Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Program de licență:
Pedagogia învățământului primar și preșcolar - PIPP
Forma de învățământ: IF
ANUL 1

Evaluare pe parcurs nr.1

Fundamentele psihologiei

Tudose (Anghel) L. Ana-Maria Ioana

Grupa 3

1
 Relația pedagogiei cu psihologia este una dintre cele mai benefice și revelante pentru
fenomenul educațional. Definită drept ”știință a proceselor, funcțiilor și insușirilor vieții
psihice a persoanei”, prin studierea particularităților de vârstă și individuale ale omului
( psihologie genetică, psihologia vârstelor), a diferențelor dintre oameni (psihologie
diferențială), a mediului social în care aceștia comunică/interacționează (psihologie socială), a
reacțiilor și comportamentelor indivizilor în anumite contexte date (psihologie
experimentală), psihologia aduce informații importante pentru optimizarea procesului
instructiv-educativ, (Florea & Țăranu, 2008, p.23).

Obiectul psihologiei
În secolul XX, în cadrul introspecționismului, psihologia a început să fie abordată ca
știință, fiind studiate mai multe categorii de mecanisme și procese psihice. Se conturează
astfel concepția fenomenelor conștiente, conform căreia psihicul este ”un cerc închis de
fenomene care își are izvorul în el însuși”, fără a fi determinat de ce se întâmplă în exterior
(FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SINTEZĂ DE CURS)
Psihologia ca știință este prezentată în lucrările de specialitate din perspectiva mai multor
etape:

1. Behaviorismul
Behaviorismul a fost prima etapă a conturării psihologiei ca știință.Tendința
behaviorismului, reprezentată de J. Watson, vine în urma desprinderii psihologiei de filosofiei
și mută accentul de pe teorie pe caracterul experimental al psihologiei.Behaviorismul susține
că psihologia ar trebui să fie preocupată mai mult de ”recoltarea și sistematizarea faptelor”,
decât de teorie. Conform acestei viziuni este negat caracterul real al conștiinței, aceasta fiind
substituită reacțiilor comportamentale externe, mai exact este vizată relația diintre stimulii
externi și reacțiile de răspuns ale organismului la acești stimuli. (Golu, 2007, p.428)
Astfel J.B.Watson pornește de la ideea că doar comportamentul oamenilor poate fi relevant
pentru a fi studiat în cadrul psihologiei iar relația stimul-răspuns, baza acestei orientări, este
punctul de plecare pentru numeroase experimente ce vizează stimulii semnificativi din mediul
înconjurător, răspunsurile declanșate și recompensa sau pedeapsa ulterioară. Curentul
behaviorist a fost criticată de unii psihologi pe motiv că nu ia in considerare procesele mentale
care au loc între stimul și răspuns (Atkinson, Atkinson, Smith, & Bem, 2002, p.10).

2. Gestaltistmul
Gestaltismul este ”viziunea metofologică integralistă” care vine și subliniază rolul
formei, al întregului în raport cu partea. Mielu Zlate (Zlate, 2000, p.80) afirmă că ”în această
concepție figurează în germene ideea interacțiunii psihicului cu mediul înconjurător, ca și
ideea caracterului deschis către exterior al psihicului”. Autorul citat explică faptul că în cadrul
viziuii gestaltiste, autorii nu mai plecau de la ideea că senzațiile sunt anterioare percepțiilor,
”formele-totale nemaifiind rezultatul unei sinteze”, ci al faptelor primare, de esență
inconștientă și de natură fiziologică sau psihologică.

2
 Mihai Golu subliniază specificul viziunii gestaltiste punând-o în raport cu asociaţionismul:
”gestaltismul a marcat un pas înainte, din punct de vedere metodologic, admiţând specificul
calitativ al gândirii ca formă distinctă a organizării psihice şi ireductibilitatea ei la
reprezentare sau senzaţie” (Golu, 2007, p.428)

3. Psihologia fenomenologică
Mielu Zlate (Zlate, 2000, p.161) afirmă că ”știința își legitimează propriul statut prin
existența legilor, adică a acelor raporturi necesare, esențiale, repetabile, generale și obiective
între fenomenele studiate” iar perspectiva fenomenologică reflectă dinamica apariției și
dispariției unor idei, imagini, stări, fără relații între ele. Conform aceluiași autor, în contrast cu
psihologia obiectivă, care pune accent pe ce era natural și obiectiv în om, psihologia
fenomenonogică evidențiază rolul subiectivității, al intenționalității și intuiției.
Ed. Husserl este cel care a conturat curentul numit fenomenologie, care presupune descrierea
psihologică a fenomenelor interne, accentul fiind pus pe introspecție, pe caracterul intențional
al proceselor psihice, pe motivație, atitudini. (FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SINTEZĂ
DE CURS)
Perspectiva fenomenogică a apărut ca reație la perspectivele psihologice anterioare,
nefiind în acord cu ideile conform cărora stimulii externi dețin controlul comportamentului
(behaviorism) sau informația este procesată în cadrul percepției și memoriei (cognitivism).
Teoriile fenomenologie sunt considerate umaniste, punând accent pe ceea ce diferențiază
omul de animal și anume pe dorința de autorealizare, dorința maximă a omului de a atinge
progresul maxim posibil pentru el (Atkinson, Atkinson, Smith, & Bem, 2002, p.12)
Sintetizând datele şi punctele de vedere produse de evoluţia anterioară a psihologiei, vom
identifica trei niveluri esenţiale ale organizării sistemului psihic uman: nivelul inconştient,
nivelul subconştient și nivelul conştient.

Psihicul uman – natura și niveluri structural-funcționale

Conștiința/Conștientul a fost încă de la primele încercări de definire a

psihologiei noțiunea de bază. Psihologii echivalau adesea ”conștiința” cu ”mintea” și defineau
pshihologia drept ” studiul minții și al conștiinței”. Nu există încă o definiție comună, general
acceptată a conștiinței, însă în cele mai multe lucrări aceasta este definită drept ”cunoștința
individului despre stimulii interni și externi , despre evenimentele din mediul înconjurător,
senzațiile corporale, amintirile și gândurile sale”, precum și monitorizarea mediului sau
autocontrolul (Atkinson, Atkinson, Smith, & Bem, 2002, p.242).
Luând în calcul viziunile existente până la acel moment în legătură cu conștientul, Mielu Zlate
(Zlate, 2000) definește conștientul drept „formă supremă de organizare psihică prin care se
realiozează integrarea subiectiv-activă atuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează
raportarea continuă a individului la mediu.”

3
Din definiția dată reiese multitudinea de funcții pe care conștiința le are ( reflectare cu știință,
funcția informațional-cognitivă, funcția finalistă, funcția anticipativ-predictivă, funcția
reglatoare și funncția creativ-productivă ), precum și faptul că pentru a îndeplini aceste funcții
sunt implicate numeroase procese psihice precum: procese cognitive, procese afectiv-
emoționale sau imaginația creatoare (FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SINTEZĂ DE
CURS).

Subconștientul poate fi definit prin ”conținutul memoriei de lungă durată, care nu

se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi conştientizat
în situaţii adecvate.” Acest nivel de organizare a sistemului psihic cuprinde, aşadar,
informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv şi
intelectual, tonusul emoţional (fondul dispoziţional), motive (Golu, 2007, p. 115). Tot Mihai
Golu afirmă că subconştientul dispune de ”mecanisme proprii de autoîntreţinere şi
autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate de sus – prin fluxurile conştiinţei, în stare
de veghe şi de activitate orientată spre scop, şi de jos, prin fluxurile inconştientului, în stare de
somn sau de conştiinţă confuză, ce caracterizează stările de ebrietate şi provocate de narcotice
(Golu, 2007, p.116).
Subconștientul este situat pe o poziție tranzitorie, situat între planul conştientului şi cel al
inconştientului. El ”acționează ca o conştiință latentă, potențială, pre-conştientă şi
postconştientă care coexistă cu conştiința şi deserveşte conştiința" dar şi un anumit segment al
"inconştientului nonconflictual şi transparent" (Cristea, 1998, p.77)

Inconștientul
Accentuarea rolului pe care inconştientul îl are pentru viaţa psihică a omului este strâns
legată de numele lui S. Freud, acesta fiind cel care a oferit o definire și o fundamentare
științifică inconștientului. În conformitate cu teoriile elaborate de Freud, există dorințe,
amintiri, impulsuri ce nu pot fi accesibile conștiinței. Aceste amintiri/dorințe/impulsuri
deviate din sfera conștientului ne pot influența acțiunile fără să realizăm acest lucru, ne pot
afecta în mod indirect prin vise, coomportamente iraționale, lapsusuri, manierisme (Atkinson,
Atkinson, Smith, & Bem, 2002, p.244).
Mielu Zlate (Zlate, 2000) a considerat ca principalele merite ale lui S. Freud în investigarea
inconștientului sunt: descoperirea inconștientului dinamic și conflictual (procesul refulării),
trecerea de la definirea prin fapte refulate a inconștientului la interpretarea lui ca o calitate
psihică, identificarea a trei tipuri de inconștient (sinele, eul și supraeul), tratarea
inconștientului ca fiind profund, nu doar un automatism psihic.
Conținuturile inconștientului variază de la porniri insticuale până la dorințe, gânduri
ascunse, vise, stări afective, incluzând toate imaginile, ideile, cunoștințele achiziționate pe
care nu le folosim în prezent dar care rămând în stare latentă. Deoarece manifestările
inconștiente sunt diferite și numeroase, a fost posibilă delimitarea mai multor tipuri de
inconștient: inconștientul cerebral, inconștientul colectiv și inconștientul cognitiv (Aniței,
2010, p.102).
Rolul inconştientului a fost controversat, iniţial existând două poziţii opuse, antagonice: una
susţinută de Freud şi şcoala sa, care absolutiza rolul funcţional al inconştientului,
considerându-l factor determinant al conduitei şi sursa internă majoră a impulsurilor

4
energetice ale dezvoltării personalităţii, şi cealaltă, afirmată de adversarii psihanalizei,
îndeosebi de reprezentanţii introspecţionismului, care negau orice rol pozitiv al
inconştientului, considerându-l cauza tuturor relelor şi manifestărilor agresiv-criminale ale
omului. În prezent, opoziţia menţionată s-a estompat, poziţiile antagonice fiind înlocuite cu
una realist-moderată, care atribuie inconştientului atât un rol pozitiv (Golu, 2007, p. 114)

Senzațiile
Mielu Zlate (Zlate, 2000, p. 357) amintește teoria generală a sistemelor, aparținând lui
Ludwig von Bertalanffy, pentru a aduce în discuție conceptele de ”sistem” și ”element”,
precum și interdependența dintre ele. Autorul vorbește despre asocierea elementelor și apariția
de ”subsisteme”, așa cum este subsistemul cognitiv (senzațiile, percepțiile, gândirea,
memoria), care împreună cu subsistemele afectiv, emoțional și volativ formează sistemul de
personalitate.
Nivelul de receptivitate senzorială a omului este înalt, acesta fiind snesibil la stimuli
chiar și de intensitate foarte scăzută. Senzația ca proces psihic poate fi defnită în termenii
receptării și prelucrării stimnulilor din mediul intern și extern ”cu ajutorul unor analizatori
specializați, în vederea elaborării unei imagini senzoriale cu efect adaptativ” (Aniței, 2010, p.
112). Mihai Golu (Golu, 2007, p. 166) definește senzația ca ”primul nivel psihic de
prelucrare, interpretare şi utilizare a informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor
lumii externe şi despre stările mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor”.
Sensibilitatea este proprietatea organismului de a reacționa la stimuli diverși. Produsul
final al sensibilității este imaginea senzorială și apare doar prin interacțiune cu stimulul.
Intensitatea senzației depinde de mărimea stimulului, primele legi din psihologie
stabilind corelații între tăria stimulului și intensitatea subiectivă a senzației (Clinciu, 2010, p.
27). Legea intensității și măsurarea pragurilor senzoriale au constituit au constituit una dintre
primele preocupări ale psihologiei științifice la jumatatea secolului al XIX-lea. A apărut astfel
conceptul de ”prag senzorial”, precum și metode de evaluare a acestui prag. Pragul absolut
minimal reprezintă ”valoarea minimă a unui stimul necesară pentru determinarea unei
senzații specifice” (Aniței, 2010, p. 115). Mielu Zlate (Zlate, 2000, p. 91) descie pragul
absolut minimal drept ”cantitatea minimă de intensitatea stimulului capabilă a produce o
senzație. Conform aceluiași autor ”cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai
produce o senzație în cadrul aceleiași modalități senzoriale ci, ca urmare a suprasolicitării
analizatorului, declanșează fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă
denumirea de prag absolut maximal.

Percepțiile
Potrivit lui Mihai Golu (Golu, 2007, pg. 317-318) percepția poate fi definită din
perspectiva teoriei reflectării drept ”reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine, a
obiectelor şi fenomenelor externe ce acţionează în momentul dat asupra noastră prin
ansamblul însuşirilor şi componentelor lor” sau din perspectiva teoriei informației ” ca proces
de comunicare directă între subiect şi lumea externă, mediat de un ansamblu de operaţii şi

5
transformări logico-gramaticale, de ordin sintactic, semantic şi pragmatic, de punere în relaţie
de designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric al creierului, cu stările
(însuşirile) sursei externe (stimulului), astfel încât primele să desemneze şi să refere despre
cele din urmă”. Același autor afirmă că percepția are un caracter fazic, având următoarele
faze: orientarea, explorarea, detecția, discriminarea, identificarea și interpretarea.

Orientarea reprezintă prima reacție pe care o dăm oricărui stimul extern, orientarea
aparatului receptor în funcție de locul și specificul sursei (Golu, 2007, p. 312).

Explorarea se realizează ”fructificând” datele experiențelor anterioare, informațiile și

cunoștințele disponibile. Scopul explorării este scoatere obiectului din câmpul perceptiv
actual în vederea poziționării și descrierii corecte a acestuia (Aniței, 2010, p. 150). Mihai
Golu (Golu, 2007, p. 320) definește explorarea ca fiind ” o succesiunne de sensori-motorii de
parcurgere a câmpului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor principale în
interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis şi a precizării schemelor optime de captare a
acţiunii acestuia”. Autorul explică faptul că explorarea se pote realiza în două forme, în
funcție de nivelul de dezvoltare și de implicare al mecanismelor reglatorii superioare:
spontan-haotică și selectiv dirijată.

Detecția presupune identificarea exitenției stimulului, timpul de detecție fiind intervalul de

timp dintre momentul apariției reale a semnalului și cel al înregistrării prezenței lui de către
destinatar (Golu, 2007, p. 322). Detecția aduce în discuție conceptele de canal și zgomot.
”Informația este transmisă printr-un canal și este supusă unor distorsiuni. Nivelul zgomotului
sau al distorsiunii influențează procesul detecției”. Dificultatea detecției constă tocmai în
raportul dintre informația transmisă și zgomotul perturbator iar canalul informațional
presupune zona de intrare a informațiilor, zona de transmitere-presupusa zgomotelor
perturbatoare și zona de ieșire ce corespunde finalizării detecției (Aniței, 2010, p. 151).

Discriminarea constă în prelucrarea informațiilor despre obiect cu scopul detașării lui de

fond, diferențierii de alte obiecte și are la bază accentuarea contrastelor și înregistrarea
discrepanțelor parametrice dintre obiecte (formă, mărime, intensitate, culoare etc.) (Golu,
2007, p. 323).

Identificarea presupune stabilirea unei identități a obiectului perceput, construind pe baza

informațiilor avute o imagine unitară și semnificativă a acestuia. În acest proces de acordare a
identității obiectului este implicată comparația dintre schema mentală a obiectului (model
etalon) și obiectul perceput ca atare. Obiectul perceput este încadrat într-o anumită categorie
prin însușirea atribuțiilor acelei categorii de obiecte. (Aniței, 2010, p. 152).

Interpretarea conținutului informațional despre obiect reprezintă faza finală a percepției,

evaluarea importanței importanței și utilității obectuluo perceput în circuitul vieții și activității
noastre. Mihai Golu (Golu, 2007, p. 325) pune accent pe faptul că interpretarea are la bază
numeroase operații de comparare și relaționare a proprietăților obiectului cu stările interne și
cu motivațiile activității noastre. Astfel obiectul poate deveni conform autorului citat un
substitut și poate fi folosit și în alte scopuri față de cele pentru care a fost destinat inițial.
Produsul final al acestor faze, al traseului perceptiv se numește ”percept”, acesta având pentru
noi un nume, o imagine, o încadrare în timp și spațiu, diferențiindu-se astfel de celelelate
obiecte care acționează în momentul dat asupra alui/altor organe de simț.

6
Bibliografie
Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei . București: Editura Universitară.
Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., & Bem, D. J. (2002). Introducere în psihologie -
traducere în limba română de Leonard P. Băiceanu, Gina Ilie, Loredana Gavriliță .
București: Editura Tehnică.
Clinciu, A. I. (2010). Fundamentele psihologiei - Suport de curs. Brașov. Retrieved 11 2, 2023, from
https://ro.scribd.com/document/399305660/Fundamentele-Psihologiei-Clinciu
Cristea, S. (1998). Dicționar de termeni pedagogici . București : EDITURA DIDACTICĂ Şl
PEDAGOGICĂ, R.A-BUCUREŞTI.
Florea, N. M., & Țăranu, A. M. (2008). Pedadogie. Curs de formare initială pentru cariera didactică.
București: Editura Fundatiei România de Mâine.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei, Editia a V-a. București: Editura Fundației România de
Mâine.
Popescu, L. u. (n.d.). FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SINTEZĂ DE CURS. București:
Universitatea Spiru Haret. Retrieved 10 28, 2023, from
https://ush.blackboard.com/webapps/blackboard/content/listContent.jsp?
course_id=_47505_1&content_id=_2419052_1&mode=reset
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei . Bucuresti : Editura ProHumanitate.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie Ed. a 3-a. Iași: Polirom.