1.

Reflectarea psihică ca un dat natural

Obiectivul oricarui oricărui studiu psihologic este reflecarea, abordată din

punctele de vedere diferite, cum aceasta are loc, în funcţie de structurile pe care se
bazează, de mecanismele angajate etc. Lucrarea de fata şi’a propus dezvoltarea unei
perspective evoluţionite şi comparate asupra fenomenului, până a atins nivelul la care se
produce la mamiferele superioare si om. Oricine fiinţă, animală sau umană, dacă ajunge
în faţa unei suprafeţe fizice reflexive, în ea se va reflecta, atât cât disponibilităţile sale îi
permit. Proprietatea de a se reflecta în această suprafaţă este naturală, cu precizarea că se
realizează cu dispozitive specializate senzoriale şi mentale, cu suport organic neuronal,
genetic, embriologic etc, dobândite filogenetic şi completate, de fiecare dată, cu un cât de
puţin aport intenţional individual, ontogenetic. Ca atare, deşi “oglida” a existat în natură
de când lumea, cine şi cum în ea să se reflecte, asemenea, ca să se recunoască acolo, cu
obiectivitate, este un fenomen cu suport natural, constituit pe loc, pe baza unui imens
efort de creaţie, care a debutat cu multe sute de milioane de ani în urmă, care se continuă
şi în zilele noastre. În acest fel reflectarea devine posibilă, graţie intrării în funcţiune a
unor mecanisme complexe, unele aflate în adâncurile biochimice de producere ale vieţii
însăşi, care implică intervenţia unei activitţi nervoase complexe, completat de un aport
intenţional idividual tot mai laborios, realizat în raport cu însemnătatea semnalizatoarea
agenţilor stimulatori, care la om se completeată cu cea semantică. Sunt elemente care stau
la baza unei activităţi psihice superior organizate, începând de la cea senzorială şi pînă la
actele gândite.

1.1. “Palparea” psihicului - ca a unui organism natural de cunoaştere.

Reflectarea la animale şi om este un dat subiectiv, pe care omul are pretenţia s-o
“palpeze” asemenea oricărui alt obiect material, inclusiv organic. Dacă această
subiectivitate există, înseamnă că are o structură, că are diverse mecanisme prin care se
manifestă; este o realitate fenomenală, una care se produce şi la animale, probează că are
rădăcini natural istorice, că face parte din sistemul viu. Cunoaşterea acesteia a fost şi este
interesantă, care, în funţie de cum se manifestă, implică metode şi tehnici specifice, unele
de complexitate crescută. Ca să afli dacă un obiect este din metal sau lemn, mărimea sau
forma acestuia, integritatea acestuia, acesta trebuie ‘palpat’, cu mâinile sau cu privirea,
pe urmă cu ajutorul unr metode şi tehnici tot mai perfecţionate. De mii de ani medicul
‘palpează’ locul de pe corp unde bolnavul acuză o durere; până mai ieri doar cu
stetoscopul, astazi cu tehnici perfecţionate, cu ultrasunetele, prin rezonanţa magnetică, cu
razele laser ş.a.,, cu care obţine reprezentări actografice şi ecografice ale fenomenului
normal sau maladiv deformat; corespunzătoarele mişcări de expresivitate care se asociază
actului de reflectare.
Subiectivitatea este frecvent suprapusă şi identificată cu reflectarea psihică însăşi,
ca un fenomen care s-a manifestat anterior apariţiei omului pe Pământ. Ea pare a fi în
toate, şi totuşi, parcă-i pe nicăieri, temei ca să se facă din el un obiect de cunoaştere, ca
unii să se declare cunoscători – adică psihologi - în materia acestei probleme şi să-l
descrie. Dar încercări în acest sens s-au făcut de mai demult, anterior apariţiei psihologiei
ca ştiinţă de sine stătătoare; se fac şi astăzi de oameni cu competenţă profesională diferită
de cea a psihologiei, unele dintre ele cu obiectivitate cresctă. Interesant este că rezultatele
celor „palpate” deseori diferă de cei care care au efectuat.o, de metodele şi tehnicile
folosite, de nivelul de perfecţionare a acestora. Mai mult, „palparea” a ceea ce se reflectă
a fost mereu funcţie şi de ceea ce subiectul însuşi se aşteaptă şi în final admite că poate să
reflecte. O marjă de relativitate firească, care este îndepărtată în măsura în care se acordă
însemnătate reflectării ca fenomen natural, pe mecanismele sale organice de mediere, pe
întreaga ierarhie de organizare a sistemului viu, pe rădăcinile sale natural-istorice, pe
psihogeneza sa procesuală. Din această perspectivă „palparea” reflectării corespunde unei
activităţi secvenţiale, în raport cu principalele domenii de cunoaştere şi investigare direct
implicate, dintre care mai importante sunt neurologia, fiziologia şi psihologia.
Dovezile asupra suportului organic şi neuronal al vieţii psihice s-au multiplicat
odată cu apariţia psihologiei ca ştiinţă ca sine stătătoae. Prin psihologie se închegau într-
un tot o seamă de fenomene comportamentale, senzoriale, motoare, mentale; prin
fiziologie accentul s-a putut pune pe meccanismele de bază aflate la baza reflectării, pe
conţinutul lor substanţial, pe existenţa unor legi proprii de funcţionare. Au fost încercări
care susţineau existenţa unei substanţe subiective distincte proprie activităţii de reflectare,
indispensabile dezvoltării diverselor activităţi de mers, de hrănire, de împerechere etc. În
momentul următor s-au creat punţi de legătură dintre domeniile de cunoaştere implicate,
care au fost adunate intr-un de cunoaştere unitar, de sintetizare a celor „palpate” în raport
cu mecanismele implicate. Aşa s+a ajuns la concluzia că reflectarea debutează din
adâncurile metabolismul celulei nervoase, se raportează la sămânţa germinativă a
orgnismului fiecărui individ, pentru ca în instanţa următoare să urce la culmile
structurilor logice de grupare şi organizare a sentimentelor, a actelor gândite. Pe acestă
cale s-a probat substanţa subiectivă a activităţii de reflectare, suportul organic al acesteia,
care să poată fi raportată la funcţionarea unei celule nervoase concomitent cu
funcţionarea de alte miliarde de celule nervoase, ca inseparabile de funcţionarea
viscerelor organismului, în devenirea lor filogenetică şi psihogenetică.
Importantă în “palparea” substanţialităţii vieţii psihice este nu doar activitatea
unui anume viscer, doar funcţionarea sistemului nervos, a celui endocrin ş.a., ci modul
cum fiecare în parte se raportează la activitatea de reflectare. Rezultatul interacţiunii
dintre ele sunt diversele senzaţii trăite, memorarea acestora, unele pentru perioade mai
scurte, altele pentru întreaga viaţă, posibilitate de reprezentare a celor trăite. Sunt legături
care se înalţă până la nivelul abstract al acţiunilor gândite, la conţinutul simbolic al
cuvintelor sau a operaţiilor matematice, elaborate în diverse etape ale evoluţiei
ontogenetice a copilului, a tânărului etc. Din perspectivă neuropsihofiziologiă sunt
legături care probeaza legătura omului cu natura, cu evoluţia lui natural-istorică, cu
originile sale animalice. De exemplu, animalul sau omul ca să supravieţuiască trebuie să
respire, o activitate organică de preluare a oxigenului din mediu (acvatic sau aerian). Dar
dar aceaiaşi respiraţie poate avea deopotrivă şi o încărcătură subiectivă, cu substanţă
diferită, uneori şi conştintizată, în raport cu comportamentul desfăşurat, necesar petru
depăşirea unor obstacole, de înfruntare a diverselor ameninţări, necesare pentru
identificarea pericolului, a unui duşman a mirosului unei flori etc. Respiraţia
intenţionalizată îi permite scafandrului să stea mai mult timp imersat în apă - face
respiraţii forţate în acest scop, să ‘investească’ această disponibilitate în activităţi
subacvatice diferite. Acestei intenţionalizări a respiraţiei în natură i s-a putut conferi în
final o însemnătate vitală deosebită, decisivă în speciaţie, a mamiferelor acatice (Mihai ,
Racoviţă,), de a se adapta filogenetic la modul de viaţă acvatic, altfel vidrele, focile,
delfinii, balenele etc. În aceiaşi ordine, expiraţia aerienă verbalizată a omului i-a permis
acestuia să se adapteze la o lume semnalizatoare semantică deosebită, să dezvolte
activităţi cu substanţă subiectivă diversă, fără egal în lumea animală.
Aceste rânduri susţin faptul că viaţa psihică începe deja cu metabolizarea
oxigenului, a aerului respirat, o activitate care poate avea propria substanţialitate
subiectivă, mediată de diverse părţi ale sistemului nervos. Din aceste profunzimi se poate
vorbi de activitatea de reflectare, de variaţiile subiective ale acesteia. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul hrănirii, când unele mâncăruri pot fi mai agreabile decât altele, mai
sărate, mai amare sau mai dulci etc Fiziologia lui I.P. Pavlov cucerea cu un secol în urmă
gândirea savanţilor vremii, angajată în explicarea conţinutului subiectiv al secreţiilor
gastrice. S-a formulat la acea vreme ipoteza existenţei unor legături condiţionate în creier,
a unor circuite sau acte reflexe distincte, între diferite zone senzoriale de recepţie a nranei
şi cele ale unor agenţi stimulatori care condiţionează apariţia acestora. Reflectarea acestor
legături asociative dintre diversele elemente senzoriale, cu proiectarea lor pe scoarţa
cerebrală, a fost sintetizată ăn termenii categoriei conceptuale de analizator şi aşezată la
baza activităţii de reflectare. A fost calea prin care unor acte psihice de reflectare li se
dădea o explicaţie cauzală, ca realizată pe baza activităţii relexe a creierului.
Viaţa psihică se distinge prin acte de reflectare senzoriale simple, completate de
altele mentale de complexitate crescută, adesea fulgerător de scurte. Ambelor le este
proprie o substanţialitate subiectivă cu conţinut variabil. Explicarea acestora a debutat cu
studierea categoriei de arc reflex, prin cel de analizator. Pentru explicarea formelor
complexe de reflectare, la vremea sa I.P. Pavlov a imaginat ipoteza unor „mozaicuri”
dinamice de funcţionare a scoarţei cerebrale, o ipozeză fără acoperire homomorfică
neuronală şi fiziologică. La baza acestora lor se află, incontestabil, tot o activitate
fiziologică reflexă, dar care, ca să se producă, presupune existenţa unor structuri
neuronale organizate la etajele superioare ale sistemului nervos, structuri dobândite in
cursul evoluţiei filogenetice, antrenate şi completate în ontogeneză, grupări de circuite
neuronale organizate ierarhic etc. Pentru explicarea acestora ulterior s-au propus soluţii
computaţionale, cibernetice, cognitiviste etc. Cu mijloacele lor specifice, respectivele
teorii surprind şi reproduc evoluţia reflexivă a a diverselor structuri neuronale, propuse
pentru susţinerea unor activităţi mentale complexe, desfăşurate în plan operaţional
interiorizat, al minţii. Sunt circuite a căror funţionare se subordonează unor legi formale
de organizare, de „scurt-circuitare” a legăturilor dintre centrii şi legăturile neuronale
situaţional constituite, care astfel permit găsirea de soluţii la situaţiile problematice
create, psihogeneza unor reprezentări şi acte gândite. Este modelul pe care noile teorii le
propun pentru explicarea suportului neuronal al formelor complexe de comportare, pentru
existenţa unor „entităţi spirituale”. Sunt circuite neuronale care antrenează în joc centrii
nervoşi şi zonele superioare de organizare ale sistemului nervos, scoaţa cerebrlă,
împreună cu formaţiunile subcorticale, inclusiv circuitele aparţinâd cordonului spinal.
„Entităţile spirituale” sau mentale rezultate sunt pătrunse de o bogată substanţialitatea
subiectivă, produse ale psihogenzei, ca motivaţii, emoţii sau pasiuni. Rădăcinile acestora
au fost identificate şi la animale, dar care la om ating valenţe semantice diferenţiale.
Explicarea suportului material organic al vieţii psihice presupune luarea în
considerare a o seamă date referinţă, date „palpabile” fiziologic, citologic, embriologic,
morfologic etc. Expresie a produceri aceluiaşi act de reflectare poate fi făcută pe baza a o
serie de evidenţe, răspunsuri cuantificate (sau „palpate”) la nivelul activităţii motoare – a
unui arc reflex medular, al activităţii metabolice şi enzimatice ale celulei nervoase –
descărcarea de adrenalină sau noradrenalină la hiperpolarizarea membranei acesteia;
numărul de neuroni implicaţi la fiinţe animale aflate pe trepte diferite de evoluţie
filogenetică etc. În această ordine pentru a explica simpla reflectare, ce se produce intr-un
proces psihic de învăţare, de memorie ..., se poate ajunge uşor în crearea unor situaţii
puzzle cu imposibilitatea cuprinderii multitudinii de elemente implicate.. Pentru a ieşi din
aceasta înfundătură s-au formulat noile perspective teoretice, cele mecaniciste,
cognitiviste, cibernetiste ş.a (vezi p. ). Dintre aceste soluţia cibertetistă, dezvoltată de M.
Golu ( ), de exemplu, propune cuprinderea marii diversităţi de evidenţe „palpate” prin
raportare la unele principii, cunoscute sub numele de principiu al neuronului, al
centralizării, al corticalizării, al diferenţierii şi specializării, al uerarhizării şi integrării, al
comutăţii, al reflexului, al modelării izomorfice şi homomorfice a modelării
informaţionalw, al conexiunii inverse, al redundanţei, al instruibilităţii. Sunt principii
care-şi rezervă să rămână fidele punctului de vedere reflexologic clasic, al teorriei
pavloviene asupra învăţării, o viziune care slăbeşte când investigaţia pătrunde în
adâncurile metabolice ale celulei, la experienţa conservată la nivelul centrilor nervoşi, la
explicarea evoluţiei tiparelor fixe de acţiune instinctivă ş.a.
O altă perspectivă interesantă şi de actualitate s-a inspirat din domeniul etologiei,
care propune sinteza numeroaselor evidenţe „palpate” în jurul categoriilor de instinct şi
inteligenţă. Majoritatea cercetătorilor admit că deja în funcţionarea instinctelor, întâlnite
şi la animale, există deja prefigurată o “logică” sentimentală de organizare a activităţii,
care cunoaşte o edificare stadială, care debutează în primele momente după naştere şi se
continuă pe tot restul vieţii. Acestea au deopotrivă o însemnătate psihogenetică cognitivă
şi conativă, a căror explicare nu mai este reductibilă simplist la nivelul aparatului
conceptual propriu analizatorilor; nici la principiile cibernetice de funcţionare şi
organizare a vieţii psihice analog celor de funţionare a computerelor. În virtutea acestei
perspective, zestrea instinctivă a animalelor şi a omului conţine prefigurată direcţia
ulterioară de dezvoltare a comportamentului, dezvoltarea unor forme de comportare
complexă, a reprezentărilor. Este dat frecbent exemplul pisicii, care va alege cu precizie
locul din cameră unde se va aşeza, caare se află în apropierea unei găuri în perete,
asemenea celei facute de un şoarece, să aştepte acolo timp îndelungat, fără ca în viaţă ei
să fi văzut vreodată un şoarece. Este o acţiue cărei i se vor subordona şi celelalte acţiuni
ale pisicii, subordonate acestui agent stimulator, acţiuni mereductibile simplist la
funcţionarea unui arc reflext, de funcţionare a unui analizator. In situaţiile de acest fel, J.
Delacour ( ) a propus intervenţia unui propriu-zis organism de cunoaştere, capabil să
explice formele complexe de comportare ale pisicii, dar si ale omului în situaţii similare.
Este un nivel intermediar până la cel al reacţiilor gândite, de exemplu al celor care se află
la baza operaţiei de diferenţiere dintre un cerc, un trapez şi o elipsă sau a operaţiei în
acord cu care invariabil de 3 x 3 = 9. Soluţiile propuse sunt diferite, care ascultă déjà de
reguli de organizare formale şi computaţionale superioare ale activităţii, Este un
instrument conceptual care cuprinde funcţionarea creierului începand de la nivelul
reacţiilor reflexe primare al analizatorilor, al unei meduze sau sepii de mare, pentru ca în
pasul următor să poată realiza analogii şi sinteze dintre origanizarea neuronilor în timpul
operaţiilor mentale ale gândirii, asemenea cipurilor unui computer electronic. Sunt
analogii care pătrund în adâncurile de funcţionare ale metabolism,ului celular, de grupare
a legăturilor dintre diverşi centrii nervoşi. a tuturor celulelor şi reţelelor de celule
nervoase implicate ăn actul de reflectare, a celor de învăţare, de reprezentare etc.
Termenul de organism de cunoaştere este relativ nou în neuropsihofiziologie,
fiind preluat din domeniul neuroştiinţelor cognitive, cu susţinere largă din partea etologiei
comparate. Poziţia sa centrală este dată de faptul că este operant deopotrivă pentru
explicarea reacţiilor cu integrare pe treptele inferioare ale nevraxului, ca şi pentru actele
care se raportează la funcţionarea scoarţei cerebrale. Mai are de partea sa avantajul o
funcţie integratoare pentru centrii corticali şi subcorticali implicaţi în producerea şi
dezvoltarea libajului. Este o categorie conceptuală cu care se poate coborâ fertil la nivelul
de integrare al centrilor nervoşi din cordonul spinal, din trunchiul cerebral sau cerebel
pentru ca în instanţa următoare să se poată analiza cum cum se compun şi se articulează
segmentele de acte subordonate naşterii şi dezvoltării “formelor” sau structurilor de
percepţie şi de gândire. Organismul de cunoaştere este un instrument adecvat analizării
părţilor de acte ce definesc paşii atletului la atingerea de înalte performanţe; paşii
balerinei sau balerinului pe unduielile muzicii lui Ceaikovski, care reproduc mişcările
unei lebede sau a unei libelule ; un instrument sensibil la însemnăttea semantică a
agenţilor stimulatori,, pertinent pentru evaluare acţiunilor unui Homo sapiens, propriu
grupurilor umane, cu fixare genetică supraorganică (cf. Huxley).

1.2. “Palparea” psihicului şi paradoxul evoluţiei mentale

“Palparea” reflectării ar trebui să fie aceiaşi pentru oricine care încearcă şi este
interesat de cunoaşterea substanţialităţii vieţii psihice. Lucrurile stau diferit din cauza
perspectivelor teoretice şi experimentale din care a fost abordată reflectarea însăşi,
suportul ei material şi natural, altfel de psihologia gestaltistă, altfel de cea reflexologică
etc.Deşi fenomenele neuropsihofiziologice au fost abordate din perspective teoretice atât
de diferite (vezi p. ), pe baza a numeroase măsurători electrofiziologice efectuate, cu
tehnici tot mai perfecţionate, toţi cercetătorii au ajuns la o concluzie comună
suprinzătoare: în starea de veghe, pentru rezolvarea problemelor curente ale vieţii de
fiecare zi, din intrega masă de circuite a creierului se utilizează doar cca 2-4 la sută. În
esenţa ei o estimare reală, dar care a avut darul de a-i intriga pe psihologi, cu deosebire pe
cei interesaţi de valorificare a capacităţilor productivităţii mintale. Declararea pur şi
simplu a unei asemenea valori scăzute de solicitare a suportului organic neuronal organic
al comportamentului, pentru aceştia a însemnat o veritabilă ameninţare existenţială a
psiholgiei alături de restul ştiinţelor naturii, o anulare a raţiunilor ei cognitive.
Constatarea unei asemenea subsolicitări a creierului a fost un motiv serios ca
psihologii să se simtă derutaţi şi ofensaţi. Conceptual aceasta însemnă o poartă larg
deschisă dualismului cartizian clasic, de despărţire a sufletului de corp, a vieţii psihice de
cea neuronală - cu un procent de 2 - 4 % psihicul ca şi cum nici n-ar mai exista; în
momentul următor a mai înseamnat o poartă larg deschisă spre căutarea după rădăcinile
extranaturale ale vieţii psihice, spre cele sperate a fi găsite în zodii, în horoscoape sau în
mişcarea stelelor - cu desfăşurare epifenomenală. Ori cu evaluările lor neurofiziologii n-
au greşit cu nimic, decât au evaluat "la rece" măsurătorile lor de specialitate neurologică,
fiziologică etc.
 Pentru psiholog situaţia a fost so este provocatoare : în primă instanţă orice
psiholog are toate motivele ca să se simtă descumpănit. În momentul următor orice
experimentalist, va cere ajutor la domeniile de cunoaştere învecinate. O mână întinsă o va
primi întotdeauna din partea filozofilor, de care domeniu îl leagă un trecut foarte
îndepărtat. Din această perspectivă invocata şi întratât de minima subsolicitarea a
activităţii cerebrale va fi adusă spre confruntae cu minunatele creaţii materiale şi
spirituale ale umanităţii, la care, totuşi, oamenii au ajuns graţie unor importante eforturi şi
solicitări mentale. În faţa unei asemenea confruntări filozofii descoperă nota
caracteristică a fenomenului în cauză, pe care-l vor clasifica sub denumirea de "paradox
al evoluţiei mintale". Lor le stă la îndemâna ca fenomenul să-l treacă prin proba
« tunelului timpului ».
În faţa acestei provocări psihologii se vor dovedi neputincioşi şi stingheri; ei nu
sunt obişnuiţi să facă faţă unor astfel de provocări, ca procesualitatea activităţii de
reflectare să fie pusă alături de fenomenele cosmice, de cele stelare din ceruri, cuatificate
în mii şi milioane de ani de existenţă ; nu agrează prea mult nici criteriile de evaluare ale
sistematicii biologice, care clasifică marea diversitate a vieţuitoarelor din natură.
Compararea structurii somato-morfologice a acestor animale cu cea a vieţii lor psihice
sau ‘sufleteşti’ este în final insă necesară. Cu atât mai mult, cu cât mare parte a
biologilor s-au remarcat prin ostilitatea lor faţă de comportamentul animalelor, ca
‘sufletul’ acestora să fie considerat ca parte a naturii. Pentru aceştia viaţa lor instinctivă
şi inteligentă este de natură epifenomenlă, ca aflată în afara naturii. O parte a lor tot mai
numeroasă însă au început să împărtăşeacă o opinie diferită, în acord cu care fenomenele
comportamentale au suport organic, că ele sunt ependente de funcţionarea sistemului
nervos, a celui endocrin ... Dr aici şi până la recunoaşterea trecutului lor natural istoric nu
mai era decât un pas, din care moment explicarea solicitării creierului în mod curent doar
în proporţie de 2-4 % , devenea tot mai plauzibilă pentru neurologi şi fiziologi.
In sensul de mai sus neurologul şi fiziologul va avea nevoie de puţină imaginaţie,
de a se proiecta într-un megamuzeu de ştiinţe ale naturii, cu multe animale relicve, unde
aceaşi problemă să fie reformulată. Ea va fi făcută în termenii megaencefaliei omului şi a
multor specii de mamifere superioare, a efectelor acesteia asupra organismelor acestora,
în particular asupra omului şi invers, fireşte, în raport cu condiţiile lor de viaţă.. Scopul
invitaţiei este de a vedea dacă ceva asemănător a mai existat şi există în natură şi dacă
efectele fenomenului sunt întradevăr întratât de minime printre diversele specii de
animale pe cât neurofiziologii le-au declarat anterior în cercetările lor. Ori de pe urma
acestei vizite va reieşi nu numai faptul că creierul animalelor s-a dezvoltat odată cu
evoluţia filogenetică a întregului sistem viu animal, dar şi faptul că cele aflate pe trepte
corespunzător mai înalte ale filogenzei fac şi dovada unor forme de comportare mai
perfecţionate, recepţionează mai multe lucruri din mediu şi dispun corespunzător de
moduri mai diverse de comportare. Se comportă întratât de diferit pentru că au un suport
organic neuronal pe baza căruia pot s-o facă, o apreciere de natură să accentueze nota
paradoxală a problemei formulate : daca au un creier atat de dezvoltat de ce fososc din
acest creier o parte tot mai redusă.
Cu accest periplu imaginar în megamuzeul de ştiinţe ale naturii se va putea
constata că viaţă psihică există şi a existat în natură din vremuri istorice îndepărtate, că
aceasta a existat acolo înaintea şi oricum independent de apariţia fiinţei umane. Este
vorba de un psiche, aflat întotdeauna în prelungirea somei sau a corpului, care se
manifestă nu doar ca un simplu decor sau podoabă a creaţiei naturii, dar şi ca un factor
participant activ de influenţă asupra propriei some, al somei celorlalte vieţuitoare cu care
vine în contact şi asupra însăşi condiţiilor stimulative ale mediului. Sunt efecte care
contează pe o intesă activitate cerebrală, dar care se raportează pe o activitate cerebrală
apropiată proporţiei de 2-4 % avansată de neurofiziologi.
Cele formulate mai sus cer şi o exemplificare. Astfel, într-un asemenea
megamuzeu animalele sunt expuse în stare vie, unde sub ochiul specialiştilor (uneori şi a
largului public) un rechin îşi poate pune în aplicaţie (instinctiv) dinţii ascuţiţi cu care
natura i-a hărăzit. Sunt dinţi a căror finalitate de acţiune, de capturare a prăzii; poate fi
neutralizată de inteligenţa unui alt peşte, de o focă etc. Challenge-ul este declarat, unde
agresivitatea rechinului este pusă la încercare de speciile prădate, unde cele prădate – de
exemplu focile – au o putere de reproducere incomparabil ma scăzută (cel mult un pui pe
an) decât a multor specii de peşti, frecvent consumaaţi de rechini. Echilibrul este păstrat
cu mijloace ‘inteligente’, mult mai multe la foci decât la orice altă specie de peşte.
Comportamentul în această accepţiune reprezintă o punte de legătură dintre psiche şi
soma: negată în vechea sistematică biologică. Inteligenţa animalelor superioare vine să
susţină "paradoxului evoluţiei mintale"; admisă de sistematica biologică modernă, care
conferă comportamentului antributul de factor (etologic) distinct şi decisiv în speciaţie.
Fără a nega nici un moment autenticitatea a ceea ce neurofiziologii au "palpat" cu cele 2-
4 % solicitare a creierului, rezultatul pretinde să fie pe mai departe să fie analizat mai în
detali. Astfel, antropogeneza lui Homo sapiens este una a înfruntării cu mintea a
situaţiilor problematice ale vieţii, care se va distinge de fiinţele animale ce aparţin
încrengăturii vertebratelor, de la clasa mamiferelor, de ordinul primatelor, de subordinul
simiidelor ; va vea mult mai multe lucruri comune cu strămoşii săi din tribul
catarinienilor, cu cei din subtribul antropomorfelor, cu ceci din suprafamilia Antropilor,
cu cei din familia Dominidelor, cu cei din subfamiliei hominienilor, până să se identifice
cu genul Homo sapiens, care la rândul său se împarte în două specii: Homo sapien
protosapiens şi Homo sapiens sapien (cf. Beals şi Bojer).
În ceea ce priveşte obârşia temporală a speciei noastre, aceasta a fost fixată în
îndepărtatul eocen, din prima perioadă a erei terţiare (cu 40-60 miloane de ani în urmă).
Evoluţia ramurii hominiene s-a dezvoltat în cursul terţiarului: Propliopitecul cu 35
milioane de ani în urmă, Ramapitecul cu 15 milioane de ani în urmă, a trecut prin forme
succesive paralele dar indepndente de maimuţele antropomorfe. Ramura lor homimiană a
ajuns la începutul pleistocenului, cu trei-patru milioane de ani în urmă, la grupul
australopitecilor de unde este datat începutul preistoriei sociale umane. Pleistocenului
mijlociu îi corespund mai multe forme ancestrale umane cum sunt Homo habilis şi Homo
erectus; de Pitecantrop ne despart cca 700.000 de ani iar de Homo sapiens între 45-70
mii de ani. În acest răstimp cutia craniană a cunoscut o mărire progresivă, la maimuţele
actuale are o capacitate de 450 cm(3) la cimpanzeu, 550-600 la gorilă, 775-1225 cm la
Homo habilis, 1400 cm la Homo neanderthalis şi până la 2000 cm la omul de astăzi.
Din cauza unei perspective antropomorfiste, analiza natural istorică nu este prea
frecventă şi agreată în psihologie, care se cere mereu cimpletată de contribuţiile unor
discipline de investigaţie particulare. Această preconcepţie postulează pentru unicitatea
fiinţei om în natură, al cărui psyche n-are nimic egal în lumea animală, care nu poate avea
altă influenţă asupra naturii decât pe aceea de a hrăni involuntar pământul cu fecalele
sale ; este o perspectivă care neagă rolul creator al factorului etologic în speciaţie, de
alegere a partenerilor de sex opus, a teritoriilor cele mai avantajoase et, - bestia auguntur
non agunt. Se ignoră faptul în care malurile înalte ale apelor deseori sunt transformate de
păsări în veritabile blocuri de locuinţe, cum rândunelele îşi ataşează ingenios cuibul pe
clădirile omului, migala cu care acolo dau naştere progeniturii lor, cum îşi îngrijesc
puii .., cum urşii sau mistreţii din pădure calcă şi uneori devastează culturile oamenilor,
containerele lor de gunoi etc. Sunt activităţi în care animalele investesc multă
intenţionalitate şi subictivitate, greu reductibile doar la mecanica de descărcare a unor
simplii centrii reflecşi din creier.
Dintr-o astfel de perspectivă teoretică, proporţia de doar 2-4 % de solicitare a
creierului în activităţile curente ale zilei va începe să dobândescă un rost iar nota
paradoxală se va anula. Aceasta vine să sugereze că diferenţa de 98-96 % din creier în
acest răstimp nici pe departe să fie în situaţia de "şomaj", ci în cea de disponibilitate
adaptativă potenţială, larg şi selectiv disponibilă în situaţiile problematice create. O
situaţie deja de neimaginat în funţionarea unui computer electronic, care din momentul
pornirii lui este gata să se exercite cu 99 % angajament în oricare din funcţiile sau
serviciile sale. Dimpotrivă, ceea ce în creier a fost declarat a fi expresia unui stand by în
proporţie de 98-96 % - "palpat" electrofiziologic ca inactivitate, de fapt reprezintă
disponibilitatea reactivă potenţială, rezultat al acumulării unei vaste experienţe
filogenetice şi ontogenetice, capabilă să asigure minima solicitare a creierului ; de fapt, o
eficienţă reactivă şi o economie energetică ridicată, nereproductibilă încă în sistemele
mecanice sau electronice.
Creierul este format din unităţi celulare neuronale, unde fiecăreia le sunt date zeci
de mii de disponibilităţi de interconectare. Rezultă că, în creier neuronii sunt acolo
aşezaţi, cum spune foarte plastic dascălul meu M. Golu, nu ca paiele într-o căpiţă de fân,
ci într-un mod organizat, altfel la diferite nivele de organizare ierarhică a sistemului
nervos central. Doar în acest fel condiţiile stimulative ale mediului - în care cele care
acţionau asupra organismului iniţial se confundau cu cele care acţionau asupra
comportamentului - au putut să ajungă a fi, de fel, refectate psihic distinct (a); ca ceea ce
era reflectat pe plan psihic să aibă valori stimulente diferite (b), ca reflectarea unor agenţi
stimulatori din medii să ajungă să-l transpună pe subiect într-o cu totul altă lume
semantică (c).

Neurofiziologii au considerat că creşterea cotei de subiectivitate odată cu evoluţia

filogenetică a sistemului nervos ca nerelevantă pentru activitatea de reflectare. Ulterior ei
au acceptat tot mai mult faptul că în mediu doar unele condiţii stimulative se dovedesc a
fi adecvate evocării şi antrenării instanţlelor neuronale implicate în reflectare, de regulă
cele implicate în morfogeneza superioară a sistemului nervos central. Acesta devine nu
doar o magazie de reflexe şi informaţii mai mare, cu mai multe celule nervoase, ci şi una
care suportă (de centrii şi reţelele nervoae) realizara unei activităţi de reflectare superior
organizate, cu eficienţă ameliorată, începând de la receptori şi până la răspunsurile emise.
O superioritate dată releele selectare şi de clasificare a informaţiilor de reflectat. Aceasta
înseamnă că morfogeneza atrage dupa sine nu doar acumulări cantitative de unităţi
neuronale, ci şi perfecţionarea calitativă a funcţionării acestora, care să dea mărimea
procentului de solicitare a creierului de doar 2-4 %. Un punct de vedere teleologic,
desigur, dar indispensabil pentru explicarea rolului pe care comportamentul şi reflectarea
psihică subumană în sine a putut-o avea asupra organismelor, asupra rolului reflectării în
speciaţie.
Noile instanţe neuronale se raportează la condiţii tot mai stimulative ale mediului,
unele care vor evoca reflexe caracteristice unor stări de tonus funcţional diferit, eventual
cu încărcătură afectivă, de angajare a unor set-uri sau strategii reactive. Evocarea lor se
înscrie pe aceaşi ordine de prioritate cu a oricărui reflex rotulian sau palpebral, cu
deosebirea doar că se închid la nivele superioare de organizare ale nevraxului, prin
raportare la întregul său trecut natural istoric, al morfogenezei structurilor neuronale
implicate. Astfel, proiectarea în aria corticală somestezică a diverselor părţi ale corpului
se face prin respectarea principiului reflex de bază, cu reprezentarea unei imagini cu alte
coordonate de mărime decât cea reală (Lashley), unde degetul arătător va ocupa un spaţiu
cât întregul braţ, buzele şi limba vor fi supradimensionate etc (vezi fig. )- Sunt zone de
proiecţie care îşi ating sensibilitatea doar într-o etapă ulterioară a evoluţiei ontogenetice,
doar pentru contururi de un anumit fel, de o anumită formă, mărime etc. Ele sunt
reprezentative pentru ceea ce înseamnă o zestre sau experienţă reactivă filogenetică
(instinctivă şi inteligentă) în realizarea reflectării senzoriale, celei perceptive …, fără de
care reflectarea psihcă s-ar păstra la nivelul proprietăţilor întâlnite doar la vertebratele
primare. Produs al corticalizării neuronale, la animalele superioare şi la om există
incontestabil o incomparabil mai mare disponibilitate reactivă de răspuns la condiţiile
stimulative ale mediului.
Morfogeneza neuronală este atât de răspândită în natură şi se raportează cu
prioritate la anumite condiţii stimulative, la cele care în decursul istoriei naturii au fost
apropiate om, apropiate de animalul respectiv ca specie, de reactivitatea lor instinctivă şi
inteligentă. Doar într-un plan al doilea această morfogeneză se raportează la
incomensurabilitatea operaţiilor mintale pe care ulterior le face posibile, faţă de nivelul
de non plus ultra atins de perfecţionare a scoarţei sale cerebrale. O precauţiune necesară,
pentru că producerea unor forme instinctive complexe de comportare este posibilă şi la
animale cu un cortex cerebral abia constituit (a), după cum posibilă este şi realizarea de
reglări proprii conduitelor inteligente la un nivel doar senzorio-motor de organizare a
activităţii (b).
Întotdeauna raportarea reflectării psihice la trecutul natural istoric de dezvoltare a
sistemului nervos a fost dificilă. Ea este însă necesară pentru explicarea atât de minimei
solicitări a creierului în timpul activităţii curente de reflectare, pentru a înţelege natura
autonomiei funcţiomale a diverselor segmente de organizare ierarhică a sistemului
nervos, de necuprins din perspectiva disponibilităţilor operaţionale ale creierului
achiziţionate în ontogeneză. Interesant este însă că centrarea pe această a doua direcţie a
investigaţiilor, deşi este lipsită de perspectivă şi se înfundă în agnosticism, prin efectele
"paradoxale” pe care le generează are darul să le facă atractive. Chiar dacă rezultate
obţinute sunt false şi concluziile la care seajunge sunt pripite, aceasta nu reprezintă o
piedică să nu fie găsite larg răspândite în manualele şcolare şi cele universitare.

1.3. Activitatea nervoasă ca o problemă cognitivă

Ceea ce neurofiziologii au abandonat când au declarat limita de doar de 2-4 %

solicitare a activităţii cerebrale în rezolvarea problemelor curente ale vieţii psihice, poate
deveni abia punctul de plecare pentru analiza psihoneurologică, pentru cea proprie
ştiinţelor neurocognitive. Adică orice poticnire este de natură să trezească paradoxul
evoluţiei mentale, un bun pretext pentru evocarea intervenţiei organismului de
cunoaştere, a existenţei unui aşa-zis „duh” microneuronal, suprapus celui care scapă
analizei molare, celui care reduce suportul organic al vieţii psihice doar la
macrostructurile sistemului nervos centrale, la simplele procese fiziologice care se produc
la acest nivel.
Angajarea neurofiziologului în explicarea unui raport de natură cognitivă este
neobişnuită. Păstrânu-ne doar la nivelul molar de analiză, acesta doar cu mare dificultate
va întrevede, de exemplu, dincolo de reflexul rotulian, ca mecanism neuronal pentru
deuvoltarea mişcărilor de mers şi o secvenţă de bază în edificarea ierarhică a
comportamentului; cu greu va vedea dincolo de mecanismul de coordonare mezencefalic
cu comandă antagonistă a muşchilor gâtului, un simplu reflex cunoscut sub numele de
“rolului conducător” al capului în raport cu corpul (vezi p. ), unul de control
îndemânatic şi reflexiv al conduitei etc. Dincolo de aceste mecanisme neuronale de
funcţionare pe principiul reflexului mai intervine un altul supraodonat, de antrenare a
acestora în schimburi funcţionale cu substanţă subiectivă, de procesare a informaţiilor
proprii funcţionării unui organism de cunoaştere. Adică cel ce antrenează respectivul
reflex rotulian este nu numai o persoană care merge, ci şi una care aleargă, a cărei
alergare trebuie să atingă cote de performanţă atletice, altele la sprintul de 100 şi altele la
cursa de 5000 m sau la saltul la înălţime; nu mai puţin, în ceea ce priveşte reflexul
mezencefalic al „rolului conducător” al capului, în jocul de hambal devine parte a unui
sistem reflexiv mai vast, la nevoie antagonist, de simulare doar a unui sens de descărcare
succesivă a respectivelor grupe musculare şi care se produce ascultând de comanda unui
cu totul al „cap”. Este posibil aşa ceva graţie disponibilităţii de completare a respectivelor
mecanisme reflexe cu alte pârghii, cele de care răspunde intervenţia organismului de
cunoaştere, indispensabil practicării unor sporturi cum este atletismul, handbalul ş.a;
indispensabil pentru practicare numeroaselor discipline artistice, în meserii etc. Un
obiectiv cu finalitate deja cognitivă şi metacognitivă, unul a cărei însemnătate a fost deja
deja semnalată în lucrările undor autori deja clasici (Piaget, Delacour ş.a.), ale căror
aplicaţii s-au anunţat a fi de mare perspectivă.
Admiterea intervenţiei unui organism de cunoaştere în completarea mecanismelor
integratoare neuronale este una plină de dificultăţi. Chiar dacă devenirea lui Pavlov ca
psihofiziolog este de acum istorie, atitudinea sa rezervată faţă de psihologie, faţă de
dimensiunea subiectivă a reflexului condiţionat este şi acum simtomatică. Salivarea
evocată de agentul stimulator al sunetului metronomului sau a beculuii este ceea ce
numeşte el în ghilimele o „secreţie psihică”, iar ghilimelele au fost foartegreu scoase. Cu
toate că prin ce această secreţie se produce este ceva care se produce „în plus” decât un
propriu-zis proces fiziologic, este un dat cognitiv. Animalul „ştie” că acţiunea sunetului
sau aprinderea becului înseamnă o bucată de hrană de consumat. Aşa va admite şi Pavlov,
că prin formarea reflexului condiţionat animalul a învăţat, a dobândit ceva în plus decât
cu ceea ce era dotat filogenetic de la natură, doar cu reacţia salivară.
Ca să explice formarea reflexului condiţionat Pavlov a invocat intervenţia celor
două procese fiziologice de bază, excitaţia şi ihibiţia, care prin el au dobândit şi conotaţii
psihologice. Din zona de proiecţie corticală a agentului stimulator necondiţionat excitaţia
iradiază în direcţia zonei de proiecţie a agentului stimulator neutru al becului sau a
sunetului.Pentru că cele două se produc în raporturi spaţio-temporale apropiate, între ele
se elaborează o conexiune temporară. În funcţie de modul de interacţiune a celor doi
excitanţi reflexul condiţionat poate fi de acum de mai multe feluri, toate însă reproducând
aceiaşi schemă de suport fiziologică.
Pe această bază fiziologică a excitaţiei şi inhibiţiei Pavlov a elaborat prima teorie
neurocognitivă molară de formare a reflexelor condiţionate. Ea a fost cunoscută sub
denumirea de teoria „activităţii nervoase superioare”, de care puţin fiziologi îşi mai aduc
aminte. Această teorie a admis că, pe lângă cele două procese fiziologice de bază ale
excitaţiei şi a inhibiţiei mai intervin altele două, cel al generalizării şi discriminării.
Ficare modalitate senzprială era un analizator cu o autonomie funcţională, extinderea
funcţionării acestora se realiza prin generalizare şi discriminare. Diferenţa faţă de primele
două a constat în faptul că pentru ele nu s-a mai putut invoca producerea unor procese
fiziologice homomorfe similare. Generalizarea şi discriminarea ca procese fiziologice era
recunoscută doar ca o extensie a relaţiilor dintre aceleaşi două procese fiziologice de bază
a excitaţiei şi inhibiţiei. Pavlov a exprimat plastic că la producerea lor în scoarţa cerebrală
are loc un veritabil mozaic de procese de excitaţie şi inhibiţie.
Contribuţii la dezvoltarea acestei perspective molare clasice asupra formării
reflexelor condiţionate s-au putut aduce după descrierea de către Magoun şi Moruzzi la
mijlocul secolului trecut a funcţiilor activatorii a formaţiunii reticulate, o formaţiune
nervoasă anatomic prelungită de la cordonulspinal şi până la scoarţa cerebrală. Principala
funcţie a acesteia este cea activatorie şi dezactivatorie, responsabilă de menţinerea atât a
stării deveghe, de vigilenţa maximă, câtşi de instalarea somnului în diversele sale de
profunzime. Cercetările au demonstrat experimental că important în formarea reflexului
condiţionat este nu numai elaborarea legăturii temporale, ci starea funcţională generală a
întregului sistem nervos central, a segmentelor sale diverse implicate în integrarea
agenţilor stimulatori, responsabili de elaborarea unei legături tonigene. Fără această
legătură „nespecifică”, individul stă într-o stare de deconectare continuă; antrenarea lui
stă la baza posibilităţii ca individul să-şi poată discrimina auditiv numele dintr-un noiam
de cuvinte rostite simultan de diferiţi vorbitori (Broadbent). Un suport neuronal molar
distinct pentru o importantă activitate cognitivă, de identificare şi de explorare a mediului
înconjurător, de stimulare a curiozităţii, de antrenare a comportamentului explorator.
În a doua jumătate a secolului trecut s-au putut dezvolta unele cercetări care au
putut cuantifica cu microelectrozi („palpa”) ce se întâmplă în interiorul unor celule
nervoase ale cortexului în timpul învăţării. Unele dintre ele intră în funcţiune când se
declanşează procesarea informaţiei, altele cum îşi încetează activitatea când agentul
stimulator s-a golit de însemnătate, de orice conţinut informaţional. Unii cercetători i-au
denumit celule „de atenţie”,respective celule de „habituare” . Unii agenţi stimulatori cu
proprietăţi „cheie” au proprietatea să antreneze activitatea respectivelor celule neuronale
„de atenţie” chiar şi atunci când animalul doarme. Ele au o însemnătate psihofiziologică
aparte, fac parte din agenţii stimulatorii faţă de care există o sensibilitate transmisă prin
genraţii; alte unităţi neuronaleîşi dobândesc însemnătatea în cursul vieţii ontogenetice
(Jung). Faptulcă la nvelul unei singure unităţi neuronale îşi dau întâlnire impulsuri
nervoase venite de la mai multe modalităţi senzoriale şi semnificaţiile acestora indică
existenţa deja la acest nivel (celular şi deci deja sau molecular) a unor mecanisme
reglatorii, responsabile de procesarea informaţiilor, pentru exercitatarea unor funcţii
cognitive.
 S-a încercat astfel schiţarea unei perspective neurofiziologice molare asupra
proceselor cognitive, a celor aflate la baza producerii reflectării senzoriale, a celor
implicate în producerea învăţării, memorării … În momentul următor cercetătorul îşi mai
poate formula întrebarea până în ce profunzimi al organismului de cunoaştere poate
pătrunde un asemenea demers. În acest sens se consideră că reprezentările sunt o culme a
posibilului demers cognitiv şi metacognitiv, că “creierul nu va dispune niciodată de o
autocunoaştere completă” (Delacour p. 35), şi că în scoarţa cerebrală există mai mulţi
demoni ai gândirii decât structuri şi conexiuni capabile s-o explice. Pentru Delacour
reprezentarea este o veritabilă “entitate spirituală”, una “palpabilă” începând de la nivelul
unităţilor celulare, al reţelelor şi până la cel al “grupărilor” neuronale. Mai mult, aceasta
pătrunde spre “ceea ce numim, emoţii, motivaţii sau pasiuni constituite în ordine
filogenetică şi ontogenetică” (p. 35), inclusiv de reflectare a prezenţei permanente a
agentului stimulator Faptul poaten fi exemplificat prin, “simpla observare a unui carnivor
care aşteaptă timp îndelungat apariţia într-un loc precis a prăzii, care arată că poate atinge
cel puţin stadiul cu nr. 4 al evoluţiei mentale propuse de Piaget” (p. 51). Iar când pisica
sau câinele urmăresc prada în ascunzişurile sale, unde anticipează şi momentul unde
prada va ieşi din ascunzătoare, aceaşi reprezentaqre se află deja în stadiul 6 al clasificării.
În cazul reprezentărilor se vorbeşte chiar de veritabile “gupări” de mari dimensiuni şi de
durată relativ lungă, unele care reunesc în jurul lor neuroni aparţinând unor sisteme pe
planuri diferite de integrare ale nevraxului. De aici caracterul lor integrativ şi relaţional
propriu unui organ distinct de cunoaştere, unul care doar la om poate să se conştientizeze,
să depăşească condiţia reflectării strict instinctive, să implice deopotrivă valenţe conative
şi affective.
Dar însuşirea în sistemul psihofiziologiei a unor asemenea perspective proprii
neuroştiinţelor cognitive cere depăşirea restricţiilor impuse de numeroase categorii
conceptuale clasice, indispensabilă pentru a putea pătrunde la rădăcinile natural istorice
alereflectării senzoriale,acelei proprii reprezentării. Cu atât mai mult, cu cât mumeroase
acţiuni de acest fel îşi trag seva din izvoare mai adânci chiar decât cele ale sistemului
nervos - cum ar fi în secreţiile hormonale, după cum producerea sau nu a altora este
hotărâtă - ci deosebire la om - de intevenţia unui plan metacognitiv de ceeea ce o să se
reflecte. Ori pentru a face faţă unor asemenea cerinţi, pentru o mai bună “palpare” a vieţii
psihice se dovedeşte necesară asimilarea în sistem a categoriilor de instinct şi inteligenţă
(vezi p. 30).

2. Potrivirea cu viziunile clasice

Domeniului neuropsihologiei îi corespunde o largă perspectivă de cuprindere a

fenomelor, una în care procesele psihice se raportează la un suport material organic, una
care funcţionează asemenea unui veritabil organ de cunoaştere şi este implicată în acţiuni
conativ-cognitive. Dar ca să ajungă aici explicaţia psihoneurologică are la îndemână
soluţii diferite, unele impuse de însăşi domeniul de cunoaştere, altele care urmează o
anumită tradiţie şi apartenenţă la şcoali sau curente de gândire tradiţionale sau mai nou
apărute.. În cele de mai jos vor fi reproduse principalele astfel viziuni, care îi încadrează
pe cercetătorii în domeniu.
 2.1. Viziunea mecanicistă

Este punctul de vedere cel mai la îndemână şi cel mai uşor de împărtăşit de
oricine vrea să gândească puţin psihoneurologic. Din această perspectivă psihicul este
conceput asemenea unei maşinării mai complicate, ale cărei constituenţi neuronali
reprezintă elemente neanimate, cu nimic diferite de cele ale motorului unui autoturism, de
computerul personal din ultima generaţie etc. În această viziune sistemul psihoneurologic
funcţionează pe baza legilor mecanicii, la o adică al electronicii, unde hrana este ingerată
din exterior spre a fi folosită ca sursă energetică, una neesară efectuării unui act mental,
care este asemenea unui lucru mecanic, care se traduce prin pornirea şi exploatarea
motorului maşinii pentru a se deplasa, al computerului pentru a memora, pentru a procesa
etc.
Din păcate acestei viziuni de gândire altfel agreabile îi lipsesc o serie de elemente
de bază care să-l facă viabil. Acestea privesc cu deosebire cele care asigură autoreglarea,
autoreproducerea, cele necesare dezvoltării sistemului, cum ar fi cele ale griji acordate
pentru progenitură, în imposibilitate sau greu raportabile mecanic la condiţiile variabile
ale mediului. Ce mai devin într-un asemenea sistem “constituenţii maşinăriei psihice”?
Răspunsul este: doar simple piese ale unei maşinării, a căror punere în mişcare ajunge
dependentă de intervenţia unor forţe supra-naturale. Este motivul principal pentru care
adepţii unei asemenea viziuni psihoneurologice în final acceptă intervenţia unr forţe de
natură teologică. Fără aşa ceva “sufletul” maşinăriei devine inexplicabil. Iar când se
admite, totuşi, prezenţa sa pentru antrenarea maşinăriei care susţine viaţa psihică, în
momentul următor acesta iese din cadrul de cuprindere al ştiinţelor naturii.
Apelul la o asemenea viziune mecanicistă are rădăcinile filozofice adânci şi
îndepărtate în timp. Invocarea acestora este un bun pretext pentru a ne aduce aminte de
Leucip şi Democrit, dar mai curând de Newton. De atunci şi până acum explicaţia
mecanicistă a psihicului se tot bucură de o mare atractivitate; tot de la Newton progresiv
ea şi-a probat şi relativitatea sa explicativă. Adică, în fizică aceiaşi explicaţie mecanicistă
newtoniană s-a continuat pe un drum sinuos spre câmpul electromagnetic a lui Maxwell,
a trecut pe urmă la descoperirea naturii cuantice ambivalente particulare şi energetice a
luminii de către Planck, iar cu contribuţiile lui Einstein a reuşit demonstrarea echivalenţei
dintre materie şi energie - unde lumina poate fi subiect al efectelor gravitaţionale. Pe
urmă explicaţiei lui Einstein i s-a ataşat modelul cvasi-mecanic de explicare a atomilor
de către Rutherford - unde electronii se rotesc în jurul nucleului într-o manieră
asemnătoare în care se rotesc planetele în jurul soarelui, un model care va fi înlocuit de
un altul a lui Bohr, unde rotaţia pe orbită a electronilor se supune unei restricţii cuantice
selective … , care pe mai departe, prin ipoteza lui Broglie, confirmată ulterior
experimental şi matematic de Schrödinger, Born ş.a ajunge a se opună total concepţiei
asupra materiei şi energiei pe care a reprezentat-o la acea vreme Newton - şi unde ideea
de bază se rezuma să confere atomilor un comportament similar cu cel al bilelor de
biliard, celei a existenţei unor proprietăţi ondulatorii ale atomilor (materiei), celei a
existenţei unor elemente de energie condensată, care să tragă semnul de echivalenţă
dintre ele etc. Ori toate aceste explicaţii ce aparţin fizicii mecanice, în vremuri diferite au
reprezentat în mod egal modele şi surse de inspiraţie pentru cei care au încercat să
cuprindă şi să explice psihicul într-un mod dinamic şi funcţional. Multitudinea şi
complementaritatea viziunilor fizice asupra lumii materiale este tocmai ceea care le-a
făcut atât de atractive şi interesante pentru psihologie - atât cât psihicul putea fi
considerat ca obiect al ştiinţelor naturii. Ele au avut un merit incontestabil, de a
reprezenta o schiţă şi un punct de plecare interesant în explicarea suportului material al
psihicului. Cu atât mai mult ele astăzi se cer a se institui ca teorii psihoneurologice de
sine stătătoare, care altfel rămân neputincioase să soluţioneze problemele ce privesc
comportamentul intenţional, cel de direcţionare şi reglare, cel de dezvoltare …,
neajunsuri ale viziunilor mecaniciste, pe care le-a trăit din plin de fiecare dată biologia
înaintea psihologiei.
Este interesant de evocat că cea mai reuşită evocare a limitelor viziunilor
mecaniciste în explicarea vieţii psihice vine din însăşi domeniul biologiei. Desigur, aici
este vorba de un domeniu interdisciplinar, unde punctul de plecare al acestei interacţiuni
se află la nivelul creierului, al sistemului nervos, al neuronului, al viscerului … şi
sfârşeşte la nivelul mecanismelor senzoriale, perceptive, mnezice, reprezentative … de
cunaoştere Tot ceea ce acolo se întâmplă la nivel organic are legătură cu viaţa psihică,
face parte din sistemul viu, neputându-se extrage domeniului de cunoaştere al ştiinţelor
naturii, de a fi obiectul unei discipline distincte, de a aprţine în final unui “organ” … de
cunoaştere. Intervenţiei unui asemenea “organism” a fost deja anticipată deja de Darwin,
dintr-o perioadă când încă psihologia ca ştiinţă de sine stătătoare era doar pe cale de a se
naşte, când a recunoscut existenţa acestui nivel superior de integrare comportamentală. A
făcut-o prin descrierea însemnătăţii a diverse comportamente instinctive bine precizate,
ca proprii doar anumitor specii de animale, care îşi aveau suportul în activitatea
sistemului nervos central. Realitatea faptică descrisă din această perspectivă evoluţionistă
era cea a existenţei nu numai a unei imense diversităţi de forme comportamentale în
natură, dar şi a unor moduri constante inconfundabile de comportare. Descrierile sale au
servit ca bază pentru formularea unor legi generale ale biologiei, al selecţiei naturale, a
luptei pentru existenţă ...
“Mecanica” aflată la baza acestor fenomene naturale descrise este şi ea diferită de
cea a lui Newton, care nu se opreşte la nivelul indivizilor, unde faptele considerate sunt
expresia unui determinism care acţionează statistic la nivelul populaţiilor, materializându-
se în conservarea genetică peste generaţii a caractere comportamentale avantajoase. Aici
relaţia dintre producerea unui eveniment A şi evenimentul B care îl urmează trebuie
acceptată că este mai mult decât una de simplă cauzalitate fizică de succesivitate. Care
eveniment (B), chiar dacă se produce doar cu probabilitate variabilă, faptul că în cele din
urmă totuşi se produce, cu o probabilitate tot mai crescută, acesta va cântări tot mai greu
pentru postularea cauzalităţii de relaţie necesare dintre elemente altfel disparate. Un
principiu care deja depăşeşte cu mult cauzalitatea newtoniană care, dacă este acceptat în
psihoneurologie (ca şi în alte domenii ale ştiinţelor naturii), reprezintă necesarul
fundament pentru a putea fi aliniată alături de alte discipline moderne predictive. În acord
cu noul mod de gândire mecanicist se poate ajunge la stabilirea unor noi raporturi
cauzale, capabile să explice o finalitate direcţionată a comportamentului, susceptibilă la a
se perfecţiona într-un interval de timp natural istoric; să se demonstreze natura mecanică
a comportamentului intenţional, o dezvoltare a sa lineară etc. Este tocmai ceea ce
realizează teoria modernă a instinctului, capabilă să valorifice pe un plan superior
rezultatele obţinute în experienţele de neurofiziologie.
 Bazându-se pe o realitate probabilă explicaţiile astfel ajung să dobândească o
valoare predictivă. Mai mult, ele îşi pot păstra valabilitatea şi în unele domenii de
investigaţie cu totul speciale, cum ar fi cea a paleopsihologiei. Sunt termeni în care
gândirea mecanicistă se poate extinde spre abordarea unor probleme cu totul noi, cum ar
fi cele ce privesc relicvele unor forme vechi de comportare - cum ar fi natura instinctivă
a reacţiei reflexe în cazul “pielii de găină” (vezi p. ); în final, şi cele care evidenţiază
caracterul autoreglator al adaptării, cele care privesc caracterul direcţional şi intenţional
al proceselor reproductive, a celor de dezvoltare. Dintr-o asemenea perspectivă, gândirea
teleologică rămâne să reprezinte doar o simplă iluzie, incapabilă să cuprindă
intenţionalitatea fenomenală a unui organism care se autoîntreţine.

2.2. Viziunea vitalistă

Evocarea unei alternative la concepţiile şi soluţiile mecaniciste propuse pentru

explicarea fenomenelor sufleteşti a avut loc deja tot din perioada antică. Aceasta a fost
imaginată şi realizată de Aristotel, care propune o soluţie diferită. Ea constă în a conferi
fenomenelor materiale şi sufleteşti o forţă de propulsie deosebită, una capabilă să pună în
mişcare ansambluri materiale şi imateriale, să le dea pur şi simplu viaţă. Deşi, în fond, o
asemenea soluţie se dovedeşte dualistă, ea a avut exclusivitate în perioada evului mediu şi
să se bucure de agreere şi în zilele noastre. Ca să explice natura unor asemenea forţe
aparte este invocată intervenţia unui aşa-zis homunculus. Acesta este răspunzător pentru
ceea ce se întâmplă în creier, ceea ce se întâmplă la nivelul viscerelor; aceasta va fi
invocat pentru a explica ce se întâmplă la diverse nivele de organizare a sistemului nervos
central, la nivelul neuronului ca unitate funcţională primară a acestuia. O explicaţie care
în cazul fenomenelor naturale şi a celor sufleteşti, a celor neuronale, viscerale sau
senzoriale, pentru că face apel la un impuls extern, la acel homunculus, ca diferit şi
superior detrminismului natural, s-a apreciat că este vorba de o soluţie explicativă
vitalistă
Evocarea viziunii vitaliste de explicare a fenomenelor sufleteşti cunoaşte un
interes aparte şi este apropiată perspectivei de abordare psihoneuroplogice. Cu precizarea
că, spre deosebirea de soluţia mecanicistă, aici nu doar se postulează pentru o forţă
imanentă de propulsie vitală a fenomenelor sufleteşti, ci le şi determină cauzal, ca
expresie a unui nivel superior de integrare adaptativă la mediu. Primii paşi au fost făcuţi
când ştiinţa propriu-zisă a psihologiei încă nu a avut semnat actul ei de naştere. La acea
vreme despre limbaj erau puţine cunoştinţe când în 1861 şi pe urmă în 1865 Broca - un
neuropatolog, a postulat pentru o posibilă legătură dintre producerea unor tulburări
psihice de vorbire şi de coordonare motoare (afazie motorie) şi existenţa unui asemenea
focar patologic în creier. Ele şi-a baza ipoteza pe analizarea post-mortem a creierelor a
doi foşti pacienţi ai săi cu afecţiuniunile menţionate de vorbire Acest lucru a fost
confirmat de existenţa la aceste persoane a unor leziuni a porţiunii posterioare a
circumvoluţiunii frontale inferioare din emisfera stângă a creierului. Meritul său a constat
în a fi avut această perspicacitate de a intuit o asemenea legătură, la cea vreme
îndepărtată, dintre vorbire sau limbaj şi activitatea unei anumite formaţiuni cerebrale,
căreia I s-a dat pe drept denumire de "centrul Broca" al vorbirii.
 Doar duă zece ani de la comunicarea lui Broca, un alt cercetător patolog numit
Wernicke (1871) a descris un fenomen de interacţiune similar. El a arătat că lezarea
treimii posterioare a circumvoluţiunii temporale superioare din emisfera stângă provoacă
tulburarea capacităţii de înţelegere a limbajului oral adresat. Se stabilise deci o legătură
cauzală precisă între un fenomen psihic - cel al limbajului oral - şi un altul neurologic -
o porţiune bine delimitată de porţiunii temporale a emisferei stângi. Aici era locul
Homunculus-ului, unde se decidea asupra producerii limbajului oral. Pe baza acestor
constatări s-a conchis că zona respectivă reprezintă “centrul imaginilor senzoriale
(auditive) a cuvintelor”. S-a acceptat invocarea şi localizarea la nivelul zonei respective a
unui mic centru nervos. Concluzia trasă a fost însuşită şi menţinută până astăzi ca o
achiziţie decisivă pentru apariţia şi fundamentarea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Pe aceaşi linie investigativă se înscriu şi lucrările devenite clasice ale lui Fritsch şi
Hitzig publicate în 1870. Ei procedează la excitarea electrică a anumitor zone ale lobului
frontal la câine şi constată producerea unor răspunsuri motorii distincte. Un fapt
confirmat ulterior de experienţe pe maimuţe, iar apoi la om. De asemenea, din aceeaşi
perioadă datează şi cercetările lui Betz, care în 1874 a reuşit să descopere în
circumvoluţiunea centrală anterioară celulele gigantice piramidale, celule cărora le-a
conferit o funcţie de conducere dominant motorie. Când a procedat la extirparea la un
câine a anumitor zone din lobii occipitali, rezultatul a fost că deşi animalul continua să
vadă, acesta pierdea capacitatea psihică de recunoaştere a obiectelor.
Au fost începuturile conturării unei noi concepţii localizaţioniste despre
activitatea cerebrală. Ea avea să fie completată cu rezultatele a numeroşi alţi cercetători
care s-au impus cu autoritate în deceniile trei-patru ale secolului XX. S-au distins în acest
sens lucrările lui Kleist, care în 1934 reuşeşte să alcătuiască o hartă cu precizarea
detaliilor localizării a diverse funcţii psihice. Această hartă va fi completată reuşit de
către Vogt în 1951, care propune un model tipic al organizării funcţionale a creierului.
Alte cercetări ale lui Wernicke şi Geschwind realizate în anii ’60 aduc contribuţii
experimentale şi metodologice pentru fundamentarea perspectivei neuro-anatomice
localizaţioniste de interpretare a raportului creier-psihic. De asemenea, au avut şi au
faimă cercetările pe care le-au intreprins Penfield, Sperry, Delgado după anii ’60. Astfel,
Penfield, cu metoda stimulărilor directe a anumitor zone corticale, a reuşit să obţină
răspunsuri complexe, realizarea de vizualizări, a unor stări emoţionale etc. De asemenea,
Delgado a obţinut rezultate pe linia identificării în creier a anumitor zone de “plăcere”, de
stimulare “la distanţă” a diverselor zone din creierul animal şi uman.
Sunt rezultate interesante de menţionat, pentru că ele vor sta la baza nu numai a
constituirii în psihoneurologie a curentului localizaţionist, dar şi a unui opus acestuia,
celui echipotenţialist. Este vorba de o tendinţă de gândire şi interpretare a fenomenelor
cerebrale dintr-o altă perspectivă metodologică. Autorii acestui curent sunt aceiaşi
neuroanatomişti exploratori ai funcţiilor creierului, cu deosebirea că rezultatele lor
experimentale vin să susţină ideea unei echipotenţialităţi funcţionale a diferitelor structuri
anatomice ale activităţi cerebrale. Creatorul curentului echipotenţialist a fost Flourens,
experienţele sale efectuându-le în primele decenii ale secolului al XIX-lea. El a avut ca
subiecţi de experienţă porumbeii. În cursul experienţelor sale, a recurs la extirpări
progresive a diferitelor porţiuni din emisferele cerebrale şi a observat că după un interval
de timp tulburările constatate iniţial se diminuau, iar unele chiar se remiteau complet.
Fenomenul compensării se desfăşura la fel, indiferent care parte a creierului era afectată
prin extirpare. Cu acest punct de plecare, Flourens s-a hazardat să concluzioneze asupra
caracterului structural amorf şi echifuncţional al creierului. În acest sens n-a luat în
considerare mai mulţi factori determinanţi pentru realizarea reflectării psihice, cu
deosebire faptul că scoarţa cerebrală rămâne încă insuficient dezvoltată în raport cu ceea
ce se poate constata la mamiferele superioare şi la om.
Cu toate acestea se poate aprecia că echipotenţialiştii îşi întemeiează aprecierile
pe date experimentale concrete, spre deosebire de localizaţionişti, ale căror date aveau de
fiecare dată şi o dimensiune speculativă. Ideea echipotenţialismului formulată de
Flourens va fi reluată şi dezvoltată în deceniile următoare. Între 1876-1881 cunoscutul
neurofiziolog german Goltz efectuează o serie de experienţe constând din extirparea unor
porţiuni ale scoarţei cerebrale la câine. Analizând consecinţele leziunilor cauzate, Goltz
ajunge la concluzii similare celor ale lui Flourens. Astfel, în faza postoperatorie imediată
au fost constatate tulburări cu caracter global, generalizat, interpretate de Goltz ca un
răspuns global al creierului la vătămare. Ulterior însă, tabloul începe treptat să revină la
normal. Ceea ce a rămas este considerat ca fiind rezidual şi constă într-o pierdere mai
mare sau mai mică a coordonării în mişcări, o reducere a capacităţilor manipulative şi de
îndemânare. Goltz a afirmat că oricare structură sau zonă cerebrală poate fi în mod egal
implicată în realizarea oricărei funcţii psihice. În ceea ce priveşte gradul deficienţei
rezultate prin lezarea operată, acesta este proporţional doar cu zona porţiunii lezate prin
extirpare.
Cu aproape o jumătate de veac mai târziu, în 1929, neurofiziologul american
Lashley aduce date noi, toate menite să susţină concluziile formulate de Goltz. El a
procedat la extirparea a diverse porţiuni din scoarţa cerebrală la cobai. În primele zile
după experienţă animalele prezentau tulburări profunde ale funcţiilor de relaţie, de
discriminare, de orientare în spaţiu, coordonare senzorio-motorie. Treptat însă, aceste
tulburări au diminuat semnificativ, pentru ca în final comportamentul să revină la un
nivel de eficienţă satisfăcător. Însemnătatea psihologică a acestor reveniri sau refaceri,
dependenţa acestora de vârsta la care intervenţia a fost făcută Lashley încă n-a putu s-o
întrevadă.
În interpretarea faptelor psihice atât reprezentanţii curentului localizaţionist, ca şi cei ai
curentului echipotenţialist se aliniază şi susţin un punct de vedere vitalist. Indiferent dacă
se face referire la existenţa unui anume sediu din creier responsabil pentru un anume mod
de comportare sau la capacitatea creierului de a deveni suport prin oricare parte a lui
pentru desfăşurarea unor procese psihice, implicit aceşti reprezentaţi inoculează în creier
prezenţa tainică a aceluiaşi homunculus guvernator şi responsabil de producerea vieţii
psihice. Şi întradevăr, sistemul nervos prin diversele structuri ale sale reprezintă premiza
organică pentru producerea oricărui proces psihic. Pretenţia însă că producerea şi
dezvoltarea acesteia poate să fie făcută simplist dependentă de activitatea unui sau altui
centru nervos, de capacitatea sa funcţională distanţa este enormă. Universul vieţii psihice
este mult prea bogat şi divers pentru ca acesta să poată fi controlat şi direcţionat cu punct
de plecare din unele evenimeente ce au loc în anumită parte a creierului.
 2.3. Viziunea cibernetistă

Este o viziune care s-a impus mai recent pe tărâmul psihoneurologiei şi în strânsă
legătură cu apariţia teoriei sistemelor, a informaticii şi a noii metodologii investigative, a
ciberneticii şi roboticii. Lor li se datorează un mariaj reuşit de cooperare dintre psihologie
şi neurologie - ştiinţe altfel fundamentale, încercate la acea vreme de tendinţe de
fărâmiţare şi nicidecum de unire a lor sub un stindard cognitiv comun. Noua perspectivă
de gândire astfel constituită a fost posibilă, cu deosebire datorită teoriei sistemelor,
capabilă să unească în jurul ei domenii altfel separate, analoage însă prin schimbul
informaţional, evoluţie şi finalitate (Golu)). Numitorul comun dintre ele a fost asigurat de
dispozitivele cibernetice, care mecanic sau electronic au reprodus funcţional ceea ce se
întâmplă ca similar în sistemul de comandă la nivel neuronal, ca sistem de transmitere în
reţele neuronale, în sisteme funcţionale cu finalitate organică şi semnalizatoare,
perceptivă sau simbolice etc. În acest fel teoria sistemelor a reuşit să unească în jurul ei
cele două domenii de activitate, să le identifice similitudinea iar prin mecanisme
cibernetice fizice şi electronice să le reproducă analogic funcţionarea. Un mod de
investigaţie şi explicare nou şi tot mai necesar pentru cunoaşterea fenomenelor aflate la
mijlocul drumului dintre biologic şi psihologic.
De fapt, viziunea cibernetistă a contribuit decisiv la fundamentarea
psihoneurologiei ca o disciplină interdisciplinară distinctă, metodologia sa specifică a
servit la realizarea de sinteze de bază, de reunificare a lor formală, sistemică şi
informaţională. Altfel, psihologia şi neurologia sunt două domenii fundamentale distincte
ale cunoaşterii ştiinţifice. Dar nota distinctă a acestei interdisciplinarităţi dintre ele a fost
dată atât de recunoaşterea domeniului psihologiei, ca unul autonom şi de rang egal
neurologiei, ci şi de extinderea acestei interdisciplinarităţi la un nivel de integrare
adaptivă superiooară celui organic. Este un nivel la care comportamentul încetează a
reprezenta, aşa cum arată Golu, doar un simplu artefact suprapus fenomenelor biologice
neuronale, cu a căror producere, adesea se asociază spaţio-temporal atât de bine;
dimpotrivă, în cadrul acestei interdisciplinarităţi psihologia se distinge ca un partener de
interacţiune cu un determinism propriu şi distinct, menit să-şi subordoneze o anumită
ordine şi linie de producre a fenomenelor neuronale de suport şi nu altele. Pentru că, la fel
cum fenomenele biologice neuronale sunt mult mai bogate decât prin ce ele sunt
interesante pentru explicare proceselor psihice, nu mai puţin cele psihice cunosc o imesă
diversitate, cărora doar unei infime părţi li se poate indica suportul neuronal. Domeniul
psihoneurologiei pretinde deci obligatoiu recunoaşterea unui determinism ambivalent, nu
doar formal, ci şi informal, acolo unde pot fi integrate generic în ansamblul “ştiinţelor
neurocognitive” (Delacour).
Doar cu ajutorul teoriei sistemelor cele două domenii de cunoaştere distincte au
putut fi atât de generos reunite. Dar aceasta s-a întâmplat nu printr-o simplă juxtapunere a
lor şi căutare a zonelor de inferenţă dintre ele, ci prin reproducerea pe planuri
corespunzător diferite a circuitului informaţional, care analog fiind, conferă perspectivei
explicative cibernetice o imensă valoare euristică. Cibernetic important este ca în anumite
condiţii stimulative (S), indiferent de sistemul în cauză, efectul (R) să fie acelaşi. Cum
însă se produce astfel, aceasta este pus pe seama “cutiei negre”, care principial poate să
acţioneze atât în domeniului psihologiei, cât şi cel al neurologiei - expresie a existenţei şi
intervenţiei în sistem a aceleiaşi variabile intermediare responsabile. Nu doar în sensul că
ceea ce se află în “cutia neagră” va conduce cu obligativitate la descoperirea variabilei
intermediare în cauză; dimpotriv, prin ce în principiu deschide o cale pertinentă susţinerii
unor linii investigative bine determinate, de aproximare progresivă a drumului către
acesta.
Viziunea cibernetică în psihoneurologie pune accent pe informaţie, pe calitatea
acesteia. În acord cu N. Winner, schimbul informaţional este caracteristic atât valorii
semantice, cât şi celei substanţiale a stimulilor. De aceea informaţia se raportează în mod
egal la conţinutul semantic al stimulilor, cât şi la cel neurohormonal de suport. Un bun
pretext pentru invocarea interacţiunii reuşite dintre cele două domenii ştiinţifice
implicate, dintre psihologie şi neurologie, care crează un câmp inepuizabil de inferenţă
între ele: disponibilitatea de încărcare semantică a condiţiilor stimulative cu informaţii tot
mai interesante, care contează mereu pe un sistem nervos superior adânc imersat în
substanţa organică a somei şi invers. Altfel se ajunge la situaţia hilară, ca aceea de a
pretinde unei hidre sau meduze de mare să dovedească sensibilitate la frumos sau urât,
faţă de ce este bine şi ce este rău. Situaţia aceata în cibernetică a fost tranşată direct prin
formularea unor principii de intercaţiune de bază, cum sunt cel al cerebralizării, al
corticalizării, al specializării ş.a. Respectând prezentele principii se crează premizele
valorificării atât de necesarei experienţe filogenertice, indispensabile atât pentru
realizarea de fel a actului de reflectare, cât şi pentru îmbogăţirea informaţională
semnatică a stimulilor.
Descrierea fenomenelor psihoneurologice în termenii ciberneticii are avantajul de
a se putea raporta mai uşor la realitatea nemijlocită a mediului înconjurător, la dinamica
vie a acestei relaţii, de a modela şi evoca mecanisme cibernetice analoage, care puse fiind
în funţiune pot pătrunde, reproduce şi descrie respectivul nivel psihologic superior de
integrare adaptativă la mediu. Schimbările stimulative cauzează modificarea sistemului,
care în raport cu natura şi complexitatea schimbării stimulative produse sunt de natură
reglatoare şi autoreglatoare. Corespunzătoarele mecanisme acţionează începând de la
nivelul organic, de la cel biochimic, hormonal, se continuă mai apoi la cel neuronal, al
reţelelor neuronale, al sistemelor de semnalizare .., spre a se desăvârşi la nivelul
psihologic comportamental, al mecanismleor senzorio-perceptive, a celor mnezice, de
reprezentare ş.a.. Prin ele sistemul îşi reface mereu echilibrul anterior intervenţiei
agenţilor stimulatori, unde antrenarea acestor mecanisme urmează un proces evolutiv,
asistat în permanenţă de subsisteme de comandă, control şi autocontrol. Rolul acestora
este de a asigura finalitate funcţională sistemului, de a interveni şi pentru păstrarea
echibrului homeostatic al diverselor subsisteme implicate.

2.4. Viziunea cognitivistă

Este o viziune apărută consecinţă a sintetizării mai multor perspective de gândire

proprii ştiinţelor pozitive, filozofice, neurologice, clinice, cognitive ş.a. De aici a rezultat
un consens teoretic, denumit modular elaborat între tot atâtea puncte de vedere diferite -
iniţiatorii de bază au fost: filozoful J. Fodor, specialistul în psihofiziologie P. Rozin,
neuropsihologul M Gazzanica, specialistul în psihologie cognitivă A. Allport ş.a. Pe de o
parte se disting fenomenele neuronale de mare complexitate de la nivelul scoarţei
cerebrale, pe de altă parte nevoia de potrivire la ele a formelor tot mai elaborate de
reflectare simbolică, de descifrare a mecanismelor de procesare informaţională, de
accesare cognitivă a ceea ce este reflectat. S-a plecat în acest sens de la postulatul că în
cursul evoluţiei fiinţa umană a ajuns la un moment dat să posede mijloace proprii de
procesare informaţională, cărora li s-a acordat denumirea de “mecanisme
computaţionale”. Pe unele dintre ele le împărţim ca analoage cu ceea ce se întâmplă la
animalele - cum ar fi percepţia feţei; altele însă sunt proprii doar omului - cum este cea
care se produce în cazul unei analize gramaticale. Mai mult, unele dintre ele acţionează la
nivel molecular - cum ar fi detectarea receptivă a liniilor la nivelul receptorilor vizuali,
altele acţionează la nivel molar - cum este controlul voluntar al mişcărilor.
Despre “mecanismele computaţionale” s-a apreciat că au, de asemenea, o
automomie a lor funcţională proprie. Aceasta acţioneză în două sensuri diferite: primul,
are în vedere cum fiecare astfel de mecanism operează în acord cu propriile principii, fără
a fi subordonat la nici unui alt modul; al doilea, pune în evidenţă cum mijloacele de
procesare informaţională pot să opereze fără să fie în vreun fel direcţionate. Intrarea în
funcţiune sau “declanşarea” acestor mecanisme poate fi cauzată de evenimente anume
sau de informaţii cu însemnătate deosebită din ambianţă. Toate aceste mecanisme
propuse sunt considerate “cognitiv impenetrabile” sau “capsulate”; cu toate că unele
dintre ele pot ajunge la a se conştientiza, de a cădea sub control voluntar. Dar această
capacitate a lor de a fi operaţiomale într-un sistem procesare a informaţiilor este o
caracteristică diferenţială specifică acreditată prin definiţie doar fiinţelor umane. Este
vorba aici de un “inconştient cognitiv”, la care accesul “mecanismelor computaţionale”
nu este totdeauna posibil. Adică antrenarea lor în joc este independentă şi neinfluenţabilă
în nici un fel de conştientizarea unora din operaţiile sale. Cum ar fi cazul în care, deşi
subiecţii cunosc la ce trebuie să privească, la ce să asculte, aceastea încă nu este suficient
pentru ca o iluzie de percepţie vizuală sau auditivă să nu se producă.
Mulţi reprezentanţi al unor asemenea perspective modulare sunt încercaţi de
adversitate când se încearcă încadrarea lor alături de cei care susţin ideea intervenţiei
unor mecanisme centrale de procesare informaţională. Aceasta le-ar înscrie pe linia celor
care admit intervenţiei în procesare a unui homuncus - idee în general nu prea agrată..
Dar prea multă simpatie nu se dovedeşte nici faţă de acei reprezentanţi susţinători ai
postulatului intervenţiei unei memorii general lucrative, folosite cu scop special de
mecanismele computaţionale. De aceea, mai de grabă se acceptă invocarea ideii unei
poziţii de orientare biologică, în acord cu care mecanismele cerebrale ar lucra mânate de
propriul lor impuls sau de nevoi primare, pentru care folosesc propriile lor capacităţi
perceptuale şi de memorie, decât să se susţină cauza unui împrumut energetic de la alte
module în funcţiune. Pentru că în cursul evoluţiei, împrumuturi dacă s-au produs, acestea
au avut loc nu între module, ci între sisteme sau între combinaţii de sisteme, de unde au
rezultat mecanismele ce stau la baza formelor complexe de comportare.
Astfel, actul computaţional (mental) are propria sa independenţă şi face
joncţiunea dintre mecanismele simbolice (cognitive) şi cele neurologice. Acesta are
specificitatea sa chiar dacă ceea ce este supus procesării sunt simboluri culturale - dar
care reproduc pe o scară superioară a spiralei aceluiaşi proces evolutiv (Eibl-Eibesfeld)
legile biologice generale ale luptei pentru existenţă, a moştenirii caracterelor avantajoase
etc. Dar în timp ce această perspectivă modulară se poate altoi la principiul general al
plasticităţii comportamentale - unde ca mecanism computaţional contribuie la
valorificarea operaţională a experienţei timpurii, cea care susţine ideea redistribuirii
aceleiaşi plasticităţi în sisteme diferite, poate întâmpina restricţii mai multe când vine
vorba să fie comparat cum acţionează şi se manifestă la specii de animale diferite etc.

3. Implicarea categoriilor de instinct şi inteligenţă

Viaţa psihică a aparţinut dintodeauna naturii şi a ascultat cu prioritate de legile

sale de organizare. Chiar când s-a manifestat în cadrul relaţiilor sociale intra şi
interspecifice, acesta a existat anterior apariţiei omului pe Pământ. Şi cu cât o fiinţă
animală se află pe o treaptă mai înaltă a ierahiei de organizare a materiei vii, cu atât viaţa
psihică va fi mai capabilă să dezvolte forme tot mai diverse de comportare; cu atât acesta
va fi mai mult beneficiarul unui sistem nervos perfecţionat - ca să dezvolte
comportamente cu substanţialitate subiectivă mai bogată, cu atât mai mult
comportamentul se va raporta şi va depinde mai mult de perfecţiunea structurală şi
funmcţională a celorlalte viscere ale organismului. Creşte autonomia funcţională a vieţii
psihiice, schimburile funcţionale subiec-obiect dobândesc caracteristici tot nai specifice,
dar nu independent de reintegrarea lor în ansamblul relaţiei organism-mediu.
Un punct de vedere care trebuie reiterat şi subliniat când se pune problema
explicării suportului neuronal al vieţii psihice. Majoritatea manualelor şi tratatelor de
neuropsihofiziologie declară creierul ca sediu exclisv al vieţii psihice şi pretind că prin
evocarea şi descrierea structurilor şi funcţiilor acestui organ se consfinţeşte acest lucru
pentru totdeauna. Mai mult, aseţiunea este întărită prin declararea omului ca fiinţă
conştientă şi raţională, aflată deasupra naturii şi a legilor de funcţionare ale acesteia. O
idee ce poate fi însă uşor contrazisă de evidenţele primare ale vieţii de fiecare zi, care vin
să susţină contrariul, că omul nu este tocmai o fiinţă întratât de raţională iar prin ce acesta
este întradevâr o fiinţă raţională nu poate fi simplist redus la activitatea creierului. Un
argument mai brutal nici că poate fi, decât cel al oamenilor ajunşi delicvenţi, judecaţi şi
condamnaţi de societate la ani grei de puşcărie. Faptele lor golite de raţionalitate şi
conştienţă i-a trimis după gratii, să suporte schimburi funcţionale organism-mediu
potrivnice legilor naturii, fără ca pentru aceasta să se poată numi în creierul lor o
modificare responsabilă de acest lucru. Nici măcar la îndrăgostitul (ta) care, contrar
oricărei raţiuni sau ordini ale familiei, îşi găseşte aleasa tocmai în cineva la care părinţi
nu s-au gândit nici măcar în visele lor cele mai urâte. În acord cu aceştia din urmă sediul
vieţii psihice poate fi găsit în cu totul altă parte decât cel al creierului, poate în
cromozomul „Y” care de la fecundare îl separă pe mascul de femelă, poate în inimă,
poate în organele cu secreţie internă, poate în viscerul organului genital ...
Dichotomia enunţată mai sus nici pe eparte să fie una nouă, aceasta datând încă
din antichitate, de când gânditorii antici au localizat sediul vieţii psihice mai repede în
„piept”, în inimă sau plămâni (Aristotel), decât în cutia craniană (peripateticii). În faţa
unor asemenea evidenţe pretenţia indicării creierului ca sediu exclusiv al vieţii psihice
poate să apară de acum de a dreptul mistică, antropomorfă - în măsura în care doar
raţiunea este adusă ca trăsătură diferenţială a omului în raport viaţa psihică a celorlalte
fiinţe animale care trăiesc în natură. Cu atât mai puţin când se ajunge la evocarea
intradisciplinară - neropsihofiziologică - a structurilor şi mecanismelor sale de suport,
reduse să reproducă doar mecanica simplă şi artificială a producerii unui reflex
condiţionat, la evidenţierea lateralităţii funcţionale a celor două emisfere cerebrale, la
existenţa în formaţiunile paleocefalice ale creierului a unor centrii ai „plăcerii” ş.a. O
mecanică prea simplă şi artificială, prea impusă „din afară” faţă de numărul mare de
neuroni din care este compus crierul; faţă de atât de multe probleme ale vieţii rezolvate
de mintea omenească. A pretinde simplist că pe toate acestea le-a rezolvat doar cu
ajutorul creierului, a licita doar pe caracterul supraordonat raţional al acestor acţiuni este
prea puţin, chiar şi atunci când se dovedeşte natural şi experimental că afectarea doar cu
puţin a unor părţi a creierului poate face ca, din acel moment, să apară tulburări de
comportare ireversibile, ca nimic despre exisenţa vieţii psihice să nu mai fie adevărat. În
mod natural viţa psihică este cu ceva mai mult, pentru explicarea căreia din aceleaşi
vremuri străvechi s-au imaginat două concepte generice, cunoscute sub numele de
instinct şi inteligenţă.
În subcapitolul anterior s-a lansat chiar ideea mărimii şi complexităţii de a dreptul
„paradoxale” a creierului. Niciodată însă acesta nu a fost mai mare şi mai complex
organizat decât era organismul în sine; niciodată acest creier n-a fost în afara
schimburilor funcţionale cu mediul înconjurător. Sunt aprecieri care nu mai au în ele
nimic paradoxal, care de abia indică calea „descifrării” a cea ce în creier se întîmplă.
Aceasta poate fi realizată pe două căi principale: prin studierea evoluţiei natural istorice a
diferitelor structuri şi a funcţiilor pe care acestea le reprezintă - o linie investigativă
inspirată din progresele etologiei şi psihologiei animale (a); prin urmărirea efectelor
psihice a diverselor afecţiuni patologice ale sistemului nervos sau prin inducerea
experimentală a acestora - linie pe care se înscrie neurofiziologia experimentală (b).
Cercetătorul are libertatea să-şi însuşească oricare din aceste perspective investigative, să
facă sinteze între ele, toate pentru a evidenţia cum macro sau miscrostructurilor nervoase
care pot servi ca suport pentru producerea diverselor procese psihice. Evidenţierea însă a
substanţei subiective a proceselor va necesita considerarea şi a celorlalte structuri ale
organismului, prin care viaţa psihică se exprimă prin felul cum inima bate în piept, cum
se produc secreţiile gastrice, cum piele transpiră în palme, cum se produc procesele
metabolice, electrice şi enzimale la nivel celular etc. Doar unele dintre ele sunt
responsabile şi se raportează doar indirect - prin funcţia mediatoare şi de conducere de
bază a celulei nervoase - de producerea proceselor psihice; restul le angajează direct
odată cu ansamblul relaţiilor organism-mediu. Roşeşti în obraji în primul rând ca o
consecinţă a recepţionării ca atare a acţiunii unor agenţi stimulatori şi doar pe urmă
ajungi s-o face că vrei să rişeşti, după multe exercii pentru că „raţional” aşa trebuie să
faci.
Producerea vieţii psihice implică, desigur, procese neuronale şi inerneuronale, de
interacţiune cu mediul înconjurător. De la simplele reacţii nediferenţiate în raport cu
acţiunea agentului stimulator se ajunge la cele care vor asigura „interiorizarea” acţiunilor
psihic - care altfel ar trebui să cunoască o desfăşurare spaţio-temporală, vor permite
instrumentalizarea nu doar a diverselor segmente ale corpului, ci şi a unor replici a
acestora aflate în afara organismului, care poartă însemnele celor organice, care au
dobândit însemnătate semantică. Din această cauză chiar şi la animale satisfacerea unor
nevoi primare ajunge ritualizată, care se produce doar în raport cu unii agenţi stimulatori
„semnal”, mereu aceaşi din generaţie în generaţie. Ca acte psihice se disting printr-o
„constanţă” şi simplitate remarcabilă care, deşi puse în subordinea satisfacerii unor nevoi
organice primare angajează deja funcţii cognitive, conative şi afective de complexitate
diferită, care nu poate fi reduse simplist doar la funcţionarea unui singur centru nervos.
Neurofiziologic sunt doar simple reacţii care se află în strinsă legătură cu activitata unui
centru nervos, cu acţiunea doar unui anume agent stimulator ... Când însă de ele se leagă
untrecut natural istoric, pot deveni şi expresia unor reacţii instinctive; mai mult, chiar
expresia unor conduite inteligente - când acestă simplitate reactivă are locul integrat
într-un ansamblu integrativ supraordonat, asigurat de reţele neuronale etc. Gaţie acestora
devine posibilă desprinderea din subordinea unui singur viscer, a unei nevoi primare, a
unui număr limitat al segmentelor de corp, pentru a deveni expresia intervenţiei unui
organism de cunoaştere. Acesta este responsabil de relaţiile semnificante cu mediul, cu
toate funcţiile conative, cognitive şi afective implicate. Sunt activităţi care se contopesc şi
se detaşează totodată de cele organice, unde-şi au imersate rădăcinile dintr-un trecut
îndepărtat de dezvoltare natural istorică a vieţii. Sunt premize naturale indispensabile
producerii şi reproducerii comportamentale a vieţii, de manifestare în atâtea forme
diverse şi reprezentând, în final, un nivel superior de integrare adaptativă la mediu.

3.1. În confruntare cu principile generale de organizare

structural –funcţională a creierului

Explicarea suportului organic al reflectării psihice cere cu obligativitate luarea în

considerare a două mari categorii de evidenţe: pe de o parte morfogeneza cu totul
neobişnuită a creierului, cu deosebire a celui uman, care a atins gradul cel mai înalt de
specializare în raport cu acelaşi viscer la celelalte mamifere superioare; pe de altă parte,
mecanismele neuronale care sunt implicate în reflectarea psihică. Dar şi în ceea ce
priveşte acest al doilea aspect, se distinge o neuropsihofiziologie pentru care reflectarea
psihică este un produs de psihogeneză, de interacţiune cu mediul înconjurător, de
edificare recurentă structurală şi funcţională a vieţii de relaţie, începând de la primul
suspin de după naştere şi până la acţiunile reflexive de cucerire a lumii semnatice proprii
doar omului. O altă neuropsihofiziologie se clădeşte în clinici medicale, care probează ce
nu se reflectă bine când se „defectează” (maladiv sau accidental) diverse structuri ale
creierului.
Care dintre perspectivele de mai sus este cea indicată şi potrivită pentru explicarea
mecanismelor reflectării psihice ? Greu de spus, chiar pentru explicarea producerii unei
senzaţii, a celei mai simple forme de reflectare psihică. Aceasta este abia un bun pretext
pentru a ne aminti de aprecierile unor iluştrii naturalişti de la începutul secolului XX
(Emile du Bois-Reymond, Ernst Haeckel ş.a, care au aşezat fenomenul producerii
senzaţiilor alături de cele şapte „enigme ale Universului”. Chair dacă între timp s-au făcut
progrese notabile în cunoaşterea mecanismelor neuronale implicate, ignorarea oricărei
dintre aceste tendinţe îl expune pe cercetător să urmeze o cale agnostică, ca să urmeze
cărări care nu duc nicăieri. Cu atât mai mult dacă apare nevoia explicării unor forme
superioare de reflectare, cum estea cea bodat instrumentată a gândirii.
Orice cercetător în materia acestei probleme trebuie să plece de la considerarea
complexităţii extraordinare a creierului uman, care este dată de trei parametrii principali:
în scoarţa cerebrală doar există un număr de peste 14 miliarde de de unităţi neuroale de
conducere a informaţiei(a); între unităţile celulare neuronale de compunere există un
volum uriaş de conectare, unde fiecare neuron din cei 5 x 10¹º neuroni poate avea în jur
de 1000 de contacte sinaptice, deşi unii neuroni din scoarţa cerebrală pot avea până la
60.000 de astfel de cotacte (b); volumul şi mai mare al combinaţiilor posibile în interiorul
creierului, care doar pentru situaţia a două stări a fiecărui neuron cu opt intrări posibile şi
o ieşire, face ca să se obţină valori de mărime cosmică (c), care depăşesc de departe
posibilităţile reale de control ale omului. O complexitate întru totul epuizată însă de
conţinutul subiectiv bogat al reflectării, chiar doar al unei reflectări senzoriale. Eficienţa
acesteia este direct dependentă de nivelul de perfecţionare a mecanismelor de relaţie cu
mediul, de cele care asigură procesarea informaţiilor existente acolo, care se transmite din
generaţie în generaţie ca disponibilitatea reactivă potenţială. Într-un trecut mai îndepărtat
reflectarea atingea doar un nivel pre-psihic, după care atinge cel propriu-zis psihic.Pe
întreg acest drum experienţa reactivă devine mai bogată, care se valorifică din plin în
cazul realizării unor reflectări gândite superioare, de operare cu semnificaţia semnalizată
a obiectelor anterior reflectate doar senzorial.
Problema formulată în acest fel este mai veche, în istoria cunoaşterii ştiinţifice
aceasta a fost epuizată deseori uşor prin separarea a ceea ce s-a reflectat de suportul
organic şi natural al acestuia. Mult mai dificil este ca aceasta să fie abordată recurent în
procesul de interacţiune cu mediul înconjurător, cu lumea de agenţi stimulatori cu
semnificaţii bine determinate, care contează deja pe existenţa unor mecanisme de
reflectare. La început acest lucru a fost făcut cu succes prin apelul la categoriile
conceptuale de instinct şi inteligenţă, aflate în mijlocul disputelor naturaliştilor, ca celor
care încercau să explice şi să clasifice diversitatea de forme în care se manifestă viaţa şi a
modurilor diferite de comportare. Ulterior, pe baza progreselor realizate în domeniul
ştiinţei comunicaţiei, a matematicilor domeniul a putut fi abordat din perspectiva de
gândire cibernetistă.
Una din cele mai coerente teorii a instinctului a fost avansată încă de la mijlocul
secolului al XVIII-lea de către francezul La Mettrie (1709-1757), o viziune interesantă şi
reformulată de mulţi autori şi în zilele noastre. La el elementele de reacţii reflexe sunt
numite acte instinctive şi acte inteligente. Acestea au fost considerate ca parte ale unei
“maşinării” a organismului, care acţionează în viaţă şi în societate în raport cu agenţii
stimulatori pe care îi recepţionează. Este interesant de relevat că în cursul evoluţiei
filogenetice reactivitatea instinctivă a „maşinăriei” se modifică, care ajunge la a-şi pierde
întâietatea poziţiei sale în favoarea celor inteligente. Adică evoluţia filogenetică a
reacţiilor reflexe, în această accepţiune, a însemnat o progresivă “dezinstinctulizare” a
comportamentului, una care a avut loc concomitent cu o “inteligentizare” a acestora. În
acest fel este explicat cum comportamentul animalelor este guvernat de instincte, spre
deosebire de comportamentul oamenilor, care ajunge guvernat de inteligenţa raţiunii, de
judecată.
Apelul la serviciile metodologiei cibernetice este de dată mult mai recentă şi îşi
declară ca întemeietor pe N. Winner (1946). Imensitatea extraordinară de unităţi celulare
a creierului este aici declarată ca parte a unui sistem cibernetic, aflat în relaţie cu
informaţiile care sunt transmise din exterior pe diverse canale, a căror procesare se face
pe baza unor legii legi proprii de organizare a sistemelor, pentru funcţionarea cărora s-au
elaborat o serie de principii inspirate atât din domeniul biologiei, a sistematicii,
fiziologiei, ca şi din cel al fizicii, al comunicaţiei etc. Aşa s-au născut principii ca acelea
al neuronului, al centralizării, al cefalizării, al diferenţierii şi specializării, al comutării, al
stocării şi instruibilităţii, al auteoreglării. De exemplu, principiul neuronului postulează
caracterul discret şi discontinuu de organizare structurală a creierului, alcătuit de
elemente funcţionale în sine distincte, individualizabile, între care se stabilesc raporturi
de interacţiune şi comunicare reciprocă. Caracterul discret de organizare a elementelor
structurale (a celulelor nervoase) asigură marea capacitate combinatorică a creierului;
funcţional aceasta crează premizele diferenţierii şi specializării informaţionale, de
intervenţie a unui alt principiu. Un asemenea mod discret de organizare conferă
sistemului stabilitate, dincolo de eventualitatea producerii unor erori în diversele părţi ale
sistemului, a cărui integritate funcţională nu este afectată (cf. Golu).
Ca să explice cum se produce reflectarea, un neurofiziolog declară simplu, „în
mod reflex”. Mai poate completa câte unităţi neuronale sunt implicate în respectivul arc
reflex şi cu asta pentru el problema este epuizată. Neuropsihoiziologic însă problema este
de abia lansată. Poate face apel, după caz la categiile de instinct şi inteligenţă, pentru a
vedea dacă în cadrul „maşinăriei” organismului respectivul reflex este cumva expresia
unei zestre comportamentale comportamentale, conservate filogenetic la nivelul
ganglionilor nervoşi ca activitate instinctivă sau dacă a ajuns expresia unui act reflexiv
inteligent. Dar poate la fel face apel la metodologia ciberneticii pentru a verifica de care
principiu ascultă acel reflex. În cazul în care traseul arcului reflex trece prin mai mulţi
centrii nervoşi, este oportun aplicarea principiului centralizării. Acesta afirmă că în cursul
evoluţiei filogenetice centralizarea s-a impus ca o lege generală de grupare şi ansamblare
a unităţilor neuronale în aşa-zişii centrii. Centru nervos devine, astfel, un ansamblu
structural şi funcţional capabil să efectueze o activitate reflexă specifică, cu algoritmi
proprii de prelucrare şi integrare a informaţie, cu propria sa autonomie, alta la specii de
animale diferite. Ulterior aceşti centrii de procesare şi comandă a răspunsurilor se vor
supraordona ierarhic, un mecanism funcţional cuprins în formula unui alt principiu
funcţional, cel al integrării ierarhice, interesant deopotrivă pentru explicare caracterului
multifazic al funcţiilor de reflectare psihică.
Pentru orice tendinţă investigativă reflectarea psihică trebuie să fie un produs de
sinteză, conservat la nivelul structurilor sistemului nervos ca o experienţă filogenetică sau
ontogenetică. Acest lucru este generic reprezentat în conţinutul categoriilor conceptuale
de instinct şi inteligenţă. Cei care îşi asumă o asemenea perspectivă asupra explicării
suprtului organic al reflectării au de partea lor avantajul de a nu permite actului în sine de
reflectare să fie redus la dimensiunile doar a unui reflex, la activitatea doar a unui centru
nervos, de a nu putea fi epuizat în limitele unui sau altui principiu funcţional. Celei mai
simple şi mai pure activităţi instinctive, de la D. Spnecer în coace, au deja trei
caracteristice subiective distincte de bază: cognitivă, afectivă şi conativă. Cu atât mai
mult ele sunt caracteristice acţiunilor proprii conduitelor inteligente, de valorificarea a
ceea ce s-a dobândit în ontogeneză. O schiţă care permite fiinţarea respectivelor procese
psihice în interacţiune cu mediul înconjurător, în determinarea directă a legilor generale
ale biologiei, al luptei pentru existenţă, al selecţiei caracerelor avantajoase etc. Ceea ce
este deci reflectat poate acţiona asemenea oricărui alt caracter somato-morfologic şi să fie
necesar în angajarea reuşită a luptei pentru existenţă, să devină un caracter avantajos în
selecţia naturală. Parafrazându-l pe La Mettrie, organismul care reflectă psihic lumea
externă este tot o „maşinărie”, dar una care prin conţinutul subiect a ceea ce reflectă, prin
emoţiile trăite, prin voinţa impusă, prin teritoriul cucerit ascultă de legile generale ale
biologiei. Din această perspectivă, în acord cu James, se poate demonstra de ce şi cum în
“oglinda” minţii ajungem să “zâmbim când suntem mulţumiţi, şi nu să ne încruntăm; de
ce mulţimii nu-i putem vorbi ca unui prieten, de ce o fată ne întoarce simţurile cu susul în
jos şi face ca inima să ne palpite …” (James).
La fel de interesantă este explicarea mecanismelor reflectării cu ajutorul
metodologiei ciberneticii. Orice demonstraţie de acest fel se distinge printr-o eleganţă
aparte. Mărimea imensă de elemente neuronale ale creierului îşi găseşte rostul în cadrul
unui sistem de relaţie cu mediul. Nu se confundă cu explicaţia citologică, dar o
completează şi îi găseşte locul în cadrul organizat ierarhic al sistemului; îna cord cu
logica de funţionare a sistemului poate anticipa şi dirija căutarea spre pete încă albe din
arhitectura de funcţionare a creierului. Şi când şi aceste posibilităţi sunt epuizate îi poate
simula funcţionarea pe computerul electronic, tot o „maşinărie”, cu pretenţia de a
reproduce operaţiile minţii, pe cele cu care adună, scade, realizează calcul exponenţial,
dar şi cu ameninţarea că i se poate substitui minţii omeneşti, naturii acesteia. Omul poate
crea chiar o inteligenţă artificială, cu proprietăţi reglatorii şi autoreglatorii deosebite, de a
recunoaşte vocea umană, semnificaţii ale acesteia, din care însă lipsesc caracteristicile
cognitive, conative şi efective proprii oricărei conduite instinctive. Atunci metodologia
cibernetică îşi pierde sensul pentru a mai putea servi la cunoaşterea modului cum se
produce reflectarea psihică.
Adevărul este că pentru neurofiziologi, chiar şi în zilele noastre, termenii de
instinct şi de inteligenţă au fost şi rămân pe mai departe dezageabili, fiind consideraţi în
continuare “alunecoşi” pentru a fi asimilaţi în domeniul lor de cunoaştere. Mult mai
agreabili sunt cei de sistem, cel de comandă şi control a răspunsurilor, de canal de
informaţie etc, unor accesibil în patologia medicală. Posibil ca reţinerea şi disconfortul
faţă de ele să mai provină dintr-un conservatorism intradisciplinar, care să nu agreeze ca
aceleaşi rezultate şi efecte neurologice sau fiziologice să poată fi valorificate pe acest
tărâm al reflectării, al cogniţiei, al afectivităţii …
Apelul la cele două perspective de investigaţie neuropsihofiziologică nu este
exclusiv. Aceasta la fel de bine poate fi completată de altele proprii psihologiei clinice
sau de alt fel. Nici una din ele nu va fi de prisos pentru explicarea mecanismelor
cerebrale implicate în reflectarea psihică. Doar că unele mai mult vor fi mai indicate
pentru recunoaşterea că producerea reflectării este direct dependentă de ceea
neuroştiinţele moderne propun a fi un organism de cunoaştere. Este o propunere susţinută
de contribuţiile lui Delacour, Piaget ş.a., ale cărei structuri de suport depăşeşsc macro şi
microstructurile anatomice ale sistemului nervos. O perspectivă care are de partea sa şi
argumentele etologiei moderne, în acord cu care structurile neronale delimitate anatomic
se cer completate cu cele proprii instinctului şi inteligenţei. Cu atât mai mult, cu cât
acestea din urmă sunt în mod egal produse ale aceleiaşi evoluţii filogenetice, cu toate
raporturile lor de interrelaţie cu cele propriu-zis neuronale, viscerale sau de alt fel.

3.2. Antecamera demonilor

Pentru a putea reproduce sintetic contribuţia diverselor structuri sau segmente ale
sistemului nervos la producerea reflectării psihice am apelat la serviciile unor demoni, o
expresie plastică pentru implicarea acestora în procesarea informaţiilor, în valorificarea
experienţei de viaţă filogenetice şi ontogenetice. Pentru că, aşa cum a arătat Munn,
dincolo de ceea ce este distinct reflectat senzorial în fiecare obiect ca mărime, culoare,
timbru etc,încreiere se procesează o serie de informaţii interesante deopotrivă semantic.
De exemplu, într-un măr omul poate reflecta senzoriali o serie de agenţi stimulatori
vizuali de culaore (verde, galben roşu), miros şi gust - toate „palpabile” electrofiziologic
la diverse etaje ale nevraxului. Ca fruct însă din Grădina Edenului, de acelaşi măr se
leagă o întragă mitologie a păcatului, ca un moment important în procesarea gândită a
mediului. O diferenţă ce există între sunetele recepţionate disparat şi când acestea sunt
adunate într-o melodie1. O distnaţă în care pot încăpea o serie de demoni, responsabili
pentru producerea reflectării psihice pe întreaga ierarhie de organizare a sistemului
nervos. Astfel:
1) În producerea reflectării a fost nevoie de delimitarea unui anumit “început”
(cap. II): pentru că planul superior psihic de reflectare şi integrare adaptativă n-a existat
de când lumea (a); pentru că acest “început” a fost precedat de o îndelungată etapă pre-
psihică de reflectare şi organizare a activităţii (b); unul care-şi păstrează întrega
actualitate pentru înţelegerea ulterioară a dezvoltării vieţii psihice, aşa cum aceasta se
manifestă astăzi la animalele superioare şi om. Sunt “începuturi” pe care cercetătorii n-au
ezitat să le repereze într-un trecut natural istoric îndepărtat de evoluţie al vieţii, de unde
viaţa animală se desprinde de cea a plantelor (p. ); sunt “începuturi” care au ca suport
etape primare de dezvoltare filogenetică a sistemului nervos, care s-au manifestat şi se
manifestă anterior intervenţiei operante a aici numiţilor demoni, cei care asigură deja o
primă sinteză dintre experienţa comportamentală filogenetică şi cea ontogenetică (p. ).
A fost nevoie de detaşarea unor asemenea repere pentru a arăta de când, întradevăr,
reflectarea psihică îşi declară suportul în structurile comportamentelor instinctive şi a
celor inteligente; de când viaţa psihică ajunge să se distingă ca un nivel superior de
integrare adaptativă; cum aceasta rămâne totuşi legată de cea organică de “început”; în ce
fel viaţa psihică ajunge să influenţeze şi chiar să direcţioneze viaţa organică. Tot acest
context a fost un bun pretext pentru invocarea existenţei unei proprietăţi a plasticităţii sau
flexibilităţii comportamentale, una care se înserează perfect în completarea celor două
proprietăţi fundamentale a sistemului viu - la supravieţuire şi reproducere, cu care se
păstrează o legătură permanentă, ca una dintre viaţa psihică şi cea organică de origine (p.
).
Am acordat importanţă acestor “începuturi” pentru a putea surprinde principalii
paşi sau etape parcurse în evoluţia comportamentului, de la apariţia sistemului nervos şi
pe urmă concomitent cu fiecare etapă ulterioară de dezvoltare filogenetică a acestuia. Pe
fiecare treaptă evolutivă de dezvoltare a comportamentului şi a sistemului nervos raportul
dintre viaţa psihică şi ce organică se reaşează, se reorganizează, complementaritatea
funcţională dintre ele devine mai complexă şi mai perfecţionată. Aceasta a însemnat de
fiecare dată refacerea şi reaşezarea unităţii funcţionale a organismului şi a vieţii psihice, a
aceluiaşi “tot” organic de acţiune cognitiv conativă a diverselor segmente sau părţi din
corp, a capacităţii de exercitare a unui control tot mai crescut asupra acţiunilor şi
mişcărilor efectuate, de încărcare subiectivă şi informaţională a acestora. A fost un efort
necesar pentru a suprinde începând de când acţiunile psihice ajung a se susţinute în
propriile “forme” sau structuri cu un suport neuronal tot mai specializat, unele capabile
1
Ce să mai vorbim de dificultăţile pe care psihologii le întâmpină la psihogalvanometru
pentru desprinderea adevărului subiectiv de cel juridic; ce efort deosebit fac poliţişti fac
când lucrează sub acoperire, ca să pătrundă la dovezile necesare sancţionării faptelor
penale etc.
de a se sensibiliza în raport cu condiţiile de însemnătate tot mai crescută şi în final
semantică ale mediului, de a-şi mări astfel încărcătura lor substanţială subiectivă. Un
nivel de reflectare care, fireşte, şi-a avut propriile “începuturile”, unele aflate într-un
stadiu de dezvoltare pre-psihic, ale cărei rădăcini nu încetează totuşi să pulseze şi în cele
de procesare corticală superioară a informaţiilor. Elementul definitoriu şi diferenţial
pentru acest nivel de debut pre-psihic constă în faptul că, deşi structurile sau “formele”
de comportare dispun de o arhitectură cu o geometrie perfecţionată de netăgăduit,
însemnătatea lor cognitivă, afectivă şi conativă rămâne încă minimă; nu mai puţin
conduitele inteligente ale acestor animale (albine, păianjeni, muşte etc), sunt destinate să
asculte şi să se confunde doar cu “logica” instinctului.
2) Viaţa şi reflectarea psihică sunt strâns dependente de cele două funcţii
principale ale celulei nervoase, de generare şi de conducere a impulsului, cu toate
fenomenele metabolice legate de aceasta (Cap. III). De aceea am considerat necesară o
imersie în adâncurile acestui metabolism, unde, prin analogie, am propus operarea unei
distincţii ca dintre ceea ce în aceste profunzimi desebeşte fenomeneale fizice ale acţiunii
asupra arcuşurilor unei scribte - care dă substanţă subiectivă “melodiilor” proprii vieţii
psihice şi cele prin care constructorul dă naştere unui instrument muzical de acest fel; s-a
distins pe de o parte între mecanismul de încodare, de traducere în cifrurile funcţionale de
generare şi transmitere a impulsului nervos în celulele şi reţelele de celule neuronale a
semnalelor şi semnificaţiei acţiunii agenţilor stimulatori iar pe de altă între “aparat
neuronal” care face posibil unduirea “melodiilor vieţii”. Ambele sunt la fel de importante
pentru cunoaşterea “alchimiei” care stă la baza vieţii psihice, care însemană în mod egal
activitate neuronală; dar mai înseamnă un proces cumplex de sinteze enzimatice şi de
proteine, de neurotransmiţători necesari generării şi transmiterii impulsurilor nervoase,
care se face în şi dintre celulele nervoase, între reţelele de celule nervoase şi care fac
posibilă activitatea de reflectare. În acest spirit s-a descris succint morfologia celulei
nervoase (p. ), cum aici se naşte şi se propagă impulsul şi semnalul neuronal (p. ), sub
influenţa căror principali neurotransmiţători se produce propagarea (p. ), ca şi sub
influenţa căror substanţe (numite droguri) şi în ce fel este posibilă de-formarea (adesea
dramatică) a “melodiilor” metabolice ale întregii vieţi psihice (p. ). Sunt adâncuri
biochimice neuronale cu substanţialitate subiectivă profundă şi complexă, cu influenţă
decisivă şi asupra activităţii instinctive şi inteligente, unde se află înfipte rădăcinile
natural istorice de manifestare a vieţii psihice, de exercitare a plasticităţii
comportamentale ca proprietate fundamentală a întregii materii vii, de integrare
adaptativă la mediu.
3) De o propriu-zisă reflectare psihică se poate vorbi doar începând de la nivelul
medular de organizare filogenetică a sistmului nervos (Cap. V). Aici în cordonul spinal
sunt adăpostiţi centrii nervoşi şi conexiunile acestora, distribuite spre toate segmentele de
corp. Paralele şi în interacţiune segmentară cu cordonul spinal, printr-un astfel de cordon
neuronal ganglionar - denumit simpatic şi parasimpatic - se exercită comanda şi
controlul în adâncimea viscerală a corpului. Rezultatul va fi unul foarte simplu şi totodată
decisiv pentru dezvoltarea ulterioare a mecanismelor de reflectare: ca aceaşi reflexivitate
identificată deja pe treptele inferioare ale evoluţiei filogenetice a sistemului nervos să
reunească aici într-un tot unitar diversele secvenţe sau segmente de corp, unde fiecare să-
şi poată păstra totodată propria sa autonomie funcţională. Este vorba de posibilitatea de
coordonare unitară a acţiunilor senzoriale, motoare sau viscerale, un mecanism înainte
neîntâlnit pe treptele inferioare ale evoluţiei filogenetice. Ceea ce conţine schiţat în sine
germenii viitoarei deschideri spre receptarea agenţilor stimulatori, spre viitoarea
posibilitate de integrare cognitivă şi conativă a activităţii.
Pentru studiul acestui ansamblu neuronal medular s-au imaginat diverse preparate
neurofiziologice, iniţial separate una de cealaltă, corespunzător segementelor de cop
implicate şi particularităţilor lor funcţionale distincte. La baza lor se afla acelaşi arc
reflex, cu un parcurs intermediar analog, cu un sediu de comadă centrală localizat nervos
spinal şi finalizat printr-un traseu de conducere eferentă până la efector muscular, la o
glandă cu secreţie etc. Respectivele preparate au pus în evidenţă nu numai cum se închid
medular arcuri reflexe deservind părţi de corp bine delimitate, dar şi acţiunea lor
integratoare unitară cauzatoare mereu de aceleaşi “forme” sau structuri de mişcare sau de
secreţie. Este argumentul de bază pentru ca doar de aici să se poată vorbi de de o propriu-
zisă viaţă psihică.
4). Acelaşi principiu funcţional unitar reflex de bază se completează la un nivel
anatomic superior de organizare al trunchiului cerebral (Cap. V). Aici “spiritul” medular
integrator se reface, dar pe un plan de organizare superior. Asfel, funcţii vegetative
reglate înainte doar prin centrii nervoşi din nucleii sistemului nervos simpatric şi
parasimpatric, de astă dată beneficiază de “experienţa filogenetică” integratoare localizată
la nivelul centrilor din bulb, din punte sau mezencefal. Rezultatul este remarcabil şi se
manifestă prin creşterea autonomiei lor funcţionale, a celor senzoriale, motoare sau
vegetative. Ceea ce înseamnă că aceleaşi nevoi vitale primare circulatorii, digestive,
respiratorii înainte reglate doar prin comandă ganglionară - a unui ganglion abdominal la
nevertebrate sau a celor aparţinând ganglionilor simpaticului şi parasimpaticului, de astă
dată beneficiază de o “gestiune” superioară, a comenzilor ce-şi au punctul de plecare în
centrii bine localizaţi în bulb, punte sau mezencefal. Comenzile cu punt de plecare din
bulb, de exemplu, acţionează asupra funcţionării marilor viscere, de satisfacere a nevoilor
primare circulatorii, respiratorii sau digestive. Ele deci funcţionează în acord cu comanda
care vine de la centrul nervos, care nu vine oricum, ci reprezentând un principiu demonic
al maximei economii energetice. Comada este neuronală, efectele privesc direct
organizarea şi structurarea comportamentului, care ascultă de o peridicitate proprie
“formelor” sau structurilor de bază ritmice ale conduite (a), dar nu independent de
imprevizibilitatea influenţelor periferice, de însemnătatea lor semnalizatoare, ca în
momentul următor, în aceaşi acte să se investească un activism de maximă valorificare a
disponibilităţilor reactive de acel fel (b). Ceea ce este consecinţa intervenţiei aceluiaşi
“spirit” demonic, inexistent la nivelele inferioare de organizare şi dezvoltare ale
sistemului nervosa central. Rezultat al intervenţiei acestuia sunt bătăile ritmice cu o
periodicitate inconfundabilă ale inimii, mişcările respiratorii, cele stomacale... - proprii
mamiferelor superioare şi omului; pe de altă parte disponibilitatea potenţială de a angaja
un activism crescut al efectorilor (motori, viscerali …), care asigură reuşita acţiunilor
adaptative.
În trunchiul cerebral îşi găsesc sediul o serie de alţi centrii cu însemnătate
adaptativă distinctă, responsabili de o reactivitate defensivă rapidă şi specializată. Din
această categorie face parte reacţia de clipire a ochilor, de protecţie acestora din faţa
acţiunii unor agenţi stimulatori nocivi. Respectivii receptori cu sensibilitate vizuală
ridicată sunt conectaţi la un centru distinct din trunchiul cerebral, de unde se comandă
atât închiderea periodică a pleoapelor, cât şi închiderea lor rapidă la acţiunea unui agent
stimulator nociv; nu mai puţin sensibili sunt receptorii plasaţi pe traiectul aparatului
respirator sensibili la agenţii stimulatori odorifice, dar şi de o reactivitate defensivă
intensă la prezenţa pe acest traiect a unor corpuri străine, reacţie care se manifestă prin
cunoscuta tuse. O reactivitate cu sediul în trunchiul cerebral care se înscrie în “spiritul”
unei veritabile experienţe filogenetice, care ascultă de o demonică “logică” anticipativă.
Aceasta poate fi pe mai departe regăsită şi depăşită la etajul superior al trunchiului
cerebral, în mezencefal. Aici se află centrii reflexelor de coordonare primare
(oculocefalogir, iridoconstrictor, cele statice, de postură, labirintice, nistagmice ş.a.),
toate reprezentând componente fixe distincte ale unor conduite specifice instinctive, larg
comparabile la diverse specii de animale, care odată cu dezvoltarea filogenetică a
sistemului nervos vor dovedi o tot mai larg deschidere şi articulare plastică în raport cu
variatele condiţii stimulative.
5) Abia la sfârşitul secolului al XX-lea s-a descoperit însemnătatea reflexă a unei
formaţiuni neuronale, cu întindere de la baza bulbului şi până în scoaţa cerebrală,
denumită substanţă sau formaţiune reticulată. Descoperirea lui a fost pe măsura a unei
mai vechi aşteptate funcţii orientative, care astfel şi-a găsit localizarea şi integrarea în
sistem. Este vorba de suportul reactiv reflex pentru proprietăţile mereu variabile şi
imprevizibile ale agenţilor stimulatori din mediu. O reactivitate care debutează cu reacţia
de trezire şi evoluează progresiv spre cea de orientare; o reactivitate cu funcţie tonigenă şi
activatorie. Despre această reactivitate, în strânsă legătură cu cea refelx condiţionată
specifică Pavlov spune că reprezintă rădăcininile naturale ale însăşi creaţiei ştiinţifice.
6). Treapta următoare de organizare anatomică a sistemului nervos include
formaţiunile paleocefalice ale creierului. Din aceasta fac parte talamusul, hipotalamusul,
amigdala, sistemul limbic ş.a. Interesant este că ele reproduc şi dezvoltă acelaşi principiul
organizatoric de bază reflex, la care se supraadaugă alte ce prives intervenţa centrilor şi
reţelelor lor de conexiuni, de comandă şi control asupra nevoilor primare ale
organismului. Substanţa subiectivă a acestora se redimensionează: pe plan sezorio-motor
mişcările dobândesc disponibilitatea de a se “interioriza”, nevoile primare de reproduce
se încarcă cu substanţă afectivă; animalele sunt încaierate între ele la comanda
impulsurilor unor centrii hipotalamici sau din amigdală; animalul bea apă sau mânâncă
nu pentru că îi este foame sau sete, ci pentru îi sunt stimulaţi unii centrii hipotalamici …
Aceloraşi nevoi primare li se supraadaugă o nouă şi propriu-zisă dimensiune subiectivă
psihică de desfăşurare a activităţii. Integritatea funcţională a centrilor şi comenzilor de la
etajele inferioare ale nevraxului este fundamentală şi indispensabilă, la ele se
supraadaugă însă altele reglatorii noi, unele decisive unei integrări adaptative superioare
la mediu. Paleocefalul devine totodată un imens triaj şi totodată un prim centru de
“cernere” a semnificaţiei agenţilor stimulatori din cele mai diferite părţi şi profunzimi ale
corpului. Efectele intervenţiei acestora se desfăşoară sub nota afectivă şi tonigenă a
satisfacţiei plăcerii de a face sau nu un act; prin neplăcerea cu care poate fi trăită o durere,
una care poate coborâ în adâncurile tulşburărilor din viscere, după cum se poate ridica şi
la înăţimea nobleţei “lacrimilor”; intensitatea plăcerii de autosusţinerii a descărăcărilor
unor astfel de centrii poate să fie atât de mare în cât să-l depăşească pe cel propriu-zis a
nevoii primare de foame, sete etc. Păcatul prin care “Eva” muşcă din măr de acum
dobândeşte substanţă, în care sens se mobolizează energii, sunt stârmite tipare bătătorite
într-un trecut natural-istoric îndepărtat, circuitul sanguin este inundat de hormoni
mobilizatori etc. Ceea ce corespunde unei reactivităţi instinctive tot mai perfecţionate;
corespunde în mod egal amplificării disponibilităţilor de articulare plastică a activităţii în
raport cu condiţiile stimulative tot mai variate. Chiar dacă se produc pe un plan de acţiune
senzorio-notor sau visceral, acestea din urmă se desfăşoară într-o notă distinctă proprie
conduitelor numite inteligente, unele care au propria lor autonomia funcţională şi tot mai
distinctă independenţă de acţiunile instinctive, de “logica” acestora. Evocarea reacţiilor
instinctive de la acest nivel rămâne mereu inconfundabil reflex necondiţionată - ca în
cazul oricărei reacţii medulare specifice; dimpotrivă, conduitele inteligente feresc sau
anulează acţiuni care altfel ar duce la epuizarea sau distrugerea organismului.
7). Cea mai înaltă şi ultima treaptă de organizare anatomică a sistemului nervos
central este reprezentată de cortexul cerebral. Scoarţa cerebrală reprezintă formaţiunea
neuronală cu cele mai multe elemente celulare, cu cele mai multe şi interesante
particularităţi funcţionale (p. ). Centrii săi de proiecţie senzorială şi motoare au o
specializare caracteristică, care reproduc pe plan superior funcţiile dobândite pe etajele
inferioare. La acestea se adaugă unele caracteristici funcţionale în plus, de interacţiune
între centrii somatosenoriali şi cei din zonele de proiecţie motoare, de procesare a lor
superioară în zonele de proiecţie asociativă. Pe de o parte, anatomic acestea păstrează
principiul evolutiv filogenetic, de a fi cu atât mai întinse cu cât animalul se află pe o
treaptă evolutivă mai înaltă a filogenezei; pe de altă parte ceea ce la acest nivel se
procesează ajunge să se supună unor reguli şi ordine proprii, organizarea lor
subordonându-se tot mai mult unei propriu-zise logici, diferită de cea a organelor sau a
instinctului. Ordinea explicativă anatomică îşi propune ca suportul neuronal a limbajului
să respecte corespunzătoarea devenire antropogenetică a omuluii, chiar dacă funcţiile
limbajului sunt deja unilataral distribuite în scoarţa cerebrală; explicaţiile operaţionale
invocă invocă însă aici intervenţia unor blocuri sau module logice egal distribuite în
masascoarţei cerebrale, toate dând valenţele demonice distincte algoritmice şi euristice
ale gândirii. În mod egal cum ambele instrumentează funcţiile cognitv conative ele sunt
reprezentative pentru manifestarea proprietăţii generale care se numeşte plasticitate sau
flexibilitate comportamentală.
8) La oricare din nivele de organizare psihoneurologică menţionate mai sus, orice
structură sau “formă” ar avea la bază procesele psihice rezultate n-au un scop în sine.
Finalitatea lor funcţională este pe de o parte aceea de a menţine echilibrul homeostatic cât
mai stabil, atât în profunzimile sale viscerale, când viaţa psihică se contepopeşte cu cea
organică, cât şi la cel superior al acţiunilor conativ cognitive; pe de altă parte, în
raporturile interindividuale, de a realiza înalte performenţe în cele mai diverse domenii de
activitate.

Sumar

- Obiectul de cunoaştere al neuropsihofiziologiei este interdisciplinar, detaşat ca atare

pentru a putea pătrunde la rădăcinile organice neuronale şi de alt fel ale vieţii psihice, a
mecanismelor care fac posibilă reflectarea psihică. Este un domeniu în care vieţa
psihică poate ajunge “palpabilă” şi cuantificabilă la nivelul reacţiilor reflexe
fiziologice, secretorii, motorii, senzoriale ş.a.
- Cuantificarea doar electrofiziologică a activităţi nervoase - ca suport natural pentru
producerea activităţii psihice - poate fi de natură să creeze confuzii, unul dintre acestea
fiind formulat aici în termenii “paradoxului evoluţiei mentale”. În acord cu acesta
pentru producerea diverselor procese psihice din viaţa zilnică activitatea sistemului
nervos este folosită doar în proporţie de 2-4 %.. O manifestare îmtru totul paradoxală
dacă activitatea sistemului nervos central este interpretată asemenea unui computem
eletronic; cât se poate de normală dacă se ia în considerare că sistemul nervos central
este produs al evoluţiei filogenetice a întregii materii vii, subordonat principilui
economiei energetice.
- Dincolo de ceea ce se înschide mecanic în circuitul neuronal al oricărui arc reflex -
expresie a raportului organism-mediu, cu această ocazie se mai angajează şi un schimb
informaţional, a ceea ce fiecare astfel de reflex semnifică. Aceasta este expresia
intervenţiei în completare a unui organism de cunoaştere, expresia a unui nivel superior
subiect-obiect al relaţiilor cu mediu, de angajarea a unor schimburi conativ-cognitive.
- Originile explicaţiilor neuropsihofiziologice sunt numeroase, dintre care mai
importante este: cea mecanicistă, de fiecare dată fiind cea mai la îndemână, care
încearcă să se ridice această prestaţie la nivelul fizicii moderne; cea vitalistă susţine
cauza localizării experieţei comportamentale filogenetice la nivelul centrilor nervoşi;
cea cibernetistă reface pe un plan operaţonal metodologic superior princiile de
funcţionare de bază ale creierului; şi, în sfârşit, cea cognitivistă, se distinge prin soluţiile
propuse pentru reflectarea simbolică, pentru intervenţia unor mecanisme
computaţionale.
- O atenţie aparte a fost acordată diverselor modalităţi de “palpare” a psihicului. A fost
evocată necesitatea dezvoltării unei perspective psihogenetice, ca opusă celor simplist
reflexologice. Este evidenţiat cum aceleaşi realizări obţinute pe preparate
neurochirurgicale pot fi revalorificate din perspectivă neuropsihofiziologică.
Domeniului psihoneurologiei este unul fertil angajării categoriilor de instinct şi
inteligenţă, de integrare a legilor de organizare şi funcţionare a creierului la cele
gnerale ale biologiei.

Teme de seminar

1. Surportul organic al reflectării - obiectul de cunoaştere al neuropsihofiziologiei

2. Reflectarea psihică ca un dat natural
3. De ce şi cum se “palpează” dimensiunea neuropsihofiziologică a vieţii
4. Paradoxul evoluţiei mentale şi dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos.
5. Obstacolele în calea cunoaşterii neuropsihofiziologice
6. Viziunea mecanicistă în neuropsihofiziologie
7. Viziunea vitalistă în neuropsihofiziologie
8. Viziunea cognitivistă în neuropsihofiziologie
9. Viziunea cibernetistă în neuropsihofiziologie
10. Cateoria de organism de cunoaştere în neuropsihofiziologie
11. Disconfortul gândirii neurofiziologice în faţa categoriei psihologice de nivel
superior psihic de integrare adaptativă.
12. Implicarea categoriilor de instinct şi inteligenţă în explicaţia
neuropsihofiziologică
13. Principiile de organizare structurală şi funcţională ale creierului vs dinamica
instinct inteligenţă.