1

Universitatea OVIDIUS- CONSTANTA

Facultatea de Psihologie
Specializari: PSIHOLOGIE
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
PSIHOLOGIE GENERALÃ
ANUL I
SEMESTRUL I

Lect. Univ. Dr. Cristiana Georgescu

Tehnoredactare computerizatã:
Prep. Univ. Drd. Enache Rodica Gabriela

ANUL UNIVERSITAR
2003-2004
 2

Partea I -a
PROBLEME TEORETICO-METODOLOGICE

Tema nr. 1
Psihologia ca stiinta

1. Psihologia ca stiintã
2. (Sub)disciplinele psihologice
3. Deschideri interdisciplinare

1. Psihologia –ca stiintã

Psihologia-o stiintã importantã

(Secolul XXI- va fi psihologic sau nu va fi deloc)

Tipuri de definitii ale psihologiei ca stiinta

-Definitii tip butadã – Psihologia este stiinta studiatã de psihologi

Max Meyer
Lãsând la o parte caracterul vicios al definitiei întrucât considerã psihologia obiect de
studiu al psihologului, iar pe psiholog ca om care studiazã psihologia, nu putem sã nu
remarcãm o oarecare utilitate a ei.
-Definitii metaforice- Psihologia este stiintã sau artã? Psihologia este o stiintã ce
trebuie fãcutã cu artã.
-Definitii prin negare – Într-un studiu intutulat programatic Ce este psihologia? (1946-
1947), constatând cã obiectul psihologiei a fost dezmembrat si a trecut în sarcina altor stiinte
cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia, Pavelcu afirma: Psihologia nu-i fizicã, psihologia
nu-i fiziologie, psihologia nu-i sociologie.
Rând pe rând sunt analizate tendintele de substantializare a psihicului, de reducere a lui la
un simplu fenomen fizic, cele de localizare a psihicului în anumite zone ale creierului, ca si
tendintele de absorbtie a psihicului în social.
Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece
cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos (stiintã) s-a
afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum tautologicã are mai
ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si detalierea termenului de
psihic.
Alte definitii ale psihologiei: DEFINITII COMPREHENSIVE-încearcã sã surprindã
elementele esentiale ale psihologiei ca stiintã
 3

-W.Wundt- Psihologia= stiintã a experientei imediate

-W. James- Psihologia= stiintã a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale
-Kulpe- Psihologia=stiintã a faptelor în mãsura în care ele depind de subiect

Definitii recente:
Psihologia= este o stiintã care se ocupã de fenomene si capacitãti psihice, urmãrind
descrierea si explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi,
regularitãti sau modalitãti determinative.
(Paul Popescu-Neveanu, 1987)
Psihologia= stiintã care descrie si explicã conduita organismului într-o manierã
verificabilã. (Maurice Reuchlin, 1988)
Definitia psihologiei datã de Reuchlin are o dublã semnificatie: se referã concomitent la
continutul si la metoda psihologiei; precizeazã atât posibilitãtile psihologiei cât si limitele
(restrictiile ei)
Dupã opinia lui M.Zlate, definitia unei stiinte trebuie sã continã informatii fie si într-o
formulare generalã despre obiect, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste
elemente,
M.Zlate defineste psihologia ca fiind stiinta care studiazã psihicul (procese, însusiri,
mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea
desprinderii legitãtilor lui de functionare, cu scopul cunoasterii, optimizãrii si
ameliorãrii existentei umane.

Controverse în psihologie
Psihologia-stiintã sau artã?
2 tendinte:
1.tendinta de negare a psihologiei ca stiintã
Auguste Comte: înlãtura psihologia din sistemul stiintelor pe
considerentul cã aceasta nu dispunea de o metodã obiectivã de cercetare, introspectia
practicatã de ea fiind o metodã subiectivã.
I. Kant considera cã psihologia este o stiintã sãracã, empiricã, de categoria a
doua. Neputând constitui singurã un obiect aparte, ea trebuie izgonitã din sistemul
stiintelor.
2. tendinta de afirmare-Unitate sau diversitate în psihologie?
În timp ce psihologia clasicã gândeste prin unitãti elementare si cautã legile lor de
combinare, fiind de aceea intuitivã si constructivã, psihologia contemporanã încearcã
a gândi prin ansambluri complexe, cercetând legile de functionare.
 4

Locul psihologiei în sistemul stiintelor

Într-un secol si jumãtate (înfiintarea primului Laborator de psihologie experimentalã la
Leipzig-1879), psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiintã pânã la obtinerea
statutului de stiintã centralã în rândul tuturor celorlalte stiinte.
Cu timpul, conceptiile cu privire la locul psihologiei în sistemul stiintelor s-au organizat
si integrat, conducând la elaborarea unor modele explicativ-interpretative.

a). Modele triunghiulare

1929- Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta
din urmã fiind amplasatã la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor
naturale
1978-P.E.Meehl lanseazã distinctia între psihologia hard si psihologia soft, potrivit
cãreia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al
comportamentului, stiintele sociale au accentuat studiul influentelor subiective.
1961-Clasificarea triunghiularã a stiintelor –KEDROV care subdivide stiintele
umaniste în stiinte sociale si stiinte filosofice, fãcând loc în triunghiul sãu alãturi de
psihologie si altor stiinte tehnice, matematice, logice. Kedrov clasifica stiintele dupã
principiul subordonãrii (al dezvoltãrii ) si al obiectivitãtii (al reflectãrii). Cât priveste
psihologia, ea ocupã un loc aparte în triunghi: mai aproape de filozofie dar fiind legatã
de toate celelate trei vârfuri ale triunghiului.
b) Modelul circular
J. Piaget , la cel de-al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova,
1966) propunea un model circular al stiintelor.
Punctul de pornire al clasificãrii lui J.Piaget îl constituie relatia dintre subiect si
obiect în procesul cunoasterii. Dacã în matematicã si fizicã se reflectã obiectul real,
latura lui cantitativã, în biologie deja apre si latura subiectivã, fapt care îl pregãteste pe
subiect sã devinã obiect al cercetãrii, proces ce se reia în psihologie si sociologie. Linia
circularã se încheie în epistemologie si geneticã prin relatia psihosociologiei cu logica si
matematica, relatia dintre acestea din urmã realizându-se prin intermediul structurilor
operatorii ale subiectului.
Concluzia lui Piaget: psihologia ocupã o pozitie centralã, si nu numai ca produs al
tuturor altor stiinte, dar ca sursã posibilã de explicatie a formãrii si dezvoltãrii lor.
3. Modelul interpenetrãrii stiintelor
Multã vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea
interdisciplinaritãtii.
Matei Dogan si Robert Pahre avanseazã ideea cã nu cercetarea interdisciplinarã
atotcuprinzãtoare este în mãsurã sã asigure inovarea stiintelor, ci dimpotrivã
interpenetrarea ( hibridarea) lor.
Referindu-se direct la psihologie, autorii prezintã numeroase exemple de hibridare
între aceasta si alte stiinte, fapt care a dus la aparitia unor noi stiinte sau ramuri ale
 5

psihologiei: psihologia socialã, psiholingvistica, psihologia muncii, psihopatologia.

Acestea la rândul lor se pot divide: de exemplu psihologia organizationalã este o
ramurã a psihologiei sociale care are ca surse teoria managementului si organizãrii,
fluxuri importante din psihologia socialã, psihometrie, sociologie.
4. Modelul clasificãrii stiintelor
M.Zlate propune o grupare a stiintelor în patru categorii:
1. stiinte fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia)
interpretat ca fiintã bio-socio-spiritual
2. ,3 stiinte referitoare la principalele tipuri de activitãti
îndeplinite de om (educationale, economice, manageriale,
sportive, etc.)
4. stiinte maximal preocupate de asigurarea integritãtii fizice si
psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria)
La confluenta dintre aceste stiinte, psihologia generalã si-a delimitat propriile ei
ramuri aplicative.
Pozitia deosebitã a psihologiei în sistemul stiintelor, la intersectia celorlalte, în
centrul sau în vârful lor, favorizeazã dupã opinia lui Pavelcu, pendularea spectaculoasã
a interpretãrilor între psihologizare a numeroase discipline la o extremã si
depsihologizare a psihologiei la cealaltã extremã. Se pare, de aceea cã mai importantã
decât distinctia categoricã a stiintelor este cooperarea lor.
 6

Tema nr. 2
Obiectul psihologiei

Dacã spre sfârsitul secolului XIX, psihologia a început sã-si afirme treptat statutul sãu de
stiintã, delimitându-si problemele si stabilindu-si metodele de cercetare, la sfîrsitul secolului
XX si apoi în decursul lui s-au elaborat si închegat marile constructii teoretice, s-au rafinat
metodele de investigatie. Asociationismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia
umanistã sunt marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele
propunând diverse modele explicative asupra vietii psihice.
Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva urmãtoarelor abordãri:
1. Viata psihicã interioarã ca obiect al psihologiei
2. Comportamentul ca obiect al psihologiei
3. Activitatea ca obiect al psihologiei
4. Omul concret ca obiect al psihologiei

1. Viata psihicã interioarã ca obiect al psihologiei

Aceastã modalitate de concepere a obiectului psihologiei a îmbrãcat forma conceptiei si
metodei introspectiei.
Din perspectiva introspectiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îsi au izvorul
in ele insele fãrã nici o legãturã determinativã cu exteriorul. Psihicul este o lume aparte,
interioarã, formatã din trãiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea externã si existã
numai în mãsura în care se reflectã în constiintã, existenta lui fiind redusã la trãirea lui.
Psihicul este o realitate primarã, nemijlocitã, el constituie o lume închisã în sine, un bun
personal al fiecãrui individ.
Pentru a studia aceastã realitate interioarã, cercetãtorul trebuie sã se dedubleze în obiect si
subiect al cercetãrii. Cum însã dedublarea cercetãtorului n-ar da decât posibilitatea studierii
propriilor lui functii psihice nu si a altor persoane, atunci pentru a se putea realiza si acest
deziderat, introspectionistii recomandã empatia, adicã transpunerera cercetãtorului în trãirile
si stãrile psihice ale altor persoane.
Introspectionistii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de constiintã, de aceea
introspectia s-a mai numit si psihologia constiintei. Introspectia îsi are originea în
Germania la Laboratorul de Psihologie înfiintat de Wundt la Leipzig.
Introspectia a fost vehement criticatã încã de la aparitia ei, iar pe considerentul practicãrii ei,
psihologia a fost contestatã ca stiintã.
În ciuda acestor limite, psihologia introspectivã s-a dezvoltat tot mai mult, a pãtruns în
universitãti, în laboratoare, în cercetãrile concrete, iar introspectia ca metodã de cercetare a
devenit metoda regalã de studiu a psihologiei. Rãmânând însã închisã dintr-o perspectivã
idealistã, si mentalistã, fiind în esentã reductionistã (reducea întreaga viatã psihicã doar la o
parte a ei), introspectia nu putea constitui pentru multã vreme obiectul psihologiei. În felul
 7

acesta s-a constientizat cã viata psihicã interioarã functioneazã nu doar la nivelul constient ci
si la alte niveluri.
Sigmund Freud este cel care fãrã a descoperi inconstientul îl propune ca obiect de
cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de aparat psihic, elaboreazã o viziune
dinamicã asupra componentelor acestuia si pune la punct o tehnicã de sondare a
inconstientului, schimbând însãsi finalitatea psihologiei.
Înainte de 1920, aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunînd de trei nivele
supraetajate: inconstient, preconstient, constient, rolul esential revenindu-i inconstientului.
Dupã Freud, inconstientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura biologicã,
somaticã a organismului. El considera cã inconstientul functiona dupã principiul plãcerii,
cãruia îi acordã statutul de principiu fundamental al vietii, în timp ce constiinta actioneazã
dupã principiul realitãtii, principiu care presupune gândirea, adicã stabilirea unui plan de
actiune, a unor situatii problematice. Atâta timp cât în aceste instante existã un echilibru,
viata psihicã a individului este normalã, se desfãsoarã firesc. Când intervin însã
dezechilibrãri, schimbãri de forte, distorsiuni, apar noi modele interactionale care de obicei
sunt de ordin patologic. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfãcute neconditionat,
deci indiferent de conditiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt trimise din
nou în inconstient. Odatã refulate ele nu dispar, nu rãmân inactive, ci actioneazã cu mai
multã fortã asupra individului, cer si cu mai multã tãrie sã fie satisfãcute. Ele pot fi
satisfãcute sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde numite de
Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitãri totale de nume proprii, de cuvinte strãine,
erori de citit si scris, stângãcii), sub forma visului si în cazuri mai grave sub forma unor acte
nevrotice.
În cazul nevrozelor, metoda psihoterapeuticã propusã de Freud a fost denumitã metoda
psihanalizei si constã în readucerea în constiinta bolnavului a elementelor psihice patogene
în vederea dizolvãrii si înlãturãrii lor.
Dacã pânã în 1920 accentul cãzuse pe inconstient si pe sexualitate, odatã cu lucrarea sa
Sinele si Eul din 1922, Freud se orienteazã spre segmentele superioare ale vietii psihice pe
care le analizeazã mult mai amãnuntit si nuantat. Aparatul psihic este împãrtit în trei
organizãri structurale denumite: Sine, Eu si Supraeu sau Id, Ego si Superego. Sinele este
echivalentul inconstientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primarã a
energiei psihice care trebuie consumatã fundamentul pe care se construieste personalitatea
individului. Eul este o portiune a Sinelui care sub influenta lumii exterioare, a mediului
înconjurãtor suferã o dezvoltare specialã în sensul cã din simplu organ receptor si protector
în raport cu stimulii devine un intermediar între sine si lumea exterioarã.
Esenta conceptiei lui Freud poate fi sintetizatã în urmãtoarele idei:
-o încercare de explicare a functionãrii psihismului legat de biologic, genetic,
metapsihologic care privilegiazã registrul intrinsec al psihicului;
-dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconstient, refulare, conflicte,
libidou), elementul de bazã, de coeziune rãmâne legãtura dintre ele.
 8

2. Comportamentul ca obiect al psihologiei

Cel care a dat lovitura de gratie psihologiei traditionale, introspectioniste a fost J.B.Watson
care a publicat un articol de 20 de pagini considerat apoi a fi manifestul program al unei noi
orientãri psihologice care a cãpãtat numele de behaviorism.
În conceptia lui Watson, daca psihologia vrea sa devina intre-adevar stiintifica,o stiinta
practica, utila, deschisa, popularã, accesibila tuturor ar trebui sa realizeze urmatoarele
deziderate:
-sa schimbe obiectul de studiu al psihologiei, sa inlature constiinta si s-o inlocuiasca cu
comportamentul;
- sa schimbe metoda de investigare: introspectia cu metode obiective:
- sa schimbe finalitatea: sa-si propunã formularea unor legi al comportamentului.
Comportamentul, considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un
ansamblu de raspunsuri ajustate stimulilor care il declanseaza .
Psihologia reprezinta studiul cuplului Stimul-Reactie.
Behaviorismul clasic ca noua orientare psihologica corespunde in mai mare masura
spiritului american concret si practic, firii mult mai active si dinamice a americanilor decat
introspectia, conceptie pasiva si academica .
Meritul cel mai mare al behaviorismului este acela ca leaga omul de lumea obiectelor si
de lumea oamenilor.Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat si determinat in
actiunile sale de mediul natural si social in care traieste. Mai târziu conceptiile behavioriste au
fost exacerbate. Psihologia behavioristã a fundat cele douã ideologii considerate ca
incompatibile liberalismul si comunismul, ambele bazându-se pe aceeasi conceptie despre
individ, si interpretat ca organism maleabil în fata vointei, ca si o cearã moale, obiect de control
si de stãpânire de sine si niciodatã subiect pentru el însusi.

4. Activitatea ca obiect de studiu al psihologiei

P. Janet arãta cã psihologia nu este altceva decât studiul actiunilor umane, stiinta
conduitei sau si mai exact studiul omului în raport cu universul si mai ales în raporturile
sale cu ceilalti oameni.
Janet introduce în psihologie termenul de conduitã, întelegând prin aceasta din urmã
totalitatea manifestãrilor vizibile, orientate cãtre afarã, cât si totalitatea principiilor de
organizare si reglare a ei. Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la
cele mai complexe, orientate spre un scop si încãrcate de un sens. În conceptia psihologului
francez, conduita unificã si sincronizeazã într-un tot unitar comportamentul si viata interioarã
subiectivã.
Psihologia conduitei ar trebui sã satisfacã dupã opinia lui Janet douã conditii
fundamentale:
- sã facã loc fenomenelor de constiintã, ca o conduitã particularã, ca o complicare a
actului care se supraadaugã actiunilor elementare;
 9

- sã se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinte, reflexii, rationamente,

experiente.
Conduita nu se reduce la reactiile motrice si secretorii ale organismului, ca la
behaviorism ci angajeazã întreaga personalitate a omului aflatã în interdependentã cu mediul.
Ea nu depinde numai de stimulare, ci si de reglare evidentiind reactiile care existã între actiunea
externã si conditiile interne prin care se reflectã exteriorul.
Janet propune si o nouã metodã de studiere a conduitei, oarecum diferitã de metodele
obiective de laborator si anume metoda clinicã, privitã ca un fel de studiu de caz individual
dintr-o perspectivã dinamicã deoarece îmbinã ascultarea relatãrilor subiectului cu observarea
aprofundatã a acestuia într-un numãr mare de sedinte.
Considerarea activitãtii ca obiect de studiu al psihologiei obligã la tratarea psihicului ca
un mare sistem aflat în perpetuã organizare si sporindu-si continuu capacitatea de autoreglare.

4.Omul concret ca obiect al psihologiei

Consideratã de unul dintre initiatorii ei, A.Maslow (1908-1970), ca a treia fortã în
psihologie, încã de la început psihologia umanistã a reprezentat o reactie împotriva celorlalte
douã mari orientãri existente si practicate în occident (behaviorismul si psihanaliza), taxate
însã ca incapabile de a studia si mai ales de a solutiona problematica concretã, realã a omului
contemporan.
Asociatia Americanã de Psihologie Umanistã a formulat patru caracteristici ale celor care
aderã la noua orientare si care exprimã de fapt scopurile ei:
1. centrarea atentiei pe experienta persoanei ca fenomen primar în studiul omului si
considerarea explicatiilor teoretice si a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în
raport cu experienta însãsi si semnificatia ei pentru persoanã;
2. accent pe unele calitãti umane cum ar fi alegerea, creativitatea, valorizarea si
autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni reductionisti;
3. accent în selectarea problemelor si procedeelor de cercetare, pe încãrcãtura de
semnificatii: preocuparea pentru valorizarea demnitãtii si calitãtii umane, pentru
dezvoltarea potentialului inerent oricãrei persoane;
4. accent pe persoanã care are o pozitie centralã fiind vãzutã în procesul descoperirii
propriei sale existente si în relatiile sale cu alte persoane si cu grupurile sociale.
În psihologia umanistã nu se promoveazã ideea omului autonom total nedeterminat si
independent de mediul înconjurãtor, nici ideea omului divizat al lui Freud care se zbate între
constient si inconstient, între Eu si Supraeu ci de omul proactiv, care se construieste si se
autoactualizeazã.
Printre caracteristicile conceptiei umaniste remarcãm:
-conceptia totalitarã, holistã asupra omului, considerarea lui ca un întreg ca un tot unitar, în
care elementele simple de ordin natural-biologic se îmbinã cu elementele complexe de ordin
spiritual sau social;
 10

-conceptia caracterului unic al fiintei umane, fiintã ce este valoroasã în ea însãsi, deoarece
este capabilã sã –si dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea
umanãalegerea liberã a propriilor cãi de formare si evolutie, a modalitãtilor de reactualizare si
valorificare a potentialitãtilor de care dispune ;
-caracterul deschis si autoreglabil al fiintei umane capabilã de a-si lua soarta în propriile sale
mâini, de a se schimba de a elabora o perspectivã lucidã asupra propriului sãu destin.
În studiul personalitãtii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective si proiective
cum ar fi cunoasterea directã, prin perceptie, metoda întelegerii configurale, metoda
familiarizãrii cu, metoda autoobservatiei, cea a autoevaluãrii.

Concluzii
Între aceste abordãri se aflã raporturi de interdependentã, abordãrile fiind elective si
complementare.
Concluzionând arãtãm cã obiectul psihologiei trebuie sã-l constituie studiul activitãtii
psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care
actioneazã.
 11

Tema nr. 3
Lege si explicatie în psihologie

O stiintã îsi legitimeazã propriul statut prin existenta legilor, adicã a acelor
raporturi necesare, esentiale, repetabile, generale si obiective între fenomenele studiate. Încã de
la început prezenta legilor psihologiei a fost contestatã.

1. Specificul legilor psihologiei

Cei care au contestat legile psihologiei se asteptau sã gãseascã în psihologie legi
ca în fizicã, mecanicã sau alte stiinte exacte, adicã legi în care o cauzã sã conducã întotdeauna
la obtinerea aceluiasi efect, evident în conditii strict determinate. Nu se întelegea faptul cã
datoritã complexitãtii obiectului de cercetare al psihologiei, acest lucru nu este posibil.
1. Legile psihologiei sunt probabiliste, legi în care un fenomen numit cauzã
duce numai cu o anumitã probabilitate la obtinerea altu fenomen numit efect.
Nu este exclus ca aceeasi cauzã sã ducã la aparita mai multor efecte.
(exemple)
2. Cei care au contestat existenta si caracteristicile legilor psihologiei se
asteptau sã gãseascã în psihologie numai legi de tip cauzal. Dar acest lucru nu
mai este posibil deoarece însãsi notiunea de cauzalitate a suferit o profundã
renovare.
În psihologie, unde avem de-a face cu fiinta vie a omului înzestrat cu capacitatea de
autoorganizare si autoreglare sunt prezente legi teleologice sau finaliste care privesc efectul
voluntar si scopul.
Psihologul francez M.Pradines a evidentiat existenta a trei tipuri de legi:
1. legi de functionare a fenomenelor psihice (ex. legi ale senzatiilor: adaptarea, contrastul,
proiectia, ale gândrii, memoriei sau imaginatiei);
2. legi de compozitie, organizare sau structurã (legea formei cele mei bune, legea constantei
perceptive-Wertheimer)
3. legi de dezvoltare.-legi psihogenetice: legea dezvoltãrii stadiale a psihicului
copilului_J.Piaget
3. Cei care au negat legile psihologiei s-au asteptat ca acestea sã fiwe pur
psihologice. Realitatea demonstreazã cã ele au conotatii fiziologice,
fizicaliste sau sociologice. Este firesc sã fie asa din moment ce psihicul este
expresia sinteticã si ultimativã a tuturor celorlalte forme existentiale.
4. Nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental, ci
existenta legilor ca atare.
5. Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului
cercetat, ci si dintr-un anume mod de functionare a lor. Actionând
concomitent, întretãindu-se unele pe altele, ele îsi relativizeazã efectele sau si
le restructureazã total.
 12

2. Specificul descrierii si explicatiei în psihologie

Descrierea joacã în psihologie acelasi rol pe care il joacã si în celelalte stiinte. A

descrie un fenomen psihic (un proces, o activitate, o însusire psihicã ) înseamnã a rãspunde mai
întâi la întrebarea ce este? Si apoi cum se desfãsoarã fenomenul respectiv?
Pentru ca descrierea sã fie efectuatã corect este necesarã stabilirea descriptorilor, a criteriilor în
functie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate.
Descrierile sunt de douã tipuri: calitative si cantitative
Descrierile calitative presupun definirea operationalã a conceptelor, formularea
lor în termeni observabili si actionali. Alãturi de operatinalizarea conceptelor, de traducerea lor
în indicatori, descrierile calitative presupun si categorisirea, adicã regruparea fenomenelor dupã
unul sau mai multe criterii, concomitent cu acceptarea neglijãrii tuturor celorlalte deosebiri.
Descrierile cantitative introduc asa cum le aratã si numele relatiile cantitative
dintre fenomenele studiate afirmând cã unele dispun într-o mai mare mãsurã de caracteristica
consideratã. Sunt necesare 2 operatii:
-mãsurarea: atribuirea unui numãr unui obiect sau unei caracteristici a obiectului;
-numãrarea-atribuirea unei frecvente diferitelor categorii de obiecte.
Explicatia reprezintã o treaptã superioarã a cunoasterii stiintifice si constã în
rãspunsul la întrebarea de ce?. Ea urmãreste surprinderea dinamicii si interactiunii fenomenelor
psihice si a comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative.
Pentru ca explicatia psihologicã sã fie cât mai corectã si mai completã este
necesarã specificarea sistemului explicativ care constã:
- în alegerea variabilelor studiate (retinerea unora si excluderea altora, acestea din
urmã fiind variabile nonidentificabile);
- stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt
explicate prin alte elemente ale sistemului);
- lãrgirea sau îngustarea sistemului explicativ.
Tipuri de explicatii în psihologie
J. Piaget descrie urmãtoarele modele explicative:
1. reductionismul psihologic: reductionismul intrapsihologic reduce reactiile si
conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce rãmâne neschimbat în
cursul transformãrilor . (ex. explicatiile de tip psihanalitic)
2. reductionismul extrapsihologic constã în explicarea psihologicului prin recurgerea la
realitãti ce depãsesc propriile sale frontiere. Ex: explicatii constructiviste, explicatii de
tip comportamentist, centrate pe coordonarea legilor învãtãrii în sisteme ce vizeazã
asimilarea unor conduite noi, explicatii genetice, explicatii abstracte.
Serge Moscovici se referã la urmãtoarele modele:
1. modele explicative paradigmatice al cãror rol esential este de a propune o viziune
globalã asupra relatiilor si comportamentelor umane-ex. Teoria câmpului-Kurt Lewin
 13

2. modele explicative fenomenologice care îsi propun sã descrie si sã explice o familie

de fenomene bine cunoscute ( Sherif îsi propune sã afle cum si de ce indivizii
autonomi având fiecare propriile lor sisteme de judecãti converg spre o judecatã
comunã, atunci când sunt în grup).
Desi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul
fenomenelor si legilor la care se referã, încercând sã le surprindã esenta, nici unul
dintre ele nu reuseste sã cuprindã exhaustiv multitudinea fenomenelor si legilor
psihologice.
 14

Tema nr. 4
Metodele psihologiei

1. Cercetarea psihologică ştiinţifică

2. Conceptul de metodă; specificul metodelor psihologiei ;
3. Clasificarea metodelor;
4. Principalele metode ale psihologiei :
a) Observaţia
b) Experimentul
c) Convorbirea
d) Ancheta psihologică
e) Metoda biografică
f) Metoda analizei produselor activităţii
g) Metodele psihometrice

1. Cercetarea psihologică ştiinţifică

Complexitatea cerinţelor sociale faţă de şcoală impun cadrului didactic, ca profilul său,
centrat pe transmiterea de informaţii să se completeze cu cel de investigator, cercetător al
fenomenelor psiho-educaţionale, condiţie a optimizării rezultatelor din învăţământ şi a
competenţei profesionale.
Fenomenele psiho-educaţionale au atât o determinare obiectivă (ideal, scop, obiective
educaţionale) cât şi una subiectivă prin forţele care acţionează în cadrul lor (cadru didactic,
elev, grup, clasă), motiv pentru care pătrunderea în universul psihic al elevului trebuie realizată
ştiinţific.
Cea mai mare dificultate întâmpinată de profesorul-cercetător provine din necunoaşterea
metodologiei cercetării.
Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape:
• precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema;
Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe personale care
este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes; dinamica evoluţiei unui fenomen,
proces, însuşire psihică (ex. spiritul de observaţie la şcolarul mic), remedierea unor deficienţe
comportamentale (de ex. corectarea şi dezvoltarea limbajului scris la elevii din învăţământul
primar);
• informarea bibliografică: tehnica documentării;
Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări reprezentative
pentru domeniul investigat. Dacă se realizează prin efort propriu, cercetătorul poate fi ajutat de
catalogul pe materii şi catalogul alfabetic care pot fi consultate la bibliotecile universitare,
municipale, judeţene.
 15

Se recomandă ca pe lista bibliografică să fie incluse monografiile, articolele din revistele de

specialitate. Apoi se studiază bibliografia.
Tehnica documentării este complexă, în cadrul acesteia două operaţii fiind indispensabile:
citirea şi consemnarea celor citite în fişe, care sunt de mai multe tipuri: analitice (citate,
comentariile noastre) şi sintetice (conţin câte o idee din lucrarea citită).
• formularea ipotezei (hypo-sub, thetis-aşezare, poziţie: supoziţie, presupunere)-este un
enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil, cercetarea urmând să
se pronunţe asupra corectitudinii lor şi dacă se validează să fie transformate în idee
generalizatoare.
Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde de pregătirea teoretică şi de o
serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului (creativitate, spontaneitate, tenacitate).
De exemplu, una din preocupările şcolii contemporane priveşte aptitudine profesionale în
raport cu orgnizarea sistemului de învăţământ. Se ştie că unele aptitudini se manifestă la vârste
mai timpurii, altele mult mai târziu. Una din ipoteze poate porni de la întrebarea care este , cât
mai reprezentativ vârsta minimă sau vârsta medie sau vârsta maximă a apariţiei aptitudinilor.
Această întrebare, care urmăreşte aflarea unei vârste specifice pentru o aptitudine sau pentru
mai multe declanşează iniţierea unei cercetări psihologice sau psihopedagogice.
• metodica cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic
( inductiv, deductiv), eşantionul (clasele, numărul de elevi, sexul, vârsta, mediul de
provenienţă) şi în unele cazuri eşantionul de control (martor).
Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt
infailibile trebuie evitate. Cu toate că observarea şi experiementul sunt modalităţi fundamentale
de investigare a personalităţii, cercetarea rămâne incompletă dacă nu se apelează şi la
convorbire, chestionar, studiul produselor activităţii, al documentlor şcolare, anamneza, fiecare
furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat.
• prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de
analiză, sinteză, comparaţii, raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor
centrale (media aritmetică, mediana), valori care aexprimă abateri faţă de tendinţa centrală
(abaterea centrală, abaterea standard).
• redactarea lucrării-structura şi dimendiunea sunt în funcţie de subiect. De regulă
se porneşte de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei.
Urmează partea experimentală în care se avansează ipoteze, se prezintă metodica cercetării,
interpretarea faptlor, formularea concluziilor. Se anexează materiale ilustrative, listele
bibliografice utilizate;
• valorificarea cercetării-în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat, iar în
plan socioprofesional, lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.
 16

2. Conceptul de metodă; specificul metodelor psihologiei

Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale, drum către ceva), metoda este
definită în psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de
concepte, modele ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui
proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la
problema de cercetare, enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională,
experimentală, acţională în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector
sau altul al practicii sociale.
3. Clasificarea metodelor
Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenţie, informare, interpretare
şi acţiune. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. după caracterul lor: obiective şi subiective;
2. după specificul relaţiilor investigate: calitative şi cantitative;
3. după natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte;
4. după scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor, metode de prelucrare şi
interpretare a acestora, metode de investigaţie intensivă şi extensivă, metode de
diagnoză şi prognoză, metode de cercetare şi metode aplicative (psihoeducaţionale,
psihoterapeutice);
5. după caracterul ştiinţific: metode intuitive, empirice şi metode ştiinţifice.
Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-
ştiinţifice de la care acesta porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării.

4. Principalele metode ale psihologiei sunt:

a) Observaţia
b) Experimentul
c) Convorbirea
d) Ancheta psihologică
e) Metoda biografică
f) Metoda analizei produselor activităţii
g) Metodele psihometrice

a) Observaţia
Observaţia ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau
ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt:
1. ce observăm ? (conţinutul observaţiei);
2. care sunt formele observaţiei?;
 17

3. de ce anume depinde calitatea observaţiei?;

4. care sunt condiţiile unei bune observaţii?;
5. cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei?;
6. care sunt limitele şi avantajele observaţiei?
1. Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile
bio-constituţionale ale individului (înălţimea, greutatea, lungimea membrelor, circumferinţa
craniană) ca şi trăsăturile fizionomice precum şi de simptomatica labilă, adică multitudinea
comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbală,
cea motorie, mnezică, inteligentă ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.
2. Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia;
b) prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia
sistematică;
c) prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau
mediată, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;
d) implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia
participativă;
e) durata observării: continuă sau discontinuă;
f) obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.
3. Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de
sugestionabilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei,
categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau pur şi simplu factorii sociali
ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
4. Condiţiile unei bune observaţii sunt:
a) stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
b) selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi
mijloacelor necesare;
c) elaborarea unui plan riguros de observaţie,
d) consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;
e) efectuarea unui număr optim de observaţii;
f) utilizarea grilelor de observaţie.
5. Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi
aceluiaşi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de
observaţie elaborate, realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe
baza unor grile de observaţie.
6. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite surprinderea menifestărilor
comportamentale ale individului în condiţiile lui obişnuite de viaţă şi activitate, oferind mai ales
 18

date de ordin calitativ. În schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul că observatorul trebuie

să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat.

2. Experimentul
După Greenwood, 1945, experimentul constă în testarea ipotezelor cauzale prin
integrarea unor situaţii contrastante controlate.
Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori
este redusă la minimum.
Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei, cele cărora cercetătorul le
va studia variaţia în cursul experimentului. De exemplu numărul de cuvinte reamintite după
citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un test, numărul de erori într-o probă
reprezintă variabile dependente.
Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă, ele fiind legate de decizia
experiemntatorului, care în mod deliberat le-a introdus în experiment.
Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
a) Experimentul de laborator
b) Experimentul natural
c) Experimentul psiho-pedagogic

a)Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obişnuită de

viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială anume creată (camere special
amenajate, aparatură de laborator, condiţii şi programe de desfăşurare a experiementelor bine
determinate, deseori obligatorii.
b) Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un cadru
obişnuit, familiar de existenţă şi activitate a individului.
c) Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri:
1) constatativ (urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un anumit
moment dat) şi
2) formativ (ţinteşte spre introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în
vederea schimbării comportamentului, schimbare constatată prin compararea situaţiei
iniţiale cu cea finală.
Dacă intenţionăm să verficăm superioritatea unui procedea didactic, predăm la o clasă
folosind noul procedea şi la o alta modelul tradiţional. Comparând performanţele elevilor
înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după folosirea lui şi mai ales cu cele de
la o altă clasă la care s-a procedat după procedeele tradiţionale, vom şti dacă noul procedeu este
eficient sau nu.

c) Convorbirea
 19

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat care

presupune: relaţia directă de tipul faţă în faţă între cercetător şi subiect (elev), sinceritatea
partenerilor implicaţi, abilitatea cercetătorului pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor
în convorbire; empatia cercetătorului.
Spre deosebire de observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele,
reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a
acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor,
convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor
subiectului.
Formele convorbirii sunt:
1. convorbirea standardizată, dirijată, structurată (bazată pe formularea aceloraşi
întrebări, în aceeaşi formă şi ordine, tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor
individuale);
2. convorbirea semistandardizată sau semidirijată (cu adresarea unor întrebări
suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor);
3. convorbirea liberă, spontană, asociată (în funcţie de particularităţile situaţiei în care
se desfăşoară, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile momentului
când se face).
Această metodă se particularizează în psihologia copilului şi psihologia şcolară după cum
urmează: la vârstele mici este recomandabilă folosirea ei nu ca metodă de sine stătătoare, ci
integrată altor metode (îndeosebi observaţiei) sau subordonată unei activităţi pe care subiectul o
are de îndeplinit (în timp ce el soluţionează o problemă, sau face, execută ceva i se pot pune tot
felul de întrebări). J.Piaget care a folosit mult această metodă în cercetările sale, insistă asupra
necesităţii neutralităţii cercetătorului, acesta netribuind să dirijeze sau să corecteze în vreun fel
mersul gândirii copilului, să-l distreze sau să-l amuze.
Convorbirea trebuie să se desfăşoare în condiţii absolut normale pentru că numai aşa vor
putea fi surprinse mecanismele psihice în desfăşurarea lor firească. La vârstele mai mari
(pubertate, adolescenţă) atât modalitatea de desfăşurare a convorbirii cât şi tematica ei se
diversifică mult putând fi folosite toate formele enumerate anterior.
d) Ancheta psihologică
Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor
informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora
în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt
utilizate două forme ale acestei metode pe care le prezentăm în continuare
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale
psihologiei, folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:
1. stabilirea obiectului anchetei;
2. documentarea;
3. formularea ipotezei,
4. determinarea populaţiei (a universului anchetei);
 20

5. eşantionarea;
6. alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
7. pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
8. redactarea definitivă a chestionarului;
9. alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special
destinate acestei operaţii sau prin autoadministrare);
10. defalcarea (despuierea) rezultatelor;
11. analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate;
12. redactarea raportului final de anchetă.
Dintre toate acestea etapele 6 şi 8 au o mare importanţă.
Cercetătorul trebuie să stabilească:
-conţinutul întrebărilor -de regulă acestea putând fi:
-factuale sau de identificare-cer date obiective despre subiect cum ar fi vârsta, sexul, studiile;
-de cunoştinţe;
-de opinii şi atitudini;
-de motivaţie;
-tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice, închise, da-nu, cu răspunsuri libere, lăsate la
iniţiativa subiectului; cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege 1,2
care I se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în funcţie de
valoarea ce le-o acordă.
De asemenea, cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor, ca
de pildă întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, ştiinţific, cuvinte ambigui,
cu dublu înţeles, cuvinte vagi (cam aşa, de regulă); întrebări tendenţioase care sugerează
răspunsul, întrebări prezumtive care presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel investigat,
întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ.
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în
faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant
păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există
interviuri individuale şi de grup, clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema
investigată).
În practica psihologică, la copiii mici se foloseşte mai mult interviul, iar la elevi ancheta
pe bază de chestionar, chiar prin autoadministrare. Prin intermediul ei sunt sondate de obicei
opiniile, atitudinile, dorinţele, aspiraţiile, interesele vocaţionale ale elevilor în vederea realizării
orientării lor şcolare şi profesionale. Important este ca paleta întrebărilor dintr-un chestionar să
fie cât mai diversificată pentru a da posibilitatea realizării unor investigaţii, atât extensive cât şi
intensive. Întrebările trebuie să surprindă mai multe modalităţi de raportare la realitatea sondată:
-perceptiv: “ce impresie şi-a făcut profesorul de limba română?”
-proiectiv-prezumtiv: “intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea profesională făcută?”
-apreciativ-evaluativ: “consideri că angajarea ta în activitatea şcoalară este satisfăcătoare?”
 21

-motivator-explicativ: “care crezi că sunt motivele care uneori te fac să nu înveţi?” “De ce te
pasionează electronica?”
Pe baza datelor recoltate putem surprinde mai bine planul real şi aspiraţional al unui elev,
gradul de conştientizare a unor probleme, capacitatea sa de înţelegere. De asemenea creşte
posibilitatea realizării unor cercetări de tip comparativ.
e) Metoda biografică
Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele
evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi despre
semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de necesară în
stabilirea profilului personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială, concentrându-se
asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre evenimentele
cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc. Variantele mai
noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi cauzogramă îşi propun
tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente.
Metoda biografică este mai puţin folosită de psihologia şcolară datorită faptului că cei
investigaţi-elevii nu au încă o biografie amplă care ar putea furniza cercetătorului date
semnificative. Importanţa ei creşte în investigarea adolescenţilor şi tinerilor, deoarece ei au o
biografie mai amplă. Justificarea teoretico-ştiinţifică a metodei este dată de teza potrivit căreia
personalitatea copilului, conştiinţa şi comportamentul său se formează ca urmare a factorilor şi
evenimentelor care acţionează asupra sa. Diferite evenimente neaşteptate, încărcate emoţional,
frustrante sau stresante (divorţul părinţilor, moartea unuia dintre părinţi, boli, accidente,
schimbări de domiciliu, împrejurarea de a fi copil unic sau de a trăi într-o familie cu mai mulţi
copii, încadrarea într-o casă de copii, etc.), lasă urme asupra personalităţii copilului.
Cel mai adeseori biografia ia fie forma jurnalelor de însemnări fie forma anamnezei-o
discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia focalizată pe depistarea
unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

f) Metoda analizei produselor activităţii

Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară.
Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. Prin
aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii
(coerenţa planului mental, forţa imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor,
deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor, etc), stilul realizării (personal sau comun, obişnuit),
nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a
unor produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii
după care să evalueze produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative sunt:
corectitudinea-incorectitudinea, originalitatea-banalitatea, complexitatea-simplitatea,
expresivitatea-nonexpresivitatea produselor realizate.

g) Metodele psihometrice
 22

Această grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea
capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai
cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului stângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a satisface
aceste deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-validitatea (să măsoare exact ceea ce îşi propune);
-fidelitatea (să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă
aplicare);
-standardizarea (să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără a-I
favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii). De regulă, se standardizează: conţinutul probei (acelaşi
test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor); modul de conduită a cercetătorului faţă de
subiect (se recomandă utilizarea aceluiaşi instructaj verbal, a aceloraşi conduite faţă de toţi
subiecţii, pentru că dacă un subiect este primit într-o manieră afectuoasă, iar altul într-una
brutală vor fi induse stări afective diferite ce-şi vor spune cuvântul asupra rezultatelor testului),
timpul de aplicare al probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii-aceasta în cazul
testelor cu timp determinat);
-etalonarea (stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute pentru a
se cunoaşte valoarea lor).
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
1. după modul de aplicare (individuale, colective);
2. după materialul folosit (verbale, neverbale);
3. după durata lor (cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului);
4. după conţinutul măsurat;
5. după scopul urmărit (teste de performanţă, teste de personalitate, teste de
comportament).
Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor
recomandări:
-crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care
urmează a fi aplicate, sau cel puţin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;
-utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice, ci a unor baterii
de teste;
 23

Tema nr. 5
Natura psihicului uman

5.1 Generalităţi

PSIHICUL este fenomenul hipercomplex,plurinivelar,sistemic cu o situare aparte între obiectele

de studiu ale altor stiinte, în anumite moduri el este revendicat ca obiect şi de alte preocupări
spirituale ( filozofia,religia,mitologia,cibernetica).
• - prin urmare, este imperios necesară o analiză în continuare, de nivel superior şi de
orientare pragmatică ; astfel ne vom ocupa de :
- natura specifică şi specială a psihicului
- atributele fundamentale de definiţie
- structura şi dinamica lui
- nivelurile lui de organizare
- caracterul său de hipersistem
Sumând, vom căuta semnificaţia axiologică si metodologică a conceptului de
psihologie.
Situându-ne pe direcţia aprofundării obiectului psihologiei, să observăm că mari
personalităţi ca R.B.Cattel, Kurt Lewin sau Paul Fraisse (intre 1940/1960), preluând formula
paradigmatică S→R si completând-o prin alta, schimbată, S→P→R ( în care P este personalitatea
) fac să se înţeleagă că demersul nu este suficient : Personalitatea ca termen integrator,
categorial trimite la ceea ce este expus şi accentuat individual , faptul apărând ca mai util
psihologiei diferenţiale decât celei generale. Atunci P = psihic , adică spaţiul de organizare –
funcţionare al proceselor şi mecanismelor psihice.
Atribute care diferenţiază net pe om de animal :
a. complexitatea relativ mai mare a creierului
b. generarea funcţiei simbolice
c. geneza „ prizei de conştiinţă” ( luarea de cunoştinţe sau conştientizarea )
Concluzie :
P. Fraisse arata ca este mai corect să considerăm psihologia o ştiinţă a psihicului decât a
comportamentului ( şi chiar a personalităţii ),fiindcă astfel o putem integra mai firesc, la
nivelul obiectului:
1. – relaţia psihic – creier ( mai larg, biologic )
2. – problema nivelurilor
Cercetătorul va descoperi natura contradictorie , aparent paradoxală a psihicului : el este
interioritate ( virtual,latent,indirect observabil) şi exterioritate (act, manifestare ,expresie,
comportament) şi deci unitate a lăuntricului şi obiectivării. Insa în mod esenţial , cercetătorul
va descoperi că, faţă de ordinea lucrurilor în natură, în realitatea numită psihic întrevedem şi
o ordine generală de la cauză la efect şi o ordine specială privitoare la autodeterminare, de
unde şi consecinţe ca: libertatea aparent nemărginită , creativitate , putere transformatoare
 24

(care este sinergic şi autotransformatoare ) datorită sursei lui esenţial generatoare – viaţa
socio-culturală ( psihicul mijloceşte depăşirea naturii prin cultură ) .

5.2 Principii de definire a psihicului

a. Psihicul – formă a vieţii de relaţie
Psihicul este proprietate principală a omului viu , posesor al unui organism biologic şi al unor
însuşiri esenţiale de natură socio-culturală. În virtutea adaptării biologice şi sociale , organismul
uman nu poate fiinţa decât în raporturi active permanente cu mediul bio-social. Relaţia este
forma de existenţă a psihismului în sensul funcţionării şi/sau reactivităţii prin sensibilitate ,
reflexivitate , inteligenţă , creativitate. Inexistenţa relaţiei duce la perturbări , adesea ireversibile
( vezi experimentele de privare senzorială , izolare , absenţa prelungită de stimulare afectivă ,
intelectuală …etc din exterior ).
b. Psihicul – corelat ideal al structurilor : - materiale / - cuantice / -energetice.
Psihicul are origine ( într-un fel ) materială , dar ca un efect al materiei ( superior organizate )
nu se identifică cu sursa primară.
Idealitatea sa nu poate exista independent de substratul energetic, fizico-chimic,
electrofiziologic.
Probă : - distrugerea parţială/totală a organelor de simţ , a căilor de conducere , a structurilor
cerebrale ; - influenţa drogurilor , imposibilitatea întoarcerii din moarte clinică ( 5/10 % )
Legătura creier – psihic văzută de :
- dualism
- paralelism psihofiziologic
- reducţionism – a psihicului la creier

Antiprobă : secţionarea corpului calos arată că creierul poate funcţiona normal , chiar dacă
informaţia de la un organ senzorial nu mai poate merge în zona celeilalte emisfere.
M.Golu ( 1984 ) propune modelul interacţionist : creierul apare şi se dezvoltă ca organ al
psihicului. Psihic şi creier – o unitate dinamic evolutivă : creierul nu poate genera psihic în
unitatea organizării lui celulare , însă el conţine informaţie şi energie potenţial capabile de
trecere în act de altă natură.
c. Psihicul – formă de reflectare ideal-subiectivă şi constructivă.
Modul de funcţionare a psihicului se identifică prin:
- imagine –proces primar
- construcţie generalizat-abstract - ca produs secundar
- trăire – stare , vibraţie a întregului
- efort ( încordare) – ca mobilizare a resurselor nuro-psihice
- motiv – auto/stimulare , direcţionare şi energizare
deci sistem : de acte , acţiuni , activităţi adaptative şi auto/transformatoare.
Calităţile lui de bază :
 25

- reflectarea – propiet.a întregii naturi

- cunoaşterea – propiet. a creierului
- conştiinţa – propiet. a umanului
- conştiinţa de sine – propiet. a individului şi colectivităţilor
Prin idealitate psihicul este fenomen – imponderabil , inefabil.
Prin subiectivitate psihicul este proprietate impregnată de vocaţiile subiectului.
Prin activitate psihicul este obiectivat , manifestare , observabil , constructiv.
Reflecţie şi creaţie – unitate a subiectivităţii cu obiectivitatea , având caracter reproductiv şi
creator ( ambele prin reflectare ).
Reflectarea : - oferă modelele realităţii , creaţia realizează şi alte modele , care o depăşesc
- reflectarea generează echilibrul Sub.-Obiect ,
- reflecţia apare ca o descoperire prin operaţii , creaţia este : inovare / invenţie /
transformare
- reflecţia potenţează creaţia , atitudinea creativă poate premerge şi adânci.
Ele nu sunt opuse , ci complementare.
d. Psihicul – condiţionat şi determinat socio-istoric.
Psihicul are o geneză inalienabilă în social. El se modelează în viaţa activă de grup.
Antropogeneză şi psihogeneză – sociale.
Socialul modelează chiar şi latura biologică.
Societatea oferă mijloace şi conţinuturi deja elaborate, încât orice interiorizare se face
cu„aparate„ bio şi psihologice bazate pe o ereditate socială.
Istoria individuală este un nonsens în afara istoriei umanităţii, a epocii date , a grupului , a
modelului cultural contemporan ( obiceiuri , tradiţii , mentalităţi , prejudecăţi ).
Există aspecte ale modelelor de viaţă ale unei culturi sau epoci absente în alte culturi sau epoci.
Valorile sociale generează ceea ce numim „o personalitate de bază „( Kardiner ) sau
„personalitate de statut” ( Linton ) sau mai nou „o personalitate interpersonală”.
Fenomenele psihice primare sunt condiţionate social ( supuse unui antrenament funcţional ) ,
dar nu modelate până la dizolvare în social , fiindcă ele au şi determinări biologice profunde.
Fenomenele psihice secundare , superioare , sunt anterioare indivizilor unor noi generaţii , deci
date în calitate de „cauze” sau „principii modelatoare” ( copii sălbatici de exemplu ) , dar nici
ele nu sunt absolute.

5.3 Noi direcţii de abordare a psihicului

A. Teoria informaţiei .

Spre a sublinia pregnant constructivismul s-a alăturat paradigmei reflectarii un implicat model –
determinaţia informaţională a psihicului.
Psihic – modalitate practică de realizare a comunicării informaţionale la nivelul sistemului
nervos. ( M.Golu , 1984 , Informaţie şi psihic – naturi echivalente ).
 26

Informaţie – coordonată globală de definire a universului – nu se reduce la energie sau la

substanţă ( argument – acelaşi mesaj se poate transmite prin suporţi substanţiali – enegetici
diferiţi ).
Informaţia – ca şi psihicul – nu fiinţează în afara suportului substanţial-energetic.
Informaţia – nu are propietăţi sensibile, nu se percepe direct, ci prin efecte vizibile în dinamica
şi comportamentul sistemelor – ca şi psihicul.
Informaţia – este la baza proceselor de reglare-organizare ale sistemelor , psihicul reglează şi
mediază toată dinamica raporturilor individ / lume.
Informaţia – ca fenomen concret nu se constituie decât în procesul comunicării , în afara
acestuia este neexistentă - doar ca potenţialitate , ca şi psihicul.
Psihicul aparţine fenomenelor informaţionale şi poate fi tratat cu ajutorul aparatului operaţional
derivat din conceptul de informaţie. Din acest punct de vedere psihicul îşi probează latura sa
cantitativă ( măsuri diferenţiale în condiţii de diversitate si nedeterminare ale surselor externe ) ,
dar şi pe cea calitativă ( grad de adecvare a codurilor psihice cu sursele externe precum şi
utilitatea conţinutului informaţiei furnizate ).
De aici doi indicatori calitativi fundamentali : semantic / pragmatic.
Şi totuşi, perspectiva informaţională este valabilă numai în perspectiva raţionalistă.

B. Cognitivismul .

Cognitivismul a sperat într-o perspectivă integratoare şi semnificatoare în abordarea

psihicului.
Marc Richelle ( 1987 ) descrie urmatoarele tipuri:
a. Cognitivismul descriptiv – explică mecanismele psihice intervenind în S şi R ( o
încercare de corijare a behaviorismului cu implicaţii teoretic-metodologice )
b. Cognitivism radical – fenomenele interne , mentale – ca obiect al psihologiei , se reduc la
comportamente , ca indicatori ai fenomenelor interne , ca în terapiile cognitive ( cu
intenţie epistemologica dar şi cu neajunsul egalităţii stări interne – comportament ,
manifestare )
c. Cognitivism „etic” – încearcă reabilitarea subiectului ca iniţiator al propiilor conduite , de
unde şi termenii tratării : decizie , alegere , selecţie ( intenţia de reconsiderare a
subiectului ca poziţie filozofică – morală , fără a putea explica subiectul integral şi
fluctuaţiile sale)
d. Cognitivismul „funcţional” – studiul mecanismelor cognitive ( percepţie , memorie ,
reprezentare ) prin opoziţie cu cele afective , deschizând calea cercetării inteligenţei
artificiale.
 27

Tema nr. 6
Structura si dinamica activitatii psihice

6.1 Preliminarii
 Asociationismul si rationalismul concepeau psihicul ca asociere sau
concomitente de:
- capacitati
- procese ca un mozaic si nu ca o organizare interna
- functii psihice

 Mai tarziu se avanseaza ideea unei ordonari pe verticala – piramidale –

ierarhice. Leibniz si Fechner au intrevazut prin perceptiile mici si, respectiv,
prin senzatii subpragale planul neconstientizat al vietii psihice.
 Organizarea (pluri)nivelara se impune prin P. Janet care disociaza nivelurile
constient si subconstient, adica sinteza tuturor elementelor psihice ale
individului si nivelul „sistemelor emancipate” dar automatizate avand influente
obscure, confuze. Ele coexista.
 Apoi, Freud propune o departajare topografica, o organizare pe verticala
 inconstient, preconstient, constient (primul  nivelul actelor refulate, instinctelor
sexualeI; al doilea  nivelul unei functii confuze de filtru, cenzura intre celelalte; al treilea
 strat superficial, expresia profunzimilor. OB. psihic=Inconstientul).
Aparatul psihic este in slujba reducerii tensiunilor venind din Inconstient. Tendintele
refulate se satisfac in vis, in simptome nevrotice si – mai tarziu – in acte ratate si de creatie.

Dupa 1920, Freud aduce corective: aparatul psihic se compune din:

SINE – Corespunzator inconstientului, sursa primara de energie care trebuie consumata.
EU – partea de SINE care, sub influenta lumii externe cunoaste o dezvoltare speciala: din
organ reglator/protector in interactiune cu stimulii devine intermediar intre SINE si LUME.
Este Selful din engleza, latura psihica propriu-zisa.
SUPRA EU – Structura inchegata in sfera Eului prin care se prelungeste influenta
paterna si materna, iar prin regulile (ei) influenteaza mediul social ( prin parinti, copilul isi
insuseste idealurile sociale, modele sociale, iar asta reprezinta baza constiintei morale, stimei
de sine si sentimentului de culpabilitate).
- Jocul Eu-Supraeu asigura apararea contra pulsiunilor si dorintelor refulate.
- Pulsiunile, la inceput doar sexuale, apoi si tensiuni agresive.
 Instanta cea mai relevanta este Eul, el are rol de sasfacere simultana a
cerintelor sinelui, supraeului, realitatii
 PSIHANALIZA a vrut sa raspunda unui triplu demers:
• Topic (modularea interactiva a diverselor instante intrapsihice cu
 28

scopul de a intelege functionarea psihicului).

• Dinamic (aspect imperios necesar notiunii de conflict intrapsihic
adica, numai combinarea fortelor antagoniste genereaza
treptat sau subit conflictul).
• Economic (corolar necesar celorlalte doua: conflictul depinde de circuitul si
investirea energiei psihice la nivel intrapsihic – al obiectului si al reprezentarilor)

6.2 Niveluri structural-functionale ale psihicului

A) CONSTIINTA sau Constientul

• Pentru introspectonism constiinta era singura si totala.

• Pentru behaviorism ea era nimic.
• Altii au pus semnul egal intre constiinta si gandirea critica, Eul si Personalitatea,
praxisul si etica (vointei).
• Altii considerau constiinta ca un epifenomen, abstractie, reflex intamplator, ,
nazarire.
• Altii au privit-o ca element static sau topic.
• Altii ca sinteza creatoare (Wundt) sau efect de luminare (Bühler)
• Altii – DINAMIC (torent)
• In psihologia umanista, constiinta este o constructie sistematica, evolutiva.
• In psihologia functionala, constiinta este instanta supradotata (cognitiva)
decompozabila in functii perceptive, mnemice, intelectuale, verbale, etc.
• In fenomenologie se ajunge la o absorbtie a constiintei in personalitate, ea avand
multisensul modurilor de-a fi in lume .

H. Ey = „a fi constient  a dispune de un model personal al lumii”

sau „acea forma de activitate bazala a creierului si a gandirii care poate fi definita
ca organizare a experientei sensibile actuale”
sau „instanta ce integreaza in ordine spatio-temporala instantele care o compun”...
M. Zlate: „Constiinta...forma suprema de organizare psihica, prin care se realizeaza
integrarea subiectiv-activa a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea
continua individ-mediu”
Etimologic: reflectare cu stiinta despre obiect
despre sine sinergie

Functiile constiintei
 29

1. F. informational-cognitiva
• reflecta in plan subiectiv relatiile cu lumea prin imagini, notiuni, impresii;
• constientizare prin memorie;
• includerea particularului in general si identificare a generalului in particular;

2. F. finalista
• reflectare cu scop sau act orientat spre un tel;
• scopul este proiectat constient prin activitate;
• scopul izvoraste din rel. cu lumea, nu din constiinta (scopul constientizat=motiv);
• scopul este adaptarea mai ales prin creatie;
• scopul este subordonat unui motiv.
3. F. anticipativ-predictiva
• „figurare” a devenirii prin proiectivitate

4. F. reglatoare
• stabileste succesiunea evenimentelor, locul lor, in seria actelor trecute si viitoare.
• este tocmai caracterul ei planificat, tactic, strategic

5. F. creativ-proiectiva
• constiinta nu reflecta in sine, ci pentru modificare, transformare, progres.

B) SUBCONSTIENTUL

Cuprinde actele fost constiente si care acum se desfasoara in afara controlului constient.
• Rezervorul de conservare a expresiilor trecute (amintiri).
• Aceste acte au devenit automate (deprinderi, obiceiuri, stereotipuri...)
• Starea lor actuala (subconstienta):
- latenta;
- virtuala; reactivabile.

(Ribot = „constiinta stinsa”; Wallon: „cerebratie latenta”)

• Apare ca o constiinta inferioara, intre Constient si Inconstient dar orientat mai mult spre
Constiinta.
De altfel este o constiinta implicita, nu ca la Freud: „statie de tranzit”.
• Rol de filtru care provoaca sau respinge pulsiunile inconstiente.
• Rezerva de operatii pentru constituirea altor fapte de constiinta (Paul Popescu-Neveanu)
 30

C) INCONSTIENTUL

Viata psihica apare ca o structura unitara in multiplicitate.

Problema: Cum definim inconstientul?

• Freud: rezervor al tendintelor refulate.
• Altii: Inconstientul e haos, inclestare de tensiuni oarbe, neorganizare, cvasi-patologic.
• Psihologia moderna: - convine ca Inconstientul cuprinde tendinte ascunse, intime,
conflicte emotionale.
- dispune de o anumita organizare personala.
• Negarea de catre Inconstient a ordinii instaurate de Constient duce la o ordine sui generis
a subiectivitatii (Opozitie de complementaritate nu dezordine).
• Dupa Ey: structurile inconstientului
= sistem neuro-vegetativ cu functiile de: respiratie, circulatie, digestie.
= automatismele psihice (inconstient subliminal).
= experienta psihosomatica – infrastructura campului constiintei.
= formele primitive, arhaice ale existentei persoanei
• Roluri: - energizare/dinamism a vietii psihice in ansamblu;
1. facilitare a procesului creator (combinari, recombinari, asocieri, bisocieri);
2. asigurare a unitatii Eului;
3. depozitar al programelor motivationale si al tensiunilor motivationale de la care
emerge constiinta.

RELATII CONSTIENT-INCONSTIENT

a. Circulare
Imaginile, tendintele sunt trecute din Constient in Subconstient si/sau Inconstient, apoi
reveni la suprafata incarcate de sensuri inedite (continuu si reciproc);

b. De integrare si subordonare a Inconstientului fata de Constiinta

Constiinta domina, impune norma de conduita si corecteaza pulsiunile care contravin
normelor sociale;

c. De dominare a Constientului de catre Inconstient

Tendintele se impun impetuos, imperios, inductabil (starile de afect, de transa, de
inspiratie). Inconstientul - reglator al conduitelor.
 31

d. Relatii de echilibrare – un balans, o balanta fara predominare (reverie, contemplatie, reactii

spontane)

Tema nr. 7
Abordarea sistemica a psihicului
SISTEMUL PSIHIC UMAN

1. Conceptul de SISTEM; Caracteristicile unui sistem

2. Conceptul de SISTEM PSIHIC UMAN
3. Caracteristicile sistemului psihic uman
4. Elementele componente ale psihicului uman:
Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice; interactiunea lor
Conceptul de mecanism psihic; clasificarea mecanismelor psihice.
5. Concluzii- Valoarea conceptului de sistem psihic uman pentru psihologie.

1. Conceptul de SISTEM; Caracteristicile unui sistem

Teoria generala a sistemelor dezvoltata de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o orientare
teoretica ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice
în psihologie.
Dupa Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente aflate într-o interactiune
ordonata (nonîntâmplatoare).
Definitia atrage atentia asupra urmatoarelor caracteristici ale sistemului:
-sistemul contine un anumit numar de elemente;
-esentiala nu este natura susbstantial-calitativa a elementelor, ci configuratia si relatiile dintre
ele si în special relatia de feed-back sau de conexiune inversa;
-elementele se asociaza în subsisteme, iar subsistemele legate si corelate între ele formeaza
sistemul; de exemplu în psihologie senzatiile, perceptiile, gândirea, memoria asociate între ele
formeaza subsistemul cognitiv; acesta corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si
volitiv formeaza sistemul psihic uman la care se adauga sistemul de personalitate reprezentat de
temperament, aptitudini si caracter. La rândul lui sistemul de personalitate devine subsistem în
raport cu sistemul social.
-notiunile de sistem si de element sunt mobile, modificabile: ceea ce într-un cadru de referinta
este un element, într-un alt context apare ca subsistem, încadrat într-un sistem si invers.
-importanta este nu pozitia de sistem sau de element, ci relatia, interactiunea si dependenta lor
reciproca.
 32

-sistemul deschis permite atât configuratii diferite între elementele din interiorul sistemului fie
ca ele sunt materiale, energetice sau informationale, cât si relatii cu alte sisteme care pot chiar
modifica configuratia interioara a sistemului initial.

Prezentam din sociologia si psihologia româneasca o alta definitie mai recenta a sistemului,
foarte utila în conturarea conceptului de sistem psihic uman.
Dupa Lazar Vlasceanu (1982) sistemul consta în multimea de elemente componente, în
ansamblul relatiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar si ierarhic si în
constituirea unei integralitati specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relatiile
individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale în masura în care se
constituie ca o totalitate de elemente interdependente.
Sistemul cuprinde:
-trei categorii de marimi (de intrare, de stare, de iesire), cu topologia lor distincta: marimile de
intrare fiind marimile care le primeste sistemul din afara sa, marimile de stare sunt cele din
interactiunea carora se creeaza o configuratie diferentiala sau difuza; marimile de iesire sunt
constituite din produsele sistemului, din rezultatele aparute ca urmare a functionalitatii lui
concrete;
-relatiile dintre cele trei categorii de marimi: sistemul depinde de marimile de intrare care, la
rândul lor sunt influentate de marimile de iesire; cea mai importanta relatie dintr-un sistem este
conexiunea inversa sau feed-back-ul; acesta constând în actiunea marimilor de iesire asupra
celor de intrare fie pentru a le îndeparta, fie pentru a le readuce la starea initiala; în cadrul
sistemului exista relatii între structuri (relatii interstructurale) sau între elementele structurilor
( relatii intrastructurale);
-activitatile sau comportamentele sistemului, adica modul în care sistemul interactioneaza cu
mediul sau, efectele acestei interactiuni atât asupra sistmului, cât si asupra mediului;
-organizarea sistemului, data de ansamblul proprietatilor specifice comportamentelor
sistemului;
-structura, adica acel aspect al organizarii care ramâne constant sau permanent în timp si
formeaza baza comportamentului relativ permanent al sistemului;
-subsisteme, constituite din structuri sau activitati mai simple, dispunând la rândul lor, de
aceleasi componente si particularitati enumerate pâna acum;
-stari distincte rezultate din valorile cantitative si calitative specifice caracteristicilor sistemului
la un anumit moment dat;
-finalitati proprii referitoare la utilizarea adecvata a influentelor din mediul extern în vederea
realizarii scopurilor, la mentinerea unei stari de echilibru homeostazic sau la trecerea la forme
mai bune de organizare.

2.Conceptul de SISTEM PSIHIC UMAN;

 33

Cu mult înainte de Bertalanffy, cel care a atras atentia asupra caracterului de sistem al psihicului
a fost medicul român Stefan Odobleja (1902-1978). În 1938-1939 el publica în limba franceza
doua volume intitulate Psihologia consonantista. Prin adjectivul consonantista, Odobleja
desemneaza tendinta specifica diferitelor tipuri de sisteme, deci si celui psihic catre o stare de
organizare interna si catre una de echilibrare cu mediul înconjurator.
Consonanta reprezinta o actiune cu caracter reglator atât între elementele componente ale
sistemului, cât si între sistemul respectiv si alte sisteme exterioare lui. Or, pentru a putea ajunge
la un asemenea rezultat, sistemul dat trebuie sa comunice cu exteriorul, sa întretina schimburi
energetico-informationale cu exteriorul, sa-si elaboreze chiar un model interior al mediului
extern. Cu un cuvânt sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme. Aceasta interactiune
presupune, pe de o parte, dependenta sistemului de exterior (de ceea ce intra în el), pe de alta
parte afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat (prin ceea ce iese din el). Între verigile de
intrare si cele de iesire -termeni folositi ca atare de Odobleja este introdusa relatia de tip
circular, aceasta nefiind altceva decât conexiunea inversa.
Conexiunea inversa sau feed-back-ul, alaturi de notiunile de reglare si deviatie, cele de control
si programare sunt notiuni esentiale pentru cibernetica, definita de Norbert Wiener ca stiinta a
controlului si comunicarii la om, animal si masina. Influentele ciberneticii asupra psihologiei
pot fi evidentiate prin analiza naturii informationale a psihicului si mai ales caracterul lui
integrator-sistemic.
Stefan Odobleja este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversa ca o
lege universala, cautând s-o identifice în fenomenele fizice, psihice, sociale, morale.
El este primul care defineste psihicul ca sistem. Psihicul este un sistem constituit din
multiple elemente dinamice reversibile asociate.
Dintre multiplele definitii ale sitemului psihic uman ne vom opri asupra urmatoarelor doua:
Sistemul psihic reprezinta în sine un ansamblu autoreglabil de stari si procese structurate pe
baza principiilor semnalizarii, reflectarii si simbolizarii si coechilibrate prin intermediul unor
operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio-temporara, generalizare.
(M.Golu, A.Dicu, 1972)
Sistemul psihic uman este un sistem energetico- informational de o complexitate suprema,
prezentând cele mai înalte si perfectionate mecanisme de autoorganizare si autoreglaj si
fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu modalitati proprii de determinare
antialeatorii. (P.Popescu-Neveanu, 1987)
3. Caracteristicile sistemului psihc uman
Cele doua definitii enuntate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului psihc
uman. Acesta sunt:
1. caracterul informational-energizant al sistemului psihic uman.
Primul aspect apare din însasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul
traind într-un univers informational, fiind bombardat permanent de informatii si trebuind sa
reactioneze la ele este nevoit sa-si elaboreze mecanismele informationale sau cognitive de
receptionare a informatiilor: senzatii, perceptii, reprezentari, de organizare, operare si
 34

restructurare a lor: gândirea, de stocare sau prelucrare a lor: memoria, de combinare si

recombinare- imaginatia). Importanta nu este doar informatia ci si modul de operare cu ea;
astfel încât mai corect ar fi sa vorbim de caracterul informational-operational al sistemului
psihic uman.
Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a face cu un
sistem viu, câmpurile bionergetice reprezentând zone de generare a însasi modelelor
informationale.
Sistemul psihic uman dispune de stari si procese cu diferite grade de organizare si structurare
ce le diferentiaza calitativ între ele, acordându-le o nota de valoare. În acest caz, aspectele de
ordin axiologic ale sistemului trec pe prim plan. Sintetizând, putem spune ca sistemul psihic
uman este informational-operational, stimulator-energizant si axiologic.
2. caracteristica fundamentala a sistemului psihic uman o reprezinta caracterul sau
interactiv, interactionist. El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflându-se aproape
niciodata într-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de
relativa stabilitate. Elementele sistemului nu exista în sine, rupte si distincte unele de
altele, dimpotriva, ele capata sens numai în procesul interactiunii.
Caracterul interactionist este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare al unei parti
depinde de nivelul dezvoltarii altei parti. Interactivismul dintre componentele sistemului se
evidentiaza nu doar în procesul organizarii calitative a acestora, ci si în cel al destructurarii
lor. Relatiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidentiaza
poate si mai pregnant caracterul interactiv al acestuia.
3. Interactiunea sistemului psihic uman se realizeaza nu exclusiv între propriile sale
componente ci si între el, luat ca întreg si exterior, asa încât putem sublinia o alta
caracteristica a lui si anume faptul ca este ambilateral orientat. El asimileaza informatii
atât din exterior, cât si din sine pe care le coordoneaza în virtutea unui principiu al
echilibrarii. Numai acest tip de orientare dubla îi asigura normalitatea. Ruperea sistemului
de lume si centrarea excesiva pe sine, închiderea în sine ar duce la prabusirea în sine, la
aparitia unor grave fenomene de dezadaptare cum ar fi autismul sau onirismul.
4. Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta
organizare, diferentiere si specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare,
diferentiere si specializare. De exemplu copilul trece de la inteligenta senzorio-motorie, la
cea preoperationala, apoi de la cea operational-concreta la cea a operatiilor formale, îsi
formeaza gândirea logica si abstracta, pe baza de judecati si rationamente. (J.Piaget)
5. Sistemul psihic uman nu functioneaza global, nediferentiat, ci si pe nivele, continuturile
sale capatând o ierarhizare functionala si valorica. Cele trei nivele functionale ale
psihicului sunt constientul, subconstientul si inconstientul.
6. Sistemul psihic uman este antientropic si antiredunant, ceea ce înseamna ca pe masura
constituirii lui favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor
perturbatoare. Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care îsi pierd utilitatea sau cele
care în loc sa organizeze sistemul îl dezorganizeaza.
 35

7. Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind functii de reglare si

autoreglare. Sistemul psihic uman are si functia de autoorganizare, adica de a-si elabora
noi forme de organizare, noi modele sau functii interne. Autoimpunerea, autorealizarea,
autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducatia, autodepasirea sunt comportamente
specifice prin care se exprima functia autoorganizatoare a psihicului.
Datorita tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem
hipercomplex, un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltari biologice si socioculturale a
omului, sistem ce dispune de un numar de elemente active, puternic saturate de legaturi
interne si externe.

4. Elementele componente ale psihicului uman:

Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice; interactiunea lor

Dupa opinia lui M.Golu a aborda sistemic psihicul uman înseamna:

-a stabili elementele componente ale sistemului psihic uman;
-a preciza relatiile dintre elementele componente;
-a recurge la o distinctie între sistemele respective si alte tipuri de sisteme.
Psihologia traditionala împarte fenomenele psihice, ca elemente componente ale
psihicului uman în: procese, activitati si însusiri psihice.
-Procesele psihice sunt modalitati ale conduitei cu o desfasurare discursiva, plurifazica,
specializate sub raportul continutului informational, al formei ideal-subiective de realizare ca si
al structurilor si mecanismelor operationale.
Procesele psihice se clasifica în:
-procese psihice -1. cognitive: senzoriale:-senzatii
-perceptii
-reprezentari
logice: -gândire
-memorie
-imaginatie
2. afective: emotii, sentimente, pasiuni
3. volitive: vointa.
Activitatile psihice reprezinta modalitati esentiale prin intermediul carora individul uman
se raporteaza la realitatea înconjuratoare, fiind constituite dintr-un sir de actiuni, operatii,
miscari orientate în directia realizarii unui scop ca urmare a sustinerii lor de o puternica
motivatie.
Principalele activitati psihice sunt: limbajul
jocul
învatarea
munca
creatia
 36

Însusirile psihice sunt sintetizari si generalizari ale diverselor particularitati dominante

apartinând proceselor sau activitatilor psihice, formatiuni psihice calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalitatii, configuratii psihice mult mai stabile decât
procesele psihice.
Principalele însusiri psihice sau trasaturi de personalitate sunt:
-temperamentul
-aptitudinile
-caracterul
Dat fiind faptul ca o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor,
activitatilor si însusirilor psihice ele sunt încadrate în categoria conditiilor facilitatoare sau
perturbatoare ale proceselor, activitatilor si însusirilor psihice.
Acestea sunt: motivatia, deprinderile si atentia.
Între toate aceste fenomene psihice, fie ca sunt procese, activitati, însusiri psihice sau
conditii exista o strânsa interactiune si interdependenta. Astfel, procesele psihice apar ca
elemente componente în structura activitatii psihice si se regasesc transfigurate în însusirile
psihice. Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa aparitiei, formarii si dezvoltarii atât a
proceselor, cât si a însusirilor psihice. Acestea din urma, odata constituite devin conditii interne
ce contribuie la realizarea unor noi structurari, superioare de data aceasta ale activitatii psihice.

Conceptul de mecanism psihic; clasificarea mecanismelor psihice

În acceptiunea psihologiei contemporane românesti, M.Zlate introduce conceptul de

mecanism psihic, în locul celui de fenomen psihic. Notiunea de mecanism psihic sugereaza
prezenta unor structuri ca elemente componente si implica ideea de miscare, de dinamism,
mecanismul fiind considerat o forta motrice.
Mecanismele psihice pot fi împartite în urmatoarele categorii:
1. mecanisme informational-operationale cu:
a) mecanisme de receptionare si prelucrare primara a informatiilor: senzatii,
perceptii, reprezentari;
b) mecanisme de prelucrare secundara si de transformare a informatiilor:
gândire, memorie, imaginatie;
2. mecanisme stimulator-energizante ale activitatii: motivatie, afectivitate;
3. mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atentia, vointa;
4. mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale
personalitatii: temperament, aptitudini, caracter.
Aceasta clasificare deplaseaza accentul pe latura instrumentala, dinamica, vie a
psihicului, pe motorul ei si mai ales pe cea a sporirii eficientei activitatii prin perfectionarea
propriilor ei mecanisme.
 37

5. Concluzii
Valoarea conceptului de sistem psihic uman pentru psihologie

Conceptul de sistem psihic uman are pentru psihologie o mare valoare metodologica
exprimata în sporirea posibilitatilor descriptive si explicativ-interpretative ale acesteia.
Principiul interactionist sistemic aplicat vietii psihice permite elaborarea unui model
psihocomportamental de ansamblu al vietii psihice.
Apoi, centrarea pe sublinierea interactiunii obligatorii între diferite procese si functii
psihice asigura mai buna întelegere a naturii si specificului fiecaruia dintre procesele aflate în
interactiune. De pilda, raportarea imaginatiei la gândire permite mai buna descifrare a
imaginatiei, care desi aparent prin produsele sale imagistice se opune gândirii, are încorporate
în fiecare dintre acestea schema, scheletul logic.
Abordarea sistemica a psihicului uman a deschis calea întelegerii mult mai clare si
nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si comportamentul exteriorizat, care sunt nu
numai interdependente ci si reciproc convertibile.

TEMA NR. 8
SENSIBILITATEA

1. Captarea si prelucrarea primara a informatiei

Exista doua modalitati si doua niveluri de reflectare / cunoastere :

MODALITATI:

I. Primara : II. Secundara :

1. Senzatia 1. Memoria
2.Perceptia 2. Imaginatia
3.Reprezentarea 3. Gandirea

CARACTERISTICI :

 Senzoriala (prin simturi) Rationala (prin gandire)

 Nemijlocita (directa) Mediata (de imaginatie)
 38

 Concreta (obiect real) Abstracta

 Particulara (individuala) Generata (data de trasaturi
 Fenomenala (aparenta) categoriale )
Esentiala (reflecta legi)

La baza celor doua modalitati / niveluri de reflectare se afla mecanisme fiziologice si

psihologice prin care se realizeaza actele simple si complexe de activitati de cunoastere.
Functia generica a proceselor de mai sus amintite este cognitiva si consta in captarea ,
prelucrarea informatiilor.

Numim SENSIBILITATE modalitatea primara in care se prezinta respectivele procese

; ea include practic trei forme de captare / prelucrare a informatiilor ; dupa cum urmeaza :

Excitabilitatea este proprietatea biologica generala care permite fiintelor vii receptarea
influentelor externe si raspunsul selectiv la ele printr-o stare de modificare interna.

Sensibilitatea este proprietatea de a sesiza stimulii indiferenti , de-a stabili cu ei

raporturi biologice . Astfel, acest tip mai evoluat de reactie este diferentiata , realizata de
organe de simt specializate (cai de conducere , proiectia si prelucrarea corticala). Reactiile
de sensibilitate sunt mijlocitori ai miscarii , ai comportamentului.

Motricitatea este capacitatea de miscare , ce devine un servomecanism al orientarii

senzoriale , iar sensibilitatea se desfasoara corelat cu demersurile motorii. Aceasta relatie
traverseaza intreg psihismul pana la mecanismele psihice superioare de la act la gandire
(Wallon A.) prin “exercitii senzorio-motorii”. In ultima instanta sensibilitatea poarta pecetea
personalitatii.

Senzitivitatea - termen al lui Ananiev – ar fi proprietate a personalitatii , exprima

nivelulu general al sensibilitatii , in viteza , ritmul si forta reactiilor senzorio – motorii , in
selectivitatea lor , in relatia dintre informatia senzoriala si afectivitate / (sensibilitate
emotionala).

2. SPECIFICUL SI MECANISMELE SENSIBILITATII :

Sensibilitatea consta in “capacitatea de a avea senzatii “ (Pieron - 1957) ; deci si de

transmitere a informatiei senzoriale la creier cu posibilitatea de a asigura adaptarea conduitelor
nu numai acum , ci si ulterior – cand apare ca expresie a reglajului . Exista dupa Pieron , o
specificitate presenzoriala (de ex.: la un stimul cald se va produce o vasodilatatie care nu tine
seama de respiratie sau circulatie chiar si daca nu apare proiectia corticala).
 39

Mai important este stadiul senzatiei propriu-zise iar sursa nu e mecanismul fiziologic ,
analizatorul , ci faptele mentale , experienta , sensul ei care este necesarmente constient ; gradul
de constiinta determina caracterul senzatiei , mai exact imaginea mentala , rationamentul.

Producerea senzatiei presupune cateva subprocese :

1. CODAREA PRIMARA , la periferie (transformarea energiei semnalata extern in

influx nervos) ;
2. RECODAREA , in veriga intermediara , de transmisie a analizatorului (la nivelul
neuronilor subcorticali) unde se ierarhizeaza elementele informationale despre stimul ;
3. DECODAREA - la nivel cortical , in zonele de proiactie tipica , finalizata intr-un
cod – imagine izomorfa cu insusirile obiectului.

3. CLASIFICAREA SENZATIILOR :

Exista realmente senzatii propriu – zise , in viata de relatie cu obiectele , preponderent

perceptiva .

Senzatiile se clasifica in functie de anumite criterii dupa cum urmeaza :

1. Traditional , dupa criteriul organelor de simt :

 Senzatii cutanate ;
 Senzatii vizuale ;
 Senzatii auditive ;
 Senzatii gustative ;
 Senzatii olfactive .

2. Criteriul situational (Sherrington) le clasifica in :

 Senzatii de contact ;
 Senzatii de distanta .
3. Criteriul locului receptorilor :

 Senzatii extraceptive ;
 Senzatii introceptive ;
 Senzatii proprioceptive .
 40

4. Criteriul naturii stimulilor (Uhtomski) :

 Mecanici ;
 Fizici ;
 Chimici ;
 Fiziologici .

5. Criteriul specializarii interioare a senzatiilor si a relatiilor lor :

 Modalitati intramodale (in cursul relatiilor cutanate exista modalitati tactile ,

termice , algice) ;
 Modalitati intermodale (corelatii vaz – auz - pipait) .

PROPRIETATI ALE SENZATIILOR

A) Calitatea senzatiilor – vizuale , auditive , olfactive , gustative etc.

Problema care se pune este urmatoarea : “ carui mecanism ii poate fi atibuita calitatea
experientei senzoriale “ ?
1. selectivitatea receptorilor ;
2. energia specifica organelor de simt ;
3. bazele centrale ale calitati (SNC determina calitatea senzatiilor) .

B) Intensitatea senzatiilor . intensitatea stimullui are o anumita relevanta , dar nu

singura ; intervine si amplitudinea influxului nervos care depinde de constitutia fibrei nervoase
(grosime , maturizare , frecventa proprie) si de conditiile stimularii – reactiei .

C) Durata senzatiei se refera la intinderea in timp a senzatiei . Durata este fie egala cu
stimularea , fie mai mare (imaginea consecutiva pozitiva sau negativa) .

D) Tonul afectiv al senzatiei este caracteristica senzatiilor de-a produce stari afective .
Tonalitatea afectiva depinde de gradul de satisfacere a trebuintelor .

4.LEGILE SENSIBILITATII :

1. Legea intensitatii . Pentru ca senzatia sa apara trebuie ca stimulul din mediul

inconjurator sa dispuna de o anumita intensitate.
 41

Cantitatea minima de intensitate a stimulului se numeste prag absolut minimal (ex. In

cazul senzatiilor vizuale , acesta este de 1-2 cuante ; in senzatiile audive este de 16-20 vibratii /
sec.etc.).
Cantitatea maxima a stimului care nu mai produce o senzatie in cadrul aceleasi
modalitati senzoriale ci , ca urmare a suprasolicitarii analizatorului , declanseaza durerea se
numeste prag absolut maximal .
Pragul diferential consta in relatia dintre intensitatea initiala a stimului si intensitatea ce
trebuie adaugata sau scazuta de la aceasta pentra a produce o modificarea abia sesizabila a
senzatiei intiale .

2. Legea adaptarii . Cresterea / scaderea sensibilitatii , concordant cu modificarea

conditiilor de mediu se numeste adaptare senzoriala .

Contrastul succesiv consta in cresterea sensibilitatii la stimulul prezent , ca urmare a

actiunii indelungate a altui stimul de acceasi modalitate , dar diferit dupa intensitate si calitate .

Contrastul simultan consta fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei

stimulilor prezenti in acelasi timp in campul perceptiv , fie in evidentierea unui stimul sub
influenta stimulilor invecinati.

3.Legea sensibilizarii se refera la cresterea sensibilitatii unor portiuni ale unui analizator
prin stimularea specifica a altor segmente invecinate sau indepartate , ale aceluiasi analizator.

4.Legea depresiei consta in scaderea sensibilitatii prin intermediul acelorasi mecanisme

ca si la sensibilizare.

5.Legea sinesteziei se refera la unele efecte de intermodelare informationala , la aparitia

unei imagini intr-o modalitate senzoriala ca urmare a excitarii altei modalitati.

6. Legea semnificatiei sau fortei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a

intensitatii : stimulii slabii , dar foarte semnificativi sunt receptionati mai bine decat cei
puternici / nesemnificativi .

7.Legea compensarii . Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei

conduce la perfectionarea alteia atat de mult incat aceasta din urma preia functiile primei .
 42

TEMA NR. 9
PERCEPTIA

1. ACCEPTIUNILE NOTIUNII :

I. Pe temeiul simplitatii / complexitatii , referitor la distinctia senzatie -perceptie in

lumina mecanismului fiziologic , J. P. Changeux (“Omul neuronal”) propune desemnarea
primei (a senzatiei) ca efect al intrarii in activitate a receptorului senzorial – un fel de imagine
imediata , iar a celei secunde (a perceptiei) ca etapa finala a respectivului mecanism implicand
instruirea recunoasterii si identificarii obiectului.
Cea mai buna ilustrare este cazul figurii duble (cupa si profilurile) : senzatia vizuala de
la receptor la creier e una si unica , dar avem doua perceptii distincte cu sensuri diferite.
Changeux introduce termenul de obiect mental (stare fizica creata prin activarea corelata a unui
set de neuroni apartinand mai multor arii corticale diferite ; acest set este neomogen) .

Ca exemplificare : obiectele mentale sunt deopotriva :

 Perceptul primar ;
 Imaginea ;
 Conceptul.

1. Perceptul primar – ar fi un proces psihic – imagine determinata de actiunea

stimulilor externi ;
2. Imaginea - obiect de memorie , fara interactie directa ;
3. Concept - alt obiect de memorie , dar cu competenta senzoriala slaba .

Importatnta este relatia celor trei obiecte mentale . Proba realitatii o constituie
corespondenta / necorespondenta dintre perceptul primar – deoparte si imaginea ca si conceptul
– de alta parte . Daca ele rezoneaza , atunci ele apar ca adevarate, adecvate , retinute si
introduse in procesul cunoasterii , de unde si relevanta perceptiei in activitate.

II. Fiind importanta distinctia senzatie – perceptie , mai importanta este trecerea de la una
la alta (L. S. Rubinstein) . Trecerea se produce prin modul de functionare a impresiilor
senzoriale : intai ca semnale , apoi ca imagini ale obiectelor – in sensul ca devin obiecte ale
cunoasterii . Faptul este capital : intelegem astfel de ce in sfera intero – si proprioreceptiei avem
 43

cu precadere senzatii , iar in sfera exteroreceptiei avem perceptii cand impresiile despre starea
aparatelor analizatorilor se inhiba si nu ajung la constiinta . De aceea , spune Rubinstein “
Trecerea de la senzatie la perceptii inseamna trecerea de la analiza, in special diferentierea
excitatiilor , la analiza (si sinteza) proprietatilor senzoriale ale obiectelor reflectate in senzatii “ .

Principalele trei acceptiuni ale conceptului de “perceptie” sunt :

A) Perceptia ca activitate .

A.Michotte (1953) arata ca : perceptia nu e eveniment izolat , ci o faza a actiunii .

Obredane considera perceptia “un moment al sistemului comportamental propriu fiecarui
individ , sistem care are drept caracteristici fundamentale : de a fi teleologic, integrativ si
inventiv” . Astfel , perceptia apare in “angajarea omului” pe drumul cautarii informatiei utile .

S. L. Rubinstein considera ca : “Perceptia nu este o receptare a ceea ce e dat , ci o

prelucrare a lui , deci o activitate de analiza , sinteza , generalizare . “

Implicata in relatia om – mediu , perceptia are drept continut (reflectoriu) caracteristicile

obiectelor activitatii umane. Cum spunea Piaget : “Numim activitate perceptiva orice punere in
relatie a elementelor percepute in campuri diferite”.

R. Frances prefera termenul de conduita perceptiva cu doua subconduite : de identificare

si de diferentiere .
Rezulta ca , in activitatea generala , perceptia e un moment sau fapt cu o anumita durata
in care au loc:
FAZE :
 Detectia ;
 Discriminarea ;
 Rezolutia ;
 Identificarea ;
 Manipularea formelor identificate.
Forgus (1966) considera ca perceptia este “procesul extragerii informatiilor” , in cadrul
careia : detectia si discriminarea – sunt determinate senzorial ; iar urmatoarele trei faze amintite
mai sus – presupun participarea invatarii si experientei.

Perceptia are o structura : actiunea devine elementul ei constitutiv si mijlocul realizarii .

Piaget arata ca actiunile perceptive nu-s de speta oerationala , ca inteligenta , dar compozitia lor
are reguli de structura. Ele vor fi operatorii cand va aparea reversibilitatea totala .
 44

Perceptia ca activitate explica mai clar caracterul ei de proces si structura sa reflectorie :

nu obiectul – stimul e determinant in constituirea perceptiei , ci gradul de implicare a
subiectului . Produsul ei (subiectiv) – perceptul - care apare mai degraba ca un construct
(ansamblu de elemente selectiv structurate in functie de experienta interioara a subiectului –
Reuchlin ). Astfel , perceptia apare ca veriga necesara si semnificativa a mecanismului de
reflectare / reglare a activitatii adaptative , creative etc. Constructele perceptive sunt cadre de
referinta a conduitelor viitoare , semnale cu rol de anticipare a situatiilor care vin sa apara , ca
modalitati de orientare / controlare in activitate .

B) Perceptia ca deformare (iluzie) :

In relatia cu obiectele , acesta (obiectul) este mai stabil , iar perceptia este schimbatoare
(varierea punctelor de vedere in receptia obiectului) . Aceasta permite tratarea perceptiei si din
prisma teoriei informatiei.

C) Perceptia – constientizare globala a contactului cu lumea :

J. Nuttin intervine cu o extensiune a termenului , (implicit a realitatii psihice pe care el o

desemneaza) : in locul distinctiilor privind elaborarile simultane sau succesive, urmatoare
contactului cu lumea (cale cognitiva , afectiva , imaginativa etc.) , el propune extragerea
intelesului perceptiei din cadrul global al prizei de constiinta immediate. Astfel , in prim plan
trec factorii de personalitate , pentru ca , realmente, omul traieste intr-o lume pe care o percepe
ca pe o situatie (complexa) de viata , incat perceptia nu depinde in primul rand de obiecte , ci de
modul in care este lumea perceputa .

2. DETERMINAREA PERCEPTIEI :

Ca proces eminamente relational . perceptia e influentata de o seama de factori

(A.F.Witting si G.Willions, 1984) :

Factori externi

- caracteristicile stimulilor (intensitate,durata,frecventa)

- contextul in care apare influenta (valoarea campului perceptiv, omogenitate-
eterogenitate)
 45

Pentru perceptia obisnuita , e indicta intansitatea medie, durata natural necesara ,

frecventa medie , depinzand de normele adaptarii si ale experientei , dar si de complexitatea ,
noutatea , ambiguitatea care pot crea , dupa Berlyne , facilitati ori dificultati perceptiei.

Factori interni

• SET – ul este : - starea pregatitoare , atitudinea , expectatia

- “predispozitie capabila de a orienta activitatea subiectului intr-o
anumita directie” (Pailard)
- “variabila intermediara” (Pailard)

• Efectele Set-ului :
- asimilarea pozitiva (integrarea stimulilor)
- asimilirea negativa (denaturarea imaginii obiectului)
- transformarea (imbinarea primelor : imaginea perceptiva categorial concordanta cu
stimulul real , dar neidentica , adica cu unele denaturari: discrepanta relativa in set-ul perceptiv
si cel mnemic).

C)Factori relationali ( relatia dintre particularitatile stimului si cele ale starii subiective
a subiectului ).

- Experienta Carmichael , Hogan si Walter – 1932 : la tahistoscop se dau imagini

ambigui cu denumiri : de ex. doua cercuri unite cu o linie sunt, la o grupa ochelari , iar la alta
haltere. Rezultatul : subiectii produc deformari ale stimului prin asocierea imaginii cu
perceperea reala a obiectelor – are aici loc o “coincidenta “ a insusirilor obiectului exterior cu
set-ul format de cuvantul – denumire.
- Experimentul Shepard R. si Judo S. (1976) : pe ecran T.V. se dau forme
geometrice sintetizate de ordinator (asamblari de cuburi in relief) , care urmau a fi comparate
doua cate doua ; este vorba de un ambalaj vazut din unghiuri diferite.Subiectii afirma ca este
vorba de accelasi obiect rotit in pozitii diferite . Totusi , pentru a raspunde , subiectii au nevoie
de un interval de timp ceea ce duce la ideea ca rotatiile mentale din spatiul tridimensional , se
comporta ca si cand ar poseda “rigiditate fizica” cu viteze masurabile.

Experimentele arata tocmai rolul relatiei interior-exterior dintre perceptie si reprezentare .

aica conteaza la fel perceptia actuala (imaginea primara) ca si capacitatea de a opera cu ea in
plan mental.
Predominenta / coincidenta celor trei categorii de factori se soldeaza cu aparitia /
finctionarea unor tipuri de comportamente perceptive :
a) comportamente de detectare / diferentiere adacvate insusirilor stimului
b) comportamente oscilatorii sau deformante
 46

c) comportamente corective
d) comportamente de clasificare
e) comportamente de identificare categorial

3) LEGILE PERCEPTIEI

Experienta perceptiva a individului are tendinta de a se organiza in ansambluri integrale

in functie o serie de legi. Cele mai importante sunt :

a) legea proximitatii (elementele apropiate apartin aceleiasi forme)

b) legea similaritatii (elementle asemanatoare sunt percepute ca apartinand aceleiasi
forme)
c) legea continuitatii (elementele orientate in acceasi directie tind sa se organizeze
intr-o acceasi forma)
d) legea simetriei (figurile cu 1-2 axe simetrice sunt forma “buna”)
e) legea inchiderii (perceptia evita interpretarile echivoce care conduc la trasee
incomplete; ea are tendinta de-a fi prinsa intr-o configuratie inchisa , dovedind o mare
stabilitate; inchiderea este tendinta de a evita lacunele intr-o activitate perceptiva sau
intelectuala)

• Daca factorii externi sunt slabi , iar cei interni sunt puternici , rezulta o forma pe
baza principiilor coeziunii.
• Invers , forma buna apare prin segregarea campului perceptiv extern.
• Izomorfismul , dintre elementele obiective si cele interne ale organismului asigura o
“buna forma”.

Legile moderne ale percerceptiei :

a) Legea intagralitatii perceptive

b) Legea structuralitatii perceptive
c) Legea selectivitatii perceptive
d) Legea constantei perceptive
e) Legea semnificatiei
f) Legea proiectivitatii imaginii perceptive.
 47

TEMA NR. 10
REPREZENTAREA

1. DELIMITARI CONCEPTUALE

Procesul psihic care permite actiunea mintala cu obiectul in absenta acestuia cu conditia
ca obiectul sa fi actionat candva asupra organelor de simt
Absolutizari:
H. Taine – celula intregului sistem psihic.
Herbart – materialul esential pentru toate constructiile asociative
Reductii:
Ziehen – senzatie redusa
Binet –teoria gandirii fara imagine.

Azi:
Marler si Terrace au difrentiat trei sensuri psihologice si trei sensuri neurobiologice ale
reprezentarii.
Ny - “ un fragment de informatii structurate, stocate, existent, in principiu, in memoria
subiectului; perceptele, semnificatiile cuvintelor, notiunile sau conceptele, cunostiintele fiind
clase de reprezentari.”
- reprezentarile au o structura propozitionala si regleaza comportamentul.
Vauclair si Broncart ” proces cu finalitate individuala prin care un organism isi
structureaza cunoasterea sa in cadrul interactiunilor cu mediul, sub forma substitutelor interne
( indici, imagini), sau externe (simboluri, semnale)”.
Richelle – doua tentinte – sens restrictiv “monopol uman”
- sens extensiv reprezentarea este valabila pentru toate organismele inclusiv calculatoare.

Reprezentarea se apropie de – perceptie sub raportul continutului

- gandire prin mecanismul operational.

2. Caracterizarea psihologica a reprezentarii

 48

a) Continut informational

Reprezentarea este determinata de realitatea inconjuratoare , continutul informational

fiind constituit din insusirile concrete cele mai importante , mai caracteristice ale obiectelor,
fenomenelor.

b) Forma ideal – subiectiva

Ebbinghaus caracterizeaza imaginea din reprezentare

- mai stearsa, cu vivacitate si claritate reduse;datorata numarului perceptiilor,
semnificatiei data de subiect, personalitatea subiectului.
- fluctuanta, instabila; datorita semnificatiei elementelor componente ale imaginii,
evocari repetate sau accidentale.
- lacunara, lipsesc multe amanunte, din cauza slabiciunii momentane a sistemului nervos.
- Caracter generalizat determinat de legile vietii sociale.

Reprezentarea - este o conceptie pe jumatate realizata, pentru ca exploreaza urmele

obiectelor si nu obiectele ca atare.
- obtine performante ce nu sunt accesibile perceptiei apropriindu-se de gandire.
Reprezantarile corespund unor motivatii puternice,unui scop fundamental,
Reprezentarea este fixata prin cuvinte ceea ce permite:
1. constientizarea ei, ca urmare organizarea si sintetixarea in sisteme stabile;
2. reprezentari comune pentru mai multi oameni;
3. abstragerea ei de la situatie concreta.

c) Mecanisme

Cuvantul este mecanismul esential care asigura declansarea si formarea reprezentarilor.

Actiunea fixeaza si face posibila evocarea reprezentarilor, accentueaza selectivitatea.

3.Proprietatile reprezentarilor

a) Figurativitatea – reprezentarea este un “ portret rezumativ “ al obiectelor sau a unei

clase de obiecte.
b) Operativitatea – Piaget defineste reprezentarea ca reconstructie operatorie. In
realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemanare si contiguitate, de contrast,
motricitate si mai ales idomotricitate.
c) Panoramizarea – Lornov – reprezentarea presupune imbinarea in imaginea mintala
a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decat succesiv.
 49

4. Clasificarea si rolul reprezentarilor in activitatea mentala

Dupa analizator: vizuale, auditive, kinestezece etc.

Dupa tipul de activitate : artistice, literare etc.
Dupa gradul de generalitate: individuale si generale.
Dupa procesul psihic; - reprezentari ale memoriei – evoca fapte cunoscute
anterior
- reprezentari ale imaginatiei – evoca fapte pe care subiectul nu le-a
perceput.

“ reprezentarile sociale sunt modalitati de gandire practica, orientata spre comunicare,

intelegere si stapanirea mediului social, material si ideal.” S. Moscovici
 50

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea Septimiu, Un secol de psihosociologie, Editura INI, Bucuresti, 1998;

2. Cosmovici, Andrei, Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 1996;
3. Doron Roland, Parot Francoise, Dictionar de psihologie, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1999;
4. Ey Henry, Constiinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983;
5. Eysenk Hans, Eysenck Michael, Descifrarea comportamentului uman, Editura
Teora, Bucuresti, 1998;
6. Golu Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitarã, Bucuresti, 2002
7. Hayes Nicky, Orrell Sue, Introducere in psihologie, Editura All, Bucuresti, 1997;
8. Popescu-Neveanu, Paul, Dictionar de psihologie, Editura Albatros, Bucuresti, 1986;
9. Radu Ion (coordonator), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron,
Cluj-Napoca, 1991;
10. Sillamy Norbert, Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1996;
11. Schiopu, Ursula, Dictionar de psihologie, Editura Babel, Bucuresti, 1997;
12. Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Hyperion, Bucuresti, 1991;
13. Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iasi, 1999.