Sunteți pe pagina 1din 5

Ce este patologicul?

Expresia de „patologie" deriva de la cuvantul grecesc „patein" care


inseamna „a suferi" si „pasivitate", patologia fiind de fapt stiinta care se ocupa cu
studiul modului in care se instaleaza, evouleaza si se termina bolile.

In publicatiile de specialitate, mai multi termeni sunt utilizati ca sinonimi cu


termenul patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu,
utilizeaza anormalitate, pshihopatologie si tulburare comportamentala. Un alt autor,
McMahon (1976) utilizeaza termeni precum normalitate, tulburare, devianta si
suferinta mentala.

Semnul patologic este intotdeauna diferential marcand o ruptura sincronica


intre bolnav si nebolnav dar si o ruptura diacronica intre prezent si trecut. Nu se
poate vorbi dintr-un singur punct de vedere despre boala. Nu orice suferinta este
patologica asa cum nu orice tulburare sau conflict este boala psihica.

Astfel, pentru a putea aborda in mod corespunzator aceasta tema este


importanta definirea si intelegerea “patologicului”, prin referire in primul rand la
sfera normalitatii deoarece boala sau suferinta, indiferent de natura ei
(fizica/psihica), poate fi inteleasa si explicata doar in raport de comparatie cu starea
de sanatate.

Starea de santate (normalitate) este definita in Constitutia OMS (Organizatia


Mondiala a Sanatatii) ca fiind o stare de bine fizic, psihic si social. Boala, pe de
alta parte, este definita ca o serie de modificari biologice si/sau
psihocomportamentale care genereaza o stare de distres si/sau o disabilitate sau un
risc crescut spre acestea (American Psyhiatric Association, 1994).

Cu toate acestea, normalitatea si starea patologica sunt ambigui si deseori


legate de judecati de valoare, in mod special de valori culturale si ale societatii.
Chiar si in cadrul aceleiasi culturi, conceptele de sanatate si boala pot evolua in
timp pe masura ce valorile societatii se schimba. Acest lucru inseamna ca ceea ce
este definit ca normal intr-o cultura poate sa fie considerat anormal in alta.

Cred ca intrebarea cea mai potrivita in acest caz ar fi: cat de modificata
trebuie sa fie starea de santate, normalitate a unei persoane pentru a putea fi
considerate patologica?. Cand se discuta despre modificari la nivel biologic,
lucrurile sunt mai clare. Aici se pot stabili statistic anumite limite intre care un
parametru poate varia, ramanand totusi in sferele limitele normalitatii (desi si aici
pot sa apara unele exceptii). In ceea ce priveste aspectele psihologice
comportamentale, lucrurile sunt mai complicate.

Un prim criteriu care a fost propus pentru a se delimita intre normal si


patologic a fost cel statistic (Pichot, 1967). Conform acestui criteriu, normal
inseamna ceea ce aproximeaza media populatiei (ceea ce fac cei mai multi
oameni). Desi un criteriu util, acesta nu este satisfacator si probabil ca el nu ar
functiona eficient nici macar in domeniul biologic. Aplicat in domeniul
psihocomportamental acesta ridica chiar niste probleme serioase; spre exemplu, in
primul tratat de psihiatrie, comportamentul de tip homosexual era considerat ca
fiind deviant, pathologic, in timp ce in zilele noastre acesta orientare sexual este
considerate ca fiind in sfera normalitatii.

Al doilea criteriu propus pentru a delimita normalitatea de anormalitate este


criteriul cultural- ideal (Pichot, 1967). Conform acestui criteriu, normal este ceea
ce se asteapta a fi normal intr-o societate, idealul pe care grupul social respective il
stabileste pentru starea de sanatate.

Emile Durkheim spunea că individul este considerat normal pentru o


societate anume, bine determinată deoarece fiecare cultura isi face din boala o
imagine in functie de ansamblul aspectelor antropologice pe care le neglijeaza sau
le reprima. Aceasta pentru ca boala este raportata la o norma, la un pattern, boala
fiind negativul acelei norme (care la randul ei este produsul acelei societati si
culturi). De aici rezultă ca există diferente semnificative in ceea ce priveste statutul
bolnavului, starea normala sau patologica a acestuia, in funcţie de cultura si tipul
de societate din care acesta face parte, sau de stadiul de dezvoltare al comunitatii
de care aparţine. De asemenea, consider ca starea de sanatate sau cea de
anormalitate (patologie) poate varia si in cazul in care vorbim despre un singur
individ, daca acesta este in plin proces de transformare fiind astfel necesara o
corelatie cu etapele de varsta ale persoanei deoarece exista posibilitatea unui
raspuns, a unei pozitii diferite fata de unul si acelasi eveniment.

Cu alte cuvinte, normalitatea ideala nu este si nu poate fi atinsa niciodata


efectiv, deoarece variaza in functie de contextul socio-cultural, istoric,
geografic(etnic, comunitar, statal, religios etc.)

Al treilea criteriu este cel functional (Pichot, 1967). Acest criteriu arata ca
normalul inseamna capacitatea de a-ti atinge scopurile importante in viata, fara a
interfera cu functionalitatea celuilalt.

In legătura cu problema criteriilor care permit definirea patologiei, Altrocchi


(1980), care vorbeste de comportamentul anormal, propune alte două criteria.
Comportamentul anormal, patologic se poate defini ca un comportament neadaptat
sau distrugator pentru o persoana sau pentru mediul sau social. Comportamentul
este neadaptat atunci cand acesta nu devine un mijloc pentru a aborda si rezolva
problema cu care persoana se confrunta, ci un mod de a evita problema.

Patologia s-a centrat pe explicarea diferentelor dintre normal si patologic si


mai ales a cauzelor imediate ale acestor diferente. Diagnosticul de patologie
implica, in acelasi timp, cunoasterea conditiilor mediului in care un comportament
dat atinge o intensitate particulara. Mult mai utilă ar fi astfel, studierea
mecanismelor, a factorilor care precipita incadrarea unui tip de raspuns intr-un
tablou al actiunilor umane.
Un aspect esenţial al existentei patologice consta in decaderea individului
din modalitatea activ-sintetica de a fi, spre o modalitate pasiv-deficitara si
nearmonica, cu sens negativ, orientat spre dezechilibru, dezorganizare.

Felul in care o persoana isi percepe gandurile, comportamentul si


functionarea poate ajuta la determinarea a ceea ce este patologic sau nu pentru
sine. Cu toate acestea, propria perceptie este in mod clar subiectiva iar persoana
poate sa nu realizeze o evaluare corecta a comportamentului, gandurilor si
functionarii sale.

De asemenea, mai trebuie mentionat si faptul ca, in cazul instalarii starii


patologice individul va fi perturbat atat in interioritatea organizarii si functionarii
sale, cat si in exterioritatea comportamentului si interrelatiilor sale. Observatorii
obiectivi, pe de alta parte, pot fi capabili sa faca acest lucru. Pentru individ, viata
poate parea normala si tipica, in timp ce pentru cei din jurul sau poate parea
anormala (patologica).

In concluzie, un comportament este inteles ca patologic atunci cand el


reprezinta o devianta sociala, atunci cand apar dovezi ale suferintei sau disperarii
persoanei si, nu in ultimul rand, atunci cand creeaza un handicap psihologic.

De asemenea, se poate intelege ca starea patologica reduce capacitatea


persoanei de a organiza un plan de viata care sa permita satisfacerea periodica si
armonioasa a majoritatii nevoilor si progresul catre scopurile cele mai indepartate
dar si capacitatea de a-si adapta conduit la diferite moduri de relatii in societate, cu
ceilalti indivizi.

Boala nu mai este vazuta ca absenta a sanatatii, ci, mai curand, ca lipsa starii
de bine.
Modelul biomedical focalizează atentia numai asupra patologiei, neglijand
sursele starii de bine, si priveste mintea si corpul drept entitati separate, ignorand
influenta lor reciproca.

Consider ca este mult mai potrivita abordarea sociala care a trecut de la


modelul biomedical la modelul biopsihosocial, privind sanatatea si boala ca
rezultat al interactiunii determinantilor biologici, psihologici si sociali.