PSIHOLOGIA.

DELIMITAREA DOMENIULUI

Psihologia ca ştiinţă posedă calităţi deosebite, care o diferenţiază de alte disciplini. Ca

sistem de cunoştinţe demonstrate psihologia nu este cunoscută de prea mulţi; in linii generale
de cei, care se ocupă de ea in special, soluţionand probleme teoretice şi practice. in acelaşi timp
drept sistem de evenimente vitale psihologia este cunoscută fiecărui om. Ea este reprezentată
prin senzaţii proprii, imagini, fenomene ale memoriei, gandirii, vorbirii, voinţei, imaginaţiei,
motivelor, necesităţilor, emoţiilor şi sentimentelor etc. Fenomenele psihice de bază noi putem
să le depistăm nemijlocit la sine şi indirect să le observăm la alţi oameni.

Dar ce studiază psihologia ca ştiinţă? in traducere din limba greacă psihologia a provenit din
contopirea a două cuvinte greceşti „psiuhe” (suflet) şi „logos” (ştiinţă, invăţătură), ceea ce
inseamnă „ştiinţa despre suflet”.Iniţial noţiunea de „suflet” era inţeleasă (şi azi mai este
considerată de către idealişti şi oamenii religioşi) drept o fiinţă nemuritoare şi materială, care
există in corpul omului, iar in momentul morţii il părăseşte. Se considera că fenomenele psihice
sunt proprietăţile, manifestările acestui suflet.

Psihologia este o ştiinţă foarte veche, care in acelaşi timp e şi foarte tanără. Pe de o parte,
varsta ei numără cca 2400 ani, iar pe de altă parte, abia in secolul XIX ea se constituie ca ştiinţă
independentă.Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către
savantul grec din antichitate Aristotel in tratatul său „Despre suflet” („De anima”). El a expus
psihologia ca domeniu specific (original) de cunoştinţe şi pentru prima dată a inaintat ideea
nedivizării sufletului şi corpului viu.

Aristotel a făcut primele referiri consistente asupra psihicului. Sufletul (psihicul) se

manifestă in diverse capacităţi (abilităţi) spre activitate: hrănitor, simţitor, mişcător (mobil),
ganditor; capacităţile superioare apar din cele inferioare şi se dezvoltă pe baza lor.
Aristotel este considerat intemeietorul psihologiei. Termenul „psihologie” datează din
secolul al XVI-lea (titlul unei cărţi a lui M. Marulic, a. 1520) şi se pare că era folosit destul de
frecvent incă din a. 1560 de către Melanchton. Blancard (1693) a apelat la termenul
„psihologie” pentru a desemna „acea cunoaştere, care se referă la suflet”.
Cu toate acestea, termenul s-a difuzat intr-o concepţie modernă incepand abia cu secolul al
XVIII-lea datorită filosofului german Cristian Von Wolff (1679-1754), pentru a desemna ştiinţa
sufletului. Acest termen a fost utilizat in cartea sa „Psychologia Rationalis”.
Istoria psihologiei drept ştiinţă experimentală incepe cu a. 1879, cand a fost creat
primul laborator de psihologie experimentală in lume, la Leipzig, Germania, de către psihologul
german Wilghelm Wundt.

Psihologia s-a constituit ca ştiinţă independentă desprinsă de filosofie abia in secolul al

XIX-lea, odată cu extinderea metodelor experimentale in studiul fenomenelor psihice (Ernst
Weber, Gustav Fechner, Hermann Ebblinghaus, Herman L. Helmholtz, Wilghelm Wundt) şi a
devenit naturalistă şi fiziologică. La puţin timp după aceasta, in a. 1885, Behterev V.M. a
organizat asemenea laborator experimental in Rusia.In Romania psihologia se constituie ca
disciplină independentă, cu caracter experimental, la puţin timp după ce incepe să se dezvolte
ca ştiinţă experimentală pe plan mondial. Psihologia contemporană prezintă in sine un sistem
dezvoltat de domenii, care includ o serie de disciplini şi direcţii ştiinţifice diverse.

Structura psihologiei ca ştiinţă este formată din diverse ramuri atat fundamentale, care
prezintă in sine direcţii de cercetări ştiinţifice, dezvoltandu-se relativ de sine stătător, cat şi
aplicative (speciale). Luand in considerare aceste circumstanţe, cat şi faptul că in timpul prezent
sistemul ştiinţelor psihologice continuă să se dezvolte activ (la fiecare 4-5 ani apare o nouă
direcţie), va fi mai corect să nu vorbim despre o singură ştiinţă - psihologia, dar de un sistem
complex de ştiinţe psihologice in dezvoltare.

Ramurile fundamentale ale psihologiei au un sens general pentru inţelegerea şi lămurirea

psihologiei şi comportării oamenilor, indiferent de faptul cine sunt ei şi cu ce activitate concretă
se ocupă. Aceste ramuri sunt menite să ofere cunoştinţe, la fel de necesare pentru toţi cei, care
sunt interesaţi de psihologie şi de comportamentul uman. in puterea unei astfel de
universalităţi aceste cunoştinţe uneori se unesc prin termenul de „psihologie generală.”
Aplicative sunt numite acele ramuri ale ştiinţei psihologice, realizările cărora sunt utilizate in
practică. Ramurile generale propun şi rezolvă probleme, la fel de importante pentru
dezvoltarea egală a tuturor direcţiilor psihologice fară excepţii, iar cele speciale - evidenţiază
probleme, care prezintă un interes deosebit pentru cunoaşterea uneia sau catorva grupe de
fenomene.

O să analizăm cateva ramuri fundamentale şi aplicative (speciale) ale psihologiei.

Psihologia generală (fig. 1) cercetează individul, accentuand in el procesele de cunoaştere şi

personalitatea. Procesele psihice cognitive cuprind senzaţia, percepţia, atenţia, memoria,
imaginaţia, gandirea şi vorbirea. Cu ajutorul acestor procese omul recepţionează şi prelucrează
informaţia despre lume, ele participă de asemenea la formarea şi reorganizarea cunoştinţelor.
Personalitatea conţine insuşiri, care determină acţiunile şi faptele omului. Acestea sunt
emoţiile, dispoziţiile, aptitudinile, mecanismele (directivele), motivaţia, temperamentul,
caracterul şi voinţa.

Ramurile aplicative ale psihologiei (fig. 2) sunt strans legate de teoria şi practica de instruire
şi educaţie a copiilor, includ psihologia genetică, psihofiziologia, psihologia diferenţială,
psihologia etativă, psihologia socială, psihologia pedagogică, psihologia medicală,
patopsihologia, psihologia juridică, psihodiagnostica şi psihoterapia. Psihologia genetică
studiază mecanismele ereditare ale psihicului şi comportamentului, dependenţa lor de genotip.

Psihologia diferenţială determină şi descrie deosebirile individuale ale oamenilor,

predispoziţiile lor şi procesul de formare. in psihologia etativă (varstelor) aceste deosebiri sunt
prezentate pe varste. Această ramură a psihologiei studiază de asemenea şi schimbările,
transformările, care au loc in cadrul trecerii de la o varstă la alta. Psihologia genetică,
diferenţială şi etativă, impreună luate, formează baza ştiinţifică a inţelegerii legilor de
dezvoltare psihică a copilului. Psihologia socială studiază interrelaţiile umane, fenomenele,
apărute in procesul comunicării şi acţiunii reciproce ale oamenilor intre ei in diverse grupe, in
special in familie, şcoală, in colectivele de instruire şi pedagogice. Asemenea cunoştinţe sunt
necesare pentru organizarea psihologică corectă a educaţiei. Psihologia pedagogică uneşte
informaţia completă, legată de instruire şi educaţie.

Aici atenţie deosebită se atrage asupra fundamentării şi elaborării metodelor de instruire şi

educaţie a oamenilor de diferite varste.Alte trei ramuri ale psihologiei, cum sunt psihologia
medicală, patopsihologia şipsihoterapia, au de a face cu devierile de la normă in psihicul şi
comportamentul omului.
Scopul acestor ramuri ale ştiinţei psihologice e să lămurească cauzele dereglărilor psihice
posibile şi să fundamenteze metodele de prevenţie şi de lecuire a lor. Psihologia juridică
cercetează insuşirea de către persoane a normelor de drept şi regulilor de comportare; de
asemenea este utilă pentru educaţie.
Psihodiagnostica propune şi rezolvă problemele aprecierii psihologice a nivelului de
dezvoltare a oamenilor şi diferenţierea lor.

Studierea ştiinţelor psihologice incepe cu psihologia generală, fiindcă fără cunoaşterea

profundă a noţiunilor de bază, lămurite in psihologia generală, va fi imposibil de inţeles acel
material, care este oferit de domeniile speciale ale psihologiei.
Diferenţierea psihologiei este completată de procesul de integrare reconvenţional, in
rezultatul căreia are loc imbinarea psihologiei cu toate ştiinţele (prin psihologia inginerească –
cu ştiinţele tehnice, prin psihologia pedagogică - cu pedagogia, prin psihologia socială - cu
ştiinţele sociale etc.)

Conform clasificării academicianului B.M. Kedrov, care a incercat să exprime grafic locul
psihologiei in sistemul ştiinţelor prin situarea ei in interiorul unui triunghi echilateral.
„ Psihologia ocupă o poziţie centrală nu numai ca produs al tuturor celorlalte ştiinţe, ci şi ca
sursă posibilă de explicare a formării şi dezvoltării lor” (Piaget, 1966).
 Definirea şi caracteristica generală a percepţiei
Omul trăieşte intr-o lume diversă de obiecte şi fenomene, care există in spaţiu şi se
desfaşoară in timp. Pentru a stabili relaţii informaţionale cu ele şi a se adapta lor, el dispune de
capacităţi perceptive, cu mult mai complexe decat ale animalelor.
Omul matur nu are senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, plus experienţa anterioară
ajungand la percepţie.

Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Spre deosebire de senzaţie, care
reproduce in subiectivitatea individului insuşirile simple ale obiectivelor şi fenomenelor,
percepţia asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului. Dat fiind faptul că in jurul nostru
nu se află insuşiri separate, ci obiecte materiale ca intregimi specifice, percepţia reproduce
obiectul, atat in elementele lui componente, cat şi in integralitatea lui individuală.
Percepţia constă in cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor in totalitatea insuşirilor lor, atunci
cand ele influenţează nemijlocit asupra organelor de simţ. Drept rezultat al senzaţiilor, omul
capătă cunoştinţe despre insuşirile izolate ale obiectelor, atunci percepţia oferă o imagine
integră a obiectului. Percepţia nu este posibilă fară capacităţi senzoriale, dar nu se reduce la o
simplă sumă de senzaţii.

Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinand
totalitatea informaţiilor despre insuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor in condiţiile
acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Percepţia este un proces psihic cognitiv (de cunoaştere), care constă in reflectarea obiectelor
şi fenomenelor in integritatea calităţilor lor in momentul acţiunii asupra organelor de simţ.
Această interacţiune directă cu obiectul dă imaginii perceptive caracteristica de a fi
obiectuală, deci de a fi intotdeauna imaginea unui obiect anume, pe care il reflectă unitar, cu
toate proprietăţile lui şi in configuraţia reală a acestora.

Percepţia este considerată a fi o imagine primară, pentru că apare numai in relaţia directă cu
obiectul. Dacă relaţia este optimă, percepţia este clară şi precisă, dacă legătura este tulburată
de distanţa prea mare, de intensitatea slabă a stimulărilor, percepţia este neclară şi imprecisă.
Durata percepţiei corespunde duratei acţiunii stimulului, a prezenţei acestuia. Dacă se
prelungeşte după dispariţia obiectului, inseamnă ieşirea din normalitatea vieţii psihice.
Imaginea perceptivă este bogată in conţinuturi. Ea cuprinde atat insuşirile semnificative, cat
şi cele mai puţin importante. Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a
elementelor, care il inconjoară şi cu care se află intr-un anumit spaţiu şi timp. Imaginea
obiectului şi a contextului in care el se află conduce la desfăşurarea mişcărilor şi reglează
traiectoria, amptitudinea, succesiunea, ritmicitatea şi coordonarea acestora. Percepţia ocupă
locul central in cadrul mecanismenlor psihice informaţional-operaţionale
de prelucrare primară a informaţiilor şi aceasta deoarece senzaţii in stare pură nu prea există
(poate doar in primele zile ale existenţei sau in cazurile patologice), iar reprezentările, care
urmează in ordine ontogenetică după ele, nu sunt decat tot perecepţii trecute, reactualizate şi
refolosite in funcţie de necesităţile prezentului. La fel de importante sunt percepţiile şi pentru
mecanismele psihice informaţional-operaţionale de prelucrare secundă a informaţiilor.
Gandirea, memoria, imaginaţia sunt greu de conceput in afara percepţiei. Este aproape
imposibil să desfăşurăm o activitate psihică oricat de simplă ar fi ea (jocul) sau oricat de
complexă (invăţarea,munca, creaţia) fară suportul perceptiv.

Percepţia are la bază 2 operaţii:

- analiza, constă in dezmembrarea obiectului in părţi componente;

- sinteza, constă in imbinarea părţilor dezmembrate intr-un tot intreg, primară fiind sinteza.
Datorită analizei şi sintezei percepţia se aseamănă mai mult cu gandirea decat cu senzaţiile,
deoarece procesul de gandire de asemenea incepe de la analiză şi sinteză.
Ca şi senzaţiile, percepţia este numită activitate cognitivă. Pe bună dreptate se consideră că:
„ activităţile perceptive stau la baza tuturor comportamentelor. Fără percepţie prealabilă nu va
fi posibil să inveţi, să vorbeşti, să memorizezi, să comunici [...]. Percepţia permite să luăm
cunoştinţă de mediu şi de interacţiune cu el sau să acţionăm asupra lui ” (Steri, 1998).
Autoarea citată merge şi mai departe, afirmand că „percepţia este punctul de plecare al
oricărei activităţi umane, inclusiv al construcţiei unei civilizaţii”.
in cadrul percepţiei sunt mult mai vizibile elementele componente specifice oricărei
activităţi. in activitatea perceptivă se evidenţiază:
• subiectul - cel, care face activitatea;
• obiectul - ceea ce este perceput.
in cadrul percepţiei poate fi evidenţiat scopul, dacă percepţia este voluntară - orientată de
către subiect. Acţiunile numite perceptive asigură căutarea şi evidenţierea obiectului din fundal,
analiza lui minuţioasă.
Fără de acţiuni perceptive nu poate exista activitatea perceptivă (ochiul nemişcat nu vede),
in procesul percepţiei analizatorul efectuează in mod obligatoriu acţiuni perceptive.

Trebuinţa are rădăcini innăscute, omul se naşte nu numai cu capacitatea de a avea senzaţii,
dar şi cu trebuinţa de a mai avea noi impresii. Pe parcursul intregii vieţi trebuinţa, numită
cognitivă, nu se stinge, nu dispare.
Motiv in activitatea perceptivă devin calităţile obiectului şi indeosebi acelea, care ii satisfac
omului trebuinţa.

Interesele influenţează puternic selecţia perceptivă. Există tendinţa de a vedea ceea ce ne

convine şi de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspiraţiilor noastre.
Rezultatul activităţii perceptive este imaginea obiectului sau fenomenului, ca un produs
psihic, care apare in urma transformării obiectului material intr-o imagine psihică.
intr-un proces perceptiv, care se află in desfăşurare, sunt integrate intotdeauna elemente de
experienţă anterioară a subiectului cu categoria receptivă de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai
adesea, o schemă perceptivă a cărei reactualizare şi implicare determină o mare operativitate şi
rapidă organizare a percepţiei actuale.
 Fenomene,obiecte si percepţia spaţiului

La prima vedere lumea se compune din fenomene, respectiv din răsunetul acestora în noi, adică
experienţele noastre. Fiecare obiect/fenomen cunoscut îşi are, în memoria umană, propriul său
fişier; obiectele/fenomenele nemaiîntâlnite sau întâmplătoare primesc automat o interpretare
preliminară pe baza informaţiei deja dobândite, fiind provizoriu introduse în fişierul
corespunzător unui obiect/fenomen asemănător, deja cunoscut. Dacă ele se repetă, li se
creează ulterior un fişier propriu. Interpretarea informaţiilor se realizează deci pe baza
memoriei stocate, care, la rândul său, se datorează experienţei. Este vorba despre experienţa
dobândită de fiecare individ atât pe parcursul propriei existenţe, cât şi despre cea transmisă
prin educaţie sau genetic.

Fenomenele - ele apar şi dispar, ele îşi primesc funcţia reprezentativă prin noi înşine.
Obiectele - ele există, sunt permanente, sunt constituite din relaţiile cele mai permanente
dintre fenomene, deci nu sunt independente. Percepţia nu este sclava percepţiei retiniene, o
conştiinţă a spaţiului se bazează pe experienţe directe cu lucrurile.
Omul primitiv îşi structurează lumea după raporturile sale emoţionale cu lucrurile, în timp ce
omul modern îşi are ca ideal obiectul pur. Pentru omul primitiv lumea este variabilă, instabilă.
Noi căutăm reguli fixe. (iată diferenţa dintre spaţiul omului modern şi locul celui vechi).

Percepţia vizuală se mişcă între aparenţă şi realitate. Ochiul nu poate înregistra decât o imagine
bidimensională a unei realităţi tridimensionale, imagine bidimensională care nu este nicidecum
o imagine completă, mai ales atunci când ea este luată dintr-un singur şi unic punct de vedere.
Pentru înţelegerea obiectelor tridimensionale, în totalitatea lor, spiritul omenesc trebuie să
depăşească informaţia obţinută dintr-un unghi specific oarecare.
Arhitectura şi sculptura sunt percepute corect în mişcare, văzute sub diferite unghiuri. În acest
fel percepţia noastră se lărgeşte. Obiectele arhitecturale şi sculpturale nu le putem înţelege
decât învârtindu-ne în jurul lor, iar spaţiul architectural doar intrând şi parcurgându-l. Spiritul
omenesc reconstituie, pe baza unei multitudini de clişee o imagine a formei obiective,
tridimensionale. Această sinteză este posibilă şi facilitată de faptul că imaginile nu se prezintă
separate, ca o serie de fotografii, ci ca o succesiune reglată de proiecţii în schimbare progresivă.

PERCEPŢIA KINESTEZICĂ

Pierre von Meiss:

“Percepţia arhitecturii este în principal vizuală şi kinestezică. Experienţa estetică a ambientului

este totuşi o problemă a tuturor simţurilor noastre… Sunt situaţii când auzul, mirosul şi simţul
tactil sunt mai importante decât văzul.
Mişcarea corpului în spaţiu, deşi nu este unul din cele cinci simţuri ale noastre, ne oferă adesea
măsura lucrurilor şi a spaţiului. Parcurs, vizită, dans, gest, ... permit aprecierea grandorii şi
explorarea ascunsului: apropierea, depărtarea, conturarea, ascendenţa, descendenţa, intrarea,
ieşirea ..., sunt toate semnale care ne invită la autocontrol, a ceea ce dorim să vedem, să
ascultăm, să simţim sau să gustăm, să atingem într-un mediu dat. Arhitectura nu este o imagine
precum un desen ori o fotografie. De îndata ce a fost construită, ea devine şcenă şi cel mai
adesea scenariu de parcurs şi gest, văzută ca pe o succesiune de senzaţii.”

Juhani Pallasmaa

Există o inerentă sugerare a mişcării în imaginile arhitecturii, momentul contactului cu

arhitectura sau o “promisiune a funcţiunii” şi scopului acesteia.
Această posibilitate a interacţiunii separă arhitectura de celelalte arte.
O experienţă arhitecturală semnificativă nu constă într-o serie de imagini.
“Elementele” arhitecturii nu sunt unităţi vizuale…ci întâlniri, confruntări ce interacţionează cu
memoria.
O clădire nu este un scop în sine; ea articulează, structurează, conformează, dă sens,
relaţionează, separă şi uneşte, facilitează şi interzice. Prin urmare, experienţele arhitecturale de
bază iau forma unui verb şi nu a unui substantiv.
PERCEPŢIA OLFACTIVĂ

Pierre von Meiss

Mirosul – parfumul grădinilor, mireasma arborilor, a betonului, mirosurile bucătăriilor, ale

coşurilor de fum, al spălătoriilor, tămâia bisericilor, uscăciunea grânarelor, mirosul prafului,
umezeala pivniţelor (pe care o “vedem” chiar şi în gravurile lui Piranessi) ... - mirosul marchează
locuri şi clipe ale vieţii. Poate datorită relativei rarităţi a acestor experienţe care le re-
împrospătează forţa.
Noi le distingem cu fineţe şi precizie şi ni le amintim uneori toată viaţa: mirosul casei bunicii
poate fi atât de adânc ancorat în memoria noastră încât simplul fapt de a-l regăsi într-un alt
context douăzeci de ani mai târziu este suficient pentru a face să reapară imaginile casei cu o
precizie emoţionantă.

Juhani Pallasmaa

Orice experienţă de contact cu arhitectura este multi-senzorială; apreciem calităţile spaţiului,

materialelor şi scării în aceeaşi măsură cu ochii, urechile, nasul, pielea, limba, scheletul şi
muşchii.
Arhitectura consolidează experienţa existenţială, sentimentul apartenenţei de lume iar acest
fapt este esenţial în întărirea experienţei propriului eu.
Mai mult decât simpla implicare a celor cinci simţuri, arhitectura include domenii ale
experienţei senzoriale care interacţionează şi fuzionează.
PERCEPŢIA TACTILĂ

Pierre von Meiss

Simţul tactil ocupă un loc aparte în arhitectură pentru două motive simple:
(1) Pe de-o parte este inevitabil datorită gravităţii;
(2) Pe de altă parte prin atingere ne exersăm abilitatea de a vedea forme şi texturi.
Picioarele stând sau mergând sunt în permanent contact cu pardoseala – moale sau dură,
lucioasă sau rugoasă, plană sau înclinată.
Şi mâinile? Este recunoscut faptul că pentru obiectele frumoase care ni se etalează nu este
suficientă vederea: dorim să atingem, să cântărim greutatea şi calitatea suprafeţelor. În
arhitectură se regăsesc întotdeauna suprafeţe verticale şlefuite, sculpturi, placaje, coloane, etc,
care invită la gesturi de atingere.
Şi dorinţa de a ne aşeza? Suntem invitaţi la asta prin dispunerea paşilor, a soclurilor, a băncilor
si locurilor de stat. Şi pielea? Frig, cald, curenţi de aer dezagreabili sau răcoritori, stagnarea
înăbuşitoare sau prospeţimea aerului – tot atâtea preocupări ale proiectarii în arhitectură.

Juhani Pallasmaa

Senzaţia de acasă şi plăcerea atingerii se confundă într-una singură.

Experienţa lui “acasă” este esenţial o experienţă a căldurii intime.
Spaţiul căldurii în jurul căminului este spaţiul maximei intimităţi şi confortului extrem.
“Mainile vor sa vada, ochii sa atinga” W. Goethe

PERCEPŢIA AUDITIVĂ

Pierre von Meiss

Auzul nu participă numai în sălile de spectacole unde exigenţele sale sunt notorii; el joacă un rol
important de asemenea pe pavajul străzilor, pe casa de scară, într-un loc de muncă, etc. O clasă
şcolară, destul de generoasă, bine amplasată, bine luminată, cu o compoziţie spaţială splendidă,
poate deveni un loc de suferinţă dacă timpul de rezonanţă al vocii depăşeşte anumite limite,
indiferent dacă aceasta provine de la materialele de finisare ori de la înălţimea excesivă. Pe de
altă parte o biserică ”surdă” pierde conotaţia sa sacrală. Un drum de pietriş ce duce către casă
anunţă pasul vizitatorilor în timp ce, odată asfaltat, el încetează de a mai transmite astfel de
mesaje. Dacă uneori închidem ochii pentru a elimina insistenţa lumii vizuale pentru a putea
asculta mai bine, este spre deliciul experienţelor auditive. Gândiţi-vă la sunetul paşilor!

Juhani Pallasmaa

Experienţa auditivă esenţială creată de arhitectură este liniştea.

Arhitectura prezintă drama construcţiei tăcută în material, spaţiu şi lumină.
La limită, arhitectura este arta liniştii pietrificate.
Arhitectura este liniştea care-ţi aduce aminte.
O experienţă arhitecturală puternică stinge toate zgomotele exterioare şi ne îndreaptă toată
atenţia asupra existenţei noastre, făcându-ne conştienţi de fundamentala noastră solitudine.

PERCEPŢIA VIZUALĂ

Arhitectura lucrează cu spaţii şi forme. Arhitectura este considerată o artă vizuală pentru că o
percepem predominant prin mecanismele percepţiei vizuale.
Pentru a studia legile vizuale pe care un arhitect le utilizează în proiectare şi principiile care
guvernează compoziţia formală în arhitectură, este necesar să înţelegem mai întâi aceste
mecanisme.
Legile după care funcţionează percepţia vizuală:
(1) De natură fiziologică-stereotomia oculară-sensibilitatea retinei-adaptabilitatea irisului la
lumină,etc.
(2) De natură psihologică-teoria structuralistă-teoria gestaltistă (Kurt Koffka, Max Wertheimer,
Katz, Guillaume, Metzger) Rudolf Arnheim şi Ernst Gombrich / Bruno Zevi / Christian Norberg
Schultz
Rudolf Arnheim “Arta şi percepţia vizuală” (1954)
Arnheim se referă la neglijarea darului nostru de a înţelege realitatea prin intermediul
simţurilor. Ochii noştri au fost reduşi la rolul unor instrumente de identificare şi măsurare, în
consecinţă suferim din cauza unei sărăcii de idei care să poată fi exprimate în imagini şi din
cauza incapacităţii noastre de a descoperi sensul celor văzute.
- prea mulţi oameni vizitează muzee şi adună volume de reproduceri fără să capete acces la artă
- capacitatea noastră înnăscută de a înţelege cu ajutorul ochiului a adormit şi trebuie renăscută
- cel mai bine - desenând, eventual fotografiind
- scopul cărţii - de a examina câteva din virtuţile simţului vizual şi prin aceasta, de a ajuta la
reîmprospătarea şi îndrumarea lor.