Intrare • Obstea • Slujba • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Centru

Biserica si asistenta sociala

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS:
Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumnea

UNIVERSITATEA PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

„SF. FILOTEEA”
 BISERICA ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ
- Teza de licenţa -

Lucrare alcătuită de absolventul

MÎŢU V. VALICĂ,

secţia Teologie Asistenţă Socială,

la disciplina Politici Sociale,

coordonată de

CONF. UNIV. DR. CORNEL CONSTANTINESCU

PITEŞTI

-IUNIE 2006-

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Societatea românească contemporanǎ, aflată în căutarea unor valori ale democraţiei, se

confruntă de cele mai multe ori cu situaţii în care non-valorile sunt considerate unităţi de
referinţă. Astfel, persoane care de multe ori au o educaţie şi o cultură deficitare sunt
considerate modele de urmat, „staruri”, pentru societate. Părerile lor sunt considerate
norme obligatorii deşi contravin chiar bunelor moravuri, iar intervenţia organelor de drept
ale statului nu face altceva decât să îi îndârjească în urmarea necondiţionată a liderului,
exemplul cel mai recent fiind cazul Bivolaru. În aceste situaţii membrii familiei
componenţilor acestui grup rămân neputincioase, cei în cauză ajungând în multe situaţii
clienţii unor clinici de psihiatrie pentru tot restul vieţii lor.

Datorită schimbărilor dese ale orientărilor politice din ultimii ani, s-a ajuns în situaţia ca
în majoritatea familiilor starea economică dezastruoasă să influenţeze negativ creşterea
tinerei generaţii. Lipsurile de tot felul şi opulenţa unor îmbogăţiţi peste noapte duc la o
scădere drastică a interesului pentru cultură, fenomen care duce la adularea unor lideri
care nu pot produce o schimbare în bine a societăţii.

Descătuşarea venită prin revoluţia din '89 a promovat în societatea românească în multe
domenii persoane care au încercat să impună modul lor de gândire. Astfel, în presa de azi
persoane a căror credinţă nu este cea ortodoxă au lovit în clerul Bisericii, de cele mai
multe folosindu-se de calomnii sau de greşeli ale unor clerici, cu scopul clar de a
îndepărta cât mai mulţi credincioşi de Biserică. Cel mai concludent exemplu a fost aşa
numitul „caz Tanacu” în care cele mai elementare norme de democraţie au fost încălcate.
Atunci s-a cerut moartea Ierom. Daniel de către „personalităţi politice” în condiţiile în
care prezumţia de nevinovăţie nu a fost nici măcar pomenită. Totala ignoranţă în
cunoaşterea legilor nu justifică atacul unei mari părţi a presei, rezultând de aici mai
degrabă reaua credinţă şi incultura care caracterizează întreaga societate, nicidecum
dorinţa de dreptate sau de aflare a adevărului.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cunoscător a unor situaţii asemănătoare din

America, face următoarele afirmaţii: „Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în
viaţa social-politică ignoră câteva lucruri elementare, politica este arta de a conduce cetatea
(o artă în care implică nu numai partidul sau alesul), ci întreaga cetate cu atât mai mult
grupurile organizate. Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind
cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul
împotriva opresiunii guvernelor, în a luptaîmpotriva nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica
nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau să facă propagandă electorală unui partid
anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi care decurge de la sine din
calitatea lor de cetăţeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar nu spre indivizii
vociferanţi şi înşelători.”[1]

Din păcate, în cazul părintelui Daniel, presa a fost cea care a dat tonul, iar Biserica a
tăcut, fiind sufocată de cei care nu aveau calitatea morală recunoscută de Biserică.
Intervenţia domnului Grabowscki, reprezentant CEDO România, care sublinia că
„autorităţile statului reacţionând disproporţionat şi în dispreţul faţă de legile în vigoare au
luat o măsură abuzivă de arestare a celor patru tineri” nu a dus, cum era şi firesc, la
punerea în libertate a „vinovatului”. Cu toate acestea „indignarea” presei care a ţinut cu
tot dinadinsul să dovedească tuturor adeziunea la „valorile democratice” nu a putut fi
potolită. Acest lucru ne duce cu gândul la perioada instaurării comunismului în ţara
noastră când indignarea proletariatului, exprimată prin glasul ziarului Scânteia, nu diferea
cu nimic de „indignarea” de azi a democraţilor presei. Ne punem întrebarea dacă cu
adevărat această presă este „democrată” sau mai curând „demono-crată”, cu durere se
constată că valorile pe care le cultivă presa românească duc clar spre „neculturalizarea”
cititorilor cărora li se adresează. Acesta este un aspect foarte grav şi la care Biserica are
multe de făcut, prezenţa ei în societate fiind cu atât mai necesară cu cât se doreşte
îndepărtarea ei.

Urmărind coloanele multor ziare constatăm că o mare parte din ele şi-au creat rubrici
constante în care reprezentanţi ai clerului sunt atacaţi sistematic. O parte a acţiunilor de
caritate ale clerului sunt total omise sau prezentate tendenţios şi constatăm că multe chiar
sunt „deranjante” pentru presă. Sondajele de opinie în care Biserica ocupă primul loc la
capitolul încrederea populaţiei în instituţii, suntem convinşi că deranjează pe aceşti
jurnalişti care şi-au făcut din activitatea lor un instrument de a lovi Biserica în toate
activităţile sale. Personalităţi marcante ale Bisericii, care nu pot fi denigrate sau atrase în
scandaluri sunt total ignorate în cele mai multe cazuri, prezenţa lor la manifestări
importante fiind considerate ca prezenţe stânjenitoare sau rămăşite ale evului mediu.
Această situaţie este determinată de „lumea academică – şi aceasta nu este deloc o
afirmaţie gratuită – a devenit astăzi, în cea mai mare parte, o sursă de corupţie. Este un
lucru corupător să asculţi sau să citeşti cuvintele unor oameni care nu cred în
adevăr”[2] acest lucru ducând nu la erudiţie ci la o necredinţă ascunsă.

Părintele Calciu, care face o analiză pertinentă a acestei maladii, susţine că acest fenomen
se menţine din cauza a doi factori care întreţin această stare de lucru:

„1. indecizia ierarhiei române ortodoxe de a-şi impune punctul de vedere moral-religios la care o
obligă poziţia sacră şi datoria creştină pe care le are;

2. agresivitatea adversarilor Bisericii, adversari ce se manifestă gălăgios şi disperat, cu atât mai

gălăgios şi mai disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă şi, până la urmă, cât de precară este
poziţia lor.

Un simplu suflu al dreptcredincioşilor i-ar zbura pe aceşti detractori de pe schela pe care s-au căţărat
fără nici o cădere. Dacă minoritatea are drepturi, majoritatea îşi are, de asemenea, drepturile ei”.[3]

Se doreşte ca tot trecutul Bisericii să fie uitat sau se pare că se uită intenţionat că Biserica
răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale, înaintea oricărui guvern sau grup
caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case pentru bătrâni etc., şi chiar
îngrijiri speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo unde numai creştinii -
îndeosebi preoţii şi monahii - aveau curajul sǎ meargă printre ei pentru a-i îngriji, a-i hrǎni. Iar
dacă astăzi Biserica Ortodoxă nu desfăşoară această activitate la nivelul de odinioară, se
datorează statului care nu doreşte ca Biserica să fie cu adevărat liberă. Fin sociolog, filozof dar şi
trăitor al învăţăturilor de credinţă, Mircea Vulcănescu a înţeles că: „statul laic prezintă o
neînţelegere fundamentală a treburilor bisericeşti. El îşi închipuie întotdeauna că biserica e
o organizaţie, după chipul şi asemănarea sa. Alcătuire juridică, formală, statul va căuta să dea
o structură formală şi alcătuirii ierarhice a bisericii, ca şi cum aceasta şi-ar trage puterea de
la legea de organizare, ci nu de la Duhul Sfânt. Astfel preoţia va deveni o funcţiune
publică şi viaţa religioasă un fel de învăţătură morală, în genul instrucţiei civice, menită să
ţină coeziunea norodului şi să-l împiedice să afle unele lucruri a căror aflare ar putea tulbura
liniştea în stat.

Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu totul străină, precum am
arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte,
orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba
intereselor statului burghez”[4]. Această optică nu este cu nimic schimbată faţă de cea a
politicienilor şi intelectualilor vremurilor noastre.

Biserica a avut întotdeauna în rândurile ei persoane care au marcat istoria scrisă şi

nescrisă a acestei ţări cât şi a întregii lumi, acţiunile filantropice fiind începute încă de pe
vremea Sf. Apostoli. Unul din exemplele clasice este Sf. Vasile cel Mare, vestit pentru
întemeierea şi organizarea de spitale. Iată cum este prezentată posterităţii marea sa
personalitate: „Sfântul Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a fost mai presus
de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul,
avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu blândeţe, dar
nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi nici indulgenţa până la slăbiciune; într-un cuvânt,
frumuseţea lui Vasile a fost virtutea lui, a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui
în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumnezeu”[5]

Faima Sf. Vasile a fost atât de mare încât a marcat cu personalitatea lui secolele
următoare, opera lui caritativă fiind continuată în Biserică. Aşezăminte sociale au fost
realizate în toată lumea de mulţi doritori de a-l depăşi. În secolele ce au urmat Biserica a
fost considerată de drept singura instituţie care avea în grija ei toate formele de asistenţă
socială. Ele au fost întrerupte brutal de revoluţia franceză când averile Bisericii au fost
confiscate întrerupându-se astfel continuitatea acţiunilor filantropice fără ca statul nou
creat să poată rezolva în vreun fel situaţia rea a sărăcimii.

Cea mai veche bolniţă pe teritoriul României este cunoscută ca fiind cea de la Schitul
Jghiabul, care este ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Importanţa schitului a
fost mare datorită izvorului sulfuros din nordul bisericii care a fost captat cu mult înainte.
Dar cea mai veche atestată documentar este cunoscută bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa
ridicată de Barbu Craiovescu între 1497-1520.[6]

În afara instituţiilor pregnant legate de stat şi de domnie pe parcursul secolului al XIX-lea au

apărut şi au funcţionat aşezăminte de binefacere din iniţiativă privată. Cele mai importante, sunt,
fără îndoială, Aşezămintele Brâncoveneşti. Trebuie însă menţionat şi Azilul Elena Doamna, născut
din iniţiativa doctorului Carol Davilla, plasat sub înaltul protectorat al Doamnei Elena
şiadministrat de Eforia Spitalelor Civile, iar din 1881 de Ministerul Instrucţiunii.[7] Datorită
secularizării şi odată cu laicizarea instituţiilor statului Biserica şi-a conturat şi urmat propriul
drum şi şi-a continuat opera de binefacere fără însă a o mai putea face la marea amploare de
altădată. De abia refăcută, această operă primeşte o nouă lovitură din partea guvernului
comunist, care interzice Bisericii continuarea acestei activităţi, iar după naţionalizarea din
1948 asistenţa socială trece în grija statului comunist; Biserica va rămâne doar cu latura
duhovnicească. Prigoana dezlănţuită de comunişti face ca una din categoriile sociale cele
mai lovite să fie preoţimea, dar, ca deţinut, fiind alături de cei în suferinţă, preotul devine
astfel, în temniţă, susţinătorul moral al celor condamnaţi de regimul totalitar, un regim
care nega tocmai rostul clerului şi în cadrul căruia în mod liber nu ar fi avut dreptul de a-i
susţine. În toate cazurile preoţimea a fost condamnată pentru vini imaginare, prin aceasta
participând alături de poporul român la toate durerile lui, purtând împreună cu el toate
necazurile şi suferinţele. Datele arată că aproximativ 2000 de preoţi (peste 1/6 din totalul
clericilor activi) au trecut prin temniţele comuniste şi că a fost una dintre cele mai
prigonite clase sociale.

Astăzi prezenţa Bisericii în societate este văzută de sociologi prin prisma unei analize
funcţionale a societăţii şi se postulează existenţa unui relaţii strânse între structura
socială şi funcţiile sociale. Ei afirmă că religia îndeplineşte o multitudine de funcţii
în societate, dar că aceste funcţii erau latente, şi nu explicite.

Religia oferă prilejuri de adunare a oamenilor, de reafirmare a solidarităţii sociale,

susţinând astfel coeziunea societăţii şi dând o aură solemnă ordinii sociale; se
furnizează, aşadar, o bază pentru ceea ce sociologii obişnuiau să denumească control
social. Altfel spus, religia, în viziunea lor, prescrie anumite norme morale, care sunt
impuse oamenilor sub forma unor cerinţe venite din partea unei instanţe mai
înalte, supranaturale în unele cazuri, iar tradiţia creştină oferă un bun exemplu în
acest sens. Sunt fixate şi sancţiuni de comportament precise, descrise în termeni
religioşi. Un comportament bun urmează să fie răsplătit în economia ordinii divine,
în timp ce faptele rele au să atragă după sine pedepse pentru cei care le comit,
poate chiar în viaţa de aici, dar cu siguranţă în cea de dincolo. [8]

De aici reiese foarte clar că separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă. Deşi
statul reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai
departe dominată de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit.[9]
 CAPITOLUL II

CONSIDERAŢIUNI ISTORICE

Asistenţa socială a Bisericii este, mai nou, despărţită de acţiunea bisericească în

întregimea ei. Dar aceasta este o concepţie greşită, căci dintotdeauna asistenţa socială a
făcut parte din lucrarea faptelor bune ale credincioşilor necesare mântuirii. Pildele
Mântuitorului şi parabolele fac nenumărate referiri la ceea ce astăzi am putea numi acte
caritative de asistenţă socială: „Celui care cere de la tine, dă-i;” (Mt 5, 42) şi „Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5, 7), iar pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30)
este cea mai clară şi recomandată ca exemplu de Mântuitorul. Astfel, un călător oarecare
este jefuit de tălhari şi lăsat aproape mort în drum. Primii care trec pe lângă el, un preot şi
un levit, rămân nepăsători, remarcă Hristos - fără a-i înfiera - prin punerea în evidenţă a
samarineanului: acestuia „i s-a făcut milă” şi i-a legat rănile, l-a uns cu untdelemn şi vin -
probabil medicamentele de atunci - l-a transportat la o casă de oaspeţi, l-a îngrijit şi a
lăsat şi bani gazdei pentru a-l adăposti până la completa vindecare. La sfârşit, Iisus
îndeamnă: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc 10, 37). Această parabolă este un tablou
complet al lucrării sociale.
De altfel, toată lucrarea pământească a Mântuitorul se poate încadra în social: vindecarea
bolnavilor de tot felul: orbi, demonizaţi, ologi, bolnavi de lepră, de friguri, la care se
adaugă hrănirea unor mulţimi mari de oameni, pescuiri minunate. În acest tablou nu putea
lipsi nici plata impozitelor către stat: „daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”(Mt. 22, 21) Îndemnurile Mântuitorului spre
fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferinţă sunt numeroase dar şi calitatea lor
este evidenţiată: „Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe
orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea
drepţilor.”(Lc 14, 13-14). Activităţile sociale ale Bisericii sunt norme obligatoriu de
îndeplinit atât pentru credincioşi cât şi, mai ales, pentru cler. Ele nu pot fi deci desprinse
din lucrarea în totalitate a Bisericii.

Urmaşii Mântuitorului, sfinţii apostolii, se confruntă încă de la începutul activităţii lor cu

probleme de ordin social: se purta de grijă ca nimeni să nu fie lipsit de ceva. Regula după
care se conduceau era: „fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul
celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea
cineva trebuinţă.”(Fapte Ap. 4, 34-35).

Mai mult, se dă drept exemplu pentru a întări cele spuse: „Iosif, cel numit de apostoli
Barnaba (care se tâlcuieşte Fiul mângâierii), un levit născut în Cipru, având ţarină şi
vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.” (Fapte Ap. 4, 36- 37). Tânăra
comunitate creştină era în toate unită.

În scurt timp s-a impus însă necesitatea existenţei unor persoane cu activitate strictă în
acest domeniu. Înmulţindu-se foarte mult numărul celor care constituiau adunarea
credincioşilor, multe văduve erau trecute cu vederea la împărţirea celor necesare. A
apărut astfel o categorie de slujitori, numiţi diaconi, cărora li s-a încredinţat această
activitate (Fapte Ap. 6, 1-6). La scurt timp apare o nouă categorie, cea a diaconiţelor, a
căror activitate se referă strict la slujirea femeilor. Acesta a fost începutul deloc timid al
Bisericii la marile probleme sociale ale lumii, mai ales că epoca în care se desfăşura
această activitate era una păgână şi plină de cruzimi de nedescris (la cele mai „culte”
popoare, ca de exemplu la cel roman, copii născuţi cu handicap erau ucişi imediat după
naştere).

Prigoanele care au urmat au împiedicat desfăşurarea unor activităţi laborioase, totul

trecând în catacombe. Libertatea câştigată de Biserică sub împăratul Constantin a făcut ca
activitatea filantropică să se desfăşoare cu o măreţie nemaiîntâlnită. Cel care a organizat
într-un mod care va face posterioritatea să îi păstreze numele ca cel mai strălucit
deschizător al slujirii aproapelui este Sf. Vasile cel Mare. Oraşul creat de el îi va purta şi
numele: Vasiliada. Sf. Vasilie a început prin exemplul personal: a împărţit averile pe care
le moştenise la săraci, apoi la marea secetă din anul 368 a adunat săracii cărora le-a purtat
de grijă, alături de slugi i-a ingrijit personal; ba, mai mult, i-a convins şi pe cei avuţi să îi
ajute. „Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi
şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija
permanentă a întregii vieţi a Sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere
oropsiţilor soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei
cumplite a anului 368; iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte
dând dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice
permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume
dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea
Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile
pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru
satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte
dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile
pentru învăţarea meseriilor”.[10] Astfel, Sfântul Vasile cel Mare a creat lângă oraşul
Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada.
Iată cum a fost văzută această lucrare de un contemporan al lui, Sf. Grigorie de Nazianz:

„Ieşi puţin afară din oraş, spune Sfântul Grigore din Nazianz, şi priveşte acel nou oraş,
monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile
bogaţilor, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată
trebuinţă, pentru că acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi
scutite de stricare prin învechire. Priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare,
nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găseşte din belşug. În
comparaţie cu acest oraş, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele şapte porţi ale sale
sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai
există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă din Rodos sau templele
cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, şi multe altele pe care lumea le admiră şi
despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au dus alt folos celor ce le-au zidit decât, doar,
puţină glorie? Ochii noştri sunt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a
oamenilor morţi înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte,
din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor
mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume decât după figură nu-i
mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pentru boală, cât mai
degrabă urâţi, nişte bieţi artişti, care cântă melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas
măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există
cuvinte prin care să se poată exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela care ne-a
convins pe toţi ca, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe
Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii; ci,
când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuţiile noastre, să împrumutăm
lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil şi de
bună familie, cu un nume aşa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale
această boală, ci săruta pe bolnavi ca pe nişte fraţi şi nu – cum ar crede unii în dorinţa de
slavă deşartă.”[11]

Sfântul Vasile atât de mult a influenţat pe cei din jur, atât pe cei din Biserică cât
şi pe cetăţenii oraşului, încât mulţi se străduiau să-l copieze în toate: „Atât de mult
strălucea virtutea lui Vasile, atât de mult îi copleşeau pe contemporani purtarea şi felul lui
de vieţuire, încât unii, ca să dobândească şi ei aceiaşi faimă, îi imitau înfăţişările sale
exterioare; căutau să aibă faţă palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să
vorbească fără grabă şi rar şi să-şi dea un aer gânditor şi meditativ. Dar întrucât mulţi nu-l
puteau imita bine, spune Sfântul Grigore, deveneau caraghioşi. Căutau să-i imite până şi
tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de a mânca, toate lucruri cărora Vasile nu
le dădea nici o importanţă. De aceea se puteau vedea mulţi Vasile, după înfăţişarea
exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine zis, ca nişte ecouri care
repetă vorbele”.[12]

Activitatea Sf. Vasile a cărui personalitate a marcat toate generaţiile care au urmat a dat
naştere, aşa cum era şi firesc, la o înflorire fără precedent a activităţii filantropice în
Biserică. Aşa au apărut în toate zonele locuite de creştini instituţii care au continuat cu
succes această acţiune. În acest context nu se putea ca Ţările Române, a căror influenţă
venită din Constantinopol le-a marcat întotdeauna în toate aspectele politice şi sociale, să
nu dezvolte dorinţele de a crea şi la noi structuri pe care să se dezvolte acţiunile
filantropice.

„Vechiul drept românesc, situat într-o incontestabilă descendenţă bizantină, a preluat de la

acesta obligaţiile pe care oamenii Bisericii le au faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. Ele apar
ca atareîn codurile de legi din secolul al XVII-lea: „Arhiereul să fie iubitoriu de străini,
iubitoriu de săraci, dă mişei”[13], iar episcopul „să poarte grijă cu adeverinţă /.../ de
lucrurile bisericii şi să nudea vreunele de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi
ca unor săraci”[14]. Singurele griji mireneşti îngăduite episcopului, preotului sau
diaconului sunt supravegherea averii orfanilorsăraci până la majoratul acestora sau
„ajutorarea văduvelor şi purtarea de grijă a mişeilor şi bolnavilor”. „Episcopul să
îndrăznească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şivăduve şi pentru cei ce
pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu şi milă de ei să-i miluiască”[15].
Aceleaşi dispoziţii apar în proiectele de cod general întocmite de Mihail Fotino în1765
pentru Ştefan Racoviţă şi în 1766 pentru Scarlat Ghica, în cartea a III-a (de drept
bisericesc). Acesta adună dispoziţii de drept bizantin de mult receptate şi aplicate la noi,
a căror menţionare clară la 1765 oglindeşte continuitatea reglementării respective şi a
surselor bizantine ale dreptului ctitoricesc. În acelaşi timp, fiind vorba de un moment de
centralizare a puteriide stat şi a dreptului, în proiectul lui Fotino, care face o sinteză a
diferitelor sisteme, se doreşte păstrarea pârghiilor de supraveghere şi control impuse
de Biserică şi, totodată, şi a autonomiei prin care aceasta, ca şi legea laică, o impuneau ca
regim juridic al aşezămintelor pioase. Dorinţa domnilor de a controla fenomenul se loveşte
de faptul că le lipsea susţinerea financiară. De aici au apărut tot felul de conflicte a căror
analiză nu face obiectul acestui studiu. În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea,
Zilot Românul, scriitor a cărui cultură juridică nu poate fi pusă sub semnul îndoielii şi din
care se vede „grija” de control a domnitorilor, trece într-o scriere laică îndatoririle
episcopului faţă de săraci: „Cel scăpătat şi văduva din grija să nu-ţi iasă. Şi tuturor celor
săraci să fii deschisă masă” (în Istoria Ţării Româneşti de la domnia lui Alexandru
Vodă Ipsilanti până la sfârşitul domniei lui Ioan Vodă Caragea: 1796-1818)[16]

Aceasta înseamnă că, indiferent de formaţia intelectuală a autorului, tema legăturii dintre
Biserică şi sărăcie era comună atât clerului religios cât şi a laicatului. Mănăstirile, la
rândul lor, atât în Orient cât şi în Occident, s-au implicat mai mult sau mai puţin, în
funcţie de epocă, în opera caritabilă a Bisericii. Monahismul creştin timpuriu s-a
aplecat asupra problemelor sociale ale acestei lumi în mod organizat, Lavsaiconul face
referire despre un frate ce era doctor. Această asistenţă se făcea organizat, astfel:” un
anume Apoloniu trăind douăzeci de ani în munte, a avut această nevoinţă: din banii şi din
ostenelile sale cumpăra din Alexandria tot felul de leacuri şi de lucruri trebuincioase şi
dădea tuturor fraţilor bolnavi. El putea fi văzut de dimineaţa până la ceasul trei după
amiază înconjurând mănăstirile şi intrând prin uşi ca să vadă de nu zace cineva bolnav.
Aducea stafide, siropuri, ouă, aluat de făină, de care aveau nevoie cei bolnavi, socotind că
această slujire îi este lui de cel mai mare folos la bătrâneţe. Când a murit, a lăsat bunurile
lui unuia asemenea lui, ca să împlinească aceeaşi slujire. Căci locuind cinci mii de
monahi în munte era trebuinţă şi de această slujire, din pricina locului pustiu”.[17]

Idealul primilor eremiţi, al anahoreţilor şi al călugărilor în general, era atingerea

perfecţiunii vieţii întru Hristos prin detaşarea totală de nevoile naturii umane.

Paradoxal însă aceasta a făcut ca organizatori ai monahismului, începând încă din secolul
al IV-lea, ca Sf. Sava, în al său Tipic la pagina 58, capitolul 48, să prevadă explicit
datoriile egumenului: „Se cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor,
ori a celor ce vieţuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul […]. Apoi egumenul să
caute pe cel bolnav şi să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în
mare primejdie. Şi să fie obligatoriu […] şi acesta să se grăbească să-i dea bolnavului
tămăduire. [...] Şi egumenul trebuie să poruncească celui ce se îngrijeşte de bolnav ca
acesta să-i dea toate cele de trebuinţă […], şi să pună miere şi să-i dea bolnavului seminţe
uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru tămăduire, şi câţi monahi din
mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor toate plantele cele ce
sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să meargă la dânşii şi
să le poarte de grijă şi să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuinţă, iar doctorii
să se folosească de toată ştiinţa lor pentru ca să dea tămăduire şi sănătate celor bolnavi,
iar de va veni cineva străin care nu are casă şi se va aşeza în casa de bolnavi şi va fi
cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijeşte doctorul şi
egumenul pentru ca să se tămăduiască şi pentru că aceştia trebuie să stea în casa cea de
bolnavi până când se va face sănătos. Şi după aceea primind cele de trebuinţă de la
egumen, împreună cu rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar
bătrânilor celor care nu au nici un ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceştia să se
bucure de toate cele de trebuinţă şi să li pună lor toate pentru a se odihni şi toate cele de
trebuinţă lor să li se dea de la spitalul din mănăstire.”[18] Aceste rânduieli pentru
mănăstirii care aveau un cadru organizat au fost continuarea de fapt a unor situaţii
existente deja în Biserică chiar din timpul prigoanelor. Neputînd fi organizaţi într-un
cadru bine precizat, creştinii primelor trei secole au ajuns în situaţia ciudată de a-şi
periclita însăşi viaţa lor în scopul ajutorării celor bolnavi. Astfel, Sfinţii Cosma şi
Damian, Sfinţii Pantelimon, Ermolae, Chir şi Ioan, Talasie, sunt îndeobşte cunoscuţi
ca doctori făcători de minuni, mari tămăduitori de bolnavi fără de arginţi.[19]

Activitatea acestor martiri este continuată şi în perioada următoare, de libertate a

creştinismului, de către persoane particulare, unele cu activitate excepţională precum
Sfânta Melania Romana a cărei danie către săraci şi către azile este socotită ca fiind
imensă. Foarte de timpuriu mănăstirile au devin o forţă în viaţa socială a statului bizantin,
iar filantropia s-a constituit ca o practică cotidiană în viaţa multor aşezăminte monastice.
Surplusul produs de mănăstiri era adesea distribuit săracilor, iar rolul călugărilor
în ajutorarea acestora devenea foarte important în timpul marilor calamităţi
dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foametea şi ciuma. Indiferent de dimensiunile
practice şi economice, de altminteri greu de apreciat, ale filantropiei mănăstireşti, nu
trebuie pierdut din vedere faptul că ea rămâne în mod esenţial o formă a rugăciunii.

Caritatea monastică nu este un scop în sine, ci numai un exerciţiu duhovnicesc. Adesea

adăpostul pentru călători şi pelerini sau locul bolnavilor erau în afara incintei
mănăstireşti, iar distribuţiile de haine, mâncare sau bani în favoarea săracilor se făceau la
poarta mănăstirii.

Mănăstirile româneşti funcţionau şi ele după aceleaşi principii. În actele de danie apar
uneori ca beneficiare explicite locul bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru
călători (ospătăria). În 1524 Vladislav al III-lea dăruia căşăritul din judeţul Pădureţ bolniţei
de la Simidreni şi „încă altui loc de binefacere care este în faţa porţilor bisericii de la
mănăstirea de la Argeş, numit locul primitor de călător”. La 1619 sau 1626, mănăstirile
Stăneşti (Gavril Movilă) respectiv Argeş (Alexandru Iliaş) primesc o seamă de privilegii
domneşti pentru a fi „de hrana călugărilor, călătorilor şi posluşnicilor”[20]

Cu toate acestea, prezentarea făcută de Ligia Livadă-Cadeschi, în cartea De la milă la

filantropie, ne surprinde prin lacunele pe care le cuprinde, neînţelegând fenomenul mănăstirilor
închinate către spitalele care existau sau au fost construite în oraşe. Afirmaţia că mănăstirile nu
aveau şi spitale pentru sărăci vine dintr-o totală necunoaştere a fenomenului: mănăstirile
îndeobşte erau aşezate departe de tumultul târgurilor şi transportarea bolnavilor către ele
constituia o greutate mare de depăşit; de aceea spitalele erau construite în cetăţi şi erau finanţate
de către mănăstiri. Astfel erau: spitalul Sf. Pantelimon, construit din anul 1735, ctitoria
domnitorului Grigore Ghica, care avea închinate şapte mănăstiri (Mamul, Târgşor, Bradu,
Mărgineni etc.) obligate a susţine cu bani întregul aşezământ, apoi Colţea, având mănăstirea
închinată, bolniţa de la Dragomirna cu Mănăstirea Dragomirna, mănăstirea Tuturor Sfinţilor,
ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul.

Accesul la datele care fac menţiune despre filantropia Bisericii în secolul al XVIII-lea, aflate la
Arhivele Statului, se face greu datorită unui impediment major: sunt scrise cu caractere chirilice
de mână. De aceea autori ca Ligia Livadă- Cadeschi, care încearcă o prezentare a acestui
fenomen, se foloseşte în mod surprinzător de lucrările simpozionului din mai 1969 de la
Râmnicu Vâlcea privind semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mănăstireşti,[21] ale cărui
concluzii greşite le foloseşte, ştiut fiind că în plină societate comunistă activitatea Bisericii
era întotdeauna prezentată tendenţios: „Redăm în continuare punctul de vedere, după câte
se pare majoritar chiar la vremea respectivă, al celui care a condus lucrările mai sus
menţionatului colocviu, Valeriu Bologa: „se pare că în evul mediu la bolniţele mănăstireşti
nu avem a face - deşi tradiţia bizantină venită mai ales prin filiera balcanică, a fost
totdeauna vie în viaţa noastră monahală - cu o perpetuare a marilor spitale din Imperiul
bizantin [...], ci de adoptarea unei instituţii mai simple, mai modeste, fără caracter propriu-
zis spitalicesc, un loc de retragere şi de îngrijireexclusiv al călugărilor bolnavi şi bătrâni şi
că în aceste bolniţe nu se dădea o îngrijire medicală calificată, ci numai una cu
caracter casnic, popular. în sfârşit, pare tot mai evident că bolnavii laici nu erau primiţi
sistematic în bolniţe. Altceva este ospitalitatea pe care orice mănăstire o acorda călătorului
sau pelerinului sărac, timp de câteva zile, pare-se totdeauna în afară de bolniţă, act de
caritate creştină, de omenie, nu însă unul cu caracter medical”.

Sfântul Paisie Velicicovschi, continuator al filantropiei Bisericii în secolul al XVIII- lea, de

al cărui nume se leagă revigorarea vieţi monahale româneşti, rânduieşte, întâi în obştea de la
Dragomirna, apoi în cea mutată în 1778 la Secu, iar ulterior şi la Neamţ, prevederea că „în
mănăstire trebuie să se facă numaidecât un spitălaş, pentru ca monahii care se
îmbolnăvesc să aibă o deosebită îngrijire de hrană, băutură şi linişte [...] Trebuie să
se facă două case de oaspeţi, una înlăuntrul mănăstirii, pentru persoanele duhovniceşti
şi mireneşti care vin la mănăstire şi unaafară din mănăstire pentru cei care vin cu căruţele”.
Călugării erau datori să primească „pe cei ce vin spre închinare, precum şi pe cei săraci şi
bolnavi care n-au unde să-şi plece capul, rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar pe alţii la
spitălaş şi îngrijind cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti”.[22]

Grija ctitorilor la construirea mănăstirilor de a rândui bolniţe pentru alinarea celor

suferinzi a fost întotdeauna îndeplinită cu mare grijă şi dragoste de către urmaşi şi numai
momentele istorice nefavorabile prin care au trecut au făcut ca ele să nu fie îndeplinite.

De cele mai multe ori răutatea omenească, indiferenţa, reaua credinţă, şi, nu în ultimul
rând, instaurarea comunismului, cea mai inumană din toate orânduirile care au fost pe
acest pământ, sunt cauzele care au împiedicat continuarea acestei opere minunate a
slujirii aproapelui. Nădăjduim că trecerea societăţii prin acest flagel care este comunismul
ce a lăsat urme adânci în conştiinţa oamenilor va face ca pe viitor învăţătura creştină să
poată să se desfăşoare în toată frumuseţea ei, iar slujirea aproapelui să fie reconsiderată şi
socotită într-adevăr ca cea de a doua poruncă şi cu nimic mai prejos de porunca întâia,
care este Iubirea lui Dumnezeu. Filantropia creştină este ca un pom roditor din grădina
raiului care îşi oferă roadele fără să ceară nimic în schimb, dacă este făcută însă cu iubire
creştină. Iubirea creştină îi cuprinde pe toţi, îi aprinde pe toţi, îi smereşte pe toţi, îi învaţă
pe toţi, îi curăţeşte pe toţi.
 CAPITOLUL III

CHIPURI DE CLERICI - ASISTENŢI SOCIALI

Biserica Ortodoxă Română nu a fost lipsită niciodată de personalităţi care să marcheze

generaţii întregi, să schimbe destine, să modeleze conştiinţe, să fie modele de urmat. De
aceea este destul de greu a alege din mulţimea celor care au marcat timpul în care şi-au
desfăşurat activitatea. Am ales nu pe cei foarte cunoscuţi ca: Sf. Antim Ivireanu, Sfântul
Calinic, Veniamin Costache, Andrei Şaguna, ci m-am oprit la Mitropolitul Iosif
Naniescu, monahii Iov, Ilarion şi Arhidiaconul Vaarlam. Aceştia toţi au trăit în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea în Mitropolia Moldovei. Voi încheia această scurtă
prezentare cu Protos. Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, a cărui activitate este
la ora actuală cea mai amplă.

Mitropolitul Iosif Naniescu (1818-1902) a fost socotit încă din timpul vieţii „cel milostiv
şi sfânt”, dădea milostenie tot salariul său celor o sută de săraci pe care îi avea în grija sa.
Îi mângâia cu vorba şi niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o
pâine!”, acesta era principiul lui. În tot timpul anului, mitropolitul Iosif ajuta elevi şi
studenţi de toate vârstele, fără alegere. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea
bani de cheltuială, susţinea studenţi din salariul său în ţară şi peste hotare. Sala de mese
de lângă bucătăria mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului însă,
fiecare era dator să-i înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură,
trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere haine.[23] Mitropolitul trecea peste deosebirile
confesionale, printre cei miluiţi de el se număra şi un evreu ale cărui fiice s-au căsătorit
cu bani primiţi de la Înalt Prea Sfinţitul. De asemenea, celebrul Barbu Lăutarul, ajuns
bătrân şi părăsit de toţi, a fost sprijinit de peamilostivul mitropolit.

Monahul Ilarion Radu (1871-1938), Timp de 35 de ani acest smerit călugăr de la

catedrală a fost gazdă şi părinte sufletesc al multor elevi şi studenţi săraci din Iaşi. Zi de
zi şi an de an, părintele Ilarion odihnea gratuit în chilia sa până la 10-20 de elevi şi
studenţi, care nu aveau bani pentru gazdă. Îi ospăta cu mare dragoste, le făcea patul, îi
sfătuia cele de folos, le dădea bani pentru cărţi, îi deştepta dimineaţa, îi punea la
rugăciune şi îi trimitea la şcoală. Sute de elevi şi studenţi au învăţat carte şi au
ajuns medici, profesori şi ingineri, cu ajutorul milostivului părinte Ilarion,
pentru aceasta era cel mai iubit şi căutat dintre părinţii catedralei.

În anul 1936, părintele Ilarion Radu, tatăl săracilor şi al elevilor orfani se retrage la
bolniţa Mănăstirii Neamţ. După doi ani se mută la odihna lui Hristos, pentru a-şi
primi plata ostenelilor sale. Drept recunoştinţă, profesorii şi intelectualii, întreţinuţi de
dânsul la şcoală, i-au pus o placă comemorativă în peretele chiliei, care se păstrează
până astăzi.[24]

Monahul Iov Burlacu (1874-1941). Părintele Iov era un mare cunoscător al

plantelor medicinale şi un renumit farmacist. Singur aduna plantele, vara, din poieni
şi păduri, le conserva şi făcea din ele siropuri şi alifii, pe care apoi le distribuia
gratuit la călugării şi mirenii bolnavi. Timp de 30 de ani a fost farmacist şi infirmier
la bolniţa Mănăstirii Neamţ. Numele lui era cunoscut peste tot.

Veneau călugări şi mireni bolnavi din toate mănăstirile şi satele din împrejurimi,
iar părintele Iov îi primea cu dragoste, îi consulta şi le dădea
medicamente preparate de el şi mulţi se vindecau. Acolo zăbovea ziua şi noaptea
lângă căpătâiul bolnavilor, mângâind şi legând rănile, primenind paturile sau împărţind
mâncarea adusă de la trapeză. Pentru aceasta toţi îl iubeau pe părintele Iov şi îl
numeau „părintele nostru”. Această ascultare a dus-o cu bucurie până la sfârşitul
vieţii. Bunul nevoitor era, de asemenea, foarte milostiv cu cei săraci. Zilnic veneau la el
copii orfani, bolnavi, oameni săraci din satul Pipirig şi-i cereau milostenie. Iar părintele
Iov îi ospăta pe toţi cu mâncare de la bolniţă, apoi le dădea câte un ban, iar celor bolnavi
le împărţea medicamente şi îi trimitea cu pace la casele lor.

Arhidiacon Varlaam Arghirescu (1863-1942). Cea mai mare faptă bună a părintelui
Varlaam era milostenia urmând în toate exemplul marelui mitropolit Iosif, el
împărţea totul la săraci, la văduve şi la elevi. Salariul nu-i ajungea niciodată. De
aceea mereu se împrumuta. Cea mai mare milostenie o făcea însă cu elevii şi studenţii
săraci din Iaşi. Zilnic veneau la bătrânul, ca la un adevărat părinte duhovnicesc, şi-i
cereau bani pentru taxă, pentru cărţi şi gazdă, iar părintele îi mângâia cu milostenia şi
cu cuvântul. Întotdeauna cerea chitanţă, astfel că la moartea părintelui în chilia lui nu
s-a găsit nici un fel de avere, decât numai o ladă plină cu mii de chitanţe de la
elevii şi studenţii pe care îi ajutase timp de o jumătate de veac. [25]

Protosinghelul Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, ajuns la 88 de ani s-ar putea
caracteriza după cum spune Vlahuţă la un moment dat (citat şi de Grigore Caraza ca
motto la cartea sa zguduitoare, „Aiudul însângerat”): „Îi trebuie neamului acestuia o
generaţie care să se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la nebunie.
În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai
mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care
să nu-i abată nimic din drumul lor..” Părintele Iustin, om de treabă în sensul dat de
Vlahuţă, a trecut prin tot ce a îndurat neamul românesc în acest secol deja încheiat.
Călugărit de tânăr, este apoi trimis pe front unde se întâlneşte cu „raiul” pământesc:
comunismul din Rusia. Botează acolo sute de copii, dar, întors în ţară, este arestat şi
condamnat pe false motive politice. În realitate ajutase pe cei din puşcărie şi pe
familiile lor cu bani. Pentru credinţa sa Părintele este condamnat la 17 ani de
închisoare, pe care îi face trecând prin toate temniţele comuniste. După eliberare
lucrează ca muncitor forestier, apoi reintră în viaţa monahală la mănăstirile Secu şi
Bistriţa. Cunoscând toată durerea acestui popor, întipărită în sufletul sfinţiei sale, în
anul 1991 ridică la marginea satului unde s-a născut, Petru-Vodă, o mănăstire de
călugări. Conştient de responsabilităţile pe care le are, ridică în anul 2000 o casă de
educaţie pentru 25 de copii şi un azil pentru bătrâni, care au în dotarea lor tot necesarul
unei bune funcţionări: spaţii de cazare, bucătărie modernă, farmacie proprie, laborator
pentru obţinerea de medicamente din plante medicinale, cadre didactice foarte bine
pregătite. Sprijinul material şi duhovnicesc pe care mulţi necăjiţi ai soartei îl primesc de
la Părintele Iustin nu se poate evalua. La începutul anului 2006, părintele va începe
realizarea ultimului său vis: un spital pentru cei în aflaţi în suferinţă.

Considerăm că această succintă prezentare nu este suficientă, însă o prezentare mai

voluminoasă n-ar face totuşi obiectul lucrării de faţă. Menţionăm că la această oră
tendinţa de a se construi în mănăstiri spitale, orfelinate, şcoli şi azile este foarte mare.[26]

Funcţionează acum azile pe lângă mănăstiri ca: Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Recea,
Mănăstirea Bic, Mănăstirea Văratec, etc, iar în multe altele funcţionează deja şcoli şi
orfelinate.

Iată că, după o perioadă de peste o jumătate de veac, Biserica Ortodoxă Română îşi
croieşte din nou un drum spre împlinirea misiunii sale, un drum în care obstacolele de
tot felul încă diminuează prezenţa ei în acţiunile filantropice.
 CAPITOLUL IV

BISERICA ÎN SOCIETATE.

DEFINIRI. CONCEPTE. ACŢIUNI.

După căderea comunismului în Est, cele două structuri, Biserica şi Statul, au deosebiri
fundamentale, de esenţă. Biserica este instituţie divino-umană al cărei Cap este Hristos şi
care prin esenţa ei nu poate accepta modificări ale propriului mesaj, fără a înceta să fie ea
însăşi. Scopul Bisericii de a garanta mântuirea credincioşilor săi, de a anticipa Împărăţia
lui Dumnezeu în lume face ca Biserica şi Statul să găsească un segment comun în care
misiunea lor se suprapune, chiar dacă nu se identifică. Provocarea care a apărut acum
constă în căutarea unui model de raportare la puterea lumească, care să fie aplicabil din
punct de vedere juridic şi teologic. Astfel, în anul 2000, Biserica Ortodoxă Română dă
publicităţii o declaraţie a „Cultelor religioase”, care oscilează către modele prezente în
ţările membre UE, dar fără a le importa în întregime. Cele trei modele mai importante ce
se regăsesc în UE sunt: modelul francez în care statul şi Biserica sunt total separate, apoi
cel englez de identificare a celor două instituţii şi, ultimul, cel german, în care cele două
instituţii au o colaborare distinctă. Dată fiind diferenţa lor de natură în statul majoritar
ortodox, Biserica şi statul au la dispoziţie mijloace diferite pentru a-şi atinge scopurile.
Biserica este cu totul liberă faţă de stat când este vorba de propovăduirea adevărului
indiferent de învăţăturile prescrise sau propagate de către instituţiile statului. Biserica îşi
păstrează loialitatea faţă de stat, dar porunca lui Dumnezeu de a săvârşi în orice condiţii
şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor este deasupra exigenţelor acestei
loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi
Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se
supună statului. Astfel, ierarhia Bisericii poate întreprinde, în cazul imposibilităţii
supunerii faţă de legile statului, la următoarele acţiuni: poate să facă apel la popor pentru
ca acesta să facă uz de mecanismele democratice pentru a schimba legislaţia sau poate să-
şi îndemne fiii la nesupunere civică paşnică[27].

O propunere ce ar putea fi un model numit „post-bizantin” este cea în care un teolog ca

Radu Preda identifică trei coordonate care ar trebui urmate. Prima dintre ele ar fi
„simfonia bizantină” în ceea ce are ea mai bun: o colaborare distinctă între puterea
spirituală şi cea politică prin practicarea unei soluţii de mijloc între separarea
radicală („modelul francez”) şi identificare („modelul englez”). Această colaborare
este bazată pe principiul subsidiarităţii în care statul este chemat să se implice în
probleme privitoare la aspectele sociale ale misiunii Bisericii, aspecte la care Biserica
însăşi trebuie să solicite Statului implicare în susţinerea acestui tip de proiecte.

Al doilea element al acestui model ar putea privi angajarea laicilor în misiunea Bisericii şi
în luarea deciziilor care interesează întreaga societate. Acest aspect este cât se poate de urgent
şi de necesar, tocmai pentru că în acest „interval”, zis „de tranziţie”, laicii, în special
intelectualii, s-au simţit marginalizaţi fie de către Biserică, fie de către stat. În felul acesta s-ar
evita tendinţe precum cea laicistă şi cea anticlericală. Ar trebui să învăţăm din experienţa
celorlalţi şi să nu comitem aceleaşi erori din aceeaşi indiferenţă sau imaturitate sau să-i
lăsăm pradă ideologiilor de orice fel. Laicii au un loc şi o funcţie specială şi deloc neglijabilă
în Biserică şi, împreună cu ierarhia, formează comunitatea eclesială. Instrumentalizaţi de tendinţe
colaterale ei pot fi aduşi pe poziţii anticlericale, care nu folosesc nimănui. Dar să nu uităm că
pentru a ieşi cu succes dintr-o criză, e nevoie de soluţii clare, credibile. Iar Biserica le
poate oferi. E nevoie doar de mai multă încredere reciprocă şi, mai ales, de o solidă
cultura teologică, politică şi civică.

În sfârşit, al treilea element constitutiv al acestui model post-bizantin ar fi

promovarea unei culturi a dialogului între Biserică şi societate, de la intelectuali la
oameni politici şi de la dialogul cu cultura la cel cu sindicatele. Acest dialog este mai
mult decât necesar şi ar complecta fericit misiunea pastorală a Bisericii.

Pentru un dialog real şi constructiv cu modernitatea este nevoie de o convertire zilnică

la Ortodoxie care să asigure propria identitate.[28]

Deşi dorinţele clasei politice româneşti merg spre integrare europeană şi de aici decurg
toate acţiunile care ni se impun, trebuie spus că în societatea europeană, dominată de
număr şi cantitativ de statistică, domneşte clar o confuzie care va duce la apariţia unei
societăţi animalice, un furnicar perfect ce se va sfârşi cu sucombarea Europei. Această
Europă, care trebuia să fie centrată pe calitatea omului, pe sufletul său caracterizat de un
fericit amestec de imaginaţie şi rigoare logică, de un misticism neresemnat, în aceste
condiţii aspiră vizibil să fie condusă de o comisie americană. Toate acţiunile ei într-acolo se
îndreaptă şi asta pentru că în politica ei este o discrepanţă între spiritul ei subtil şi politica ei
rudimentară . Fie că este vorba de partide, de regimuri sau de oameni de stat, ar putea fi
foarte instructiv să extragem din tacticile şi actele lor ideile pe care şi le-au făcut sau şi le
fac despre om. Or, Europa a însemnat înainte de orice crearea prin elenizare, romanizare
şi creştinare a unui homo europaeus, miza întregului său proiect istoric. Este clar că Europa
trăieşte o criză a politicii care este criza omului european, mai exact a „sufletului”
european şi a „culturii” europene - este mesajul care vine Europei occidentale din
partea filozofilor din centrul şi estul continentului, ca filozoful ceh Jan Patocka şi
românul Constantin Noica. Meditaţiile filozofului ceh pleacă de la constatarea oboselii
şi declinului general resimţite de lumea europeană contemporană. Devenită nesigură în
ce priveşte valorile şi instituţiile ei fundamentale, Europa pare strivită de giganticele ei
succesoare: America şi Rusia, şi deposedată tot mai mult de moştenirea ei tehnico
ştiinţifică de către popoarele neeuropene eliberate de sub tutela ei colonială. Teza
centrală a filozofului praghez se concentrează în afirmaţia la prima vedere
exclusivistă: Istoria este de fapt istoria Europei - restul lumii cunoaşte doar istorio-
grafie şi ea apare o dată cu ivirea filozofiei şi politicii în cetatea greacă antică dispărând
o dată cu pierderea acestei moşteniri spirituale. În viziunea sa există trei tipuri
de societate bazate, la rândul lor, pe existenţa a trei mişcări fundamentale ale vieţii
umane în raport cu lumea naturală: - mişcarea de acceptare, mişcarea de autoapărare
şi mişcarea spre adevăr. Iar ca şansă de evitare a declinului vertiginos al Europei (dar
şi al Americii) Patocka vede o uriaşă metanoia filozofică a elitelor europene, prin
propunerea ca model nu a lui Hristos, ci a filozoful grec antic Socrate. „Europa ca
Europă s-a născut din grija de suflet. Ea a pierit pentru faptul de a o fi lăsat din nou să se
acopere de uitare” [29]

Comună tuturor naţiunilor est-europene, dezbaterea din România dobândeşte o

complexitate deosebită, întrucât ea atinge problema spinoasă a identităţii şi a
„specificului românesc”. Exemplul vrednic de urmat ar fi acela al unei culturi
abundente şi ingenioase, al unui respect pentru demnitatea persoanei umane, al
unei diversităţi ameţitoare şi tenace susţinute, al libertăţii ca ghid suprem în relaţiile
dintre semeni, al deschiderii creatoare spre potenţialul transcendenţei (mai curând
decât supunerea oarbă la o imagine fixă a acesteia), „al căutăriineobosite de noi
raporturi între material şi ideal”. Aceasta nu exclude, ci implică o raportare critică la
evoluţiile social-politice ale societăţii occidentale, dar numai în baza unei solidarităţi şi
comunităţi de destin conştient asumate. Observatorii externi lucizi şi solidari cu
fenomenul românesc atrag atenţia asupra confuziei implicate în sloganul repetat până
la obsesie al „intrării în Europa”. Suntem îndemnaţi ca, înainte de a proclama
adeziunea, să fie mult mai radicală, chiar extremă interogaţia privitoare la
spaţiul „Europa”: „Mai există oare Europa?” Şi atunci s-ar putea să avem surpriza
că acest „spaţiu al speranţelor noastre” s-a separat total de transcendent, devenind
un spaţiu al purei imanenţe economice a cărui „Sfântă Treime este: Producţia,
Consumul, Profitul” în care „fiinţa” se confundă cu „bunăstarea consumeristă” şi se
reduce în ultimă instanţă la valoarea de schimb (ecuaţie ce constituie esenţa
nihilismului).

Într-o asemenea situaţie culturilor din Est le revine realmente rolul de apărătoare ale
spiritului european clasic, mai exact al omului spiritual identificat ca un nou tip al lui
homo europaeus şi, în situaţia în care se va depăşi fixaţia pe idiomatic şi regăsind
posibilităţi multiple, democratice, universale implicite în creştinătate şi romanitate,
valorificând resursele deschise şi nenumărate dar şi diversificate ale tradiţiei în faţa
perspectivei neliniştitoarei uniformizări prin supralicitarea diferenţelor deschise de o
modernitate târzie, post-modernă, o democraţie creştină conştientă de sensul
opţiunilor sale ar putea juca un rol decisiv în reconstituirea europeană a societăţii
româneşti într-un spirit tolerant şi firesc.

„Românii sunt confruntaţi actualmente cu trecerea de la „Europa liberă” la exigenţele

mai prozaice ale „Europei unite”, riscând serios să devină „victimele unei
proaste investiţii a libertăţii” în faţa unei „Europe unite” ce le apare tot mai puţin ca
încununare a «Europei libere» şi a spiritului, în care unificarea administrativă tinde să
şteargă tot mai mult diferenţele. Integrarea este făcută dificilă şi de optica dominantă în
Occident, după care aceasta ar fi un proces de reintrare a unei „lumi bolnave” (Estul)
într-o „lume sănătoasă” (Vestul). Or, mai realistă decât aceastăviziune triumfalistă, e
cea a „două infirmităţi” diferite produse de răsfăţul sau barbaria istoriei, care trebuie
să se completeze reciproc în vederea unei sănătăţi comune. În faţa noii Europe
occidentale, Europa de Est are conştiinţa de a fi trecutul Europei, de a fi vechea
Europă, Europa elixirului întineritor al spiritului, dar şi al toxinelor periculoase ale
naţionalismelor. Problema ei este aceea de a valorifica elixirul şi a transsubstantia
toxina, iar problema „Europei noi” este aceea de a fi o Europă „în care să se vadă prin
transparenţă prestigiul Europei vechi şi eterne”[30]

Realităţile româneşti în condiţiile aderării sunt: ultimul recensământ al populaţiei din

România din anul 2002 a evidenţiat existenţa unui procent de 86,7% de credincioşi
ortodocşi, iar sondajele de opinie indică o încredere a populaţiei în Biserică ca fiind
între 85-89%, de departe cea mai mare.

Având in vedere aceste considerente Biserica Ortodoxă Română este un actor de primă
importanţă, în contextul social-confesional românesc şi deciziile politice luate de puterea
seculară nu pot să nu ţină seama de punctul de vedere exprimat de conducerea colegială a
Bisericii, adică de Sfântul Sinod. După 1989 s-au creat premisele democratice
pentru derularea unor relaţii fireşti între stat şi Biserică.

Unul dintre preoţii care au trecut prin infernul temniţelor comuniste şi care a fost silit după
eliberare să se refugieze în America, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, referindu-se
la rolul social al Bisericii afirmă:

„Am să mă refer aici cu precădere la aspectul social al Bisericii, deoarece, astăzi, grupurile atee şi
cele politicianiste se simt stânjenite de prezenţa Bisericii, atât de activă în Vest şi încă atât de
puţin vizibilă în Est. Bisericile protestante şi cea catolică, din lumea occidentală, au
conştiinţa importanţei lor, a forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu,
nelipsindu-le curajul de a interveni în toate problemele care bântuie lumea noastră şi care
fac din viaţa socială un infern, uneori mai suportabil, alteori insuportabil, dar, oricum, un infern
pentru inima şi sufletul omului creştin.

Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, de către puterea politică, de dimensiunea ei
socială, iar Biserica actuală, supusă până nu demult statelor totalitare comuniste, se întoarce
greu şi încet la misiunea ei caritabilă, împiedicată, în mare parte, de obişnuinţa cu poziţionarea
ei într-un fundal îndepărtat al vieţii sociale şi, pe de altă parte, de un anume sentiment de vinovăţie
determinat de subordonarea faţă de puterea lumească din perioada ateismului roşu. E de
ajuns ca nişte indivizi fără importanţă şi fără morală să-şi ridice glasul împotriva ierarhilor
şi aceştia din urma bat imediat în retragere; dintr-un sentiment de autocenzură, creat tot de
lunga perioadă de teroare la care au fost supuşi, ierarhii ortodocşi nu mai au destul curaj să
îşiasume public grupurile religioase care activează pentru Biserică, şi în special
organizaţiile de tineri, care sunt mai înfocaţi prin natura vârstei şi pe care
mondialiştii, deviaţii sexuali şi subminatorii adevărului credinţei îi etichetează cu uşurinţă
drept “fundamentalişti”- un fel de lozincă aparţinând categoriilor de expresii de sorginte
marxistă, ca „nazist”, „legionar”, „duşman al poporului” (aici: al „democraţiei”), cu care, în
trecut, aceiaşi „tovarăşi”, sau alţi militanţi vechi, puteau trimite la închisoare cam pe
oricine li se năzărea. Toate aceste date istorice, înşirate aici succint, au doar caracter de
rememorare.” [31]Cu toate acestea, Biserica, prin clerul sǎu , prin exemplul lui, atât în Vest cât
şi în Est, are şi poate avea un rol important în viaţa socială şi chiar politică. Numai cei de
rea credinţă cu strigătele lor disperate vor ca Biserica să rămână între zidurile ei şi să nu se
amestece în viaţa de zi cu zi a societăţii, ca, apoi, să aibă situaţia convenabilă de a lovi în clerul
Bisericii, pe motivul neimplicării acestuia. Acestea sunt de fapt exact ideile comuniste de până
în 1990, exprimate însă într-o altă tonalitate şi în circumstanţedeosebite! Biserica, prin
reprezentanţii săi, continuă să aibă un rol din ce în ce mai important în afacerile publice ale
societăţii occidentale, ca şi - chiar dacă într-o măsură încă insuficientă - în lumea răsăriteană
postcomunistă. Spaima strigătorilor izvorăşte din autoritatea mereu mai mare a Bisericii în
Răsărit, ce are puterea de a îngrădi fenomenul corupţiei în fostele ţări comuniste (chiar dacă
până acum n-a apucat s-o facă decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a
influenţa populaţia ţărilor respective în privinţa alegerii parlamentarilor pe alte criterii decât
cele ale propagandei deşănţate şi mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice,
de orice natură ar fi ele, şi cercetând pe candidat după faptele sale: dacă a hrănit pe cel
flămând, dacă a îmbrăcat pe cel gol, dacă a vizitat pe cel bolnav, aşa cum propovăduieşte
şi face Biserica.

Din nefericire, există chiar unii oameni de bună credinţă ce se asociază atitudinii de denigrare a
Bisericii prin ierarhii ei, lovind implicit în poporul lui Dumnezeu, deşi ştiu că mântuirea vine
prin Biserică şi prin harul dat slujitorilor ei, indiferent de vrednicia sau
nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi închipuie că Dumnezeu este atât de slab încât ar putea să
se împiedice de nevrednicia “vaselor” prin care lucrează, sau că această nevrednicie ar zadarnici
puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume!

„În America (mai ales in SUA), situaţie pe care o cunosc foarte bine, spune Părintele
Calciu, urmărind-o stăruitor şi îndeaproape, influenţa Bisericilor este pe zi ce trece mai
puternică, eleimplicându-se din ce în ce mai mult în viata cetăţii şi barând numeroase acţiuni
neconforme cu principiile Binelui şi Dreptăţii. Toţi candidaţii încearcă să câştige aceste
grupuri de credincioşi, ştiind ca votul lor contează. Vă asigur că acest vot are o pondere de cel
mult o pătrime din ponderea pe care ar avea-o Biserica Ortodoxă în ţările răsăritene, dacă
aceasta s-ar angaja mai ferm în viaţa socială, urmărind cu stăruinţă şi sfinţenie purificarea
scenei politice. Votul american al Bisericilor reprezintă un procent de aproximativ 15%, pe
când cel ortodox, bunăoară în România, ar putea reprezenta 50-60%, presupunând că preoţii
şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea credincioşilor şi ar avea curajul să-i sfătuiască pe aceştia cu
cine să voteze, pornind exact de la Judecata lui Iisus la sfârşitul lumii.

Precizăm că Biserica nu trebui să îşi trimită preoţi să organizeze partidele sau să facă
propagandă electorală, ci doar pentru a-i călăuzi spre cei cu adevărat făcători de fapte
bune şi nu spre cei gălăgioşi şi înşelători. Biserica urmărind porunca divină de a apăra
cetăţeanul de opresiunea statului şi de a lupta împotriva nedreptăţii, are datoria de a
interveni pentru că arta de a conduce cetatea nu implică numai partidul sau cel ales, ci
toată suflarea şi cu atât mai mult grupurile organizate.”[32]

Prin prevederile Constituţiei din 1991, modificată şi revizuită în anul 2003, precum şi prin
alte acte normative, statul român doreşte crearea unui sistem politic bazat pe
principiulseparării/colaborării stat – Biserică: „Cultele sunt libere şi se organizează potrivit
statutelor proprii, în condiţiile legii [...] ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură
de sprijinul acestuia”.Raporturile Biserică - stat au un aspect particular
prin declararea autonomiei Bisericii, care prin aceasta vrea să se delimiteze de sfera
politicii. În schimb, statul se întemeiază în general pe normele şi valorile religioase, dar
manifestă echidistanţă şi neutralitate confesională.

Au existat însă şi există discordanţe în momentul în care statul a dorit să legifereze

anumite drepturi ale omului, înscrise în tratatele internaţionale, care contravin
principiilor şi moralei religioase. Autonomia are şi sensul de participare distinctă, în
sensul că, astfel, Biserica are posibilitatea de a avea o contribuţie specifică, personală în
proiecte sociale, fără ca aceasta să presupună o contradicţie cu puterea seculară.

După 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat activitatea de asistenţă religioasă în
armată, penitenciare, spitale şi în aşezămintele filantropice (orfelinate, azile de bătrâni etc.)

La 1 ianuarie 2006 această activitate se desfăşura în 318 locaşuri de cult (75-armată,

ministerul administraţiei si internelor, 37-penitenciare, 112-spitale, 42-unitati
de învăţământ, 52-aşezăminte ocrotire socială), deservite de un număr de 430 de preoţi.

Activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, la nivelul eparhiilor, este

asigurată în prezent de următorul personal: 21 consilieri eparhiali, 20 inspectori eparhiali,
92 de asistenţi sociali teologi, 62 asistenţi sociali cu studii de specialitate, altele decât
teologice, 115 preoţi misionari şi 73 lucrători sociali şi voluntari care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul a 41 de birouri eparhiale. Acestea sunt dispuse după cum urmează:
16 birouri de asistenţă socială la nivel de centru eparhial, 16 birouri în cadrul
protopopiatelor şi 9 birouri la nivelul parohiilor. Aşezăminte de protecţie socială: în
cursul anului 2005, s-au înfiinţat noi instituţii de protecţie socială atât în Bucureşti, cât şi
în diferite localităţi din cuprinsul eparhiilor, la cele 201 de aşezăminte sociale existente la
sfârşitul anului 2004, adăugându-se încă 36, astfel încât numărul total al acestora este de
237, din care: 65 aşezăminte pentru copii, 25 aşezăminte pentru vârstnici, 92 cantine şi
brutării sociale, 33 cabinete medicale şi farmacii sociale, 22 centre de diagnostic şi
tratament şi centre pentru asistenţă familii în dificultate.

Fondurile necesare desfăşurării acestei activităţi provin prin Hotărârea Sfântului Sinod
nr.8425/1994 şi 3997/1999, ce prevăd metodologia de colectare pentru Fondul
Filantropia; şi care constă în depunerea în contul Sectorului de asistenţă socială de la
fiecare centru eparhial a contribuţiilor parohiilor, virate până la data de 31 ianuarie a
fiecărui an, diferenţiat, în funcţie de categoria parohiei, cărora li se adaugă sumele
dobândite din sponsorizări şi donaţii. Pe temeiul hotărârilor sinodale menţionate mai sus,
un procent de 30% din sumele colectate la nivelul fiecărui centru eparhial se virează,
până la data de 28 februarie a fiecărui an, în contul Biroului de Asistenţă Socială al
Patriarhiei.

În ceea ce priveşte modul de utilizare a Fondului Filantropia colectat la nivel central,

menţionăm că acesta este folosit pentru susţinerea financiară a programelor de asistenţă
socială elaborate şi derulate de Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei până la data de
30 decembrie a fiecărui an. Bugetul alocat în anul 2004 pentru activităţi social-
filantropice derulate de Biroul de asistenţă socială al Patriarhiei la data de 31 decembrie
2004, (data la care s-a obţinut informaţia, de pe site-ul www. patriarhia. ro) se prezenta
astfel: Venituri: 1.976.153.681 lei provenite de la colectarea prin Fondul Filantropia, de
la 14 eparhii din ţară şi suma de 1.356.011.109 lei proveniţi din sponsorizări şi donaţii de
la persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate (Secretariatul de Stat pentru Culte,
Alpha Bank). Situaţia cheltuielilor fiind: 2.241.912.470 lei din care: pe proiecte:
1.461.391.216 lei; ajutoare diverse: 780.521.254 lei (la credincioşi, case de bătrâni, case
de copii, organizaţii studenţeşti, şcoala militară Câmpina şi unităţi teologice); diferenţa
dintre veniturile acumulate şi volumul cheltuielilor a fost asigurată din fondurile
sectorului. Din dorinţa de a îmbunătăţi activitatea socială, Sectorul „Biserica şi
Societatea” a organizat, în perioada 10-12 noiembrie 2004, la Mănăstirea Dintr-un
Lemn–Vâlcea, întâlnirea anuală a coordonatorilor eparhiali ai activităţilor de asistenţă
socială din Patriarhia Română cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist
şi cu sprijinul PS Episcop Gherasim, la care o temă importantă asupra căreia s-au purtat
discuţii a fost şi Strategia de implicare a BOR în domeniul social. În acest sens, pornind
de la noile modificări legislative în domeniul asistenţei sociale, care solicită măsuri şi
standarde stricte de calitate a serviciilor oferite de către toţi furnizorii, s-a constatat că se
impune reorganizarea activităţilor de asistenţă socială ale Bisericii şi crearea unui sistem
de tip reţea, preferat la acordarea finanţărilor, care să respecte criteriile de eligibilitate ale
Uniunii Europene, astfel încât să fie competitiv în mediul concurenţial de pe piaţa
serviciilor sociale. De asemenea, referitor la posibilitatea susţinerii pe viitor a
programelor sociale ale Bisericii, s-a subliniat, necesitatea elaborării unei strategii
economice bazată pe autofinanţare, în funcţie de facilităţile oferite de codul fiscal şi legea
sponsorizării. Discuţiile au avut în vedere şi activitatea preoţilor slujitori în unităţile
militare, spitale, penitenciare şi aşezăminte de ocrotire socială din cuprinsul Patriarhiei
Române, participanţii semnalând următoarea problemă: nu există un statut bine definit
pentru preotul slujitor în instituţiile de protecţie socială ale statului (centre de plasament,
cămine de bătrâni, cămine-spital).
Obiectivele Programelor sociale iniţiate şi derulate în anul 2004 au fost următoarele:
organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivelul parohiei,
pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social; asistenţă socială şi medicală
oferită persoanelor aflate în aşezămintele sociale ale Bisericii şi în instituţiile de ocrotire
ale statului; prevenirea instituţionalizării copilului şi a persoanelor vârstnice singure;
înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la instituţiile clasice de tip
rezidenţial ale statului. Dintre cele mai reprezentative instituţii create de Biserică pentru
aceste activităţi nominalizăm următoarele: cămine de bătrâni în parohia Precupeţii Vechi
şi la Mănăstirea Christiana, Bucureşti; cabinet stomatologic şi cantină socială, Târgovişte;
centrul de medicină paleativă „Muriel Bol” şi aşezămintele socio-medicale de pe lângă
parohiile “Doamna Oltea” şi Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti; centrul de zi „Sf.
Ierarh Vasile Cel Mare” din com. Obârşia de Câmp, jud. Mehedinţi; complex socio-
medical „Sf. Ioan Sebastian” din Craiova; centrul socio-medical şi balneo-climateric din
cadrul Asociaţiei „Sf. Pantelimon” – Brăila; grădiniţa pentru copii orbi şi cămin de
bătrâni, în Timişoara; 5 centre de tip familial şi 3 centre maternale, în judeţul Alba;
centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi droguri, în Iaşi
etc.[33] Sectorul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române este dinamic şi activ iar
rezultatele obţinute ne încredinţează că în continuare se va extinde foarte mult. Serviciile
sociale oferite de către Biserică au fost adaptate la caracteristicile şi nevoile specifice
fiecărei categorii de persoane, în funcţie de mediul de provenienţă a acestora: instituţii de
protecţie ale statului, aşezămintele sociale bisericeşti sau în propriul domiciliu.[34] Astfel
pe categorii ele sânt: servicii destinate copiilor din aşezăminte de protecţie socială
înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor bisericeşti şi constau din:

a. întreţinere şi îngrijire zilnică pentru un număr de 3.158 de copii orfani sau abandonaţi
din casele de tip familial, orfelinate şi centre de zi;

b. întreţinere şi îngrijire temporară pentru 649 de copii, prin centrele sociale pentru copiii
străzii şi centrele de tranzit ;

c. consultaţii medicale gratuite şi medicamente au fost oferite la 1.361 copii, prin

cabinetele medicale şi farmaciile sociale;

d. activităţi recreative (tabere, pelerinaje, excursii, ateliere de pictură) pentru 1.793 copii;

e. consiliere socială şi spirituală acordată unui număr de 1.373 copii, în vederea

reintegrării şcolare şi sociale.

Apoi altă categorie de servicii destinate copiilor din familii cu risc social: ajutoare
materiale şi financiare pentru 15.486 de copii; masă caldă zilnic la cantina socială 2.036
de copii; consultaţii medicale gratuite pentru 939 de copii, prin cabinetele medicale
sociale; meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu, oferite de profesori voluntari
dintre credincioşii diferitelor parohii, la un număr de 580 de copii; medicamente gratuite
oferite la 1.535 de copii; consiliere spirituală, precum şi consiliere socială în vederea
reintegrării sociale, acordate unui număr de 1.217 copii cu dificultăţi de adaptare şi
tulburări de comportament; activităţi recreative (tabere sociale, excursii, pelerinaje)
pentru 750 de copii; La servicii destinate copiilor din instituţiile de protecţie socială ale
statului Biserica oferă: ajutoare materiale şi financiare pentru 12.271 de copii; îngrijire
temporară, prin plasament la familii identificate în parohii, pentru 589 de copii;
consultaţii medicale gratuite prin cabinetele medicale sociale ale Bisericii pentru 929 de
copii; meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu, de la profesori voluntari din
parohii pentru 744 de copii; consiliere spirituală pentru 2.503 copii cu tulburări afective şi
de comportament; activităţi recreative (tabere sociale, excursii, pelerinaje) de care au
beneficiat 1.425 copii. Totodată trebuie menţionat că, urmare apelului făcut de Sfântul
Sinod (736/2004), prin care se solicita implicarea activă a eparhiilor în rezolvarea
situaţiei copiilor aflaţi în centrele de asistenţă ale statului, au fost adoptaţi sau luaţi în
plasament familial, în familii de preoţi sau buni creştini, un număr de 172 de copii. Se
acordă şi servicii destinate bătrânilor care locuiesc singuri şi care constau din:ajutoare
materiale şi financiare către un număr de 14.543 de vârstnici; servirea zilnică a unei mese
calde la cantinele sociale parohiale pentru 1.695 de bătrâni; hrana zilnică la domiciliu
pentru 2.381 de bătrâni nedeplasabili; ajutor la domiciliu în realizarea activităţilor
casnico–menajere oferit la 571 de persoane vârstnice; consultaţii medicale şi
medicamente gratuite acordate la 3.472 de bătrâni; consiliere socială şi juridică în scopul
informării şi îndrumării pentru obţinerea ajutoarelor şi facilităţilor de la instituţiile
specializate ale statului în conformitate cu legislaţia actuală; întocmire de acte necesare
pentru obţinerea ajutorului social, a anumitor compensaţii sau chiar a pensiei de
invaliditate acordată la 5.015 de persoane vârstnice. Întrucât la această dată în cadrul
structurilor bisericeşti există înfiinţate şi administrate aşezăminte de protecţie socială,
serviciile destinate persoanelor vârstnice constau din următoarele: întreţinere şi îngrijire
zilnică pentru un număr de 633 de vârstnici, din căminele de bătrâni înfiinţate în diferite
parohii şi mănăstiri; întreţinere şi îngrijire temporară pentru 776 bătrâni, din centrele
sociale de tranzit şi adăposturi de noapte; consultaţii medicale gratuite şi medicamente au
fost oferite la 2.587 de bătrâni, prin cabinetele medicale şi farmaciile sociale. Iar servicii
destinate persoanelor vârstnice din instituţii de protecţie socială ale statului sunt: ajutoare
materiale oferite la 5.545 de bătrâni; consultaţii medicale gratuite acordate la 658 de
persoane vârstnice şi consiliere spirituală şi socială acordată la 2.880 bătrâni. Anul 2005 a
adus multă deznădejde în rândul populaţiei prin marile inundaţii care au afectat cea mai mare
parte a României, multe familii pierzându-şi în câteva clipe avutul agonisit pe parcursul unei
vieţi întregi. Biserica şi-a adus contribuţia la mângâierea celor loviţi de această calamitate.
Prin apelul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, credincioşi ortodocşi au donat
aproximativ 1,76 milioane de euro în primăvara anului 2005, bani folosiţi de Biserica
Ortodoxă Română pentru ajutorarea sinistraţilor din Banat şi din alte zone ale ţării. Prin
intermediul Arhiepiscopiei Timişoarei, în parteneriat cu Televiziunea Română, au
fost construite 21 de case în şase localităţi din judeţul Timiş. În una din aceste localităţi se
află în construcţie şi o şcoală cu o suprafaţă totală de 1 000 mp care va fi terminată în anul
2006. Cum în vara anului 2005 au fost din nou inundaţii mai ales în Moldova în judeţele
Vrancea, Galaţi şi Bacău, credincioşii au răspuns din nou apelurilor lansate de Biserica
Ortodoxă Română. S-au colectat peste 4.740.000 RON, la care s-au adăugat şi donaţii
înmateriale de construcţie, cereale, alimente, îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum
în valoare totală de peste 20 de milioane RON. De asemenea, în urma campaniei
„Învinge apele” pe care Patriarhia Română o desfăşoară împreună cu
Televiziunea Română, până la mijlocul lunii octombrie 2005 au fost strânse alte 2,2
milioane RON. Prin intermediul Episcopiei Buzăului şi Vrancei sunt construite, în
parteneriat cu TVR, locuinţe pentru 16 familii în două localităţi din judeţul Vrancea.
Prin intermediul Episcopiei Dunării de Jos în acelaşi parteneriat cu TVR, în două
localităţi din judeţul Galaţi sunt în construcţie 26 de locuinţe, care au fost finalizate la
sfârşitul anului 2005; 35 de locuinţe au fost deja construite şi alte 65 au fost finalizate în
judeţul Bacău, cu sprijinul Arhiepiscopiei Sucevei. Beneficiarul tuturor acestor case sunt
familii cu copii sau fără posibilităţi materiale, selectate de preoţii din localităţile respective.
[35]

În Arhiepiscopia Bucureştilor sunt în derulare 61 de programe sociale din care 15

aparţin Sectorului social, iar 46, parohiilor. În această eparhie funcţionează 11
cantine sociale care oferă masa pentru 725 de beneficiari, şi programe tip ,,hrană la
domiciliu”, pentru 420 de beneficiari, 9 cabinete medicale cu 3.380 de asistaţi, 7
aşezăminte de ocrotire a copilului cu 285 de beneficiari, 9 centre de zi cu 480 de
beneficiari, 10 centre sociale fiind în curs de amenajare:

1. Cantina socială „Casa Barnabas” este un aşezământ social unde beneficiază de

hrană zilnică un număr de 50 de persoane;

2. Cabinetul medical „Sfântul Alexandru” a oferit consultaţii gratuite

şi medicamente pentru aproximativ 1500 de persoane şi copii orfani;

3. Centru medico-farmaceutic „Vasiliada” ce funcţionează în cadrul sfintei

Mănăstiri Plumbuita. Eliberează gratuit medicamente şi oferă asistenţă
medicală persoanelor defavorizate; şi altele.

Iar în cadrul parohiilor menţionăm:

1. Cantina socială “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a parohiei Ghencea I,

Bucureşti, şi care mai cuprinde paraclis, bibliotecă şi un cabinet medical;

2. Cantina săracilor „Miron Patriarhul” din parohia Sfânta Maria. Se oferă

hrană caldă de patru ori pe săptămână unui număr de 40 de persoane;

3. Cantina „Sfântul Silvestru”, Bucureşti, se află într-o clădire de lângă biserica

Sfântul Silvestru. Beneficiarii în număr de 40, primesc hrană caldă precum şi
hrana rece pentru masa de seară, de două ori pe săptămână;

4. Cantina socială „Cuvioasa Paraschiva” din Parohia Cotroceni. Aici este hrănit
un număr de 50 de credincioşi d i n categoriile defavorizate ale parohiei;

5. Parohia „Pogorârea Sfântului Duh”-Titan desfăşoară următoarele activităţi

caritativ-educative: Cabinetul medical „Titan” funcţionează într-un
apartament d i n parohie şi este dotat cu aparatură medicală performantă; „Centrul
de zi Titan” î ş i desfăşoară activitatea în incinta locaşului sfânt, în spaţii special
amenajate. Centrul este dotat cu 10 calculatoare, bibliotecă ş.a.; „Rădăcini” este un
program în care peste 50 de copii învaţă despre tradiţiile Bisericii noastre
strămoşeşti. În cadrul aceluiaşi program se predă un curs special de desen, cu un
profesor care are atestat în pictura „Corul Titan” - 10 copii sunt instruiţi, de un
profesor specialist, în tainele muzici psaltice şi liniare. Programul se desfăşoară în
biserică; „Consultanţa” este un programdestinat persoanelor defavorizate din
cuprinsul parohiei, care au probleme de drept civil. Acesta se desfăşoară într-un spaţiu
special amenajat din sfânta biserică, de m u l t e ori şi la domiciliul asistatului; „Hrană
pentru săraci” este un act de caritate unde 10 familii sărace din parohie
beneficiază de hrană caldă şi rece, transportată la domiciliul acestora de femeile
din Comitetul Bisericii, o dată pe zi; „Pelerinaje” - peste 1000 de persoane au
participat la pelerinaje în ţară şi în străinătate. În mănăstirile vizitate, pelerinilor li
se oferă masa gratuit;

6. Comitetul de binefacere „Icoana” din Parohia „Icoanei” derulează următoarele

activităţi sociale: „Hrană caldă la domiciliu”- şapte persoane primesc la domiciliu hrană
de trei ori pe săptămână. Mâncarea este pregătită la cantina socială „Dacia”; Adopţii la
distanţă „Caritas” - 12 copii proveniţi din familii cu venituri reduse sunt susţinuţi cu
alimente, îmbrăcăminte, rechizite ş.a.; „Micii misionari” în care 88 de copii beneficiază
de consiliere.

7. Complexul Social Valea Plopului are ca beneficiari peste 200 copiii. Centrul maternal
adăposteşte 10 tinere mame împreună cu copiii lor nou-născuţi, pe o perioadă de nouă
luni. Tinerele beneficiază de consiliere şi de sprijin în perioada prenatală şi postnatală;

8. Căminul de bătrâni „Christiana” este coordonat de Prea Sfinţitul Episcop-Vicar

Sebastian Ilfoveanul. Căminul este construit în incinta mănăstirii Christiana şi va oferi
cazare, masă şi îngrijire unor bătrâni;

9. Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” din Parohia Precupeţii Vechi,

Bucureşti. A fost dat în folosinţă căminul de bătrâni construit în curtea bisericii, cu două
etaje. Aici vor fi asistaţi preoţi şi preotese de care nu mai are cine să se îngrijească;

10.Aşezământul socio-medical „Sfântul Spiridon Vechi”, din Parohia Sfântul Spiridon

Vechi. Clădirea va avea 20 de cabinete medicale pe diverse specializări bibliotecă, sală
de festivităţi ş.a. De binefacerile acestui aşezământ se vor bucura orfani, bătrâni
neajutoraţi, săraci ş.a.;

11. Aşezământul pentru maici în vârstă „Pasărea” constituit în incinta Mănăstirii Pasărea,
gestionat de obştea de maici va adăposti 14 maici.[36]

Printre acţiunile cele mai importante din Arhiepiscopia Bucureştilor se numără

“Centru medico-farmaceutic Vasiliada” care funcţionează în cadrul sfintei
Mănăstiri Plumbuita din Bucureşti. Activitatea care se derulează aici, se
concretizează prin oferirea de consultaţii şi medicamente gratuite persoanelor a
căror venit lunar nu depăşeşte suma de 150 RON. Medicul care asigură gratuit
consultaţiile este susţinut în activitatea sa de un farmacist şi un asistent sanitar,
retribuiţi din fondurile alocate din cadrul Arhiepiscopiei. Medicamentele se oferă
lunar la un număr de 300 de persoane, ajungându-se în anul 2005 la distribuirea
de medicamente în valoare totală de 180.000 lei RON. Centrul este coordonat de
un director, în persoana Pr. Gabriel, a cărui preocupare este: buna funcţionare,
administrarea patrimoniului acestei organizaţii şi procurarea fondurilor necesare.
Rezultatele foarte bune obţinute de acest centru crează premizele deschideri de
noi filiale.

Una dintre marile provocări la care este supusă Biserica provine de la noile
curente de gândire cu care se confruntă omenirea. Astfel, un mare număr de
asociaţii atee şi umaniste critică statutul confesiunilor şi a comunităţilor cu
diferite concepţii despre lume, implicit al Bisericii, pe motivul că acestea ar pune
în pericol dezvoltarea societăţii. Plecând de la o secularizare totală a
învăţământului, cu schimbări totale în gândirea tinerilor, iată ce nota un american,
Eugene Rose, într-o scrisoare din anul 1955, când citea pentru prima oară
lucrările lui Rene Guenon: „«Şcolirea» mea vreme de şaisprezece ani m-a învăţat
cum să gândesc cât mai neclar cu putinţă; în prezenţa unei gândiri atât de clare nu
mai ştiu ce să fac” [37] . În esenţă, Guenon l-a convins că menţinerea vechii tradiţii
era un lucru valid, şi nu doar semnul că eşti neluminat, aşa cum
afirmă moderniştii. Pe câtă vreme moderniştii văd toate lucrurile în termenii
progresului istoric, Guenon le vede în termenii dezintegrării istorice. Potrivit
cu spiritul vremii, cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun; după părerea lui
Guenon, de obicei, e cu atât mai bun, cu cât este mai vechi. Acest mod de
gândire: cu cât un lucru e mai nou, cu atât e mai bun, a dus la acceptarea de către
societate a eutanasiei, a avorturilor, a anticoncepţionalelor, acţiuni care duc la mari
dezechilibre psihice ale unor mari categorii de populaţie.

Biserica este pusă să se pronunţe cât mai clar şi fără echivoc la aceste probleme.
Cele trei comisii de bioetică a căror activitate este condusă de Comitetul Naţional
de Bioetică al Bisericii Ortodoxe Române încă nu s-au pronunţat oficial, dar au fost
consemnate foarte multe luări de poziţie ale reprezentanţilor ei. La această dată este
activă mişcarea PROVITA pornită în anul 1990 de preotul Nicolae Tănase dezvoltată
mai ales în prelungirea activităţilor Bisericii. A rămas vizibilă multă vreme ruptura dintre
restul societăţii şi această zonă a activităţii Bisericii în social, iar, în mod sporadic, în
presă au apărut reacţii la opacitatea clasei politice faţă de iniţiativele şi acţiunile
adepţilor pro-vita. Un astfel de punct de vedere a fost formulat de dr. Pavel Chirilă,
preşedintele Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana”, Bucureşti, în ziarul
Ziua din 28 februarie, 1998.

Pe de altă parte trebuie menţionată neîntrerupta lucrare a unor duhovnici, precum părinţii
Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, ca să-i pomenim pe cei mai cunoscuţi şi
mai căutaţi. Alături de poetul Ioan Alexandru, preotul Nicolae Tănase, de la parohia
Valea Plopului, judeţul Prahova, s-a angajat, în 1990, într-un proiect ale cărui rezultate au
devenit repere pentru cei care activează astăzi în acest domeniu. A început „... în două
etape: una în perioada comunistă, când am făcut biserica, cu ajutorul oamenilor din
sat, iar a doua etapă, dupărevoluţie. După 1989, când împreună cu Ioan Alexandru am
încercat să salvăm copiii de la pierire. O mică parte dintre aceşti copii a trebuit să-i
luăm, şi aşa am început. Timp de 4 ani, până în 1994, am crescut copii, fără să avem o
asociaţie cu un statut. Acum se cheamă „Asociaţia Pro Vita pentru copii născuţi şi
nenăscuţi”.

Preotul Nicolae Tănase a ajutat familiile aflate în dificultate, ca să-şi poată creşte
copiii. A încercat apoi să propună familiilor din parohia sa (Valea Plopului şi Valea
Screzii, judeţul Prahova) să îngrijească de pruncii părăsiţi la naştere de mamele lor:
„întâi am dat 12 copii la 8 familii, în timp de 2 zile. Era iarnă. Aveam o maşină foarte
bună, încălzită. Copiii erau luaţi de la maternitate, erau micuţi. Când mă vedeau oamenii
aşa, ca un Moş Crăciun, mă întrebau ce-i cu copiii, îi vedeau cât de frumoşi sunt. Unul
din 10, când îi puneam în braţe un copil, nu mi-l mai dădea înapoi. Românii sunt buni, au
această vocaţie, să crească copii. Problema e să nu-i condiţionezi. Au fost şi cazuri mai
speciale”.

Cu sprijinul fundaţiilor străine a reuşit să construiască câteva aşezăminte, în care copiii

trăiesc alături de femei, care, din motive întemeiate, au fost nevoite să-şi părăsească
familiile. În primăvara anului 2003 erau, în aceste locuinţe, un număr de 208 copii. „Pe
unii i-am văzut la 3 ani prima dată, pe alţii i-am văzut prima dată la ecograf. Dintre fete,
6 s-au măritat şi au născut 11 copii. Biserica are un mare un rol că ne schimbă în timp. Pe
cei mici îi ţine, iar pe cei mari îi schimbă. În total au trecut pe aici peste 1000 de copii.
(...) în viitor, ... nu se întâmplă nimic mai mult sau mai puţin decât se întâmplă cu copiii
satului. Se vor căsători, vor avea casele lor. Noi îi vom ajuta ca părinţi, nu ca instituţie.
Pentru că aici este o problemă: dacă reuşim sălăsăm copilul să se descurce, după ce noi îl
ajutăm în limita în care părinţii îşi antrenează copiii în treburile gospodăreşti, la fel îi
antrenăm şi noi să facă aceste lucruri. Avem atelier de tâmplărie, de pictură, de sculptură,
de pictură pe sticlă, pe lemn, învaţă să îngrijească animalele. Avem vaci, porci, oi şi
păsări.”[38]

În tentativa de a reduce totul la statura omului, privit ca scop în sine, civilizaţia

modernă s-a scufundat treaptă cu treaptă până la nivelul celor mai de jos elemente
ale sale, ţintind doar cu puţin mai sus decât satisfacerea nevoilor inerente laturii
materiale a firii sale şi de aici toată degringolada din viaţa oamenilor, care nu văd
soluţiile oferite de Biserică, un drum care se deschide cu mari perspective şi reale
foloase pentru omenire. O mare şansă de viitor se deschide pentru Biserică.
CAPITOLUL V
 CADRUL LEGISLATIV DE DESFĂŞURARE

A ASISTENŢEI SOCIALE DE CĂTRE BISERICĂ

În Ţările Române încercarea de a asocia Biserica finanţării operei de binefacere, strict juridic,
este prevăzută pentru prima dată în ediţia din 1831 a Regulamentului Valahiei, care prevedea
că ,,Mitropolia, episcopiile, toate mănăstirile închinate la cele străine sau neînchinate, vor
contribui la cheltuielile statului pentru aşezări publice şi pentru faceri de bine [...] precum
se va hotărî” (cu excepţia Colţei si a Pantelimonului ale căror venituri fuseseră deja destinate
de ctitori pentru întreţinerea respectivelor spitale). După secularizarea din 1864, deoarece
Biserica nu a mai putut să mai susţină această operă, a apărut prima lege a statului de
reglementare a asistenţei sociale: Legea de reorganizare a comunelor urbane din 1894 care fixa
obligaţia comunelor şi judeţelor de a se ocupa de copiii găsiţi, de infirmi, de alienaţi, de a
înfiinţa azile de noapte şi ospătarii comunale pentru cei fără lucru. În ţara noastră activitatea
de asistenţă socială începe însăîn mod organizat abia din anul 1920, odată cu
crearea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale.

După secularizarea averilor mănăstireşti, care a dus la încetarea activităţii

instituţionalizate de asistenţă socială a Bisericii, doar după anul 1990 situaţia se schimbă,
însă posibilitatea reală ca Biserica să activeze „legal” apare doar cu anul 2004 şi se intră
în vigoare cu 1 ianuarie 2005 deoarece cadrul legislativ nu a fost până atunci
finalizat. Cadrul general în materie este constituit de Ordonanţa de Guvern nr. 68 din 28
august 2003 privind serviciile sociale[39], modificată şi completată prin Ordonanţa
de Guvern nr. 86 din 19 august 2004[40]. În conformitate cu acest act normativ (art. 11 al.
3 lit a) cultele sunt nominalizate ca furnizori privaţi de servicii sociale
cu condiţia de a fi îndeplinit procedura de acreditare.

Metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, aprobată prin Hotărârea de

Guvern nr. 1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G.
68/2003 privind serviciile sociale şi a Metodologiei de acreditare a
furnizorilor[41] stabileşte că aceasta se acordă gratuit, la cererea furnizorului, pentru o
durată de maximum 3 ani. Art. 22 stabileşte că poate fi acreditat furnizorul care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este constituit în condiţiile legii şi se încadrează în prevederile art. 11

alin.1 din ordonanţă;

b) are prevăzute în actul de înfiinţare scopurile şi obiectivele, precum şi

acordarea de servicii sociale;

c) scopurile şi obiectivele urmărite respectă principiile fundamentale ale

drepturilor omului, legislaţia românească şi actele internaţionale aplicabile;

d) durata de funcţionare, conform actului de înfiinţare, îi permite dezvoltarea

serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

e) are posibilitatea de a susţine material sau demonstrează capacitatea de a

atrage resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicită
acreditarea;

f) dispune de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii

sociale pentru care solicită acreditarea;

g) respectă sau demonstrează că poate respecta standardele de calitate

existente pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;

h) acordă sau va acorda servicii sociale pe baza unor criterii de selecţie

nediscriminatorii şi conform prevederilor art. 35 din ordonanţă;

i) a elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului şi a satisfacţiei

beneficiarului.”

Aşadar, în Metodologia de aplicare a prevederilor OG nr. 68/ 2003 se prevede expres

că „Furnizorii de servicii sociale trebuie să aibă prevăzut în mod obligatoriu, ca obiect de
activitate în actul de înfiinţare, acordarea de servicii sociale.”

Se impune deci o analiză atentă dacă Statutul BOR conţine reglementarea acordării de servicii
sociale. Astfel se stipulează că la nivelul parohiei. art. 53 lit.f stabileşte între atribuţiile
AdunăriiParohiale şi „înfiinţarea de fonduri cu scop filantropic”. iar art.
68 reglementează expres între sarcinile Comitetului Parohial „ajutorarea săracilor şi
ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; cercetarea şi ajutorarea bolnavilor, înfiinţarea şi
susţinerea oricăror opere de milă creştină“.

La nivelul mănăstirilor reglementarea este mai puţin precisă, art. 77 lit.b stabilind ca
datorie a mănăstirilor să dovedească o „dragoste împreunată cu fapte bune faţă de
obştea ţării”.

Pentru Centrele Eparhiale astfel de prevederi lipsesc din Statutul B.O.R aprobat în
şedinţele Sfântului Sinod din 19-20 octombrie 1048 dar în şedinţa din 19-20 februarie
2001, a fost aprobatRegulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de
asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română, în conformitate cu prevederile
Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art.53 lit.c, d,g;
art.69,70,72; art. 94 lit.f; art.100,170). Art. 2 al acestui Regulament prevede că
„Sistemul de asistenţă socială este integrat şi organizat profesional în cadrul structurilor
administrativ-organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române”. Pentru serviciile
sociale specializate pe care le vor înfiinţa unităţile de cult vor trebui să întocmească
un regulament de organizare şi funcţionare. conţinutul său general fiind reglementat de
către Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 422 din 9 august
2004 pentru aprobarea Standardelor obligatorii de calitate privind serviciile sociale
specializate din România, furnizate în sistem public, privat şi parteneriat public-privat).
[42]

Odată acreditate unităţile de cult pot încheia contracte de acordare a serviciilor

sociale cu serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivel local sau judeţean pot
încheia convenţii de parteneriat, sau pot încheia contracte directe cu beneficiarii.

În ce priveşte finanţarea de la bugetele judeţene se finanţează integral sau în

parteneriat instituţiile de asistenţă socială iar de la bugetele locale se face
subvenţionarea serviciilor sociale realizate de furnizorii acreditaţi (art. 53).

Prin Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 71 din 17

februarie 2005 privind aprobarea modelului furnizării de servicii sociale [43] s-a
aprobat modelul contractului încheiat între serviciile publice şi furnizori.

Toate aceste reglementări sunt foarte recente în domeniu, iar actuala reglementare este una
de pionierat. Rămâne ca Biserica, prin acţiunile pe care le va întreprinde,
să dovedească că este capabilă să se plieze acestui sistem şi să-şi dezvolte în cadrul lui
opera de asistenţă socială. Până în prezent, realizarea de activităţi în regim
de parteneriat, în principal cu autorităţile publice locale, era reglementată, într-o
modalitate mai generică, de către Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 -Legea
administraţiei publice locale [44]. Astfel, prin aplicarea cumulată a prevederilor de la
art. 38 lit. s) „consiliul local contribuie la realizarea măsurilor de protecţie
şi asistentă socială; asigură protecţia drepturilor copilului potrivit legislaţiei în vigoare;
aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură
funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local” şi lit. x) („consiliul
local...hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice
române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în
vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte
de interes public local”) permitea şi cultelor, nominalizate expres, să participe la
astfel de activităţi.

Ordonanţa de Guvern nr. 82 din 30 august 2001 privind stabilirea unor forme de
sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din
România[45],aprobată prin Legea nr. 125 din 18 martie 2002 [46] stabileşte în art. 3 alin.
1 susţinerea statului „pentru sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de
cultele religioase în spitale, centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme
de asistenţă”.
Reglementarea, prin formularea ei restrictivă, nu a putut constitui un sprijin real în acest
sens. Astfel, fondurile insuficiente puse la dispoziţie nu puteau fi folosite pentru edificarea
de aşezăminte sociale şi nici pentru dotarea lor cu aparatură costisitoare. Cât despre
reglementările ce vizează la modul generic posibilităţile de finanţare a activităţilor de
asistenţă socială ale cultelor, acestea sunt prevăzute în Codul Fiscal, modificat şi
completat. Astfel, art. 21 al. 4 lit.p) privitor la impozitul pe profit dă posibilitatea
contribuabililor care efectuează sponsorizări să scadă din impozitul pe profit sumele
aferente, dacă sunt în limita a 3 la mie din cifra de afaceri şi nu depăşesc 20%
din impozitul pe profit datorat. Cel mai important eveniment legislativ în acest
domeniu îl constituie adoptarea pachetului de legi din domeniul protecţiei
copilului în iunie 2004, pachet care a reformat sistemul de protecţie a copilului.

În acest cadru, pentru prima dată, atât Biserica cât şi preoţii sunt menţionaţi în mod
expres ca putând desfăşura anumite activităţi în sprijinul copiilor aflaţi în nevoie. O
direcţie strategică a noii reforme în domeniul protecţiei copilului o reprezintă
creşterea responsabilizării comunităţilor locale. În acest sens, în temeiul art. 103 din
Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului[47] va fi susţinută înfiinţarea, la nivelul comunităţilor locale, a Consiliului
comunitar consultativ, organism independent, format pe bază de voluntariat din persoane
reprezentative pentru comunitate (preoţi, cadre didactice, medici etc.). Biserica, în
calitate de instituţie, este nominalizată în mai multe acte normative care reglementează
rolul ei şi alte aspecte din domeniul protecţiei copilului.

Un rol aparte îi revine Bisericii în prevenirea şi combaterea exploatării prin muncă a

copiilor. În Hotărârea de Guvern nr. 1769 din 21 octombrie 2004 privind aprobarea
Planului naţional de acţiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a
copiilor[48] Biserica este menţionată de două ori.

În primul rând, Biserica este menţionată în cadrul obiectivului 2 al planului ce vizează

„dezvoltarea de programe de acţiune directă în vederea prevenirii implicării
premature în muncă a copiilor, precum şi a retragerii din muncă, reabilitării şi
(re)integrării educaţionale şi sociale a copiilor care muncesc”, respectiv în „acţiuni
comunitare, cu precădere în mediul rural (primărie, şcoală, Biserică, poliţie,
organizaţii neguvernamentale etc.) pentru identificarea celor mai grave forme
de muncă a copiilor şi a exploatării, precum şi a căilor de prevenire a abandonului
şcolar”.

În al doilea rând, Patriarhia Română apare ca responsabilă, alături de structurile

teritoriale ale instituţiilor membre ale Comitetului Director pentru prevenirea
şi combaterea exploatării copiilor prin muncă, sindicate, patronate şi organizaţii
neguvernamentale, pentru activitatea de derulare a campaniilor de informare şi
mediatizare privind dimensiunea, natura şi implicaţiile formelor grave ale muncii copiilor.
Biserica este menţionată şi în două ordine ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei şi Autorităţii Naţionale pentru Copil şi Adopţie, ordine ce aprobă
anumite standarde minime obligatorii din acest domeniu. Astfel, conform
Ordinului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 24 din 4
martie 2004 pentruaprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi[49], ca
o cerinţă pentru implementarea standardului «Activităţi de informare la nivelul
comunităţii», Centrul de Zi „colaborează cu instituţiile relevante de la
nivelul comunităţii (primăria, şcolile, unităţile sanitare, Biserica, poliţia etc.) în vederea
identificării potenţialilor beneficiari”. De asemenea, ca furnizor de servicii
sociale, Biserica poate înfiinţa, cu aprobarea Consiliului Judeţean, servicii de
tip rezidenţial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim de urgenţă,
centre maternale, case de tip familial) conform Hotărârii de Guvern nr. 1438 din 2
septembrie 2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare şi funcţionare
a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de
protecţie specială a copilului lipsit temporar de ocrotirea părinţilor săi[50], art.
3 alin. 1 lit. b: „Serviciile tip rezidenţial pot fi înfiinţate prin hotărâre a unor organisme
private autorizate”.

Hotărârea de Guvern nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru
de organizare şi funcţionare a instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu
handicap[51]prevede posibilitatea înfiinţării, de către cultele recunoscute, de centre-
pilot, centre de îngrijire şi asistenţă, centre de recuperare şi reabilitare, centre de integrare
prin terapie ocupaţională şicentre de zi pentru persoanele cu handicap. Totodată se
impune ca Biserica Ortodoxă Română să fie reprezentată în cadrul Consiliului
Consultativ de Dialog Social pentru ProblemelePersoanelor cu Handicap ce
funcţionează pe lângă Secretariatul de stat pentru Persoanele cu Handicap, dar şi pe
lângă consiliile consultative constituite la nivel de judeţ.

Biserica, în temeiul art. 2 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii

S ociale ş i Familiei nr.304/385/1018/2004 privind aprobarea Instrucţiunilor
de organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei
în familie [52], poate înfiinţa, cu avizul „Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei”
unităţi de prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Cadrul legislativ creat constituie
o provocare pentru Biserică, ieşirea fără discernământ în acest câmp de activitate putând
duce la riscul ca aceste activităţi să înlocuiască misiunea centrală a Bisericii, care este
mântuirea oamenilor, şi la crearea unei filozofii umaniste, ispită subtilă dar foarte
periculoasă. De aceea multe asociaţii deja cuprind în conducerea lor persoane laice care
preiau cu succes responsabilităţile deţinute până acum de către cler, un exemplu fiind
„Asociaţia PROVITA pentru născuţi şi nenăscuţi” cu filială în Bucureşti şi în Valea
Screzii a cărei conducere este deţinută de Romeo Semeniuc, preşedinte, Bogdan Ioan
Stanciu şi Camelia Râmniceanu, vicepreşedinţi.[53]

Din păcate, perspectivele integrării europene ne pun într-o relaţie nouă cu „statul”. A
apărut deja o relaţie tensionată între religie şi politică, între creştinism şi ordinea
statului, ce se vrea a fi secular, în cadrul dezbaterii actuale cu privire la Tratatul pentru
instituirea unei Constituţii pentru Europa care urmează a fi ratificat de către statele
membre UE după ce a fost semnat de către şefii de state şi guverne. Majoritatea
membrilor Convenţiei Europene pentru viitorul Europei sub conducerea
fostului preşedinte francez, Giscard d'Estaing, nu au dorit să includă termenul
de creştin în textul tratatului. Însă Convenţia, care s-a folosit de argumente în principal
seculare, s-a arătat pur şi simplu dispusă - în ciuda rugăminţilor insistente ale
parlamentarilor creştin-democraţi şi conservatori - să includă în Preambul / Partea a II-a
formularea: „moştenirea spiritual-religioasă şi morală” a Europei. A fost respinsă
inclusiv propunerea de menţionare a numelui lui Dumnezeu. Această situaţie ne face să
ne întrebăm: care vor fi şansele ca Biserica să existe în noua organizare? Cu toate
acestea, trebuie avute în vedere următoarele considerente: Tratatul este în primul rând
un text juridic, i a r Preambulul are astfel doar semnificaţia unei declaraţii de voinţă
generală; în sens strict, acesta nu constituie un criteriu de interpretare a textului propriu-
zis al Tratatului. Mult mai important, din punct de vedere juridic, ca trimitere generală
la Dumnezeu şi creştinism, este cu siguranţă art. 1-52 din Tratat, în care se
precizează: „ ( 1 ) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în
baza dreptului naţional, Bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele
membre. (2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor cu caracter filozofic şi
al celor neconfesionale. (3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică,
Uniuneamenţine un dialog deschis, transparent şi constant cu aceste Biserici şi
organizaţii.”[54]

Din păcate, faptul că la ora actuală statul nostru nu are promulgată legea cultelor face ca
Biserica, în cazul aderării, să nu se poată exprima. Dacă facem o comparaţie sumară cu
situaţia din statul grec constatăm că în Constituţia acestuia se precizează în capitolul II
„Raporturile Bisericii şi Statului”, de aici decurgând toate raporturile statului cu Biserica.
Acestea însă nu fac obiectul acestui studiu.
CAPITOLUL VI

CONCLUZII
Relaţia din ce în ce mai „caldă” dintre stat şi Biserică atunci când este în favoarea statului
a făcut ca, în ultimul timp, voci tot mai puternice, ca a Părintelui Gh. Calciu-
Dumitreasa, să atragă atenţia politicienilor la situaţia periculoasă la care se expun prin faptul că
încearcă să minimalizeze rolul Bisericii. Pe viitor aceste lucruri nu vor mai continua în acest fel.
Iată ce susţine Prea Cucernicia sa: „... Majoritatea în Ţara Romanească o deţine, cu un
procent zdrobitor, Biserica Ortodoxa Română. ROMFEST 2000 susţine cu hotărâre şi curaj
încreştinarea legislatorilor ţarii, moralizarea Justiţiei, primenirea duhovnicească şi întoarcerea la
pietatea de dinainte a acestui neam, care a dat sfinţi, şi martiri, şi ctitori de biserici, şi susţinători ai
locurilor sfinte din Israel şi din Muntele Athos, şi apărători ai creştinătăţii - funcţie care a revenit
domnitorilor români după căderea Constantinopolului, şi învăţători ai credinţei, de la ierarhi şi
până la simplii monahi, lumini ale neamului românesc binecuvântat de Dumnezeu cu părinţi
duhovniceşti, dar şi cu pedepse pentru rătăcire, căci Dumnezeu îi mustră pe cei pe care
îi iubeşte.

Sunt încredinţat că participanţii la Romfest 2000 susţin aceste adevăruri şi această poziţie
preconizată a Bisericii, neclintiţi în nădejdea unui viitor românesc demn de toate jertfele istoriei
noastre. Dumnezeu va rupe zăgazurile care împiedică împlinirea datoriei Bisericii trasate de la
Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt; El va netezi calea mersului spre aceasta împlinire, va ridica
punţi peste obstacole, îi va întări cu harul Său pe ierarhii noştri, va lega limbile care
blestemă şi va spulbera cu suflarea gurii Sale adunarea celor păcătoşi,
revărsând binecuvântarea Sa peste locuri şi peste oameni, peste instituţii şi
peste lăcaşurile Duhului, sfinţind poporul acesta, care de multă vreme aşteaptă să
audă glasul păstorilor săi nesmintiţi şi să refacă sacralitatea de altădată a sufletului
şi a pământului românesc”. [55]

Reacţia Părintele Calciu vine după ce şi alţi gânditori ca Mircea Vulcănescu au realizat
prăpastia în care era împinsă Biserica: „pe de altă parte, profitând de unele analogii dintre
virtuţile creştineşti şi virtuţile burgheze (cinstea, cumpătarea etc.), statul a substituit
catehismul său, catehismului creştinesc de până atunci, prin trecerea la stat a învăţământului
teologic, din mânaBisericii. Lucrul s-a făcut pe nesimţite şi aşa de măiastru, că cei ce predau
catehismul, abil instruiţi în seminarii la discreţia statului, mai că nu au băgat de seamă
această substituire.Transformarea aceasta s-a făcut, desigur, şi cu ajutorul schimbării de
structură spirituală care a însoţit „evoluţia”, adică, ridicarea burgheziei, odată cu
dezvoltarea vieţii noastre moderneromâneşti. Căci burghezia, oriunde triumfă, deplasează
accentul de la Dumnezeu la om şi de la momentul contemplaţiei la acel al acţiunii”.

Acelaşi Mircea Vulcănescu vede foarte bine implicarea Bisericii în “politică”: “Cât
priveşte ierarhia şi organizaţia bisericească, este drept că mitropoliţii ţării şedeau în
divanul domnesc. Dar nu se poate spune că aceştia făceau politică, în sau prin biserică.
Sensul prezenţei puterii bisericeşti în sfatul domnesc era altul. Biserica era, cum am
văzut, stăpâna sufletului credincioşilor, a norodului, a ţării. Prin biserică, stăpânirea
dura o punte de legătură cu acesta. Prin ea, stăpânirea dobândea, în ochii norodului,
legitimitatea fără de care Domnia nu ar fi fost decât o uzurpare. Într-o ţară în care
principiul ereditar nu se statornicise în linie descendentă exclusivă, ci la oricare „os de
domn” şi în care competiţiile la domnie, cu tot cortegiul lor de intrigi şi de răsturnări
interne, făceau „bucuria nebunilor”, faptul că osul de domn era uns în biserică, acorda
stăpânirii sale un prestigiu special, aproape un fel de preoţie de har, care, fără a merge la
noi până la considerarea Domnului ca şef al bisericii văzute, ca-n Rusia, dădea acestuia
o recunoaştere religioasă în sufletul credincioşilor pentru care viaţa duhovnicească şi
afuriseniile nu erau numai vorbe goale.”[56]

Mircea Vulcănescu face următoarele remarci: „Am spus că specificitatea ortodoxiei stă
în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice,
nicidecum pe definirea dogmei sau pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice,
în veacul de acum menită să realizeze o unitate juridico-politică, în genul bisericilor din
Apus. Unitatea bisericească nu a fost niciodată, în Răsărit, o construcţie, ci o stare de
fapt, o comunitate duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.”[57] De la zi
la zi oameni politici şi regimuri populare au căutat să îndepărteze sufletul
credinciosului de tainele Bisericii ancorându-l în tot felul de legiuiri şi norme aşa zis
democratice pe care cu uşurinţă pot să le încalce, ducând toată omenirea spre haos.
Atâta timp cât Biserica va fi îndepărtată prin tot felul de legiuiri, care mai de care mai
democrate, de rosturile ei, de îndatoririle ei, de menirea ei, lumea va fi într-o continuă
căutare şi neîncetată suferinţă. „Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus,
dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au
propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o
întrebuinţeze ca o unealtă în slujba intereselor statului burghez. Profitând de firea
răbdătoare a norodului, au pus astfel ladiscreţia statului întreaga organizaţie bisericească,
confiscându-i averile, punând alegerea episcopilor la discreţia unor corpuri legiuitoare
compuse şi din necredincioşi şi luând asupră-şisalarizarea corpului preoţesc.”[58] Iată
măsurile care au dus la demolarea celui mai important edificiu care asigură fericirea
cetăţeanului.

Începutul anului 2006 pentru România a readus în rândurile populaţiei o reeditare a

marilor inundaţii din anul precedent. Dramatismul acestei situaţii a fost cu atât mai mare
cu cât au fost inundate din nou aceleaşi localităţi afectate şi anul trecut. Disperarea
populaţiei a atins cote maxime deoarece la furia apelor s-a adăugat indecizia şi
incompetenţa organelor politice şi administrative. Societatea civilă a răspuns apelurilor
adresate de Biserică prin vocea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist demarându-se la
acţiuni concrete de sprijin ale celor aflaţi în suferinţă. La această dată nu dispunem de
cifre exacte ale donaţiilor făcute prin serviciul “Filantropia” de către Biserica Ortodoxă
Română. Obişnuiţii contestatari ai greşelilor Bisericii, ale căror glasuri răzbăteau în mass-
media până în ultimul cătun, acum sunt inexistente, probabil de frica de a nu li se reproşa
că, în faţa suferinţei semenilor lor, sunt indiferenţi şi total dezintresaţi, necontribuind cu
nimic la ajutorarea lor. Avem certitudinea că după trecerea acestor evenimente de mare
cumpănă, vocile lor vor contesta cu mai multă violenţă acţiunile Bisericii uitând că în
momente grele aceasta a fost alături de popor.

Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în relaţiile cu statul a fost formulată în Sinodul Episcopal
Jubiliar de la Moscova din 13-16 august 2000: „neutralitatea religios-ideologică a statului
nu contrazice ideea creştină a vocaţiei Bisericii în societate. Totuşi, Biserica trebuie să
arate statului că este inadmisibil ca el să propage acte sau convingeri care pot duce la
controlul total al vieţii personale, al convingerilor şi relaţiilor cu alţi oameni, precum şi la
eroziunea moralităţii personale, familială sau publice, la ofensarea sentimentelor
religioase, la vătămarea identităţii cultural-spirituale a oamenilor şi la ameninţarea
darului sacru al vieţii”[59].

Avem convingerea că în viitor toate aceste acţiuni ale Bisericii vor găsi ecoul în sufletele
tuturor românilor astfel încât misiunea ei de a aduce dragostea şi înţelegerea, iubirea şi
speranţa în rândul oamenilor va da roade. Activităţile sociale ale Bisericii nădăjduim că
nu vor rămâne doar la nivelul slujirii aproapelui ci vor duce la o schimbare de mentalitate
a oamenilor către dorinţa de jertfire şi sacrificiu în Hristos pentru a făuri o societate mai
bună. Din punct de vedere religios, creştinul are nevoie de drepturi înainte de toate pentru
ca, exercitându-le, să poată împlini cât mai bine înalta sa chemare de a fi „asemenea lui
Dumnezeu”, şi să-şi poată împlini datoria sa înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, înaintea
celorlalţi oameni, a familiei, statului, naţiunii şi a altor comunităţi umane. Pe măsură ce
secularizarea avansează, principiile drepturilor inalienabile ale omului s-au transformat
într-o concepţie despre drepturile individului în afara legăturilor sale cu Dumnezeu. În
acest proces libertatea personală s-a transformat, din păcate, în ocrotirea voii proprii cu
pretenţia ca statul să garanteze un anume standard al existenţei materiale pentru individ şi
familie. Cu toate acestea, atunci când împlinirea cerinţelor legii constituie o ameninţare la
adresa mântuirii sale veşnice şi implică un act de apostazie sau comiterea unui păcat
neîndoielnic faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său, creştinul este chemat la lupta
mărturisirii de dragul adevărului dumnezeiesc şi al mântuirii sufletului său. El trebuie să
păşească deschis şi în mod legal împotriva încălcării incontestabile a legilor şi poruncilor
lui Dumnezeu comise de societate sau stat, iar dacă o astfel de acţiune legală este
imposibilă sau ineficientă, el trebuie să ia poziţia nesupunerii civice[60].

Necesitatea unei Biserici vii şi active a fost subliniată foarte frumos de marele pedagog
Simion Mehedinţi-Soveja, care afirma: „Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte,
ci, dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am spus şi altă dată, nu e numai să
citească şi să liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis „mergeţi şi citiţi”, ci „mergeţi şi
predicaţi”... Iar preotul nu e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai
strâmtă şi una mai largă) sau vreun slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori
cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem să-l auzim.”[61] Suntem conştienţi că izvorârea
din inimă a învăţăturilor către popor ale preotului ar duce la o schimbare în bine a
societăţii, la conştientizarea menirii omului în lume. Considerăm că din Biserică se
cuvine să pornească cea dintâi lecţie de pedagogie , de pedologie, de asanare morală a
obiceiurilor din societatea de azi.

Fiu de preot, Părintele Virgil Gheorghiu a înţeles ca nimeni altul că:

„În mintea nici unui credincios nu poate veni ideea lipsită de cucernicie că preotul este
obosit, că doarme, că nu-l poate primi... căci preoţia este jertfa unui om adăugată celei a
lui Dumnezeu.”[62] Un astfel de preot poate oricând să creeze o Biserică vie, luptătoare şi
modelatoare a unei societăţi anchilozate în tiparele materialităţii ridicând-o către
Dumnezeu spre împlinirea idealurilor creştine filantropice.

Sfârşit

şi lui Dumnezeu

laudă!

BIBLIOGRAFIE:

1. Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005;

2. Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu - Morala unei vieţi câştigate,
Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005;
3. Bălan, Arhim. Ioanichie. Patericul românesc, Editura Episcopiei Romanului,
2001;
4. Biblia, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
5. Brătescu, G., De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, „Mitropolia Olteniei”, an
XXI, nr. 9-10, sept-oct. 1969;
6. Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana,
Bucureşti, 2002;
7. Ciochină Larisa, Iftime Constantin, O viziune asupra vieţii; Editura Provita
Media, Bucureşti 2003;
8. Constantinescu, Maria, Competenţa socială şi competenţa profesională, Editura
Economică, Bucureşti, 2004;
9. Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura
Sophia şi Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005;
10. Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus
Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Asociaţia Română pentru
Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9;
11. Dessart, Prof. Dr. Francis, Reconquista, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005;
12. Frunză, Sandu, Paşi spre integrare, Religie şi drepturile omului în
România, Editura Limes, Cluj, 2004;
13. Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII - lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980;
14. Ghorghiu, Virgil, Tatăl meu, preotul care s-a urcat cu trupul la cer, Editura
Deisis, Sibiu, 1997;
15. Ică jr. Ioan I; Marani, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis,
Sibiu 2002;
16. Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1672;
17. Livadă-Cadeschi, Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti,
2001
18. Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere- Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova,
2005;
19. Mitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969;
20. Niculcea, Pr. Dr. Adrian, Biserică şi societate, Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2004;
21. Paladie, Istoria Lausică, „Editura I.B.M.B.O.R.”, Bucureşti, 1993;
22. Preda, Radu, Amnezia unui continent. Raportul Biserică-Stat între laicism şi
relativism, Teologie şi politică de la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura.
Anastasia, Bucureşti 2004;
23. P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti
1986;
24. Sf. Sava cel Sfinţit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;
25. Studii Teologice, seria III, anul I, nr. 3, Bucureşti, 200;
26. Uertz, Rudolf , Etica socială a ortodoxiei ca element care contribuie cu idei
în cadrul procesului politic – din Un suflet pentru Europa. Dimensiunea
religioasă a unui proiect politic, volum coordonat de Radu Carp, Editura
Fundaţiei Anastasia 2005;
27. Un suflet pentru Europa, coord. :Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005;
28. Vasilache, Protos. Vasile, Monahul Ilarion - un binefăcător, Mănăstirea Neamţul,
1938;
29. Vasilache, arhim. Vasile, Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei,
 Mănăstirea Neamţ, 1940;
30. Viaţa Cultelor, Luna Noiembrie, an 2005;
31. Vicovan, Pr.Ion, Daţi-le voi să mănânce , Editura Trinitas, Iaşi 2001;
32. Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997;
33. Vulcănescu Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie; ed. îngrijită
de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004;
34. Weber, Max , Sociologia religiei, Editura Universitas, 1996;
35. Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti,
2000;.

CUPRINS

CAPITOLUL I. INTRODUCERE................................................................1

CAPITOLUL II. CONSIDERAŢIUNI ISTORICE.....................................7

CAPITOLUL III. CHIPURI DE CLERICI - ASISTENŢI SOCIALI...........16

CAPITOLUL IV. BISERICA ÎN SOCIETATE. DEFINIRI.

CONCEPTE. ACŢIUNI..................................................20
CAPITOLUL V. CADRUL LEGISLATIV DE DESFĂŞURARE A

ASISTENŢEI SOCIALE DE CĂTRE BISERICĂ............37

CAPITOLUL VI. CONCLUZII.....................................................................45

[1]
Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 67;
[2]
Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia şi Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti 2005, pag. 345;
[3]
Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, op. cit., pag. 140;
[4]
Vulcănescu, Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie; ed. îngrijită de Marin Diaconu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2004; pag.344;
[5]
P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1986, pag. 29;

[6]
Vicovan, Pr.Ion, Daţi-le voi să mănânce , Editura Trinitas. Iaşi 2001, pag.145;

[7]
Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 238;

[8]
Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, pag. 45;

[9]
Vulcănescu, Mircea, op. cit., pg.344;
[10]
P.S. B., vol. 17, pag.30;
[11]
Ibidem, pag. 30;
[12]
Ibidem, pag. 30;
[13]
Îndreptarea Legii, Târgovişte 1672, pag. 79;
[14]
Ibidem., pag. 382;
[15]
Ibidem., pag. 382;

[16]
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII - lea,
Editura Academiei, Bucureşti, 1980, pag. 163;

[17]
Paladie, Istoria Lausică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1993, pag. 24;

[18]
Sf. Sava cel sfinţit, Tipicul cel mare , Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816;

[19]
Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pag. 134;

[20]
Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag. 104;
[21]
Mitropolia Olteniei ,an XXI nr. 9-10. sept-oct. 1969, pag.681;
[22]
Brătescu, G., De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, “Mitropolia Olteniei”, an XXI, nr. 9-10, sept-
oct. 1969, pag.688-696;

[23]
Vasilache, arhim. Vasile , Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1940,
pag. 15;

[24]
Vasilache, Protos. Vasile, Monahul Ilarion - un binefăcător, Mănăstirea Neamţul, 1938, pag. 38;

[25]
Bălan, Arhim. Ioanichie. Patericul românesc. Editura Episcopiei Romanului, 2001, pag. 367;
[26]
Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu – Morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra
Neamţ, 2005, pag. 48;
[27]
Ică jr., Ioan I; Marani, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu 2002, pag. 198;
[28]
Preda, Radu, Amnezia unui continent. Raportul Biserică-Stat între laicism şi relativism, teologie şi
politică. de la Sfinţi Părinţi la Europa Unită, Editura. Anastasia , Bucureşti 2004, pag. 318;

[29]
Un suflet pentru Europa, coord.: Radu Carp, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, pag. 60;

[30]
Ibidem, pag. 61;

[31]
Calciu-Dumitreasa, op. cit., pag. 137;
[32]
Ibidem, pag. 138;

[33]
Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2005, pag.100;

[34]
www. patriahia. Ro;

[35]
Viaţa Cultelor, Luna Noiembrie, an 2005, pag. 17;

[36]
Almanah bisericesc, pag. 101;

[37]
Damaschin Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia şi Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti 2005, pag. 63;

[38]
Ciochină Larisa, pag. 149;
[39]
M.O. nr. 619 din 30 august 2003, pag. 68;
[40]
M.O. nr. 799 din 30 august 2004, pag. 35;
[41]
M.O., nr.682 din 29 iulie 2004, pag. 34;
[42]
M.O. nr. 760 din 19 august 2004, pag. 78;
[43]
M.O. 176 din 1 martie 2005, pag. 73;
[44]
M.O. nr. 204 din 23 aprilie 2001, pag. 68;
[45]
M.O. nr. 543 din 1 septembrie 2001, pag. 92;
[46]
M.O. nr. 198 din 25 martie 2002, pag. 26;
[47]
M.O. nr 557 din 23 iunie 2004, pag. 35;
[48]
M.O. nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, pag. 12;
[49]
M.O. nr. 247 din 22 martie 2004, pag. 23;
[50]
M.O. nr. 872 din 24 septembrie 2004, pag. 11;
[51]
M.O. nr. 228 din 4 aprilie 2003, pag. 4
[52]
M.O. nr. 818 din 6 septembrie 2004, pag. 9;
[53]
http: //www. provitaortodoxa.ro;
[54]
Uertz, Rudolf , Etica socială a ortodoxiei ca element care contribuie cu idei în cadrul procesului
politic – din Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, volum coordonat
de Radu Carp, Editura Fundaţiei Anastasia 2005, pag.215;
[55]
Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Conferinţe şi
comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9 apud Calciu-
Dumitreasa, Pr. Gheorghe, op. cit.;
[56]
Vulcănescu, Mircea, op. cit., pag. 350;
[57]
Ibidem, pag. 349;
[58]
Ibidem, pag. 352;
[59]
Ică jr., op. cit., pag. 199;
[60]
Ibidem, pag. 208;

[61]
Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere- Şcoala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, pag. 149;

[62]
Ghorghiu, Virgil, Tatăl meu, preotul care s-a urcat cu trupul la cer, Editura Deisis, Sibiu, 1997,
pag. 63.
Pagina de inceput • Contact

Adresa manastirii este:

Manastirea Turnu,
sat Targsoru Vechi, nr. 1,
jud. Prahova, Romania
E-mail: contact@turnu.ro
Telefon: 0244483077

Site-ul este realizat in colaborare cu:

Dr. Cristian Boros (www.cristianboros.ro)

Numar de vizitatori din 29 octombrie 2009:

Copyright © 2007
Ultima data a fost modificat: 20-Jul-2010 19:41