Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NORMALITATE
[Lazarescu pg 15,22]
Maladia psihica reprezinta un experiment natural ce instituie in locul
dinamismului viu, sintetic si creator al existentei firesti, o schema generala (rigida
si simplificatoare) de traire si manifestare. O astfel de schema este mult mai usor
de supus modelarilor si circumscrierilor prin definitii operationale paradigmatice
decat omul normal (si, deci, sanatos psihic) pentru care esential este aspectul
creativ-axiologic-comunitar. Cata vreme sanatatea psihica poate fi definita din
perspectiva antropologica prin creatie, libertate si solidaritate (intersubiectiv
comunitar responsabila) a fi bolnav psihic inseamna disparitia creativitatii si
autodeterminarii axiologice a persoanei umane. Deci, pe de o parte, un mod
ineficient de existenta in care subiectul se uzeaza steril datorita incapacitatii
sintezei adaptative dupa modelul armoniei vietii umane firesti in sanul comunitatii.
Iar, pe de alta parte, prin incapacitatea sintezei creatoare datatoare de sensuri si
masura pentru ceilalti. Astfel se produce o dezorganizare a umanului in insusi
specificitatea lui, o instrainare a subiectului in raport cu ceea ce circumscrie
esenta umana a persoanei, odata cu pierderea libertatii interioare care face
posibila autostapanirea si autoconducerea responsabila, sintetic si autentic
creatoare.
Desigur, si in context psihopatologic sunt posibile neo productii care
sunt, de obicei, insolite si se manifesta pe un fond de dezorganizare, deficit global
si mai ales deficit de sinteza (asa sunt neo productiile halucinatiilor, delirurilor,
afirmatiilor disociative ideo verbale). Noutatea care se afirma aparent in aceste
imprejurari este, de fapt, o pseudo noutate, o simplificare redundanta a trairilor
persoanei ca expresie a saracirii informationale pe care o induce minusul bolii. O
redundanta crescuta ilustreaza dificultatile comunicarii bolnavului psihic in grupul
uman in care se insera si functioneaza ca existent. Astfel, boala psihica se
manifesta si ca un defect de comunicare, de comuniune.
Sanatatea ocrotita de psihiatrie este mai complicata decat cea din restul
medicinei. Resursele ei se situeaza la intalnirea dintre functiile psihice nestandardizate si consta din pastrarea traiectoriei insului in toate conditiile
existentei si desfasurarii constiintei. Sentimentul adecvarii la lume necesita
integrarea continua a tuturor sectoarelor activitatii mintale. Abaterea de la
normalitatea psihica necesita alte reguli de recunoastere decat cele valabile
pentru celelalte discipline medicale. Decelarea si comprehensiunea ei pretind
psihiatrului angajarea intr-o maniera extrem de complexa de gandire care sa tina
seama de determinismul pluricauzal, neliniar si sa aiba, in acelasi timp in vedere,
unitatea persoanei umane. Conduita psihiatrica se plaseaza de la inceput pana la
sfarsit intr-un domeniu de raspantie interdisciplinara, de integrare a
perspectivelor medicale, psihopatologice, psihologice, sociologice, culturale,
antropologice, filozofice.
deoarece unele defecte sau chiar stari patologice pot fi, in anumite locuri, extrem
de frecvente (de exemplu: caria dentara, miopia, unele infectii endemice, unele
comportamente duplicitare ca minciuna, ipocrizia, compromisul, reaua credinta
sau lenea, inactivitatea, hiposociabilitatea etc.). Norma ideala este un ghid, un
element de referinta si din aceasta perspectiva un om este cu atat mai normal cu
cat se apropie mai mult de aceasta. Desigur, si acest inteles se refera atat la
functionarea corporala, cat si la cea psihica. Norma ideala include si capacitatile
creatoare si cele morale pe langa trairile, atitudinile, expresiile si comportamentele
obisnuite. Desi intr-o socio cultura data, acest ideal nu este, de obicei, formulat
explicit si sintetic, el e mereu prezent si activ prin modelele educationale, prin
regulile de promovare, prin legile ce sanctioneaza, prin eroii ideali care sunt
vehiculati de povesti, de istorii, de mijloacele mass-media. Desi aduce o
completare fata de normalitatea mediei statistice, cea ideala are dezavantajul de
a diferi partial de la o cultura la alta. Conceptiile despre omul ideal au diferit in
Grecia antica, in Evul Mediu, si in lumea contemporana, difera in America fata de
India sau China. Totusi, cele doua intelesuri se completeaza reciproc si asigura o
intelegere suficienta a normalitatii, mai ales daca se are in vedere si norma
responsiva. Adica, buna capacitate a individului de a face fata statuturilor si
rolurilor sociale, asa cum sunt ele conturate intr-o societate data, de a raspunde
adecvat asteptarilor comunitatii prin afirmarea si functionarea ei sociala.
Pentru a circumscrie cat mai nuantat normalitatea si sanatatea mentala, sau formulat si alte criterii, dintre care amintim ca fiind importante (pentru omul
adult):
-capacitatea de autonomie, de independenta constienta si responsabila;
-corecta autoperceptie si autoapreciere, o stima de sine echilibrata si
adecvata;
-capacitatea buna de relationare sociala, de evaluare a altora, si de
rezolvare a problemelor practice;
-toleranta suficienta la frustrare si stres cu o buna capacitate de a gasi
strategii de conduita pentru a depasi situatiile periculoase sau dificile;
-capacitate suficienta de a se bucura, de a fi generos, de a trai vinovatia,
de a invata din experienta;
-capacitatea de crestere si dezvoltare armonioasa a individului in sensul
realizarii de sine in raport cu idealul personal si cel socio-cultural;
-capacitate de creatie.
Normalitatea si sanatatea psihica a persoanei umane trebuie intelese si
evaluate in raport cu varsta, cu caracteristicile nisei ecologice umane si a socioculturii in care ea traieste. Normalitatea si sanatatea psihica nu este o stare
rigida, ci un proces continuu ce presupune tensiune si effort din partea
subiectului. Atat in conditii obisnuite, cat si dupa o boala psihica, persoana trebuie
sa faca efortul de a realiza si mentine, prin propria-i contributie, un contur optim al
normalitatii si sanatatii sale, colaborand cu toti cei care-l pot ajuta.
Anormalitatea psihica poate fi inteleasa atat in perspectiva de fond a
structurii caracteriale, cat si in cea a unor trairi circumstantiale. Persoanele
particulare, anormale, au unele caracteristici tipologice accentuate care atrag
atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica, cat si de cea ideala.
In unele cazuri si inteligenta e deficitara, desi in altele ea poate fi buna. De
asemenea, relationarea lor sociala si integrarea in comunitate, exercitarea
rolurilor sociale pot fi defectuoase. Se pot intalni deficiente si in ceea ce priveste
celelalte caracteristici mentionate la circumscrierea normalitatii. Prin aceste
[Prelipceanu, 23,40]
Normalitatea este pentru psihiatrie un calcai al lui Ahile. Ea ii releva, pe
de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa
cum exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor
stiinte (psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative).
Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si
unei supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se
solicita de exemplu psihiatriei in diverse circumstante cu impact public
considerabil sa precizeze competenta psihica a unei persoane publice sau chiar
sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de provocarea teribilista a unor
astfel de solicitari, ramane intrebarea daca stim unde incepe si unde se termina
normalitatea psihica. Inainte de a da un raspuns transant la o intrebare ce se cere
atent nuantata, ne propunem, in paginile urmatoare, sa trecem in revista cateva
acceptiuni traditionale ale psihiatriei clasice asupra problemei, fara pretentia de a
o epuiza.
polemic K. Kolle (ibid.) tocmai nenorocitului asa zis normal de care fac caz
multi psihiatri. Daca aceasta afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi
oricum un corectiv care tine de o epoca istorica si de o anumita distantare
obiectiva fata de realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: puterea de creatie
este astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de
oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale laureatilor
premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar omul normal privit mai putin ca o
medie, o mediocritate sau un conformism mecanic (Ey,1979) si mai mult ca o
celula vie, functionala a unui sistem social. Pentru psihiatru, anormalitatea nu este
doar o variatie, o indepartare pur cantitativa de normalitate ca medie statistica:
un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehementin
apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin creativitatea sa,
raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin pervesiunile sale
(Ey, ibid.). Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ
bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele marginalitatii psihice, dar
pot fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai mult sau mai putin
intampltoare in existenta individului (ca de exemplu comiterea unui delict) sau al
probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea). Daca, asa cum observa
K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai mult sau mai
putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma unui standard al normalului,
si acesta mai mult sau mai putin vizibil sau exprimabil, dependent pana la un
punct de mode, este tot atat de adevarat ca normalul in general exercita asupra
opiniei comune o adevarata fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie
intima a fiecaruia spre un prototip al perfectiunii, ca si de anumite proiectii
inconstiente in cazul evaluarii normalitatii altuia, in cadrul careia o autoimplicare
narcisista nu poate fi totdeauna exclusa. Pe aceasta curba ascendenta, care se
aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie normalitatea statistica, zona maximei
probabilitati de a exista in cadrul normei unui individ. Aceasta norma constituie
latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social (dar si psihologic,
comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona normalitatii statistice se va
raporta, sau nu, la un tip normo-ideal catre care tinde eventual in plan intim,
subiectiv. Acest tip depinde de Weltanschauung-ul fiecaruia (Hildebrandt, cit. de
Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii, prin care filtreaza tipul normoideal, raportandu-se la acesta si delimitandu-se pe sine. De aceea, medicul va
concepe diferenta normal-anormal la nivelul umanitatii, si nu la cel al vitalitatii
umane (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar diferenta specifica dintre normalitateaanormalitatea psihica nu va putea fi definita decat prin intermediul disocierilor
conotative multiple ale primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a normalitatii drept atibut al integritatii
organismului si al adaptarii homeostazice a acestuia la mediu(Haynal, 1989),
singura orientare operanta si in cadrul careia norma functionala ocupa pozitia
privilegioata, asa cum vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti converg catre un aparent
consens al acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966) inventariaza careva.
Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal,
adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei
sensuri ale normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat pe principii
morale) si cel clinic sau functional (normalul este individul care functioneaza
adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei acceptiuni
care stau la baza conceptului psihiatric de patologie, normalitatea fiind deci
Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea normalitatii individuale si a
celei colective (definita prin norma statistica). Prima vizeaza individul ca entitate
unica si irepetabila, a doua aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele mai
mult sau mai putin obiective ale unei normalitati general valabile pentru o anumita
populatie.
Normalitatea individuala are drept limita inferioara norma statistica si drept
limita superioara normalitatea ideala. Individul normal este individul nonbolnav,
fara simptome si care corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si trasaturi
de personalitate ce pot fi evaluate), dar si valorice (ale normei sau mediei
statistice). Dincolo de aceasta limita inferioara se afla domeniul iluzoriu al
normalitatii ideale definibila prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat) si
superpozabil peste modele cultural-simbolice (idealul clasic al omului). Numai ca
in conformitate cu preceptele psihanalitice nu exista individ liber de defense
nevrotice, deci nici normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer, Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de socializare in construirea normalitatii
ideale. Rogers (1963) evoca personalitatea pe deplin functionala pe care o
asociaza, pe langa conditii ce tin de self-actualizarea atat de draga
psihanalistilor (capacitatea de a simboliza experientele cu acuratete in constiinta,
nevoia de apreciere si autoapreciere pozitiva, congruenta propriei experiente cu
pripria parere despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai curand sociogenetica. Acestea ar fi: self-structura personalitatii sa fie flexibila, predispusa
schimbarii prin asimilarea de noi experiente, individul sa aiba capacitate de
adaptare creativa la noutatea fiecarei situatii si de testare efectiva a realitatii,
chiar atunci cand nu are date suficiente despre acea realitate sau ii este chiar
nefavorabila, sa atraga aprecierea pozitiva a semenilor si sa aiba relatii
armonioase cu aestia etc.
Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta parte, ca o trebuinta este cu
atat mai specific umana, cu cat este mai inalta si situeaza in bine cunoscuta sa
piramida, la nivelele superioare, trebuintele de armonie interioara, de simetrie si
autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a descoperi, care sunt in stransa
interrelatie cu dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor care asigura libertatea unui
individ de a exista in normalitate si nu poate fi cuantificata, ea neavand o limita
superioara, ci doar una inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I. de
exemplu, caci conditia individuala cea mai generala a libertatii de a fi normal este
prezumtia unei inteligente acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o efectueaza psihiatrul este o
evaluare a normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau axiologica definita de
stiintele normative (etica, estetica, logica, epistemologie) este pentru K. Schneider
ceea ce corespunde idealului subiectiv personal. Individul opteaza pentru un
model normo ideal conform aspiratiilor sale. K. Schneider (1950) spune: pentru
unul este normal Goethe, pentru altul Bismark, pentru al treilea Sf. Francisc.
Anormalul valoric va fi pentru individ tot ce contrazice figura ideala. Mezger (cit.
Petrilowitch, 1966) sesizeaza infiltrarea invariabila a judecatii de valoare si in
norma statistica, fapt care dovedeste relativitatea oricarei absolutizari in materie
de definire a normalitatii, chiar si norma statistica ingloband in mod necesar
Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca normalitatea sub aspectul
modului de viata sincronic si diacronic al unui popor, determinismul cultural fiind
implicit celui social. Remanenta culturilor este mult mai mare insa decat a
structurilor si fenomenelor sociale care le genereaza. Societatile se schimba
periodic, puterea, controlul social si sistemul normativ-valoric modificandu-se
consecutiv, dar folclorul, obiceiurile religioase, spiritualitatea unei populatii sau ale
unui popor persista nenumarate generatii, alcatuind o veritabila ereditate socioculturala a acelui popor, o mostenire culturala internalizata de individ prin
enculturatie. Trebuie precizat ca enculturatia este in antropologie procesul analog
socializarii din sociologie. Pentru E.F. Tylor (1871) citat de I. Badescu (1993,
p.150), cultura este ansamblul complex al cunostintelor, credintelor religioase, al
artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati si obisnuinte, pe care le
dobandeste omul ca membru al societatii.
Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru tentativa de a defini normalitatea
psihica. S-a reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul ce decurge din
judecata valorica pe care o implica, care ar duce in extremis la echivalarea
imoralitatii cu anormalitatea sau cu boala, ceea ce conduce inevitabil la
etichetarea bolnavului, si -in consecinta - la segregarea si marginalizarea sa
sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist normalitatea din perspectiva
sociologica, ci doar de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I poate fi negat,
anume conotatia valorica din orice definitie a normalitatii psihice, care rezida din
chiar relatia dintre cel care defineste si obiectul de definit: cine defineste in fond si
ce defineste? Este definit un set de comportamente si atitudini ale unui individ sau
mai multi (de catre un grup). Reperul la care se va raporta definitia normalitatii va
fi chiar modul de a o concepe al acestui grup de oameni, intrucat orice
colectivitate isi impune regulile si controleaza respectarea lor. Grupul sau
societatea exercita astfel o presiune asupra individului, care, in decursul
procesului de socializare, isi insuseste modul de viata, normele si valorile grupului
caruia-I apartine pentru a fi acceptat de acesta, pentru a I se integra. Aceste reguli
sunt insusite prin invatare, proces indelungat ce incepe in copilarie si dureaza
toata existenta individului, atata timp cat el respecta si accepta regula jocului.
Vorbim de conformism (acceptarea, subsumarea si urmarea de catre individ a
prescriptiilor si normelor sociale) sau nonconformism (inlocuirea regulilor sociale
cu peopriile criterii si opinii si atitudinea critica fata de presiunea sociala externa).