Psihicul că obiect de studiu al psihologiei și rolul cauzal al acestuia în comportamentul uman

De-a lungul timpului, problema naturii psihicului, a modului sau de organizare și funcționare , dar și a
specificului sau în comparație cu alte fenomene, a dus la crearea unor controverse, astfel, ajungandu-se la
conturarea unui tablou foarte variat de puncte de vedere.S-au conturat în acest sens diferite concepții de ordin
religios, filozofic sau științific în ce privește natura fenomenelor psihice.

După filosofii grecii ai antichităţîi, omul primitiv era cel mai mult impresionat şi copleşit de fenomenul
mişcării, al transformării, care se observa la tot pasul şi la orice nivel, de la piatră (mişcarea de rostogolire,
fenomenul de eroziune) până la om. Nu putea să se găsească o altă explicaţie decât cea bazată pe admiterea
existenţei în fiecare lucru a unui principiu activ, a unei forţe interne animatoare. De aici, concepţia animistă –
însufleţirea întregii naturi (panpsihism). Psihicul uman se includea astfel în categoria forţelor interne active
ale omului –anima – şi se înţelegea a fi că o substanţă ascunsă, un minihomunculus, care se evidenţiază, se
întreţine prin actul respiraţiei. La moarte, el se separă de corp, volatilizându-se în eter în forma unui abur, a
unui duh.Chiar în concepţiile filosofice elaborate ale unui Democrit, Heraclit şi Epicur, psihicul vă continua
să fie interpretat că „substanţa activă” a corpului, care-l pune pe acesta în mişcare şi-l ghidează în lume. La
baza lui erau puşi cei mai fini atomi, atomii focului, închipuiţi a fi de talie mică, formă rotundă şi rapizi, care
şi ei întră şi ies din organism prin mecanismul„respiraţiei”. Această linie, căreia i s-a zis materialistă, vă fi
perpetuată şi dezvoltată ulterior în modelele materialist-moniste, caracterizate prin reducţionism regresiv –
reducerea realităţii psihice calitativ superioare la procese şi fenomene materiale, substanţial-energetice –
biofizice, biochimice, fiziologice, de ordin calitativ inferior. (Golu, 2007)

Psihicul, atât de diferit, comparativ cu alte fenomene existente în univers, atât de complex în structurarea şi
funcţionalitatea să concretă, atât de admirat dar şi contestat că obiect de sine stătător al vreunei ştiinţe, a
suscitat şi suscită, în continuare, nemăsurate discuţii contradictorii, care depăşesc cu mult cadrul propriu-zis
al psihologiei, de abordarea problematicii psihicului fiind interesate şi religia, filosofia, mitologia etc.
Probleme cum ar fi natura psihicului, nivelurile de organizare, structurare şi funcţionare a lui, caracterul lui
de sistem au devenit şi mai stringente, mai ales că urmare a apariţiei unor noi orientări psihologice
(psihologia cibernetică, psihologia cognitivă, psihologia umanistă etc.) care readuc în discuţie postulatele
vechii psihologii, în aceste condiţii, asistăm nu doar la o simplă revedere şi corijare a viziunii tradiţionale
asupra psihicului, ci la înlocuirea ei cu o nouă viziune. Caracterul informaţional al psihicului,
constructivismul - ca funcţie esenţială a acestuia, redimensionarea relaţiilor dintre conştient-subconştient-
inconştient, sesizarea caracterului de sistem al psihicului şi pătrunderea viziunii sistemice în psihologie sunt
coordonate noi de abordare şi interpretare a psihicului.

Așa cum afirma Mielu Zlate, de foarte timpuriu s-a conştientizat complexitatea enormă a psihicului, poziţia
excepţională, statutul de excepţie al fenomenelor psihice şi al corelatelor lor comportamentale în rândul
celorlalte fenomene existente în univers. Drept dovada stau concepţiile contradictorii care au fost elaborate

1
asupra lui, disputele aprige ce au avut loc între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă, referitoare la specificul
fenomenelor psihice. Psihicul a devenit materialul extrapolărilor religioase, al absolutizărilor sacre, în
explicarea lui, au fost utilizate scheme extrem de simple, împrumutate din lumea fizică. De la concepţia
naivă şi rudimentară a psihicului că un homunculus, cu sediul în piept, cu rol esenţial în viaţa omului, el fiind
un fel de principiu vital, s-a trecut fie la concepţiile de maximalizare şi absolutizare spiritualistă, fie la cele
materialist vulgare. Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, dematerializat fizic, fluid,
localizat temporar în om, în esenţă, liber şi atemporal, când materie propriu-zisă. Chiar şi atunci când se
recurge la unul şi acelaşi tip de explicaţie (să spunem materialist), părerile sunt foarte nuanţate. Pentru unii,
psihicul este materie propriu-zisă ("gândirea este o secreţie a creierului, aşa cuml bila este o secreţie a
ficatului” - declarau materialiştii vulgari), pentru alţii, el este tot materie, dar rarefiată.

Complexitatea psihicului provine din natura să contradictorie, din ipostazele diferite sub care apare şi, mai
ales, din dinamica funcţionalităţîi sale (Zlate,1996). Psihicul este, în același timp, obiectiv și subiectiv. Este
obiectiv din punct de vedere ontologic, existențial (psihicul unei persoane este diferit de psihicul altei
persoane) și este subiectiv din punct de vedere al cunoașterii , fiecare persoana implicandu-se în cunoaștere
cu subiectivitatea să, prin însușirile și particularitățile sale proprii .În acest sens, consider că fiecare persoana,
în funcție de experiențele sale de viață poate trata diferit o situație, care, la urma urmei, poate fi determinata
strict de felul sau de a privi lucrurile. Deoarece apare din materie și evoluează o data cu ea , având la baza
activitatea materiala a creierului, psihicul este material,dar și ideal, în același timp, deoarece prin natura să
poseda un conținut de idei și imagini. Psihicul apare atât în calitate de proces, cât și de produs. Ideea de
proces înseamnă desfășurarea în timp și se refera la succesiunea tranformarilor produse în subiect, produsul
fiind rezultatul obținut pe baza interacțiunii dintre subiect și obiect. Psihicul este întâlnit atât în stare latenta,
interiorizat ,cât și în stare manifesta, exteriorizata. De cele mai multe ori, starea latenta nu coincide cu starea
manifesta și deseori intre ele exista o contradicție neta (o persoana poate afișă în exterior o masca de tristețe,
dar în realitate se bucura de producerea unui eveniment trist). Același autor considera că psihicul dispune de
desfăşurări normale, specifice, fireşti, dar şi de manifestări surprinzătoare, patologice (vise, halucinaţîi,
evocări spontane, stări emoţionale şi ideative, bizare, stranii).În acest sens, dificultatea consta în a stabili
granita intre normal și patologic, deoarece pe un fond normal exista posibilitatea de a întâlni manifestări mai
ciudate, iar pe un fond patologic putem întâlni adeseori destule momente de normalitate.Psihicul este
determinat, dat, cauzat și influențat de factori naturali și sociali, de experiență personala a fiecărui individ,
produs al împrejurărilor, dar este și şi determinant, liberi producător de împrejurări, prin el oamenii
propagându-şi forţa de inteligenţă şi acţiune, experienţă şi voinţă. După cum arată Paul Popescu-Neveanu, la
nivelul psihicului, determinările polimorfe trec în autodeterminări, de unde efectele de libertate şi creaţie,
activitatea transformatoare. Având în vedere că la om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa, mijloceşte
depăşirea naturii prin cultură, în aceste condiţii, era mai mult decât firesc să apară concepţîi, teorii şi orientări
contradictorii, cu privire la natura psihicului uman.

2
Unii autori (Zlate,1996) privesc psihicul că fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice şi
energetice

Raportat la substratul său material, psihicul apare că având origine materială, că provenind din materie, dar
că neidentificându-se cu ea, că fiind un produs, un rezultat al materiei superior organizate. Identitatea
structurilor informaţionale şi de conştiinţă ale psihicului nu poate exista şi persista în afara raportului
material energetic, fizico-chimic, electrofiziologic. Destructurarea sau suspendarea funcţiilor psihice odată
cu distrugerea organului de simţ, a unor părţi din creier sau a unor traume cerebrale demonstrează legătura
indestructibilă dintre psihic şi creier, în sprijinul aceleiaşi idei pot fi aduse şi alte argumente: modificările
psihice în condiţiile unor maladii cerebrale, administrării drogurilor sau substanţelor psihotrope,
imposibilitatea reanimării în condiţiile morţii clinice (când este depăşit un anumit interval de timp, neuronii
alterându-se şi dezagregându-se în 5-10 in minute) etc.

Legătura dintre psihic şi creier a fost demonstrată prin atâtea argumente, încât la ora actuală aproape nimeni
n-o mai contestă. (Zlate,1996). Divergenţele apar în modul de interpretare a naturii acestei legături.

Reprezentanţîi dudismului sau paralelismului (J.C. Eccles, 1977; W. Penfield, 1967 etc.) consideră că
procesele conştiinţei şi procesele neuronale se desfăşoară paralel. Creierul nu este organul sau mecanismul
realizării conştiinţei, ci un simplu "suport" sau "instrument" al principiiilor şi constantelor spirituale
preexistente. Concluzia lor este clară: studiul creierul nu este de nici un folos în înţelegerea psihicului, după
cum nici studiul legilor de desfăşurare şi funcţionare ale psihicului nu ajută la înţelegerea creierului.

Un punct de vedere diferit în ce privește natura psihicului este exprimat de Cosmovici. Este vorba despre
faptul că problema naturii psihicului este legata și de raportul dintre psihic și creier. În acest sens, autorul
vorbește despre trei perspective, despre existenta a trei poziții filozofice. Prima perspectiva este poziția
interactionista care considera că spiritul ar fi o substanță cu proprietăți net diferite de cele ale creierului.În
acest sens, desi se afla în subordine, creierul poate acționă asupra psihicului. Un exemplu în acest sens îl
constituie beția, deoarece alcoolul influențează activitatea creierului și poate genera tot felul de tulburări ale
conștiinței. După Rene Descartes, aceasta interacțiune s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza),
în timp de K. Popper este de părere că interacțiunea ar avea loc prin mijlocirea unor moduli existenți în
scoarță cerebrala. K. Popper simte nevoia să accepte existenta spiritului deoarece neurofiziologia actuala nu
poate explica încă sinteza proceselor nervoase responsabile de producerea proceselor psihice, cum ar fi
percepția sau voință.

A doua concepție amintita de Cosmovici este paralelismul, care susține existenta a doua realități- spiritul și
materia. Autorul susține că spiritul și materia sunt doua realități complet diferite, dar care nu comunica, nu
interactioneza. Cu alte cuvinte, oricărei modificări de spirit îi corespunde o modificare a materiei, de aceea
vorbim de paralelism. Modificările din spirit se produc paralel și în creier. În ce privește realizarea acestei

3
potriviri permanente, unii considera că aici intervine voință divina, care a creat totul, alții susțin că biologii
vor clarifica în viitor aceasta chestiune, prin studiul misterelor evoluției materiei vii.

Cea de-a treia poziție prezentata de Cosmovici consta în teoria identității,care susține că nu exista decât
creierul, activitatea acestuia explicând fenomenele psihice. Însă, activitatea creierului poate fi privita din
doua puncte de vedere și anume, analiza interioara, prin care extragem aspecte prin care ne referim la psihic
și prin observație exterioara și experiment când studiem procesele nervoase.De exemplu, că și în cazul unui
submarin – unul este aspectul sau văzut din afara, din avion, și altul este aspectul pe care îl observa mateloții
aflați înăuntrul submarinului. Dificultatea consta în posibilitatea de a stabili o legătură intre cele doua
aspecte, și anume, cum se poate că o idee să declanșeze o acțiune, un act exterior, material? Aceasta
problema s-ar rezolva daca ar fi acceptata idea că psihicul este expresia unei proprietăți caracteristice tuturor
obiectelor și ființelor din Univers, și anume, forma.

Psihicul ar fi forma pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier (Cosmovici,Celmare,1990).
Cosmovici considera că aceasta definiție ar fi cea mai verosimila și în acest sens amintește de Aristotel, care
vorbea de existenta a 4 cauze – cauza eficienta (forțele naturii în sensul de azi), cauza finala (scopul către
care tinde o ființă), cauza materiala (substanță din care sunt alcătuite corpurile) și cauza formala, care, la
Aristotel era ideea asupra obiectului. Atunci când vorbim de forma, noi ne gândim la cum este alcătuit un
obiect, la structura să și la configurația pe care o capătă elementele sale constitutive. Forma are un rol
hotărâtor în desfășurarea cauzala a fenomenelor. De exemplu, în cazul unui cutremur, de pe o stanca se
desprinde un bolovan mare, iar consecințele desprinderii acestuia vor depinde de forma să (rotunda sau
paralelipipedica). Daca bolovanul este relativ rotund se poate desprinde și distruge în calea să o cabana, daca
forma să este oarecum paralelipipedica, atunci bolovanul se vă opri în curând în căderea lui pe panta. Cu alte
cuvinte, forma intervine hotărâtor în lanțul cauzal, fiind vorba de structura exterioara, dar și de modul de
organizare interna, ca în exemplul următor : izomerii (corpuri cu aceeași compoziție chimica,cu același
număr de atomi, structurați diferit),care au proprietăți diferite. Cauzalitatea formala sau structurala este
rezultatul unei relații dintre elemente, iar forma apare din relațiile dintre componente. De exemplu, imaginea
fotografica rezulta din totalitatea raporturilor dintre petele negre și albe, ce reflecta fidel petele de umbra și
lumina a obiectului fotografiat.Desi hârtia și bromura de argint nu au nimic în comun cu imaginea
fotografiata, iar dimensiunile imaginii din fotografie și obiectul real sunt total diferite, păstrarea raporturilor
amintite permite reproducerea fidela a imaginii, a formei.

Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. De exemplu, senzația de roșu este
altceva decât culoarea roșie (o vibrație electromagnetica), dar fiindcă senzația de roșu se afla în același raport
cu senzația de verde, noi avem o imagine corecta asupra culorii obiectelor, cat și a formei lor, încât ne putem
orienta perfect în mediul ambiant. Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. Creierul uman este un organ
material, iar intre procesele sale nervoase se stabilesc diferite raporturi ce constituie imagini, deci procese
psihice.Psihicul este o imagine, o forma și ca atare intra în lanțul cauzal al reacțiilor umane.

4
Altfel spus, psihicul este informație. Ceea ce este un program (soft) pentru calculator, este psihicul pentru
organism, pentru creier. Spre deosebire de calculatoarele create de om, creierul poate fi considerat un
calculator care se autoprogrameaza mereu în funcție de experiență. Așadar, psihicul intervine în lanțul cauzal
al evenimentelor, devenind o cauza a comportării. Un exemplu în acest sens ar putea fi cazul unui tânăr din
clasa de jos a societății care se îndrăgostește de o prințesă și care își da seama de imposibilitatea unei
căsătorii cu aceasta, din cauza mentalității înscrisă în conștiință sa. Aceasta mentalitate îi blochează tânărului
orice circuit nervos care să facă posibila o acțiune de apropiere fata de prințesă. Psihicul intervine în
procesele nervoase, iar imaginile diferite blochează sau eliberează circuite nervoase, fiind posibile anumite
acțiuni.

Psihicul are un rol activ, transformator, fiind constructiv deoarece apare inițiativă și imaginația, care îl
determina pe individ să acționeze. Deoarece sistemul informațional este hotărâtor, psihicul reprezintă un
sistem deschis, dinamic, aflat într-o continua transformare.Pe parcurs ce intervin modificări, se produce o
reorganizare a întregului. Cert este că psihicul este un sistem hipercomplex, alcătuit dintr-un număr mare de
elemente, care, la rândul lor, formează subsisteme: subsistemul cognitiv, subsistemul afectiv-motivațional,
subsistemul conativ.

Psihicul este într-o continua transformare care se produce în funcție de dezvoltarea biologica a creierului și
este un sistem autoreglabil, deoarece efectele reacțiilor psihice sunt comunicate centrilor nervoși care, printr-
o rețea de conexiuni inverse, realizează corectări și adaptări. De aceea, când analizam un fapt psihic, aceasta
organizare sistemica ne obliga să fim precauți, deoarece trebuie să ținem seama de persoana în totalitatea ei,
dar și de dependenta fiecărui proces de alte subsisteme.

BIBLIOGRAFIE:

1.Cosmovici, A.(2005)- Psihologie Generala. Iași: Polirom

2.Golu,M. (2007)- Fundamentele Psihologiei, Ediția a V- a, București: Editura Fundației Romania de mâine

2.Havarneanu ,C. (2021)- Introducere în psihologie, curs, Iași:Universitatea “Al. I.Cuza”

4.Zlate ,M (2000) – Introducere în psihologie. Iași: Polirom