NUME: Simion (căs Mocanu) Mihaela- Gianina

AN: I, ID
GRUPA: 1

Tema 2
ÎNȚELESUL TERMENULUI DE PATOLOGIC ÎN PSIHOLOGIE

Ce este patologicul?

Psihologia studiază comportamentul persoanei, reacțiile psihice, acțiunile, expresiile, acestea

determinând un comportament interior sau exterior al individului. Toate acestea împreună determină
formarea și dezvoltarea psihicului, în toate aspectele sale.
Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte fenomene, a modului său de
organizare, structurare și funcționare a stârnit vii contrverse ajungându-se la conturarea unui tabloufoarte
variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepții contradictorii religioase, filosofice sau științifice
referitoare la natura fenomenelor psihice. Explicația acestei varietăți de puncte de vedere se datorează naturii
contradictorii a psihicului care prezintă mai multe aspecte bipolare care se opun unele altora. (Zlate M.,
1996)
Printre aceste puncte de vedere apare și cel conform căruia psihicul dispune și de manifestări
normale, dar și de manifestări patologice. Dificultatea constă în a stabili granița dintre normal și patologic.
Pe un fond normal putem întâlni maionifestări mai ciudate, anormale, iar pe fond patologic putem întâlni
suficiente momente de normalitate. Deoarece criteriile de diferențiere a stărilor normale de cele
patologicesunt greu de stabilit, unii autori propun renunțarea la o delimitare fixă, vorbind de un continuum,
de o trecere treptată de lamă stare la alta.
În cele ce urmează, voi încerca să explic ce inseamnă conceptele de ”normal” și ”patologic” în
psihologie și cum putem face o diferențiere clară a acestora.

Cuvântul ”normal” provine din latinescul ”norma”, care înseamnă ”unghi drept”. una dintre
intrepretări ar fi ”care nu se abate” nici în stânga , nici îndreapta, nici de la medie. Normalitatea este definită
ca un ansamblu de caracteristici ale aceleiași persoane, caracteristici care se situează în interiorul marjelo de
variație ale populației din care face parte ( Piéron H., Vocabularul psihologiei, 2001). Noțiunea de
”normalitate”, din punct de vedere statistic, este reprezentată grafic de distribuția sub forma ”curbei lui
Gauss”. conceptul de normalitate, a cărei definire s-a impus în condițiile încercării de identificare a criteriilor
de clasificare a tulburărilor psihice, considerate ca abateri de la normalitate, se poate asocia cu starea de
echilibru în plan intern, intrapsihic și în planul extern al individului. Normalul înglobează în limitele lui
noțiunile ”divers” și ”diferit”, astfel apărând:
a. Normalul ca indicator standard al valorilor culturale;
b. Diferitul, ca o altă formă posibilă a normalității;
 c. Diversul, ca și variantă de tip formal a normalității.
O asociere des întâlnităeste aceea dintre normalitate și adaptare. Adaptarea este un simplu proces de
acceptare oferitdin exterior individului de către societate și mediu. Dacă privim adaptarea ca un consum de
energie necesar pentru ca persoana să se poată integra sau să poată rezista în fața presiunii exercitate asupra
sa de psihotraumele sociale sau de tensiunea legăturilor sociale, atunci putem considera că procesul de
socializare reprezintă achiziția pentru a putea efectua eforturile de adaptare socială continuă, pentru a-
șiînsuși sau menține rolurile sociale dobândite. (Mucchinelli, apud. C. Enăchescu , 2005).
Cu toate acestea, s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la
toate grupele sociale. Din acest motiv, unii autori preferă să utilizeze drept criteriu al normalității
”adapatbilitatea”, argumentând prin aceea că individul normal nu este niciodată complet adaptat, în schimb,
un individ cu diverse patologii este o persoană inadaptabilă.
Cu alte cuvinte, normalitatea ca proces, consideră mai importante schimbările și procesele decât o
definire transversală a normalității. Atât normalitatea, cât și anormalitatea depind de variațiile de mediu
exterior in ceea ce privește capacitățile de adaptare ale individului, fapt ce va declanșa suferința. Studiile au
pus în evidență faptul că manifestări psihocomportamentale cosiderate patologice într-un anumit spațiu
cultural, pot fi normale în altul.
În publicațiile de specialitate, mai mulți termeni sunt utilizați ca sinonimi cu termenul aptologiesau
adjectivul derivat, patologic. Martin, în 1973, de exemplu, utilizează termenii de anormalitate,
psihopatologie și tulburare comportamentală. Un alt autor, McMahon, în 1976, utilizează ”într-o manieră mai
mult sau mai puțin interschimbabilă”, termeni precum normalitate, tulburare, devianță și suferință mentală.
Diversitatea terminologică determină întrebare : ”Ce reprezintă comportamentu anormal?”
La întrebarea ”Ce este patologicul?”- vom găsi o multitudine de răspunsuri. Într-un efort de
sistematizare, McMahon, în 1976, descria cinci tipuri de definiții, după cum urmează:
* Definițiile statistice, care descriu normalitatea ca un concept statistic și se referă la frecvența unor
comportamente în populația generală. O persoană care manifestă foarte rar un comportament poate fi
etichetată ca anormală.
* În conformitate cu definiția profesională, o persoană care este patologică ”anormală” dacă
psihologul sau psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiția inteligenței la
ceea ce măsoară teste de inteligență.
* Definițiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile de
stabilirea anormalutății sunt detrminate dde cultura la care aparține o persoanăși trebuie a fi considerate în
contextul culturii acastei persoane. Greșeala, culpabilitatea și moralitatea sunt în relație cu definițiile sociale.
Schimbările valorilor culturale a societății determină schimbări în manieră de categorizare a o=unor
manifestări.
* Definițiile existențialistepun accentul pe individ și pe dezvoltarea sa, pe problemele individuale și
nu pe categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de majoritatea suferințelor la care
ajunge individul, definițiile existențialiste subliniază importanța unui mediu adecvat pe care trebuie sa-l
oferim persoanei psin care să se modifice, să se corijeze însăși persoana.
 * Pentru evitarea capcanelor semantice și pentru a utiliza conceptele exploatabile cu care o bună
aprte din specilaiști pot fi de acord, Buss (1966) propune o definiție practică, bazată pe prezența a trei
indicatori de patologie: disconfortul, bizareria și inefiocacitatea.
Problema pe care o ridică Buss este esențială pentru întelegerea conceptului de patologic. Acest
concept nu poate fi definit în absența unor criterii precise, iar publicațiile disponibile nun ne oferă o viziune
concordantă în legătură cu aceste criterii. Printre aceste criterii se enumeră următoarele:
- Noțiunea de devianță socială, definită ca un comportament extrem și persistent care deranjează alte
persoane. Noțiunea de devianță este exprimată ca o abatere în raport cu standardele sociale și este foarte
dependentă de normele și de valorile sociale. Ea trebuie examinată din perspectiva unui relativism cultural.
Cât timp criteriul, devianța socială este central pentru definițiile statistice și sociale ale patologiei, atunci
patologia poate fi apropiată criteriului bizarerie ( deviație în raport cu standardele de comportament
acceptate), criteriu propus de Bus în 1966. Cei din anturaj evocă adesea, atunci când descriu o personă
patologică, un contact rău al acesteia cu realitatea.
- Un alt criteriu, adesea menționat atunci când este definit patologicul, face referiree la consecințele
tulburărilor menționate asupra pacientului și/sau a persoanelor care-l încojoară. Aceste conscințe constituie
handicapul psihologic. Anumiți autori vorbesc despre ineficacitate sau ineficacitate intelectuală și socială.
Noțiunea de handicap presupune că noi știm ce trebuie să facă o perosnă, și că noi avem o idee despre
standarde de performanță. Handicapul psihologic este consecința incapacității unei persoane de a face
anumite lucruri, deși a priori, prin cunoștințele și abilitățile sale este posibilă această realizare.
În legăturăîn legătură cu criteriile care paermit definirea patologiei, , Altrocchi(1980), care vorbește
de comportamentul anormal propune alte două criterii.
Comportamentul anormal se poate defini ca un comprtament neadaptat sau distrugător pentru o
persoană sau pentru mediul său social. Comportamentul anormal este totdeauna neadaptat și uneori
distrugătot, potrivit lui Altrocchi. Comportamentul este neadaptat atunci când acesta nu devine un mijloc
pentru a aborda și pentru a rezolva problema cu care persoana se confruntă, ci un mod de a evita problema.
Comportamentul este neadaptat și atunci când se observă o limitare a răspunsurilor posibileîn fața
unei probleme de rezolvat. El este însoțit de o scădere a stimei de sine și creează persoanei trăiri frustrante,
suferință, stres. Dacă neadaptarea afectează în primul rând persoana patologică, ea afecteaza, de asemenea și
persoana care trăiește în anturajul acesteia.
Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe și sursele acestei variații sunt diverse:
diferențele cadrelor teoretice, mediului sociual, și cultural în care trăiesc pacienții, evoluția tulburărilor în
timp.
Un aspect important, atunci când vorbim despre mormalitate este continuitatea între boală mentală și
sănătatea mentală. Potrivit punctului de vedere continuist, boala și sănătatea constituie un continuum care,
plecând de la normalitate, se termină cu forme grave de patologie mentală. În opoziție, punctul de veder
discontinuist corespunde unei opoziții nete între normal și patologic.
Numeroși psihologi clinicieni și psihiatri acceptă astăzi ideea de continuitate a schimbărilor
imperceptibile mergând de la funcționarea eficace la o dezorganizare severă a personalității. În cadrul acestui
continuum, un comportament este înteles ca fiind patologic atunci când el reprezintă o devianță socială,
atunci când apar dovezi ale suferinței sau ale desperării persoanei și, în fine, atunci când creează un handicap
psihologic.
Așadar, în concluzie, putem afirma că în psihologie, între conceptele de normal și patologic există o
graniță extrem de fină, din cauza faptului că fiecare dintre aceste două noțiuni se află în strânsă legătură atât
cu mediul social în care trăiește individul, cât și cu modul în care acesta percepe evenimentele și situațiile
problematice cu care acesta se confruntă în viața sa cotidiană.

Bibliografie :
Cosmovici A., 2005, Psihologie generală, Iași, editura Polirom;
Hăvârneanu C., 2021, Suport de curs semstrul I Introducere în psihologie, Iași, Facultatea de
Psihologie
Pieron H., 2001, Vocabularul Psihologiei, editura Universul enciclopedic
Psihologie medicală, curs 2, 2009, Sănătate și boală, Facultatea de Medicină din Craiova
Zlate M., 1996, Introducere în psihologie, Iași, edituira Polirom