Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ULIM
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
2
Tema nr. 1
Psihologia ca stiinta si ca profesie
1. Psihologia ca stiintã
2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Ramurile aplicative ale psihologiei
Psihologia este una dintre ştiinţele umaniste, poate cea mai reprezentativă dintre ele
prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său de cercetare. Psihologia este ştiinţa
care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem. Ca domeniu al cunoaşterii
umane, ea a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat.
Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt
marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând
diverse modele explicative asupra vieţii psihice.
Spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de
ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, iar la sfârşitul
secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au
rafinat metodele de investigaţie.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.
Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche (suflet) şi logos (ştiinţă)
s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului. Deşi definiţia este oarecum tautologică, ea are
mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea
termenului de psihic.
1. Definiţii etimologice
Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.
Deoarece cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos
(stiintã) s-a afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum
tautologicã are mai ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si
detalierea termenului de psihic.
3. Definiţii explicativ-culturale:
1. Psihologia reprezintă studiul faptelor morale şi al inteligenţei, fiind ştiinţa sufletului
(Littre)
2. Psihologia are mai multe semnificaţii ca ştiinţă şi anume:
a) studiul ştiinţific al vieţii mentale (memorie, gândire, inteligenţă),
b) cunoaşterea empirică a sentimentelor celuilalt,
c) analiza sentimentelor, a stărilor de conştiinţă,
d) ansamblulde sentimente, modalităţi de a gândi şi de a acţiona caracteristice unui individ
sau unui grup de indivizi (J.Dubois)
e) psihologia este ştiinţa care studiază procesele mentale şi emoţionale şi comportamentul
f) psihologia este suma acţiunilor, trăsăturilor atitudinilor, modelelor de gândire sau a stărilor
sufleteşti ale unei persoane sau ale unui grup (D.B.Guralnik)
4. Definiţiile filosofice sunt cele care caută să explice conceptul sau ideile despre psihologie.
1. Psihologia este ştiinţa sufletului sau a spiritului. Acest punct de vedere cuprinde mai multe
aspecte ce trebuie considerate separat.
a) o anumită manieră de a se comporta, de a reacţiona la impresiile din afară (psihologia
comportamentului)
b) faptul de a avea conştiinţa propriilor idei, emoţii, tendinţe (psihologia conştiinţei),
c) atitudinea reflexiv-critică faţă de propria persoană (psihologia reflexivă şi cea critică),
d) ansamblul de stări sau dispoziţii psihice ale unei persoane sau ale unui grup de indivizi
(psihologie socială)
Definiţiile menţionate mai sus pun problema complexităţii acestei ştiinţe, dar
evidenţiază şi dificultatea de a o delimita şi defini, dintr-un singur punct de vedere.
4
acţionează după principiul realităţii, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui
plan de acţiune, a unor situaţii problematice. Atâta timp cât între aceste instanţe există un
echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară firesc. Când intervin însă
dezechilibrări, schimbări de forţe, distorsiuni, apar noi modele interacţionale care de obicei
sunt de ordin patologic. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat,
deci indiferent de condiţiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt trimise din
nou în inconştient. Odată refulate ele nu dispar, nu rămân inactive, ci acţionează cu mai
multă forţă asupra individului, cer şi cu mai multă tărie să fie satisfăcute. Ele pot fi
satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde numite de
Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine,
erori de citit si scris, stângăcii), sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte
nevrotice. În cazul nevrozelor, metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită
metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice
patogene în vederea dizolvării şi înlăturării lor.
Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate, odată cu lucrarea
„Sinele si Eul” din 1922, Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe
care le analizează mult mai amănunţit şi nuanţat. Aparatul psihic este împărţit în trei
organizări structurale denumite: Sine, Eu si Supraeu sau Id, Ego si Superego. Sinele este
echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a
energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construieşte personalitatea
individului. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare, a mediului
înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în
raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară.
Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei:
-ea reprezintă o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic, genetic,
metapsihologic care privilegiază registrul intrinsec al psihicului;
-dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient, refulare, conflicte,
libidou), elementul de bază, de coeziune rămâne legătura dintre ele.
J.B.Watson este considerat părintele acestui curent, al unei noi orientări psihologice
denumită behaviorism. În concepţia lui Watson, pentru a deveni o ştiinţă practică, utilă,
deschisă, populară, accesibilă tuturor, psihologia ar trebui să realizeze următoarele
deziderate: să schimbe obiectul de studiu al psihologiei, sa înlăture conştiinţa şi s-o
înlocuiască cu comportamentul; să schimbe metoda de investigare: introspecţia cu metode
obiective, să schimbe finalitatea, să propună formularea unor legi ale comportamentului.
Comportamentul, considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un
ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă
studiul cuplului Stimul-Reacţie.
8
Concluzii
Aceste abordări se află raporturi de interdependenţă, ele fiind elective şi
complementare. Concluzionând, arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul
activităţii psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care
acţionează.
10
Capitolul II
Legile psihologiei
O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor, adică a acelor raporturi
necesare, esenţiale, repetabile, generale şi obiective între fenomenele studiate. Încă de la
început prezenţa legilor psihologiei a fost contestată.
Capitolul IV
4. Metodele psihologiei
centrale (media aritmetică, mediana), valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală
(abaterea centrală, abaterea standard).
-redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect; de regulă se porneşte
de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. Urmează
partea experimentală în care se avansează ipoteze, se prezintă metodologia cercetării,
interpretarea faptelor, formularea concluziilor. Se anexează materiale ilustrative, listele
bibliografice utilizate;
-valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat, iar în plan
socioprofesional, lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.
Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale, drum către ceva), metoda este
definită în psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de
concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate
unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la
problema de cercetare, enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională,
experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui
sector sau altul al practicii sociale.
- Metodele psihometrice
Observaţia
Observaţia ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului
(sau ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie
din afară.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt:
- ce observăm (conţinutul observaţiei);
- care sunt formele observaţiei;
- de ce anume depinde calitatea observaţiei;
- care sunt condiţiile unei bune observaţii;
- cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei;
-care sunt limitele şi avantajele observaţiei.
Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile
bio-constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice, precum şi de simptomatica
labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului,
cum ar fi conduita verbală, cea motorie, mnezică, inteligentă ca şi varietatea expresiilor
afectiv-atitudinale.
Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:
-orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia;
-prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia sistematică;
-prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau mediată, cu
observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;
-implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia participativă;
-durata observării: continuă sau discontinuă;
-obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de
sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei,
categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, factorii
sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
Condiţiile unei bune observaţii sunt:
-stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
-selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor
necesare;
-elaborarea unui plan riguros de observaţie,
-consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;
-efectuarea unui număr optim de observaţii;
-utilizarea grilelor de observaţie.
15
Experimentul
După Greenwood, (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin
integrarea unor situaţii contrastante, controlabile. Leon Festinger arată că experimentul
constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei
dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la minimum. Variabilele
dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei, cele cărora cercetătorul le va studia
variaţia în cursul experimentului. De exemplu, numărul de cuvinte reamintite după citirea
unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un text, numărul de erori într-o probă,
reprezintă variabile dependente. Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă,
ele fiind legate de decizia experimentatorului, care în mod deliberat le-a introdus în
experiment.
Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
- Experimentul de laborator
- Experimentul natural
- Experimentul psiho-pedagogic
Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui
obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată în
camere special amenajate, dotare cu aparatură de laborator, condiţii şi programe de
desfăşurare a experimentelor bine determinate, deseori obligatorii.
Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un
cadru obişnuit, familiar de existenţă şi activitate a individului.
Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri:
-constatativ: urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un anumit moment
dat;
-formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea
schimbării comportamentului, schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea
finală. De exemplu, dacă intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic,
predăm la o clasă folosind noul procedeu iar la o alta modelul tradiţional; comparând
performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după
16
folosirea lui şi, mai ales, cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod
tradiţional, vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu.
Convorbirea
Convorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care
presupune: relaţia directă de tipul "faţă în faţă", abilitatea cercetătorului pentru a obţine
angajarea autentică a subiecţilor în convorbire; empatia cercetătorului. Spre deosebire de
observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare
ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a
intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor,
convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi
valorilor subiectului.
Formele convorbirii sunt:
-convorbirea standardizată, dirijată, structurată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale;
-convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor;
-convorbirea liberă, spontană, asociată, în funcţie de particularităţile situaţiei în care se
desfăşoară, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile momentului
când se face.
Ancheta psihologică
Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor
informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea
acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea
psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode.
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale
psihologiei, folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:
- stabilirea obiectului anchetei;
- documentarea;
- formularea ipotezei,
- determinarea populaţiei (a universului anchetei);
- eşantionarea;
- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
- pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
- redactarea definitivă a chestionarului;
17
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă
în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant
păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există
interviuri individuale şi de grup, clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema
investigată).
Metoda biografică
Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele
evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi despre
semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de necesară
în stabilirea profilului personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială, concentrându-se
asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre
evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc.
Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi
cauzogramă - îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente.
Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de însemnări, fie forma anamnezei,
ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia, focalizată pe
depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).
18
Metodele psihometrice
Această grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea
capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai
cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a
satisface aceste deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune;
-fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;
-standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. De regulă, se
standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor
subiecţilor); modul de conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea
aceluiaşi instructaj verbal, a aceloraşi conduite faţă de toţi subiecţii), timpul de aplicare al
probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii, aceasta în cazul testelor cu timp
determinat);
-etalonarea: stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în
vederea cunoaşterii valorii lor.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
-după modul de aplicare: individuale, colective;
-după materialul folosit: verbale, neverbale;
-după durata lor: cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului;
-după conţinutul măsurat;
-după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament.
Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor
recomandări:
19
Capitolul V
Psihicul-domeniu de cercetare în psihologie
Tipuri de abordări ale psihicului
Abordarea plană sau orizontală a psihicului a fost dezvoltată de-a lungul istoriei
psihologiei prin curentul asociaţionist, neoasociaţionist şi ulterior conexionist.
Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în funcţii sau facultăţi elementare. Viaţa
psihică era concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor capacităţi sau funcţii psihice
cum ar fi atenţia, memoria, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, etc. Între reprezentanţii
curentului asociaţionist menţionăm: Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, David
Hartley, James Mill.
Profesorul Zlate consideră că o asemenea viziune atomistă, bazată pe decupajul
artificial al funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor nu putea să nu îşi manifeste
slăbiciunile teoretice şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii particulare ale
psihologiei, cum ar fi psihologia medicală.
este compus după opinia lui dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient,
preconştient, conştient.
Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se
realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă
adaptarea continuă a individului la mediul înconjurător. La acest nivel se realizează o
reflectare cu ştiinţă, adică o reflectare în care individul dispune de informaţii pe care le poate
utiliza, înţelege, descifra, interpreta. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea
este pură subiectivitate, din faptul că ea se manifestă în experienţele personale nefiind de
regulă accesibilă altuia.
Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost:
a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii; a fi conştient înseamnă a dispune de
capacitatea de a face sinteze; a fi conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile
solicitări.
Funcţiile conştiinţei
-funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) -
individul îşi dă seama; este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă
deoarece individul operează nu numai în plan acţional, ci şi în plan mental cu informaţii.
-funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop, calitatea scopurilor, claritatea şi
precizia lor depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale.
-funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă; se
anticipă rezultatul acţiunilor.
-funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente.
-funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica, de a o adapta
necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei.
Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă, deşi la aceasta
participă toate funcţiile şi procesele psihice. Ea este o sinteză creatoare, o integrare de
fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de
conştiinţă, dar toate formează un câmp în cadrul căruia prin corelări între fenomene şi
semnificaţie apar efecte specifice conştientizării.
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe
afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei, îndeosebi a celei de tip
creativ iar caracterul planificat exprimă rolul gândirii, al voinţei.
În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai
multe concepţii. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente
care au aparţinut conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El
este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele
intelectuale sau perceptive stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul
conştiinţei, s-au realizat cu efort dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică,
putând însă să redevină oricând active, să depăşească pragurile conştiinţei. El este o rezervă
21
Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relaţii
dinamice de implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. Inconştientul nici nu
poate exista fără structura conştiinţei cu care este cosubstanţial.
După anul 1920, Freud, recunoscând unele limite ale concepţiei sale îi aduce o serie de
corective. Ca urmare, în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine, Eu şi
Supraeu, locul central va reveni Eului.
În timp ce Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor
înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale
trebuinţelor şi emoţiilor. Eul se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu
realitatea externă. Spre deosebire de activitatea inconştientă a Sinelui, activitatea Eului este
concomitent conştientă, preconştientă şi inconştientă, ea constând în percepţia externă şi
internă, în procesele intelectuale, dar şi în dirijarea şi controlarea mecanismelor de apărare.
Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile,
controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii, asigură în final funcţia sintetică a
personalităţii.
Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ
de-a lungul vieţii sale, forţe ce sunt de ordin social, moral, parental (în esenţă
constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. De obicei acesta din urmă este expresia
identificării copilului cu părinţii idealizaţi.
Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului,
Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influenţele
sociale şi parentale), Eul conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă, devine
principalul nivel de organizare a vieţii psihice. Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această
doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte specifice: existenţa pulsiunilor ca elemente
constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului. Conceptul de refulare sau de
respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului; noţiunea
de inconştient, reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale individului
(instincte, trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice).
23
După opinia lui Mihai Golu, a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili
elementele componente ale sistemului psihic uman; a preciza relaţiile dintre elementele
componente; a recurge la o distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme.
Adoptând o astfel de poziţie psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice, ca elemente
componente ale sistemului psihic uman în procese, activităţi şi însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică
specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare
cât şi a structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Procesele psihice se clasifică în:
-cognitive: senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări
logice: gândire, memorie, imaginaţie
-afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni, afecte
-volitive: voinţa
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se
raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii,
27
mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale.
Principalele activităţi psihice sunt: limbajul, învăţarea, munca, creaţia.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante
aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalităţii; sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât
procesele psihice.
Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt: temperamentul,
aptitudinile şi caracterul. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele
proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor
facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor, activităţilor şi însuşirilor psihice. Acestea
sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.
În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti, M. Zlate introduce conceptul de
mecanism psihic în locul celui de fenomen psihic.
Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca elemente
componente şi implică ideea de mişcare, de dinamism, mecanismul fiind considerat o forţă
motrice.
Mecanismele psihice se clasifică astfel:
-mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare
primară a informaţiilor: senzaţii, percepţii, reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară
şi de transformare a informaţiilor: gândire, memorie, imaginaţie;
-mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie, afectivitate;
-mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atenţia, voinţa;
-mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii:
temperament, aptitudini, caracter.
28
Capitolul VI
Procesele psihice cognitiv-senzoriale
Senzaţiile
Până în secolul al XIX-lea, senzaţiile au fost clasificate după criterii morfologice, după
organele de simţ, vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii, corespunzătoare celor cinci
organe de simţ. Modalitatea operatorie era, deci, de la organ la funcţie.
Apoi se trece la criterii funcţionale, adică de la funcţia senzorială la căutarea organului
care o îndeplineşte. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea kinestezică, vestibulară, organică.
În ultimul secol, criteriile funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au
fost înlocuite cu criterii situaţionale, care presupun luarea în considerare a condiţiilor şi
direcţiilor recepţiei.
Astfel, Sherrington a identificat:
senzaţiile de contact, care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor
de contact, şi
senzaţiile de distanţă, ce presupun activarea receptorilor de distanţă.
Încadrarea unor receptori într-o grupă sau alta s-a dovedit a fi dificilă. De exemplu,
văzul (ochiul) este un receptor de distanţă, dar în cazul lui contactul retinei cu cuantele de
lumină absorbită este evident.
Tot Sherrington a clasificat senzaţiile, după locul unde sunt amplasaţi receptorii lor,
în:
senzaţii exteroceptive;
senzaţii interoceptive;
senzaţii proprioceptive.
A.A. Uhtomski (apud. Zlate M.) a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi
(mecanici, fizici, chimici, fiziologici) în: senzaţii cutanate; senzaţii vizuale şi auditive;
senzaţii gustative şi olfactive; senzaţii proprioceptive şi interoceptive.
Un alt criteriu este specializarea interioară a senzaţiilor
Din acest punct de vedere identificăm:
modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu, în interiorul senzaţiilor cutanate
există modalităţi tactile, termice, algice; în sensibilitatea gustativă, întâlnim
modalităţi pentru dulce, acru, sărat, amar; în sensibilitatea proprioceptivă intră
senzaţiile somatoestezice, cele kinestezice etc.) şi
modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit,
vorbindu-se chiar despre capacitatea de a "pipăi cu ochii").
În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor
referi în continuare.
a) Calitatea senzaţiilor
Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este
următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale?
Clifford T. Morgan (1949), apud. Zlate consideră că aceste mecanisme sunt
următoarele:
30
a) Legea intensităţii
Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra
organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară
este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate.
Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă a produce o senzaţie, poartă
denumirea de prag absolut minimal. În cazul senzaţiilor vizuale, aceasta este de 1-2 cuante,
în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc.
Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul
aceleaşi modalităţi senzoriale ci, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, declanşează fie
durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea de prag absolut
maximal.
Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite. Zona
optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt, statistic, mai
frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. Pragul absolut
minimal a fost luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a
sensibilităţii absolute: cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea este
mai mare şi invers, cu cât el este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai mică.
Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului, adică relaţia
dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la
aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale.
b) Legea adaptării
Creşterea sau scăderea sensibilităţii, concordant cu modificarea condiţiilor de mediu,
poartă denumirea de adaptare senzorială.
Adaptarea este un fenomen relaţional, deoarece ia în considerare nivelul iniţial al
sensibilităţii, porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi valori diferite în funcţie de
intensitatea şi durata stimulului.
Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale organelor de simţ, ca şi
de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. De obicei, la stimulii puternici
sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creşte. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea
adaptării în uşor şi greu adaptabili, primii fiind cei tactili, termici, olfactivi, vizuali, ceilalţi
auditivi şi algici. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în
accentuarea sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite
intensităţi, ce acţionează succesiv sau simultan.
32
c) Legea sensibilizării
Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea
specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator. De exemplu,
excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii
centrale a celuilalt ochi. Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca
urmare a excitării adecvate a altui analizator. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o
anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină.
d) Legea depresiei
Presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la
sensibilizare.
e) Legea sinesteziei
Se referă la unele efecte de intermodelare informaţională, la apariţia unei imagini într-
o modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. De exemplu, stimulenţii acustici
produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). Toţi
ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. Sinestezia stă la baza talentului artistic.
f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a
intensităţii: stimulii slabi, dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei
puternici, dar nesemnificativi.
g) Legea compensării
Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la
perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei.
La orbi şi la surzi, se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.
h) Legea condiţionării social-istorice
Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale, la om ele sunt superioare deoarece
suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Aceştia, adâncesc, cizelează,
perfecţionează unele modalităţi senzoriale; (vulturul vede de la distanţe foarte mari, dar
omul distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale); schimbă ponderea
acestora (evită ponderea senzaţiilor vizuale obiective, în dauna celor olfactive); conduce la
apariţia unor modalităţi senzoriale noi.
33
Capitolul VII
Percepţia
a) Percepţia ca activitate
Cunoaşterea realităţii înconjurătoare nu are loc sub forma senzaţiilor izolate, ci sub
forma percepţiilor, imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor
J. Piaget foloseşte termenul de "activitate perceptivă". "Numim activitate perceptivă,
scria el, orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget, 1963, p.
16). Explorările simple sau polarizate, transpoziţiile de mărimi, de forme în spaţiu şi timp,
anticipările, schematizările etc. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care, în funcţie
de felul cum sunt folosite, se soldează cu decentrarea, dar şi cu apariţia unor deformări sau
"iluzii secundare". R. Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". El arată că
percepţia presupune două conduite: cea de identificare şi cea de diferenţiere, în prima
stimulul fiind legat de un răspuns generic, asimilat deci, (în experienţa anterioară a
subiectului), în a doua, având loc compararea între două sau mai multe obiecte, simultan
prezente, în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting
unele de altele.
Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat
surprinderea unor "faze", pe care ea le parcurge. B. Bourdon, în Noul tratat de psihologie de
sub redacţia lui G. Dumas, diferenţa, încă din 1936, faza identificării primare şi faza
identificării secundare, prima referindu-se mai ales la recunoaşterea semnalelor, cealaltă la
înţelegerea lor. O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia
unei simple pluralităţi); cea a percepţiei formei; cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă
corespunzând identificării secundare) (Bourdon, 1936, p. 6-7).
Exact peste 30 de ani, Forgus (1966), considerând că percepţia este "procesul
extragerii informaţiilor", stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia: detecţia,
discriminarea, rezoluţia, identificarea, manipularea formelor identificate (Forgus, 1966, p. 1;
p. 15-16), fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte.
34
cognitive ale omului. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. Omul
trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă, aşa încât comportamentul său
va fi influenţat nu doar de "lumea" în sine, ci şi de felul cum este ea percepută.
Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi
demonstrat, experimental, de către gestaltism, orientare psihologică care a apărut ca o reacţie
împotriva asociaţionismului, concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca
rezultat al asocierii senzaţiilor. În locul elementelor este în pus întregul, în locul asociaţiei
este pusă structura dinamică polivalentă. Forma totală, întregul (gestaltul) este nu rezultatul
sintezei, ci un fapt primar, un produs al organizării, iar organizarea, procesul care duce la
gestalt. Reprezentanţii gestaltismului (W. Kohler, M. Wertheimer, K. Koffka),
consideră percepţia ca fiind o formă, primordial în ea este întregul, elementele (senzaţiile),
neavând o existenţă reală, independentă. Percepţia trebuie tratată, de aceea, după legile
formei şi nu după legile asociaţiei.
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei descrise de profesorul
Mielu Zlate astfel:
a) Legea integralităţii perceptive
Exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului, ea
operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Gradul de elaborare a
unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa
imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.
b) Legea structuralităţii perceptive
Arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi ierarhizate creează efecte
de percepţie; totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de
importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare
concentrare informaţională. Înregistrarea traseelor vizuale, în percepţia unor obiecte, relevă
această caracteristică.
c) Legea selectivităţii perceptive
Este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, al faptului că nu toate
obiectele sunt percepute - ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului - ci doar o parte a
acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.
d) Legea constanţei perceptive
Constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există variaţii ale
obiectului perceput; dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea mai mică şi
neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv,
atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate.
f) Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului
36
Semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect obiectele care au o anumită
valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente.
Capitolul VIII
Reprezentarea
a) Conţinutul informaţional
Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit, indivizibil al
conştiinţei, o creaţie pur subiectivă a individului. Spre deosebire de percepţie, a cărui
conţinut informaţional îl constituie însuşirile, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale
obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din
însuşirile concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect.
Prin faptul că reprezentarea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un
obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte, pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii
(M. Zlate , 2000).
b) Forma ideal-subiectivă
Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub
formă de imagini.
Ebbinghaus, studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare,
arată că aceasta din urmă este: mai ştearsă, palidă, cu vivacitate şi claritate reduse; mai
instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repeziciune; mai fragmentară, lacunară, lipsind
din ea multe amănunte.
Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a
obiectului. Chiar dacă ar fi aşa, nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori. De
exemplu, vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza
formării reprezentării, semnificaţiei (mare sau mică, acordată de subiect), trăsături lor de
personalitate ale subiectului, particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se
diminuează semnificaţia unor elemente.
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este
cuvântul. După cum arată profesorul M. Zlate cuvântul asigură structurarea elementelor
reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului,
contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie
purtătoarea unui sens.
Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia
însuşirilor, cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. Cu
cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la
37
necesităţile lui, ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intense
creşte. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. De altfel, s-a
demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări, iar dacă
mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei
în alte tipuri de mişcări, cum ar fi, de pildă, efectuarea unor mişcări sacadate), se împiedică şi
apariţia reprezentărilor.
a) Figurativitatea
Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai
mare încărcătură şi saturaţie informaţională.
Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de
portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine
reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată
ar fi schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează
în timp ce ideea gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile
obiectuale.
b) Operativitatea
Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget, care defineşte reprezentarea
ca reconstrucţie operatorie. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin
asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales ideomotricitatea.
Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări),
dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică (a transformării simultaneităţii într-o
succesiune coerentă). Acest lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale
şi ale limbajului exterior.
c) Panoramizarea
Capitolul VIII
Procesele psihice cognitiv superioare
Gândirea
voinţă), gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru
om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi
funcţii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol
coordonator „de stat major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte
procese şi funcţii (percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles,
voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza raţionamentelor). Procesualitatea gândirii
constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme
cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi
demersuri ale gândirii. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci al proceselor
senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune problema ce reprezinta
invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi categorii.
Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se
intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare
(conceptele figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la
singular, operează cu invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decât prin
individual, particular.
Psihologia tradiţională prin profesorul Paul Popescu Neveanu oferă o definire
descriptiv-explicativă: gândirea este considerată procesul psihic de reflectare a insuşirilor
esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit,
generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta definiţie
precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii.
Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: gândirea reprezintă un
sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe
abstractizare, generalizare şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor
posibile (M. Golu).
Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele
caracteristici psihologice ale gândirii descrise de profesorul M.Zlate :
caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile,
diferenţiază categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;
caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra
informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii evocate de memorie, e mijlocită de
limbaj care ajută la interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;
caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceşte
pe sine prin produsele sale.
Înţelegerea
Datorita gândirii, omul desprinde semnificaţiile obiectelor, fenomenelor, acţiunilor cu
care se întâlneşte, prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi
sistematizate.
Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu
informaţia nouă, prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua. Pentru ca înţelegerea
să se realizeze adecvat, este necesar sa intervină o selecţie, fie în activarea vechilor
cunostinţe, fie din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. Sarcinile înţelegerii pot avea
diferite obiective: o simplă identificare, descoperirea unei cauze, a unei interdependenţe,
surprinderea unor corelaţii, etc. Demersurile înţelegerii au un caracter specific, modul de
înţelegere corespunde unei specializări a gândirii.
În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi)
înţelegerea se realizează spontan sau printr-un proces de durată desfăşurat multifazic,
discursiv.
Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive
şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare.
Înţelegerea discursivă se realizează treptat, necesită eforturi conştiente, are în vedere
decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală, în
final producându-se o restructurare mintală.
În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă, eşalonată pe ani şcolari.
In acest caz apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut
44
sau în corelarea acestora. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine, nu-mi este clar”.
Astfel, procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.
Rezolvarea de probleme
A rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări, la reorganizări, restructurări.
Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. Behavioriştii explică rezolvarea de
probleme în termenii stimul-răspuns. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri, cel mai
uşor cu cel din vârful piramidei. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de
probleme se face prin „umplerea golurilor”. Problema apare când intervine ceva nou, atunci
când acesta e integrat în structurile operatorii vechi, care se extind, se completează, apare
posibilitatea rezolvării.
I.Radu şi M.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic.
Structurile cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice; problemele au o funcţie
constituantă ele pot genera noi structuri; problemele dispun de o schemă „vectorială”.
Gândind asupra situaţiilor, subiectul întâmpină unele dificultăţi, se confruntă cu
obstacole pe care se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive. Acesta este un
proces de rezolvare a problemelor şi constituie domeniul performant de lucru al gândirii.
Problema este, deci, ca un „obstacol” cognitiv, ca o barieră, o dificultate teoretică sau
practică. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, pentru că
dificultatea se prezintă ca o lacună a cunoaşterii. Înainte de problemă, apare situatia
problematică, atunci când subiectul constată că procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente
pentru a acoperi lacuna din gândire. Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre
subiect şi lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul ca şi demersurile cognitive şi
tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor.
După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme:
probleme bine definite, care se rezolvă prin strategiile algoritmice şi
probleme slab definite care implică strategii euristice.
V.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din
situaţia problematică; măsura specificării scopului, deci a stării finale; necesarul de operaţii
de transformare, propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:
productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă, sunt rezolvate prin
strategii;
demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine
specificată, se cere demonstrarea, dovedirea, găsirea cauzalităţii;
euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate, au grad
mare de ambiguitate, solicită capacităţi cognitive înalte;
inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală, asemănătoare cu cele
euristic-creative, dar cu starea iniţială mai bine specificată;
de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.
45
Capitolul IX
Memoria
este mai scăzut, şi viceversa. Din acest punct de vedere, tezaurul memorativ are o organizare
stratificată: în partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de
reactualizare mari, inclusiv cele ce au coborât sub limita activării, trecând în zona uitării; în
partea superioară, se situează straturile cu praguri de reactualizare scăzute, cel mai mic prag
tinzând către valoarea zero.
c. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul
experienţei anterioare.
Ea este oglinda celorlalte două faze - memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu
obiectiv de evaluare a lor. Atât realizarea fixării materialului dat, cât şi modul în care s-a
păstrat de-a lungul unui interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l
amintească. După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană sau
involuntară şi deliberată sau voluntară.
Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât
şi în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Se
ştie, de exemplu, cât de dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a
conştiinţei de amintiri, imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Aceasta se
interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a sistemului mnezic, care-şi activează în
mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi perfecţiona şi consolida organizarea internă (tezaurul
elaborat anterior). O formă aparte a reactualizării spontane, care evidenţiază o dată în plus
complexitatea funcţională a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă.
Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie, de exemplu, numele
unei persoane pe care o întâlnim ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc., cu
toate că facem un efort mental serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context
şi pe fondul unei alte preocupări, informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin, şi se
instalează frumos în centrul conştiinţei, obligându-ne s-o luăm în seamă. Şi mai spectaculos
se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o
puternică tensiune care le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor,
nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan,
cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile sau
chiar le par foarte simple.
Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei
sarcini speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de
muncă, de creaţie etc. - în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se
desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine. Elementele
care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite criterii de compatibilitate atât
cu operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Aşa se face că ele
sunt supuse verificării/evaluării, şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se
procedează la găsirea şi reactualizarea altora. După funcţionalitatea elementelor solicitate,
reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
51
Capitolul X
Imaginaţia
Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de
dispută şi de controversă.
In timp ce unii psihologi (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas. P. Popescu-Neveanu)
recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice,
alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă)
contestă delimitarea ei ca proces distinct.
Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei
fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi
distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi
simplu omisă.
Astfel, în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere, atât modul
de operare (procedeul), cât şi produsul. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună
ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină.
55
Imaginaţia reproductivă
Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor
experienţei anterioare. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza
sa de reactualizare. Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor,
sunt net diferite, prin pregnanţă şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate
de imaginaţie. Dacă memoria se subordonează, în funcţionarea sa, legii corespondenţei
biunivoce şi a fidelitătii, "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul",
imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare, se
subordonează legii transformării.
În termenii teoriei reglării, aceasta înseamnă că, în vreme ce memoria este guvernată
de mecanismul feed-back-ului negativ, care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei
anterioare pe cât posibil nealterate, imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv, care
acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza
cărora se elaborează.
Datorită acestui mecanism, imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel
încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic, transformativ.
Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern, din partea sferei
afectiv-motivaţionale. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar
rămâne fără efect, dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv.
In forma ei superioară, imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie,
ajungând la un real, pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct.
În acest caz, intervine nu doar modificarea unei evocări, ci construirea unor
reprezentări noi, adecvate situaţiei desemnate numai verbal, precum şi transformări
compoziţionale.
Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte
ştiinţifice sau beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma
unui "film mental". Aceasta devine un factor psihologic, care facilitează înţelegerea
conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. Dacă în studiul unor discipline, precum
fizica, geografia, biologia, istoria etc. nu apar în minte modele imagistice ilustrative,
continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea.
Imaginaţia reproductivă se realizează, de regulă, spontan, dar ea beneficiază şi de
reglajul voluntar, în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o
concentrare deosebită. În genere, se poate constata că, pe măsură ce materialul de bază şi
"tema-stimul" se îndepărtează de concret, trecând în domeniul abstractului formal, imaginaţia
reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar,
pentru a se realiza.
Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte, având un rol
important în legarea acestora de realitate, în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme
de ordin teoretic sau practic.
57
Imaginaţia creatoare
Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia
umană, în general. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric, ca, de
pildă: gradul de originalitate, gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final.
Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor
criterii, urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. Astfel, sub aspect
reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului, din
perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) - extern.
Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor
imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită
funcţie utilitară pentru om, pentru societate.
Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între
produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale -
biologice şi materiale - şi terminând cu cele spirituale - de cunoaştere, estetice etc. Ca
organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare, este reglată esenţialmente voluntar, conştient,
elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care intervin în diferite momente,
având un caracter secundar şi subordonat. Iluminările, viziunile, ideile spontane care
punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt
controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu
"tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. Iar acest plan călăuzitor, care îmbină într-
o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale, îmbracă
o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă, tehnică, artă etc. Astfel, în
domeniul ştiinţific şi cel tehnic, planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării
produsului la exigenţele şi criteriile realităţii, ale practicabilităţii; în domeniul artistic, el este
schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Produsul imaginaţiei
58
creatoare de tip ştiinţific sau tehnic, oricât ar fi de original şi inedit, nu poate contrazice legile
generale ale ştiinţei şi tehnicii, el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute
până atunci. Atât ştiinţa, cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală, dată de stadiul şi forma
reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat; alta posibilă, exprimată de tendinţa
dezvoltării interioare.
Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia.
Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea
lor într-o nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi
noi, inexistente la "obiectul" iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând
o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat, existent deja.
Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite
relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse
şi inaccesibile schemelor operatorii.
Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar, în schimbarea unghiului de
abordare a unui fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi
şi însuşiri noi. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit
înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în
scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire
originală dintro situaţie dificilă); a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate
secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa, pentru a
găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea
de la o întâlnire).
Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare
a noului, cât şi produsul final obţinut.
In invenţie, originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt
decât în inovaţie.
După A. Koestler, fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea
deprinderilor, a obişnuinţelor (strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni
asupra lucrurilor, fie aceasta în ordine practică, fie în ştiinţă şi artă.
A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima
izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la
copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite,
să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile.
La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de
artă. Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru
oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de
îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă.
Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă
echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea
capacităţii adultului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru
59
cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie
impulsionat din interior de a întreprinde ,,raiduri" imaginative în domeniul obscur al
necunoscutului, al noului.
Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de
vedere al legilor creaţiei.
Cercetătorul creativ, ca şi artistul sau tehnicianul, întruneşte în sine tendinţe opuse
paradoxal: pe de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli, definindu-
şi o măiestrie, pe de alta - dispoziţia către eliberarea de orice metode, reguli, dogme şi
operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii, care să permită elaborarea unor noi metode.
Capitolul XI
Motivaţia
motivaţie directă sau intrinsecă. Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin
îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă
din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de investigaţie). Spunem că toate acestea au la baza o
motivaţie intrinsecă.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau
chiar impusă de o altă persoană, daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate,
atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă.
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, pentru
schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive
(dinlăuntrul percepţiei gândirii, memoriei, imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din
aproape în aproape. Datorită ei se trece de la explorare la reproducere, de aici la înţelegere,
apoi la interes ştiinţific, pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. Motivaţia
cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege, explica, rezolva.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea
altor persoane, de a se simţi bine în compania altora. Aceste forme sunt inegal productive.
Motivaţia pozitivă, intrinsecă, cognitivă, sunt mult mai productive decât motivaţia negativă,
extrinsecă, afectivă. Această apreciere este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor
motivaţionale amintite.
Capitolul XII
Afectivitatea
Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea
înconjurătoare au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de
confruntări, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.
P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în
subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect, pentru că numai în
această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii
trebuinţelor. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere,
mulţumire, entuziasm, etc., nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere,
indignare, tristeţe, etc.
În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin
asociere cu mişcarea, energia, dinamica, transformarea.
65
filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul, să urmăresc transpunerea în peliculă a unui
roman îndrăgit, etc.).
Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni:
a) cunoaşterea propriilor emoţii ,
b) conducerea emoţiilor,
c) automotivarea,
d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi),
e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale.
Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale.
Ea include conştiinţa de sine, controlul impulsurilor, persistenţă, entuziasm, motivaţie,
empatie şi abilităţi sociale.
Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă, o capacitate ce afectează profund
toate celelalte abilităţi, facilitându-le sau interferând cu ele.
12.1. Proprietăţile proceselor afective
Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M.) după cum urmează:
Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul
polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii
trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei procesele afective operează în perechi: bucurie-
tristeţe, simpatie-antipatie, iubire-ură, etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut
sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând
subiectul), încordat sau destins (unele sunt tensionale altele relaxante).
Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la
un moment dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de
valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului
dar şi de complexitatea afectivă a subiectului. Creşterea intensităţii stărilor afective se
obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii,
ci prin schimbarea, amplificarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei
cu care stabilim relaţia. O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se
producă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea
activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum
afectiv.
Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora,
indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Ele pot
dura un an, doi, toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. frica, groaza, persistă şi după ce
a trecut pericolul; dragostea, ura, pot fi nelimitate).
Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz
este trecerea de la stadiul primar, nespecific, la stadiul secundar, specific; în cel de-al
67
viaţa. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. Sentimente ca dragostea,
ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual,
motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele influenţează mult
imaginaţia, percepţia, gândirea şi mai ales atenţia.
Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor.
Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. În China, în Japonia,
dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. În
Europa lucrurile sunt altfel. A.Camus în romanul „Străinul” relatează că unuia din
personajele sale, acuzate de crimă, i se imputa şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei
sale, ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. La noi, în popor, se angajează în unele
cazuri, bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. Deci sentimentele cunosc moduri
diferite de exteriorizare.
Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia
afectivă prin care individul preţuieşte valorile. Astfel, „dreptatea ca valoare” se bazează pe
sentimentul egalităţii între semeni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice,
„adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate.
Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate
au rolul unor axe principale. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare
devin trăsături de caracter; simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de
părinţi, faţă de autorităţi, de dascăli sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om, în
sentimentul îndatoririlor sociale, etc. Varietatea sentimentelor este extrem de mare. De aceea
o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. Se pot face câteva diviziuni. Pornind de la
gradul de complexitate distingem:
sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin
biologic sau strict personal.
sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii
colective, benefice din punct de vedere social.
În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:
sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, al
dragostei faţă de om, faţă de muncă, al patriotismului, al apartenenţei la comunitate,
al responsabilităţii.
sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură, artă, mediul
social, de creaţia artistică.
sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte, aspiraţia de a şti cât
mai mult, de a culege cât mai variate informaţii, de a soluţiona, de a descoperi ceva
nou.
70
Capitolul XIII
Comunicarea şi limbajul
care, în calitate de emitent, este tot un subiect uman, relaţia de comunicare dobândeşte cel
mai bogat şi diversiftcat conţinut. Ipostaza de emitent şi cea de destinatar nu au un caracter
invariant şi predeterminat, ci unul relativ, modificabil, cei doi termeni putându-şi schimba
reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, dacă sistemele relaţionate le
notăm cu SI şi S2, va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent, S2 se află în
ipostaza de destinatar (momentul t1, să spunem), iar când S2 este emitent, SI devine
destinatar (momentul t2). Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul
comunicării interumane, în acea formă specifică ce poartă denumirea de dialog.
Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-
decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la
nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.
Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate, prin
amplitudine sau intensitate; prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul
mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi
esenţiale: latura cantitativă, statistică, latura semantică şi latura pragmatică.
târziu. In experimentele efectuate de M.Golu (1958, 1959), privind rolul reglator al cu-
vântului, efectuate pe copii în vârstă de 6-11 ani, a fost pus în evidenţă acest decalaj. Până la
10 ani, rolul dominant în declanşarea răspunsurilor motorii îl avea latura fonetică - intonaţia
şi intensitatea comenzilor; de-abia după această perioadă, rolul principal în declanşarea şi
coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice, a conţinutului
informaţional propriu-zis.
Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem
funcţional- auzul verbal sau fonematic - în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba
maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare. A doua componentă a verigii
aferente a limbajului este cea vizuală, care se elaborează şi intră în funcţiune în raport cu
mesajele codate în forma grafică - litere sau grafeme. Ea are o schemă structurală similară cu
componenta auditivă. Astfel, în cadrul ei, se delimitează aceleaşi niveluri integrative:
nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie modelele interne
"imagistice" ale literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior
identificarea lor în text;
nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea legăturilor integrative între
imaginile singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor,
pe baza cărora devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate);
nivelul integrării seriale supraordonate, în limitele căreia se elaborează scheme de
conectare, într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei;
nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi
continutul informaţional
Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi
numai cu condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul. În
cazul analfabetismului, această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă.
b. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un
subiect a limbajului oral sau scris, în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje,
adresate unui potenţial destinatar. Ca şi cea aferentă, ea are o organizare multinivelară. În pri-
mul rând, în cadrul ei, se impune delimitarea componentelor structurale de bază: componenta
motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator
şi buco-facial, precum şi cu membrele superioare, care sunt instrumentele principale prin care
se finalizează "output-ul" sistemului verbal- oral şi scris; componenta constructiv-praxică,
prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor
în scheme logice, corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei
grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele. Cele două componente nu pot fi
identificate, ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. Dacă pentru
realizarea componentei motrice, mecanismele intră singure în funcţiune, pe măsura
maturizării, pentru componenta constructiv-practică, mecanismele trebuie să se formeze şi
aceasta durează o bună perioadă de timp, ele devenind integral funcţionale de abia la sfârşitul
vârstei de 3-4 ani. Şi după aceea, vor mai trece câţiva ani până să atingă nivelul optim de
74
exclamaţiilor şi cuvintelor, a ritmului şi tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trăiri
de un anumit semn şi de o anumită intensitate. Deosebit de relevante, în asemenea situaţii,
devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le
adreseză agentului cauzator al trăirii respective. În funcţie de semnul trăirii, expresiile
respective vor avea un caracter sancţionator, injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire.
Corespunzător, relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere şi
armonie, sau unul negativ, destructiv, antagonic, de îndepărtare şi exc1udere reciprocă.
Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, îndeosebi cu veriga pozitivă, tonică a
trăirilor. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere, de relaxare, de
satisfacţie. Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie, în forma repetiţiilor ritmate,
ajustărilor şi contrastelor fonetice, combinaţiilor de efect. La vârsta adultă jocul verbal devine
o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume, de vorbe de duh, construcţii de cuvinte
şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca modalitate de procurare a unei stări de bună
dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale.
Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea
colectivă prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule
concise şi energice, comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ, unde cele mai multe
condiţii sunt cunoscute. Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita
individuală, sub forma autocomenzii - de automobilizare sau de autointerdicţie, a blamării şi
aprobării de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care marchează momentele acţiunii şi-i relevă
articulaţiile etc. În viziunea actuală, utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei lui
mai cuprinzătoare - cea de reglare.
Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, în momentul dat, este
absent, fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se
orientează în două direcţii; pe de o parte, spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care
se aseamănă cu opera de artă, a cărei semnificaţie este imediat accesibilă, pe de altă parte,
spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii, a căror însuşire anterioară este necesară. In
reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte, dar sunt din plin prezente elementele aluzive
şi sugestive.
Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe
descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. In
ontogeneză, ea se structurează mai târziu decât celelalte, prezentate mai sus, şi se corelează
cu formarea operaţiilor formale ale gândirii. Prin funcţia dialectică, limbajul verbal devine
principalul instrument care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă.
Analizând datele oferite de clinică, A.Ombredane a constatat că în afazii are loc o
regresiune de la funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă
raţionamentele) către funcţiile inferioare, subordonate, ale simplei descrieri situaţionale sau
ale reacţiilor emoţionale, impulsive. Pe această bază, autorul mai sus citat formalizează şi o
reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii, acestea
devenind mai conturate, mai rafinate şi saturate în conţinuturi informaţionale specifice.
76
dar substanţa ei nici nu decurge, nici nu se reduce la limbă. Unitatea dintre limbă şi gândire
este una funcţională şi nu substanţialcalitativă, de aceea, ea nu este absolută, ci relativă, nu
este monolită, ci contradictorie - nu există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a
gândirii şi cel al dezvoltării limbajului, nu este inextricabilă, ci supusă destrămării, disocierii
- în anumite boli psihice, precum schizofrenia, destrămarea structurilor operatorii ale gândirii
nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale.
Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. In plan
intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale
proprii a individului. Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi
organizării, în conţinut şi formă, a tuturor proceselor psihice conştiente. Prin intermediul
limbajului, se realizează asimilarea sistemelor de cunoştinţe, de valori, de principii şi norme,
de etaloane şi criterii de comparaţie, de deprinderi şi pattern-uri comportamentale, constituite
istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei umane. Apoi, prin
intermediul cuvântului, se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru", "trebuie să
încep cutare activitate", "trebuie să merg în cutare loc", "trebuie să mă stăpânesc", "trebuie să
ripostez" etc.), autoîncurajări ("nu mă dau bătut", "să mai încerc o dată", ,,o să reuşesc", "am
trecut peste greutăţi şi mai mari" etc.), autorecompense ("bravo", "foarte bine", "am dovedit
ce pot", "aşa o să procedez şi în viitor" etc.), autosancţiuni , autoblamări.
Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză, iniţal prin latura sa
sonoră (până la 3-3,6 ani), şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). La adult, acest
rol se realizează în unitatea ambelor laturi, fiecare având contribuţia sa specifică: cea
semantică în organizarea, planificarea şi selecţia comportamentelor adaptative, cea sonoră în
potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică).
In plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea
atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. Având în
vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin
limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă. Cuvântul, luat în
unitatea laturii sonore şi semantice, îl folosim permanent în raporturile noastre cu cei din jur,
în vederea provocării unor comportamente, stopării unor comportamente în derulare, mo-
dificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi, modificării atitudinilor şi stărilor de spirit,
accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. Şi în plan extern,
funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative, instrucţiuni,
atenţionări, avertizări, persuasiuni, sancţiuni, recompense (laude). In concluzie, trebuie să
subliniem că între cele trei funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune; ele sunt
complementare, se presupun şi se întregesc reciproc.
Capitolul XIV
Atenţia
cognitive într-o direcţie specifică, precisă: un obiect este perceput clar, o idee este înteleasă
bine, etc. Bolile psihice, patologia sunt redate prin atenţie exagerată – obsesiile, ideile fixe;
sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta.
Capitolul XV
Voinţa
implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin
aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în
autorealizarea personalităţii.
Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a
conştiinţei iar din punct de vedere instrumental, se conectează la susbsistemul motivaţional,
favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi:
intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată),
analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi
mediată de un model mental)
deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre
avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi)
efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct
proporţională cu dificultatea obstacolului)
Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă
mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens
fizic, obiectual ci unul psihologic, relaţional, desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul
interacţiunii subiectului- cu capacităţile şi disponibilităţile lui- cu situaţiile pe care este pus să
le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii
(profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna
pe acelaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor
psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective- grad de
complexitate, nivel de dificultate, noutate.
Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără
o concentrare intensă şi prelungită (ex. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic
sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai
după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se
includ atât verigi psihice interne (atenţia, memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe.
Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit
din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia
dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei prin confruntarea
sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri.
Simpla forţă fizică sau nervoasă, ca dat natural, nu este suficientă pentru a avea şi o
voinţă puternică. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare, de un tip de
sistem nervos puternic, dar care cu toate acestea, au o voinţă slabă, nefiind în stare să se
angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini
mai dificile.
În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan
intelectual sau în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică), dar şi actul voluntar
integral, include ambele verigi, atât intelectuală cât şi motorie (fizică), chiar dacă în proporţii
diferite.
84
Voinţa este un proces superior format în timpul vietii, spontan sau dirijat dar în
dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii. Formarea ei presupune interiorizarea
actului de comandă-supunere.
86
Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa, perseverenţa,
consecvenţa, fermitatea, independenţa.
1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra
energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la
presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o
persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând,
amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată. În
acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat
este mai mare.
2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât
este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi
în cale. Opusul ei este renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole
noi sau eşecuri.
3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în
concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura
caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei
este inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi
scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă.
4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor
luate în diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să
revenim asupra lor, pentru a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv
justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi
sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest context persoana care posedă o
asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii
este influenţabilitatea sau oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până
la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor din jur.
5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe
cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa,
care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva.
Independenţa în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în
relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de
acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
87
BIBLIOGRAFIE