Asistența socială

modernă
PREZENTARE LA INTRODUCERE IN ASISTENȚĂ
SOCIALĂ
1. Introducere în Asistența soci
ală modernă.

2. Trecerea de la tradițional la
modern.

3. Teoria modernă a Asistenței

sociale.
Introducere în
Asistența socială
modernă.
Asistența socială a trecut prin multe schimbări de
la o perioadă la alta ale existenței sale. Acestea au
avut loc din cauza contextelor sociale, economice
sau politice prin care au trecut generațiile
anterioare și care, de la o generație la alta, s-au
schimbat din cauza circumstanțelor.
La începutul secolului al XIX-lea, asistenții sociali au
împrumutat diverse teorii din alte discipline
înrudite: psihologie, sociologie, drept etc. Teoriile
asistenței sociale au apărut târziu datorită faptului
că își au originile în practica profesională, dar și
pentru că asistența socială și-a dobândit tardiv
statutul de știință. Statutul asistenței sociale ca
profesie și știință este un produs al epocii
moderne.
Un asistent social fără pregătire
teoretică și practică de specialitate
poate reprezenta consecințe negative
asupra societății, exact ca un medic
care nu are studii și practică, dar
intervine cu bisturiul asupra unui
pacient.
În asistența socială modernă, teoriile
sunt extrem de importante, deoarece:
-oferă definiții, modele și abordări
asupra lumii înconjurătoare
-oferă asistentului social un set de
concepte și o viziune de ansamblu
asupra fenomenelor sociale
-reprezintă unelte de lucru ce ghidează
comportamentul și intervențiile din
cadrul procesului de asistență socială
-explică și monitorizează acțiunile
umane
-oferă metode și modele în baza
cărora se stabilesc tehnici de lucru.
Transpunerea teoriei în practică trebuie să parcurgă
anumite etape:
✓aprofundarea teoriei respective,
✓ analizarea critică a teoriei,
✓experimentarea acesteia și interpretarea și aplicarea ei.
Trecerea de la
tradițional la modern
❖ Încă din antichitate,
un rol important în asistarea socială a oa
menilor nevoiași a fost biserica. Astazi îns
ă, biserica nu mai are un rol atât de
vocal, pentru că sunt instituții special înfii
nțate pentru a
face aceste lucruri. În România, acestea su
nt:

❖ Inspecția Muncii

❖ Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție

Socială

❖ Autoritatea Națională pentru Protecția Dr

epturilor Persoanelor cu Dizabilități

❖ Casa Națională de Pensii Publice

❖ Agenția Națională pentru Ocuparea Forței

de Muncă

❖ Institutul Național de Cercetare Științifică

în Domeniul Muncii și Protecției Sociale.
Toate acestea joacă un rol fundamental în funcționarea asistenței sociale în
România și toate au legături cu Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de
Șanse, care reprezintă instituția de bază și pilonul întregului sistem. Sarcinile
ministerului sunt administrarea infrastructurii pentru tineret și familie, combaterea
violenței domestice și proiecte pentru tineret. Ideea unui Minister al Familiei,
Tineretului și Egalității de șanse a venit de la UDMR la negocierile purtate în
ultimele săptămâni pentru formarea noii coaliții de guvernare de la Palatul Victoria.
In istoria socială a Europei, mijlocul secolului al XVI-lea deschide epoca modernă și
inaugurează marile ei probleme. Din perspectiva pe care studiul nostru și-o
propune, mutaţia fundamentală a acestei perioade se referă la debordarea aşa-
numitului prag de toleranţă la mizerie (numărul de săraci pe care societatea fl
suportă fără a apela la represiune și fără a suferi convulsii interioare).
Trecerea de la sărăcia medievală stabilă, de cca. 5% din totalul locuitorilor, la
pauperism, care privește 20-25% dintre aceștia, face ca sărăcia să înceapă să fie
resimţit ca o existenţă socialmente periculoasă.
Figură esenţială a întregului eşafodaj politic si social din Țările Române,
domnitorul apare drept izvor legiuit al carităţii private organizate şi iniţiator cert al
primelor instituţii de binefacere. În cazul ctitorilor, biserica acordă calitatea de
ctitor, dar domnul autorizează funcţionarea însăși a ctitoriei, prin întărirea` actului
fondator sau prin confirmări succesive, la schimbarea domnilor. Această practică
se subsumează termenului generic de milă, include pe domn în rândul ctitorilor şi
anulează caracterul privat al ctitoriei. Chiar atunci când este afirmat și recunoscut
primatul competenţei bisericii in materie de asistenţă, domnul nu se sfiește să
recomande, uneori în termeni de o duritate aproape ireverenţioasă,
comportamentul pe care aceasta trebuie să-l adopte faţă de săraci. Nu în ultimul
rând, domnul ctitoreşte efectiv așezăminte de binefacere șji pune în fiinţă instituţii
destinate săracilor.De asemenea, el este izvorul actului legislativ, al normei în
general, care prescrie comportamentul societăţii faţă de sărac și al săracului faţă
de societate. Gestul individual al ajutării aproapelui este dublat, este acoperit de
competenţa atotcuprinzătoare a domniei.
Tipuri de familii sociale.

Trecerea de la familia specifică a

societății tradiționale la cea
contemporană cunoaște două faze
principale: mai întâi, familia
comunitară este înlocuită de familia
nucleară, pentru că, ulterior, modelul
acesteia să fie abandonat în
favoarea familiei societale. Dacă
prima trecere a avut mai multe
efecte pozitive decât negative, cea
de-a doua implică adânci și
complexe consecințe negative în
toate palierele vieții familiale.
Familia comunitară

Reprezintă doua-trei generații reunite și, uneori, colaterale (frații) care

locuiesc in același spațiu. Este formată din cel puțin două familii nucleare
(bunici, parinți și copii) dispunând de un sistem de norme și reguli de
convițuire, care să perpetueze de la o generație la alta. Caracteristica ei
funcționaă este conservatorismul, păstrarea tradițiilor, obiceiurilor și stilului
familial dominant. Funcționănd prin reguli oarecum rigide, menite să asigure
stabilitatea și „spiritul de clan“ , ea nu este lipsită de dramatism
interacțional, favorizând frecvent exacerbarea conflictelor între generații.
Având drept scop de bază reproducerea grupului social, familia
tradițională acționează dincolo de indivizi, ca o modalitate instituțională ce
se bazează pe solidaritate mutuală elementară. „Ele își asumă, la un
moment dat, trecutul colectiv și garantează viitorul, devenind spațiul în care
cuplurile parentale transmit copiilor lor riscul și „șansa existenței“.
Familia nucleară

Redusă numeric la soți și copiii lor necasătoriți, familia nucleară este o structură
democratică, bazată pe consens, egalitate și complementaritate a rolurilor soț-
soție, precum și pe o participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerului în
cadrul acestui tip de familie este motivată de afecțiunea mutuală și libertatea
opțiunii, scopul său fiind fericirea ambilor soți și a copiilor lor. Cuplul modern este
profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului la autodezvoltare,
iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul și rațiunea de a fi, de cele mai multe ori,
se separă. În contextul societății moderne, familia nucleară își construiește un nou
stil de viață, caracterizat prin concentrare afectivă, comunicațională și acțională,
separarea treptată și, uneori, rapidă de întreaga ramificație de rudenie, ceea și
autodezvoltare. Familia nucleară este o structura preferată de majoritatea
oamenilor, în cea mai mare parte a globului terestru, în contextul civilizației
industriale, ea fiind aptă să asigure cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea
economică între soți, relațiile sexuale, reproducerea și socializarea copiilor.
Familia societății.

În discursurile privind familia societății contemporane se utilizează cu tot mai

mult succes termenul de „familia restructurală“, care presupune co-
existența unor stiluri de viață nenucleare, a neo-formațiunilor familiale,
substitute maritale și simulacre adaptate realității sociale impuse în secolul
XX. Aceste configurații, deși foarte diferite, au, în esență, un punct comun:
niciuna nu îndeplinește toate funcțiile atribuite în mod clasic instituției
familiale. Fiecare configurație tinde să maximizeze unele funcții și să
minimizeze altele, ajungând chiar la ignoranță. În planul relației dintre
membrii săi s-a constatat evoluția spre o anumită „democratizare“
manifestată în relații și o structură de cooperare a cuplurilor, în noi relații
între părinți și copii etc., deci o „redistribuire“ a autorității. Familia societății
constituie și o sursă de afecțiune, refugiul pentru individul înstrăinat într-o
societate ostilă. Familia contemporană reflectă, în mare măsură, influența
migrației, a urbanizării și a industrializării.
Explicația trecerii de la familia comunitară la cea societății
Renunțarea la structura familiei tradiționale a fost impusă de
necesitatea adaptării la condițiile impuse de revoluția industrială.
Schimbarea a fost impusă de condițiile de trai; primii care au răspuns
acestei necesități au fost bărbații, evoluând spre tipul de om societar.
A doua transformare s-a produs în mod analog. Emanciparea,
progresul din întreg sistemul social, au condus femeile la schimbarea
statutului lor, „cuibul“ care-l constituia familia nucleară a început să
fie distrus sau, cel puțin, serios afectat în multe societăți.
Familia nucleară a fost dezintegrată de dezvoltarea societății și de
ritmul accelerat al desfășurării evenimentelor, nu de membrii cuplului
sau de femeie în mod conștient. Trecerea de la comunitate la
societate se manifestă și ca o comprimare a emoționalității și o
accentuare a intelectualității. Și aceasta pentru că societatea
modernă, dezinteresată de emoționalitate, este dominată de calcul
și profit, de relații interpersonale abstracte, derivate din interes.
Impactul acestei treceri este acela al abandonării unității în favoarea
separării. Concluzia este: în vreme ce în comunități oamenii rămân
uniți, în ciuda oricărei forme de separare, în societate ei sunt separați
în ciuda oricărei legături.
Teoria
modernă a
Asistenței
sociale.
Teoria Modernă a Asistenței Sociale scrisă de Malcolm Payne este formată din
două părți. Prima parte (3 capitole) face referire la reflecțiile asupra teoriei privind
asistența socială iar a doua (11 capitole) la analiza teoriilor asistenței sociale.
Capitolul 1 subliniază următoarele aspecte: construirea teoriei asistenței sociale,
practica și teoriile asupra practicii, alte teorii, constructul social al ajutorului social și
al asistenței sociale, catalogarea teoriilor ca fiind moderne sau postmoderne și
domeniile constructului asistenței sociale. Așadar, Capitolul 1 prezintă discuția
privind modul în care asistența socială este construită în interacțiunea asistenților
sociali, a agenților și a clienților cu realitățile lumii înconjurătoare. În acest capitol
descoperim faptul că scopul acestei cărți este de a trece în revistă teoriile practicii
în asistența socială, toate practicile sunt influențate de teorii formale și informale
privind ceea ce este asistența socială, cum să faci asistența socială și lumea
clienților, etc. Malcolm Payne afirmă faptul că această carte este o trecere în
revistă a teoriilor asupra practicii, și nu o încercare de a construi o nouă teorie. Prin
urmare, acesta încearcă să prezinte ceea ce este disponibil și nu să propună ceva
nou. Așadar, Malcolm Payne evidențiază conexiunile dintre teoriile sociale și
psihologice care se leagă de teoriile asupra practicii, în folosul cititorului.
Concluzionând, Malcolm Payne argumentează în acest
capitol faptul că asistența socială este construită, din punct
de vedere social, prin interacțiunile cu clienții, deoarece ei
înșiși devin definiți drept clienți prin procesele sociale, prin
formarea sa ca o ocupație într-o rețea de ocupații conexe
și prin forțele sociale care o definesc prin contextul său
organizațional, al agenției și cel social.
Capitolul 2 al acestei cărți se centrează pe modul în care teoria
poate fi utilizată într-o activitate practică precum asistența socială.
Scopul este de a-i ajuta pe asistenții sociali să utilizeze teoriile
asistenței sociale în practică. Această carte trece în revistă diferite
teorii considerate de diversi autori ca fiind folositoare în practică, dar
fiindcă multor asistenți sociali le este greu să conecteze teoriile la
situațiile cu care se confruntă în practică și să înțeleagă cum se
potrivesc teoriile într-un întreg coerent al asistenței sociale. Ideile
principale subliniate în acest capitol fac referire la: legăturile dintre
practică și teorie care formează o politică în care grupurile încearcă
să obțină influență asupra practicii de asistență socială; politica
privind practica/teorie se centrează pe patru subiecte: aplicare,
relevanță, asumarea responsabilității și legitimarea; transferul învățării
are loc între perspectivele teoretice generale și teoria asistenței
sociale, și invers și la faptul că practicienii trebuie să rezolve probleme
în selecția unei teorii pe care să o utilizeze sau să fie eclectici.
Concluzionând, Malcolm Payne a demonstrat că teoriile
sunt folositoare la nivel practic și că diversitatea și
combinarea acestora pot fi clasificate și înțelese, iar
reflecția și gândirea critică reprezintă modalități utile pentru
aceasta. Relațiile și opozițiile dintre teorii furnizează un
context în care valoarea lor poate fi apreciată prin
comparații reciproce și în contextul social modern în
care sunt folosite.