântecul pasărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii,
obiceiuri străvechi etc.).
Mass-media, în mod special televiziunea, exercită o influenţa puternică asupra educaţiei
limbajului, dar nu putem vorbi, în acest context, despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă.
Or, sunt numeroase emisiuni culturale, științifice etc., de îmbogățire a cunoștințelor, dar, totodată,
sunt difuzate prin intermediul mass-media și numeroase programe care pot deforma imaginaţia
inocentă a copiilor.
Părinții trebuie să supravegheze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului, cât şi
emisiunile pe care acesta le urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a
copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi
nici plăcere pentru unele arte (balet, muzica, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opţiunea
acestuia și să-i ofere posibilitate să-și aleagă singur activitatea ce-l atrage mai mult.

131
 În încheiere, ţin să menţionez că armonia, înţelegerea şi comunicarea în familie amplifică nivelul
de dezvoltare a limbajului şi a potenţialului creativ al copilului. Astfel, abilitatea de a gândi
nestandard, original, depăşind stereotipurile datorită creativităţii, şi exprimarea corectă, coerentă,
expresivă a celor trăite le va permite generaţiilor tinere să se realizeze ca personalităţi într-o lume
democratică şi deschisă.
Bibliografie
1. Baran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Bucureşti, Aramis,
2004.
2. Creţu, E., Psihologia şcolară pentru învăţământul primar, Bucureşti, Aramis, 1999.
3. Cuzneţov, L., Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei, Chişinău, UPS „Ion
Creangă”, 2008.
4. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Iaşi, Polirom, 2002.
5. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. II, Iaşi, Polirom, 2002.
6. www.roportal.ro

132