Sunteți pe pagina 1din 88

1

Specializari:
PSIHOLOGIE
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA
PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
ANUL I
SEMESTRUL I

ANUL UNIVERSITAR
2010-2011
2

Tema nr. 1
Psihologia ca stiinta si ca profesie

1. Psihologia ca stiintã
2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Ramurile aplicative ale psihologiei

1.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă

Psihologia este una dintre ştiinţele umaniste, poate cea mai reprezentativă dintre ele
prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său de cercetare. Psihologia este ştiinţa
care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem. Ca domeniu al cunoaşterii
umane, ea a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat.
Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt
marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând
diverse modele explicative asupra vieţii psihice.
Spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de
ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, iar la sfârşitul
secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au
rafinat metodele de investigaţie.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.
Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche (suflet) şi logos (ştiinţă)
s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului. Deşi definiţia este oarecum tautologică, ea are
mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea
termenului de psihic.

Tipuri de definitii ale psihologiei ca stiinta

1. Definiţii etimologice
Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.
Deoarece cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos
(stiintã) s-a afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum
tautologicã are mai ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si
detalierea termenului de psihic.

2. Definitii comprehensive-încearcã sã surprindã elementele esentiale ale psihologiei ca


stiintã
-W.Wundt- Psihologia= stiintã a experientei imediate
-W. James- Psihologia= stiintã a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale
3

-Kulpe- Psihologia=stiintã a faptelor în mãsura în care ele depind de subiect

Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor


psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de
legi, regularităţi sau modalităţi determinative.(Paul Popescu-Neveanu)
După opinia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o
formulare generală despre obiectul de cercetare, metode, legi, finalitate. Luând în
considerare aceste elemente, M.Zlate defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care studiază
psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode
obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii,
optimizării şi ameliorării existenţei umane.

3. Definiţii explicativ-culturale:
1. Psihologia reprezintă studiul faptelor morale şi al inteligenţei, fiind ştiinţa sufletului
(Littre)
2. Psihologia are mai multe semnificaţii ca ştiinţă şi anume:
a) studiul ştiinţific al vieţii mentale (memorie, gândire, inteligenţă),
b) cunoaşterea empirică a sentimentelor celuilalt,
c) analiza sentimentelor, a stărilor de conştiinţă,
d) ansamblulde sentimente, modalităţi de a gândi şi de a acţiona caracteristice unui individ
sau unui grup de indivizi (J.Dubois)
e) psihologia este ştiinţa care studiază procesele mentale şi emoţionale şi comportamentul
f) psihologia este suma acţiunilor, trăsăturilor atitudinilor, modelelor de gândire sau a stărilor
sufleteşti ale unei persoane sau ale unui grup (D.B.Guralnik)

4. Definiţiile filosofice sunt cele care caută să explice conceptul sau ideile despre psihologie.
1. Psihologia este ştiinţa sufletului sau a spiritului. Acest punct de vedere cuprinde mai multe
aspecte ce trebuie considerate separat.
a) o anumită manieră de a se comporta, de a reacţiona la impresiile din afară (psihologia
comportamentului)
b) faptul de a avea conştiinţa propriilor idei, emoţii, tendinţe (psihologia conştiinţei),
c) atitudinea reflexiv-critică faţă de propria persoană (psihologia reflexivă şi cea critică),
d) ansamblul de stări sau dispoziţii psihice ale unei persoane sau ale unui grup de indivizi
(psihologie socială)
Definiţiile menţionate mai sus pun problema complexităţii acestei ştiinţe, dar
evidenţiază şi dificultatea de a o delimita şi defini, dintr-un singur punct de vedere.
4

3. Locul psihologiei în sistemul stiintelor

Într-un secol si jumãtate (înfiintarea primului Laborator de psihologie experimentalã la


Leipzig-1879), psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiintã pânã la obtinerea
statutului de stiintã centralã în rândul tuturor celorlalte stiinte.
Cu timpul, conceptiile cu privire la locul psihologiei în sistemul stiintelor s-au
organizat si integrat, conducând la elaborarea unor modele explicativ-interpretative.
a). Modele triunghiulare
1929- Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta
din urmã fiind amplasatã la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor
naturale
1978-P.E.Meehl lanseazã distinctia între psihologia hard si psihologia soft, potrivit
cãreia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al
comportamentului, stiintele sociale au accentuat studiul influentelor subiective.
1961-Clasificarea triunghiularã a stiintelor –KEDROV care subdivide stiintele
umaniste în stiinte sociale si stiinte filosofice, fãcând loc în triunghiul sãu alãturi de
psihologie si altor stiinte tehnice, matematice, logice. Kedrov clasifica stiintele dupã
principiul subordonãrii (al dezvoltãrii ) si al obiectivitãtii (al reflectãrii). Cât priveste
psihologia, ea ocupã un loc aparte în triunghi: mai aproape de filozofie dar fiind legatã de
toate celelate trei vârfuri ale triunghiului.
b) Modelul circular
J. Piaget , la cel de-al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova,
1966) propunea un model circular al stiintelor.
Punctul de pornire al clasificãrii lui J.Piaget îl constituie relatia dintre subiect si obiect
în procesul cunoasterii. Dacã în matematicã si fizicã se reflectã obiectul real, latura lui
cantitativã, în biologie deja apre si latura subiectivã, fapt care îl pregãteste pe subiect sã
devinã obiect al cercetãrii, proces ce se reia în psihologie si sociologie. Linia circularã se
încheie în epistemologie si geneticã prin relatia psihosociologiei cu logica si matematica,
relatia dintre acestea din urmã realizându-se prin intermediul structurilor operatorii ale
subiectului.
Concluzia lui Piaget: psihologia ocupã o pozitie centralã, si nu numai ca produs al
tuturor altor stiinte, dar ca sursã posibilã de explicatie a formãrii si dezvoltãrii lor.
1. Modelul interpenetrãrii stiintelor
Multã vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea
interdisciplinaritãtii. Matei Dogan si Robert Pahre avanseazã ideea cã nu cercetarea
interdisciplinarã atotcuprinzãtoare este în mãsurã sã asigure inovarea stiintelor, ci
dimpotrivã interpenetrarea ( hibridarea) lor.
Referindu-se direct la psihologie, autorii prezintã numeroase exemple de hibridare între
aceasta si alte stiinte, fapt care a dus la aparitia unor noi stiinte sau ramuri ale psihologiei:
5

psihologia socialã, psiholingvistica, psihologia muncii, psihopatologia. Acestea la rândul


lor se pot divide: de exemplu psihologia organizationalã este o ramurã a psihologiei
sociale care are ca surse teoria managementului si organizãrii, fluxuri importante din
psihologia socialã, psihometrie, sociologie.
2. Modelul clasificãrii stiintelor
M.Zlate propune o grupare a stiintelor în patru categorii:
1. stiinte fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia)
interpretat ca fiintã bio-socio-spiritual
2. ,3 stiinte referitoare la principalele tipuri de activitãti îndeplinite
de om (educationale, economice, manageriale, sportive, etc.)
4. stiinte maximal preocupate de asigurarea integritãtii fizice si
psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria)
La confluenta dintre aceste stiinte, psihologia generalã si-a delimitat propriile ei ramuri
aplicative.
Pozitia deosebitã a psihologiei în sistemul stiintelor, la intersectia celorlalte, în centrul
sau în vârful lor, favorizeazã dupã opinia lui Pavelcu, pendularea spectaculoasã a
interpretãrilor între psihologizare a numeroase discipline la o extremã si depsihologizare a
psihologiei la cealaltã extremã. Se pare, de aceea cã mai importantã decât distinctia
categoricã a stiintelor este cooperarea lor.
6

2. Obiectul de cercetare al psihologiei

Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva următoarelor orientări: orientarea


psihanalitică, orientarea behavioristă, orientararea umanistă.

2.1. Orientarea psihanalitică


Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îşi au
izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. Psihicul este o lume
aparte, interioară, formată din trăiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea externă şi
există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea lui.
Psihicul este o realitate primară, nemijlocită, el constituie o lume închisă în sine, un bun
personal al fiecărui individ.
Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în
obiect şi subiect al cercetării. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea
studierii propriilor lui funcţii psihice nu şi a altor persoane, atunci, pentru a se putea realiza şi
acest deziderat, introspecţioniştii recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în
trăirile şi stările psihice ale altor persoane.
Introspecţia îşi are originea în Germania la Leipzig, W.Wundt înfiinţând în 1879
primul Laborator de psihologie experimentală.
Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de conştiinţă, de
aceea introspecţia a fost denumită psihologia conştiinţei.
Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei, iar pe considerentul
practicării ei, psihologia a fost contestată ca ştiinţă. În ciuda acestor limite, psihologia
introspectivă s-a dezvoltat tot mai mult, a pătruns în universităşi, în laboratoare, în cercetările
concrete, iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a
psihologiei. Rămânând însă închisă dintr-o perspectivă idealistă, şi mentalistă, fiind în esenţă
reducţionistă (reducea întreaga viaţă psihică doar la o parte a ei), introspecţia nu putea
constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. În felul acesta s-a conştientizat că viaţa
psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la alte niveluri.
Sigmund Freud este cel care propune inconştientul obiect de cercetare al psihologiei.
El introduce conceptul de aparat psihic, elaborează o viziune dinamică asupra componentelor
acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului, schimbând însăşi finalitatea
psihologiei.
Înainte de 1920, aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei nivele
supraetajate: inconştientul, preconştientul, şi conştientul, rolul esenţial revenindu-i
inconştientului. După Freud, inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura
biologică, somatică a organismului. El considera că inconştientul funcţiona după principiul
plăcerii, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa
acţionează după principiul realităţii, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui
plan de acţiune, a unor situaţii problematice. Atâta timp cât între aceste instanţe există un
7

echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară firesc. Când intervin însă
dezechilibrări, schimbări de forţe, distorsiuni, apar noi modele interacţionale care de obicei
sunt de ordin patologic. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat,
deci indiferent de condiţiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt trimise din
nou în inconştient. Odată refulate ele nu dispar, nu rămân inactive, ci acţionează cu mai
multă forţă asupra individului, cer şi cu mai multă tărie să fie satisfăcute. Ele pot fi
satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde numite de
Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine,
erori de citit si scris, stângăcii), sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte
nevrotice. În cazul nevrozelor, metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită
metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice
patogene în vederea dizolvării şi înlăturării lor.
Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate, odată cu lucrarea
„Sinele si Eul” din 1922, Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe
care le analizează mult mai amănunţit şi nuanţat. Aparatul psihic este împărţit în trei
organizări structurale denumite: Sine, Eu si Supraeu sau Id, Ego si Superego. Sinele este
echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a
energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construieşte personalitatea
individului. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare, a mediului
înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în
raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară.
Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei:
-ea reprezintă o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic, genetic,
metapsihologic care privilegiază registrul intrinsec al psihicului;
-dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient, refulare, conflicte,
libidou), elementul de bază, de coeziune rămâne legătura dintre ele.

1.2.2. Orientarea behavioristă

J.B.Watson este considerat părintele acestui curent, al unei noi orientări psihologice
denumită behaviorism. În concepţia lui Watson, pentru a deveni o ştiinţă practică, utilă,
deschisă, populară, accesibilă tuturor, psihologia ar trebui să realizeze următoarele
deziderate: să schimbe obiectul de studiu al psihologiei, sa înlăture conştiinţa şi s-o
înlocuiască cu comportamentul; să schimbe metoda de investigare: introspecţia cu metode
obiective, să schimbe finalitatea, să propună formularea unor legi ale comportamentului.
Comportamentul, considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un
ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă
studiul cuplului Stimul-Reacţie.
Behaviorismul clasic ca nouă orientare psihologică corespunde în mai mare măsura
spiritului american concret şi practic, firii mult mai active şi dinamice a americanilor decât
8

introspecţia, concepţie pasivă şi academică . Meritul cel mai mare al behaviorismului este
acela ca leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor. Omul behaviorismului este
concret, real, viu, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care
trăieşte. Mai târziu concepţiile behavioriste au fost exacerbate. Psihologia behavioristă a
fundat cele două ideologii considerate ca incompatibile liberalismul şi comunismul, ambele
bazându-se pe aceeasi concepţie despre individ, şi interpretat ca organism maleabil în faţa
voinţei, ca şi o ceară moale, obiect de control şi de stăpânire de sine şi niciodată subiect
pentru el însuşi.
P. Janet arăta că psihologia nu este altceva decât studiul acţiunilor umane, ştiinţa
conduitei sau şi mai exact studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale
cu ceilalţi oameni.
Janet introduce în psihologie termenul de conduită, înţelegând prin aceasta din urmă
totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către exterior, cât şi totalitatea principiilor de
organizare şi reglare a ei. Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple
la cele mai complexe, orientate spre un scop şi încărcate de un sens. În concepţia
psihologului francez, conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi
viaţa interioară subiectivă.
Psihologia conduitei ar trebui să satisfacă după opinia lui Janet două condiţii
fundamentale: să facă loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară, ca o
complicare a actului care se supraadaugă acţiunilor elementare; să se preocupe de studiul
conduitelor superioare, credinţe, reflexii, raţionamente, experienţe.
Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului, ca la
behaviorism ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul.
Ea nu depinde numai de stimulare, ci şi de reglare, evidenţiind reacţiile care există între
acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se reflectă exteriorul. Janet propune şi o nouă
metodă de studiere a conduitei, oarecum diferită de metodele obiective de laborator şi anume
metoda clinică, privită ca un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă dinamică
deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-
un număr mare de şedinţe.
Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului
ca un mare sistem aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de
autoreglare.

1.2.3. Orientarea umanistă

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, A.Maslow (1908-1970), ca a treia forţă în


psihologie, încă de la început, psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte
două mari orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza),
considerate incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica concretă, reală a
omului contemporan.
9

Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor


care aderă la noua orientare şi care exprimă de fapt scopurile ei: centrarea atenţiei pe
experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea explicaţiilor
teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu experienţa însăsi şi
semnificaţia ei pentru persoană; accent pe unele calităţi umane cum ar fi alegerea,
creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni
reductionişti; accent în selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de
semnificaţii: preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru dezvoltarea
potenţialului inerent oricărei persoane; accent pe persoană care are o poziţie centrală fiind
văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în relaţiile sale cu alte persoane şi cu
grupurile sociale.
În studiul personalitătii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective şi
proiective cum ar fi cunoaşterea directă, prin percepţie, metoda înţelegerii configurale,
metoda familiarizării cu, metoda autoobservaţiei, cea a autoevaluării.

Concluzii
Aceste abordări se află raporturi de interdependenţă, ele fiind elective şi
complementare. Concluzionând, arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul
activităţii psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care
acţionează.
10

Capitolul II
Legile psihologiei
O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor, adică a acelor raporturi
necesare, esenţiale, repetabile, generale şi obiective între fenomenele studiate. Încă de la
început prezenţa legilor psihologiei a fost contestată.

2.1. Specificul legilor psihologiei

Cei care au contestat legile psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie legi cu


aceleaşi proprietăţi ca în ştiinţele exacte, adică legi în care o cauză să conducă întotdeauna la
obţinerea aceluiaşi efect, evident în condiţii strict determinate. Nu se înţelegea faptul că
datorită complexităţii obiectului de cercetare al psihologiei, acest lucru nu este posibil.
Legile psihologiei sunt probabiliste, legi în care un fenomen numit cauză duce numai
cu o anumită probabilitate la obţinerea altui fenomen numit efect. Nu este exclus ca aceeaşi
cauză să ducă la apariţia mai multor efecte. Cei care au contestat existenţa şi caracteristicile
legilor psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie numai legi de tip cauzal. Dar acest
lucru nu mai este posibil deoarece însăşi noţiunea de cauzalitate a suferit o profundă
restructurare. În psihologie legile au caracter teleologic sau finalist.
Psihologul francez M.Pradines (apud. Zlate M.) a evidenţiat existenţa a trei tipuri de
legi:
 legi de funcţionare a fenomenelor psihice (ex. legi ale senzaţiilor: adaptarea,
contrastul, proiecţia, ale gândirii, memoriei sau imaginaţiei);
 legi de compoziţie, organizare sau structură (legea formei cele mei bune, legea
constantei perceptive-Wertheimer)
 legi de dezvoltare-legi psihogenetice: legea dezvoltării stadiale a psihicului
copilului-J.Piaget.
Cei care au negat legile psihologiei s-au aşteptat ca acestea să fie pur psihologice.
Realitatea demonstrează că ele au conotaţii fiziologice, fizicaliste sau sociologice. Este firesc
să fie aşa din moment ce psihicul este expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte
forme existenţiale. Nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental, ci
existenţa legilor ca atare.
Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat, ci
şi dintr-un anume mod de funcţionare a lor. Acţionând concomitent, întretăindu-se unele pe
altele, ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total.

2.2. Rolul descrierii şi al explicaţiei în psihologie

Descrierea joacă în psihologie acelaşi rol pe care îl joacă şi în celelalte ştiinţe. A


descrie un fenomen psihic (un proces, o activitate, o însusire psihică) înseamnă a răspunde
mai întâi la întrebarea ce este şi apoi cum se desfăsoară fenomenul respectiv?
11

Pentru ca descrierea să fie efectuată corect este necesară stabilirea descriptorilor, a


criteriilor în funcţie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate.
Descrierile sunt de două tipuri: calitative si cantitative.
Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea lor în
termeni observabili şi acţionali. Alături de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în
indicatori, descrierile calitative presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după
unul sau mai multe criterii, concomitent cu acceptarea neglijării tuturor celorlalte deosebiri.
Descrierile cantitative introduc relaţiile cantitative dintre fenomenele studiate
afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica analizată.
Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi constă în răspunsul
la întrebarea de ce? Ea urmăreşte surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice
şi a comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative. Pentru ca
explicaţia psihologică să fie cât mai corectă şi mai completă este necesară specificarea
sistemului explicativ care constă: în alegerea variabilelor studiate (reţinerea unora şi
excluderea altora, acestea din urmă fiind variabile nonidentificabile); stabilirea limitelor
sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt explicate prin alte elemente ale
sistemului) şi lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ.

2.3.Tipuri de explicaţii în psihologie

J. Piaget descrie următoarele modele explicative:


 reducţionismul psihologic: reducţionismul intra- psihologic reduce reacţiile şi
conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce rămâne neschimbat în
cursul transformărilor
 reducţionismul extrapsihologic constă în explicarea psihologicului prin recurgerea
la realităţi ce depăşesc propriile sale frontiere. Ex: explicaţii constructiviste,
explicaţii de tip comportamentalist, centrate pe coordonarea legilor învăţării în
sisteme ce vizează asimilarea unor conduite noi, explicaţii genetice, explicaţii
abstracte.
Serge Moscovici se referă la următoarele modele:
 modele explicative paradigmatice al căror rol esenţial este de a propune o viziune
globală asupra relaţiilor şi comportamentelor umane, ex. Teoria câmpului-Kurt
Lewin
 modele explicative fenomenologice care îşi propun să descrie şi să explice o
familie de fenomene bine cunoscute
Deşi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor şi
legilor la care se referă, încercând să le surprindă esenţa, nici unul dintre ele nu reuşeşte să
cuprindă exhaustiv multitudinea fenomenelor şi legilor psihologice.
12

Capitolul IV
4. Metodele psihologiei

4.1. Cercetarea psihologică ştiinţifică

Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape:


-precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema;
Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe
personale care este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes; dinamica
evoluţiei unui fenomen, proces, însuşire psihică; remedierea unor deficienţe
comportamentale;
-informarea bibliografică: tehnica documentării;
Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări
reprezentative pentru domeniul investigat: studii, monografii, articole din reviste de
specialitate. Tehnica documentării este complexă, în cadrul acesteia două operaţii fiind
indispensabile: citirea şi consemnarea celor citite în fişe (analitice - citate, comentariile
noastre - şi sintetice - conţin câte o idee din lucrarea citită);
-formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub, thetis-aşezare, poziţie: supoziţie,
presupunere)-este un enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil,
cercetarea urmând să se pronunţe asupra corectitudinii lor şi dacă se validează să fie
transformate în idee generalizatoare.
Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atât de pregătirea teoretică cât
şi de o serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului: creativitate, spontaneitate,
tenacitate.
-metodologia cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic
(inductiv, deductiv), eşantionul (clasele, numărul de elevi, sexul, vârsta, mediul de
provenienţă) şi, în unele cazuri, eşantionul de control (martor).
Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt
infailibile trebuie evitate. Cu toate că observaţia şi experimentul sunt modalităţi
fundamentale de investigare a personalităţii, cercetarea rămâne incompletă dacă nu se
apelează şi la convorbire, chestionar, studiul produselor activităţii, al documentelor şcolare,
anamneza, fiecare furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat.
-prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de analiză,
sinteză, comparaţii, raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor
centrale (media aritmetică, mediana), valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală
(abaterea centrală, abaterea standard).
-redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect; de regulă se porneşte
de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. Urmează
partea experimentală în care se avansează ipoteze, se prezintă metodologia cercetării,
13

interpretarea faptelor, formularea concluziilor. Se anexează materiale ilustrative, listele


bibliografice utilizate;
-valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat, iar în plan
socioprofesional, lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.

3.2. Conceptul de metodă. Specificul metodelor psihologiei

Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale, drum către ceva), metoda este
definită în psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de
concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate
unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la
problema de cercetare, enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională,
experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui
sector sau altul al practicii sociale.

3.3. Clasificarea şi descrierea metodelor psihologiei

Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenţie, informare,


interpretare şi acţiune. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:
-caracterul lor: obiective şi subiective;
- specificul realităţilor investigate: calitative şi cantitative;
- natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte;
-scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor, metode de prelucrare şi interpretare a
acestora, metode de investigaţie intensivă şi extensivă, metode de diagnoză şi prognoză,
metode de cercetare şi metode alicative (psihoeducationale, psihoterapeutice);
- caracterul ştiinţific: metode intuitive, empirice şi metode ştiinţifice.
Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-
ştiinţifice de la care acesta porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării.
Principalele metode ale psihologiei sunt:
- Observaţia
- Experimentul
- Convorbirea
- Ancheta psihologică
- Metoda biografică
- Metoda analizei produselor activităţii
- Metodele psihometrice

Observaţia
Observaţia ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului
14

(sau ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie


din afară.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt:
- ce observăm (conţinutul observaţiei);
- care sunt formele observaţiei;
- de ce anume depinde calitatea observaţiei;
- care sunt condiţiile unei bune observaţii;
- cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei;
-care sunt limitele şi avantajele observaţiei.
Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile
bio-constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice, precum şi de simptomatica
labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului,
cum ar fi conduita verbală, cea motorie, mnezică, inteligentă ca şi varietatea expresiilor
afectiv-atitudinale.
Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:
-orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia;
-prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia sistematică;
-prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau mediată, cu
observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;
-implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia participativă;
-durata observării: continuă sau discontinuă;
-obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de
sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei,
categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, factorii
sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
Condiţiile unei bune observaţii sunt:
-stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
-selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor
necesare;
-elaborarea unui plan riguros de observaţie,
-consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;
-efectuarea unui număr optim de observaţii;
-utilizarea grilelor de observaţie.
Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi
aceluiaşi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de
observaţie elaborate, realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator
pe baza unor grile de observaţie. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite
surprinderea manifestărilor spontane comportamentale ale individului, în condiţiile lui
15

obişnuite de viaţă şi activitate, oferind, mai ales, date de ordin calitativ. În schimb, un
dezavantaj îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a
fenomenului studiat; în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul global, fenomenologic
al comportamentului, fără discriminări analitice şi fără determinări cauzale.

Experimentul
După Greenwood, (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin
integrarea unor situaţii contrastante, controlabile. Leon Festinger arată că experimentul
constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei
dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la minimum. Variabilele
dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei, cele cărora cercetătorul le va studia
variaţia în cursul experimentului. De exemplu, numărul de cuvinte reamintite după citirea
unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un text, numărul de erori într-o probă,
reprezintă variabile dependente. Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă,
ele fiind legate de decizia experimentatorului, care în mod deliberat le-a introdus în
experiment.
Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
- Experimentul de laborator
- Experimentul natural
- Experimentul psiho-pedagogic
Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui
obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată în
camere special amenajate, dotare cu aparatură de laborator, condiţii şi programe de
desfăşurare a experimentelor bine determinate, deseori obligatorii.
Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un
cadru obişnuit, familiar de existenţă şi activitate a individului.
Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri:
-constatativ: urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un anumit moment
dat;
-formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea
schimbării comportamentului, schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea
finală. De exemplu, dacă intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic,
predăm la o clasă folosind noul procedeu iar la o alta modelul tradiţional; comparând
performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după
folosirea lui şi, mai ales, cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod
tradiţional, vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu.
16

Convorbirea
Convorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care
presupune: relaţia directă de tipul "faţă în faţă", abilitatea cercetătorului pentru a obţine
angajarea autentică a subiecţilor în convorbire; empatia cercetătorului. Spre deosebire de
observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare
ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a
intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor,
convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi
valorilor subiectului.
Formele convorbirii sunt:
-convorbirea standardizată, dirijată, structurată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale;
-convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor;
-convorbirea liberă, spontană, asociată, în funcţie de particularităţile situaţiei în care se
desfăşoară, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile momentului
când se face.

Ancheta psihologică
Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor
informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea
acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea
psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode.
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale
psihologiei, folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:
- stabilirea obiectului anchetei;
- documentarea;
- formularea ipotezei,
- determinarea populaţiei (a universului anchetei);
- eşantionarea;
- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
- pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
- redactarea definitivă a chestionarului;
- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei
operaţii sau prin autoadministrare);
- defalcarea (depuierea) rezultatelor;
- analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate;
- redactarea raportului final de anchetă.
Cercetătorul trebuie să stabilească:
17

-conţinutul întrebărilor, de regulă acestea putând fi: factuale sau de identificare, solicită date
obiective despre subiect (cum ar fi vârsta, sexul, studiile); de cunoştinţe; de opinii şi
atitudini; de motivaţie;
-tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice, închise (da-nu); cu răspunsuri libere, lăsate la
initiaţiva subiectului; cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege
una, două care i se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în
funcţie de valoarea ce le-o acordă.
Cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor, ca de pildă
întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, specializat, cuvinte ambigui, cu
dublu înţeles, cuvinte vagi (,,cam aşa’’, ,,de regulă’’); întrebări tendenţioase, care sugerează
răspunsul, întrebări prezumtive care presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel
investigat, întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei
afirmativ.

Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă
în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant
păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există
interviuri individuale şi de grup, clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema
investigată).

Metoda biografică
Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele
evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi despre
semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de necesară
în stabilirea profilului personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială, concentrându-se
asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre
evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc.
Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi
cauzogramă - îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente.
Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de însemnări, fie forma anamnezei,
ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia, focalizată pe
depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

Metoda analizei produselor activităţii


Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară.
Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. Prin
aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii
(coerenţa planului mental, forţa imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor,
18

deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor, etc), stilul realizării (personal sau comun,


obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învăţare (prin realizarea
repetată a unor produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea
unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative
sunt: corectitudinea - incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea -
simplitatea, expresivitatea - nonexpresivitatea produselor realizate.

Metodele psihometrice
Această grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea
capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai
cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a
satisface aceste deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune;
-fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;
-standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. De regulă, se
standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor
subiecţilor); modul de conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea
aceluiaşi instructaj verbal, a aceloraşi conduite faţă de toţi subiecţii), timpul de aplicare al
probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii, aceasta în cazul testelor cu timp
determinat);
-etalonarea: stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în
vederea cunoaşterii valorii lor.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
-după modul de aplicare: individuale, colective;
-după materialul folosit: verbale, neverbale;
-după durata lor: cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului;
-după conţinutul măsurat;
-după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament.
Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor
recomandări:
-crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care
urmează a fi aplicate sau, cel puţin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;
-utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice, ci a unei baterii
de teste;
-corelarea rezultelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin
aplicarea altor metode;
-corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică.
19

Capitolul V
Psihicul-domeniu de cercetare în psihologie
Tipuri de abordări ale psihicului

1. Abordarea plană, orizontală a psihicului


2. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice
3. Abordarea sistemică

4. 1. Abordarea plană, orizontală a psihicului

Abordarea plană sau orizontală a psihicului a fost dezvoltată de-a lungul istoriei
psihologiei prin curentul asociaţionist, neoasociaţionist şi ulterior conexionist.
Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în funcţii sau facultăţi elementare. Viaţa
psihică era concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor capacităţi sau funcţii psihice
cum ar fi atenţia, memoria, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, etc. Între reprezentanţii
curentului asociaţionist menţionăm: Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, David
Hartley, James Mill.
Profesorul Zlate consideră că o asemenea viziune atomistă, bazată pe decupajul
artificial al funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor nu putea să nu îşi manifeste
slăbiciunile teoretice şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii particulare ale
psihologiei, cum ar fi psihologia medicală.

4. 2. Abordarea structural-dinamică a psihicului:


nivelurile activităţii psihice

Sigmund Freud contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea


topografică a psihicului, implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. Aparatul psihic
este compus după opinia lui dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient,
preconştient, conştient.
Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se
realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă
adaptarea continuă a individului la mediul înconjurător. La acest nivel se realizează o
reflectare cu ştiinţă, adică o reflectare în care individul dispune de informaţii pe care le poate
utiliza, înţelege, descifra, interpreta. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea
20

este pură subiectivitate, din faptul că ea se manifestă în experienţele personale nefiind de


regulă accesibilă altuia.
Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost:
a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii; a fi conştient înseamnă a dispune de
capacitatea de a face sinteze; a fi conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile
solicitări.
Funcţiile conştiinţei
-funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) -
individul îşi dă seama; este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă
deoarece individul operează nu numai în plan acţional, ci şi în plan mental cu informaţii.
-funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop, calitatea scopurilor, claritatea şi
precizia lor depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale.
-funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă; se
anticipă rezultatul acţiunilor.
-funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente.
-funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica, de a o adapta
necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei.
Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă, deşi la aceasta
participă toate funcţiile şi procesele psihice. Ea este o sinteză creatoare, o integrare de
fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de
conştiinţă, dar toate formează un câmp în cadrul căruia prin corelări între fenomene şi
semnificaţie apar efecte specifice conştientizării.
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe
afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei, îndeosebi a celei de tip
creativ iar caracterul planificat exprimă rolul gândirii, al voinţei.
În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai
multe concepţii. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente
care au aparţinut conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El
este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele
intelectuale sau perceptive stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul
conştiinţei, s-au realizat cu efort dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică,
putând însă să redevină oricând active, să depăşească pragurile conştiinţei. El este o rezervă
şi o bază pentru activitatea conştientă. Subconştientul are un anumit grad de transparenţă,
motiv pentru care poate fi considerat o conştiinţă implicită.
P.Popescu- Neveanu susţine că subconştientul prezintă două trăsături principale:
proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea. Subconştientul este sediul
expresiilor emoţionale de tip neurovegetativ: paloarea, înroşirea feţei, tremuratul vocii, etc.
Trecerea timpului, emoţiile, distragerea de la activitatea respectivă, fac ca amintirile,
obişnuinţele reactivate să nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconştient.
21

Psihologul român Paul Popescu Neveanu analizează următoarele trăsături ale


subconştientului: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu ea; subconştientul nu
doar conservă, ci poate prelucra, restructura, crea. Sub influenţa unor factori: timpul scurs
între introducerea în subconştient şi evocare, emoţiile, distragerea de la activitatea respectivă,
amintirile, automatismele vor fi modificate de subconştient tocmai datorită noilor relaţii în
care acestea intră.
Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice definit
în maniere foarte diferite. Inconştientul reprezintă ansamblul conţinuturilor nonprezente în
câmpul actual al conştiinţei. În sens topic el este sediul conţinuturilor refulate, cărora li s-a
refuzat accesul la nivelul sferei “preconştient/conştient”. Caracteristicile inconştientului sunt
următoarele: este rezervorul pulsiunilor, dispune de o mare energie pulsională, pulsiunile
conţinute în sfera inconştientului sunt supuse acţiunii cenzurii. Din punct de vedere topic,
distingem la inconştient trei niveluri, subliniate în special de C. G. Jung, ca o completare a
teoriei inconştientului a lui S. Freud:
 inconştientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare (instincte,
trebuinţe etc.);
 inconştientul personal, care cuprinde istoria personală a individului, experienţele
trăite de persoană, conflictele patologice, amintirile din copilărie, frustrările, stările
complexuale;
 inconştientul colectiv, în care sunt depozitate amintirea experienţelor emoţionale ale
întregii umanităţi, reprezentate prin arhetipuri.
Activitatea inconştientă se realizează prin: activităţi automatizate, algoritmice,
prezentate de toţi indivizii umani şi activităţi haotice, impulsive care scapă controlului.
Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:
 rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare
şi recombinare de tip spontan;
 rol de asigurare a unităţii Eului, prin aceea că este principalul depozitar al unor
categorii de informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care, prin organizare specifică
participă la evoluţia conştiinţei sau cum afirma Mihai Ralea, inconştientul dă
conştiinţei seva de viaţă de care are nevoie, acordându-i momente de repaus şi
reorganizare.
Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relaţii
dinamice de implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. Inconştientul nici nu
poate exista fără structura conştiinţei cu care este cosubstanţial.
După anul 1920, Freud, recunoscând unele limite ale concepţiei sale îi aduce o serie de
corective. Ca urmare, în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine, Eu şi
Supraeu, locul central va reveni Eului.
În timp ce Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor
înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale
22

trebuinţelor şi emoţiilor. Eul se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu


realitatea externă. Spre deosebire de activitatea inconştientă a Sinelui, activitatea Eului este
concomitent conştientă, preconştientă şi inconştientă, ea constând în percepţia externă şi
internă, în procesele intelectuale, dar şi în dirijarea şi controlarea mecanismelor de apărare.
Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile,
controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii, asigură în final funcţia sintetică a
personalităţii.
Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ
de-a lungul vieţii sale, forţe ce sunt de ordin social, moral, parental (în esenţă
constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. De obicei acesta din urmă este expresia
identificării copilului cu părinţii idealizaţi.
Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului,
Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influenţele
sociale şi parentale), Eul conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă, devine
principalul nivel de organizare a vieţii psihice. Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această
doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte specifice: existenţa pulsiunilor ca elemente
constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului. Conceptul de refulare sau de
respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului; noţiunea
de inconştient, reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale individului
(instincte, trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice).

Fig.nr.1 Instanţele sistemului psihic uman

4.3. Abordarea sistemică. Sistemul psihic uman

Teoria generală a sistemelor, dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o


orientare teoretică ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii
viziunii sistemice în psihologie. După Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente
aflate într-o interacţiune ordonată (nonîntâmplătoare).
Definiţia evidenţiază următoarele caracteristici ale sistemului:
-sistemul conţine un anumit număr de elemente;
-esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor, ci configuraţia şi relaţiile dintre
ele şi, în special, relaţia de feed-back sau de conexiune inversă;
-elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele legate şi corelate între ele formează
sistemul; de exemplu în psihologie senzaţiile, percepţile, gândirea, memoria asociate între ele
formează subsistemul cognitiv; acesta corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivaţional şi
23

volitiv formează sistemul psihic uman la care se adaugă sistemul de personalitate reprezentat
de temperament, aptitudini şi caracter; la rândul lui sistemul de personalitate devine
subsistem în raport cu sistemul social;
-noţiunile de sistem şi de element sunt mobile, modificabile: ceea ce într-un cadru de
referinţă este un element, într-un alt complex apare ca subsistem, încadrat într-un sistem şi
invers;
-importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente, ci relaţia, interacţiunea şi dependenţa
lor reciprocă;
-sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între elementele din interiorul sistemului,
fie că ele sunt materiale, energetice sau informaţionale, cât şi relaţii cu alte sisteme care pot
chiar modifica configuraţia interioară a sistemului iniţial.
Prezentăm, din sociologia şi psihologia românească, o altă definiţie, mai recentă, a
sistemului, foarte utilă în conturarea conceptului de sistem psihic uman.
După Lazăr Vlăsceanu (1982), sistemul constă în mulţimea de elemente componente,
în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în
constituirea unei integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile
individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale în măsura în care se
constituie ca o totalitate de elemente interdependente.
Abordarea sistemică a psihicului uman a fost pregătită de teoria sistemului funcţional
din fiziologie (P. K. Anohin, 1970), structuralismul psihologic (gestaltism: R. Mucchielli, J.
Piaget), cibernetică (N. Wiener, 1948) şi îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. von
Bertalanffy). Cu mult înainte de Bertalanffy, cel care a atras atenţia asupra caracterului de
sistem al psihicului a fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 - 1978). În 1938-1939 el
publică în limba franceză două volume intitulate Psihologia consonantistă. Prin adjectivul
''consonantistă'' Odobleja desemnează tendinţa specifică diferitelor tipuri de sisteme, deci şi a
celui psihic, către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul
înconjurător. Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între elementele
componente ale sistemului, cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme exterioare lui. Ori,
pentru a putea ajunge la asemenea rezultat, sistemul dat trebuie să comunice cu exteriorul, să
întreţină schimburi energetico-informaţionale, să-şi elaboreze chiar, un model interior al
mediului extern. Cu un cuvânt, sistemul trebuie să interacţioneze cu alte sisteme. Această
interacţiune presupune, pe de o parte, dependenţa sistemului de exterior (de ceea ce intră în
el), pe de alta parte, afirmarea unei finalităţi proprii sistemului dat (prin ceea ce iese din el).
Între verigile de intrare şi cele de ieşire - termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este introdusă
relaţia de tip circular, aceasta nefiind altceva decât conexiunea inversă.
Conexiunea inversă sau feed-back-ul, alături de noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de
control şi programare sunt noţiuni esenţiale pentru cibernetică definită de Norbert Wiener ca
ştiinţă a controlului şi comunicării la om, animal şi maşină. Influienţele ciberneticii asupra
psihologiei pot fi evidenţiate prin analiza naturii informaţionale a psihicului şi, mai ales,
caracterului integrator-sistemic.
24

Dintre multiplele definiţii ale sistemului psihic uman ne vom opri asupra următoarelor
două:
Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe
baza principiilor semnălizării, reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul
unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporară,
generalizare, definţie dată de M. Golu, A. Dicu (1972).
Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate
supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi
autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de
determinare antialeatorii, după concepţia lui P. Popescu-Neveanu (1987).
Cele două definiţii enunţate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului
psihic uman:
-caracterul informaţional - energizant al sistemului psihic uman apare din însăşi natura
informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, trăind într-un univers informaţional,
fiind bombardat permanent de noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este nevoit să-şi
elaboreze mecanismele informaţionale sau cognitive de recepţionare a informaţiilor- senzaţii,
percepţii, reprezentări, de organizare, operare şi restructurare a lor- gândirea, de stocare sau
prelucrare a lor-memoria, de combinare şi recombinare-imaginaţia. Importantă nu este doar
informaţia ci şi modul de operare cu ea, astfel încât, mai corect ar fi să vorbim de caracterul
operaţional informaţional- al sistemului psihic uman. Cel de-al doilea aspect, caracterul
energizant, reiese din faptul că avem de a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice
reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. Sistemul psihic uman
dispune de stări şi procese cu diferite grade de organizare şi structurare ce le diferenţiază
calitativ între ele, acordându-le o notă de valoare. În acest caz, aspectele de ordin axiologic
ale sistemului trec pe prim plan. Sintetizând, putem spune că sistemul psihic uman este
informaţional-operaţional, stimulator-energizant şi axiologic.
-Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin
excelenţă dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici
excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. Elementele sistemului nu există
în sine, rupte şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul
interacţiunii. Caracterul interacţionist este demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare al
unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. Interacţionismul dintre componentele
sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a acestora, ci şi în cel al
destructurării lor. Relaţiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale
sistemului evidenţiază, poate, şi mai pregnant caracterul interactiv al acestuia.
-Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propriile sale
componente ci şi între el, luat ca întreg şi exterior, aşa încât putem sublinia o altă
caracteristică a lui şi anume faptul că este ambilateral orientat.
-Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare,
diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi
25

specializare. De exemplu, copilul trece de la inteligenţa senzorio-motorie, la cea


preoperaţională, apoi de la cea operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale, îşi formează
gândirea logică şi abstractă, pe bază de judecăţi şi raţionamente ( J. Piaget).
-Sistemul psihic uman nu funcţionează global, nediferenţiat, ci şi pe nivele, conţinuturile sale
căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt
conştientul, subconştientul şi inconştientul.
-Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura
constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor
perturbatoare; sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care-şi pierd utilitatea sau cele care,
în loc să organizeze sistemul, îl dezorganizează.
-Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi
autoreglare. Sistemul psihic uman are funcţia de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi
forme, noi modele sau funcţii interne. Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea,
autodescoperirea, autoeducaţia, autodepăşirea sunt comportamente specifice prin care se
exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului.
-Sistemul psihic uman este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale
cu mediul, sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional.
-Sistemul psihic uman este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului. Pe
măsura constituirii sale are tendinţa de închidere, dobândind mai multă libertate, mai multă
autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi transformatoare exercitate faţă
de influenţele externe (ex. înţelegerea, creativitatea în gândire, etc.). Modificările evolutive
reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice, dezorganizând echilibru
şi totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă.

Structura sistemului psihic uman

După opinia lui Mihai Golu, a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili
elementele componente ale sistemului psihic uman; a preciza relaţiile dintre elementele
componente; a recurge la o distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme.
Adoptând o astfel de poziţie psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice, ca elemente
componente ale sistemului psihic uman în procese, activităţi şi însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică
specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare
cât şi a structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Procesele psihice se clasifică în:
-cognitive: senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări
logice: gândire, memorie, imaginaţie
-afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni, afecte
-volitive: voinţa
26

Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se
raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii,
mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale.
Principalele activităţi psihice sunt: limbajul, învăţarea, munca, creaţia.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante
aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalităţii; sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât
procesele psihice.
Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt: temperamentul,
aptitudinile şi caracterul. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele
proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor
facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor, activităţilor şi însuşirilor psihice. Acestea
sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.
În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti, M. Zlate introduce conceptul de
mecanism psihic în locul celui de fenomen psihic.
Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca elemente
componente şi implică ideea de mişcare, de dinamism, mecanismul fiind considerat o forţă
motrice.
Mecanismele psihice se clasifică astfel:
-mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare
primară a informaţiilor: senzaţii, percepţii, reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară
şi de transformare a informaţiilor: gândire, memorie, imaginaţie;
-mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie, afectivitate;
-mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atenţia, voinţa;
-mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii:
temperament, aptitudini, caracter.
27

Fig. nr. 2 Clasificarea


proceselor psihice

Capitolul VI
Procesele psihice cognitiv-senzoriale
Senzaţiile

5.1. Definirea şi specificul psihologic al senzaţiilor

Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări


exterioare din ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a
informaţiilor, la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe.
Aşa încât, la un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi
care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în
28

mulţimea celor indiferenţi, recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi, dar care au o
mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea.
Senzaţiile sunt procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizează
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor
asupra analizatorilor (organele de simţ).

5.2. Clasificarea şi proprietăţile senzaţiilor

Până în secolul al XIX-lea, senzaţiile au fost clasificate după criterii morfologice, după
organele de simţ, vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii, corespunzătoare celor cinci
organe de simţ. Modalitatea operatorie era, deci, de la organ la funcţie.
Apoi se trece la criterii funcţionale, adică de la funcţia senzorială la căutarea organului
care o îndeplineşte. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea kinestezică, vestibulară, organică.
În ultimul secol, criteriile funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au
fost înlocuite cu criterii situaţionale, care presupun luarea în considerare a condiţiilor şi
direcţiilor recepţiei.
Astfel, Sherrington a identificat:
 senzaţiile de contact, care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor
de contact, şi
 senzaţiile de distanţă, ce presupun activarea receptorilor de distanţă.
Încadrarea unor receptori într-o grupă sau alta s-a dovedit a fi dificilă. De exemplu,
văzul (ochiul) este un receptor de distanţă, dar în cazul lui contactul retinei cu cuantele de
lumină absorbită este evident.
Tot Sherrington a clasificat senzaţiile, după locul unde sunt amplasaţi receptorii lor,
în:
 senzaţii exteroceptive;
 senzaţii interoceptive;
 senzaţii proprioceptive.
A.A. Uhtomski (apud. Zlate M.) a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi
(mecanici, fizici, chimici, fiziologici) în: senzaţii cutanate; senzaţii vizuale şi auditive;
senzaţii gustative şi olfactive; senzaţii proprioceptive şi interoceptive.
Un alt criteriu este specializarea interioară a senzaţiilor
Din acest punct de vedere identificăm:
 modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu, în interiorul senzaţiilor cutanate
există modalităţi tactile, termice, algice; în sensibilitatea gustativă, întâlnim
modalităţi pentru dulce, acru, sărat, amar; în sensibilitatea proprioceptivă intră
senzaţiile somatoestezice, cele kinestezice etc.) şi
 modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit,
vorbindu-se chiar despre capacitatea de a "pipăi cu ochii").
29

În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor


referi în continuare.
a) Calitatea senzaţiilor
Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este
următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale?
Clifford T. Morgan (1949), apud. Zlate consideră că aceste mecanisme sunt
următoarele:
 selectivitatea receptorilor (unii receptori sunt mai sensibili la un tip dat de
stimuli, alţii sunt sensibili la alte categorii de stimuli;
 energia specifică a organelor de simţ; opusă acestei concepţii este teoria
fibrelor nonspecifice, potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă
receptorului independent de proprietatea particulară a acesteia.
b) Intensitatea senzaţiilor
Această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor care le provoacă.
Nu există însă o relaţie simplă, termen cu termen, între atributele (calitatea) senzaţiei şi
atributele stimulului. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive
relaţia este directă, nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul
termic şi calitatea senzaţiei produsă de acesta care, tocmai în funcţie de mărimea intensităţii
stimulului poate fi o senzaţie obişnuită termică sau una de durere. Intensitatea unei senzaţii
este însă reglată nu doar de intensitatea stimulului, ci şi de amplitudinea influxului nervos.
Intensitatea senzaţiei trebuie apreciată nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului,
ci şi de alţi factori, cum ar fi:
 condiţiile concrete în care are loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate
fi percepută ca lumină puternică în condiţii de întuneric şi abia sesizată într-o
cameră luminoasă);
 gradul de excitabilitate a sistemului nervos (o anumită valoare va avea
aceeaşi cantitate de intensitate pentru un sistem nervos excitabil şi cu totul
alta pentru un sistem nervos slab sau inert);
 existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi
(în stare de foame, chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită
foarte intens de individ).
c) Durata senzaţiei
Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţiile
persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi
după încetarea acţiunii stimulului. În aceste condiţii, apar aşa-numitele imagini consecutive.
d) Tonul afectiv al senzaţiei
Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau
neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Tonalitatea afectivă
a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor.
În concluzie, pot fi sintetizate câteva aspecte ale senzaţiilor:
30

a) aspectul cognitiv, reprezentativ care constă în oglindirea unui anume aspect al lumii
exterioare, tradus în fiecare aspect specific al fiecărui organ senzorial. Este vorba mai întâi de
o caracteristică de ordin calitativ, dar şi de una intensivă, senzaţia putând avea o intensitate
mai mare sau mai mică.
b) aspectul afectiv. Orice senzaţia are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagreabilă.
Aceasta are ca efect unele reacţii ale organismului.
c) aspectul motor, activ. Variate mişcări permit producerea şi discriminarea senzaţiilor.

5.3. Legile senzaţiilor

a) Legea intensităţii
Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra
organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară
este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate.
Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă a produce o senzaţie, poartă
denumirea de prag absolut minimal. În cazul senzaţiilor vizuale, aceasta este de 1-2 cuante,
în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc.
Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul
aceleaşi modalităţi senzoriale ci, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, declanşează fie
durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea de prag absolut
maximal.
Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite. Zona
optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt, statistic, mai
frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. Pragul absolut
minimal a fost luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a
sensibilităţii absolute: cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea este
mai mare şi invers, cu cât el este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai mică.
Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului, adică relaţia
dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la
aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale.
b) Legea adaptării
Creşterea sau scăderea sensibilităţii, concordant cu modificarea condiţiilor de mediu,
poartă denumirea de adaptare senzorială.
Adaptarea este un fenomen relaţional, deoarece ia în considerare nivelul iniţial al
sensibilităţii, porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi valori diferite în funcţie de
intensitatea şi durata stimulului.
31

Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale organelor de simţ, ca şi


de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. De obicei, la stimulii puternici
sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creşte. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea
adaptării în uşor şi greu adaptabili, primii fiind cei tactili, termici, olfactivi, vizuali, ceilalţi
auditivi şi algici. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în
accentuarea sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite
intensităţi, ce acţionează succesiv sau simultan.
c) Legea sensibilizării
Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea
specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator. De exemplu,
excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii
centrale a celuilalt ochi. Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca
urmare a excitării adecvate a altui analizator. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o
anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină.
d) Legea depresiei
Presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la
sensibilizare.
e) Legea sinesteziei
Se referă la unele efecte de intermodelare informaţională, la apariţia unei imagini într-
o modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. De exemplu, stimulenţii acustici
produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). Toţi
ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. Sinestezia stă la baza talentului artistic.
f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a
intensităţii: stimulii slabi, dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei
puternici, dar nesemnificativi.
g) Legea compensării
Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la
perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei.
La orbi şi la surzi, se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.
h) Legea condiţionării social-istorice
Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale, la om ele sunt superioare deoarece
suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Aceştia, adâncesc, cizelează,
perfecţionează unele modalităţi senzoriale; (vulturul vede de la distanţe foarte mari, dar
omul distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale); schimbă ponderea
acestora (evită ponderea senzaţiilor vizuale obiective, în dauna celor olfactive); conduce la
apariţia unor modalităţi senzoriale noi.
32

Capitolul VII
Percepţia

6.1. Caracterizarea psihologică a percepţiei

În literatura de specialitate, profesorul M. Zlate descrie următoarele accepţiuni ale


conceptului de "percepţie":
a) percepţia ca activitate;
b) percepţia ca deformare a obiectului;
c) percepţia ca expresie a personalităţii

a) Percepţia ca activitate

Cunoaşterea realităţii înconjurătoare nu are loc sub forma senzaţiilor izolate, ci sub
forma percepţiilor, imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor
J. Piaget foloseşte termenul de "activitate perceptivă". "Numim activitate perceptivă,
scria el, orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget, 1963, p.
16). Explorările simple sau polarizate, transpoziţiile de mărimi, de forme în spaţiu şi timp,
anticipările, schematizările etc. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care, în funcţie
de felul cum sunt folosite, se soldează cu decentrarea, dar şi cu apariţia unor deformări sau
"iluzii secundare". R. Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". El arată că
percepţia presupune două conduite: cea de identificare şi cea de diferenţiere, în prima
stimulul fiind legat de un răspuns generic, asimilat deci, (în experienţa anterioară a
subiectului), în a doua, având loc compararea între două sau mai multe obiecte, simultan
prezente, în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting
unele de altele.
Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat
surprinderea unor "faze", pe care ea le parcurge. B. Bourdon, în Noul tratat de psihologie de
sub redacţia lui G. Dumas, diferenţa, încă din 1936, faza identificării primare şi faza
identificării secundare, prima referindu-se mai ales la recunoaşterea semnalelor, cealaltă la
înţelegerea lor. O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia
33

unei simple pluralităţi); cea a percepţiei formei; cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă
corespunzând identificării secundare) (Bourdon, 1936, p. 6-7).
Exact peste 30 de ani, Forgus (1966), considerând că percepţia este "procesul
extragerii informaţiilor", stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia: detecţia,
discriminarea, rezoluţia, identificarea, manipularea formelor identificate (Forgus, 1966, p. 1;
p. 15-16), fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte.
Trecerea de la o fază la alta echivalează cu extragerea progresivă a informaţiei.
Primele două faze sunt determinate senzorial, următoarele trei presupun participarea învăţării
şi experienţei. Acţiunea devine, astfel, nu numai mijloc de realizare a percepţiei, ci elementul
ei constitutiv fundamental.
Acţiunile perceptive, arată Piaget, nu sunt de natură operaţională ca cele care
caracterizează inteligenţa, dar compoziţia lor, relevă reguli diverse, în parte influenţate de
experienţă. Rolul lor în cunoaştere este imens, deoarece prefigurează noţiunile. Regularităţile
proprii activităţii perceptive anunţă deja mecanismele de compoziţie care vor deveni
operatorii de îndată ce va apărea reversibilitatea totală. Aceasta este ceea ce explică diferenţa
dintre "constantele" perceptive şi schemele operaţionale de "conservare".
Considerarea percepţiei ca activitate, depăşeşte definirea ei empiristă în manualele
tradiţionale de psihologie ca fiind o reflectare directă (nemijlocită) a realităţii, o copie a
obiectului luat în multitudinea însuşirilor lui.
În realitate, percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului, ci un rezultat al
implicării active a subiectului.
Prin activismul său, percepţia apare ca fiind un mecanism reglator, esenţial al
activităţii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinţă pentru acţiunile
noastre, ca semnale ce permit anticiparea situaţiilor ce vor veni, ca modalităţi de orientare şi
controlare a activităţii.

b) Percepţia ca deformare a obiectului

L. Bellak (1950) vorbea de "varierea obiectului după dispoziţiile perceptorului", iar


Louis Millet (1972), despre "alterarea" obiectului. La formularea acestei accepţiuni s-a ajuns
pornindu-se de la studiul iluziilor perceptive, definte ca percepţii deformate.
Cercetările au demonstrat însă că iluziile percepute apar, de regulă, atunci când
intervin o serie se factori perturbatori la nivelul obiectului, al subiectului şi al relaţiei dintre
subiect şi obiect. S-a demonstrat şi faptul că iluziile se corectează în cadrul activităţii. De
aceea, mai raţional este să vorbim nu de variabilitatea obiectului, ci de invariabilitatea sa, de
stabilitatea sa, constanţa sa în cursul varierii punctelor de vedere din care se fac percepţiile
noastre (Ombredane, în: Michotte, Piaget, Pieron, 1955), apud. Zlate.

c) Percepţia ca expresie a personalităţii


34

Această accepţiune, extensivă, a fost schiţată de J. Nuttin (1955). Termenul de


percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată, ci una globală a omului în contact
cu lumea. Unii psihologi, arată Nuttin care preferă să ia în considerare complexitatea reală a
contactului cognitiv cu lumea, renunţă la menţinerea distincţiei, mai mult sau mai puţin
abstracte, între elaborarea senzorială, intelectuală, imaginativă şi afectivă a faptelor imediate.
În aceste condiţii, pe prim plan trece studierea rolului factorilor de personalitate în contactele
cognitive ale omului. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. Omul
trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă, aşa încât comportamentul său
va fi influenţat nu doar de "lumea" în sine, ci şi de felul cum este ea percepută.

6.2. Legile percepţiei

Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi
demonstrat, experimental, de către gestaltism, orientare psihologică care a apărut ca o reacţie
împotriva asociaţionismului, concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca
rezultat al asocierii senzaţiilor. În locul elementelor este în pus întregul, în locul asociaţiei
este pusă structura dinamică polivalentă. Forma totală, întregul (gestaltul) este nu rezultatul
sintezei, ci un fapt primar, un produs al organizării, iar organizarea, procesul care duce la
gestalt. Reprezentanţii gestaltismului (W. Kohler, M. Wertheimer, K. Koffka),
consideră percepţia ca fiind o formă, primordial în ea este întregul, elementele (senzaţiile),
neavând o existenţă reală, independentă. Percepţia trebuie tratată, de aceea, după legile
formei şi nu după legile asociaţiei.
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei descrise de profesorul
Mielu Zlate astfel:
a) Legea integralităţii perceptive
Exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului, ea
operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Gradul de elaborare a
unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa
imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.
b) Legea structuralităţii perceptive
Arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi ierarhizate creează efecte
de percepţie; totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de
importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare
concentrare informaţională. Înregistrarea traseelor vizuale, în percepţia unor obiecte, relevă
această caracteristică.
c) Legea selectivităţii perceptive
Este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, al faptului că nu toate
obiectele sunt percepute - ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului - ci doar o parte a
acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.
d) Legea constanţei perceptive
35

Constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există variaţii ale
obiectului perceput; dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea mai mică şi
neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv,
atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate.
f) Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului
Semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect obiectele care au o anumită
valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente.

Capitolul VIII
Reprezentarea

7.1. Caracterizarea psihologică a reprezentării

a) Conţinutul informaţional
Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit, indivizibil al
conştiinţei, o creaţie pur subiectivă a individului. Spre deosebire de percepţie, a cărui
conţinut informaţional îl constituie însuşirile, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale
obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din
însuşirile concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect.
Prin faptul că reprezentarea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un
obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte, pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii
(M. Zlate , 2000).
b) Forma ideal-subiectivă
Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub
formă de imagini.
Ebbinghaus, studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare,
arată că aceasta din urmă este: mai ştearsă, palidă, cu vivacitate şi claritate reduse; mai
instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repeziciune; mai fragmentară, lacunară, lipsind
din ea multe amănunte.
Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a
obiectului. Chiar dacă ar fi aşa, nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori. De
exemplu, vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza
formării reprezentării, semnificaţiei (mare sau mică, acordată de subiect), trăsături lor de
personalitate ale subiectului, particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se
diminuează semnificaţia unor elemente.
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este
cuvântul. După cum arată profesorul M. Zlate cuvântul asigură structurarea elementelor
reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului,
36

contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie


purtătoarea unui sens.
Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia
însuşirilor, cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. Cu
cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la
necesităţile lui, ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intense
creşte. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. De altfel, s-a
demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări, iar dacă
mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei
în alte tipuri de mişcări, cum ar fi, de pildă, efectuarea unor mişcări sacadate), se împiedică şi
apariţia reprezentărilor.

7.2. Proprietăţile reprezentărilor

a) Figurativitatea

Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai
mare încărcătură şi saturaţie informaţională.
Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de
portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine
reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată
ar fi schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează
în timp ce ideea gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile
obiectuale.

b) Operativitatea

Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget, care defineşte reprezentarea
ca reconstrucţie operatorie. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin
asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales ideomotricitatea.
Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări),
dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică (a transformării simultaneităţii într-o
succesiune coerentă). Acest lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale
şi ale limbajului exterior.

c) Panoramizarea

B. F. Lomov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor


dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv.
37

Denise Jodelet (1988), enumeră şi alte proprietăţi: caracterul integrat; capacitatea de a


reuni sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul; caracterul simbolic şi semnificativ (strâns
legat de cel figurativ), caracterul constructiv; caracterul autonom şi creativ; caracterul social.

7.3. Clasificarea şi rolul reprezentărilor în cunoaştere

Reprezentările pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.


 după analizatorul predominant, reprezentările sunt vizuale, auditive, kinestezice,
gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale etc.;
 după tipul de activitate în care sunt implicate, identificăm reprezentări: artistice,
literare, muzicale etc.;
 după gradul lor de generalitate, se împart în: reprezentări individuale şi generale;
 după procesul psihic în cadrul căruia se realizează sunt reprezentări ale memoriei
şi reprezentări ale imaginaţiei, primele evocând fapte pe care le-am cunoscut
anterior, celelalte fapte pe care nu le-am perceput;
 după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se împart în voluntare
şi involuntare.
În timp, o mare atenţie se acordă reprezentărilor sociale. Introduse în literatura de
specialitate de către E. Durkheim, reprezentările sociale (sau colective cum le denumea el) au
cunoscut o perioadă de eclipsă pentru ca în 1960 să fie redescoperite de psihologia socială
prin Serge Moscovici, care le înţelegea ca produse şi procese de elaborare psihologică şi
socială a realului.
Ele sunt" o formă de cunoaştere specifică, de cunoaştere de sens comun" sau" o
formă de gândire socială".
După cum arăta profesorul M. Zlate, reprezentările joacă un rol în foarte important în
cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin, material concret pentru
majoritatea proceselor psihice.
Astfel, ele pot completa noile percepţii, constituie ,,materia primă" pentru gândire şi
operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi
goale, seci, rupte de realitatea concretă. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect,
dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la
realitate.

Capitolul VIII
Procesele psihice cognitiv superioare
Gândirea
38

8.1 Definirea şi caracterizarea psihologică a gândirii

Gândirea poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg


psihismul, îndeosebi voinţa de a rezolva o problema. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze
– discursivitate, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate,
voinţă), gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru
om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi
funcţii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol
coordonator „de stat major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte
procese şi funcţii (percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles,
voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza raţionamentelor). Procesualitatea gândirii
constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme
cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi
demersuri ale gândirii. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci al proceselor
senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune problema ce reprezinta
invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi categorii.
Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se
intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare
(conceptele figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la
singular, operează cu invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decât prin
individual, particular.
Psihologia tradiţională prin profesorul Paul Popescu Neveanu oferă o definire
descriptiv-explicativă: gândirea este considerată procesul psihic de reflectare a insuşirilor
esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit,
generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta definiţie
precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii.
Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: gândirea reprezintă un
sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe
abstractizare, generalizare şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor
posibile (M. Golu).
Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele
caracteristici psihologice ale gândirii descrise de profesorul M.Zlate :
 caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile,
diferenţiază categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;
 caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra
informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii evocate de memorie, e mijlocită de
limbaj care ajută la interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;
 caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceşte
pe sine prin produsele sale.
39

8.2. Specificul psihologic al gândirii

Termenul de gândire a cunoscut numeroase accepţiuni şi interpretări. La începutul


secolului trecut, sfera conceptului era foarte largă. Termenul respectiv era folosit pentru
denumirea tuturor proceselor psihice superioare. Gândirea conceptuală a fost considerată mai
târziu o forma superioară de inteligenţă. Aceasta presupunea: înlăturarea pentru un anume
timp a tendinţei de acţiune şi proiectarea acesteia la nivel mental; implicarea raţionamentului
în proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente.
Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gândirii (preconceptuală, concretă, formală)
sunt anumite părţi, stadii ale inteligenţei care începe prin a fi senzaţia motorie şi ajunge să fie
reflexivă, formală la adolescenţă. Pierre Oleron propune pentru termenul de gândire pe cel de
„activităţi intelectuale”. Acestea se realizează dupa „circuite lungi”, deci nu sunt imediate, ca
reflexele. Ele necesită elaborare şi folosire de scheme, de modele simbolice. Principalul
mijlocitor al lor este limbajul. Numai unele dintre activităţile intelectuale au caracter de
gândire.
P.P.Neveanu considera ca gândirea este dimensiunea distinctivă a intelectului, cea mai
importantă pentru psihic, aceasta pentru că introduce modificări în informaţie, face trecerea
de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de
dispecer, de „stat major” pentru că: antrenează toate celelalte resurse psihice în procesul
cunoaşterii şi pentru că orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese psihice.

8.3. Structura şi laturile gândirii

Gândirea are două mari componente:


 informaţională – reprezintă latura de conţinut (dispune de „unităţi informaţionale”
despre obiecte, fenomene, situaţii)
 operaţională – funcţională, implică transformări ale informaţiilor în scopul obţinerii
unor produse cu ajutorul cărora se depăşeşte situaţia problematică.
Latura informaţională este reprezentată de ansamblul noţiunilor şi conceptelor care
sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.
Conceptele prezintă câteva trăsături definitorii:
 un concept este un răspuns comun la o clasă de fenomene a căror membri manifestă
câteva trăsături comune.
 conceptul este un prototip al obiectului (Rosch).
 conceptele sunt produse ale raţionamentelor.
 conceptele reprezintă condensări ale experienţei trecute.
 nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe răspunsurile noastre la diferite situaţii.
40

 ele reunesc datele senzoriale independente şi sunt ajutate de cerinţe şi de simboluri.


În opinia profesorului M.Zlate, conceptele sunt „sisteme de răspunsuri” învăţate, cu
ajutorul cărora organizăm şi interpretăm datele primite prin percepţii, influenţează
comportamentul şi ne permit să aplicăm automat experienţa noastră la situaţiile prezente.
L.S.Vâgotski introduce termenul de „piramida noţiunilor” pentru a ilustra organizarea
şi ierarhizarea lor. Creierul are tendinţa de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinţă
este solicitată de nevoile adaptării, ale vieţii şi este posibilă datorită gândirii.
Gruparea se realizează mai întâi între obiectele ce servesc aceluiaşi obiectiv (ex.
copilul distinge părinţii săi de alţi oameni străini, etc.).
În comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexă, deşi aceasta
poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria „articole de încălţăminte” este formată din
obiecte diferite: pantofi, cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii îl
reprezintă formarea de scheme cognitive. Omul, folosind limba, realizează abstractizări,
adică sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea
unor relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor.
Noţiunile încorporează două categorii de relaţii semantice:
 relaţii de predicaţie – referitoare la caracteristicile conceptului;
 relaţii de subordonare – privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este
mamifer, vertebrat).
Noţiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare
selectivă sau integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase
de fenomene, obiecte sau relaţii.
Fiind un integrator categorial, noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la
diverse niveluri de generalitate (ex. roşu – culoare; ciocârlia – pasăre – fiinţă,etc.).
Unele noţiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv
global, la care a ajuns omenirea, să poată fi reprezentat printr-o piramidă a conceptelor,
universal valabilă, în care dispoziţia pe verticală a integratorilor este fixă şi absolut exactă,
nefiind îngăduit să se inverseze vreo poziţie (ex. a noţiunii de gen cu cea de specie: câine –
animal).
Conceptul sau noţiunea este trăită subiectiv ca o semnificaţie ce se refera la o clasă de
fapte ale existenţei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecăţi şi raţionamente pentru că
ori de câte ori încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se
află în raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca
un loc de întălnire între diverse dimensiuni conceptuale.
Sunt relevate 2 categorii de concepte:
 concepte empirice – potenţiale sau cotidiene, specifice copilului şi şcolarului, nu
dispar în totalitate la adulţi. La orice om, indiferent de vârsta, o mare parte din
cunoştinte au un caracter empiric. M.Zlate arată ca în conceptele empirice persistă
trăsături concrete, particulare, însuşiri locale, dependente accidentale, neesenţiale.
41

Ele sunt sărăcăcioase în conţinut, fragile, labile, altele sunt rigide, toate puternic
individualizate cognitiv, acţional şi mai ales afectiv.
 concepte ştiintifice – cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, în
conţinutul lor impunându-se semnificaţia obiectivă a acestora; ele reflectă legităţile
realităţii existenţei, permit elaborarea definiţiilor.
O noţiune empirică maturizată poate fi exprimată printr-o definiţie. În schimb,
noţiunea ştiintifică nu se finalizează, ci debutează cu o definiţie logică, deci cu o precisă
integrare în sistem. Noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice prin acumulare de
experienţă, prin comunicarea cu alţii, prin însuşirea limbii şi culturii. Procesul formării
piramidei conceptelor presupune cu deosebire, constituirea progresivă a operaţiilor de
abstractizare şi generalizare.

8.4. Operaţiile gândirii

Ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor, de


relaţionare, prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în scopul
ajungerii la noi cunoştinte formează latura operaţională a gândirii.
Gândirea operează cu 2 categorii de operaţii:
1.Operaţii fundamentale de bază, prezente în orice act de gândire; constituie scheletul ei
(analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparaţia).
2.Operaţiile speciale sau instrumentale care se folosesc numai în anumite acte de gândire, se
particularizează în funcţie de conţinut şi cuprind:
 Operaţiile algoritmice în care operaţiile sunt orientate în aceeaşi direcţie iar
efectuarea corectă a unei operaţii sprijină corectitudinea operaţiei următoare.
 Operaţiile euristice care corespund principiului „economiei gândirii euristice”. Au
o desfăşurare arborescentă, din fiecare „nod” subiectul trebuie să aleagă una; ele
corespund principiului autoorganizării gândirii.

Există mai multe modalităţi de rezolvare a problemelor:


 modalităţi reproductive – modalităţi stereotipizate;
 modalitati productive de gândire – descoperă un nou principiu de relaţionare a
datelor, ceea ce aduce o nouă soluţie;
Cele două modalităţi de gândire divergentă şi convergentă se completează şi duc la
formarea unor structuri cognitive ale gândirii. Acestea sunt sisteme organizate de informaţii
şi operaţii bazate pe ordonare, diferenţiere interioară, operativitate.
Aceste structuri se caracterizează prin:
 completitudine – pot fi mai sărace, mai articulate, mai dezarticulate, mai extinse.
 operativitate – mai flexibile, mai rigide;
 grad de formare – sunt deja conştiente sau în formare;
 finalitate – se soldează cu efecte adaptative sau nu.
42

Operaţiile fundamentale
Analiza constă în separarea mintală, dintr-un întreg a însuşirilor sau părţilor sale.
Sinteza este operaţia inversă analizei, constând în unificarea mintală, într-un întreg a
unor părti sau însuşiri.
In orice proces de gândire ambele operaţii acţionează concomitent. Analiza presupune
„desfacere”, descompunere iar sinteza reconstituire, recompunere de relaţii, scheme, ducând
nu la un obiect singular ci la un obiect intelectual, care are sau nu un corespondent în
realitate.
Abstractizarea este operaţia mintală prin care desprindem o anumită însuşire a unui
obiect sau fenomen fără să ţinem seama, în momentul respectiv de celelalte însuşiri. Celelalte
însuşiri care nu ne interesează le ignorăm.
În cazul abstractizării întâlnim două cazuri:
 reliefare, reţinere de însuşiri;
 omitere a unor trăsături.
De exemplu, în rezolvarea unei probleme de geometrie, dacă avem de demonstrat ceva
în legatură cu un triunghi dreptunghic, mintal facem abstracţie de alte însuşiri (mărimea
unghiurilor, dimensiunea laturilor, etc.), abstractizăm doar prezenţa unghiului drept şi
dimensiunile triunghiului.

8.5. Activităţile gândirii

 Înţelegerea
Datorita gândirii, omul desprinde semnificaţiile obiectelor, fenomenelor, acţiunilor cu
care se întâlneşte, prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi
sistematizate.
Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu
informaţia nouă, prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua. Pentru ca înţelegerea
să se realizeze adecvat, este necesar sa intervină o selecţie, fie în activarea vechilor
cunostinţe, fie din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. Sarcinile înţelegerii pot avea
diferite obiective: o simplă identificare, descoperirea unei cauze, a unei interdependenţe,
surprinderea unor corelaţii, etc. Demersurile înţelegerii au un caracter specific, modul de
înţelegere corespunde unei specializări a gândirii.
În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi)
înţelegerea se realizează spontan sau printr-un proces de durată desfăşurat multifazic,
discursiv.
Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive
şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare.
43

Înţelegerea discursivă se realizează treptat, necesită eforturi conştiente, are în vedere


decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală, în
final producându-se o restructurare mintală.
În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă, eşalonată pe ani şcolari.
In acest caz apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut
sau în corelarea acestora. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine, nu-mi este clar”.
Astfel, procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.

 Rezolvarea de probleme
A rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări, la reorganizări, restructurări.
Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. Behavioriştii explică rezolvarea de
probleme în termenii stimul-răspuns. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri, cel mai
uşor cu cel din vârful piramidei. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de
probleme se face prin „umplerea golurilor”. Problema apare când intervine ceva nou, atunci
când acesta e integrat în structurile operatorii vechi, care se extind, se completează, apare
posibilitatea rezolvării.
I.Radu şi M.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic.
Structurile cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice; problemele au o funcţie
constituantă ele pot genera noi structuri; problemele dispun de o schemă „vectorială”.
Gândind asupra situaţiilor, subiectul întâmpină unele dificultăţi, se confruntă cu
obstacole pe care se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive. Acesta este un
proces de rezolvare a problemelor şi constituie domeniul performant de lucru al gândirii.
Problema este, deci, ca un „obstacol” cognitiv, ca o barieră, o dificultate teoretică sau
practică. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, pentru că
dificultatea se prezintă ca o lacună a cunoaşterii. Înainte de problemă, apare situatia
problematică, atunci când subiectul constată că procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente
pentru a acoperi lacuna din gândire. Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre
subiect şi lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul ca şi demersurile cognitive şi
tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor.
După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme:
 probleme bine definite, care se rezolvă prin strategiile algoritmice şi
 probleme slab definite care implică strategii euristice.
V.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din
situaţia problematică; măsura specificării scopului, deci a stării finale; necesarul de operaţii
de transformare, propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:
 productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă, sunt rezolvate prin
strategii;
 demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine
specificată, se cere demonstrarea, dovedirea, găsirea cauzalităţii;
44

 euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate, au grad
mare de ambiguitate, solicită capacităţi cognitive înalte;
 inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală, asemănătoare cu cele
euristic-creative, dar cu starea iniţială mai bine specificată;
 de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.

Fazele procesului rezolutiv:


 punerea problemei – implică o reformulare a ei prin care se anticipează legăturile
posibile între cunoscut şi necunoscut; de felul cum este pusă problema depinde în
mare măsura rezolvarea ei. Este o etapă analitică, presupune înţelegerea
conflictului, definirea variantelor posibile de combinare a datelor;
 formularea ipotezei – atât asupra soluţiei cât şi a procedelor de rezolvare. Dacă
sunt mai multe variante rezolutive ipotetice, se testează pentru alegerea celei optime
iar modelul rezolutiv se lucrează sintetic;
 etapa executivă – a soluţionării efective a problemei.
B.Zörgo propune 3 categorii de strategii de rezolvare a problemelor:
 anticipativ-exploratorii
 anticipativ-rezolutive
 executive
Problemele foarte complexe se fragmentează în subprobleme, în modele de soluţii care
reprezintă variante furnizate de gândirea divergentă. Aşa se lucrează în cosmonautică, în
fizică, şi tehnica nucleară, în cercetările oncologice sau în cele privind flagelul SIDA.

Capitolul IX
Memoria

9.1. Caracterizarea psihologică şi dinamica memoriei


45

Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice, ci se organizează şi funcţionează


ca sistem dinamic, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe
măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. În funcţionarea sa, informaţiile se îmbină şi se
corelează în permanenţă, într-o manieră selectivă, impusă de sarcinile şi solicitările externe.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze
principale: a) engramarea sau encodarea (memorarea în accepţiunea tradiţională); b)
păstrarea sau conservarea; c) reactualizarea.
a. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logic-
informaţional, biofizic şi biochimic, în urma cărora, conţinuturile proceselor cognitive
(percepţie, gândire, imaginaţie), afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din
segmentul temporal al prezentului în cel al trecutului. Această fază se poate desfăşura în două
forme: fără existenţa unui scop special de reţinere - memorare neintenţionată sau
involuntară, şi - în virtutea unui scop special de reţinere - memorare intenţionată, voluntară.
Ambele forme se evaluează, în principiu. pe baza aceloraşi indicatori, ca, de pildă:
volumul materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială; volumul total al
materialului engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea întipăririi;
exactitatea întipăririi; completitudinea.
Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii
diferitelor obiecte, situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel,
parcurgând un anumit drum printr-un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri,
intersecţii, monumente etc., deşi nu ne-am propus la început un asemenea scop.
Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori autonomi, extrag din
fluxul actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc în
"repertoriul" anterior, unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp.
Adeseori, asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţio-
temporale corespunzătoare, ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri, să nu putem
spune exact cum şi de unde le-am recepţionat. Se dovedeşte, astfel, că o importantă parte din
tezaurul informaţional de care dispune o persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul
memorării neintenţionate.
Datele observaţiei şi experimentale ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei
forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori:
 gradul de noutate al materialului,
 pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente, obiecte etc. dintr-un context (fond);
 intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare;
 locul elementelor materialului - stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau
scop).
Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili, memorarea neintentionată este
condiţionată şi de caracteristicile mecanismelor memoriei în sine. Acestea prezintă un
46

registru valoric relativ întins, după nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al capacităţii de


admisie-engramare.
Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor
cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramare-
stocare a creierului.
Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a
scopului sau sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora
poate fi impus de subiectul însuşi sau formulat din afară, de către experimentator sau
instructor. In acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică
dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul memorării neintenţionate.
Toate procesele psihice specifice - percepţia, gândirea (analiza logica, evaluarea,
înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.
In cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează
expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în
vederea fixării cât mai exacte, rapide şi complete. Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe,
randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară.
In plan experimental, studiul memorării voluntare s-a realizat cu ajutorul a două tipuri
de material: material fără sens (ex. silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri
complexe, cum este, de pildă, figura Rey, ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire
unică) şi material cu sens (verbal, numeric, imagistic).
În psihologia clasică, se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi
testată numai cu un material fără sens. Pe această direcţie, au mers cercetările lui H.
Ebbinghaus, care a stabilit câteva importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale
funcţionării sale interne.
Pentru reţinerea integrală a unui material, se impune prezentarea lui repetată, de atâtea
ori este necesar, până când subiectul reuşeşte să reproducă întregul material-test.
După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui material se determină cea de a
doua dimensiune importantă a memorării, şi anume, promptitudinea sau rapiditatea.
Ea, de asemenea, poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura
şi lungimea materialului folosit.
Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării
(memorării), ci şi pe cea a păstrării sau a conservării.
De aceea, utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de memorare, se
recomandă repetiţiile concentrate, pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test; în faza
păstrării sau a conservării, sunt indicate repetiţiile eşalonate, cu frecvenţă monoton-
descrescătoare (mai dese în perioada imediată după memorare şi mai rare pe măsura
îndepărtării, în timp, de momentul iniţial).
Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate, care
variază în funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. Astfel, într-o situaţie, materialul
trebuie reţinut integral, în ordinea dată, în componenţa dată, fără nici o modificare, pentru a fi
47

reprodus întocmai, în forma în care a fost prezentat (este cazul numerelor de telefon, al
denumirilor, al formulelor); în alte situaţii, materialul se cere a fi memorat selectiv, în
elementele şi părţile sale esenţiale, reproducerea lui putându-se realiza într-o manieră mai
liberă, cu propriile cuvinte. Ca urmare, precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin
raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea.
Pe traiectoria procesului de memorare voluntară, apare aşa-numitul efect al listei.
Esenţa acestuia rezidă în aceea că, în prezentarea serială a informaţiei (materialului), cel mai
bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc - mijlocul
seriei. Explicaţia constă în inducţia negativă anterogradă şi retrogradă, care se produce de la
segmentele iniţiale către cele următoare şi de la cele terminale către cele anterioare. Ca
urmare, apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în zona segmentului de
mijloc. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că, pentru o organizare
optimă a procesului de învăţare, trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi.
Structurarea trebuie realizată în serii scurte. Cu alte cuvinte, un material foarte lung, pentru a
putea fi uşor şi bine reţinut, se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene.
Memorarea lui se va putea desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic
(global): a) parcurgerea o dată - de două ori, a materialului în întregul lui; b) memorarea
succesivă pe părţi, astfel că reproducerea părţii memorate actualmente să se asocieze cu
reproducerea părţilor memorate anterior, c) parcurgerea din nou a întregului material.
Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare,
unde funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei
activităţi. Tocmai în contextul dat, ea se va elabora şi structura din punct de vedere
operaţional.
b. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat
menţinerea în tezaurul memorativ, un timp cât mai îndelungat, a informaţiei şi experienţelor
stocate anterior. Principalul indicator al ei este trăinicia, care include două componente: pe
de o parte, profunzimea sau intensitatea engramărilor, iar pe de alta, durata menţinerii lor la
nivelul pragului de reactualizare.
Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psiho-
individuale ale subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi
organizare logică, formă de prezentare, semnificaţie, grad de familiaritate sau de noutate,
complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi utilizării ulterioare. În principiu, condiţia
principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat este repetarea lui periodică
sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. În cazul repetării, se dovedeşte că cel mai
eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate - în perioade de fixare şi imediat
după aceea. şi eşalonate, în perioada ulterioară, mai îndepărtată. Pentru a-şi spori eficienţa de
consolidare, este recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea
materialului, în forma lui de organizare internă, creându-se astfel o bază neurofiziologică mai
largă de integrare. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se formulează
scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat), pe termen mediu sau pe termen lung.
48

Aceasta, fireşte, depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi experienţelor


care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Este evident că, întrucât nu toate
informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp, o diferenţiere
şi ierarhizare a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare.
Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au
factorii emoţional-afectivi şi motivaţionali.
Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera
noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. În virtutea
acţiunii mecanismelor de apărare a Eului, informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-
motivaţională pozitivă se fixează mai trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Absenţa
oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi
de scurtă durată.
Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea,
fidelitatea şi exactitatea. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la
momentul dat şi ceea ce sa memorat anterior; ea este maximă când valoarea raportului este 1
şi scade proporţional cu reducerea acesteia, putând tinde spre zero. Fidelitatea exprimă
raportul de corespondenţă structurală între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează
la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările care se produc în timp
asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). In fine,
exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele
păstrate în decursul timpului; dacă se aplică întregului material, exactitatea presupune
păstrarea lui absolut în forma iniţială în care a fost memorat. Exactitatea implică fidelitatea,
dar fidelitatea nu implică în mod necesar exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad
scăzut de exactitate, omiţând unele elemente nesemnificative sau modificând altele.
Prin specificul său de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi
neavând control direct asupra conţinutului său, ci numai indirect, prin intermediul
reactualizării. Nici prin observaţie externă, nici prin introspecţie nu se poate realiza o
monitorizare conştientă a ceea ce se întâmplă în interiorul acestei faze. Imaginea şi descrierea
ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat).
Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe
departe o componentă pasivă a sistemului mnezic, aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă,
ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care, în
raport cu un segment sau altul al tezaurului memorativ, pot fi împărţite în pozitive sau
antientropice şi negative sau entropice. Cele dintâi conduc la o mai bună consolidare şi
conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează; cele din urmă, dimpotrivă, determină o
slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating. Ca un efect
secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea
nealterată a materialului stocat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui, ca urmare a punerii în relaţii
logice şi instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. Fenomenul
reminiscenţei se manifestă cel mai frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele
49

genuri de material care se fixează pe un fond aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din
punct de vedere modal şi structural. De asemenea, el apare mai frecvent în contextul
memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Cu cât un conţinut informţional sau o
experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate, cu atât pragul lor de reactualizare
este mai scăzut, şi viceversa. Din acest punct de vedere, tezaurul memorativ are o organizare
stratificată: în partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de
reactualizare mari, inclusiv cele ce au coborât sub limita activării, trecând în zona uitării; în
partea superioară, se situează straturile cu praguri de reactualizare scăzute, cel mai mic prag
tinzând către valoarea zero.
c. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul
experienţei anterioare.
Ea este oglinda celorlalte două faze - memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu
obiectiv de evaluare a lor. Atât realizarea fixării materialului dat, cât şi modul în care s-a
păstrat de-a lungul unui interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l
amintească. După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană sau
involuntară şi deliberată sau voluntară.
Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât
şi în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Se
ştie, de exemplu, cât de dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a
conştiinţei de amintiri, imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Aceasta se
interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a sistemului mnezic, care-şi activează în
mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi perfecţiona şi consolida organizarea internă (tezaurul
elaborat anterior). O formă aparte a reactualizării spontane, care evidenţiază o dată în plus
complexitatea funcţională a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă.
Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie, de exemplu, numele
unei persoane pe care o întâlnim ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc., cu
toate că facem un efort mental serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context
şi pe fondul unei alte preocupări, informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin, şi se
instalează frumos în centrul conştiinţei, obligându-ne s-o luăm în seamă. Şi mai spectaculos
se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o
puternică tensiune care le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor,
nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan,
cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile sau
chiar le par foarte simple.
Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei
sarcini speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de
muncă, de creaţie etc. - în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se
desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine. Elementele
care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite criterii de compatibilitate atât
cu operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Aşa se face că ele
50

sunt supuse verificării/evaluării, şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se


procedează la găsirea şi reactualizarea altora. După funcţionalitatea elementelor solicitate,
reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag
este prea ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele.
Subiectul singur nu poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu
putem relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se
prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am vizitat
cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor; nu ne amintim numele-
persoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie etc. O
parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere. Dar,
şi în această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă, comportamentul în
situaţii ,,recunoscute" desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii
absolut noi.
Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea
conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. Trăinicia
păstrării achiziţii lor anterioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de
funcţionalitate scăzut, devenind astfel accesibile apelului sau semnalului de reactualizare.
Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de promptitudine, completitudine, fidelitate
şi exactitate. Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt condiţionate de caracteristicile
păstrării, ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise.
Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se
măsoară în intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei
în conştiinţă a informaţiei solicitate. La subiecţii lenţi sau inerţi, valoarea acestor intervale
este semnificativ mai mare decât la subiecţii rapizi, chiar dacă informaţia solicitată se află
depozitată pe aceeaşi poziţie de consolidare şi funcţionalitate.
Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. Pe de o parte,
ea este determinată fireşte, de completitudinea păstrării; pe de altă parte, însă depinde de
raporturile de inducţie negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat
următoare ale fluxului reproducerii.
Reproducerea poate avea, aşadar, grade diferite de completitudine:
 completitudine de identitate, când materialul este reprodus întocmai în forma
în care a fost memorat;
 completitudine în hiper, când la materialul original se adaugă elemente
suplimentare, compatibile cu cele de bază;
 completitudine în hipo, când materialul original se reproduce cu omiterea
unor elemente nesemnificative;
 completitudine structurală, când materialul iniţial este reprodus într-o formă
transformată de o manieră personală (originală), fără a se altera structura lui
logică.
51

Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau inadecvat în funcţie de


situaţie. De pildă, în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al actorului
care-şi interpretează rolul pe scenă, adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin
adecvate toate celelalte; dimpotrivă, în formularea răspunsului la un examen devine mai
adecvată completitudinea structurală, care se întemeiază pe o înţelegere în profunzime a
materialului asimilat şi pe integrarea lui în schemele mentale proprii ale subiectului.
Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor mnezice, ajungem la concluzia că în
cazul reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie, decât de o duplicare a ceea ce s-a
engramat anterior.
Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea materialului
memorat neintenţionat (involuntar). Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul
nostru vizual, despre conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am
asistat, despre diferite întâmplări la care am fost martori, vom putea oferi doar date parţial
exacte şi doar aparent complete; vom omite elemente care efectiv au figurat în ,,materialul
original" şi vom adăuga de la noi altele care nu au figurat în nici un fel. Mai mult decât atât:
două sau mai multe persoane puse să relateze despre acelaşi eveniment sau despre aceeaşi
întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai diferite sub aspectul completitudinii,
dar posibil şi contradictorii, sub aspectul veridicităţii. Aşadar, reproducerea nu este o simplă
revenire în actualitate a conţinutului păstrării, ci este o componentă cu mecanisme şi legi
proprii de funcţionare. În cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie interacţiune
între operaţiile de reactualizare şi cele de elaborare-construcţie organizare aparţinând
inteligenţei, imaginaţiei şi gândirii. De aceea, analiza dinamicii ei pe diverse compartimente
ale experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi concluzii cu privire nu
numai la memorie, ci şi la activitatea mentală în ansamblu.

9.2. Formele memoriei

În psihologia clasică, începând cu studiile lui H. Ebbinghaus, M. Mayer şi W. Stern, s-a


făcut constatarea că funcţia mnezică are o organizare eterogenă, punând în evidenţă o
diversitate de modalităţi şi forme de manifestare.
Pentru delimitarea lor, au fost introduse patru criterii, care-şi păstrează valabilitatea şi
astăzi, şi anume:
a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar,
b) prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi
secvenţele materialului;
c)aferentaţia dominantă;
d) factorul timp.
a. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a două forme ale memoriei:
52

 memoria involuntară (neintenţionată) şi


 memoria voluntară (intenţionată).
Caracteristica involuntar-voluntar se extinde asupra tuturor celor trei faze ale
procesului memoriei, pe care le-am analizat mai sus.
Aşadar, memoria involuntară este aceea care, în toate cele trei faze -engramare,
păstrare, reactualizare - se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul
voinţei conştient focalizat. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar
"elemente" pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un
moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de "amintiri".
Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne
înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii,
impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de
mare, încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact
asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite.
Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale speciale, dar el poate fi
ilustrat prin exemple din experienţa comună. Astfel, ştim din experienţă că învăţarea unei
formule sau a unei definiţii se însoţeşte de exerciţii, care nu constituie obiect special de
memorare. Totuşi, la sfârşit, la o verificare, se constată că putem să reproducem nu numai
formula sau defniţia pe care ne-am străduit să le reţinem, dar şi multe date, elemente din
exerciţiile pe care le-am făcut. În mod asemănător în reţinerea identităţii unor obiecte, pe
lângă formă, ca însuşire principală ce face obiectul memorării voluntare, neintenţionat se
reţin şi însuşiri secundare - culoare, mărime, poziţie spaţială etc.
Desfăşurându-se spontan, memoria involuntară nu poate fi studiată experimental în
mod nemijlocit, prin instruirea directă a subiectului.
Ea se cercetează în mod indirect, folosindu-se sarcini formulate după modelul
exemplelor prezentate mai sus. Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a
celei voluntare ne sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic este structurată la
două niveluri de activare:
 un nivel de activare specifică focalizată, care susţine memoria voluntară şi
 un nivel activare nespecifică (difuză şi fluctuantă), care susţine memoria
involuntară.
Acest din urmă nivel poate fi, la rândul său, mai ridicat sau mai scăzut, în funcţie de
implicarea subiectului în situaţia mnezică: contemplare pasivă sau acţiune directă cu şi
asupra elementelor situaţiei. Deşi obiectele date în situaţie nu sunt cu totul indiferente pentru
memorie, ele nu dobândesc o semnificaţie şi un loc în materialul memorat prin ele însele, ci
prin intermediul activităţii pe care subiectul o desfăşoară cu ele (Zincenko, 1939; Katona,
1940; Rozanova, 1953).
În cercetările sale, A. Smimov (1966), re1uând ideile lui Claparede (1915), a
demonstrat că activismul subiectului este cel mai important factor al memoriei involuntare.
53

Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii


mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor
specifice, începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura
conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt
rodul memoriei voluntare.
Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi
scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai
îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele
memoriei voluntare poate fi formulată din afară, sau de către subiectul însuşi, şi ea vizează
grade diferite ale completitudinii şi exactităţii.

Capitolul X
Imaginaţia

10.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de
dispută şi de controversă.
In timp ce unii psihologi (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas. P. Popescu-Neveanu)
recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice,
alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă)
contestă delimitarea ei ca proces distinct.
Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei
fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi
distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi
simplu omisă.
54

Astfel, în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere, atât modul


de operare (procedeul), cât şi produsul. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună
ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină.
Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri:
a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă
concretă oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);
b) în domeniul comunicării verbale, termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica
originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului
sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);
c) în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri
sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent
(imaginaţie creatoare).
Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie), care
vedea în imaginaţie o aptitudine, ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate, dar
diferite de percepţii, ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini).
Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun
faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului, mai puţin racordate la
realitate decât cele ale gândirii.
Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între gândirea realistă, critică
(logică) şi gândirea autistă, supusă exclusiv legilor afectivităţii.
Pe baza celor prezentate mai sus, M.Golu desprinde atributele-cheie pentru
identificarea şi definirea imaginaţiei. Acestea sunt:
1) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa
anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure",
fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului);
2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de
imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări,
amplificări, multiplicări, reordonări etc.;
3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final
(ieşirea din tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutiniere);
4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic, al funcţiei designative (semiotice) a
imaginilor generate în procesul imaginaţiei.
Din punct de vedere neurofiziologic, imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric
liber", care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive,
permiţând desfăşurarea neîngrădită a activităţii mentale asupra ,,realităţii imagistice". Aceste
zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structurile subcorticale, în care se
integrează şi se activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională
primară. Prin aceasta, se asigură calea de acces a continutului inconştientului în structura şi
dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti, îndeosebi de C. J. Jung,
55

care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient, toate produsele ei fiind interpretate
drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate.

10.2. Formele imaginaţiei

 Imaginaţia reproductivă
Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor
experienţei anterioare. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza
sa de reactualizare. Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor,
sunt net diferite, prin pregnanţă şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate
de imaginaţie. Dacă memoria se subordonează, în funcţionarea sa, legii corespondenţei
biunivoce şi a fidelitătii, "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul",
imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare, se
subordonează legii transformării.
În termenii teoriei reglării, aceasta înseamnă că, în vreme ce memoria este guvernată
de mecanismul feed-back-ului negativ, care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei
anterioare pe cât posibil nealterate, imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv, care
acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza
cărora se elaborează.
Datorită acestui mecanism, imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel
încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic, transformativ.
Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern, din partea sferei
afectiv-motivaţionale. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar
rămâne fără efect, dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv.
In forma ei superioară, imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie,
ajungând la un real, pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct.
În acest caz, intervine nu doar modificarea unei evocări, ci construirea unor
reprezentări noi, adecvate situaţiei desemnate numai verbal, precum şi transformări
compoziţionale.
Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte
ştiinţifice sau beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma
unui "film mental". Aceasta devine un factor psihologic, care facilitează înţelegerea
conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. Dacă în studiul unor discipline, precum
fizica, geografia, biologia, istoria etc. nu apar în minte modele imagistice ilustrative,
continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea.
Imaginaţia reproductivă se realizează, de regulă, spontan, dar ea beneficiază şi de
reglajul voluntar, în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o
concentrare deosebită. În genere, se poate constata că, pe măsură ce materialul de bază şi
"tema-stimul" se îndepărtează de concret, trecând în domeniul abstractului formal, imaginaţia
56

reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar,
pentru a se realiza.
Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte, având un rol
important în legarea acestora de realitate, în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme
de ordin teoretic sau practic.
Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că, în
cadrul uneia şi aceleiaşi teme, apar deosebiri interindividuale semnificative, ceea ce nu se
întâmplă în cazul reproducerii memorative. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema
imaginaţiei" presupune păstrarea unui fir logic călăuzitor, cum este cazul reconstruirii
epocilor sau a unor evenimente istorice.
Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă, ci şi
în ştiinţele zise exacte. Lordul Kelvin, mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve
problemele care l-au făcut celebru, până nu şi-a construit un plan mental, un model concret al
relaţiilor fizice cât mai adecvat situaţiei, dar care rămânea numai ca instrument de lucru
nemărturisit al laboratorului gândirii sale creatoare. Deşi îi spunem reproductivă, în evaluarea
calitativă a acestei forme de imaginaţie, trebuie să operăm cu criteriul noutăţii şi al
originalităţii (în compararea intersubiectivă). Şi cu cât asemenea caracteristici sunt mai
pregnante, cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare, între ele
neexistând o barieră despărţitoare rigidă.

 Imaginaţia creatoare
Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia
umană, în general. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric, ca, de
pildă: gradul de originalitate, gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final.
Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor
criterii, urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. Astfel, sub aspect
reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului, din
perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) - extern.
Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor
imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită
funcţie utilitară pentru om, pentru societate.
Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între
produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale -
biologice şi materiale - şi terminând cu cele spirituale - de cunoaştere, estetice etc. Ca
organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare, este reglată esenţialmente voluntar, conştient,
elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care intervin în diferite momente,
având un caracter secundar şi subordonat. Iluminările, viziunile, ideile spontane care
punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt
controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu
"tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. Iar acest plan călăuzitor, care îmbină într-
57

o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale, îmbracă
o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă, tehnică, artă etc. Astfel, în
domeniul ştiinţific şi cel tehnic, planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării
produsului la exigenţele şi criteriile realităţii, ale practicabilităţii; în domeniul artistic, el este
schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Produsul imaginaţiei
creatoare de tip ştiinţific sau tehnic, oricât ar fi de original şi inedit, nu poate contrazice legile
generale ale ştiinţei şi tehnicii, el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute
până atunci. Atât ştiinţa, cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală, dată de stadiul şi forma
reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat; alta posibilă, exprimată de tendinţa
dezvoltării interioare.
Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia.
Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea
lor într-o nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi
noi, inexistente la "obiectul" iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând
o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat, existent deja.
Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite
relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse
şi inaccesibile schemelor operatorii.
Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar, în schimbarea unghiului de
abordare a unui fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi
şi însuşiri noi. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit
înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în
scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire
originală dintro situaţie dificilă); a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate
secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa, pentru a
găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea
de la o întâlnire).
Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare
a noului, cât şi produsul final obţinut.
In invenţie, originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt
decât în inovaţie.
După A. Koestler, fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea
deprinderilor, a obişnuinţelor (strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni
asupra lucrurilor, fie aceasta în ordine practică, fie în ştiinţă şi artă.
A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima
izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la
copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite,
să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile.
La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de
artă. Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru
58

oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de


îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă.
Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă
echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea
capacităţii adultului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru
cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie
impulsionat din interior de a întreprinde ,,raiduri" imaginative în domeniul obscur al
necunoscutului, al noului.
Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de
vedere al legilor creaţiei.
Cercetătorul creativ, ca şi artistul sau tehnicianul, întruneşte în sine tendinţe opuse
paradoxal: pe de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli, definindu-
şi o măiestrie, pe de alta - dispoziţia către eliberarea de orice metode, reguli, dogme şi
operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii, care să permită elaborarea unor noi metode.

Capitolul XI
Motivaţia

11.1. Conceptul de motivaţie.


Caracterizarea psihologică a motivaţiei

În privinţa motivaţiei nu există o unitate de aprecieri, de definiri. Dacă pentru unii


specialişti ai psihologiei experimentale motivaţia este neînsemnată, pentru alţii este
fundamentală.
Pentru J.Nuttin motivaţia reprezintă aspectul dinamic al relaţionării subiectului cu
lumea, este orientarea activă a comportamentului spre situaţii, obiecte preferate. Pentru
acelaşi psiholog, termenul de motivaţie desemnează aspectul dinamic, direcţional, selectiv al
comportamentului.
59

Motivaţia este aceea care face ca un subiect să se orienteze, să prefere o categorie de


obiecte şi nu alta. Ea reprezintă un ansamblu de factori interni care determină
comportamentul. După M.Golu motivaţia leagă persoana de lume, o menţine în sfera
determinismului exterior, ceea ce este vital pentru om.
În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări
ale organismului pentru diferite obiecte. Aşa se dezvoltă nevoia de substanţe nutritive, de
oxigen, de anumite condiţii de temperatură, umiditate, presiune, de semnale informaţionale
care urmează a fi recepţionate şi apoi prelucrate, nevoia de mişcare, acţiune, relaxare, de
comunicare, de realizare. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe, condiţii ale vieţii,
procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările fie de tipul privaţiunilor, fie de
cel al exceselor, intervenite în sistemul organism, fie în sistemul de personalitate.
Alături de trebuinţe se dezvoltă şi impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate
accentuată), intenţii (implicări proiective ale subiectului in acţiune), dorinţe (trebuinţe
devenite conştiente), valenţe (orientări afective spre anumite rezultate), tendinţe (forţe
direcţionate mai mult sau mai puţin precis).
Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină, îl
instigă pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei. Aceasta constituie o nouă
categorie de stimuli şi anume stimulii interni. Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză
internă” a comportamentului.
Unele dintre formele motivaţiei s-au format în decursul filogenezei şi sunt date omului
prin naştere. Cele mai multe se formează, însă, în cursul vieţii, fiind dependente atât de
particularităţile mediului extern cât şi de specificul stărilor de necesitate interne existente
deja. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care, acţionând repetat asupra
individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost interiorizate şi
transformate în condiţii interne (ex. dacă unui copil i se repetă frecvent „trebuie să te speli pe
mâini, să-ţi faci lecţiile”, acest stimul se va interioriza).
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice
a întregii sale dezvoltări psihice. Motivaţia prin caracterul ei propulsativ şi tensional
răscoleşte, sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului.

11.2. Funcţiile motivaţiei

1. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau


psihologic.
Este specifică trebuinţelor care au o dinamică deschisă: debutează cu o alertă internă,
continuă cu o agitaţie crescută, poate ajunge chiar la stări de mare încordare pentru a se
finaliza prin satisfacerea lor. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşează încă
acţiunea.
2. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Ea este mobilul care
alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.
60

3. Functia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi


selectiv. Eficienţa reglatorie este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare.

11.3. Teorii ale motivaţiei

1. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie, multe comportamente


fiind explicate prin intermediul lor. În esenţă, aceste teorii presupun stabilirea unor inventare,
a unor liste de trebuinţe. H.Murray pornind de la investigarea unor caracteristici ale
personalităţii stabileşte o listă de trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente
motivate social cu aplicabilitate în numeroase domenii: trebuinţe primare sau viscerogenice
şi trebuinţe psihogenice.
Aceste modele au fost criticate de A.Maslow deoarece acesta consideră că motivele
enumerate au o probabilitate egală de a se manifesta deoarece apariţia lor este condiţionată de
o serie de factori: starea individului, gradul de satisfacere a trebuinţelor.
2. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizează structurarea, ierarhizarea şi
organizarea trebuinţelor. Bazată pe etaje suprapuse, de motive crescânde ca importanţă,
piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte. O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu
cât este mai continuu satisfăcută; o trebuinţă nu apare ca motivaţie, decât dacă cea inferioară
ei a fost satisfăcută; succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în
sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi durabilă a
trebuinţei anterioare; apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare vechi, nu
se realizează brusc, năprasnic, ci gradual. Teoria lui Maslow oferă posibilitatea explicării
funcţionaării simultane a trebuinţelor, fenomenelor de compensare, de submotivare sau
supramotivare.
3. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C. Mamali. Ea se
bazează pe evoluţia sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei.
Balanţa motivaţională este dată de raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al
motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv de nivelul
ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi.
Modelul relaţional al motivaţiei a fosst elaborat de J.Nuttin. Motivaţia este concepută
în termeni psihologici şi nu psihofiziologici sau psihopatologici, adică relaţional şi
comportamental. Punctul de plecare al acestui model teoretic îl reprezintă relaţiile
preferenţiale pe care omul în comportamentul său le stabileşte cu lumea. Trebuinţele de
creştere, autoactualizare, autorealizare, interacţiunea, schimbarea, progresul alături de cele de
altruism, plăcere, satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor
biologice, psihologice şi cognitive, pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare.

11.4. Structura motivaţiei


61

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii,


forţele ei motrice cele mai puternice reflectând echilibrul biopsihosocial al omului în
condiţiile solicitărilor mediului extern. Trebuinţele semnalizează cerinţele de reechilibrare în
forma unor stări şi imbolduri specifice.
În funcţie de geneza şi continutul lor trebuinţele se clasifică în:
1. trebuinţe primare – înnăscute, care asigură integritatea fizică a organismului. Acestea
cuprind la rândul lor: trebuinţele biologice sau organice – de foame, de sete, sexuale şi
trebuinţele fiziologice sau funcţionale – de mişcare, relaxare, descărcare. Acestea sunt
comune pentru om şi animal, dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural.
2. trebuinţe secundare – formate în decursul vieţii si cu rol de asigurare a integrităţii psihice
şi sociale a individului; acestea cuprind:
 trebuinţe materiale – de locuinţă, confort, unelte, instrumente;
 trebuinţe spirituale – de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei
personalităţi;
 trebuinţe sociale – de comunicare, de anturaj, de cooperare, etc.
A.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinţe pe care le organizează într-o „piramidă a
trebuinţelor”. Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor, trecerea de la
unele la altele. El precizează că o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este
satisfacută continuu. Aceasta înseamnă că trebuinţa care motivează comportamentul este cea
nesatisfacută. O trebuinţă nu apare ca o motivaţie decât, dacă cea anterioară ei a fost
satisfăcută. Acest lucru sugerează existenţa unei ordini, a unei succesiuni în satisfacerea lor,
sau, cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană.

TREBUINŢE DE
AUTOACTUALIZARE
TREBUINŢE ESTETICE
nevoia de ordine, de frumos
TREBUINŢE DE CUNOASTERE
nevoia da a şti, de înţelegere
TREBUINŢE DE STIMA SI STATUT
legate de apreciere, nevoia de realizare
TREBUINŢE DE AFILIERE
legate de apartenenţă, dragoste
TREBUINŢE DE SECURITATE

TREBUINŢE FIZIOLOGICE
Fig.nr.3: Piramida trebuinţelor după A.Maslow
62

Motivele – constituie reactualizări si transpuneri în plan subiectiv a stărilor de


necesitate. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se
orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Alături de motivele
conştiente există şi unele motive inconştiente care îndeplinesc un rol important în activitate.
Spre deosebire de trebuinţa care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul
declanşează comportamente corespunzătoare de satisfacere.

De aceea, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine şi


orientează acţiunea. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului: energizant şi
dinamogen; orientativ şi direcţional. Între cele două segmente există o strânsă interacţiune, de
aceea subiectul trebuie să urmărească susţinerea lor reciprocă.
Motivele sunt extrem de variate: individuale şi sociale; inferioare şi superioare; minore
şi majore; egoiste şi altruiste. În structura personalităţii, ele se întrepătrund şi formează
adevărate reţele, configuraţii sau constelaţii de motive. Acest fapt explică de ce aceeaşi
stimulare pe unul îl îndeamnă la acţiune, îl ambiţionează, iar pe altul nu. Dacă un individ se
apucă de multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una dintre ele, înseamnă ca el nu
şi-a format încă interesele.
Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele
deoarece implică organizare, constanţă şi eficienţă. In structura lor psihică intră elemente
cognitive, afective şi volitive. Există interese generale şi personale, pozitive şi negative,
profesionale şi extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de interese clasificate în
funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă: tehnice, literar-artistice, sportive, etc.
Indiferent de domeniu, deosebit de importante sunt interesele creative caracterizate prin
căutarea unor soluţii noi, a unor procedee inventive, originale.
Convingerile sunt idei puternic ancorate în structura personalităţii, intens trăite afectiv,
care impulsionează spre acţiune. Sunt convingeri, numai acele idei care reprezintă pentru
individ o valoare, o certitudine subiectivă, care îl ajută să distingă între bine şi rău, frumos şi
urât, adevăr şi minciună. Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu
trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi cu trăsăturile lui de personalitate. Ele îşi
au rădăcinile în afectivitatea subiectului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale.
Convingerile marchează comportamentul, îl orientează, de aceea sunt virulent apărate, mai
ales atunci când sunt contrazise şi atacate. În aceste împrejurări devin idei-forţă. Dacă sunt
foarte puternice, ele pot acţiona chiar şi împotriva instinctului de conservare.
Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi
ghidează întreaga existenţă. Sunt considerate anticipări, generalizări şi optimizări ale
proiectului existenţial. Idealul este construit de individ în funcţie de particulărităţile lui
proprii, cu timpul reuşeşte să devină o valoare personală şi astfel motivează comportamentul.
11.5. Formele motivaţiei
63

 Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă


Prima este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea) şi se soldează cu efecte
benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex. angajarea în activitate), cea de-a doua
formă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea, pedepsirea) şi
se asociază cu efecte de evitare, respingere, abţinere.
 Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Această clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. Dacă sursa
generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, atunci este vorba de o
motivaţie directă sau intrinsecă. Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin
îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă
din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de investigaţie). Spunem că toate acestea au la baza o
motivaţie intrinsecă.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau
chiar impusă de o altă persoană, daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate,
atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă.
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, pentru
schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive
(dinlăuntrul percepţiei gândirii, memoriei, imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din
aproape în aproape. Datorită ei se trece de la explorare la reproducere, de aici la înţelegere,
apoi la interes ştiinţific, pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. Motivaţia
cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege, explica, rezolva.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea
altor persoane, de a se simţi bine în compania altora. Aceste forme sunt inegal productive.
Motivaţia pozitivă, intrinsecă, cognitivă, sunt mult mai productive decât motivaţia negativă,
extrinsecă, afectivă. Această apreciere este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor
motivaţionale amintite.

Capitolul XII
Afectivitatea

12.1. Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective

Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea
înconjurătoare au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de
confruntări, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.
64

P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în


subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect, pentru că numai în
această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii
trebuinţelor. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere,
mulţumire, entuziasm, etc., nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere,
indignare, tristeţe, etc.
În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin
asociere cu mişcarea, energia, dinamica, transformarea.
Emoţia este o mişcare sau o vibraţie, în acelaşi timp organică, psihică şi
comportamentală, este o energie ce susţine adaptarea, fiind implicată în demersurile
adaptative şi dobândind configuraţiile procesului adaptativ. Ea exprimă o stare de tensiune cu
efecte de atracţie sau de respingere, trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a
dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care subiectul le exprimă, în raport cu
lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le adresează subiectului.
J.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. În viziunea sa,
afectivitatea este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, nu şi structura
sa. În timp ce în procesele cognitive operează cu instrumente specializate (ex. gândirea cu
operaţiile de analiză, sinteză; imaginaţia cu procedeele de aglutinare, diminuare, divizare), în
procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.
În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii
emoţionale şi orice emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv.
Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ, în unitate aceste
două fenomene. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o adaptare
continuă şi aceste două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente, întrucât
emoţiile exprimă interesul şi semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte
intelectul.
Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, în procesele
afective, subiectul se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”, pentru că el introduce o
anumită valoare, semnificaţie. Deşi procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex.
citirea unei cărţi, vizionarea unui film, ascultarea unui concert, reamintirea unei întâmplari),
ele nu se reduc la acestea. Esenţiale nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci
organizarea motivaţională, raportul obiectului (perceput, gândit) cu satisfacerea sau nu a
trebuinţelor subiectului.
Întrucât viaţa emoţională este adaptare, ea presupune o continuă asimilare, modelarea
structurilor prezente după cele anterioare.
Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în
condiţiile în care un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare,
violente, oarbe. Este situaţia tipică în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. Dacă însă
sub raportul nivelului şi al sensului între emoţional şi intelectual intervine un acord,
adaptarea se dezvoltă ascendent.
65

Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. sentimentul poate deveni


forţa energetică, de propulsare pentru realizarea activităţii). Pe de altă parte motivul (ex. să
promovez cu notă mare) poate deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului
(V.Pavelcu). Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene susţinând că motivul are un caracter
vectorial, iar procesul afectiv unul de „câmp”, emoţia este atât cauză cât şi efect al motivaţiei.
P.P.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată
iar motivele – procese afective condensate, cristalizate, „solidificate” (ex. mă duc să văd
filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul, să urmăresc transpunerea în peliculă a unui
roman îndrăgit, etc.).
Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni:
a) cunoaşterea propriilor emoţii ,
b) conducerea emoţiilor,
c) automotivarea,
d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi),
e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale.
Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale.
Ea include conştiinţa de sine, controlul impulsurilor, persistenţă, entuziasm, motivaţie,
empatie şi abilităţi sociale.
Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă, o capacitate ce afectează profund
toate celelalte abilităţi, facilitându-le sau interferând cu ele.
12.1. Proprietăţile proceselor afective

Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M.) după cum urmează:
 Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul
polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii
trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei procesele afective operează în perechi: bucurie-
tristeţe, simpatie-antipatie, iubire-ură, etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut
sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând
subiectul), încordat sau destins (unele sunt tensionale altele relaxante).
 Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la
un moment dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de
valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului
dar şi de complexitatea afectivă a subiectului. Creşterea intensităţii stărilor afective se
obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii,
ci prin schimbarea, amplificarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei
cu care stabilim relaţia. O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se
producă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea
activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum
afectiv.
66

 Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora,


indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Ele pot
dura un an, doi, toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. frica, groaza, persistă şi după ce
a trecut pericolul; dragostea, ura, pot fi nelimitate).
 Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz
este trecerea de la stadiul primar, nespecific, la stadiul secundar, specific; în cel de-al
doilea este vorba de trecerea de la o emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de
un anumit tip la un altul (ex. de la dragoste la ură şi invers).
 Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de
a putea fi „văzute”, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă
denumirea de expresii emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale
feţei (ex. deschiderea ochilor, poziţiile sprâncenelor, mişcările buzelor, etc.). Prin
intermediul mimicii se exteriorizează mirare, dezamăgire, tristeţe, indignare, etc.
 Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. ţinuta, mersul,
gesturile – mersul sprinţar trădează bucurie, nerăbdare, etc.).
 Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului
respiraţiei, vasoconstricţie, vasodilataţie, soldate cu paloare, înroşire, tremurături,
lacrimi, transpiraţie.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, se corelează, se subordonează
stărilor afective, conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. conduita
expresivă a bucuriei – privire ageră, sclipitoare, faţa iradiază tonus, este colorată, ţinuta
dreaptă, etc.). Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie. La orbii din naştere,
expresivitatea este săracă, ştearsă. Expresiile emoţionale le putem dirija sau provoca
voluntar, le putem simula şi pot fi folosite convenţional, pentru a le transmite chiar dacă nu le
trăim în mod real (ex. mimăm mirare, bucurie, tristeţe, afecţiune, supărare, fără a trăi
intensitatea lor). Există o convenţionalizare socială a expresiilor, a conduitelor emoţionale.
Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri:
 rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi, starea traită de o persoană aşa cum
dorim).
 rol de a influenţa conduita altora (ex. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne
singur; manifestă spaimă pentru a fi ajutat).
 rol de contagiune, de a influenţa pe alţii, de a provoca stări pozitive sau negative
colective.
 rol de accentuare sau de diminuare, a stării trăite (râdem pentru a ne exterioriza,
plângem pentru a ne descărca).

12.3. Clasificarea proceselor afective


67

Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii, printre care


enumerăm:
 proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate);
 gradul lor de conştientizare;
 nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din
nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea convingerilor, idealurilor).
În baza lor, procesele afective se împart în 3 categorii: primare, complexe, superioare.
A. Procesele afective primare – au un caracter elementar, spontan, slab organizate,
sunt mai aproape de biologic, de instinct, mai puţin elaborate cultural, de aceea scapă
controlului conştient.
În categoria lor includem:
a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează,
care însoţesc orice act de cunoaştere. O senzaţie, o reprezentare, o amintire, o idee trezesc în
noi stări afective de care adeseori nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile
generează nu doar acte cognitive ci şi afective (de plăcere, de insatisfacţie).
a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a
organelor interne (ex. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale
apar stări de indispoziţie, în hepatită predomină euforia, în maladiile pulmonare predomină
stările de iritare).
a3) Afectele – sunt forme active, simple, impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă
durată, cu apariţie bruscă, cu desfăşurare vulcanică. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de
plâns zgomotos, de râs în hohote sunt astfel de afecte; ele se află foarte aproape de instincte.
Sunt însoţite de o expresivitate bogată, se manifestă direct, necontrolat, uneori pot duce la
fapte necugetate. Controlul conştient nu este total exclus, de aceea omul este considerat
responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor.
B. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate, intelectualizate.
b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate
de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, au o orientare bine determinată –
spre o persoană, spre un obiect. Se concretizează în: bucurie, tristeţe, simpatie, ură, admiraţie,
dispreţ, speranţă, deznădejde, plăcere, dezgust, etc. Se manifestă în comportamente mai
nuanţate, rafinate, în principal după tipare şi convenienţe socioculturale.
b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară subiectul. Ele pot apare în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului, în
comportamentul moral. Presupun evaluări, acordarea unor semnificaţii valorice. Conflictul
dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu
care ne confruntăm produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun învăţării,
existând chiar o formă de învăţare afectivă.
b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durată relativă.
Sunt mai vagi, nu au orientarea precisă a emoţiilor. Deşi pot avea o cauză sau mai multe,
68

individul nu-şi dă seama momentan de aceasta. Dispoziţiile negative generează


comportamente pesimiste iar cele pozitive, optimiste. Dacă dispoziţiile se repetă, se pot
transforma în trăsături de caracter.
C. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică, situată nu la
nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate.
Sentimentele sunt trăiri intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată
viaţa. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. Sentimente ca dragostea,
ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual,
motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele influenţează mult
imaginaţia, percepţia, gândirea şi mai ales atenţia.
Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor.
Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. În China, în Japonia,
dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. În
Europa lucrurile sunt altfel. A.Camus în romanul „Străinul” relatează că unuia din
personajele sale, acuzate de crimă, i se imputa şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei
sale, ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. La noi, în popor, se angajează în unele
cazuri, bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. Deci sentimentele cunosc moduri
diferite de exteriorizare.
Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia
afectivă prin care individul preţuieşte valorile. Astfel, „dreptatea ca valoare” se bazează pe
sentimentul egalităţii între semeni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice,
„adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate.
Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate
au rolul unor axe principale. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare
devin trăsături de caracter; simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de
părinţi, faţă de autorităţi, de dascăli sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om, în
sentimentul îndatoririlor sociale, etc. Varietatea sentimentelor este extrem de mare. De aceea
o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. Se pot face câteva diviziuni. Pornind de la
gradul de complexitate distingem:
 sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin
biologic sau strict personal.
 sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii
colective, benefice din punct de vedere social.
În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:
 sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, al
dragostei faţă de om, faţă de muncă, al patriotismului, al apartenenţei la comunitate,
al responsabilităţii.
69

 sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură, artă, mediul
social, de creaţia artistică.
 sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte, aspiraţia de a şti cât
mai mult, de a culege cât mai variate informaţii, de a soluţiona, de a descoperi ceva
nou.

12.4. Funcţiile afectivităţii

H.Pieron şi P.Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. Alti psihologi,


dimpotrivă, consideră că emoţiile, prin faptul că mobilizează energetic întregul organism,
organizează conduita.
V.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea
îndeplineşte două roluri: pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul, prin derivare, prin
risipirea forţelor inutile, asigurând liniştire, rezolvarea conflictului, iar pe de altă parte ea
reprezintă un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, stările de furie, de groază,
paralizează, îl fac pe subiect să devină agresiv, necontrolat. Funcţia esenţială a proceselor
afective este de a pune organismul în acord cu situaţia, de a adapta, de a regla conduita.
Procesele afective au funcţia de a susţine energetic, de a furniza forţa necesară formării
şi operării cu produsele proceselor cognitive: imagini, concepte, idei. Ele potenţează, sprijină,
„regizează” schimburile cu ambianţa. Chiar frustrarea, stresul, dacă au intensitate moderată,
nu doar dezorganizează conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe, creaţie.

Capitolul XIII
Comunicarea şi limbajul

13.1. Specificul psihologic al comunicării şi limbajului

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în


utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că, atât
în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi
sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a
devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la preocuparea "tradiţională" a lingviştilor şi
70

psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a


comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc.
S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect
nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său,
inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de
semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire
a existenţei umane.
După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei, comunicarea s-a impus ca problemă
majoră de cercetare, cu extindere aproape în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice. Raporturile
de evaluare în plan pragmatic s-au inversat de la dominaţia substanţei şi energiei, trecându-se
la dominaţia informaţiei. Astăzi, este aproape unanim acceptată teza că puterea nu mai
înseamnă să deţii prioritatea în domeniul substanţei şi energiei, ci în cel al informaţiei.
Aceasta explică larga utilizare a celor trei termeni mentionaţi mai sus precum şi lipsa de
unitate în interpretarea conţinutului lor.
În psihologie, situaţia nu este mult diferită, întâlnindu-se ambele tendinţe, atât cea de
a-i considera echivalenţi, cât şi cea de a-i delimita riguros. Din punctul nostru de vedere,
susţinerea identităţii semantice a acestor termeni este la fel de neîntemeiată sub raport
metodologic şi ştiinţific, ca şi îngustarea sferei unuia sau altuia din ei, până la a cuprinde doar
un segment îngust al realităţii de referinţă.
Considerăm că termenul cel mai general, cu sfera de cuprindere cea mai largă, căruia
trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi, este cel de comunicare, în accepţiunea pe care i-o dă
teoria comunicării şi cibernetica, anume aceea de modalitate de legătură în spaţiu şi timp
între un "obiect-sistem" şi mediul extern, ca sursă generatoare de semnale purtătoare de
informaţie sau ca "transfer de informaţie de la sistemul sursă (emitent) la un sistem-receptor
(destinatar). Potrivit acestei accepţiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului,
respectiv al sistemelor socio-umane, cum se susţinea în mod tradiţional, ci şi al sistemelor
fizice şi biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare. Cum toate sistemele
reale se grupează în deschise sau semideschise, ele posedă firesc şi proprietatea comunicării
(cu mediul extern şi între un sistem şi altul).
Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces.Relaţia se defineşte ca
legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau
destinatarul. Emitentul generează şi transmite semnale prin varierea şi modularea unei stări
sau însuşiri a sa. Pentru a genera semnale, sistemul emitent trebuie să posede un minimum de
stări, ce se pot succeda sau alterna; acest minimum este de cel puţin două stări distincte. Se
dovedeşte că, chiar în cazul în care un sistem dispune de un alfabet cu doar două litere, dacă
posedă o capacitate dezvoltată de codificare, poate realiza o infinitate de combinaţii pentru
transmiterea oricărui gen de mesaj.
Aşadar, capacitatea comunicaţională de transmitere a emitentului depinde de
disponibilitatea lui de combinare a literelor (elementelor, stărilor) alfabetului de bază.
71

Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi prelucrează (decodează)


semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială. Cea mai
simplă ipostază de receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor fizice neînsufleţite şi
ea este reprezentată de proprietatea corpului primitor de a-şi schimba forma, structura fizico-
chimică sau poziţia spaţială sub acţiunea corpului-emiţător. Calitatea în sine a comunicării
este determinată esenţialmente de capacitatea de recepţie şi prelucrare (decodare,
interpretare) a destinatarului. Astfel, în raport cu aceeaşi sursă (emitent), doi sau mai mulţi
destinatari vor realiza conţinuturi informationale diferite.
Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune, fără
discuţie, de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare decodare. Iar în cazul în
care, în calitate de emitent, este tot un subiect uman, relaţia de comunicare dobândeşte cel
mai bogat şi diversiftcat conţinut. Ipostaza de emitent şi cea de destinatar nu au un caracter
invariant şi predeterminat, ci unul relativ, modificabil, cei doi termeni putându-şi schimba
reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, dacă sistemele relaţionate le
notăm cu SI şi S2, va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent, S2 se află în
ipostaza de destinatar (momentul t1, să spunem), iar când S2 este emitent, SI devine
destinatar (momentul t2). Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul
comunicării interumane, în acea formă specifică ce poartă denumirea de dialog.
Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-
decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la
nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.
Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate, prin
amplitudine sau intensitate; prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul
mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi
esenţiale: latura cantitativă, statistică, latura semantică şi latura pragmatică.

13.2. Formele limbajului

Ca formă specifică a activităţii de comunicare, limbajul verbal este organizat şi


funcţionează după principiul input-output, în cadrul lui, delimitându-se trei verigi principale:
a) veriga aferentă (recepţia);
b) veriga eferentă (emisia);
c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-before.
a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care începe, în ontogeneză, formarea
sistemului verbal de comunicare. Iniţial, până la însuşirea alfabetului şi a deprinderii cititului,
această verigă se realizează în cadrul analizatorului auditiv şi ea presupune mai multe
niveluri de integrare, cu roluri distincte:
 nivelul fonetic elementar, care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor
limbii, ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora,
în pofida varierii intensităţii, înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate;
72

 nivelul fonetic secvenţial, prin care se asigură formarea modelelor interne ale
cuvintelor ca etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate, fie
separat, unul câte unul, fie în cadrul seriilor propoziţionale;
 nivelul fonetic structural-supraordonat, în cadrul căruia se stabilesc repere pentru
recunoaşterea identităţii propoziţiilor; nivelul decodării semantice, care permite
formarea şi consolidarea legăturii designative dintre cuvinte şi conţinuturile
informaţionale determinate de reflectarea obiectelor şi fenomenelor externe,
devenind, posibilă înţelegerea fluxurilor orale.
In ontogeneză, primele care se formează şi se consolidează sunt nivelurile integrării
fonetice, în timp ce nivelurile integrării semantice pe cuvinte şi propoziţii se constituie relativ
târziu. In experimentele efectuate de M.Golu (1958, 1959), privind rolul reglator al cu-
vântului, efectuate pe copii în vârstă de 6-11 ani, a fost pus în evidenţă acest decalaj. Până la
10 ani, rolul dominant în declanşarea răspunsurilor motorii îl avea latura fonetică - intonaţia
şi intensitatea comenzilor; de-abia după această perioadă, rolul principal în declanşarea şi
coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice, a conţinutului
informaţional propriu-zis.
Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem
funcţional- auzul verbal sau fonematic - în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba
maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare. A doua componentă a verigii
aferente a limbajului este cea vizuală, care se elaborează şi intră în funcţiune în raport cu
mesajele codate în forma grafică - litere sau grafeme. Ea are o schemă structurală similară cu
componenta auditivă. Astfel, în cadrul ei, se delimitează aceleaşi niveluri integrative:
 nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie modelele interne
"imagistice" ale literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior
identificarea lor în text;
 nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea legăturilor integrative între
imaginile singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor,
pe baza cărora devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate);
 nivelul integrării seriale supraordonate, în limitele căreia se elaborează scheme de
conectare, într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei;
 nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi
continutul informaţional
Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi
numai cu condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul. În
cazul analfabetismului, această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă.
b. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un
subiect a limbajului oral sau scris, în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje,
adresate unui potenţial destinatar. Ca şi cea aferentă, ea are o organizare multinivelară. În pri-
mul rând, în cadrul ei, se impune delimitarea componentelor structurale de bază: componenta
motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator
73

şi buco-facial, precum şi cu membrele superioare, care sunt instrumentele principale prin care
se finalizează "output-ul" sistemului verbal- oral şi scris; componenta constructiv-praxică,
prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor
în scheme logice, corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei
grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele. Cele două componente nu pot fi
identificate, ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. Dacă pentru
realizarea componentei motrice, mecanismele intră singure în funcţiune, pe măsura
maturizării, pentru componenta constructiv-practică, mecanismele trebuie să se formeze şi
aceasta durează o bună perioadă de timp, ele devenind integral funcţionale de abia la sfârşitul
vârstei de 3-4 ani. Şi după aceea, vor mai trece câţiva ani până să atingă nivelul optim de
consolidare şi automatizare. In al doilea rând, organizarea internă a verigii eferente se
realizează sistemic: unităţile musculare şi mişcările simple secvenţiale, pe parcursul
procesului comunicării verbale, se articulează selectiv, potrivit modelelor-etalon, impuse din
afară de adult, şi formează pattern-uri obiectual-instrumentale corespunzătoare sunetelor
verbale (foneme) şi literelor alfabetului (grafeme), apoi cuvintelor (ca unităţi de bază ale
vocabularului) şi seriilor sintactico-semantice (propoziţiilor, discursurilor). Pentru
desfăşurarea normală a limbajului oral şi scris este necesară integritatea structural-funcţională
a tuturor acestor trei niveluri şi interacţiunea lor logic coordonată.
c. Veriga de autoreglare asigură adecvarea reciprocă a celorlalte două verigi de bază,
aferentă şi eferentă, prin conexiunea inversă (feedback) de tip kinestezico-auditiv (pentru
limbajul oral) şi kinestezico-vizual (pentru limbajul scris).
Se reglează, corespunzător situaţiei de comunicare date, parametrii cantitativi ai verigii
eferente - viteză, intensitate, tempou, ritm etc. De asemenea, prin conexiune anticipativă
(feed-before), se realizează cursivitatea vorbirii şi a scrierii, fiecare secvenţă parcursă
acţionând ca semnal selector şi declanşator al secvenţei următoare. Eliminarea din diferite
cauze a verigii de reglare duce întotdeauna la tulburări serioase ale dinamicii şi acurateţii
vorbirii şi scrierii, până la a deveni neinteligibile pentru cei din jur.

 Funcţiile limbajului verbal


Problema rolului şi funcţiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman
a stat permanent în centrul atenţiei psihologilor, indiferent de orientarea metodologică în care
se încadrau.
Modul de abordare şi soluţiile propuse variază semnificativ de la o şcoală psihologică
la alta cât şi de la un autor la altul. K.Buhler distinge trei funcţii principale ale limbajului, şi
anume:
a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului;
b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra celor din jur;
c) funcţia referenţială, designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează conţinutul
activităţii de cunoaştere.
74

Alţi autori, precum P.Janet şi A.Ombredane, leagă funcţiile limbajului de nivelurile


sale integrative şi le deduc din acestea. Existând mai multe niveluri integrative, se consideră
că este firesc să existe şi mai multe funcţii. Clasificarea acestora va depinde însă de criteriile
alese. Identificând funcţiile limbajului cu utilizările sale, A.Ombredane (1951) le aşează într-
o serie ierarhizată după criteriul primitiv-spontan-elaborat-voluntar. El desprinde cinci
utilizări sau funcţii principale: afectivă, ludică, practică, reprezentaţională şi dialectică
(discursivă).
Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea
constă în exprimarea spontană, involuntară sau deliberată, voluntară a conţinutului şi
semnului trăirilor emoţionale şi pulsiunilor. Latura cea mai intim legată de trăirile emoţionale
actuale este cea fonetic-intonaţională. Modificarea înălţimii şi intensităţii sunetelor,
exclamaţiilor şi cuvintelor, a ritmului şi tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trăiri
de un anumit semn şi de o anumită intensitate. Deosebit de relevante, în asemenea situaţii,
devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le
adreseză agentului cauzator al trăirii respective. În funcţie de semnul trăirii, expresiile
respective vor avea un caracter sancţionator, injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire.
Corespunzător, relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere şi
armonie, sau unul negativ, destructiv, antagonic, de îndepărtare şi exc1udere reciprocă.
Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, îndeosebi cu veriga pozitivă, tonică a
trăirilor. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere, de relaxare, de
satisfacţie. Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie, în forma repetiţiilor ritmate,
ajustărilor şi contrastelor fonetice, combinaţiilor de efect. La vârsta adultă jocul verbal devine
o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume, de vorbe de duh, construcţii de cuvinte
şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca modalitate de procurare a unei stări de bună
dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale.
Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea
colectivă prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule
concise şi energice, comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ, unde cele mai multe
condiţii sunt cunoscute. Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita
individuală, sub forma autocomenzii - de automobilizare sau de autointerdicţie, a blamării şi
aprobării de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care marchează momentele acţiunii şi-i relevă
articulaţiile etc. În viziunea actuală, utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei lui
mai cuprinzătoare - cea de reglare.
Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, în momentul dat, este
absent, fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se
orientează în două direcţii; pe de o parte, spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care
se aseamănă cu opera de artă, a cărei semnificaţie este imediat accesibilă, pe de altă parte,
spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii, a căror însuşire anterioară este necesară. In
reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte, dar sunt din plin prezente elementele aluzive
şi sugestive.
75

Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe


descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. In
ontogeneză, ea se structurează mai târziu decât celelalte, prezentate mai sus, şi se corelează
cu formarea operaţiilor formale ale gândirii. Prin funcţia dialectică, limbajul verbal devine
principalul instrument care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă.
Analizând datele oferite de clinică, A.Ombredane a constatat că în afazii are loc o
regresiune de la funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă
raţionamentele) către funcţiile inferioare, subordonate, ale simplei descrieri situaţionale sau
ale reacţiilor emoţionale, impulsive. Pe această bază, autorul mai sus citat formalizează şi o
reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii, acestea
devenind mai conturate, mai rafinate şi saturate în conţinuturi informaţionale specifice.
In psihologia contemporană, în delimitarea şi definirea funcţiilor limbajului, se
porneşte de la teoria generală a comunicării şi cea a comenzii -controlului (reglării). Celebrul
lingvist şi psihanalist Roman Jacobson (1960) apelează la termenul "centrare" a mesajului,
pentru a pune în evidenţă raportul dominant care exprimă o anume funcţie. Astfel, mesajul
centrat pe emitentul însuşi reflectă funcţia expresiv-emoţională a limbajului; când mesajul
este centrat pe subiectul receptor, în prim plan apare funcţia conativ-persuasivă a limbajului;
centrarea mesajului pe referent, adică pe obiectul desemnat, evidenţiază ca dominantă funcţia
denotativă, reprezentaţională, în esenţă cognitivă; centrarea limbajului pe modalităţile sale de
construcţie, de combinare transformare, scoate în prim plan funcţia sa poetică; în fine,
centrarea mesajului asupra elementelor codului, corespunzător preocupării de a înţelege şi a
fi înţeles ("ce vreţi să spuneţi" - ,,nu în sensul acesta...", "am vrut să spun..." etc.) ne aduce în
faţă funcţia metalingvistică.
Respectând spiritul comunicării şi reglării, precum şi determinaţiile generale ale
sistemului psihic uman, putem sintetiza funcţiile principale ale limbajului: comunicativă;
designativ-cognitivă şi reglatoare.
Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a
omului de a se relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern.
Prin geneza sa, limbajul verbal este un instrument de mediere şi realizare a comunicării
specific umane. Ea se constituie într-o situaţie care presupune relaţionarea celor doi factori -
emiţătorul şi receptorul sau destinatarul, raportaţi la un referent comun (obiectul
comunicării) şi centraţi pe acelaşi model informaţional -intern. Funcţia de comunicare se
concretizează în schimbul de informaţii între două persoane, între o persoană şi un grup, între
două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin limbajul verbal, omul îşi lărgeşte
sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de
organizare. Comunicarea îndeplineşte, totodată, rolul de liant, de factor de articulare şi
coeziune a indivizilor în viaţa socială, a omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. Ca
fiinţă socială, omul are nevoie stringentă de anturaj, de prezenţa celorlalţi semeni şi de a intra
în "dialog" cu ei. Când această condiţie normală este încălcată (izolare socială), individul
uman îşi satisface nevoia de comunicare, vorbind cu sine însuşi sau cu o peroană imaginară.
76

Din perspectiva cognitivă, limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare


a proceselor psihice de cunoaştere, el constituind matricea pe care se structurează şi
funcţionează sistemul operaţiilor logice, judecăţile şi raţionarnentele.
Unii autori, reprezentanţi ai pozitivismului logic, au mers atât de departe cu
accentuarea rolului limbajului în activitatea de cunoaştere, încât au conchis că structurile
logice trebuie căutate şi deduse din limbaj. La rândul său, ipoteza relativismului lingvistic,
formulată de Whorf, susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului. Deşi
pare mai apropiată de spiritul cercetărilor psihologice, ea nu a fost confirmată, cunoaşterea
având o sferă mai întinsă de cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul verbal, iar
structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare, care nu se suprapun întotdeauna peste
schemele gramaticale ale limbii. Desigur, orice gândire se realizează şi există într-o limbă,
dar substanţa ei nici nu decurge, nici nu se reduce la limbă. Unitatea dintre limbă şi gândire
este una funcţională şi nu substanţialcalitativă, de aceea, ea nu este absolută, ci relativă, nu
este monolită, ci contradictorie - nu există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a
gândirii şi cel al dezvoltării limbajului, nu este inextricabilă, ci supusă destrămării, disocierii
- în anumite boli psihice, precum schizofrenia, destrămarea structurilor operatorii ale gândirii
nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale.
Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. In plan
intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale
proprii a individului. Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi
organizării, în conţinut şi formă, a tuturor proceselor psihice conştiente. Prin intermediul
limbajului, se realizează asimilarea sistemelor de cunoştinţe, de valori, de principii şi norme,
de etaloane şi criterii de comparaţie, de deprinderi şi pattern-uri comportamentale, constituite
istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei umane. Apoi, prin
intermediul cuvântului, se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru", "trebuie să
încep cutare activitate", "trebuie să merg în cutare loc", "trebuie să mă stăpânesc", "trebuie să
ripostez" etc.), autoîncurajări ("nu mă dau bătut", "să mai încerc o dată", ,,o să reuşesc", "am
trecut peste greutăţi şi mai mari" etc.), autorecompense ("bravo", "foarte bine", "am dovedit
ce pot", "aşa o să procedez şi în viitor" etc.), autosancţiuni , autoblamări.
Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză, iniţal prin latura sa
sonoră (până la 3-3,6 ani), şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). La adult, acest
rol se realizează în unitatea ambelor laturi, fiecare având contribuţia sa specifică: cea
semantică în organizarea, planificarea şi selecţia comportamentelor adaptative, cea sonoră în
potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică).
In plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea
atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. Având în
vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin
limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă. Cuvântul, luat în
unitatea laturii sonore şi semantice, îl folosim permanent în raporturile noastre cu cei din jur,
în vederea provocării unor comportamente, stopării unor comportamente în derulare, mo-
77

dificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi, modificării atitudinilor şi stărilor de spirit,


accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. Şi în plan extern,
funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative, instrucţiuni,
atenţionări, avertizări, persuasiuni, sancţiuni, recompense (laude). In concluzie, trebuie să
subliniem că între cele trei funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune; ele sunt
complementare, se presupun şi se întregesc reciproc.

 Formele limbajului verbal

Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la


delimitarea principalelor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul
intern.
Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în
două forme: limbajul oral şi limbajul scris.
Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-
gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali
verbo-motori. După specificul schemei de comunicare limbajul oral se realizează în trei
variante: solilocviu, monolog şi dialog. Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi
înşine, în mod normal, această formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil
(până la 5 ani), prin care se exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea
secvenţelor activitătii curente. La adult vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional ca de
exemplu; în cazul izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări patologice,
de blocare a mecanismelor de control ale limbajului intern -logoreea.
Monologul presupune existenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul
mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă (propoziţie) ci posibil, doar la sfârşit.
De regulă monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informarea-
instruirea auditoriului într-o problemă oarecare: lămurirea sau convingerea acestuia de ceva
(cum este de pildă discursul politic sau predica religioasă) sau, relaxarea şi catarsisul (cum se
întâmplă în terapie şi teatru).
Pentru a-şi atinge obiectivul propus, oratorul sau interpretul trebuie să adapteze
conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de
vârstă ale auditoriului. Aici artificii1e stilistice pauzele, intonaţia, accentele şi argumentaţia
sunt variabilele care condiţionează efectul final al monologului.
Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară
prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare - emitentul şi receptorul -
şi are caracter de schimb reciproc de mesaje.
În înlănţuirea acestora se poate face distincţie între mesajul inductor (provocativ) care
porneşte de la emitent şi mesajul răspuns care vine din partea receptorului.
78

Dialogul poate fi structurat şi liber-situaţional. În primul caz, dialogul se axează pe o


problemă anume, şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord consens sau rezultat final.
Desfăşurarea lui va depinde de pozitia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în
discuţie, respectiv, dacă părţile au interese opuse sau convergente.
În politică şi viaţa socială dialogul structurat poate fi socotit unul din mijloacele cele
mai adecvate şi eficiente de atenuare şi rezolvare a stărilor tensionale şi de întărire a
încrederii reciproce şi a coeziunii comunitare. În ştiinţă, dialogul, în forma dezbaterilor şi
disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului conceptual-
teoretic.

Capitolul XIV
Atenţia

14.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a atenţiei

Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene din care


numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. Schimbările de comportament
înregistrate în acest proces evidenţiază noţiunea de atenţie.
Atenţia un loc aparte în strucutura şi dinamica sistemului psihocomportamental al
omului. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum
percepţia, reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult decât atât
ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă, în sine ci numai sau eminamente sau
în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice.
Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice
asupra obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, în scopul realizării optime a activităţii.
Atenţia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi
concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi
79

facile sau şi a unei intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală. (Paul Popescu-


Neveanu)
În concepţia lui M. Golu, atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare,
concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-
comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii,
asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă.
Ea este, înainte de toate o condiţie primară, de fond o stare de pregătire
psihofiziologică generală, ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face
posibilă, principial declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de
reproducere, de gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern).
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. Componenta fiziologică
precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. Forma
în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental, este reflexul
necondiţionat de orientare. (P. Anohin, E. Sokolov, K.Pribram), detrminat de noutatea
stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului.
Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, el constând în acest caz în
crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii anterioare a
unui semnal (de avertizare), sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune
motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase)- starea de start. În
ambele cazuri reflexul necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor montaje
perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau
motorii specifice.
Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc
atenţie involuntară sau necondiţionată. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil
legată de participarea intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi
comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne. Pentru a se putea
menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectiv-
preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă funcţională la
nivelul creierului.
În această formă, componenta psihică se suprapune peste ceea ce numim atenţie
voluntară şi postvoluntară. În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de
încordare, de concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan psihocomportamental- prin
selectivitate şi autoorientare impuse, deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de
desfăşurare a actelor senzoriale, intelectuale şi motorii. În acelaşi timp, atenţia voluntară se
manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele perturbatoare, de
distragere şi împrăştiere. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control
a desfăşurării activităţii. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare,
consolidare şi automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia pe
fondul căreia se defăşoară acea activitate funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul
să depună un efort neuropsihic special în acea direcţie. Afirmăm atunci că din voluntară ea a
80

devenit postvoluntară, situându-se nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei. Se poate


admite că o activitate devine cu atât mai eficientă, cu atât atenţia implicată în reglarea ei se
integrează mai intim şi mai durabil, în schema ei internă de organizare, şi viceversa este cu
atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de
organizare.

14.2. Formele atenţiei

Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional, ci prezintă un tablou complex,


eterogen care se manifestă în trei forme principale. După intenţia şi efortul solicitat, după
complexitatea mecanismelor prin care este declanşată, atenţia se clasifică în atenţie
involuntară, atenţie voluntară şi postvoluntară.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se
declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea
subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor
şi de modificările din ambianţa familiară.
Studiind mecanismele activării, D.E. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici
formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai
puternică a nivelului de vigilenţă decât altele. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai
mare sunt menţionate: eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite, de
exemplu litere, cifre, figuri geometrice incită mai rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit
din elemente de acelaşi gen), asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea, intensitatea
mare.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce
ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru
perceptiv un stimul nou, puternic, brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei
voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare.
Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare- investigare a noului şi
imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea
activităţilor adaptabile specifice.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului
conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte
psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra
unui obiect, sarcini sau a unei activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este
necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus.
Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti datorită repetării neschimbate a
condiţiilor de activitate; ea este „deprinderea de a fi atent”.

14.3. Calităţile atenţiei


81

Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos, de vârsta şi antrenamentul


subiectului, de dotarea lui psihologică. Calităţile atenţiei sunt: concentrarea; stabilitatea;
volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în câmpul atenţiei; mobilitatea – capacitatea de a
deplasa intenţionat sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul; această comutare variază
de la o persoană la alta, fiind mai mici – atenţie mobilă sau mai mari – atenţie rigidă.
Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei, care este involuntară şi deci nocivă;
distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex.
şoferul urmăreşte traficul, manevrează automobilul, vorbeşte la telefon, etc.)
Atentia poate fi îngreunată sau facilitată de procese afective ca frica, sentimentul
datoriei, pasiunea, nepăsarea, indiferenţa. Atât forma involuntară cât şi cea voluntară, sunt
favorizate de motivaţie. Concentrarea energiei psihice a atenţiei organizează procesele
cognitive într-o direcţie specifică, precisă: un obiect este perceput clar, o idee este înteleasă
bine, etc. Bolile psihice, patologia sunt redate prin atenţie exagerată – obsesiile, ideile fixe;
sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta.

Capitolul XV
Voinţa

15.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei

Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare prin limbaj a energiei psiho-


nervoase pentru depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor propuse.
Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a activităţii sub toate aspectele
ei. (P.P.Neveanu) Este un sistem de autoreglaj superior, întrucât este efectuat precumpănitor
prin cel de-al doilea sistem de semnalizare ce implică scopul şi un plan elaborat conştient,
organizarea forţelor proprii prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea convergent
finalistă a altora.
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi acţiona, dar şi capacitatea
de a amâna, frâna, inhiba tendinţele spre acţiune. Ea comportă aşadar o putere de impulsiune
şi o putere de inhibiţie. (M.Zlate)
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul
voluntar.
Cei mai multi gânditori au căutat explicarea proceselor voliţionale în afara lor, în alte
fenomene psihice, mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă. Numitorul comun la care s-a
82

ajuns la un moment dat, fără ca acesta să reprezinte o soluţie pentru „natura voinţei” îl
reprezintă sinteza între afectivitate şi raţionalitate.
H. Pieron atribuie calificativul de voluntar numai conduitelor organizate la nivelurile
cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El aprecia că o conduită are un
caracter voluntar cu atât mai pronunţat cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a
tendinţelor intelectuale.
Pierre Janet susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social,
care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa
raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o
mental prin intermediul limbajului intern.
Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului este deosebit de important.
Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. Voinţa este o capacitate a
personalităţii în acţiune. Este o funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii,
implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin
aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în
autorealizarea personalităţii.
Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a
conştiinţei iar din punct de vedere instrumental, se conectează la susbsistemul motivaţional,
favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi:
 intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată),
 analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi
mediată de un model mental)
 deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre
avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi)
 efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct
proporţională cu dificultatea obstacolului)
Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă
mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens
fizic, obiectual ci unul psihologic, relaţional, desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul
interacţiunii subiectului- cu capacităţile şi disponibilităţile lui- cu situaţiile pe care este pus să
le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii
(profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna
pe acelaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor
psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective- grad de
complexitate, nivel de dificultate, noutate.
Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără
o concentrare intensă şi prelungită (ex. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic
sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai
după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se
includ atât verigi psihice interne (atenţia, memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe.
83

Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit


din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia
dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei prin confruntarea
sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri.
Simpla forţă fizică sau nervoasă, ca dat natural, nu este suficientă pentru a avea şi o
voinţă puternică. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare, de un tip de
sistem nervos puternic, dar care cu toate acestea, au o voinţă slabă, nefiind în stare să se
angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini
mai dificile.
În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan
intelectual sau în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică), dar şi actul voluntar
integral, include ambele verigi, atât intelectuală cât şi motorie (fizică), chiar dacă în proporţii
diferite.
Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin
direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă
(psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Presupunând
aşadar un însemnat consum energetic, efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de
oboseală (musculară, neuropsihică) a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata
efortului şi de tipul de sistem nevos al subiectului (la un acelaşi efort, o persoană cu tip
puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una de tip slab de sistem nervos).
Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii, efortul voluntar trebuie
încadrat în limite rezonabile, pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii
zilnice, ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate (surmenajul, astenia).

15.2. Structura actului voluntar

Ca formă şi expresie al nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se


caracterizează prin două atribute esenţiale:
)a diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente- motivul,
mijlocul şi scopul –cu posibilitatea transformării, la nevoie a fiecăruia dintre ele
în obiect de analiză specială şi de evaluare,
)b prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare
a ei, condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanetă a raportului
dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte şi posibilităţi, pe de altă parte, între efortul
întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării
actului voluntar.
Se pot evidenţia ca având ca specific propriu, următoarele cinci faze:
1. actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop,
84

2. analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la un


moment dat în câmpul conştiinţei,
3. deliberarea sau luarea hotărârii,
4. executarea hotărârii,
5. evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).
1. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de
necesitate, care se individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi
evaluării prin raportare la context, la condiţiile obiective externe.
2. Lupta motivelor are uneori caracter dramatic, subiectul aflându-se uneori într-o
dilemă, pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică,
efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în acestă fază. Se întâlnesc cazuri
când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a
frământărilor, dorinţelor, grijilor), ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de relaţionare cu
lumea (aşa se întâmlă în cazul nevrozelor, al depresiilor).
3. În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit şi nu se
poate încheia într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. Pentru a se înscrie în
direcţia de acţiune a legii autoreglării optime, această fază trebuie să se coreleze şi să fie
controlată retroactiv printr-un proces de deliberare şi formulare şi adoptare a unei hotărâri.
Hotărârea constă în alegerea şi admiterea pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune
adecvată a unui singur motiv şi atingerea unui scop în circumstanţele date şi în momentul
dat.
4. Odată hotărârea luată, urmează faza finală a actului voluntar, cea de execuţie, prin
care se ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului. Aceasta constă în transformarea hotărârii
în acţiune. Acţiunea se poate desfăşura în plan intern (acţiune mentală), atunci când scopul
constituie rezolvarea unor probleme sau efectuarea unui proces de învăţare sau în plan extern
(acţiunea motorie), atunci când realizarea scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau
situaţii din afara noastră.
Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. Dimpotrivă, de
cele mai multe ori, implică un efort susţinut din partea subiectului, pentru a face faţă şi a
depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs. Se întâlnesc frecvent situaţii în care
acţiunea declanşată rămâne nefinalizată tocmai datorită insuficientei mobilizări şi
perseverenţe, constatând că diferitele tentative se izbesc de obstacole neaşteptate sau se
dovedesc ineficiente, subiectul abandonează şi renunţă definitv la acţiune.
5. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică mai sus
sintetizate, psihologia contemporană, de inspiraţie cibernetică introduce o a cincea fază,
evaluativ corectoare optimizatoare. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală.
Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea
sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială), forma globală se
manifestă la finele actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul de reuşită şi
despre posibilele consecinţe (autoreglarea globală, sistemică).
85

Faza evaluativ corectoare, optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv


perfectibil, integrându-le în legea generală a organizării dinamice. Spre deosebire de
autoreglarea actelor involuntare care are un caracter automat, realizându-se pe baza influenţei
necondiţionate a efectului asupra stimulului, autoreglarea actelor voluntare are caracter
conştient discursiv, depinzând de funcţia de planificare şi reglare a conştiinţei.

15.3. Însuşirile voinţei

Voinţa este un proces superior format în timpul vietii, spontan sau dirijat dar în
dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii. Formarea ei presupune interiorizarea
actului de comandă-supunere.
Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa, perseverenţa,
consecvenţa, fermitatea, independenţa.
1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra
energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la
presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o
persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând,
amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată. În
acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat
este mai mare.
2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât
este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi
în cale. Opusul ei este renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole
noi sau eşecuri.
3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în
concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura
caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei
este inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi
scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă.
4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor
luate în diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să
revenim asupra lor, pentru a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv
justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi
sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest context persoana care posedă o
asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii
86

este influenţabilitatea sau oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până
la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor din jur.
5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe
cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa,
care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva.
Independenţa în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în
relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de
acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport G.W., Structura si dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti 1991;
2. Atkinson R., L., Atkinson R., C., Smith E. E., Bem D.,J., Introducere în psihologie,
Editura Tehnică, Bucureşti, 2002,
3. Birch A., Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000,
4. Chelcea S., Un secol de psihosociologie, Editura INI Bucureşti,, 1998;
5. Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
6. Doron R., Parot F., Dictionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;
7. Dragu, A., Structura personalităţii profesorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.-
Bucureşti, 1996;
8. Ey H., Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1983;
9. Eysenk H., Eysenck M., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, Bucureşti,
1998;
10. Freud S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanalizã, Psihopatologia vietii
cotidiene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;
11. Golu M., Dicu A., Introducere în psihologie, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1972;
12. Golu Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002
13. Hayes Nicky, Orrell Sue, Introducere in psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997;
87

14. Osterrieth, P., Introducere în psihologia copilului, Editura Didactică şi


Pedagogică,Bucureşti, 1976;
15. Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1986;
16. Radu Ion (coordonator), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-
Napoca, 1991;
17. Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,
18. Şchiopu, Ursula, Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997;
19. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
20. Zlate M., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Şansa, 1997;
21. Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, , Bucureşti, Editura Hyperion 1991;
22. Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
23. Zlate M., Psihologia la răspântia dintre milenii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
88