Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Colegiul,,Mihai Eminescu” din Soroca

Eseu
Pe tema:,,Rolul religiei în viața omului și politica statelor”
Al elevei grupei 35, specialitatea:,,Servicii administrative și de secretariat”

Realizat de.Guțu Ionela

Profesor:Uretii Dumitru

2020
 În accepţia general recunoscută, Biserica este o comunitate a oamenilor, axată pe
împărtăşirea unor valori comune pentru a le promova, consolida şi difuza. În acest sens,
activitatea bisericii se raportează la o realitate în care se manifestă şi se implică, inclusiv,
realitatea politică. Realmente, este de neconceput o biserică introvertită, pasivă, indiferentă
în faţa frământărilor timpului. În această ordine de idei, cu adevărat, “nu problema angajării,
ci aceea a oportunităţii, ponderii şi formelor de implicare rămâne a fi dilema cea mai mare”.

De fapt, ideea că religia poate şi trebuie să se implice în sfera politică a avut numeroşi
susţinători atât în Antichitate, cât şi în contemporaneitate (Socrate, Platon, Cicero, Seneca,
mai apoi – Fericitul Augustin, Toma de Aquino).
Joseph de Maistre în “Du Pape” (1819) sublinia că puterea spirituală poate acţiona asupra
puterii provizorii, şi chiar a acţionat de-a lungul istoriei ca o structură şi ca factor
instituţionalizat de control politic sau cel puţin relevant din punct de vedere politic în cadrul
unui context ca Respublica Christiana, în care religia şi politica au prezentat o legatură
strânsă.

Circumstanţele istorice au făcut, în anumite cazuri, ca sistemul politic şi cel religios să se

identifice, fapt caracteristic, de exemplu, statelor creştine din perioada medievală, când a
existat identificarea dintre puterea statală şi puterea religioasă: vulnerabilitatea autorităţilor
laice a determinat atunci preluarea de către papalitate şi a puterii statale. Papa Bonifaciu al
VIII-lea în bula „Una Sanctam” (1302) indica: papa are dreptul să-i detroneze pe
conducătorii de stat.

Pe parcursul anilor, prezenţa religiei în spaţiul politic a înregistrat un grad de intensitate

diferit, de la un continent la altul şi de la o cultură la alta, iar relația dintre sfera politică și
cea religioasă au fost marcate fie de colaborare, fie de conflictualitate.
Sunt cunoscute situații de subordonare a ordinei politice de către biserică, atunci când
statul a fost condus de personalul de cult, jurământul fiind religios, promovarea în cadrul
birocraţiei făcută în baza credinţei, educaţia, morala, cultura, ştiinţa - controlate sau realizate
de Biserică.

Notoriul politolog Gaetano Mosca menționa, în această ordine de idei: ”În societățile în care
credința religioasă este foarte influentă, și vârfurile cultului formează o clasă aparte, se
constituie aproape întotdeauna o aristocrație sacerdotală care obține o parte mai mult sau mai
puțin însemnată din avuție și din putere politică”.

Itinerarul istoric al relației în cauză demonstrează, de exemplu, că în ortodoxia răsăriteană

puterea politică a conlucrat destul de evident cu cea religioasă. La anumite etape, numirea
reprezentanților conducerii ecleziastice era rezervată monarhilor, aceștia, la rândul lor,
beneficiind de binecuvântarea slujitorilor Bisericii și de sprijinul necesar în diriguirea
societății.
În cazul protestantismului, a fost acceptată acordarea autorităţilor laice a dreptului de
decizie în chestiunile de ordin religios în teritoriul pe care îl conduceau, conform principiului
cuius regio ejus religio, experiență care genera neînțelegeri și conflicte, cu rezonanțe pe plan
istoric.
Istoria atestă faptul că Biserica Ortodoxă, de la căderea Constantinopolului încoace, pentru
mai mult timp a fost lipsită de posibilități reale de prezență în câmpul acțiunii politico-
sociale. Chiar dacă creştinismul a avut, într-adevăr, de la bun început ”o vocaţie publică şi un
elan civilizator” , drumul pe care l-a traversat i-a determinat ipostaze defavorabile pentru o
activitate plenară sau, după caz, redusă la factor simbolic, având menirea (mai mult impusă)
legitimării puterii politice existente.

O astfel de dependență a împiedicat, cu rare excepții, dezvăluirea pe deplin a potențialului

social al Bisericii, pentru a putea interveni, în mod adecvat, în rezolvarea problemelor
societății, a promova, în toată plenitudinea, etica biblico-patristică. Explicând aceste
circumstanțe, marcate, fie de ocupația otomană, fie de autoritatea excesivă a suveranilor sau
povara comunismului ateu, cercetătorii indică asupra istoriei culturale diferite a societăților
majoritar ortodoxe în raport cu Europa de Vest, predominant catolică și protestantă. De aici –
diferențierea în abordarea problemei secularizării, văzută de Ortodoxie, spre deosebire de
viziunea occidentală, drept ”un atentat la însăși ființa religiei”

Este bine cunoscută și pe larg împărtășită ideea că o construcţie politică şi economică fără
dimensiune spirituală este sortită eşecului. În epoca modernă, politica s-a definit, în special,
prin încercarea de a se debarasa de religie, de a ieși de sub tutela ei.

Numai că, odată cu „ieşirea din religie” , politica, în general, şi democraţia, în special, nu
au reușit să-și asigure performanța râvnită, generând, mai degrabă, ”o derivă a viziunilor
diriguitoare incapabile, în varianta lor de până acum, să facă față multitudinii și intensității
provocărilor” [12]. Pe de altă parte, și biserica nu a reușit să valorifice din plin oportunitățile
oferite de noile circumstanțe politice favorizante, instituțiile religioase neizbutind să se
adapteze la trendurile actuale ale societății.

Este clar că chestiunea raportului dintre religie şi politică se dezvoltă într-o multitudine de
întrebări. În condițiile în care dificultatea fructificării principiilor creștine în politica de zi cu
zi este profund conștientizată, iar imixtiunea politicii în practica religioasă apare contestată
cu un categorism pronunțat, nu există o altă cale decât cea a deschiderii reciproce, a
dialogului – concept vehiculat foarte des în dezbaterile vizând relația dintre religie și
politică.

Există un șir de exemple pozitive de mișcare în întâmpinare din partea ambelor părți. Astfel,
unul din liderii politici ai Româmiei, Ion Iliescu, evidenția, într-un moment, reacția,
manifestată în societate, în sprijinul Bisericii: „Am privit-o ca pe un factor pozitiv, de
echilibru, biserica trebuie să fie un factor de echilibru social!”

În final, aș vrea să menționez că pe parcursul anilor, prezenţa religiei în spaţiul politic a

înregistrat un grad de intensitate diferit, de la un continent la altul şi de la o cultură la alta, iar
relația dintre sfera politică și cea religioasă au fost marcate fie de colaborare, fie de
conflictualitate.