Istoricul Asistenţei Sociale

Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfacute corespunzător, erau persoane
care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există dovezi că întoate societăţile acestea erau ajutate:
iniţial doar de familie şi de comunitatea restrânsă, apoi şide către stat. Familia şi vecinii constituie
primele comunităţi în care orice fiinţă umană se integrează, sunt comunităţile în care se pun bazele
socializării, bazele devenirii ca persoană ale fiecărui om. Tot ele sunt primele care îl ajută la necaz, aşa
încât putem spune că asistenţa socială ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea
omenească. Societatea perfectă, în care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim, rămâne în
continuare un ideal utopic, dar unul spre care tindem constant. Studiul evoluţiei istorice a societăţilor
omeneşti evidenţiază nu numai deficienţele acestora, ci şi modul prin care s-a în cer catajutorarea
membrilor defavorizaţi.Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat.
Începutul instituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a sărăciei,
ăn1601 (The Poor Low). „ Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului pentru
persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şide atragere a
săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a parohiilor.” (Preda Marian,
2002, p. 752 în Sorescu Maria Emilia, 2005, p. 23) Ca profesie,asistenţa socială se cristalizează abia
către sfârşitul secolului al XIX-lea, debutul fiind realizat de către americani. După cum se poate
constata originile asistenţei sociale moderne se află în ţările democratice occidentale. Astăzi toate
ţările civilizate au sisteme de protecţie şi asistenţă socială, care se cer perfecţionate şi adaptate
continuu la cerinţele unor societăţi aflate în permanent progres şi dezvoltare, pe multiple planuri. Deşi
recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa socială este prezentă
chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o mare varietate de manifestări, aflate în
strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existente privitor la persoanele vulnerabile, precum şi
de obiceiurile locale. Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul in care
societăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi satisface nevoile
elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite, cum diferite erau şi
categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de regulă copiii orfani, cei care
aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi, bolnavii,dar se întâlnesc diferenţe
accentuate de la un popor la altul. De exemplu, în ceea ce priveşte copiii, la evrei, egipteni, persani,
indieni,germani sauincaşi copiii erau socotiţi o binecuvântare. Copiii orfani beneficiau de o protecţie
specială. Astfel, la persani, orfanii minori rămâneau în grija preoţilor, incaşii îi încredinţau unei femei
văduve fără copii care îi creştea pe cheltuiala statului, la bătrâneţe, văduva urmând să fie la rândul său
îngrijită de copilul crescut. Grecii şi romanii, din contră, nu apreciau copiii şi pe lângă faptul că nu
doreau să aibă mai mult de unu-doi copii şi încurajau practicile abortive,abandonau fără milă copiii
nedoriţi la marginile oraşelor, pe grămezile de gunoaie de unde putea să îi ia cine dorea sau ajungeau
hrană câinilor. Cei luaţi erau crescuţi pentru a fi vânduţi ca sclavi. Incaşii de altfel aveau o grijă
deosebită pentru toţi cei aflaţi în nevoie, manifestând o solidaritate rar întâlnită în istorie: „ Fiecare om
din popor avea obligaţia să lucreze în primul rând Pământurile Soarelui (ale templelor), apoi cele ale
bătrânilor, bolnavilor, văduvelor,orfanilor minori şi cele ale soldaţilor de serviciu efectiv. Urmau în
ordine – pământul destinat familiei sale, dar şi pământul vecinului dacă acesta era în nevoie. În sfârşit
– pământul aparţinând lui Inca, suveranului.” (O. Drâmba, vol. II, p. 216 în Sorescu Maria Emilia,
2005, p. 24 ) „ Bătrânii se ocupau de un respect deosebit. Infirmii – care nu se puteau căsători decât
între ei – îşi aveau la fel ca şi ceilalţi bucata lor de pământ, pe care dacă nu-l puteau lucra singuri erau
ajutaţi de ceilalţi membrii ai comunităţii.” (ibidem, p. 233)

Capitolul 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

1
 Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii moderne.
Protecţia socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate pe o legislaţie
specifică, oferită printr-o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau neguvernamentale, a fost
precedată de-a lungul întregii dezvoltări a societăţii omeneşti de activităţi de tip caritativ, în care oamenii
îşi exprimau compasiunea faţă de semenii lor aflaţi în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al
unei comunităţi religiose sau administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate.
Începând cu secolul trecut, marele pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării
persoanelor a fost cel al apariţiei unor concepţii şi metode specifice de abordare a fenomenelor de ajutor.

4.1. Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că asistenţa socială
profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-lea. Ne vom referi în continuare
la câteva repere principale care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile clasice de
caritate: mişcarea settlement a reformiştilor sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate
(Charity Organization Society - COS).
Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul Samuel Barnett a
închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru comunitar. Bogatele programe sociale
organizate aveau menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a
celor din clasele sociale sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire
este Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale.
Reverendul a invitat studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în favoarea celor
săraci, promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor sociale. Ulterior, universităţi şi
biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de aşezăminte sociale.
COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru ocrotirea
săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi “vizitatori prietenoşi”
(friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi capacităţile celor săraci care apelau la
ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor
de lungă durată. Primul COS a fost fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele
Unite.
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale comunitare, atunci e
evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor şi familiilor. Pe măsură
ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a pornit un proces de instituţionalizare, care a
contribuit la profesionalizarea activităţii. Au apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de
organizare şi administraţie, iar apoi a apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit
trebuia să cunoască mai mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie
informat în domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere
acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.
Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea într-un
mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest domeniu, precum şi elaborarea
metodologiei activităţilor de ajutor social.
În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială, americanca Mary
Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în 1898 primul curs de formare în
asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima
descriere a metodologiei muncii de ajutor social.
La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In 1905, Richard
Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat asistenţi sociali;
ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales în departamentele de psihiatrie.
Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de colaborare cu
echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj ştiinţific comun cu cel al

2
medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză, care s-a dezvoltat foarte rapid în prima
perioadă a secolului.
Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul uman, i-a ajutat
pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al psihanalizei, aşa cum a apărut de
prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei
sociale, fiind la baza acesteia.
Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric, mai multe
stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D. Howe (1997):
Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de caz şi
investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea unei intervenţii.
Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul rând important să strângă date
necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.
A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie teoretică
privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru valoarea ei explicativă,
anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de sorginte psihanalitică, cauzele
problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic, care puteau fi depăşite printr-o
autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări psihologice. Deşi această concepţie a dus la
dezvoltarea unei practici larg răspândite de psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era
încă incomplet acoperit, dat fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială -
individuală, familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.
A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat situarea relaţiei de
asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea lucrului împreună cu clientul şi
nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul schimbărilor era asistentul social, care evalua
problema şi prescria planul de tratament pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al
schimbărilor era clientul însuşi, iar asistentul social era facilitatorul schimbărilor.
După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în asistenţa socială,
care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar de inspiraţie teoretică diversă
(analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în
asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi
diferite problematici. Ca urmare s-au strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi
modalităţile lor de rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea
metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea occidentală la
apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să răspundă marii varietăţi a
problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de populaţie vulnerabilă.
A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă socială, pe
baza fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna adaptare a asistaţilor la
cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale şi unificatoare pentru asistenţa
socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de analiză a problemelor asistatului la sistemul social din
care face parte. Această teorie integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria
sistemică nu a reuşit să înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe
client, şi care valorifică experienţa personală subiectivă.
Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor. Cercetătorii caută
criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările teoretice într-o anumită
perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a surprins dimensiunea obiectivitate-
subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această
dimensiune a descris două paradigme fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau
cel al obiectivităţii:
a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice demers ştiinţific.
Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice conform cu standardele măsurării
exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros exacte, riguros demonstrabile. Datorită

3
complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu
de atins, chiar cu mijloacele cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori
care influenţează un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în
care cercetătorii tind la obiectivitate maximă.
b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii personalităţilor care
elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora. Subiectivitatea se referă la valorile personale
ale celor care construiesc sisteme teoretice, valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei
personale a autorilor.
Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele socio-umane,
anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile teoretice pot susţine în primul
rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In funcţie de această diferenţiere, se constituie:
c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează fenomenele
sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.
d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe dinamica
schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.
Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele foarte diferite de
abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale. Combinarea celor două dimensiuni
amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a
următoarelor concepţii teoretice de bază în asistenţa socială:
Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată de
dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin care se tinde la
trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această paradigmă se regăsesc
concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu exigenţele morale.
Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate, care se distinge
prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor sociale şi psihosociale, precum şi
efectul lor asupra oamenilor.
La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul, considerat de
Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice destinate deservirea ordinii
existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a
structurilor sale şi reducerea efectelor sale destabilizatoare.
Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi schimbare, cuprinzând
concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere al schimbărilor sociale care le-au
produs şi care se vor produce. Din această perspectivă societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri
(sociale) a căror funcţionare nu este întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii
înşişi. Astfel oamenii pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare,
instrumente de lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni,
problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea de noi resurse
şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:
Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis, London:
Heineman.
Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.
Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social Work, vol.V
nr.3.
Richmond ME (1917) Social Diagnosis, NY: Russel Sage Foundation.