Ce este patologicul?

În literatura de specialitate exista mai multe concepte ale normalității, de aceea, normalitatea poate fi
abordata după mai multe sensuri: acela de concept statistic, de norma sociala, ca ideal și totodată ca lipsa a
bolii.

Este important de precizat cateva aspecte ale maladiei mentale și modul cum a fost ea receptată de-a lungul
secolelor în mentalul colectiv. Pentru această abordare, sugestive sunt textele lui Michel Foucault, dar și
sursele antichității. Una din ideile coordonatoare este cea care oferă explicații etimologice referitoare la
termenii: normal, anormal, anomalie și patologic. Exista niste termeni intens folosiți în analiza stării de
boala, privita că fiind o stare opusa stării de sanatate. Georges Canguilhem face distincția dintre termeni
precum normal/anormal, normal/normativitate, anomalie/anormal/ patologic.

Termenul normal (din latinescul “normalis”, norma = regulă) este definit în dicționare drept ceea ce este
conform cu regula (cu norma). Apar și două sensuri derivate: normal înseamnă ceea ce este așa cum trebuie
să fie și normal e ceea ce se întâlnește în majoritatea cazurilor unei specii determinate. De exemplu, faptul
că animalele patrupede au îndeobște, patru picioare. Pornind de la această semnificație, în medicină, starea
normală este starea obișnuită sub care se prezintă – de pildă – structura organelor din interiorul corpurilor. În
plus, tot în medicină, starea normală a corpului este starea care este căutată de corp în cazul unei boli, starea
care trebuie restabilită. În acest caz, starea normală este identică cu starea ideală.

Normativul presupune ceea ce instituie norme, reguli. Există și o normativitate biologică la care se
raportează medicina ca regulă generală, fără a exclude individualul cu dimensiunile lui atunci când se iau
decizii cu privire la o operație (de pildă).

Anomalia provine din termenul grecesc identic care însemna inegalitate, asperitate. Acest termen este
contrariul lui „omalos” însemnând ceea ce este unit, egal. Ca urmare, putem constata că termenul anomalie
nu trebuie derivat din grecescul „nomos” (regulă, normă).

Anormal este un termen care se raportează la o valoare care e negată, el presupunând o judecată evaluativa.

Anomalia presupune o descriere a unui fapt biologic, a unei neregularități, dezordinii, a ceva neobișnuit,
insolit văzut că o variație individuală, iar anormalul presupune o îndepărtare de ceea ce este obișnuit,
majoritar că manifestare și deci având caracter normativ. Anomalie – maladie sunt termeni apropiați ca
semnificație, fără a se suprapune complet, căci anomalia poate avea mult mai multe sensuri decât celălalt
termen. Tot astfel, anormalul – patologicul sunt termeni ale căror semnificații nu se suprapun complet.
Anormalul, ca și anomalia, au un caracter mai larg decât ceilalți termeni care aparțin exclusiv domeniului
medical.

1
 În secolul XX, Michel Foucault dedică și el un studiu problemei bolilor mentale și modului cum sunt
studiate acestea în contemporaneitate – „Maladia mentală și psihologia” (apărută în Franța în 1952). Foucault
se întreabă în ce condiții putem vorbi despre boală în domeniul psihologic și ce raporturi se stabilesc între
cazurile patologiei mentale și cele ale patologiei organice (somatice). În tradiția gândirii medicale, începând
cum am văzut de la Hipocrate, se considera că relația somatic –psihic nu trebuie negată și ea se manifestă
prin reacții globale ale individului. Boala ar fi astfel o reacție generală a individului, luat în totalitatea lui
psiho-somatică.

Autorul francez consideră că patologia mentală impune metode de analiză diferite față de cele ale patologiei
somatice. Maladia mentală trebuie studiată în domeniul psihologiei fără o raportare accentuată la medicina
somatică, deoarece boala mentală își are o logică a ei care este diferită de cea a bolilor somatice.

Normalul, ca și concept statistic este cunoscut datorita matematicianului belgian Adolphe Quetelet, cel care a
aplicat curba lui Gauss la distribuția diferitelor variabile, obținute că urmare a masurilor de natura biologica
sau sociala. Quetelet a dezvoltat în lucrarea sa “Fizica sociala sau Studiu asupra dezvoltării de facultăți ale
omului” teoria omului mediu. Potrivit acestei teorii, omul normal este omul mediu. De aici, concluzia că
media sau tendința centrala de distribuție poate fi obținută prin măsurarea unei singure trăsături într-o
populație. Luarea în considerare a mediei pentru definirea normalității are multiple avantaje. În acest caz este
vorba despre un criteriu obiectiv de definire a normalității, independent de toate sistemele de valori. Atunci
când avem de-a face cu deviații, într-o direcție sau alta fata de tendință centrala, acestea sunt considerate
anormale. Caracterul arbitrar al punctelor de demarcație intre normal și anormal nu este unicul punct slab al
evaluării statistice a normalității, deoarece apar și alte dificultăți când se procedează în acest fel. Pentru mai
multe caracteristici sau trăsături de caracter umane, media poate fi considerata ca normala și, în consecință,
de dorit, cum este cazul agresivității. Deviațiile în cele doua direcții, prea agresiv sau foarte puțin agresiv, pot
fi considerate că anormale și, deci, de nedorit.

Cuvântul “anormal” înseamnă alaturi de norma. Mai multe caracteristici, ca înălțimea, greutatea și
inteligenta, desemnează o categorie de valori atunci cînd sunt măsurate în cadrul unei populații. Majoritatea
oamenilor se încadrează în categoria de înălțime medie, în timp ce putini indivizi sunt anormal de înalți sau
anormal de scunzi. O definiție a anormalității are la baza frecventa statistica, așa cum susține Atkinson în
“Introducere în psihologie”. Comportamenul anormal nu are frecventa statistica sau este deviat de la norma.
Ceea ce înseamnă, conform aestei definiții, că o persoana foarte inteligenta sau foarte fericita vă fi clasificata
că anormala. Prin urmare, la definirea comportamentului anormal, trebuie să luam în considerare ceva mai
mult decât frecventa statistica.(Atkinson,2002)

Un alt punct de vedere, exprimat de medicul și filozoful francez Georges Canguilhem în lucrarea “Normal și
patologic”(1966) este cel conform căruia Canguilhem menține echivalenta intre medie și norma. Norma nu
mai reprezintă o conformare la o lege, ci cea mai buna adaptare a organismului la mediul exterior, media este

2
o expresie de normativitate biologica. Trecerea de la noțiunea de normal la cea de normativ reprezintă un
real progres, deoarece permite o mai buna înțelegere a bolii și fixarea la un ansamblu limitat de reacții.

Normalitatea ca norma sociala se aplica la sănătatea mentala și într-o maniera foarte limitata la sănătatea
fizica. Desi acest punct de vedere seamănă cu teoria statistica a normalității, cele doua concepte nu pot fi
confundate, deoarece teoria normei sociale reprezintă punctul de vedere a actorilor care fac parte din
sistemul social, în timp ce teoria statistica reprezintă o viziune externa a sistemului.Teoria normei sociale
tine cont de convingerile membrilor societății, convingeri care pot fi în acord sau nu cu comportamentul
obiectiv al acestor persoane (Parsons,1967). Persoanele au rolul lor și anumite așteptări referitoare la maniera
în care ceilalți își exercita rolul. Potrivit teoriei normei sociale, comportamentul care se îndepărtează de tot
ceea ce este cunoscut ca un comportament modal este considerat ca anormal și reprezintă expresia unei
maladii. Un principiu important de amintit atunci când vorbim despre normalitate ca norma sociala este cel
formulat de Bank-Mikkelsen, în Danemarca și de Nirje, în Suedia. Potrivit acestui principiu, trebuie făcut un
efort constant pentru a reda normalul și, pe cât posibil, condițiile de viață necesare persoanelor care prezinta
un handicap mental (Kebbon,1987). Normalizarea nu înseamnă deci normalitate.

Normalitatea ca ideal presupune un continuu intre normalitate și anormalitate. În acest caz,în timp ce acest
continuu nu se întinde în doua direcții opuse în raport cu media centrala, dar merge de la anormalitatea
extrema la normalitatea ideala sau de la patologia extrema la sănătatea perfecta.Când vorbim de sănătatea
mentala, aproape de polul patologiei extreme se situează cazurile psihotice cele mai severe, urmate de cele
de psihonevroze și de cazurile lejere de inadaptare care include majoritatea oamenilor. Cei care se pot
adapta ușor sunt plasați în acest continuum aproape de polul normalității ideale, adică persoanele creative.
Potrivit lui Marie Jahoda (1995), conceptul de sanatate mentala pozitiva este cel care înglobează diferite
aspecte:o atitudine pozitiva și acceptabila fata de sine, autonomia personala, realizarea potențialului
propriu.E necesar să reamintim aici și conceptul cultural relativist, ai cărui adepți afirma că ceea ce este
normal într-o cultura poate fi anormal în alta.

Normalitatea ca absenta a bolii este preferata în mod special de psihiatrii care adopta modelul medical al
maladiei. Practic, acest lucru înseamnă că ponderea normalității într-o populație data poate fi stabilita
calculând toate incidentele și ponderea maladiilor. Astfel, se poate determina populația care este bolnava și
se poate estima proporția populației care risca să devina bolnava la un moment dat al vieții. Exista doua
metode care permit calculul învingerii bolilor: prima, consta în efectuarea unui recensământ al populației din
spitalele psihiatrice, iar a doua permite calcularea ponderii persoanelor care au tulburări mentale prin ancheta
epidemiologica realizata pe un esantion reprezentataiv al populației generale.

În publicațiile de specialitate, se întâlnesc mai mulți termeni care definesc termenul de patologie sau
patologicul. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate, psihopatologie și tulburare
comportamentala. McMahon (1976) folosește termenii de normalitate, tulburare, devianță și suferință
mentala.

3
Anormalitatea este o îndepărtare de norma, al carei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce
privește delimitarea în sine a zonei de definifie. Sensul este important din perspectiva calitativa. Astfel,
antropologic, în zona pozitiva se afla persoanele excepționale, geniile, care joaca un rol creator în istoria
omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se refera la îndepărtarea de norma în sens
negativ, spre minus, spre deficit funcțional și de performanta, spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare.
(Tudose, 2011). După opinia lui Lăzărescu M., domeniul bolii “se îndepărtează de norma ideala a
comunității în sensul deficitului, al neimplinirii persoanei umane ce eșuează în zona dizarmoniei
nefuncționale, necreatoare”.Trecerea spre patologie a subiectului este însoțită de disfunctionalitatea acestuia
în sistemul în care este integrat. Majoritatea definițiilor și circumscrierilor normalității și anormalității sunt
vagi, insuficiente pentru a sta la baza unor definiții operaționale riguroase. Reacția biologica sub forma de
stres este normala intre anumite limite, la fel că reacția psihica la spaime sau pierderi. Modificările
biopsihice din etapele critice ale dezvoltării, cum ar fi cele din pubertate sau climax, pot fi patologice daca se
întâlnesc la alte vârste . În definirea stării de sănătate sau de boala, joaca un rol parțial, dar foarte important,
perspectiva subiectiva, felul în care subiectul se resimte și se autoevaluează. Totuși, nici acest criteriu nu este
suficient: de obicei, omul bolnav "nu se simte bine", are dureri, se autoapreciază deformat, suferă, dar,
uneori, în psihiatrie starea de "bine subiectiv" poate fi concomitenta cu o stare de boala, așa cum se întâmplă
în sindromul maniacal. În patologia umana, joaca un rol important dimensiunea interpersonalitatii, a
capacității de iubire și prietenie echilibrata, precum și perspectiva sociala, nivelul și modul de "funcționare
sociala" a persoanei și opinia colectivității privitoare la normalitatea și sănătatea psihica ale unui individ, la
faptul că i se pot încredința responsabilități comunitare.

La întrebarea “Ce este patologicul?” vom găsi o multitudine de răspunsuri. Încercând o sistematizare a
concepțiilor despre normalitate, Mc Mahon identifica cinci tipuri de definiții:

1.Prima dintre ele este data de devierea de la normele statistice care descriu normalitatea ca un concept
statistic și se refera la frecventa unor comportamente în populația generala.O persoana care manifesta foarte
rar un comportament poate fi etichetata că anormala.

2.O alta definiție, cea profesionala, afirma că o persoana este patologica ( anormala) daca psihologul sau
psihiatrul spene că este. Aceasta formulare readuce în mod evident definiția inteligentei la ceea ce măsoară
testele de inteligenta.

3.Definițiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativa la cultura. Astfel, toate criteriile de
stabilire a normalității sunt determinate de cultura căreia îi aparține o persoana. Fiecare cultura are anumite
standarde sau norme de comportament acceptabil, iar comportamentul care deviază vizibil de la aceste norme
este considerat anormal. Schimbările valorilor culturale a societății determina schimbări în maniera de
categorizare a unor manifestări.

4.Definițiile existențialiste pun accentual pe individ și dezvoltarea să, pe problemele individuale și nu pe

categorizarea indivizilor.Deoarece societatea este reasponsabila de majoritatea suferințelor la care ajunge

4
individul, definițiile existențialiste subliniază importanta unui mediu adecvat pe care trebuia să îl oferim unei
persoane prin care aceasta să se modifice. Aceste definiții considera anormalitatea în termini de sentimente,
de suferință subiectiva a individului – sentimentele sale de anxietate, depresie sau agitație sau stările precum
insomnia, pierderea apetitului sau numeroase dureri și afecțiuni. Uneori, suferința personala poate fi singurul
simptom de anormalitate și comportamentul individului poate părea normal pentru un observator oarecare.

5.Buss(1966) propune o definiție practica, bazata pe prezenta a trei indicatori de patologie: disconfortul,
bizareria și ineficacitatea.

Este foarte importanta maniera în care alții percep o persoana care este etichetata că patologica sau anormala.
Ne referim aici la noțiunea de devianță sociala, definita că un comportament extrem și persistent care
deranjează alte persoane. Aceasta noțiune de devianță trebuie examinata din perspectiva unui relativism
cultural. Cei din anturaj evoca, adesea, atunci când descriu o persoana patologica, un “contact rău al acesteia
cu realitatea”.Costin și Dagnus ( 1989) mențin criteriul “ contact rău cu realitatea”, referindu-se la tulburările
de percepție și raționament, dezorientarea, activitatea fizica neadecvata.

Altrocchi(1980), vorbind de comportamentul anormal, propune doua criterii: comportamentul anormal se

poate defini ca un comportament neadaptat (maladaptive) sau distrugător pentru o persoana sau pentru
mediul sau social. Potrivit lui Altrocchi,comportamentul anormal este totdeauna neadaptat și uneori
distrugător. Comportamentul este neadaptat atunci când el devine un mod de a evita problema.El este însoțit
de o scădere a stimei de sine și creează persoanei trăiri frustrante. Neadaptarea afectează atât persoana
patologica, cât și persoana care trăiește în anturajul acesteia.

O serie larga de comportamente au fost clasificate că anormale. Unele comportamente anormale sunt acute și
trecătoare, rezultând din evenimente deosebit de stresante, în timp ce altele sunt cronice și durează o viață
întreagă. Fiecare persoana are un comportament unic, cu probleme emoționale unice și nu exista doi indivizi
care să se comporte exact în aceasi fel sau care să aibă aceeași experiență de viață.

Clasificarea tulburărilor mentale folosita de majoritatea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale are la
baza “Manualul de diagnostic și statistica al tulburărilor mintale”, Ediția a IV-a (DSM-IV), care corespunde
în general cu sistemul international formulat de Organizația Mondiala a Sănătății. DSM-IV pune la
dispoziție o lista extinsa a tuburarilor mentale și descrie simptomele care trebuie să fie prezente pentru ca
diagnosticul să poată fi aplicat. În mod obișnuit, nevroza și psihoza denota doua categorii de diagnostic
majore.

Nevrozele reprezintă un grup de tulburări caracterizate de anxietate, nefericire și comportament maladaptive

care au fost uneori destul de serioase pentru a necesita spitalizare. Individul poate funcționa bine în societate,
în general, chiar daca nu la capacitate maxima. În schimb, psihozele cuprind tulburări mentale mai grave.
Procesele de gândire și comportamentul individului sunt atât de afectate, încât persoana pierde contactul cu
realitatea, nu poate face fata solicitărilor vieții de zi cu zi și necesita spitalizare.

5
DSM-IV enumera principalele categorii de tulburări mentale:

1.Delirul, dementa, amnezia și alte tulburări cognitive. În cadrul acestor tulburări, funcționarea creierului
este afectata permanent sau trecător. Acestea pot fi rezultatul îmbătrânirii, al bolilor degerative ale sistemului
nervos (boala Alzheimer) sau ale ingestiei de substanțe toxice(otrăvirea cu plumb sau drogurile).

2.Tulburările provocate de folosirea substanțelor psihoactive, care include consumul excesiv de alcool.
amfetamine, cocaina sau alte droguri care afectează comportamentul. Marijuana și tututnul sunt, de
asemenea, incluse în aceasta categorie.

3.Schizofrenia constituie un grup de tulburări caracterizate prin pierderea contactului cu realitatea, tulburări
marcate de gândire, percepție și comportament ciudat.În unele faze mai avansate, apar iluziile și
halucinațiile.

4.Tulburări ale dispozitiei normale: persoana poate fi extrem de deprimata, anormal de exaltata sau poate
alterna intre perioade de veselie și depresie.

5.Tulburările anxioase includ tulburările având că principal simptom anxietatea. Anexietatea poate fi
eliminata doar daca individul se fereste de situațiile de care se teme (tulburări fobice).Include și tulburarea de
stre post-traumatica.

6.Tulburările somato-forme includ doar simptomele fizice, însă nu se poate găsi o baza organica și se pare că
factorii psihici joaca un rol principal. Sunt incluse aici tulburările de conversie (de exemplu, o femeie care
trebuie să aibă grija de mama sa, suferă subit o paralizie a brațului) și hipohondrie, adică preocuparea
excesiva pentru sănătate și teama de boli atunci când nu exista un motiv pentru aceasta.

7.Tulburările disociative sunt alterări temporare ale funcțiilor conștiinței, memoriei sau identității datorate
problemelor emoționale. Includ amnezia și tulburările de personalitate multipla.

8.Tulburările alimentare includ auto-înfometarea (anorezia) sau patern-uri de mâncat excesiv, urmate de
purgare- provocarea vomei sau folosirea laxativelor.

9.Tulburările de somn includ insomnia cronica, somnolenta excesiva, apneea în timpul somnului, mersul în
somn și narcolepsia.

10.Tulburările artificiale prezinta simptome fizice și psihice produse sau inventate intenționat. Cea mai bine
studiata forma a acestei tulburări este așa numitul sindrom al lui Munchausen : prezentarea plauzibila de
către individ a unor simptome fizice false, ceea ce duce la numeroase spitalizări.

11.Tulburarea de control a impulsurilor include cleptomania, jocurile de noroc patologice și piromania.

12.Tulburările de personalitate sunt acele patern-uri de lunga durata de comportament maladaptive care
constituie moduri imature și inadecvate de a face fata stresului.

6
Nici nevrozele și nici psihozele nu apar că fiind categorii majore în DSM-IV. Exista numeroase motive
pentru aceasta distanțare de sistemele de clasificare anterioara, dar cel mai important se refera la precizia
diagnosticului. Diagnosticul de patologie implica, în același timp, cunoașterea condițiilor mediului în care un
comportament atinge o intensitate particulara.Este foarte important să cunoaștem nivelele cantitative care,
daca sunt atinse de o anumită variabila ne permite să o încadram în sfera patologicului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Atkinson,R (2011) – Introducere în psihologie, Ediția a XI-a. București: Editura Tehnica

2. Cosmovici,A.(2005)- Psihologie Generala, Iași: Polirom

3. Foucault,M.(2000) – Boala mentala și psihologica,Timișoara: Editura Amarcord

4. Golu,M. (2007)- Fundamentele Psihologiei, Ediția a V- a, București: Editura Fundației Romania de mâine

5. Havarneanu ,C. (2021)- Introducere în psihologie, curs, Iași:Universitatea “Al.I.Cuza”

6. Tudose, F (2011) – Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, București: Editura Trei

7. Zlate, M. (2000) – Introducere în psihologie, Iași: Polirom