Patologicul în Psihologie

Badragan Ionuț-Dumitru

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Introducere în Psihologie

Robotă Radu

Data limită: 18.01.2023

1
 Patologicul în Psihologie

În psihopatologie se impune utilizarea termenilor de sănătate și boală. Din punct de vedere conceptual, întrunim
limite referitoare la uzanța acestor termeni, întrucât sănătatea este asociată cu normalitatea, iar patologicul
coincide cu anomalia. Bizareria reprezintă un comportament deviant care transgresează normele convenționale
societale. A fi anormal/ atipic sau disfuncțional însumează calitațile defective ale individului, suprinde procesul
suferinței, pe când normalul echivalează cu regularitatea, cu inserția sociala, cu funcția utilitară a omului.

Grupările socio-culturale s-au format având la bază indivizi cu scopuri, motivații, principii, credințe și
caracteristici comune. Într-un grup normalitatea se stabilește obiectiv, empiric și statistic în funcție de atributele
comune indivizilor. Fiecare societate are libertatea de a-și impune propria marja de normalitate, iar orice abatere
semnificativă de la norme va fi considetă anormală. Conceptul de normalitate și anormalitate diferă în funcție de
societate și perioada de timp în care a fost etichetat individul. Cercetătorii sociali considera că cea mai adecvată
metodă de etichetare a unui individ ca fiind anormal este prin analiza comportamentului dăunator față de sine
însuși și față de grupul social. În foarte multe cazuri, discomfortul personal cauzat de o tulburare mentală este
singurul simptom de anormalitate.

În psihologie, normalitatea este un termen greu de conceptualizat și cuantificat din cauză imposibilitații de
definire a normalului. (Tudose, 2006). Majoritatea psihologilor s-au raportat la normalitate după un ansamblu de
calități care sunt mai des întâlnite la o persoană considerată normală decât la una care deviază de la medie:

1. Indivizii normali percept lumea exterioră într-un mod mult mai realist. Intergrarea în societate se
raportează la aptitudinile proprii;
2. Indivizii normali prezintă un nivel mai ridicat de inteligența emoțională și adaptibilitate la situații
imprevizibile, soluționarea problemelor și integrarea în grup. Indivizii cu o dezabilitate prezintă o
inteligență emoțională subdezvoltată și sunt mai predispuși la procrastinare. (Hen & Goroshit, 2012);
3. Indivizii normali își pot gestiona comportamentul și pot raspunde rațional stimulilor externi;
4. Indivizii normali prezină un nivel mai ridicat de auto-apreciere;
5. Indivizii normali pot sensibiliza cu alți oameni;
6. Indivizii normali sunt capabili sa își impună obiective și își gestioneze comportamentul către
soluționarea impedimentelor existențiale;

2
În psihologie, normalitatea este abordată și studită în mai multe ipostaze:

1. Normalitatea privită din perspectivă statistică- se realizează folosind curba lui Gauss. Distribuția
normală este o distribuție continuă de probabilitate care este simetrică pe ambele părți ale mediei, astfel
încât partea dreaptă a centrului este o imagine în oglindă a părții stângi. Cele mai multe dintre valorile
datelor continue dintr-o distribuție normală tind să se grupeze în jurul mediei și cu cât o valoare este mai
departe de medie, cu atât este mai puțin probabil să apară.

Dacă valorile datelor dintr-o distribuție normală sunt convertite în scor standard (z-score) într-o distribuție
normală standard, regula empirică descrie procentul de date care se încadrează în un anumit număr de abateri
standard (σ) de la media (μ) pentru curba lui Gauss. Regula empirică permite cercetătorilor să calculeze
probabilitatea de a obține aleatoriu un scor dintr-o distribuție normală. Între medie și abatere sunt înregistrate
34,1% dintre scoruri, prin urmare între -1 σ abatere standard + medie și +1 σ abatere standard + medie, se
înregistrează procentul de normalitate, 68,2%. Între medie și două abateri standard de o parte și de alta se
regăsesc 95% dintre scoruri. În final, între medie și trei abateri standard de o parte și de alta întâlnim 99% din
total. ( Sîntion & Călin, 2013).

2. Normalitatea ca normă socială- vizează mai mult stabilitatea pshică a individului și mai puțin
sănătatea fizică. Se urmărește rolul activ al individului în societate, convingerile și aspirațiile acestuia,
raportandu-se la obiectivitatea altor persone. Într-o cultură un comportament poate fi considerat normal,
acceptabil, dar aceeași manifestare poate fi etichetată ca fiind anormală și criticabilă în alta. Cu cât
caracteristicile unui individ deviază mai mult de la media de normalitate, cu atât îî va fi mai greu să
accepte noile norme sociale impuse de comunitate. S-a raportat că nivelul de anxietate al persoanelor

3
 care tind către adaptibilitatea la o nouă comunitate crește odată cu strictețea și diversificația criteriilor de
integrare. (Heinrichs, Rapee, Bogels, Hofmann, Ja Oh & Sakano, 2006). Remarcabil este conceptul de
sănătate pozitivă, sistematizat de Downie (1992), care vizează două elemente:
o Bunăstarea psihică, fizică și socială;
o Forma optimă fizică:-forță fizică;
-rezistență fizică;
-suplețe fizică;
-îndemânare fizică;

3. Normalitatea ca ideal- din perspectivă utopică, normalitatea stabiltește o normă ideală, individuală și
comunitară, exemplificată printr-o tipologie perfectă. Conceptul de unitate idealistă este doar o
formalitate, caracterul său activ și teoria esenței variază temporal și în funcție de factorii socio-culturali.
4. Normalitatea ca absență a bolii- se consideră că probabilitatea de apariție a unui caz anormal este direct
proporțională cu starea de normalitate. Frecvența apariției unei manifestări nefirești este influențată de
contextul favorabil sau de circumstanțele determinate. Suicidul în masă sau stări de depresie, delir,
paranoia sau extaz patologic, de cele mai multe ori induse artificial în anumite comunități, stau
mărturie în acest sens. ( Mânzat, 1997, p. 193-198).

Normalitatea poate fi privită ca proces prin faptul că un comportament este rezultatul interacțiunilor
subsistemelor. Măsura în care un organism își îndeplinește rolul funcțional pentru care există (rațiunea de a fi)
responsivă și funcțională.

Perspectivele normalității

Normalitatea și comunicare

Privită din punct de vedere al comunicării, normalitatea presupune o elaborare continuă a informației și
asigurarea armoniei la nivel individual, familial, social sau de grup. După Restian (1997), ființa umană este
incompletă în absența informației și comunicației.

Normalitatea și adaptarea

Adaptarea joacă un rol important în promovarea stării de normalitate și sănătate. Conform cu Marinela Sîrbu
“organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. Adaptarea, rezultanta acestei
relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al
relaţiei”

Un individ care face parte din spectrul normalității posedă abilitatea de a se integra la normele sociale fără
impedimente. Adaptarea se derulează într-o manieră naturală, armonioasă și este acceptat cu ușurință.
4
Pe scala normalităţii psihice adaptarea la mediul natural şi psiho-social constituie un criteriu de departajare a
gradelor de adaptare, motiv pentru care distingem mai multe tipologii în raport cu normalitatea definită mai sus.
Astfel, vom distinge:

Bolnavul nevrotic- prezintă o serie de tulburări mentale, în special în sfera afectivă, dar reușește cu mari eforturi
să se adapteze la normele sociale. Conștient de dizabilitatea psihică, are nevoie de sprijinul doctorilor pentru a-și
ameliora simptomele.

Bolnavul psihotic (schizofrenicul) – rupt de realitate, trăiește într-o lume a sa, nu recunoaște că este bolnav, în
ciuda tulburărilor mentale severe.

Tulburări de personalitate- sunt tipare (modele) cognitive, emoționale, ale impuls-controlului și relațiilor cu
ceilalți, constante și durabile în timp, nonfuncționale, perturbate, care nu permit funcționarea normală în viața de
zi cu zi. Nu se încadrează în tiparul bolilor clasice, Nu au un debut limitat în timp, o perioadă de stare și apoi o
vindecare în urma unui tratament. Singurul numitor comun este inadaptarea sau adaptarea defectuasă la viața
cotidiană.

Indivizi ce manifestă un comportament antisocial- în majoritatea cazurilor sunt delicvenți care prezintă un
risc la adresă comunitații. Sunt impulsivi, cu slab sentiment de vinovăție, interesați de propriile nevoi.

Buss (1966) propune etichetarea și clasificarea patologicului în funcție de trei indicatori: discomfortul, bizareria
și ineficaciatea. Boala reprezintă o formă de existență a materiei vii în care integritatea organismului este
deteriorată sau integrarea dintre organism și mediu este compromisă într-o anume măsură. La om, boala poate fi
de natură corporal-biologică sau psihic-conștientă. Tragismul bolii psihice este acela că ea cuprinde tot ce
alcătuiește umanul din individ.

Perspectiva biologică susține idea conform căreia manifestările anormale sunt cauzate de disfuncții organice.
Cercetătorii care se folosesc de această abordare pentru a descoperi anomalii genetice care predispun individual
la dezvoltarea unei tulburări psihice. De asemenea, ei încearcă să descopere disfuncții ale creierului, deficiențe
de neurotransmitere și probleme de funcționare ale sistemului nervos autonom.

Perspectiva psihanalitică atestă importanța conflictelor inconștiente suprimate în copilărie și necesitatea

utilizării mecanismelor de apărare pentru a mențione sub control emoțiile negative.

Perspectiva comportamentală are la bază teoria învățării conform căreia, totalitatea tulburărilor mentale și
manifestările inadaptabile antrenează psihicul în gestionarea și ameliorarea stresului. Această abordarea
investighează modul în care teama devine condiționată de situații specific și rolul pe care îl joacă întărirea în
apariția și menținerea comportamentelor inadecvate.

5
Perspectiva cognitivă se focalizează pe procesele mentale conștiente și mai puțin pe emoțiile, traumele și
motivațiile ascunse. Din punct de vedere cognitiv, unele tulburări mentale își trag originea din procesele
cognitive afectate și pot fi ameliorate prin schimbarea acestor cognții defectuoase.

Fiecare perspectivă analizează tulburările mentale după propriile principii și fundamente; individual ele sunt
incapabile să definească anormalul. Factorii psihologici și cei ambientali prezintă o influență importantă asupra
predispoziției individului de a dezvolta o tulburare mentală. Din punct de vedere organic, vulnerabilitatea poate
fi genetică, existența unei rude cu o anumită anormalitate psihică poate crește riscul de a contacta acea boală.
Psihologic, emoțiile negative cronice pot face un individ vulnerabil la contactarea depresiei. Predispoziția
apariției unei tulburări psihice depinde de expunerea personei la factori de stres, precum: sărăcia, traume,
conflictele, inadaptarea la grup.

Definirea comportamentului anormal se propagă pe mai multe planuri. Manifestările pot fi acute și temporare,
cauzate de evenimente stresante particulare, iar altele pot fi cronice și pe toată durata vieții. Interfereța factorilor
exogenii sau endogeni, pot perpetua bunăstarea individului. Exogeniile sunt produse de factori externi pshicului
cum ar fi: factori metabolici, neurologici, cerebrali și se împart în organogenii, ce pot fi cerebropatii sau
visceropatii și psihogenii, datorate traumatismelor din partea altor indivizi sau stresului. Endogeniile se
datorează unui dezechilibru psihic natural, congenital sau ereditar. În ciuda faptului că fiecare individ este unic
din punct de vedere al experiențelor și al emoțiilor (Rita Atkinson, Rich. C. Atkinson, Smith & Bem, 1993/2002,
p. 740), există suficiente asemănări între cazuri pentru a putea fi categorizate de cercetători. Etichetarea unei
disfuncții furnizează cerctătorilor posibilitatea de a transmite informațiile mai rapid, concis și facilitează
modalitățile de tratare a pacientului. Etichetare comportamentului instabil nu pune la dispoziție informații
privind provenineța și persistența anormalului. Clinicienii, psihiatrii, agenții de reglementarea a medicamentelor
psihiatrice, companiile farmaceutice și sistemul juridic clasifică tulburarile mentale utilizând Manualul de
diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM). Conform cu DSM-V, cea mai nouă ediție, tulburarea
mentală “este un sindrom caracterizat prin perturbare semnificativă clinic în domeniile cognitive, al controlului
emoțiilor sau al comportamentului individual, care reflectă o disfuncție a proceselor psihice, biologice sau de
dezvoltare care stau la baza funcționării mintale.Tulburările mintale sunt asociate cu disconfort/suferință sau
disfunție în domeniul social, profesional sau în alte arii importante de activitate.”(American Psychiaric
Association, 2016, p.20). Stiința personalității conduce cercetarea și practica în psihologia clinică, deoarece
oferă o abordare dovedită pentru clasificarea psihopatologiei.

Clasificarea bolilor psihice

Psihicul uman deține o oarecare autonomie conferită de mecanismele reglatorii, de un anumit grad de
psihopatologie, tulburările specificitate în expresie, de existența unor căi de influențare și de o dinamică proprie.

6
El răspunde cu mare sensibilitate la numite agresiuni cerebrale, la uzura biologică și este permeabil la anumite
influențe sociale, frustrări sau impactul cuvântului. În psihopatologie, principalele categorii diagnostic sunt:

 Nevrozele- includ tulburări caracterizate prin anxietate, nefericire personală cauzate de incapacitatea
individului de a se adapta la anumite evenimente stresante, traumatizante sau norme sociale. Rareori sunt
suficient de grave pentru a necesita spitalizare. Individul poate funcționa în societate, dar la un nivel
redus.
 Psihozele- includ disfuncții psihice cu un nivel de gravitate mai ridicat. Comportamentul individului și
procesele gândirii sunt atât de afectate, încât persoana pierde contacul cu realitatea, este incapabil sa își
satisfactă nevoile zilnice. În general este nevoie de spitalizare și supraveghere constantă.
 Psihopatiile- deşi are un istoric important în psihiatrie şi psihologia clinică, psihopatia nu a fost
recunoscută în ultimile trei ediţii ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor
Mentale, DSM-III-R, DSM-IV, DSM-IV-TR (APA, 1987, 1994 respectiv 2000). Probabil că unul dintre
motivele pentru care psihopatia nu a fost inclusă în DSM este că persoanele psihopate aparţin mai
degrabă psihologiei clinice decât celei psihiatrice. Psihopatia este un dezechilibrul psihologic caracteriat
prin tendințe asociale, fără deficit intelectual și fără simptome psihotice. Indivizii au adesea un
comportament provocator și agresiv. Psihopatia nu este o boală sau “nebunie”, este recunoscută ca o
tranziție între normal și patologic.
 Oligofrenie- subdezvoltare mentală cauzată de leziuni ale creierului în perioada prenatală sau postnatală.
Boala este caracterizată de o scădere a inteligenței, a afecțiunilor emoționale, volitiv, de vorbire și
motricitate.
 Demențe- deteriorarea capacității mentale. Nu este o maladie individuală, este un simptom asociat cu
declinul memoriei sau cu alte abilități de gândire. Simptomele demenței se pot manifesta la orice vârstă,
dar mai ales după 65 de ani. Deteriorarea celulară duce la declinul activităților psihice și fizice. Cel mai
frecvent este asociată cu Alzheimer, Parkinson, demența alcoolica.
 Tulburări psihosomatice- implică atât mintea cât și corpul. Apariția și persistența afecțiunilor
psihosomatice sunt cauzate de factori psihologici/emoționali. Stresul psihologic afectează negativ
funcționarea fiziologică provocând suferință.

“Manualul de Diagnostic și Clasificarea Statistică a Tulburărilor Psihice” (DSM-V) (American Psychiatric

Association. 2016) clasifică tulburările mentale în funcție de simptomele comportamentale specifice. Acest
sistem de clasificare permite comunicarea informației și asigură fundamentele cercetării.

1. Tulburări de neodezvoltare-apar în forma unor factori genetici sau congenitali sau în urma unor factori
de mediu. Efectele constau în dificultatea procesării informațiilor și îndeplinirea sarcinilor funcționale.

7
 În acest spectru se încadrează: tulburarea de neurodezboltare, tulburări de comunicare, autism, ADHD,
tulburări de învățare sau de motoritate;
2. Tulburări schizofrenice- o serie de tulburări mentale care pot include halucinații, delir, dezorganizare la
nivel de gândire și comportament. Administrarea tratamentului este îngreunată de necooperanța
suferindului. În această categorie se încadrează: tulburarea de personalitate, schizoftenia, tulburările
psihotice;
3. Tulburările bipolare- o boală maniaco-depresivă în care episoadele de depresie alternează cu cele de
psihoză. Episoadele sunt ciclice, dar pot apărea sincron la un anumit interval de timp. În această
categorie regasim: tulburarea bipolara I și II , tulburarea ciclotimică;
4. Tulburările depresive- se manifestă prin stări de tristețe, apatie , iritabilitate, poate afecta suferindul la
nivel cognitiv și somatic. Aici întâlnim: depresia majoră, distimia, disrupții ale dispoziției;
5. Tulburările anxioase- stări emoționale caracterizate prin frică și/sau anxietate. Aceste tulburări diferă
între ele în funcție de cauza care a provocat emoțiile negative și manifestările evitante. În acest caz
întâlnim: mutismul selectiv, fobia socială, tulburări de panică, agorafobia, anixietate generalizată;
6. Tulburările obsesiv-compulsive- afecțiune psihiatrică relativ frecventă care afectează semnificativ
calitatea vieții și nivelul de funcționare al persoanelor afectate. Este caracterizată prin prezența
gândurilor obsesionale (idei, imagini, impulsuri deranjante, care intră „forțat” în mintea individului) și a
actelor compulsive recurente (comportamente recurente, repetate la nesfârșit, care sunt neplăcute și fără
sens, dar pe care individul afectat se simte constrâns să le facă). În această categorie întâlnim: tulburarea
obsesiv-compulsivă, tricotilomania, tulburarea dismorfică comportamentală;
7. Tulburări asociate cu trauma și stresul-provocate în urma expunerii individului la evenimente
traumatice sau stresante. Putem vorbi despre: tulburarea de atașament reactivă, tulburarea de stres
posttraumatic, stres acut, tulburări de adaptare;
8. Tulburări disociative- implică sentimente de deconectare, discontinuitate, disociere a
gândurilor,acționilor, amintirilor și identității de sine. Din cauza funcționării anormale, suferindul pierde
contactul cu realitatea. Regăsim: tulburarea de identitate disociativă, amnezia disociatvă, tulburări de
depersonalizare;
9. Tulburări de alimentație- sunt afectate obiceiurile alimentare, au ca rezultat consumul și absorția
anormală a hranei care aduce prejudiții la nivelul sănătății. Sunt incluse: anorexia, bulimia, mâncatul
excesiv;
10. Tulburări ale ciclului somn-veghe- tulburări de insomnie, narcolepsia, tulburări ale ritmului circadian,
tulburări cu coșmaruri nocturne;
11. Disfuncții sexuale- afectează capacitatea de a manifestă emoții sau răspunsuri sexuale. Regăsim:
ejacularea întârziată, tulburare erectilă, dureri genito-pelviane sau de penetrare, tulburarea dorinței
sexuale hipoactive și ejacularea prematură;

8
12. Tulburări de personalitate-sunt tipare (modele) cognitive, emoționale, ale impuls-controlului și relațiilor
cu ceilalți, constante și durabile în timp, nonfuncționale, perturbate, care nu permit funcționarea normală
în viața de zi cu zi.Tulburările de personalitate nu se încadrează în tiparul clasic de boală. Nu au un
debut limitat în timp, o perioadă de stare și apoi o vindecare în urma unui tratament. Nefiind boli au fost
denumite dezvoltări dizarmonice ale structurii psihice ale persoanei în cauză. În această categorie se
încadrează: tulburarea de personalitate paranoidă, antisocilă, borderline, narcisistă, dependentă, obsesiv-
compulsivă, evitantă;

Concluzie

În definitiv, demarcația precisă dintre anormal și normal, dintre regularitate și atipism, dintre tulburările
neurastenice și psihopatiile de sine stătătoare trebuie sa rămână apanajul cercetatorilor și pilon esențial al
psihologiei. In larma climatului social actual, în acompaniamentul ideologiilor exploatativ-capitaliste și a
celerității cu care progresează lumea, specialiștii trebuie sa acorde un interes mai accentuat față de aceste
patalogii sau tulburări nevrotice. Personal aș putea opina că fiecare individ suferă mai mult sau mai puțin (
într-un mod impropriu spus) de un anumit dozaj de psihopatie, raportat la polivalența dimensinilor psihice.
Studiile sociologice arată că majoritatea indivizilor dezvolta sau nutresc anumite procese psihice considerate
social inadecvate, precum fetișismele, parafiliile, fanatismele sau anumite obsesii. Normalul se bucura astazi
de o accepțiune relativizantă, căci în malaxorul socio-afectiv uman, policromia și bizareria caracterelor
individuale își spun cuvântul. Prin urmare ceea ce era antecesor anormal, astazi, printr-o reconfigurare de
precepte și valori, devine normal sau dezirabil. Noul anormal este predictibil, uzual si general acceptat.
Unele derapaje și excentrități fac furori și atrag controversa, astfel, nu toată lumea le consideră reprobabile
și nici nu pot fi pasibile de sancționare.” Omul are capacitatea de a fi anormal fără să fie bolnav, dacă vrea.”
(Romila, 2004).

9
 Referințe

American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a

Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.

Atkinson Rita L., Atkinson Richard C., Smith Edward E. & Bem Daryl J. (1993) Introduction into Psychology.
Traducere din limba engleză Băiceanu L. P., Ilie G. & Gavrilița L. (2002) Introducere în Psihologie.
București. Editura Tehnica (p. 740)

Buss A. (1966). Psychopathology. New York: Wiley

Heinrichs, N., Rapee, R. M., Alden, L. A., Bögels, S., Hofmann, S. G., Ja Oh, K., & Sakano, Y. (2006). Cultural
differences in perceived social norms and social anxiety. Behaviour Research and Therapy, 44(8),
1187–1197. doi:10.1016/j.brat.2005.09.006

Hen, M., & Goroshit, M. (2012). Academic Procrastination, Emotional Intelligence, Academic Self-Efficacy,
and GPA. Journal of Learning Disabilities, 47(2), 116–124. doi:10.1177/0022219412439325

Mânzat, I.(1997). Psihologia credinței religioase. Transconștiința umană, pp: 193-198.

Restian A. (1997) .Patologia Informațională. București. Editura: Academiei Române.

Romila, A. (2004). Psihiatrie. București: Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

Sîntion, F., & Călin, M. F. (2013). Statistică pentru științele socio-umane (Vol. 1). Constanța: Ovidius
University Press.

Sîrbu M. Psihiatrie curs București.

Tudose, F. (2006). Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică și medicală în practica psihologului.
București: Editura Fundației România de Mâine

10
11