Sunteți pe pagina 1din 4

Tema nr.3. Ce este patologicul?

Societatea modernă, deși a evoluat foarte mult din punct de vedere tehnologic, a avut același parcurs
și pe plan social, repercursiunile fiind resimțite de fiecare individ al acesteia.

Odată cu dezvoltările tehnologice, s-a mărit nevoia unei forțe de muncă constant activă, aceasta
fiind nevoită să activeze cât mai mult, într-un timp cât mai scurt. Aceste elemente au condus treptat spre
suprasolicitarea generală, care are efecte diverse, regăsite sub multiple forme. Deși credem că totul este bine,
deoarece nu suntem singurii care își petrec, spre exemplu, majoritatea timpului la școală sau la locul de muncă,
acest lucru este greșit. Această “normalitate” dăunează foarte mult pe timp îndelungat, atât pentru sănătatea
fizică, cât și pentru cea psihică și emoțională.

Îngrădirea generală care este resimțită, odată cu trecerea anilor, conduce spre dezvoltarea diverselor
boli ce nu pot fi remediate în timp util.

Deși sănătatea mintală este atât de importantă, fiind de obicei rotița care se defectează cel mai
repede în mecanismul uman, mersul la un specialist care “repară minți” este mai degrabă ținut secret, ca o mare
jenă. Totuși, dacă a consulta un psiholog devine treptat un obicei agreat de societatea modernă, psihiatrul rămâne
încă sperietoarea colectivă, doctorul cu reputația cea mai de temut. Mult prea mulți oameni preferă să moară de
depresie decât să se ducă să-i ceară sfatul, darămite să se trateze, pentru că asta ar însemna să recunoască faptul
că au o problemă.

Ramura medicinei care se ocupă cu studiul bolilor și a efectelor provocate de acestea este definită
ca patologie. De asemenea, aceasta presupune o deviere de la starea normală de funcționare a organismului,
tulburare sau afecțiune. În publicațiile de specialitate, mai mulți termeni sunt utilizați ca sinonimi cu termenul
patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate, psihopatologie
şi tulburare comportamentală.

Încercând o sistematizare a concepțiilor despre anormalitate, McMahon identifică cinci tipuri de


definiții:

a. Prima dintre ele este dată de devierea de la normele statistice, care descriu normalitatea ca un
concept statistic și se referă la frecvența unor comportamente în populația generală. O persoană care manifestă
foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală. Dar conform acestei definiții, o persoană care este
extrem de fericită sau extrem de inteligentă ar fi clasificată ca anormală. Astfel, în definirea comportamentului
anormal, trebuie ținut seama de mai multe elemente, nu numai de frecvența statistică.

b. O altă definiție, cea profesională, afirmă că o persoană este anormală dacă psihologul sau
psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiția inteligenței la ceea ce măsoară
testele de inteligență.

c. Definițiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile de
stabilire a anormalității sunt determinate de cultura căreia îi aparține o persoană. Fiecare cultură are anumite
standarde sau norme de comportament acceptabil și comportamentul care deviază vizibil de la aceste norme este
considerat anormal.

Susținătorii unei perspective culturale relativiste, consideră că ar trebui să respectăm definițiile pe


care fiecare cultură le dă anormalității pentru membrii culturii respective. Făcând acest lucru, nu impunem
standardele unei culturi la comportamentul din altă cultură. Opozanții acestei poziții se referă la o serie de

8
pericole legate de această situație. De-a lungul istoriei, societățile au etichetat indivizii drept anormali pentru a
justifica operațiunile de controlare și reducere a lor la tăcere, așa cum Hitler i-a calificat pe evrei drept anormali
pentru a justifica Holocaustul.

O altă problemă este modificarea în timp a conceptului de anormalitate în cadrul aceleiași societăți.
De exemplu, cu 20 ani în urmă, căsătoria a două persoane între care există o diferență mare de vârstă era
considerată anormală. Astăzi, mentalitatea s-a mai schimbat, considerându-se că iubirea nu ține cont de vârstă.

Un alt exemplu relevant este cazul homosexualității, care timp de mai multe decenii, a fost
considerată de către Asociația Amerciană de Psihiatrie ca fiind o boală, până când cercetătorii au demonstrat că
multe persoane homosexuale sunt foarte bine adaptate în societate (Kalat, 2011), nemaifiind considerată o
tulburare psihică.

Astfel, ideile de normalitate și anormalitate diferă de la o societate la alta și de-a lungul timpului în
cadrul aceleiași societăți.

d. Definițiile existențialiste pun accentul pe individ și dezvoltarea sa, pe problemele individuale și


nu pe categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de majoritatea suferințelor la care ajunge
individul, definițiile existențialiste subliniază importanța unui mediu adecvat pe care trebuie să-l oferim
persoanei prin care să se modifice, să se corijeze persoana.

e. Buss propune o definiție practică bazată pe prezența a trei indicatori de patologie: disconfortul,
bizareria și ineficacitatea. Majoritatea indivizilor diagnosticați cu o tulburare mentală se simt mizerabil.

Acestă definiție consideră anormalitatea în termeni de sentimente de suferință subiectivă a


individului, respectiv sentimentele sale de anxietate, depresie sau agitație, sau stările precum insomnia, pierderea
apetitului sau numeroase dureri și afecțiuni. Uneori, suferința personală poate fi singurul simptom de
anormalitate și comportamentul individului poate părea normal pentru un observator oarecare.

Nici una din cele cinci definiții nu asigură o descriere completă, satisfăcătoare a comportamentului
anormal. În majoritatea cazurilor, toate aceste criterii sunt luate în considerare la diagnosticarea anormalității.

În legătură cu problema criteriilor care permit definirea patologiei, Altrocchi (1980), care, vorbește
de comportamentul anormal, propune alte două criterii. Comportamentul anormal se poate defini ca un
comportament neadaptat sau distrugător pentru o persoană sau pentru mediul său social. Astfel, comportamentul
afectează bunăstarea generală a individului sau a grupului social.

Unele tipuri de comportamente deviante interferează cu starea de bine a individului; de exemplu, o


persoană care are rău de înălțime nu poate urca pe munte. Alte forme de comportament deviant sunt periculoase
pentru societate; de exemplu, un adolescent care are ieșiri violente la școală va fi periculos pentru colegii lui.
Dacă folosim criteriul neadaptării, toate aceste comportamente ar fi considerate anormale.

Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe și sursele acestei variații sunt diverse:
diferențele cadrelor teoretice, mediului social și cultural în care trăiesc pacienții, evoluția tulburărilor în timp. În
acest context, se evidențiază noțiunea de patoplasticitate. Observarea pacienților în diferite circumstanțe și
situații arată că manifestările care decurg din aceeași problematică variază mult. Același pacient întâlnit într-un
grup de terapie, în familia sa sau la un examen, se va modula în conformitate cu contextul respectiv, iar
manifestările sale psihopatologice vor oferi tablouri clinice relativ diferite.

Diversificarea locurilor în care trăiește un individ stârnește întrebarea în legătură cu diferențele


toleranței relative la simptoame, într-un mediu sau altul, asupra menținerii, schimbării, dispariției acestor

9
simptoame. Această reactivitate diferențială este la originea modificărilor simptomatologice. Sensul unui
simptom rezidă în raporturile pe care le prezintă cu viața intimă a bolnavilor. Cu cât un simptom este mai
individualizat, cu atât trebuie să ne străduim mai mult să-i definim aceste raporturi (Freud, 1990).

O categorie aparte o reprezintă simptomele tipice ale bolii, ele fiind aproape aceleași în toate
cazurile, deosebirile individuale dispărând sau estompându-se într-atât încât este greu să legi aceste simptome
de viața individuală a bolnavilor sau să le legi de situații trăite. De exemplu, bolnavii atinși de agorafobie
(topofobie, frica de spațiu), afecțiune care poate fi desemnată sub numele de isterie de angoasă, reproduc în
tablourile lor nosologice, cu o monotonie adesea obositoare, aceleași trăsături: frica de spații închise, de mari
piețe descoperite, de străzi și alei care se întind până la orizont. Ei se cred protejați când sunt însoțiți de o
persoană cunoscută. Dar pe acest fond uniform, fiecare bolnav prezintă condiții individuale, capricii am putea
spune, care adesea sunt diametral opuse de la un caz la altul. Unuia îi este frică de străzile înguste, iar altuia de
cele largi; unul nu poate circula pe stradă decât dacă este puțină lume, altul nu se simte în apele lui decât dacă
strada e înțesată de mulțime.

Dacă simptomele individuale depind incontestabil de evenimentele trăite de bolnav, putem admite
că simptomele tipice pot fi raportate la evenimente de asemenea tipice, adică comune tuturor oamenilor.

Un rol important în viața oamenilor o au emoțiile; acestea sunt expresia vitalității noastre și
modalitatea prin care ne adaptăm la lume. Însă, dacă emoțiile devin prea intense, incontrolabile și produc
suferință sau alte neajunsuri, înseamnă că ne apropiem cu pași repezi de zona tulburărilor psihice. Asta, dacă nu
ne aflăm deja acolo. Așa se poate întâmpla, de exemplu, când simțim tristețe execesivă (depresie), dar și după o
perioadă marcată prin veselie exuberantă (comportament maniacal).

Vulnerabilitatea psihică variază de la individ la individ, în funcție de zestrea lui genetică


(predispoziția biologică înnăscută), de tipul lui de personalitate și de istoricul lui de traumă. Iar boala nu apare
pe principiul cauză-efect, pentru că, intervin, de obicei, mai mulți factori favorizanți care se influențează reciproc
și colaborează la producerea ei: lezarea unor formațiuni cerebrale și/sau crearea unui dezechilibru chimic la
nivelul creierului (sunt afectate nivelurile neurotransmițătoare, respectiv serotonina, dopamina sau
noradrenalina).

Deloc neglijabil în mecanismul de apariție a tulburărilor psihice sunt factori precum expunerea la
violență sau la evenimente care produc traume psihice, condițiile de viață, expunerea excesivă la stres, oboseala
cronică, abuzurile (alcool, nicotina, droguri), anumite tratamente medicamentoase, unele boli care pot declanșa
și probleme psihice (tulburările hormonale, accidentele vasculare cerebrale, cancerul).

Timp de secole, tulburările mintale au fost considerate fie probleme ale sufletului, pedepse divine
sau chiar reflectarea unor forțe malefice. Pe măsură ce psihicul a început să fie studiat și înțeles, aceste tulburări
au fost clasate și tratate după rigorile medicale, la fel ca alte suferințe organice. Diagnosticarea corectă și
tratamentul specializat reprezintă cheia reușitei în problemele mintale, chiar dacă de cele mai multe ori
tratamentul nu se rezumă la o pastilă și poate fi de durată.

Diagnosticarea unei boli psihice poate fi dificilă, provocarea pentru medic fiind să tragă o linie între
ceea ce reprezintă stările obișnuite, normale, în asociere cu evenimentele cotidiene și stările anormale,
patologice. Se poate considera că o persoană suferă de o tulburare psihică dacă schimbările de gândire, de
dispoziție și de comportament ale acesteia interferează cu capacitatea ei de funcționare, producându-i neajunsuri
și suferință din cauza problemelor în relaționare, din cauza scăderii capacității de muncă și din cauza incapacității
de îndeplinire a responsabilităților.

10
Bibliografie

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J. , 2002, Introducere în psihologie, Ed.
Tehnică, București

Freud, S., 1990, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene,
Ed. Didactică și Pedagocică, București

Havârneanu, C. E., 2019, Curs ”Introducere în psihologie – ID an I”, Univ. A.I. Cuza, Iași

Kalat, James W., 2011, Introduction to Psychology, Ninth Edition, Wadsworth

11