Normal şi patologic în biologie,

medicină şi viaţa psihică

Sănătate şi boală
• Cuvântul normal provine din latinescul „norma” – unghi
drept, adică nu oscilează nici la dreapta, nici la stânga, se
află chiar în mijloc.
• Normalul este deci un termen calificativ, implicând o
valoare (Aş vrea să devin normal); este şi un termen
descriptiv indicând o medie ( Aş vrea să fiu normal ca şi
ceilalţi, ca toată lumea).
• Anomalie provine din gr. „omalos” care înseamnă egal,
regulat; opus regularităţii. A fi anormal este altceva decât a
avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen
apreciativ introducând o diferenţă calitativă.
• Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că
normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un
mediu socio – cultural la altul şi în plus, face precizarea
că „în medicină există tendinţa de a se asimila omul
normal individului perfect sănătos, individ care la drept
vorbind nu există” (Sillamy N., 1995).
• Normalitatea poate fi definită ca „un echilibru funcţional
complex şi dinamic, într-un ansamblu de interferenţe şi
interdependenţe active cu ambianţa” (Saragea, 1985,
citat de Coşman D., 2010).
• Acest echilibru, la care se ajunge prin colaborarea
armonioasă a diferitelor sisteme din organism, se
realizează pe baza resurselor adaptative şi a
mecanismelor compensatoare ale organismului.
• Nivelul de adaptare, în calitate de criteriu al
normalităţii, se referă la maniera în care subiecţii se
adaptează la experienţele de viaţă.
• Normalitatea presupune o adaptare dinamică la
condiţiile în continuă schimbare ale mediului şi implică
variaţii de la o medie considerată normală.
• Adaptarea este un proces dinamic ce implică mecanismele şi
modificările structurale, funcţionale, fiziologice şi
comportamentale prin care organismul îşi menţine echilibrul
funcţiilor în condiţiile unor variaţiuni ale condiţiilor de
mediu.
• Anormalitatea împiedică subiectul să se adapteze adecvat la
solicitările sociale şi ocupaţionale zilnice.
• Adaptarea se realizează prin:
• Rezervele funcţionale ale organismului
• Particularităţile reactive individuale, care prezintă variaţii interindividuale
şi de moment, întrucât există un normal al fiecărui organism pentru un
anumit moment dat.
• Criteriile de normalitate şi anormalitate
Criteriile de normalitate cuprind cel puţin patru tipuri de apreciere:
norma valorică, norma statistică, norma individuală şi norma
tipologică.
• Norma valorică preia idealul în calitate de concept al normalităţii.
– Ex. afirmaţia „ Este normal ca faţa să fie simetrică” utilizează cuvântul normal
în sensul valoric; în practică, fiecare om are mici asimetrii faciale.
• Norma statistică e preferată în vocabularul ştiinţific. Anormal este
considerat ceea ce se află în afara intervalului mediu.
– Ex. dacă un om normal are 1,73 m, a avea 1,97 m sau 1,62 m este anormal
statistic, dar nu defineşte vreo boală.
• Norma individuală este nivelul constant de funcţionare al unui individ
de-a lungul timpului.
• Norma tipologică este un termen necesar
descrierii unei situaţii în care o tipologie se
încadrează în definiţia normalului conform
celor trei criterii anterioare, dar reprezintă
totuşi anormalitate sau poate chiar boală.
– Ex. silueta filiformă a fotomodelelor este un
model din societatea modernă, dar această siluetă
atipică , în majoritatea cazurilor are drept cauză
anorexia.
• Este acceptabilă normalitatea ca medie statistică ?
• Unicul criteriu de normalitate al ființei umane este acela că există.
Dacă exiști ești normal. Fiecare om aspiră să fie tratat egal și să fie
acceptat de ceilalți pentru atributele sale unice.
• Adesea normalitatea psihologică a fost definită ca medie, ideal sau
nivel de adaptare. Normalitatea ca medie este o definițe statistică
- de ex. pentru un grup, comportamentele cele mai frecvente sau
tipice ar putea fi considerate ca fiind normale.
• Normalitatea este relativă, depinde de obiceiuri, tradiții,
expectanțe socioculturale.
• A fi diferit nu implică a fi anormal, după cum sugerează
perspectiva statistică.
• Este acceptabilă normalitatea ca ideal ?
• Normalitatea ca ideal este starea de perfecțiune la care aspirăm,
dar pe care rar o atingem. Această perspectivă utopică - „Nimeni
nu e perfect” – presupune că toţi ne luptăm cu constrângeri
psihologice diverse ce ne împiedică să avem succesul şi fericirea
dorite. Această perspectivă evită deciziile statistice prin care cei
neobişnuit de inteligenţi, fericiţi şi creativi sunt etichetaţi ca
normali.
• Pe de altă parte , sugerând că fiecare persoană prezintă reacţii
sau tulburări psihopatologice pe parcursul vieţii, conceptul devine
dificil de aplicat, nu serveşte la separarea loturilor de subiecţi în
normali şi anormali.
• Descriptori ai normalităţii (Marie Jahoda, 1958)
• Stimă de sine pozitivă şi simţ puternic al identităţii
• Creştere şi dezvoltare personală
• Abilitate de coping în situaţii stresante
• Autonomie şi independenţă
• Perceperea cu acurateţe a realităţii
• Mânuirea cu succes a mediului, în special a relaţiilor
interpersonale.

Această listă nu ţine cont de principiul multiculturalităţii.

• Anormalitatea
• Anormalitatea poate fi definită ca deviaţie de la normal, abatere de la
ceea ce este tipic, aberaţie. Această abatere poate fi în sens pozitiv
(persoanle care fac calcule dificile) sau în sens negativ (debilitate mintală,
delincvenţii). Anormalitatea poate produce suferinţă individului, în
special în plan psihic şi social.
• În psihiatrie şi psihologie, definirea anormalităţii se bazează pe
diagnosticul medical conform criteriilor standard ale tulburărilor psihice.
• Concepţia medicală consideră anormalitatea ca fiind generată de cauze
biologice, chiar şi în cazul unor manifestări psihopatologice din cadrul
tulburărilor nevrotice.
• Conceptul de anormalitate se adresează cu precădere domeniului de
funcţionare psihologică şi ar fi sinonim cu cel de tulburare psihică.
• Conceptul de anormalitate se poate referi la:
• Boala ca deviere de la norma statistică – cuprinde tulburări sau
comportamente aparte, atipice, care sunt considerate anormale
conform standardelor societăţii. De ex. coeficientul de inteligenţă
scăzut, hipertensiunea sau halucinaţiile.
• Boala ca stres sau suferinţă – distresul resimţit de individ
marchează de multe ori, debutul sau perioada de dezvoltare a
unei boli. Suferinţa subiectivă este factorul care declanşează
căutarea ajutorului în sfera medicală. Totuşi numai suferinţa,
stresul, reacţia psihologică de sine stătătoare nu constituie un
criteriu care, luat separat , să poată stabili diagnosticul de
anormalitate sau boală.
• Boala ca dizabilitate – dificultăţi rezultate din
deteriorarea sau reducerea funcţionării profesionale,
sociale, etc. au fost deseori considerate ca făcând
parte din însăşi definiţia anormalităţii.
• Boala ca deviere de la normele de conduită socială
(delincvenţa, criminalitatea). Ex. agresivitatea poate fi
crescută şi la grupuri de indivizi consideraţi normali de
către societate (poliţişi, militari, spioni, etc.).
• Normalitatea şi anormalitatea sunt concepte ce nu se
suprapun peste conceptele de sănătate şi boală.
 Sănătate şi boală
• Sănătatea
• În 1946 OMS a definit sănătatea ca „ o stare de bine psihic, somatic şi social
a individului şi nu doar absenţa bolilor sau a infirmităţilor” ; ulterior s-a
conceptualizat că starea de sănătate este un proces activ, dinamic, cu o
serie de determinanţi biologici, psihologici, sociali – inclusiv stilul de viaţă,
profesia, nutriţia, igiena, factorii de mediu, accesul la servicii de sănătate.
• Termenul de sănătate, asimilat întru câtva celui de normalitate, este un
concept utilizat în special în domeniul medical, dar şi în sociologie,
psihologie, însă la fel de greu de definit din cauza numeroaselor do,eii pe
care le înglobează: domeniul sănătăţii fizice, funcţionalităţii organelor şi
sisteme, cel al sănătăţii mintale, al sănătăţii sociale.
• Din perspectiva concepţiei bidimensionale, sănătatea ar fi o stare completă
de bine fizic, mintal şi social, şi nu de absenţa bolii sau a handicapului.
• Termenii au avut o evoluţie amplă, reuşind să trezească interesul mai multor
specialişti, poate în mai mare măsură decât oricare alţii din psihologie. Pentru
a putea lucra cu anumite concepte sau dimensiuni, trebuie mai intâi să le
delimitezi, să le defineşti, să le cunoşti, să le operaţionalizezi etc.
• Astfel, pe la mijlocul anilor '60, în Franţa, sănătatea era împlinirea, relizarea
de sine, satisfacţia, un mijloc/instrument extrem de important pentru a putea
face orice, inclusiv pentru a munci, pe când la englezi, ea era fie o absenţă a
bolii, fie o capacitate optimă de muncă. Pentru cei mai în vârstă era puterea
de a rezista, capacitatea de a funcţiona, dublată şi de o dimensiune morală.
• Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui
organism neatins de boală, în care toate aparatele, organele şi sistemele
funcţionează normal, stare în care funcţiile se îndeplinesc şi se împletesc în
mod armonios.
• Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi descrisă ca fiind
armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile
fundamentale ale vieţii asimilate de individ, îmbinarea elastică
dintre gând, afect şi comportament. Este acea stare a
organismului în care capacităţile sunt optime, referindu-ne aici,
pe lângă capacitatea de a munci, de a studia, de a efectua
anumite activităţi, şi la capacitatea de a înţelege emoţiile, de a
ne stăpâni, de a rezolva/a face faţă problemelor cotidiene sau
celor stresante, fără a recurge la modalităţi distructive de
adaptare la ele (cum sunt alcoolul, drogurile etc.).
• Presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a ne
preocupa de ceilalţi, presupune o viaţă cu sens, trăită armonios.
• C. Herzlich propune trei dimensiuni ale sănătăţii:
- absenţa bolii
- constituţie genetică bună
- starea de echilibru a organismului, ca fiind capacitatea de adaptare a
individului la mediul său de viaţă.
• M. Lalonde atribuie sănătatea factorilor:
• - biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare/îmbătrânire
• - mediul: apa potabilă, medicamentele, poluarea, bolile transmisibile,
schimbările sociale rapide
• - stilul de viaţă: hrană, activităţi fizice, alcoolism, etc.
• - organizarea asistenţei medicale: cantitatea/calitatea resurselor medicale,
accesul la ele, tipul de relaţie între persoane şi resurse în asistenţa medicală.
• Conceptele de „boală” şi „sănătate” sunt concepte evaluative, ce pot fi
analizate din mai multe puncte de vedere. Saxon G., în 1960, afirma că sunt
circumscrise de dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările
intelectuale ale culturii şi de sistemul axiologic al societăţii. Deoarece
reprezintă un mod de viaţă, cultura joacă cel mai important rol în
condiţionarea reacţiilor faţă de boală şi a sănătăţii ca fenomen social.
• De aici rezultă ca există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte statutul
bolnavului, starea normală sau patologică a acestuia, funcţie de cultura şi
tipul de societate din care acesta face parte, sau de stadiul de dezvoltare al
comunităţii de care aparţine.
• De pildă, indienii din Amazonia de Nord, considerau spirochetoza – a cărei
prevalenţă era extrem de ridicată – ca pe un semn de sănătate. Absenţa
acesteia la un individ era considerată boală şi determina interzicerea
căsătoriei.
 Boala
• Este considerată boală acea stare în care nu sunt întrunite criteriile de
completă bunăstare fizică, psihică şi socială. Boala este un proces
anormal, în contextul căruia starea şi funcţionarea socială, somatică,
emoţională sau intelectuală ale unui subiect sunt diminuate sau
afectate, în comparaţie cu circumstanţele anterioare declanşării bolii.
• Termeni sinonimi, dar nu complet superpozabile celui de boală sunt
afecţiune, maladie, tulburare.
• Bolile (somatice sau psihice) generează disconfort, disfuncţie sau
distres celor afectaţi sau celor care vin în contact cu aceştia. În
context social, bolile sunt relaţionate cu circumstanţele sociale,
economice şi de mediu, circumstanţe ce influenţează bunăstarea
individuală şi colectivă.
• În sens particular, boală psihică este termenul utilizat
pentru acea categorie de boli cu determinism
biologic sau psihologic, caracterizate prin manifestări
sau disfuncţii afective, cognitive şi comportamentale
şi care au impact negativ asupra performanţelor
profesionale şi relaţionării interpersonale.
• Pentru această categorie de boli se mai utilizează şi
termenii: boală mintală, tulburare psihiatrică,
tulburare psihică, psihologie anormală, dizabilitate
emoţională, problemă emoţională, alienare.
• Medicii sunt cei care definesc boala riguros-ştiinţific în
urma anamnezei, a rezultatelor de laborator, a
investigaţiilor clinice, etc. Există însă, în medicina actuală
anumite „neîmpliniri” care se constituie în continue surse
de echivoc în definirea sau circumscrierea exactă a bolilor.
• Dificultăţile/divergenţa de diagnostic, prognostic sau
profilaxie pentru unele boli contemporane (marile
„necunoscute”: SIDA, cancer), fac ca noţiunii de boală sa-i
corespundă conţinuturi diferite deoarece semnele,
simtomele recunoscute în acest sens nefiind mereu
univoce.
• Strâns legate de conceptul de boală sunt cele
de incidenţă (numărul de cazuri noi dintr-o
boală anume, care apar într-o unitate de timp
specificată) şi prevalenţă (numărul de cazuri
dintr-o boală anume, existente la un moment
dat).
• Orice boală are o serie de caracteristici
specifice esenţiale:
– Cauzalitate proprie (unică sau multiplă, cunoscută
sau necunoscută în prezent)
– Mecanism patogenic propriu
– Dinamică proprie (debut, perioadă de stare, de
sfârşit a bolii)
– Consecinţe de ordin somatic, psihic, social.
• Etiopatogenia bolii
• Boala este urmarea unei agresiuni patogene din
mediu asupra organismului. Există în cadrul
etiopatogeniei multifactoriale a oricărei boli, cauze
principale / determinante (ex. virusul gripal în gripă),
predispozante (în bolile cardiovasculare –
sedentarismul, obezitatea, fumatul), favorizante
(scăderea imunităţii şi deficitele nutriţionale, în
contextul dependenţei de substanţe, sunt factori
favorizanţi pentru infecţii).
• Agentul patogen este entitatea ce determină
îmbolnăvirea , este cauza determinantă, necesară pentru
a produce boala. Probabilitatea ca un factor etiologic să
devină agent patogen se situează între 0 şi 100%. Se
consideră în prezent că în majoritatea bolilor nu se poate
vorbi despre o legătură directă de cauzalitate între
agentul etiologic şi procesul patologic, ci despre
răspunsul adaptativ, individual al organismului la agentul
respectiv. Atunci când costurile acestei solicitări
adaptative depăşesc capacitatea organismului, se poate
vorbi de boală.
Factorii de risc modelează mai mult sau mai puţin, influenţa
agentului patogen. Există :
• factori indiferenţi (nu determină boala, ci prin asociere repetată cu
un alt agent cauzal duc la boală);
• factori fiziologici – determină reacţii fiziologice adaptative, iar prin
asociere repetată cu alţi factori depăşesc pragul adaptării
optimale, duc la boală;
• factori condiţionat patogeni – factori ce determină îmbolnăvirea
numai în contextul asocierii lor cu alţi factori care le cresc
potenţialul patogen sau care scad rezistenţa subiectului la
îmbolnăvire;
• factori patogeni.
• În funcţie de localizarea acţiunii asupra organismului,
există factori etiologici ai bolilor :
- cu acţiune generală – uniformă sau mai intensă la
nivelul anumitor sisteme sau organe;
- cu acţiune locală.
• În etiologia bolilor sunt implicaţi numeroşi factori de
vulnerabilitate – teren individual.
• Se poate afirma că în lipsa factorilor etiologici boala
nu se declanşează; în prezenţa acestora, poate
surveni îmbolnăvirea.
• Dinamica bolii
• Debutul clinic coincide cu apariţia primelor manifestări clinice ale bolii.
• Se poate vorbi despre :
– Un debut acut sau supraacut, adică o manifestare clinică evidentă şi gravă,
instalată foarte rapid după momentul impactul organismului cu agentul patogen.
– Un debut subacut
– Un debut insidios, care se poate întinde pe perioada câtorva săptămâni sau luni
şi reprezintă momentul de luptă dintre procesele adaptative din organism şi
agentul patogen
– Debutul de la naştere al bolii se întâlneşte mai des la persoanele cu deficienţe
motorii, senzoriale sau deficienţe cognitive.
• Tipul debutului depinde atât de calităţile şi caracteristicile agentului
patogen, cât şi de reactivitatea organismului.
• Perioada de stare se caracterizează printr-o
evoluţie specifică a diferitelor entităţi
nosologice, în care complexul etiopatogenic
are rolul determinant , iar reactivitatea
organismului influenţează variabilitatea
manifestărilor clinice.
• Sfârşitul bolii poate avea trei variante: însănătoşire, cronicizare,
moarte.
• Însănătoşirea sau rezoluţia bolii. În funcţie de agentul etiologic ,
de reactivitatea organismului, precum şi de intervenţia medicală,
finalitatea procesului patologic poate fi reprezentată de
vindecarea completă, cu restabilirea funcţionării adecvate a
organismului şi a integrităţii structurale a acestuia.
• Restabilirea integrală a echilibrului funcţional, adaptativ al
organismului se realizează prin mobilizarea diferitelor mecanisme
de apărare, refacerea rezervelor funcţionale biologice ale
organismului, prin fenomene reparatoare, corectoare sau
compensatorii şi prin restructurări trofice.
• Cronicizarea reprezintă o modalitate de
evoluţie a bolii, ce se soldează cu o alterare
structurală ireversibilă, care persistă pe o
perioadă lungă de timp, uneori chiar toată
viaţa. Această alterare structurală nu poate fi
compensată funcţional prin capacităţile
adaptative ale organismului, rezultând astfel o
dizabilitate reziduală.
• Moartea reprezintă eşecul efortului de adaptare,
atunci când influenţele dezorganizatoare ale
agentului patogen depăşesc posibilităţile de
rezistenţă ale organismului. Definiţia obişnuită a
morţii, folosită în mod uzual în practica medicală,
este: încetarea permanentă şi ireversibilă a
respiraţiei, a bătăăilor cordului şi a funcţiilor
cerebrale, cu dispariţia cunoştinţei individului.
• Definiţia morţii din Biblie este: „trupul fără suflet
este mort”.
• Criterii medicale şi juridice de declarare a decesului
• Moartea este un proces care parcurge o anumită
dinamică. Se poate vorbi despre etapele morţii, aşa cum
se poate vorbi despre ciclurile vieţii. Activitatea diferitelor
organe ale individului se reduce şi dispare cu un ritm
diferit.
• Termenul de moarte cerebrală se referă la absenţa
concomitentă a activităţii în toate segmentele cerebrale ,
nu doar în unul singur. S-a introdus termenul de moarte a
trunchiului cerebral ca punct de ireversibilitate a morţii.
• Etapele instalării morţii:
• Preagonia – etapa premergătoare agoniei.
• Agonia – este etapa care marchează trecerea de la fenomenele
biologice la cele tanatologice (aici fiind incluse pierderea
contactului cu realitatea, delirul, haosul vegetativ, anestezia).
• Moartea clinică – dispariţia funcţiei respiratorii şi a celei circulatorii,
precum şi prin abolirea reflexelor, etapă reversibilă în cca. 2-5 min,
comă depăşită ce adaugă la etapa precedentă abolirea activităţii
EEG, hipotermie- etapă ireversibilă, în această situaţie viaţa fiind
menţinută artificial.
• Moartea reală – se instalează odată cu apariţia semnelor specifice :
răcirea, deshidratarea, lividitatea cadaverică, tardiv putrefacţia.
• Modele teoretice ale bolii şi sănătăţii
• Modelul biomedical – s-a dezvoltat în contextul descoperirilor din
microbiologie şi patologie celulară.
• Modelul biopsihosocial – exprimă imposibilitatea separării experienţelor
subiective, biografia pacientului, trăirile relatate de acesta, de suferinţa
somatică. El reprezintă o concepţie holistică ce integrează în explicarea
sănătăţii şi bolii 3 categorii de factori care interacţionează - fie negativ=
patogeneza, fie pozitiv = salutogeneza - şi a căror abordare cu metode
specifice fiecăruia dintre aceşti factori (de către biologi, medici, psihologi,
sociologi şi alte specialităţi) contribuie la păstrarea/restabilirea sănătăţii.
• Modelul concepţiilor despre sănătate se poate aplica la o gamă vastă de
comportamente umane şi grupe populaţionale, cuprinzând trei domenii
majore: conduite preventive, comportamente de adaptare a rolului de
pacient, intervenţii ale clinicianului.
• Promovarea şi menţinerea sănătăţii, în care cadrul medical are un rol
extrem de important, se realizează prin programele de prevenţie şi cele
de educaţie pentru un stil de viaţă sănătos. Recunoaşterea importanţei
prevenţiei pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ aspect
al promovării sănătăţii fizice şi mentale. Prevenţia are trei componente:
• 1. Prevenţia primară are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire
prin adoptarea comportamentelor protectoare a sănătăţii. Prevenţia
primară se realizează mai ales în familie şi şcoală. Aici se dezvoltă atitudini
de respingere a comportamentelor de risc - fumat, consuni de alcool,
droguri, alte comportamente de risc, cum sunt cele sexuale, legate de
siguranţă – prin activităţile de educaţie pentru sănătate, în şcoală, în
cadrul orelor de dirigenţie, consiliere şi orientare, educaţie pentru
sănătate etc.
• 2. Prevenţia secundară implică reducerea factorilor de risc la grupurile
cu risc crescut pentru îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au
adoptat deja comportamentul de risc. Şcoala poate să aibă un rol
important şi în prevenţia secundară. De exemplu, se realizează
prevenţia secundară la elevii care fumează sau care consumă alcool şi
droguri prin realizarea unui plan de intervenţie pentru modificarea
acestor comportamente şi atitudini negative faţă de un stil de viaţă
sănătos.
• 3. Prevenţia terţiară are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii şi
creşterea calităţii vieţii persoanelor care suferă de o boală. Prin
proiectele de voluntariat în care este implicată şcoala şi în care e
vitală implicarea cadrelor medicale, elevii pot contribui la creşterea
calităţii vieţii unor persoane cu anumite boli terminale.
• Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt:
• achiziţionarea unui set de informaţii despre comportamentele de risc şi
cele de protecţie;
• formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi
de respingere a celor de risc;
• practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi
de evitare a riscului de îmbolnăviri;
• întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei
comportamentelor de risc - fumat, consum de alcool, droguri,
sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă sexuală de risc;
• promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos;
• facilitarea promovării şi menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice
sociale, emoţionale, cognitive şi spirituale.
• De la cel mai neglijent până la cel mai pedant individ,
responsabilitatea individuală în aplicarea regulilor de conduită privind
sănătatea proprie, dar şi a celorlalţi indivizi, devinde un subiect de
discuţie, dar şi de reflexie a cărui importanţă majoră atrage societatea
într-o serie de acţiuni concentrate în scopul stimulării acestei
responsabilităţi - prin educaţie, motivaţie, sancţiuni (legi,
regulamente) - spre atingerea scopului fiecăruia dintre noi: o viaţă cu
durată cat mai mare, cruţată de disconfortul fizic şi psihic.
• Responsabilitatea individuală în păstrarea sănătăţii proprii se extinde
şi asupra sănătăţii celor din jur, existând o mulţime de reguli de la
sancţiunea drastică a agresiunilor fizice cauzatoare de vătămări
corporale şi până la acţiunile cu caracter poluant (fumat, zgomot,
murdărie etc.).
 Bibliografie
• Coşman Doina, Psihologie Medicală, Editura
Polirom, Iaşi, 2010
• Suport de curs Psihologie medicală, UMF
Craiova, Fac. de Medicină, secţia asistenţă
medicală, 2012