Student: Secara Silviana-Georgeta

Prof. Limba engleza

Scoala Gimnaziala Nr. 1 Butani
PIPP, an II, IFR

1
Ce este personalitatea?
Temperamentul
Psihologia Copilului. “A treia copilărie”
Prezentarea probei

2
 Personalitatea se referă la fiinţa umană ajunsă la un anumit stadiu al vieţii cu condiţia
înscrierii sale în limitele normalităţii. Însuşirile reunite în conceptul de personalitate se caracterizează
printr-o stabilitate relativă, reflectată în manifestările noastre comportamentale, în atitudini, în modul
nostru de gândire. În diferite situaţii de viaţă sau pe parcusul devenirii în timp, aceste însuşiri asigură
persoanlităţii continuitatea şi identitatea.
Prin însuşirile de personalitatea, oamenii de deosebesc între ei. Fiecare are un program genetic
specific şi propria sa experienţă de viaţă. Din acestea rezultă unicitatea sau distinctivitatea. Unicitatea
nu exclude asemănările pe baza cărora oamenii por fi grupaţi, pot fi încadraţi în anumite categorii sau
tipologii, pot fi evaluaţi şi pe aceste temeiuri se poate anticipa comportamentul los, pot fi explicate
manifestările lor anterioare, se poate interveni corectiv sau stimulativ.
Fiecare personalitate este purtătoarea unor însuşiri general umane: vorbire, gândire, conştiinţă
de sine şi conştiinţa asupra lumii, autoreglare şi autocontrol.

Teoriile personalităţii

Teoriile persoanlităţii reprezintă un ansamblu structurat de concepte care permit să descriem,

să explicăm, să înţelegem şi să elaborăm predicţii despre comportamentul uman în general sau despre
un anumit tip de personalitate. Explicarea poate fi iniţial vagă, imprecisă. Ea se poate transforma
ulterior într-o ipoteză, o supoziţie sau o predicţie. Formularea ipotezei constituie primul pas în
organizarea şi derularea cercatării, permiţând trecerea de la cunoaşterea comună la cea ştiinţifică.
Cele mai bune teorii sunt simple, elegante şi precise, conduc la noi ipoteze, generază noi
cercetări, cuprind toate informaţiile relevante şi o oferă o înţelegere adecvată.

Psihanaliza: S. Freud
În concepţia lui Freud, viaţa psihică a omului cuprinde conştientul, preconştientul şi
inconştientul. Între cele trei nivele există influenţe reciproce care iau de multe ori, forme conflictuale.
În conduită, se exprimă toate nivelele, dar rolul cel mai important în determinarea sa revine
inconştientului.

3
 Freud a relevat structura personalităţii care integrează trei instanţe aflate şi ele într-un
dinamism continuu generat de raporturile dintre ele şi de necesitatea adaptării la mediu. Cele trei
instanţe sunt: Sinele (Id), Eul (Ego), SupraEul (SuperEgo).
Sinele reprezintă izvorul energiei instinctive a individului. Instinctele vieţii şi cele ale morţii
îşi au locul la nivelul sinelui.
SupraEul reprezintă normele sociale, mai ales cele morale, imprimate în psihicul nostru din
prima copilărie. De aceea, în mare parte, superego-ul este inconştient. Normele sădite de părinţi,
familie, devin forţe interioare care ne dirijează acţiunea.
Eul trebuie să menţină echilibrul, să armonizeze, avânr rol intermediar între Sine şi SupraEu.
La nivelul eului se manifestă principiul realităţii. El analizează, judecă şi decide dacă pornirile
libidinale şi normele morale pot fi împlinite şi cum pot fi armonizate cele două forţe pe baza
compromisului.

Psihologia analitica: C. G. Jung

În perspectiva lui Jung, personalitatea este alcătuită din câteva sisteme distincte sau structuri
care se pot influenţa reciproc. Sistemele majore sunt: Egoul, Inconştientul personal şi Inconştientul
colectiv.
Ego este mintea conştientă, partea preocupată cu perceperea, gândirea, simţirea, amintirea.
Este perceperea a noi înşine şi este răspunzător pentru a duce la îndeplinirea activităţilor normale.
Inconştientul personal este similar cu concepţia lui Freud despre preconştient, este un rezervor
de materiale care, cândva, a fost conştient. Pe măsură ce avem mai multe dosare din experienţă, în
inconştientul personal se grupează în ceea ce Jung a denumit complexe. Un complex este un tipar de
emoţii, amintiri, percepţii şi dorinţe organizate în jurul unor teme.
Inconştientul colectiv este cel mai controversat aspect al personalităţii. Inconştientul colectiv
conţine o abundenţă de experienţe.

Psihologia individului: A. Adler

Această abordare se axează pe unicitatea fiecărei persoane şi neagă universalitatea
determinărilor instinctuale, a conflictelor şi a experienţelor timpurii. Teoria sa a fost elaborată pornind
de la sentimentul de inferioritate.

4
 Adler a crezut că snetimentul general de inferioritate este întotdeauna prezent, la orice fiinţă
umană, fiind forţa motivatoare a comportamentului.

Teorii comportamentale: Skinner

Munca lui Skinner este o încercare de a justifica întreg comportamentul. De fapt, el nu a
elaborat o teorie şi nici cercetările sale nu se ocupă în mod specific de personalitate.
Lucrările lui Skinner sunt antiteza dintre teoriile psihanalitice, durata vieţii, cunoaşterea şi
abordarea umanistă a personalităţii.
El susţine că influenţele subconştientului, mecanismele de apărare şi alte forţe interioare nu
pot fi văzute şi de aceea nu îşi găsesc locul în psihologia ştiinţifică. De asemenea, al a susţinut că astfel
de pretinse forţe îndrumătoare interne nu sunt reale şi nu au valoare pentru ştiinţă.
Pentru Skinner, fiinţele umane sunt organisme goale. Nu există nimic ce să poate fi invocat
pentru a explica comportamentul nostru în termeni ştiinţifici. Skinner este in mod clar de partea
mediului sau a situaţiei.

5
 Conceptul de temperament datează încă de la filozofii Greciei antice, incluzându-i pe
Hippocrates ș i Galenus, care au postulat cauza comportamentului unei persoane și variabili-tatea
emoționalităț ii între indivizi ca fiind datorate variaț iei concentrației de umori. Derivat din latinescul
„temperare”, care însemnă a amesteca, cuvântul în sine sugerează o relație între predispoziț iile
comportamentale și substraturile biologice de bază (Kagan, 1994 cit. în Ratew & McKee, 2005, p. 14-
15). Contribuţia pe care au avut-o aceș ti filozofi la dezvoltarea cunoaşterii temperamentului este
postularea diferențelor individuale în comportament, care pot fi explicate prin mecanisme fiziologice.
G. W. Allport este considerat fondatorul psihologiei personalității orientate asupra
trăsăturilor. Potrivit lui Alport „temperamentul se referă la fenomenele caracteristice naturii emoț
ionale ale unui individ, incluzând suscetibilitatea la stimuli emoț ionali, forț a și rapidi-tatea
răspunsurilor, calitatea, intensitatea și fluctuaţiile dispoziţiei afective, aceste fenomene depinzând de
constituția individului, asfel fiind la origine, în mare parte, ereditare.” (Allport, 1937 cit. în Strelau,
2002).
Temperamentul este latura dinamico-energenică a personalității, care exprimă modul de a
reacţiona la stimuli emoţionali, forţa şi rapiditatea răspunsurilor, calitatea și intensitatea dispoziţiilor
afective; baza sa o constituie particularităț ile morfofuncţionale ale sistemului nervos, corelate cu cele
ale sistemului endocrin. (Luca, 2010, p.83).
Buss şi Plomin au realizat cea mai sistematică şi mai bine înrădăcinată din punct de vedere
metodologic abordare a studiilor asupra temperamentului orientate asupra copiilor, de până acum.
Studiile lor au fost realizate pe gemeni monozigoţi şi dizigoţi. Teoria lor poate fi caracterizată ca fiind
o conceptualizare cauzală (genetic-comportamentală), multidimensională şi orientată asupra întregului
comporament. Deşi centrată pe copii, oferă o perspectivă largă asupra dezvoltării, incluzând
conceptualizări şi studii asupra temperamentului adultului.
Autorii definesc „temperamentele ca trăsături de personalitate moştenite, prezente în copilăria
timpurie” (temperament este utilizat de autori ca sinonim pentru trăsături tempera-mentale) (Buss &
Plomin, 1984, cit. în în Strelau, 2002, p. 105). Temperamentele sunt caracter-izate prin continuitate,
care asigură că aceste trăsături timpurii de temperament reprezintă fundaţia pe care se vor construi
ulterior trăsăturile de personalitate, având o importanţă crucială în dezvoltarea personalităţii. În
copilăria timpurie, caracterizată prin lipsa structurilor cognitive interne şi experienţă limitată,
temperamentul copilului reprezintă întreaga sa personalitate, pre-supunând că funcţionarea cognitivă

6
(inteligenţa) nu este inclusă în constructul de personalite. De asemenea, Buss și Plomin au postulat că
trăsăturile de temperament trebuie să fie largi, referindu-se la o clasă extinsă de comportamente şi
situaţii. Temperamentele trebuie să aibă semnificaţie funcţională, consemnată de rolul pe care îl joacă
în diferitele tipuri de adaptare umană.
Luând în considerare aceste criterii, Buss şi Plomin disting trei temperamente de bază:
emoţionalitatea, activarea, sociabilitatea şi impulsiviatea (EASI). Emoţionalitatea este tendinţa
excitare intensă, exprimată prin distres, tendinţa de a se indispune/ supăra foarte uşor.
Distresul care poate fi observat încă din primele zile de viaţă se diferenţiază apoi în frică (la
vârsta de 2-3 luni), exprimată prin tendinţa de a fugi de stimulii ameninţători şi apoi, se diferenţiază în
furie (la 6 luni), exprimată prin atacarea stimulilor deranjanţi sau frustranţi.. Sociabilitatea se referă la
orientarea spre alte persoane, „este tendinţa de a prefera prezenţ a celorlalţi în opoziţie cu a fi singur”
(Buss şi Plomin,1984, cit. în Strelau, 2002, p. 107). Această tendinţă are la bază recompensele sociale
care derivă din intercţiunea socială: prezenţa celorlalţi, împărţirea unei activiăţi, primirea atenţiei din
partea celorlalţi, iniţierea interacţiunii sociale, responsivitate mutuală exprimate prin acord, dezacord,
surpriză şi interes. Sociabilitate are un rol important în intrecţiunea timpurie dintre mamă şi copil,
influenţând dezvoltarea ataşamentului. Impulsiviatea este compusă din, timp de decizie, perseverenţa
în îndeplinirea sarcinilor, controlul inhibitor şi căutarea senzaţiilor. Potrivit autorilor, ultimile două
componente nu sunt prezente în copilăria timpurie.
Teoria temperamentului propusă de Rothbart şi Derryberry la începutul anilor 1980 poate fi
descrisă ca o abordare de dezvoltare - developmental- (orientată asupra copiilor), constituţională şi
psihobiologică (cauzală) şi multidimensională, concentrată asupra întregului comportament al copiilor
(Strelau, 2002, p. 111). Această teorie arată schimbările care apar în temperament referitoare la
dinamica interacţională a fenomenelor bilologice şi comprtamentale.
Autorii definesc temperamentul drept „diferenţele individuale în reactivitate şi autoreglare,
care au o bază constituţională şi sunt influenţate de-a lungul timpului de ereditate, maturizare şi
experienţă” (Rothbart & Derryberry, 1981; Rothbart & Ahadi, 1994; Rothbart, Ahadi & Evans, 2000).
Reactivitatea se referă la excitabilitatea sistemelor fiziologice şi comportamentale, care includ
reactivitatea somatică, autonomică, neuroendicrină şi cognitivă. (Rothbart, 1989, 1991, cit. în Strelau,
2002). Ea poate fi pozitivă sau negativă şi se reflectă în răspusurile parametrice de prag diferenţial,
latenţă şi timp de recuperare. Autoreglarea se de-fineşte prin procesele neuronale şi comportamentale
care reglează reactivitatea. Aceste procese includ: atenţie, apropiere, evitare, atac, inhibiţie, orientare,

7
auto-liniştire, auto-stimulare, căutare confort, căutare excitaţie din partea celorlalţi.
Cea mai cunoscută clasificare şi descriere a temperamentelor porneşte de la Hypocrates:
Trăsăturile fiecărui tip se caracterizează prin bivalenţă, având fiecare aspecte pozitive şi aspecte
negative.

Trăsături pozitive: optimism, sociabilitate, curaj, veselie, buna dispoziţie,

reactivitate accentuată, deschis, impresionabilitate, sensibilitate,
adaptabilitate, amabilitate, rapiditatea reacţiilor, bogăţia, expresiei,
capacitatea de a decide, activism, energie

Tipul sangvinic Trăsături negative: atitudini uşuratice, lipsă de probleme,

mulţumire de sine, slăbiciunea şi instabilitatea sentimentelor,
platitudinea trăirilor, fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor,
influenţabilitatea, uşor de deviat de la o hotărâre,
nestatornicie, expresivitate exagerată, superficialitate, lipsa
de concentrare, lipsa de aprofundare, neponderat, vorbăreţ

Trăsături pozitive: reactivitate accentuată, procese afective

intense, bogăţia şi intensitatea reacţiilor, plăcerea de a opune
rezistenţă, de a înfrunta greutăţi, trăsături volitive
accentuate, înclinaţii de a fi pasional
Tipul coleric
Trăsături negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate,
nemulţumire, furie, îndârjire, nerăbdător, ingalitatea
trăirilor, înclinaţia de a fi părtinitor, tendinţă de dominare,
încăpăţânare, tendinţa de a se opune

Trăsături pozitive: echilibru, tendinţa de a fi mulţumit, calm,

sânge rece, bună dispoziţie, toleranţă, răbdare, de încredere,
perseverenţă, trăsături volitive accentuate, ataşament,
înclinaţia de a fi cugetat
Tipul flegmatic Trăsături negative: reactivitate redusă, procese afective mai
slabe şi mai sărăcăcioase, adaptabilitate mai scăzută la
situaţii variabile, înclinaţia de a fi calculat, fără pasiuni,
monotonic, tendinţa de stereotipizare, pedanterie,
comoditate

8
 Trăsături pozitive: seriozitate, simţul datoriei şi al
responsabilităţii, procese afective intense şi durabile,
profunzimea sentimentelor, sensibilitate, interiorizare,
dependenţă, supunere, autenticitate, sârguinţă, perseverenţă,
Tipul melancolic conştiinciozitate
Trăsături negative: neîncredere, pesimism, înclinaţia de a fi
nesociabil, predispoziţie pentru anxietate, înclinaţia de a fi
retras, nesiguranţă, tristeţe, sentimentul inferiorităţii,
adaptabilitate şi mobilitate mai reduse, reactivitate slabă

Încadrarea unui individ într- un tip temperamental este deseori dificilă şi nu lipsită de erori în
rememorarea şi interpretarea faptelor; importantă este colectarea datelor privind comportamentul
individului în situaţii de viaţă cu grade diferite de dificultate şi noutate.
MODELUL EXTRAVERSIUNE-INTROVERSIUNE (C.G.Jung): această diemnsiune,
extraversiune-introversiune, este caracteristică numai fiinţei umane şi este condiţionată de existenţa
Eului.
Extraversiunea reprezintă orientarea predominantă spre lumea externă, spre lumea obiectelor
şi fenomenelor reale, lăsând în plan secund lumea internă (trăiri, idei, aspiraţii, idealuri, preferinţe,
intenţii, tendinţe). Extravertitul se caracterizează prin atenţie externă, gândire concretă, obiectivitate,
simţ practic, orientare spre realitate, sociabilitate, inventivitate, cu iniţiative, deschis, tendinţe de
dominare, agresivitate, platitudinea sentimentelor.
Introversiunea reprezintă orientarea cu predilecţie spre lumea subiectivă. Introvertitul se
caracterizează prin atenţie interioară, autonomie, gândire abstractă, profunzimea gândirii, capacitate de
convingere, tendinţa de izolare, încăpăţânare, indiferenţă, egocentrism, anxietate.
La extravertiţi energiile psihice sunt orientate spre obiect, iar la introvertiţi spre subiect.
Identificarea temperamentului: se utilizează şi autoobservarea comportamentului în situaţii cu
diferite grade de dificultate şi noutate; un exemplu de grilă de observare pentru determinarea tipului
dominant de ANS, după Radu I.:
- forţa proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea de lucru, rezistenţa la
suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării energetice şi dificultatea sarcinii, instalarea
oboselii şi refacerea după efort, nivelul pragurilor senzoriale;
- echilibrul proceselor nervoase se determină în funcţie de: ritmul activităţii, constant sau

9
neuniform, efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în stările de aşteptare, stăpânirea de sine;
- mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea de adaptare, de
uşurinţa formării noilor reacţii, de nivelul mobilităţii verbale şi motorii, de rapiditatea trecerii de la
repaus la activitate şi invers.
Modelele prezentate servesc doar unor scopuri de orientare şi nu au valoare absolută, mulţi
indivizi situându-se spre valori de mijloc şi nu pot fi încadraţi în parametri nici uneia din tipologiile
prezentate.

Mihaela Găişteanu denumeşte perioada 6/7-10/11 ani (şcolarul mic), “ a treia copilărie”,
afirmând ca problemele acestei etape sunt sunt legate de adaptarea şcolară şi învăţare.

Dezvoltare fizică generală

Între 6-7 ani are loc o încetinire a procesului de creştere, care ulterior se va intensifica uşor.
Dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă (apar primii molari). Acest
proces de dezvoltare a dentiţiei permanente este însoţită de osificarea mai intensă la nivelul toracelui,
claviculei şi coloanei vertebrale. La 7 ani are loc osificarea bazinului.
Creierul creşte în greutate ajungând la 1.200 de grame. Tot acum se dezvoltă forţa musculară,
paralel cu dezvoltarea îndemânării (copilul învaţă să scrie).
Se dezvoltă şi se perfecţionează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Abilităţile
motorii se dezvoltă şi ca urmare a exerciţiului fizic din orele de educaţie fizică.

Dezvoltare cognitivă
Intrarea copilului în şcoală, contactul cu specificul activităţii şcolare creează condiţii noi
favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important în cunoaşterea lumii
înconjurătoare.
Copilul îşi însuşeşte pe parcursul acestei perioade un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi
concomitent modalităţi noi de înţelegere. Astfel se dezvoltă o serie de calităţi ale cunoaşterii cum ar fi:
observarea atentă, atenţia, exprimarea în mod desfăşurat a ideilor, imaginaţia.

10
 Dezvoltarea gândirii este condiţionată şi strâns legată de dezvoltarea limbajului, dar şi de
dezvoltarea experienţei cognitive directe – senzaţii, percepţii, reprezentări.
Învăţarea sris-cititului este considerată deschizătoarea tuturor drumurilor elevului către
informaţie şi cunoaştere. Toate aceste achiziţii fac să deosebească semnificativ elevul de 10-11 ani faţă
de cel de 6-7 ani prin modul de gândire, exprimare, învăţare, limbaj, rezolvare de probleme.
Piaget susţine că între 7-11 ani copilul se află în perioada operaţiilor concrete. Aceasta
înseamnă că el începe să înţeleagă principiile logicii atâta timp cât ele se referă la concretul obiectelor
şi fenomenelor.
Înţelegerea numeroaselor fenomene din natură se realizează prin mijlocirea reprezentărilor.
Fenomenele observate şi reprezentate devin mijlocul de explicare a unor fenomene mai complicate.
Exemplu: dilatarea corpurilor, explicată prin diverse exemple din natură, devine punct de
plecare în înţelegerea unor procese geologice – dezintegrarea rocilor sub acţiunea schimbărilor de
temperatură.
Reprezentările au un rol foarte important în însuşirea noţiunii de număr – în activitatea
didactică folosindu-se reprezentări ale obiectelor, persoanelor, cum ar fi beţişoare, bile, păpuşi etc.
În însuşirea şi înţelegerea ştiinţelor naturii, biologie, anatomie, geografie folosirea
reprezentărilor ocupă un loc important. Cu alte cuvinte reprezentările devin tot mai variate şi pot fi
treptat desprinse de obiecte, ceea ce îi dă copilului independenţa de a opera cu obiecte noi. În procesul
învăţării copilul operează frecvent cu scheme şi imagini ce facilitează transmiterea unor informaţii. Pe
baza acestora se vor forma simbolurile şi conceptele. Văzută în acest fel reprezentarea constituie
veriga de legătură între concret şi abstract. O dată schema însuşită copiii o pot aplica în diverse
contexte – ei ştiu că numărul 24 rămâne neschimbat indiferent dacă el este 10+14 sau 23+1.
La această vârstă copilul, aplicând regulile acestui tip de gândire, poate să desprindă trăsăturile
caracteristici, definitorii ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor sau situaţiilor. Legat de această
caracteristică gândirea copilului şcolar capătă o calitate nouă
– reciprocitatea.
În această perioadă copiii încep să clasifice, să includă obiectele după anumite însuşiri
esenţiale în categorii şi clase (baza formării noţiunilor). Includerea în clase mai relevă şi ideea că un
anumit obiect sau persoană pot aparţine cel mult unei clase.
Altă caracteristică a cogniţiei şcolarului mic o constituie posibilitatea creării de serii –
aranjarea în serie a obiectelor în funcţie de mărime, grosime, culoare etc.

11
 Strâns legat de dezvoltarea intelectuală şi implicate direct în activitatea de învăţare sunt
memoria şi atenţia. Ele capătă noi dimensiuni la această vârstă. Se cunoaşte faptul că elevii cu
probleme de concentrare a atenţiei au dificultăţi în activitatea de învăţare şi mai ales în fixarea şi
reactualizarea cunoştinţelor.
În primii 6-7 ani ai vieţii atenţia este definită ca expresie a orientării şi concentrării activităţii
psihice. În general, copilul de 6-7 ani nu poate fi atent în cadrul unei activităţi mai mult de 25-30
minute. În momentul intrării în şcoală atenţia este destul de bine dezvoltată (atenţia voluntară este mai
puţin conturată). Stabilitatea şi durata atenţiei urmează să se dezvolte în următorii ani. Educarea
atenţiei este inclusă în procesul instructiv-educativ prin stimularea interesului copilului pentru
activităţile şcolare prin dezvoltarea dorinţei de a duce la bun sfârşit o activitate şi, în general, prin
realizarea unei motivaţii pozitive faţă de întreaga activitate de învăţare.
Memoria se referă la fixarea informaţiilor şcolare, la modul cum elevul recunoaşte şi reproduce
oral sau scris ceea ce a fost memorat. Fixarea, recunoaşterea şi reproducerea sunt legate direct de
nivelul dezvoltării inteligenţei la copil. Tot ceea ce se fixează în memorie fără ca elevul să înţeleagă, să
descopere cauzalitatea se uită repede – memoria de scurtă durată.
Memoria şcolarului mic se sprijină pe concret, pe perceptibil. De aceea, folosirea materialului
didactic ilustraţii, planşe este foarte indicată. În acest mod se face o fixare concret-senzorială care este
fragmentată de detalii nesemnificative (legată de perioada concretului în gândirea elevului mic).
Copilul păstrează informaţiile care l-au impresionat mai mult. Mai târziu, elevul îşi va organiza
activitatea de memorare selectiv.
Copilul între 6-7 ani/10-11 ani poate învăţa orice sport: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, hanbal
etc, cu condiţia ca el să fie susţinut şi stimulat în acest sens.

Dezvoltarea limbajului
Dezvoltarea limbajului este remarcabilă, şcoala şi familia stimulând acest proces. Şcolarul mic
se exprimă mult mai bine, în fraze corecte din punct de vedere gramatical, foloseşte cuvinte de legătura
"că", "pentru că", "deoarece". Vocabularul lui activ ajunge la 2.000-2.500 de cuvinte. Dezvoltarea
limbajului scris este strâns legată de învăţarea şi diferenţierea fonemelor (aspectul sonor al literei).
Dezvoltarea vocabularului este evidentă prin numărul mare de cuvinte folosite – vocabular activ, forma
expresivă a limbajului şi prin diminuarea numărului de cuvinte pe care nu le rosteşte, dar le înţelege.
Dezvoltarea psiho-socială

12
 Înainte de intrarea în şcoală copilul se caracterizează prin instabilitate emoţională, predominând
afectelor. Dinamica sentimentelor este legată de creşterea gradelor de conştiinţă a propriei activităţi şi a
relaţiei cu ceilalţi. Se dezvoltă propriile dorinţe şi aspiraţii. În această perioadă are loc creşterea
sensului moral - afectiv al conduitei generale, dezvoltarea sentimentelor şi stărilor afective legate de
relaţiile afective impuse de şcoală şi aprecierea socială a acţiunilor lor. Tot în această perioadă se
dezvoltă sentimentele intelectuale.
Copilul înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri. Sunt
semnificative pentru copil relaţiile pozitive cu părinţii sau, dimpotrivă, atitudinile de renegare, de
rejectare a unora din părinţi. Relaţiile afectuase dintre părinte şi copil, cât şi relaţiile dintre părinţi
conduc la structurarea pozitivă a personalităţii. Pentru a alege conduita educaţională corectă, adecvată
părintele trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul. Această cunoaştere trebuie să ţină cont de părerea
celorlaţi, a învăţătorului, a psihologului şi medicului. Utile pentru activitatea educaţională a părintelui
sunt şi cunoştinţele legate de caracteristicile de vârstă.
Şcoala şi activitatea de învăţare, prin cerinţele specifice determină modificări în toate planurile
activităţii psihice a copilului. În această perioadă, la nivelul personalităţii se structurează trebuinţele,
interesele şi atitudinile. Evoluţia personalităţii se realizează concomitent cu dezvoltarea interrelaţiilor
sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă.

13
14
 Proba a fost aplicată la cinci elevi de clasa a IV-a, având ca obiectiv aflarea tipului de
temperament al copilului.
Materialul folosit a fost un chestionar cu 32 de întrebări, la care copiii au răspuns cu DA sau
Nu. Majusculele aflate în faţa fiecărei întrebări reprezintă tipul de temperament asociat răspunsului,
după cum urmează: C- coleric, S- sangvinic, F- flegmatic, M- melancolic.

15
 În urma interpretării rezultatelor, s-a observat că, din cei cinci elevi chestionaţi, doi au
temeprament flegmatic, un elev prezintă temperament sangvinic şi un elev temperament melancolic.
Analizând rezultatele, se observă la primul elev (cinci răspunsuri de DA la întrebările ce vizează
temperamentul melancolic. Copilul nu s-a dezvoltat normal din punct de vedere fizic, afirmând că
oboseşte foarte uşor. Din punct de vedere al dezvoltării cognivite, copilul se caracterizează prin
instabilitate emoţională. Prin aplicarea chestionarului, copilul dă dovadă că înţelege şi resimte tot
ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri.

10

0
C S F M

Al doilea copil, are cinci răspunsuri afirmative pentru temperamentul flegmatic, ordonat cu
jucăriile, răbdător. Deşi pare uneori comod, îşi îndeplineşte sarcinile până la capăt. Caracteristic
tipului de temperament flegmatic, acest copil duce la bun sfârşit acţiuni, chiar dacă nu este mulţumit
de existenţa lor.

16
 10

0
C S F M

Al treilea copil căruia i s-a aplicat acest chestionar, dovedeşte că deţine temperamentul
flegmatic. Prin cele cinci răspunsuri afirmative, dovedeşte că este consecvent, este prudent şi
chibzuit (răspuns afirmativ la întrebarea 10) şi, de asemenea, consecvent.

10

0
C S F M

Al patrulea copil, cu cinci răspunsuri afirmative la temperamentul sangvinic, este, potrivit

vârstei, activ şi energic. Este bine-dispus şi nu se lasă doborât de eşec. De asemenea, nu îndeplineşte
sarcini care nu îi sunt pe plac.

10

0
C S F M

Copilul nu numărul cinci, dezvoltă un temperament de asemenea sangvinic, având o mimică

expresivă. Este sociabil şi îi displace munca monotonă.

17
 10

0
C S F M

Se recomandă predarea în funcţie de temperament. Cadrele didactice ar trebui să ştie exact ce

temperament are fiecare copil din clasa la care predă. Un elev cu temperament melancolic pronunţat,
trebuie grupat cu un elev cu temperament flegmatic, care îl va încuraja. De asemenea, sunt
recomandate orele de educaţie fizică pentru dezvoltare motorie.
Înţelegerea numeroaselor fenomene din natură se realizează prin mijlocirea reprezentărilor.
Fenomenele observate şi reprezentate devin mijlocul de explicare a unor fenomene mai complicate.
Reprezentările au un rol foarte important în însuşirea noţiunii de număr – în activitatea didactică
folosindu-se reprezentări ale obiectelor, persoanelor, cum ar fi beţişoare, bile, păpuşi etc. . În
procesul învăţării copilul operează frecvent cu scheme şi imagini ce facilitează transmiterea unor
informaţii.
Memoria şcolarului mic se sprijină pe concret, pe perceptibil. De aceea, folosirea materialului
didactic ilustraţii, planşe este foarte indicată. În acest mod se face o fixare concret-senzorială care
este fragmentată de detalii nesemnificative (legată de perioada concretului în gândirea elevului mic).
Copilul păstrează informaţiile care l-au impresionat mai mult. Mai târziu, elevul îşi va organiza
activitatea de memorare selectiv.
La această vârstă este recomandată stimularea.
Pedagogia Waldorf se bazează pe abordarea fiecarui copil ca fiinta unica – educatie
individualizata, ca opusul educatiei in masa. Dascalul trebuie sa se autoeduce, sa inteleaga influenta
temperamentului, caracterului si structurii sale sufletesti asupra copiilor si sa o limiteze sau sa o
transforme intr-o influenta pozitiva. Rudolf Steiner spunea ca: „In relatia dintre dascal si elev trebuie
sa ia nastere un raport asemanator cu cititul”. Nu este suficient sa stii literele si cum se leaga acestea
intre ele, trebuie sa inveti sa descoperi sensul din spatele cuvintelor. Notiunile si ideile logice trebuie
transpuse artistic pentru a ajunge la sufletul copilului.

18
19
20
21
22
23
 Bibliografie

Luca, M.R. (2010). Introducere în psihologia personalității. Brașov: Editura Universității

Transilvania.

Strelau, J. (2002). Temperament: A Psychological Perspective. New York: Kluwer Academic

Publishers.

Rothbart, M. K., & Ahadi, S. A. (1994). Temperament and the Development of Personality.

Journal of Abnormal Psychology.

24