UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

DREPTATEA –
FAPT SOCIAL ȘI VIRTUTE CREȘTINĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

– rezumat –

Coordonator ştiinţific:
Pr. Prof. Dr. VASILE RĂDUCĂ

Doctorand:
DANIEL-GRIGORE FILIMON

BUCUREŞTI
2018
Dreptatea este un concept care, de-a lungul istoriei, a constituit un subiect aparte în viața
și gândirea individului și a comunităților. O noțiune pe cât de evidentă, pe atât de pragmatică, de
care omul a fost și continuă să fie interesat, în ciuda frământărilor personale sau a tumultului și
provocărilor societății. Apariția și dezvoltarea sistemelor de drept, teoretizarea și legiferarea unor
noțiuni precum: ordine socială, libertatea persoanei, drepturile omului, conflictele și revoltele
sociale, dezvoltarea unor instituții „specializate” în afirmarea, aplicarea, garantarea și apărarea
dreptății sociale sunt doar câteva exemple evidente ale faptului că omul a manifestat un interes
continuu și constant pentru dreptate, pentru înțelegerea, activarea, aplicarea și realizarea ei.
În preocuparea după dreptate, întrebările la care s-a dorit un răspuns au vizat aspecte dintre
cele mai diverse: Ce este dreptatea și care este scopul ei? De ce este omul preocupat de dreptate?
Se identifică dreptatea cu finalitatea existenței umane? Există vreo legătură între lege, libertatea
persoanei și faptele drepte? Cum se raportează persoana umană la actul dreptății, la înțelegerea și
realizarea lui? Pot fi prezentate faptele dreptății sociale ca acte virtuoase? Care este legătura dintre
actele drepte, om și Dumnezeu? Care este raportul dintre dreptatea socială și dreptatea virtute?
De cele mai multe ori, răspunsurile oferite pentru întrebările de mai sus, mai mult sau mai
puțin pertinente, venite din sfera științelor sociale, au raportat dreptatea la coordonata comunitară
și la faptele determinate prin intermediul legii. Îndeosebi în gândirea antică, dreptatea este
prezentată cu un pregnant caracter social, motiv pentru care unii filosofi au numit dreptatea
„virtute socială”. În timp, această perspectivă s-a dezvoltat, iar faptele dreptății (în general) au fost
înțelese și analizate preponderent dintr-o perspectivă (strict) juridică, legalistă sau judiciară. Teme
precum „dreptatea juridică” sau „rolul dreptății în menținerea ordinii sociale” sunt frecvent
întâlnite în literatura de specialitate din domeniul dreptului, sociologiei sau filosofiei.
Abordarea strict juridică a fenomenului dreptății constituie o provocare în societatea
contemporană. Omul mileniului III este ispitit să vadă în actul dreptății și în exercitarea lui o
modalitate eficientă de manifestare a propriilor interese și aspirații. Sub auspiciile secularismului
liberator și ale umanismului modern, dreptatea (socială) a veacului XXI tinde să separe tot mai
mult persoana de dialog, de comuniune și o închide într-un „tablou existențialist” limitat și
delimitat de norme și reguli sociale. Instanțele de judecată devin tot mai neîncăpătoare, pentru că,
în centrul universului personal, omul de azi accentuează materialismul și confortul personal, în
detrimentul dialogului și al finalității vieții. Lăcomia și egoismul au condus la un dezechilibru
între material și spiritual. Iar acest dezechilibru se reflectă inclusiv în modul în care valoarea
dreptății este înțeleasă. În prezent, dreptatea (socială) are un pronunțat caracter justițiar și, prin
distribuția pe care o cultivă, provoacă adeseori conflicte, întristează, supără, respinge și
individualizează, îndeamnă cu insistență la răzbunare, la revoluție socială; mai mult, îl
îndepărtează și îl înstrăinează pe om de ceea ce-l împlinește: sfințirea și comuniunea cu semenii.

2
Această denaturare a sensului și a valorii dreptății în societatea contemporană descoperă o altă
realitate tristă: omul modern este indiferent sau comod în a mai conștientiza noțiunea de păcat.
Tema dreptății este importantă și pentru Biserică. În centrul discursului despre dreptate,
creștinismul afirmă, fără ezitare, importanța persoanei, chip viu al lui Dumnezeu, aflată într-un
continuu proces de asemănare cu Creatorul ei. Fără a-i nega caracterul social, în Biserică,
dreptatea este numită virtute creștină, pentru că ea este putere care pune în valoare persoana
umană aflată în căutarea lui Dumnezeu. Creștinismul observă în virtutea dreptății o școală, un
efort continuu și progresiv de îndreptare și de fapte bune; o neîntreruptă creștere în virtute a
omului orientat către Hristos, activat și fertilizat tot mai mult de prezența harului divin și de
dorința de mântuire. În Biserică, credinciosul care săvârșește dreptatea să distinge prin aceea că îl
iubește pe Hristos din toată inima și se vrea permanent lângă El.
Pornind de la această perspectivă optimistă și constructivă, pe care Biserica o evidențiază
cu privire la existența omului, teza de față, „Dreptatea – fapt social și virtute creștină”, se dorește
a fi o încercare de (re)evaluare și de (re)definire a noțiunii de „dreptate”, în întreg ansamblul ei, cu
un accent pus pe perspectiva creștină a dreptății, deopotrivă virtute și valoare socială.
În acest sens, în textul tezei, cititorul este îndemnat și provocat să descopere că dreptatea,
spre care năzuiește în (aproape) fiecare moment al vieţii, nu se rezumă la un simplu context sau
cadru socio-istoric, ori la un comportament social reglementat în timp și loc, ci, dimpotrivă, ea
îmbrățișează întreaga existență a omului aflat în efortul său pe calea desăvârșirii creștine:
gândirea, intențiile, acțiunile, creșterea și dezvoltarea lui întru Hristos. Dreptatea dezvoltă o atât o
latură individuală, personală, intimă fiecărei persoane, cât și una una socială, concretizată în fapte,
acțiuni, procese și progrese, toate orientate către un scop determinat.
Este necesar să accentuăm, de la început, că un astfel de demers, care urmărește analiza și
prezentarea conceptului de „dreptate”, impune o abordare pluridisciplinară a temei, împreună cu o
clarificare și o delimitare conceptuală în domeniu, precum și cu o analiză a ideii de „dreptate” sub
diferitele sale forme: fenomen originar, virtute creştină, obligaţie morală, atribut dumnezeiesc,
virtute socială, principiu juridic, izvor al virtuţilor, dar al lui Dumnezeu. Deși sunt abordate
(selectiv) mai multe aspecte și probleme de filosofie, drept, sociologie sau istorie, intenția
cercetării de față rămâne aceea de a surprinde și de a prezenta cât mai cuprinzător și exhaustiv
perspectiva morală creștină cu privire la raportul dintre dreptatea ca fapt social și dreptatea virtute
creștină. În consecință, lucrarea „Dreptatea – fapt social și virtute creștină” are următoarele
obiective principale: clarificarea relației dintre drept, justiție și dreptate; evaluarea modului în care
dreptatea – fapt social s-a manifestat de-a lungul timpului în societate: instituții prin care a fost
realizată dreptatea la nivel social (comunitar) și factori care au influențat înțelegerea și realizarea

3
dreptății la nivel individual; prezentarea unor perspective scripturistice şi patristice referitoare la
dreptatea creștină; formularea unor concluzii cu privire la locul, rolul și importanța dreptății în
viața creștină, încadrarea dreptății creștine în contextul valorilor sociale și creștine actuale.
Scopul urmărit este acela de a accentua că, pentru creștinul de azi, pe de o parte persoană
într-o societate consumeristă, pe de altă parte „mădular al trupului lui Hristos”, dreptatea, în
deplinătatea şi în ansamblul ei, nu constituie un simplu ideal juridic, impersonal, abstract,
mecanic, exterior spaţiului religios-moral, tributar contextului social. Dimpotrivă, modelată și
încălzită de porunca iubirii, dreptatea se identifică cu însuși sensul existenţei umane, cu drumul
către desăvârșire, cu efortul neîncetat al apropierii omului de Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”
(Ioan 14, 6).
Întrucât, așa cum deja am amintit, tema dreptății a constituit, în timp, obiectul a numeroase
și diverse doctrine și teorii, îndeosebi în domeniul disciplinelor sociale, pentru o cât mai completă
perspectivă asupra problemei, în elaborarea lucrării de față a fost consultată o bibliografie care
reunește coordonate ale filosofiei antice (Platon - Republica, Aristotel - Etica Nicomahică) cu
teorii socio-juridice moderne, formulate în domeniul filosofiei dreptului (C. Montesquieu –
Despre spiritul legilor, Alasdair MacIntyre – Whose Justice? Which Rationality, John Rawls – A
theory of justice, L. Stan – Ontologia juris etc.) sau în cadrul sociologiei juridice (J.J. Rousseau –
Despre contractul social, Max Weber – Social action and its types – theory and society etc.). De
asemenea, au fost cercetate lucrări de referință în domeniul moralei și al eticii sociale (V.
Soloviov – Îndreptățirea Binelui, Arthur Schopenhauer – Fundamentele moralei, Olivier du Roy
– La règle d’or etc.). Pentru perspectiva teologică a temei, au fost studiate lucrări de cercetare
biblică (D. Patrick – Old Testament Law, X.L. Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, S.J.
Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament etc.) și studii cu specific dogmatic și moral-ortodox
(Servais-Théodore Pinckaers, The sources of christian ethics, Cessario Romanus, The moral
virtues and theological ethics, P. Nellas – Hristos: dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea
noastră, Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, Mitropolitul N. Mladin, Poruncă și libertate,
I. Zăgrean, Câteva caractere specifice ale virtuții creștine, I. Moldovan, Învățătura ortodoxă
despre dreptate și rolul ei în realizarea ordinii morale etc.).
În plus, pentru o cât mai completă înțelegere a dreptății creștine, am considerat necesar să
mă documentez și din cuprinsul unor lucrări de specialitate, care analizează (diverse) coordonate
morale, precum: libertatea omului (C. Yannaras – Libertatea moralei, Nikolai Berdiaev – Spirit și
libertate. Încercare de filosofie ortodoxă etc.), responsabilitatea (D. Stăniloae – Responsabilitatea
creștină, Gh. Popa – Libertate și responsabilitate în spațiul iubirii creștine etc.), virtutea iubirii
(P. Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu, D. Stăniloae – Comunitate prin iubire, Ghe.

4
Popa – Lege și iubire etc.) și sfințenia (D. Stăniloae – Sfințenia în ortodoxie, V. Răducă – La
sainteté, une qualité divine lointaine ou proche de nous? etc.).
În contextul secularizării, al globalizării și al umanismului care influențează gândirea
omului secolului XXI, consider că analiza și prezentarea locului, a rolului și a importanței pe care
virtutea creștină a dreptății trebuie să le aibă în societatea contemporană și în viața omului modern
este o provocare. Nu se poate vorbi și nu poate fi înțeleasă și realizată dreptatea, în sensul ei
complet, făcând abstracție de prezența și ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă omului; nu poate fi
numită virtute dreptatea socială promovată de doctrina umanistă, prin care omul dezvoltă o
atitudine egoistă, autoritară și străină dragostei creștine. Virtutea creștină a dreptății nu trebuie
confundată cu pseudo-dreptatea (fapt social) stimulată și „cultivată” de fenomenul globalizării. Și
nu pentru că dreptatea socială ar fi un rău în sine, ci pentru că, despărțită de realitatea prezenței
active a lui Hristos în viața omului, dreptatea (indiferent de forma ei) își pierde sensul și rostul, își
pierde caracterul de virtute. Față de acest aspect, în literatura teologică, sunt voci care afirmă că
dreptatea fără Dumnezeu este, de fapt, nedreptate. Societatea secularistă atee a reușit să deformeze
sensul și înțelesul dreptății, deposedând-o de cea mai valoroasă caracteristică a ei, de prezența vie
și personală a lui Hristos Înviat. S-a ajuns, astfel, la o criză morală și, deopotrivă, socială pe care
foarte puțini oameni o conștientizează.
Iată motivul pentru care lucrarea de față, „Dreptatea – fapt social și virtute creștină”,
urmărește (re)descoperirea și afirmare frumuseții spirituale și a sensului moral edificator ale
dreptății, în general, și ale dreptății creștine, în special. Trei sunt coordonatele pe care le-am avut
în vedere și pe care le-am raportat constant la realitatea dreptății: 1. valoarea deosebită a creației
omului, dată de demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu și de progresul continuu în asemănarea cu
Dumnezeu; 2. existența iubirii creștine, care domolește neliniștea omului aflat în căutarea lui
Dumnezeu; 3. calitatea de persoană a omului, care nu poate fi contestată și care indică atât
deschiderea acestuia spre comuniunea cu semenii și cu Dumnezeu, cât și realitatea comuniunii și a
comunității din cadrul vieții Biserică. Sprijinită pe acest trepied al creșterii și dezvoltării în
Hristos, al comuniunii și al iubirii responsabile, dreptatea creștină depășește cadrul spațio-
temporal și dobândește un caracter dinamic și progresiv. Ea nu mai este doar acțiune, ci și sumă
de acțiuni; (ea) devine un efort neîncetat și asumat al omului orientat și motivat de dorința
desăvârșirii. Acest efort este numit „îndreptare”. Dreptatea este, deopotrivă, act și îndreptare, fapt
și faptă, act și acțiune, observată ca mobilizare personală în sensul armonizării vieții noastre și a
dreptății noastre cu dreptatea lui Dumnezeu, adică cu ceea ce El vrea de la noi. În consecință,
dreptatea dobândește sensul de „viață nouă, care își are sursa în Hristos, sălășluit întru noi.
Dreptatea înțeleasă ca îndreptare se traduce prin dezvoltare personală, devenire și înălțare

5
a persoanei umane. Istoria consemnează că acest dinamism duhovnicesc, la care este invitat să
participe omul, a fost, în dese rânduri, străin sau contrar provocărilor și mentalității societății
umane. Îndeosebi în contemporaneitate, omul se îndepărtează îngrijorător de sensul și de
finalitatea existenței sale și, astfel, înțelege într-un mod confuz și eronat dreptatea. Faptul că
societatea actuală este dominată de o mentalitate structurată pe autosuficiență, încredere în forțele
proprii, orgoliu și egoism a determinat înțelegerea dreptății într-un mod deficitar și incomplet.
Vorbim despre o „pseudo-dreptate”, care îl separă pe om de Dumnezeu și de semeni.
În absența unui exercițiu spiritual al voinței, la începutul secolului XXI sesizăm tot mai
mult tendința omului de a fugi de (presupusa) rigurozitate(a) vieții creștine. Robia patimii apare,
înșelător, mai ușoară și mai seducătoare decât curăția și libertatea pe care le oferă o viață
virtuoasă. Păcatul deformează sensul și finalitatea existenței umane. În consecință, dreptatea-
îndreptare este dificil de înțeles și de explicat, pentru că, în absența unei responsabilități pentru
mântuire a omului, ea (dreptatea-îndreptare) nu mai are obiect.
Ținta și izvorul dreptății creștine, Hristos, au fost substituite de gândirea secularistă cu
scopul și interesul personal al individului. Dreptatea creștină, medicamentul pe care Biserica îl
oferea odinioară pentru vindecarea duhovnicească, a fost înlocuită cu o „dreptate” eminamente
juridică, izvorâtă din convenționalismul pe care filosofia și științele umaniste l-au tot promovat în
ultimele secole. Curentul modernist a accentuat peste măsură discursul despre autoritate și
autonomie, iar dreptatea nu mai apare ca „un mod de a fi” ori ca „o modalitate de a exista” a
persoanei, ci ca o „pretenție” civică și legală a omului, care vizează instituții abilitate și persoane
competente în sarcina cărora stă realizarea dreptății sociale. Despărțirea de Hristos și de Biserică
s-au dovedit fataliste pentru înțelegerea și realizarea actelor morale de dreptate.
Pentru a prezenta și a aprofunda legătura dintre dreptatea – fapt social și dreptatea virtute
creștină, care, în definitiv, sunt cele două dimensiuni ale dreptății (în general), am împărțit
lucrarea în două mari capitole. Primul dintre ele abordează subiectul coordonatei sociale a
dreptății (și, prin urmare, a dreptății-fapt social) și accentuează modul în care societatea istorică,
prin diversele domenii de activitate s-a raportat la această realitate stringentă. În a doua parte,
dezvoltăm tema dreptății virtute creștină, învățătură care caracterizează teologia Bisericii despre
dreptate și care, pe lângă dimensiunea socială a actelor drepte, afirmă și o coordonată intimă a
dreptății, proprie fiecărei persoane. În Biserică, dreptatea virtute creștină este îndreptare, adică
progres către o țintă, către o finalitate existențială. Această finalitate este Hristos. Dreptatea virtute
creștină se caracterizează printr-o simfonie a coordonatelor persoanală și socială. Actele de
dreptate se nasc în intimitatea persoanei și rodesc acțiuni drepte în plan social.
Dreptatea – fapt social

6
 Istoria face mențiune de o diversitate a modurilor în care a fost înțeleasă și realizată
dreptatea. Înainte de a selecta cele mai reprezentative astfel de abordări, este necesar să fie
eliminată orice confuzie de ordin terminologic. De aceea, cel mai important aspect este acela că
între drept, justiție și dreptate nu există similitudini. Dreptatea, în calitate de virtute creștină,
depășește granițele dreptului, ale justiției și ale dreptății sociale. Ea include atât dreptul, cât și
justiția, fără a fi limitată sau delimitată de acestea; deopotrivă, ea se concretizează în fapte cu
impact social, acțiuni ce fac parte din sfera dreptății sociale, însă dezvoltă și o perspectivă
individuală, morală, proprie fiecărui om, coordonată care fundamentează și motivează acțiunile
personale indiferent de scop. În calitate de produs al societății, dreptul urmărește efortul
materializat al omului aflat în căutarea dreptății. Idealul dreptului este, bineînțeles, dreptatea.
Prin scopul său social, dreptul contribuie la dezvoltarea personalității umane, la ocrotirea
intereselor legitime, la dezvoltarea și creșterea fizică, socială, intelectuală și morală a persoanei.
El nu are ca scop doar ordinea socială, ci și ordinea interioară a omului. Pentru a-și păstra
valoarea-scop, dreptul are nevoie de o corectă evaluare și o echitabilă aplicare. Aici intervine
justiția. Dreptul își afirmă valoarea și importanța prin actele de justiție. La rândul ei, justiția își
găsește utilitatea și funcționalitatea prin drept. Justiția reprezintă un intermediar necesar între
drept și dreptate. Ea (re)activează continuu și (re)actualizează permanent sensul legii, orientându-l
către dreptate. Atât dreptul, cât și justiția au ca scop dreptatea. Întreaga ordine socială și întreaga
existență a omului, indiferent de spațiu și de timp, este orientată către dreptate. Per ansamblu,
dreptatea este un „mecanism complex”, ce influențează creșterea și dezvoltarea persoanei.
Revenind la modul în care societatea s-a raportat la tema dreptății, o primă coordonată
este oferită de către filosofie. Oricât de contrâns a fost omul, într-o societate sau alta, să acționeze
într-un anumit fel, el nu a încetat să aibă o proiecție personală asupra a ceea ce se întâmplă în jurul
lui și în ceea ce privește acțiunile pe care trebuie să le înfăptuiască. Nu a fost întotdeauna de acord
cu valorile impuse de societate, iar atunci când nu a reacționat public împotriva sistemului și a
modelul de dreptate impus, a încercat să aprofundeze și să înțeleagă rațional lumea din jur.
Filosofii sunt astfel de persoane care au rămas în istorie pentru raționalitatea lor și pentru
reflecțiile despre viață și despre societate pe care le-au lăsat posterității. În funcție de timp și de
loc, aceste reflecții și păreri personale au avut rolul de factori care au influențat forme de
guvernare, ideologii, teorii sociale, reforme și sisteme sociale, acțiuni și, inclusiv, realizarea
concretă a faptelor de dreptate în general.
În filosofia antică greco-romană, părerile despre dreptate au fost împărțite. Unii filosofi au
evidențiat rolul societății în determinarea dreptății, alții au accentuat faptul că dreptatea își are
obârșia în persoana umană, de unde și necesitatea eliberării omului de sub povara poruncilor și a

7
autorității politice. Principalele aspecte care se desprind în acest sens, sunt următoarele:
 ideile filosofilor antici cu privire la realizarea dreptății și-au găsit prea puțin aplicabilitatea în
societatea antică, iar dacă au făcut-o, s-a întâmplat la nivel local. Cazuri răzlețe, precum
episodul morții lui Socrate sau ascetismul ironic asumat de Diogene sunt dovezi că
antichitatea a fost guvernată de valori și principii sociale puternice, care limitau libertatea de
exprimare a persoanei, respectiv teoriile (filosofice) despre viața frumoasă și despre virtute.
Într-o astfel de societate barbară, meritul filosofiei grecești a fost acela de a fi afirmat (este
drept, într-o perspectivă proprie) rolul persoanei și al sensului existenței omului și de a fi
raportat realizarea dreptății la perspectiva devenirii morale a omului;
 în filosofia antică greco-romană, dreptatea a fost numită virtute socială, accentuându-se în
acest mod calitatea unui om de a avea o conduită frumoasă. Dreptatea virtute socială privește
omul în integritatea manifestării lui. Gânditorii antici vorbesc despre responsabilitate
personală, despre cumpătare, despre compasiune, despre armonie socială, despre importanța
respectării legilor și normelor comunitare. Pentru unii filosofi, dreptatea virtute socială
denunță inclusiv existența unor valori pe care societatea antică încă nu le cultivase sau
(poate?!) le cultivase prea puțin. Transformarea persoanei și creșterea ei către un sens
superior este o temă predilectă în filosofia socratică sau în cea a lui Platon. Cu toate acestea,
trebuie spus că dreptatea virtute socială postulată de filosofii antici nu se identifică cu
dreptatea virtute creștină, chiar dacă este vorba de o coincidență terminologică. Pentru
filosofii greci, ridicarea prin virtute nu e ridicare spre altă viață, ci perfectarea în coordonatele
vieții pământești. Virtutea socială astfel postulată nu are caracter moral pentru că ea nu este
îndreptată către depășirea limitelor naturale, ci se concretizează în interiorul acestor limite.
Mai mult, dreptatea virtute socială nu dezvoltă, în filosofia antică, un raport moral cu
Dumnezeu. Nici nu avea cum să se întâmple acest lucru, din moment ce majoritatea
filosofilor de care am făcut mențiune mai sus au trăit înainte de „plinirea vremii” (Galateni 4,
4). Spre deosebire de filosofia antică, în creștinism dreptatea virtute morală se concretizează
în relația omului cu Dumnezeu, viu și personal. Dialogul omului cu Dumnezeu constituie
temelia și rațiunea dreptății virtute creștină;
 și filosofii greci au vorbit despre un θεός superior tuturor celorlalți zei, despre un principiu și
un ideal care, deși rămânea o mare taină pentru gânditorul antic, constituia un motiv sau un
reper în realizarea dreptății. Acest θεός străin, impersonal, absent din creație, micșorat de
gândirea filosofilor nu avea cum să determine înțelegerea morală a dreptății. Din această
pricină, în filosofia antică greco-romană, virtutea e o însușire a omului, o calitate, însă nu și o
putere. Ea e conformă naturii. Filosofii greci s-au folosit de un naturalism excesiv în

8
 clarificarea și afirmarea dreptății, determinând o formă de autonomie iluzorie. Omul este
virtuos prin propriile puteri, fără niciun ajutor sau constrângere exterioare. Din această cauză,
virtutea socială a dreptății nu a fost raportată la alte realități decât cele cu care omul
interacționa. În sensul oferit de filosofia antică greco-romană, virtutea dreptății este
cunoaștere umană, nicidecum revelație. De aici și caracterul intelectualist al virtuții sociale
postulate de filosofi, în sensul că orice virtute se dobândește prin învățare, prin
(auto)educație, printr-o neîncetată străduință personală. În timp ce filosofii antici greco-
romani dezvoltă o știință a realizării virtuții, în creștinism dreptatea ca act virtuos presupune
experiență, exercițiu statornic, deprindere. Din acest dinamism se naște și rostul îndreptării,
văzută ca progres în dreptate spre ținta Hristos. În creștinism, ethos-ul filosofiei grecești
devine ἦθος, adică parcurs către Hristos, către o finalitate determinată;
 în filosofia antică greco-romană se face mențiune și despre fericire, ca finalitate a actelor de
dreptate. Aristotel dezbate acest subiect, însă nu precizează în ce constă această fericire. În
filosofie, tema fericirii este strâns legată de existența omului. Raportată la realizarea dreptății,
fericirea presupune o succesiune de acțiuni, un scop, un mod de a trăi. Pentru filosofi,
fericirea nu depășește senzorialul. Ea se identifică, de cele mai multe ori cu binele. Acest bine
se raportează la societate în general și îndeosebi la rolul omului în comunitate. Inclusiv
dreptatea este limitată și delimitată de realitatea socială. Fericirea sau binele postulate de
filosofii antici sunt idealuri abstracte, impersonale, teoretice, care nu au reușit decât să
dezvolte un individualism tot mai pronunțat. Doar cei înțelepți sunt capabili să practice
virtutea, nu și cei de rând. Această diferențiere nu este proprie creștinismului, unde Binele se
identifică cu Persoana Mântuitorului Hristos, care se împărtășește și care dezvoltă o relație de
dialog cu omul. Fericirea, care în viața creștină se identifică cu desăvârșirea sau cu mântuirea,
este oferită tuturor, nu doar celor înțelepți, pentru că Hristos „voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Această coordonată
descoperă atât valoarea dreptății virtute creștină, cât și frumusețea iubirii creștine. Ἔρως-ul
platonic este înlocuit, în viața creștină, cu ἀγάπη, iubirea slujitoare și jertfelnică;
 odată cu dezvoltarea societății, a culturii, a științelor și cu descătușarea de orice prejudecată,
filosofia antică a constituit fundamentul și temelia multor teorii, principii și forme de
guvernare din epocile următoare. Cu perioada Renașterii, doctrinele antice au avut un rol
important în afirmarea și argumentarea importanței libertății și drepturilor omului.
Modernismul, cu toate formele sale de manifestare, și-a alimentat doctrinele sociale și politice
cu valori promovate de gânditorii antici, fapt care, indirect, a condus la transpunerea
respectivelor valori în scena socială modernă. Individualismul omului modern, indiferența și

9
 egoismul său reflectă astăzi faptul că, într-adevăr, „omul este măsura tuturor lucrurilor”, dar
și a acțiunilor sale.
În ce privește filosofia Evului mediu, aceasta nu a fost străină de doctrina creștină. Nu sunt
puține mărturiile prin care istoria arată că unele idei filosofice au fost preluate de Biserică,
reformulare și puse în slujba apărării credinței, cu rolul de scut împotriva ereziilor. Invazia
islamică din primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu a determinat, de asemenea, formularea
unor adevăruri de credință necesare pentru înfruntarea gândirii mahomedane. Acest aspect indică
amploarea pe care creștinismul a avut-o în epoca medievală, dar și fascinația pe care filosofia
acestei perioade a avut-o față de doctrina creștină. Punctul culminant al filosofiei și gândirii
veacului XIII l-a constituit învățătura formulată de Toma d'Aquino (1225-1274), care numără
dreptatea între virtuțile cardinale și amintește rolul acesteia de a asigura valoarea morală și
rectitudinea operațiilor în care sunt implicate ideile a ceea ce se cuvine sau nu se cuvine să facem.
Mai târziu, începând cu jumătatea mileniului al doilea, filosofia Renașterii a prilejuit și a
încurajat o revoluție a gândirii și a doctrinei despre om și, implicit despre dreptate. Filosofia
umanistă a promovat (în mod excesiv) tema (supra)omului. Spiritul revoluționar, reformele
religioase și cele sociale, legislația din principalele state ale Occidentului au scos în prim plan
viziunea renascentistă despre om, observat (în primul rând) ca individ și mai puțin ca persoană.
Societatea, în întregimea ei, a fost redusă la scopul și obiectivele individului. Începând cu această
etapă a istoriei, individul a luat locul persoanei. Vorbim, prin urmare, de o dreptate a individului
sau despre individ ca autor al faptelor dreptății. Ce implică această această perspectivă?
Răspunsul este unul simplu: o luptă sau, altfel spus, un conflict. Pagini întregi de istorie
dau mărturie despre situația conflictuală, atât la nivel de persoană, cât și la nivel de societate, la
care a condus doctrina renascentistă. În a doua jumătate a mileniului II, manifestarea concretă a
dreptății scoate în prim-plan acest spirit de revolă, această stare conflictuală. Binele pentru care a
militat umanismul renascentist s-a tradus printr-o eliberare de sub autoritate, precum și prin
crearea unor mijloace care să garanteze și să asigure această libertate. În acest portret renascentist
al individului eliberat, ieșit (în sfârșit) de sub tutela și de sub influența oricărei autorități (inclusiv
cea religioasă), devenit el însuși stăpânul propriei vieți, societatea se înfățișează ca o sumă de
indivizi, separați unul față de celălalt, dar legați de interese, de scopuri comune. Drepturile și
libertățile de manifestare individuale – garanții ale acestei libertăți – au devenit mijloace de
justificare a propriilor scopuri. Prin urmare, binele a dobândit un vădit caracter individual, de
asemenea și materializarea dreptății. În cele din urmă, binele urmărit a fost asimilat confortului și
bunăstării și s-a rezumat la lupta asiduă a omului pentru propriile interese; interese care nu au mai
rezonat nici cu scopul lui ca persoană, nici cu scopul urmărit de semeni.

10
 Renașterea a condus la o criză a (valorii) dreptății, îndeosebi în plan social. Iar la această
situație s-a ajuns, în primul rând, datorită accentului pe care filosofia l-a pus pe om ca individ.
Raportată la scopul individual, la binele individului, dreptatea se reduce la acte de îndreptățire, de
justificare, de dezvinovățire. Criza dreptății despre care vorbim se traduce, de fapt, în criza
omului, a individului separat, în mod contractualist, de semeni și redus la o simplă componentă a
societății, înzestrată cu drepturi. Izolat de semeni, individul se folosește de orice mijloc, în speță
drepturi, pentru a-și impune, rațional, propriul model de dreptate. Din această cauză, reduse la
binele și scopul individului, întâlnirea/intersecția modelelor de dreptate conduc, de cele mai multe
ori, la conflict, la revoltă, pentru că ele poartă viziuni diferite și, mai ales, sunt construite pe
perspective care privesc pe om separat, ca individ care luptă pentru supraviețurie.
Revoluția franceză, evenimentul istoric care a reflectat și a promovat, în plan social, ideile
și reflecțiile umanismului renascentist, a deschis perspective noi pentru societatea modernă,
precum și pentru cea contemporană. Secolele XIX și XX au reflectat din plin idei îndrăznețe, pe
alocuri revoluționare, care, pe de o parte, au confirmat rostul idealului democratic, iar pe de altă
parte, au aprofundat și au predicat cauza omului, în calitate de individ posesor de drepturi.
Filosofia ultimelor secole este preocupată de manifestarea dreptății în context liberalist și
contractualist. Ideologia libertății, în dorința de a afirma demnitatea și valoarea ființei umane, a
condus spre o doctrină a individualismului și spre o evidentă realitate a divizării sociale și a
separării omului de comunitate. Legal, omul aparține unui grup social, însă își manifestă
indiferența și comoditatea față de orice interes al grupului. El este pasionat de propriile interese și
este încurajat să-și urmeze aceste scopuri. S-a încurajat dezvoltarea unei realități a justificării
acțiunilor. În consecință, însăși dreptatea este abordată în mod individualist. Individul cere
dreptate și, depotrivă, consideră că este drept tot ceea ce-i justifică acțiunile. Încurajarea unei
individualizări și singularizari a omului în societate conduce la alterarea înțelesului dreptății,
precum și la deformarea actelor concrete de dreptate, atât a celor sociale, cât (mai ales) a celor
individuale. Un exemplu în acest sens îl constituie experiența comunistă, rezultat al ideologiei
deformate despre om, societate, Dumnezeu și dreptate.
***
În privința dreptății, un lucru este cert: dacă omul este interesat de dreptate, înseamnă că el
nu doar vorbește și filosofează desprea aceasta, ci, mai mult, (el) caută realizarea efectivă a
dreptății, prin diverse fapte și acțiuni orientate sau proiectate fie către el, fie către semeni. Într-o
societate organizată, cum este (de pildă) cea contemporană, astfel de eforturi personale sau
individuale de realizare a dreptății nu se pot desfășura la voia întâmplării, după pretențiile sau
interesele fiecăruia, aspect care, cel mai probabil, ar conduce la anarhie și haos social, ci (ele) țin

11
seama de criterii și reguli generale, fixate și consacrate la nivel de comunitate/societate/Stat.
Astfel de reguli generale de conduită formează ceea ce numim dreptate socială.
Prezența drepturilor și a libertăților omului în sfera de activitate a dreptății sociale, precum
și intervenția instituțiilor publice, alături de fixarea unor proceduri de acțiune și a unei conduite
sociale generale ne determină să afirmăm că principalele însușiri ale dreptății sociale sunt:
instituționalismul și distributismul. Caracterul instituțional relevă faptul că, în societate, există o
serie de organisme care veghează la buna desfășurare a faptelor de dreptate. De asemenea, există
și o serie de instituții teoretice (precum dreptul de proprietate, familia etc.), care sunt repere în
realizarea dreptății. Pe de altă parte, caracterul distributiv se concretizează prin acțiunea de
împărțire a drepturilor și obligațiilor cetățenești, indiferent de stadiul sau forma în care se
realizează această acțiune: prin procesul legislativ, pe cale judiciară sau pe cale administrativă.
Elaborarea, aplicarea și realizarea dreptății sociale revine în competența unor instituții
abilitate și specializate, organizate la nivel statal sau supra-statal, care sunt responsabile cu
activarea, apărarea și impunerea dreptății sociale, păstrând totodată specificul politic. Statul (văzut
ca formă de organizare socială) are rolul lui special în determinarea acțiunilor noastre morale, însă
implicațiile lui nu trebuie exagerate sau absolutizate pentru ca, în acest mod, să fie umbrită și
chiar anulată orice șansă de progres sau de dezvoltare morală a omului.
Din punct de vedere social sau comunitar, dreptatea – fapt social este apanajul unor
instituții specializate. Filosoful John Rawls numește aceste instituții: instituții sociale
(semnificative). În virtutea principiului democratic al separării puterilor în Stat, cunoaștem
instituții sociale cu autoritate și competențe legislative, cu responsabilități executive și cu atribuții
judiciare. Fiecare dintre aceste (categorii de) instituții se ocupă, în funcție de specificul ei, cu
teoretizarea și elaborarea actelor normative, care reglementează și activează dreptatea socială, cu
apărarea dreptății și cu aplicarea ei la nivel social, central sau local. În plus, este necesar de
menționat că astfel de instituții publice au le îndemână instrumente convenționale, între care cel
mai important este legea, de care (ele) se folosesc pentru activarea dreptății sociale, respectiv
pentru realizarea scopului social: ordinea. De asemenea, despre instituțiile sociale trebuie spus că
au atât un rol de actanți sociali, cât și de factori în determinarea dreptății. Principalele aspecte
referitoare la coordonata instituțională a dreptății sociale sunt următoarele:
 organizarea politică și administrativă a societății a condus la consolidarea unui cadru
instituțional complex și determinant (în multe cazuri) pentru înțelegerea și realizarea faptelor
de dreptate. De la o epocă la alta, găsim numeroase și diverse mărturii cu privire la influența
pe care au manifestat-o (cu privire la realizarea dreptății) diverse instituții statale sau
suprastatale: regi, conducători sau lideri politici, autorități civile, structuri socio-politice,

12
 organizații naționale și internaționale etc. La nivel instituțional, realizarea dreptății s-a
concretizat prin activități de legiferare, de justiție sau de conducere socială. În acest sens, au
fost fixate competențe unor instituții și unor persoane responsabile în acest sens. Instituțiile
sociale urmăresc o strategie (politică sau filosofică), orientată către un ideal, către o finalitate
(care, cel puțin în spațiul contemporan, se limitează exclusiv la aspecte materiale și sociale).
Totodată, ele dispun de autoritate şi influenţă recunoscute.
Dreptatea socială, determinată și aplicată de către instituțiile sociale (politice), are rolul de a
modela dorințele și aspirațiile cetățenilor său, însă această modelare ar fi imposibilă dacă nu
ar fi impusă de o forţă exterioară. Autoritatea instituţiilor sociale, concretizată legal, prin
aplicarea sancţiunilor, şi administrativ, printr-o serie de instituţii specializate (jandarmerie,
poliţie, armată etc.), are un rol determinant în activarea şi realizarea dreptăţii sociale pentru că
dezvoltă sentimentul de teamă.
 acțiunea de a legifera sau de a reglementa un anumit domeniu de activitate (din societate)
constituie una dintre formele principale de realizare a dreptății sociale în societatea
contemporană. Este o formă teoretică și o consider cea mai importantă, pentru că, în absența
unor norme (scrise) clare și precis determinate, dreptatea socială (cel puțin în
contemporaneitate) ar fi inexistentă. Elementul care caracterizează activitatea legislativă este
acela de distribuție. Prin toată activitatea desfășurată, instituțiile legislative distribuie drepturi
și obligații. E necesar de evidențiat că astfel de drepturi și obligații au un caracter general, în
sensul că ele reglementează (de obicei) situații generale (la nivelul întregii societăți), de cele
mai multe ori presupuse sau abstracte și nu cazuri particulare, care revin în competența
organismelor judiciare. De aceea, normele şi criteriile promovate de instituţiile legislative
sunt impersonale, obiective, exterioare omului şi mecanice, ele vizează coordonata strict
socială, nu şi pe acea a creşterii şi dezvoltării morale a omului întru Hristos;
 urmărind principiul împărțirii puterilor în Stat, o influență determinantă în activarea,
predarea, aplicarea sau apărarea dreptății o au și instituțiile sociale cu competențe executive.
Chiar noțiunea de „executiv” indică o activitate de aplicare și/sau de realizare a normelor
dreptății sociale, ulterioară (întotdeauna) teoretizării ei (de către autoritatea legislativă),
pentru că activitatea instituțiilor sociale executive presupune (logic) existența unor sume de
norme prestabilite, în funcție de care să se acționeze la nivel social. În competența acestor
instituții executive stau o serie de activități sociale care au rolul de a activa și determina
realizarea dreptății, precum educația sau asistența socială;
 o altă categorie de instituții sunt cele cu compenteță de apărare a dreptății sociale. La nivel
teoretic, valorile dreptății sociale sunt ocrotite de sancțiuni. În practică, este necesară prezența

13
 unor instituții care să aplice respectivele sancțiuni sau care să asigure o corectă realizare a
faptelor de dreptate. Principalele modalități prin care astfel de instituții realizează dreptatea
socială sunt: supravegherea, constrângerea, corecția (acolo unde situația o impune), forța,
coerciția. Valorile care animă activitea unor asemenea instituții sunt cele care privesc ordinea
socială, respectiv cele orientate către apărarea și garantarea drepturilor și libertăților
persoanei. În categoria acestor instituții intră și organismele judiciare, îndeosebi instanțele de
judecată, care, prin activitatea desfășurată, depun eforturi în sensul păstrării și apărării
valorilor dreptății sociale. Dreptatea penală sau vindicativă cere ca, pentru păstrarea binelui
comun, cei vinovați, indiferent de calitatea lor socială, să fie sancționați. Perspectiva
corectivă a dreptății sociale este una importantă în societate. În filosofia politică se face
distincție între dreptatea corectivă și dreptatea socială, pentru că prima implică o procedură de
corecție, în timp ce a doua are un profund caracter distributiv. În practică, însă, atât judecarea
presupuselor fapte de nedreptate, cât și distribuirea drepturilor și obligațiilor sunt forme de
realizare a dreptății sociale.
Din punct de vedere social, un rol important în activarea și realizarea dreptății îl are legea,
instrumentul de care se folosesc instituțiile sociale și, deopotrivă, omul. În societate, legea a avut
un rol determinant în fixarea standardelor de dreptate distributivă și în realizarea juridică a
dreptății. Ea este tributară locului și timpului, de aceea, chiar dacă are rolul de a oferi tipare, limite
de acțiune, posibilități de a acționa în anumite situații, legea nu reprezintă ultimul cuvânt în
acțiunea omului. Din punct de vedere moral, ea poate avea doar rolul de a lumina o cale de urmat.
În cel mai fericit caz, legea, prin normele ei, poate stabili sau recomanda o parte dintre aceste
moduri de a acționa, fără însă a le epuiza. Subiectul, prin libertatea pe care o are, poate alege să
acționeze conform recomandării legii sau conform crezului personal.
Accentul pe care societatea contemporană l-a pus pe lege a condus la o orientare a
dreptății-fapt social în funcție de adevărului juridic, care se rezumă tot la un mod de a distribui
drepturi și obligații și care nu este un adevăr absolut, iar valorile pe care le determină sunt limitate
și delimitate de realități sociale finite, atât spațial, cât și temporal. Astfel, se ajunge la situații în
care, distribuind libertatea, nediscriminarea sau egalitatea, minoritățile să domine majoritatea. Nu
ar fi o problemă această situație, însă atunci când minoritatea se identifică cu o ideologie
bolnăvicioasă și viciată, cum este (de exemplu) mișcarea LGBD, valorile sociale sunt răsturnate și
cu ele se pervertește inclusiv sensul real și sănătos al acțiunilor umane. Se poate vorbi, totuși, de o
simfonie între normele legale și rațiunea și voința subiectului. Legea a fost și este folositoare și
utilă omului în descoperirea dreptății atât timp cât ea își păstrează rolul de instrument social de
orientare, nu de impunere.

14
 Alături de lege și de instituțiile sociale, un rol important în determinarea valorilor
dreptății-fapt social l-au avut (și îl au) și organizațiile naționale și internaționale, mass-media,
comunitatea în care crește și se dezvoltă persoana, obiceiul, tradiția și folclorul, precum și
coordonata religioasă, care s-a dovedit a fi esențială în activitatea desfășurată de om. Elementul
religios, indiferent de specificul lui, s-a dovedit de multe ori determinant în concretizarea
acțiunilor personale, mai ales în perioada în care Biserica a fost în centrul societății. Omul este un
naturaliter religiosus. În consecință, spre deosebire de orice altă îndeletnicire a spiritualui uman,
chiar și de filosofie, religia revendică omul întreg și pune sub o lumină a ei toată ființa umană și
toată viața colectivităților. Impactul pe care religiosul îl are asupra omului este atât de evident,
încât, așa cum aminteam mai sus, însuși profanul nu se identifică cu altceva, decât cu o altfel de
manifestare a aceleași structuri constitutive a omului. Bineînțeles, istoria numără episoade în care
religia a avut un rol dominant în societate, precum și momente în care, dimpotrivă, doctrinele
religioase au fost trecute într-un plan secund (așa cum e cazul Renașterii).
Privind modul în care societatea, într-o formă sau alta, s-a raportat la tema dreptății, apare
întrebarea (legitimă): Este posibil ca dreptatea – fapt social să aibă (sau nu!) caracter virtuos?
Răspunsul pornește de la constatarea că orice faptă de dreptate este virtuoasă în măsura în
care ea nu se limitează la o realitate juridică socială (abstractă, exterioară, impersonală sau
teoretizată), ci deschide și perspective ontologice, de orientare și, respectiv, de îndreptare către un
Adevăr personal absolut. În Biserică, acest Adevăr este Hristos, iar El nu poate fi substituit cu
realități juridice, sociologice sau politice, nici nu poate fi „codificat” în norme de conduită sau de
procedură. În consecință, dreptatea fapt social poate dobândi caracter de act virtuos, în înțeles
creștin (și nu filosofic sau social), în măsura în care este cultivată ideea de creștere întru Hristos,
de progres către Dumnezeu, de îndreptare nu către un ceva juridic, ci către un Cineva personal,
Absolut. Din nefericire, societatea contemporană a pierdut (sau doar neglijează cu perseverență)
sensul moral al dreptății. Se poate vorbi chiar de un conflict, la nivel social, fundamentat pe
separarea omului de Dumneze, creată și susținută de libertatea de a fi indiferent. Pe de altă parte,
constatăm azi o încercare „sisifică” de a argumenta (sociologic și juridic) rolul și manifestările
dreptății sociale după teroriile filosofiei politice, fără însă a se ajunge la un numitor comun.
Este posibil ca astfel de dreptate socială, fundamentată pe o gamă largă de teorii și valori
politico-filosofice, dar străină de perspectiva morală (religioasă) să producă fapte virtuoase?
Este cert că nu poate. De ce? Pentru că, așa cum am amintit, îi lipsește realitatea Hristos, adică
coordonata care „vivifică” o astfel de dreptate formalistă, care o transformă în viață, în existență,
îi conferă putere și forță de transformare ontologică. Viața omului este dreaptată nu doar pentru că
trăiește, ci și pentru că arată prin faptele lui pentru ce anume trăiește și există. Prin urmare, nu

15
sunt de ajuns reglementarea unor drepturi și obligații ori fixarea unor proceduri pentru a determina
fapte virtuoase; dreptatea virtuoasă se naște din interiorul omului și se extinde către exterior.
Faptele dreptății sociale nu pot fi numie virtuoase (din punct de vedere creștin), atât timp cât
persoana responsabilă nu consună cu crezul creștin și cu finalitatea existenței sale.
Omul modern este un consumator al dreptății făcute de alții. A da fiecăruia ceea ce i se
cuvine presupune existența unei realități anterioare (inclusiv) legii; presupune existența și
recunoașterea calității de om, de persoană, pe care dreptatea socială de astăzi trebuie să o
promoveze. Izvorul calității morale a omului se găsește în Dumnezeu, mai precis în însușirea lui
de Chip al lui Dumnezeu. Prin urmare, cei care activează în cadrul instituțiilor sociale, persoane
ca ori care alta, au o responsabilitate mai mare. Dreptatea, ca fapt virtuos creștin (și ne referim aici
inclusiv la actele dreptății sociale) nu poate fi realizată de cel care este corupt, care este interesat
de alte valori decât cele care privesc mântuirea omului și finalitatea existenței umane; altfel spus,
nu poate fi realmente corectă (prin termenul „corect” înțelegând printre altele și însușirea de
cinstit, leal, omenos, și nu doar respectarea regulilor dintr-un domeniu dat) în spațiul social o
persoană care, în itimitatea ei, este coruptă, este moralmente pervertită. În Sfânta Scriptură,
Sfântul Apostol Pavel spune că „puțin aluat dospește toată frământătura” (I Corinteni 5, 6); prin
urmare, cu atât mai mult, este necesar ca cei (oamenii) implicați în teoretizarea dreptății sociale, în
distribuirea, aplicarea, activarea și educarea ei, să fie ei înșiși angajați într-un proces moral de
îndreptare și de conștientizare a acțiunilor pe care le întreprind, urmărind, deopotrivă, protejarea
valorilor sociale, dar și pe a celor morale. În plan social, realizarea dreptății presupune a face ceea
ce e corect, adică ceea ce este drept sau conform dreptului, ceea ce e natural sau firesc de făcut.
Pentru oameni, corectitudinea implică o ținută ireproșabilă, cinstită, omenoasă, virtuoasă. Un om
corect este un om virtuos, este un exemplu de omenie și de dreptate. Apostolii și sfinții, îndeosebi
cei care s-au remarcat în funcții sociale, s-au impus prin exemplul personal de omenie. Până la
urmă, a fi virtuos înseamnă a fi cum se cuvine. Virtutea este atitudinea normală sau cuvenită a
omului față de orice și, mai ales, în orice împrejurare: acasa, la serviciu, în societate, oriunde.
Virtutea implică atât ceva calitativ, cât și ceva existențial, ontologic. Omul de afaceri, care
deși se supune întotdeauna normelor dreptății sociale (plătește facturile, respectă drepturile
celorlalți, se conformează normelor sociale) nu posedă virtutea dreptății. Poate că el este un
exemplu constructiv pentru o societate fundamentată pe adevărul economic sau pe cel juridic, însă
dacă dreptatea lui este legată doar de reușita în afaceri, astfel de fapte drepte nu sunt mărturii ale
unei purtării virtuoase. Virtuțile (și mai ales virtutea dreptății) trebuie să ne facă nu numai cetățeni
fiabili, ci și oameni mai buni. Este determinantă diferența între cetățeanul bun și persoana bună.
Deși nu este o virtute prin ea însăși, dreptatea fapt social poate deveni virtuoasă doar dacă

16
indică omului ideea de creștere întru Hristos și spre Hristos, aspirația către perfecțiunea personală.
Aceasta este exigența morală de care dreptatea socială trebuie să dea dovadă. Dacă luăm ca
exemplu dragostea față de dușmani, pe care Biserica o propovăduiește, vom observa că, raportată
la o astfel de realitate, legea juridică este limitată și strictă. O normă penală sau civilă, deși nu
implică perfecțiunea morală (dar nici nu o neagă) nu va împiedica niciodată pe cineva să-și
iubească dușmanii, însă nici nu va trimite vreodată spre o asemenea perspectivă. În loc de
desăvârșire, legea (și prin ea dreptatea socială în general) nu reclamă decât o formă vagă de
moralitate. Prin urmare, legea, în care se concretizează distribuirea drepturilor și obligațiilor
persoanelor, constituie (cel mult) limita de jos a moralei sau nivelul ei minimal. E nevoie ca
această limită să fie cultivată și crescută de către persoane calitative morale. Abia în acest ultim
stadiu, dreptatea socială poate conduce spre fapte virtuoase și spre exemple de virtute.
Este necesar ca în activitatea desfășurată de instituțiile sociale adevărul juridic să fie
dublat (dacă nu chiar substituit) de Adevărul Hristos. Moralitatea nu poate fi exprimată corect și
complet prin termeni juridici. Individul trebuie văzut ca persoană. Dreptatea (în toate stadiile ei)
este legată de iubire, pentru că cel iubit nu este cineva altfel, ci este asemenea nouă; nu există
dreptate formală între cei care se iubesc. Cel mai pragmatic exemplu îl constituie familia.
Filosofia politică proiectează o dreptate socială idealistă, orientată către o societate aflată
într-un continuu proces de modernizare (de multe ori, acest proces de modernizare este, de fapt,
unul de degradare), urmărind ordinea perfectă. Doctrinele moderne pun un mare accent pe justiția
distributivă, cu tot ce implică aceasta (inclusiv actele de coerciție). Însă legea nu face decât să
dezvolte „un caracter temător”, inhibând orice dezvoltare morală a persoanei.
Modelul Sfintei Scripturi poate fi (și trebuie) preluat de instituțiile sociale contemporane.
Mai mult, acestea se pot inspira din modelul de activitate desfășurată de Biserică, văzută ca
instituție. Prin activitatea pe care o desfăşoară poate oferi un exemplu frumos celorlalte instituţii
sociale (ale Statutului) în ceea ce priveşte înţelegerea, activarea şi realizarea faptelor de dreptate
socială. În Biserică întâlnim (este drept, într-o formă particularizată) aproape toate formele de
realizare a dreptăţii sociale: regulamentele şi normele bisericeşti sunt rezultate ale activităţii de
legiferare bisericescă; în comunităţile de creştini sunt derulate ample şi numeroase proiecte social-
filantropice; educaţia religioasă constituie o coordonată pe care Biserica nu o neglijează şi pe care
se preocupă să o dezvolte (pildă sunt proiectele educative de amploare desfăşurate); nu în ultimul
rând, prin intermediul consistoriilor, Biserica se preocupă şi de prevenirea faptelor reprobabile ale
clericilor şi enoriaşilor ei.
Ceea ce diferă activitatea Bisericii de cea a celorlalte instituţii sociale specializate ale
Statutului este accentul pus pe prezenţa reală şi personală, vie şi sfinţitoare a Mântuitorului Iisus

17
Hristos. Prin fiecare acţiune pe care o derulează, Biserica reiterează omului perspectiva mântuirii.
Hristos nu e numai mijlocitorul, ci este și temelie și încununare a unei noi rânduieli. De aceea, în
activitatea Bisericii nu legea concentrează atenția, ci posibilitatea de îndreptare și de mântuire a
omului. Sfintele Evanghelii prezintă căile prin care omul poate ajunde la Dumnezeu: Sfintele
Taine, cultul divin, virtutea iubirii etc. Ceea ce provine din har e superior față de ceea ce provine
din lege. Prin urmare, dreptatea socială dobândește alte valori.
În Biserică, persoana nu se simte singură, așa cum s-a întâmplat în antichitate, unde omul,
în pofida legilor și a prezenței zeilor, nu avea cui să se plângă, pentru că Dumnezeu supranatural
nu se coborâse încă la el ca să-l elibereze. În realizarea dreptății sociale, Biserica nu pune accent
pe conformare sau pe violență, care atrag neputința adevărului, așa cum face legea sau instituțiile
sociale, ci pe fraternitate și comuniune, pe ajutor reciproc. În activitatea Bisericii, legea este
înlocuită cu canonul, adică cu rânduiala sau măsura necesară pentru îndreptare, pentru mântuire.
În Biserică nu stăpânește adevărul juridic, ci domnește Adevărul Hristos, în consecință toate
acțiunile țin seama și se raportează la acest adevăr absolut. În Biserică, dreptatea văzută ca fapt
(manifestare) socială are un pregnant caracter hristocentric.
În acest context, consider că este utilă o trezire a conștiinței omului modern și o apropiere
(dacă nu, chiar o însușire) a modelului de dreptate socială cultivat de instituția Bisericii. Este
adevărat că o persoană morală nu poate avea drepturi fără a avea și responsabilități. Principala
responsabilitatea a omului ar trebui să fie aceea de a vedea pe Hristos în fiecare om. Nu este
imposibil și nici dificil. Avem exemplul dreptății creștine, care îndeamnă la dialog. În Biserică,
spre deosebire de celelalte instituții ale Statutului, actele de dreptate socială anunță misterul
radical al unui Dumnezeu transcendent și angajamentul personal în sensul cunoașterii unui
Dumnezeu răscumpărător. Acesta este sensul pe care autoritațile politice de azi ar trebui să-l
promoveze. Din păcate, ateismul, filosofia umanist-iluministă, comoditatea și indiferența
individului umbresc această perspectivă a dreptății sociale.

Dreptatea – virtute creștină

18
 Cea de-a doua parte a lucrării, abordează tema dreptății ca virtute creștină. Acest fapt nu
presupune o anulare sau o desființare a dreptății sociale sau a dreptății – fapt social, ci o
completare a lui cu o perspectivă nouă, anume cu o dimensiune interioară, ontologică, de creștere
morală spre Hristos. Această dimensiune morală a dreptății o dublează pe cea socială, formând
împreună dreptatea virtute creștină.
În învățătura Bisericii, dreptatea – virtute creștină se descoperă în Vechiul Testament.
Cu Vechiul Testament, problema dreptății capătă o nouă abordare. Orizontul acestei teme
se adâncește și depășește cadrul exclusiv social la care filosofia antică și chiar societatea
veacurilor următoare a raportat dreptatea. Cu istoria poporului evreu faptele concrete de dreptate
au dobândit o dimensiune nouă, una morală (nu filosofică sau etică), pentru că, spre deosebire de
alte sisteme de gândire din acea perioadă, în Israelul Vechiului Testament izvorul dreptății a fost
Dumnezeu. Acest contrast, în ceea ce privește înțelegerea și practicarea dreptății, s-a datorat
existenței unor elemente determinante în societatea și gândirea iudaică, care și-au pus decisiv
amprenta asupra istoriei. Vorbim, în primul rând, de prezența unui Dumnezeu viu, personal, care
s-a manifestat și a fost prezent activ în viața poporului. Dacă sistemul politeist antic a condus la o
răcire a relațiilor dintre divinitate și oameni, manifestată îndeosebi printr-o continuă critică și
nemulțumire a poporului față de extravaganța și imoralitatea zeilor, în cazul evreilor, apropierea,
legătura și dialogul cu Iahve au constituit izvoare de comportament, de fapte concrete de dreptate.
Centrul acestei strânse relații dintre Iahve și Israel l-a constituit legământul, Legea cea veche, care
„și-a găsit exprimarea solemnă în cele două table ale Decalogului și în legile unei vieți sfinte”.
În societatea și în contextul istoric al antichității, Vechiul Testament aduce în prim-plan un
exemplu frumos de înțelegere și de practicare a dreptății. O pildă de pedagogie a dreptății, în care
divinul conlucrează cu umanul, iar sfera socială este în acord cu scopul existenței persoanei.
Această armonie și echilibru în cunoașterea, însușirea și aplicarea dreptății sunt unice și
pilduitoare în întreaga antichitate. Întrucât Vechiul Testament a fost înțeles ca pedagog spre un
punct anume, bine schițat și definit în istoria mântuirii 1, suntem încredițați de faptul că, deși
superioară ideii de dreptate existentă în gândirea popoarelor antice, dreptatea Vechiului Testament
constituie doar un stadiu preliminar și premergător în realizarea chipului matur de dreptate.
Împărtășim din plin convingerea că forma cea mai înălțătoare a înțelegerii și a practicării
dreptății, anume acea dreptate „dospită” ni se descoperă, în forma ei cea mai pură, abia cu Noul
Testament, odată cu nașterea și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care, de altfel, a avut și
meritul de a fi plinit și desăvârșit tot ceea ce, până la El, a înseamnat dreptate.
Noul Testament, momentul istoric al „plinirii vremii” aduce cu sine și plinirea dreptății.

1
Galateni 3, 24.

19
Întruparea, Moartea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos sunt evenimentele care au
dat un sens și o finalitate nouă dreptății, care au făcut din dreptate un ideal creștin, o țintă spre
care omul este îndemnat și chemat să alerge, pentru a primi răsplata lui Dumnezeu.
Dacă, în sens paulin, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20),
înseamnă că, în Noul Testament, modelul sublim de dreptate este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu făcut Om. Revelația Mântuitorului este revelația dreptății. Prin urmare, pentru a
cunoaște și a ne împropria dreptatea, suntem chemați să ne umplem de prezența lui Hristos, Cel în
care credem, pe Care îl iubim și pe Care îl mărturisim; suntem invitați să ne hrănim din și cu
dreptatea Lui, pentru a crește duhovnicește spre El, Cel Care a fost numit de apostol: „Calea,
Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, este noutatea pe
care nicio religie, niciun popor și nicio gândire nu a luat-o în considerare.
Terminologia referitoare la dreptate, folosită în cărțile nou-testamentare, confirmă din plin
diferența și (totodată) raportul dintre dreptatea-fapt social sau acțiune determinată (δικαιοσύνη) și
dreptatea-îndreptare, înțeleasă ca progres virtuos (δικαίωσις), despre care am pomenit mai sus.
Prin „δικαίωσις”, în Noul Testament, este înțeleasă „dreptatea-îndreptare”, adică întregul proces
de îndreptare a creștinului. În măsura în care este orientat către și după Hristos, acest proces
interior de îndreptare devine virtuos. El presupune un efort foarte complex de împropriere a
dreptății (δικαιοσύνη) văzută și realizată în Hristos.
În consecință, în Noul Testament, dreptatea devine trăsătură a omului în raport cu
Dumnezeu și cu semenii; ea are o dimensiune relațională, comunitară și dialogală; nu mai este
vorba despre dreptul și libertatea persoanei, ci de invitația adresată omului de a se identifica cu
celelalt, de a conștientiza grija pentru împărtășire și pentru comuniune, de a-L primi pe Hristos și
de a înainta, prin credință și prin fapte de dreptate spre o tot mai plenară comuniune cu El.
Termenii cheie analizați mai sus au rolul de a exprima, în proporții și nuanțe diferite, criteriul
comuniunii dintre om și Dumnezeu, precum și al relației dintre oameni, până în cele mai mici
amănunte, cu un accent important pus pe creșterea duhovnicească și pe sfințirea persoanei.
Noul Testament oferă un sens nou și special dreptății, înțelegând-o atât ca acțiune realizată
sau realizabilă, cât și (mai ales) ca proces continuu de înaintare către desăvârșire și sfințire, în care
creștinul conclucrează, prin credință și fapte bune, cu harul dumnezeiesc: „Căci noi aşteptăm în
Duh nădejdea dreptăţii din credinţă” (Galateni 5, 5). Dreptatea-îndreptare este condiția dobândirii
Împărăției lui Dumnezeu. Ea pornește din sufletul omului și se traduce printr-o viețuire conformă
voii lui Dumnezeu. Omul este chemat să devină model de dreptate numai în Hristos, cuprins și
integrat în El. Dreptatea-îndreptare are un aspect existențial, care influențează ontologic modul de
a fi al persoanei. Problema omului constă în modul de viețuire al fiecărei persoane umane, prin

20
care aceasta intră și sporește în cadrul raporturilor drepte cu Dumnezeu. Aceste raporturi drepte au
fost arătate și stabilite odată pentru totdeauna în/cu firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu.
Dacă în Vechiul Testament, Decalogul poartă o importanță însemnată pentru clarificarea
temei dreptății, în Noul Testament, valoarea și sensul dreptății sunt (re)afirmate de însuși
Mântuitorul Iisus Hristos, în Predica Sa de pe munte. Interesant de observat este că atât primirea
Decalogului, cât și discursul Mântuitorului sunt acțiuni care au loc pe munte, văzut ca loc central,
prin poziția geografică (a muntelui), dar și ca spațiu care tinde spre o oarecare sacralitate, indicând
apropierea față de cer și, implicit, față de Dumnezeu. Faptul că atât primirea Decalogului, cât și
Predica lui Iisus s-au desfășurat în aceleași coordonate spațiale nu presupune că perspectivele
referitoare la dreptate, care se desprind din cele două izvoare, se confundă. Nicidecum. Mărturie
în acest sens avem chiar cuvintele Mântuitorului, care spune că „să nu socotiţi că am venit să stric
Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
Consider însă că, în ceea ce privește tema dreptății, cuvântarea Mântuitorului constituie
miezul înțelegerii dreptății creștine. Asta nu înseamnă că rolul Vechiului Testament și, implicit al
Decalogului, trebuie anulat sau marginalizat. Dimpotrivă, textul Evangheliei după Matei arată clar
că Mântuitorul își fundamentează discursul despre dreptate pornind de la chiar realitatea vechi-
testamentară, atât de cunoscută iudeilor, pe care nu o respinge, ci o „împlinește”. Deși cuvântul
dreptate apare doar de câteva ori în Predica Mântuitorului, el este sugerat pe tot parcursul
discursului. Însăși „fericirea” pe care Învățătorul o amintește ca atribut al celor care „sunt
prigoniți pentru dreptate” poate fi identificată cu însușirea persoanei de a fi dreaptă virtuos. Sunt
drepți cei milostivi, sunt drepți cei curați cu inima, sunt drepți (adică fac dreptatea) cei care sunt
prigoniți pentru dreptate etc.
În Noul Testament, dreptatea se completează cu iubirea, iar ambele sunt orientate către o
dragoste tot mai dezinteresată. Pentru că Dumnezeu este iubire, cei care cred în El primesc
dăruirea Lui și devin fii ai Lui. Această dragoste care rodește în acte de dreptate are două
perspective care, deși se deosebesc, nu pot fi separate: pe Hristos și pe aproapele. Dreptatea
fundamentată pe iubire are, deopotrivă, o coordonată interioară și una exterioară. Faptele dreptății
creștine nu sunt formale, așa cum întâlnim în cazul fariseilor Vechiului Testament, ci trec prin
filtrul personal și se descoperă în societate prin acțiuni lipsite de egoism. Ele nu sunt rezultatele
unei constrângeri exterioare, ale unei amenințări venite pe cale instituțională sau ale unor măsuri
de prevenție; faptele dreptății creștine sunt roade ale iubirii. Trebuie remarcat că în cărțile Noului
Testament, sub aspect formal, învățătura despre dreptate nu este expusă în legi sau comandamente
morale, ci ia forma unor îndemnuri și sfaturi. Înseși fericirile din Predica de pe Munte sunt o
formă de expresie a dreptății, ele cuprinzând cele mai generale, dar și cele mai importante

21
principii ale moralității creștine. Ele descriu calea și modul în care, prin practicarea virtuții,
creștinul poate dobândi viața veșnică. Fericitul Augustin observă în Predica de pe Munte
„perfectum vitae christianae modum”2, adică marea cartă a moralității creștine, în centrul căreia
primează iubirea, ca dăruire și bunătate.
Astfel, în Noul Testament, iubirea este noua formă de dreptate. Această iubire nu trebuie
confundată cu ἔρος-ul lui Platon sau cu φιλία lui Aristotel ori cu ἀγάπησις stoică, care sunt eforturi
umane incomplete, îndreptate către o realitate impersonală, abstractă. Iubirea creștină este lucrare
a harului dumnezeiesc asupra omului, e coborâre a lui Dumneze, realitate personală, vie, la om.
Această iubire, care se traduce prin bunătate, dăruire, slujire, jertfă, smerenie se completează, în
sens creștin, cu dreptatea. Prin urmare, adevărul și valorile care animă această dreptate nu sunt
nici juridice, nici filosofice, nici sociologice. Adevărul este Mântuitorul Iisus Hristos, iar valorile
sunt legate de efortul de îndreptare al omului. Ceea ce ordonează și direcționează dreptatea
creștină este Adevărul și modelul Hristos. Spre deosebire de Vechiul Testament, în Noul
Testament dreptatea nu dobândește un caracter rigid, săpat în piatră, ci este expusă sub forma unor
promisiuni, indicând ceea ce Duhul Sfânt dorește să realizeze în cazul celor care cred în Hristos și
care, totodată, doresc să corespundă acestei credințe, fiind conștienți de calitatea și de slăbiciunea
lor. Ceea ce, de cele mai multe ori, pare imposibil pentru persoana umană este posibil pentru
Duhul Sfânt. Din această cauză, dragostea față de dușmani și iertarea vrăjmașilor au fost realități
pe care și cu care păgânătatea antică și modernismul de azi nu s-au împăcat.
În Noul Testament, Mântuitorul nu e doar pildă de dreptate, ci și pedagog în ceea ce
privește săvârșirea dreptății. El este exemplu și normă de dreptate. De aceea îi mustră pe farisei și
pe cărturari pentru formalismul lor. În acest sens, acuzația Mântuitorului este orientată spre etica
juridică a justificării prin lege. El sublinează că este de prisos efortul fariseilor, care se raportează
la împlinirii legii, iar din punct de vedere moral nu simt nimic. „Nu oricine îmi zice: Doamne,
Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7,
21), semn că nu din litera legii vine virtutea și schimbarea, ci din spiritul ei. Etica legii îl prezintă
pe om bun pentru că face faptele considerate bune, în timp ce perspectiva creștină vorbește despre
realitatea faptelor bune care sunt realizate de către omul bun moral, aflat în proces de îndreptare.
În chemarea și dorința de a-L descoperi pe Hristos, omul trăiește și cultivă dreptatea. El
participă la dreptatea lui Dumnezeu printr-o viață de cult, practicând dreptatea în relația cu
semenii și angajându-se într-un progres spiritual continuu. Sensul ultim al acestui progres
duhovnicesc este mântuirea și împărtășirea din ce în ce mai mult de dreptatea divină: „aceasta este

2
„Modul perfect al vieții/viețuirii creștine”. Servais PINCKAERS, „Le commentaire du sermon sur la montagne par
Saint Augustin et la morale de Saint Thomas”, in Revue d’éthique et de théologie morale, tom.I, no 253, 2009,
Editions du Cerf, pp. 10-11.

22
viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”.
Autoritatea Mântuitorului a urmărit dimensiunea adeziunii lăuntrice și nu pe aceea a
constrângerii. Hristos n-a fost teoretician social sau politic, legea lui este legea iubirii, nu un cod
adminstrativ. Evanghelia nu este o sumă de norme. Fericirile nu corespund unei strategii politice
destinate să îmbunătățească percepția despre dreptatea și ordinea sociale, ci dezvoltă rețeta vieții
morale adevărate. Ele pun în valoare smerenia. În textul fericirilor se poate observa un progres al
vieții creștine, care începe cu actul smereniei și se încheie cu forma cea mai solemnă a iubirii
creștine: martiriul. Dreptatea virtute creștină începe cu smerenia și se termină cu iubirea.
***
Învățătura Sfintei Scripturi despre dreptate este transpusă și în viața și învățătura
Bisericii. Dacă în antichitatea grecească erau numiți virtuoși acei oameni care erau pricepuți într-o
îndeletnicire, în creștinism, virtutea morală dobândește caracter ontologic și antropologic. Ea
trebuie înțeleasă în legătură cu omul și cu însușirea lui de „chip” sau „icoană” a lui Dumnezeu.
Expresia „κατ̓ ομοίωσιν θεοῦ” exprimă faptul că omul, chip (εἰκον) viu al lui Dumnezeu, se află
în raporturi vii cu Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu nu este statică, ci dinamică. Acest dinamism
al chipului viu este exprimat prin cuvântul „ὁμοίωσις”. Omul a fost creat după chipul și într-un
proces de asemănare cu Dumnezeu. El are nevoie de virtuți, pentru a crește și a se dezvolta, prin
faptele sale libere și responsabile, în asemănarea cu Creatorul Său. Virtuțile nu sunt niște date sau
„tipare comportamentale” expuse de Dumnezeu sau de altcineva, cărora trebuie să te conformezi
sau să le urmezi. Virtuțile se construiesc în oameni, prin anumite osteneli, cu anumite rigori. Ele
sunt valori pentru care omul optează și în perspectiva cărora crește și devine statornic. Raportate
la realitatea juridică socială, virtuțile sunt principii interioare ale acțiunii umane, în timp ce
poruncile sunt exterioare.
În Biserică, viața virtuoasă este fundamentală pentru mântuire. Virtutea nu e o datorie, ci o
stare, un mod de a fi și de a trăi. Ea are rolul de ține sufletul sub control. Despre virtute se
amintește și în filosofia antică, însă este vorba despre o virtute exterioară omului. În creștinism,
virtutea este caracterizată de unitate. Nu există decât o singură virtute, care, în funcție de relațiile
inter-umane, poate primi diverse denumiri. Această virtute, care este un dat ontologic, își are
izvorul în Dumnezeu și este orientată, de asemenea, tot către Dumnezeu. În păgânism, relația
dintre oameni și zei nu a vizat chestiuni de moralitate, prin urmare virtuțile nu au fost înțelese ca o
unitate. Filosofii antici au vorbit despre dreptate raportându-se la societate; în consecință, virtuțile
sociale postulate de ei sunt împărțite și clasificate după cum în societate există diverse domenii de
activitate. În creștinism, însă, virtutea nu e ceva exterior, ci o realitate cu adânci rădăcini în
interiorul omului. În Biserică, virtutea formează un tot organizat. Ea e o forță. Oriunde găsim o

23
virtute, ea nu e singură, izolată, ci e doar un aspect pe care îl putem observa din trecere, din
același complex care există fixat într-o rădăcină. Din această cauză, atunci când este vorba despre
o virtute creștină, se pune problema întregii existențe umane, pentru că ea concentrează întreaga
acțiune și dezvoltare a omului.
Un rol important în creșterea virtuoasă a omului o are dreptatea. Dreptatea nu e o virtute
oarecare, ea constituie orizontul tuturor virtuților și legea coexistenței lor. Nu întâmplător
termenul de „virtute” nu este întâlnit în cărțile Sfintei Scripturi. Conformitatea cu voința lui
Dumnezeu era numită de evrei dreptate. De aici și numirea de drept înainte lui Dumnezeu, care se
găsește atât de des și în Noul Testament. Filosofii, juriștii, sociologii și mulți alți cercetători din
domeniul științelor sociale au înțeles tema dreptății în legătură cu idealul de ordine. Este o relație
pe care conștiința morală naturală a păstrat-o. Într-adevăr, dreptatea are legătură cu ordinea, însă
nu cu orice fel de ordine. Încă de la creație, ordinea omului a fost aceea de a fi în comuniune cu
Dumnezeu: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”. Păcatul primilor
oameni a condus la dezordine, la o ieșire din ordinea paradisiacă. Omul a păstrat în conștiința lui
naturală idealul după o realitate ordonată. În dezordinea și haosul produse de păcat, omul și-a
făcut legi, a fixat norme, a construit un sistem juridic care a fost orientat spre stabilirea ordinii.
Dreptatea și faptele drepte au fost criteriul în funcție de care societatea a observat ordinea.
Privită din punct de vedere ontologic, dreptatea este calea care conduce la restabilirea
ordinei edenice, înțeleasă ca viață cu Dumnezeu, ca viață trăită în relații drepte (corespunzătoare)
cu Dumnezeu. Altfel spus, dreptatea se identifică cu o activitate, cu un efort al omului de a ieși
din starea de păcat, adică din dezordine și nedreptate, și a ajunge la ordinea pe care a cunoscut-o
la început și în care a fost așezat prin actul creației. Această perspectivă a dreptății, înțeleasă ca
perseverență a omului spre realizarea vocației sale, este numită de Biserică dreptate-îndreptare
(creștină). Particularitatea evidentă care diferențiază dreptatea virtute creștină de toate celelalte
concepții și doctrine despre dreptate (filosofice, juridice, sociologice) este aceea că dreptatea se
identifică cu strădania de îndreptare, cu dezvoltarea morală a omului, cu o creștere omogenă spre
Hristos și spre comuniunea cu El.
Dreptatea virtute creștină nu se rezumă la un fapt sau la o acțiune, nici la distribuirea de
drepturi către cei din jur, ci însumează un întreg proces de fapte și acțiuni orientate spre același
ideal: mântuirea. Din punct de vedere dogmatic, dreptatea-îndreptare creștină este numită
mântuire subiectivă. Ea este un proces-progresiv în direcția pentru care Dumnezeu l-a creat pe
om, proces în care omul nu este singur cu performanțele sale. El poate „performa” tocmai pentru
că Dumnezeu infuzează în el putere divină, harul Său. Ca toate virtuțile creștine, dreptatea e
posibilă și realizabilă pentru că Dumnezeu se implică în actele de dreptate ale omului și în

24
procesul de îndreptate a acestuia.
Dreptatea-îndreptare creștină naște și dezvoltă acțiuni drepte, adică fapte virtuoase, acte pe
care le numim „de dreptate”. În același timp, dreptatea-îndreptare sporește și se dezvoltă prin
acțiunile virtuoase. Este relație organică între faptele concrete de dreptate și dreptatea-îndreptare.
Pentru a sublinia și mai bine legătura dintre dreptatea-îndreptare și faptele concrete de dreptate ne
putem imagina că dreptatea-îndreptare apare asemenea unei tulpini, care se înalță spre cer, spre
Hristos, și care rodește neîncetat roadele dreptății, adică actele concrete de dreptate. Toate aceste
fructe se numesc drepte, pentru că ele cresc din dreptate, întocmai cum merele sunt făcute de măr
sau perele de păr.
Prin urmare, faptele concrete de dreptate (dreptatea distributivă) sunt fapte virtuoase doar
în măsura în care ele sunt roade ale dreptății-îndreptare. Orice faptă de dreptate socială
dobândește valoare virtuoasă în momentul în care ea izvorăște dintr-o dezvoltare liberă și
responsabilă spre idealul Hristos. Dacă Mântuitorul Iisus Hristos este măsura și criteriul suprem al
dreptății, atunci dreptatea-virtute se împlinește doar în dreptatea-îndreptare, observată ca viață în
Biserică.
În ceea ce privește izvoarele dreptății creștine, primul izvor este harul dumnezeiesc.
Mântuitorul Hristos este Cel care L-a trimis pe Duhul Sfânt pentru ca omul să se împărtășească
continuu de puterea lui Dumnezeu. Fiind o formă de viețuire creștină în vederea ajungerii la
dimensiunea „bărbatului desăvârșit”, Hristos, virtutea dreptății nu poate fi realizată fără lucrarea
sau în absența harului divin, singura cale prin care creștinul poate participa la dumnezeire. Efortul
și străduința personală pentru dobândirea mântuirii nu sunt de ajuns omului; el are nevoie și de
ajutorul lui Dumnezeu, de mâna pe care Acesta i-o întinde, prin harul divin: „Legea Duhului vieții
m-a eliberat pe mine de păcat și de moarte” (Romani 8, 2). Prin har, firea umană este înălțată și
repusă în demnitatea de colaborator al lui Dumnezeu; de aceea, harul ne este absolut necesar.
Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos nu este un simplu eveniment istoric, ci ea se transmite
peste veacuri prin prezența Duhului Sfânt, care împărtășește harul divin, adică ajutorul
dumnezeiesc, tuturor celor botezați în numele Sfintei Treimi.
Cu harul divin, omul începe o viață de virtute, adică o creștere conștientă și îndrumată
continuu în interioarul binelui. De aceea Apostolul Neamurilor îndeamnă „să umblăm cu Duhul,
ca să nu mai împlinim pofta trupului” (Galateni 5, 16). Prezența harului divin ne dă posibilitatea
de a ne realiza în calitate de ființe după chipul lui Dumnezeu și ne ajută să luăm parte și să ne
asumăm progresul și apropierea noastră tot mai mare de asemănarea cu Hristos, Soarele Dreptății.
Harul divin se sălășluiește în om la Botez și, ulterior, creștinul se poate împărtăși de prezența lui
prin participarea la viața cultică a Bisericii și prin împărtășirea din Sfintele Taine.

25
 Al doilea izvor al dreptății creștine este strădania și efortul personal, liber și responsabil,
pe care fiecare om îl depune și îl arată pentru mântuire. Această străduință trebuie observată atât
ca acceptare a lui Hristos, liberă și responsabilă, concretizată prin hotărârea și abiția de a crește în
El, cât și din perspectiva rezultatelor sau a roadelor pe care efortul de îndreptare a omului le
produce. Dreptatea, ca virtute, este în mod simultan și îndreptare, dreptate-îndreptare.
Prin Taina Botezului, harul divin pune început vieții în Hristos. Acest aspect nu este
suficient pentru ca această viață în Hristos să se caracterizeze ca fiind una dinamică, animată.
Pentru ca ea să nu rămână un talant îngropat și pentru a rodi spre dobândirea mântuirii, este
nevoie de hotărârea și de acceptul omului de a-L afla pe Hristos, Soarele Dreptății. Prin urmare,
cel de-al doilea izvor al dreptății-îndreptare este această decizie și alegere pe care omul o face, în
deplină libertate, de a se hrăni tot mai mult din prezența lui Hristos în el și, astfel, de a înainte spre
El, spre comuniunea cu El. Harul divin este oferit în mod gratuit omului, însă această gratuitate nu
este impusă. Omul poate alege dacă vrea să colaboreze cu darul primit sau, dimpotrivă, neglijează
ajutorul și chemarea lui Hristos. Acceptarea harului divin și, prin acesta, a prezenței lui Hristos în
noi conduce la formarea unei relații personale cu Dumnezeu. Pe această relație personală, în care
Dumnezeu ne oferă sprijinul Său, iar omul îl primește și dorește să urce spre Hristos, se
fundamentează virtutea creștină a dreptății; ea este scânteia care aprinde focul îndreptării și
patosul urmării lui Hristos. Prezența acceptată a harului divin în interiorul persoanei și schimbarea
pe care dreptatea interioară, ca îndreptare subiectivă, o aduce omului sunt completate de roade,
dovezi ale îndreptării și ale cultivări dreptății: faptele de dreptate (τά άγαθά έργα). Faptele bune
nu sunt altceva decât faptele concrete de dreptate, roadele și fructele unei vieții virtuoase
sănătoase, cele care fac dovada credinței, căci: „Ce folos dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte
nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” (Iacov 2, 14). Aceste fapte drepte sunt forme
exterioare de manifestare a dreptății-îndreptare, însă, totodată, ele sunt și stimuli sau stimulente
ale comportării drepte, pentru că au rolul de a potența și a crește din puțin spre mai mult râvna și
dorința de dreptate. Cu fiecare pas pe care îl face, adică cu fiece gând bun și faptă de dreptate, el
își găsește tot mai mult convingerea și tăria de a continua drumul îndreptării.
Asemenea oricărui proces dinamic, dreptatea-îndreptare creștină are un început, un parcurs
și o țintă sau un ideal spre care se dezvoltă. Ontologic, începutul, criteriul și finalitatea îndreptării
este Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu” (Apocalipsă 8,
1). Pentru fiecare persoană umană, această dezvoltare și acest mod de a fi în Hristos, prin Hristos
și spre Hristos, începe în baia Botezului, continuă printr-o viață tot mai virtuoasă și are ca
finalitate sfințirea sau împărtășirea din sfințenia lui Hristos. „Câți în Hristos v-ați botezat, în
Hristos v-ați îmbrăcat”, spune Sfântul Pavel, dând mărturie că momentul începutului îndreptării

26
omului este Taina Sfântului Botez. Prin întreita afundare a Sfântului Botez, Mântuitorul Hristos se
sălășluiește în sufletul omului, prin har; îl îmbracă în haina cea nouă a dreptății.
Așadar, Taina Sfântului Botez este începutul lucrării și al efortului de îndreptare. Nașterea
la dreptate continuă cu fortul, sârguința și faptele bune ale persoanei umane, născută din baia
Botezului, constituie cea de-a doua etapă sau treaptă a îndreptării. Formele concrete de realizare a
dreptății-îndreptare sunt: împărtășirea tot mai plenară de harul lui Dumnezeu, cu pregătirea pe
care acest fapt o presupune, și stăruința în bine a omului, având ca etalon și criteriu al faptelor pe
Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne și stimulează în procesul de îndreptare și de comportament
drept prin puterea primită în harul Duhului Sfânt. Imitarea duhovnicească înseamnă transformarea
lăuntrică dinamică în duhul lui Hristos.
Dreptatea-îndreptare, care începe la Botez și se dezvoltă neîncetat prin fapte de iubire față
de Dumnezeu, față de oameni și față de propria persoană, are ca finalitate sfințirea sau mântuirea
omului. Miezul virtuții creștine indică străduința de a-L urma pe Hristos până la sfârșit. Între
sfințire și îndreptare este o strânsă legătură. Omul se sfințește pe măsură ce se îndreaptă și se
îndreaptă pe măsură ce se sfințește. În acest proces de sfințire-îndreptare putem activa altfel în
spațiul eclesial/social decât am face-o în numele unei dreptăți abstracte (a filosofilor sau a
juriștilor) sau ideologice (a politicienilor sau sociologilor), care cred că pot împlini dreptatea fără
Dumnezeu și fără nicio responsabilitate de ordin moral. Viața creștinului are înțeles și valoare
doar în măsura în care ea devine preocupare pentru mântuire și pentru dobândirea Împărăției lui
Dumnezeu, identificată de Sfântul Apostol Pavel cu dreptatea divină. Desăvârșirea creștină, adică
dreptatea-îndreptare, reprezintă atât scopul existenței creștine, cât și progresul continuu al
creștinului spre această țintă, prin curățirea de patimi, dobândirea virtuților și înaintarea în unirea
cu Hristos și în cunoașterea Lui.
Sfințirea este pregustare din viața veșnică. Ea presupune un proces, care este totodată și
proces al îndreptării prin fapte și prin lucrarea harului divin. Sfințenia este rezultatul sau efectul
sfințirii, observată ca act, ca proces, ca demers. Posibilitatea omului de a se sfinți și de a se
îndrepta a fost realizată în Hristos și este oferită prin hrănirea cu Trupul și Sângele Lui euharistic,
în tot ceea ce înseamnă procesul de urmare a Lui. Dreptatea-îndreptare apare, astfel, ca sfințire
continuă a omului spre dobândirea vieții veșnice. Sfințenia lui Dumnezeu înseamnă că El este
țelul absolut și desăvârșit al vieții umane. Modelul Hristos devine călăuzitor în calea dobândirii
sfințirii în puterea pe care o primim de la El prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică; este puterea
pe care El ne-o oferă precum a oferit mâna lui Petru, care risca să se scufunde în mare.
Pentru creștinul contemporan, dreptatea este mai mult decât un simplu act social, de cele
mai multe ori umbrit de individualismul, materialismul și egoismul persoanei. Dreptatea este

27
virtutea creștină care implică, în egală măsură, dimensiunea socială și cea individuală, pe om, pe
semeni și pe Dumnezeu, însă nu separați, ci în dialog, în comuniune. Întrucât virtutea este
trăsătură ființială a omului, iar evoluția chipului lui Dumnezeu din el spre asemănare înseamnă
tocmai această creștere în virtute, dreptatea-îndreptare devine scop creștin. Dreptatea, ca virtute
creștină, este totodată și proces de îndreptare a celui care vrea să acționeze drept. Numai așa ea
poate fi realmente și efort de îndreptare a celorlalți, a societății, mai întâi ecleziale și general-
umane, după aceea/sau deodată la nivel individual, eclesial și cosmic. Săvârșind faptele dreptății
și crescând în virtute, sfințindu-se tot mai mult din prezența lui Hristos în el, creștinul caută să
dobândească sfințirea. Această căutare a sfințeniei, adică a dreptății ultime, implică un dinamism
duhovnicesc în viața omului.
Caracterul dinamic al dreptății ca îndreptare include atât ὀμοίωσις (asemănarea), care arată
mișcarea către prototip, către Hristos Dreptate, cât și εἰκων (chipul, icoana), care indică relația cu
cel închipuit, spre care ne și mișcăm. Dreptatea-îndreptare nu este un efort oarecare, o deplasare
către ceva anume, un interes al omului de a obține ceva definit. Dreptatea-îndreptare e un proces
personalizat, în care intră omul cu întreaga lui existență și devenire; ea are valoare pentru însuși
scopul la care conduce și implică responsabilitate, pentru că în dreptate, omul nu e singur, ci e în
dialog cu Dumnezeu și cu semenii. În calitate de virtute, dreptatea-îndreptare nu anulează celelalte
virtuți, ci le reunește, le împlinește, le desăvârșește, le însuflețește, le dă sens și le mobilizează.
Relația dintre dreptate-îndreptare și celelalte virtuți creștine este una organică, unitară, întocmai
cum creșterea omului către Hristos, Dreptatea Absolută, este o creștere a întregii ființe și nu doar a
sufletului sau a trupului, înțelese ca fiind separate unul de celălalt.
Dreptatea virtute creștină are un caracter hristocentric și hristonomic. De asemenea, ea are
un caracter eclesial, personal și dinamic. În Biserică, dreptatea este înțeleasă ca îndreptare (nu ca o
simplă faptă generică), adică ca un continuu parcurs (prin fapte) spre finalitatea existenței umane:
Hristos. Dreptatea creștină este expresie a unei vieți virtuoase, în care omul se găsește în proces de
îndreptare. Ea nu este o faptă generică, întocmai definiției date de jurisconsulții romani (a da
fiecăruia ce-i al său), nici nu rezultă dintr-o constrângere exterioară: rege, autorități, lege civilă
etc. sau dintr-un model de comportament creat de filosofi, sociologi sau juriști. Dreptatea creștină
nu impune tipare de comportament social. Ea este spontaneitatea care iese din ceea ce omul are
mai firesc și mai profund în el. Este expresie a celor mai înalte trăiri ale omului „îndrăgostit” de
Hristos. În înțeles creștin, dreptatea este expresie a iubirii și a vocației ontologice a omului.
Dreptatea creștină are un evident caracter social. Din această cauză, ea a fost înțeleasă ca
virtute socială. Totuși, dreptatea virtute socială sau dreptatea-fapt social nu trebuie confundată cu
ordinea legislativă sau cu echitatea. Acestea sunt doar nuanțe ale dreptății, pe care filosofii,

28
sociologii și juriștii le-au observat. Dreptatea fapt social constituie un vârf de iceberg, pentru că
partea văzută, exterioară are corespondent o parte nevăzută, interioară omului. Dumnezeu nu e
doar justiție sau dreptate distributive, deși le cuprinde și pe acesta, ci e întreaga trăire a omului. În
măsura în care faptele omului sunt expresii ale iubirii creștine, indiferent că vorbim despre acțiuni
civice, juridice, sociale, acestea au caracter virtuos. Am putea spune că ceea ce face dintr-un fapt
sau act social o manifestare virtuoasă este iubirea creștină. Ea este cea care îndeamnă să-l ajut pe
fratele, aspect care dă valoare principiului dreptății. Ea are un rol important în contextul lăcomiei,
al intereselor moderne, care șterg valoarea persoanei și pun în prim-plan „individul”.
Misiunea Bisericii este aceea de a descoperi omului de astăzi (anticul de altădată) că
dreptatea înseamnă dialog, comuniune și creștere spre Hristos. Lumea antică nu a cunoscut nici
teama, nici iubirea de Dumnezeu; deopotrivă, ea nu a cunoscut nici dreptatea. Nu filosofia lui
Platon sau cea a lui Aristotel reprezintă răspunsul la întrebările de astăzi, ci taina Hristos, care
descoperă vocația ontologică a omului. Această vocație se transpune în faptele dreptății-
îndreptare.
Într-o societate atât de agitată și secularizată, omul contemporan s-a rătăcit. El nu este
pierdut, în schimb are nevoie de ajutor, are nevoie de îndrumare; este confuz și caută sens
existenței sale și faptelor sale. În absența unei educații morale, pentru el, dreptatea se rezumă la o
suită de fapte sociale, care țin cont de diverse criterii (filosofice, juridice, legislative, personale
etc.). Biserica îl poate ajuta pe acest „individ” modern să își găsească sensul, să își descopere
vocația și, odată cu aceastea, să descopere dreptatea creștină, care, așa cum am văzut, în prezența
lui Hristos, dobândește standarde diferite și (de cele mai multe ori) contrare realității seculariste.
Creștinismul nu idealizează problema dreptății. El propovăduiește dreptatea-îndreptare folosind
repere și criterii cât se poate de pragmatice. Între aceste repere se numără și exemplul de dreptate-
îndreptare pe care sfinții l-au oferit tuturor prin însăși viața lor. Sfinții rămân exemple pragmatice
de dreptate în Biserică. Sinaxarele și proloagele sunt pline de pilde de dreptate și de învățături
despre îndreptare. Sfinții au trăit în Hristos, l-au iubit pe Hristos, au fost credincioși, au mărturisit
și și-au dat viața pentru Hristos și pentru Biserică. Este cel mai cutremurător și mai profund
exemplu de dreptate: să mori pentru Cel în care crezi și pe care îl iubești.
De peste două milenii, Sfânta Tradiție dă mărturie despre martiri, despre mucenici, despre
cuvioși, despre ierarhi și despre alți sfinți, care s-au remarcat, în istorie și în Biserică, prin pilda
lor de îndreptare. Ei sunt dovezi vii ale faptului că, în lumina tainei comuniunii, apropierea
noastră de Dumnezeu conduce, deopotrivă, la apropierea lui Dumnezeu de noi: „Apropiați-vă de
Dumnezeu și se va apropia și El” (Iacob 4, 8). Dreptatea creștină se descoperă în apropierea de
Hristos.

29
 Cum poate fi cultivat exemplul sfinților în contextul secularismului de azi? Printr-o tot mai
frecventă prezentare a vieților lor, a minunilor și a învățăturilor lor în discuțiile cu oamenii (cu
orice fel de oameni, credincioși sau nu) și mai precis: în scaunul de Spovedanie, în discuțiile
duhovnicești sau în discuțiile din afara Bisericii (cele ocazionale), la predică (duminica sau în
sărbători), ori de câte ori prilejul ne oferă posibilitatea ca, pe lângă un cuvânt de învățătură și un
sfat duhovnicesc util, să amintim o pildă de viață sau o minune. Astfel de exemple pragmatice pot
constitui „sarea și piperul” unui cuvânt de învățătură care ajunge la inima ascultătorilor, pentru că
experiențele celor din jurul nostru sau celor asemenea nouă sensibilizează și emoționează.
De asemenea, exemplul sfinților poate fi propovăduit și cultivat și prin mass-media scrisă,
audio-vizuală și internet. Este foarte important ca, într-un secol al tehnologiei, omul să aibă la
îndemână patericul, sinaxarul și alte astfel de cărți în format electronic. Dezvoltarea unor proiecte
îndrăznețe, precum cel al centrului de Presă „Basilica” al Patriarhiei Române reprezintă un plus de
misionarism și un mijloc important de pastorație, altfel decât în exclusiv în biserică. Un impact
deosebit îl pot avea filmele sau materialele audio-video care descriu viața unor sfinți sau unele
minuni săvârșite de aceștia. Astfel de scenarii sau de materiale artistice au rolul de a-l dezmorți pe
omul contemporan, care este extenuat de atâtea „teorii despre viață”, și de a-l determina să-și pună
semne de întrebare cu privire la sensul existenței și la rostul faptelor sale. Sfinții Bisericii sunt
repere importante în înțelegerea dreptății și exemple frumoase pentru realizarea îndreptării.
În societatea actuală, Biserica poate oferi ca exemplu și tradiția canonică și pedagogia
aplicării canoanelor. Creștinismul este religia iubirii, iar această aplicare și manifestare a iubirii
implică un mod special de aplicare a normelor și regulilor. Întreaga activitate văzută a Bisericii, în
calitate de instituție în societate, se fundamentează pe valorile canoanelor, care trebuie deosebite
de legile și normele civile tocmai datorită scopului pedagogic pe care ele îl urmăresc. Dreptatea-
îndreptare creștină are în canoanele Bisericii măsuri de rodire în Hristos.
Scopul canoanelor s-a identificat cu scopul Bisericii lui Hristos, anume acela de sfințire a
credincioșilor. Ele sunt reguli morale de creștere și de înaintare către Hristos, care au ca scop
mântuirea credincioșilor. Ele se deosebesc de reglementările juridice ale societății civile.
„Cuvântul „κανών” desemnează cel mai adesea o regulă a dreptului cutumiar, decât un decret
disciplinar scris și promulgat”. Autoritatea canoanelor se fundamentează pe activitatea și persoana
Mântuitorului. Prin faptul că scopul canoanelor este mântuirea oamenilor, rezultă că ele sunt
reguli folositoare îndreptării creștinului; ele nu sunt legi, sunt reguli, sunt măsuri pentru viața
creștină. Diferența dintre canoane și legile societății civile constă în această perspectivă morală pe
care o trasează normele canonice. Canoanele cuprind și fac trimitere la formele principale ale
vieții liturgice și sacramentale, la riturile, la iconografia, la structurile ecleziale și la instituțiile de

30
ordine eclezială. Orientarea omului spre îmbunătățirea vieții morale reiese chiar din cuprinsul
canoanelor păstrate în tradiția ortodoxă.
Canoanele sunt mărturii ale faptului că Biserica pune sensul existenței umane mai presus
de orice. Ele apar, răsar și cresc numai dintr-o concepție creștină despre viață, numai în cadrul ei
au un loc potrivit, au un sens și pot îndeplini o misiune, se pot aplica. În afara climatului moral
creat de concepția creștină de viață, canoanele nu pot da niciun rod. Urmărind creșterea morală a
persoanei și apelând la efectul virtuții iubirii, canoanele devind medicamente pentru creștinul aflat
în căutarea lui Hristos. Spre deosebire de legile societății civile, care sunt supuse interpretărilor
empirice și pozitivismului juridic și sunt reduse și limitate la un anumit context social și temporal,
normele canonice au valoare veșnică, pentru că scopul pe care îl urmăresc face referire la un dar
veșnic: dreptatea-îndreptare.
Canoanele „reglementează” îndreptarea și dreptarea, raporturile drepte între oamenii
Bisericii și Dumnezeu. Cum? Educându-i atunci când nu cunosc adevărul și îndreptându-i către
Adevărul Hristos; mustrându-i atunci când au greșit, prin gura duhovnicului, și, în situații mai
delicate, „sancționându-i” cu blândețe, prin oprirea de la Sfânta Euharistie; răsplătindu-le hărnicia
și rodnicia în fapte drepte prin darul Împărtășirii din Trupul și Sângele lui Hristos; formându-i și
crescându-i în înțelegerea dreptății, mai ales prin includerea creștinilor în diverse proiecte
filantropice bisericești sau în activități administrative ori, de ce nu, în diverse acțiuni din viața
parohiei. Sunt doar câteva perspective care arată, în mod concret, cum folosesc canoanele în
descoperirea dreptății. Toate aceste perspective pot fi completate cu precizarea că toate
regulamentele, hotărârile și normele date de Biserică, într-un anumit timp și loc, sunt
fundamentate pe canoane. Cu alte cuvinte, la nivel teoretic, viața bisericească, în toate domeniile
ei de activitate, prin norme și reguli elaborate în consonanță cu principiile canonice. Modul în care
canoanele bisericești se raportează la existența omului și la trăirea și educația lui moral-
duhovnicească și socială trebuie să constituie prilej de reflecție pentru legiuitorul de azi, precum și
pentru modul în care gândirea juridică a prezentului ar trebui să se raporteze (în primul rând) la
om, în calitatea lui de persoană.
Omul este făcut pentru veșnica existență fericită. Este o fericire care se deosebește de
binele și fericirea anticilor, precum și de cea a oricărui curent ateist. În absența acestei fericiri și în
contextul doctrinelor filosofice, sociologice și juridice nu facem decât să luăm contact cu o
experiență a morții, necrotică, efemeră și vremelnică, precară. Nu putem numi viață virtuoasă
credința într-o realitate nedemnă sau credința într-o realitate pe seama căreia se fac glume. De
exemplu stand-up-urile de azi, care adună atâția tineri și în care se fac tot felul de glume pe teme
legate de credință sau Dumnezeu. Omul modern se mulțumește cu o mentalitate fundamentată pe

31
gândirea aristoteliană: a gusta câte puțin din toate, inclusiv din patimă. Este o gândire greșită,
pentru că slăbește râvna pentru Hristos. Redusă la simțul practic al individului de astăzi, izolat,
posac, dar modern, dreptatea-îndreptare își pierde scopul și sensul, devine neroditoare și se
transformă în interes meschin, în violență, în păcat.
Frumusețea și lumina dreptății-îndreptare pot fi descoperite numai într-o relație a
comuniunii și a iubirii. Această comuniune prin iubire se găsește în Biserică; ea este caracteristică
spațiului eclesial. Omul istoric trebuie încurajat și ajutat să conștientizeze valoarea ontologică și
antropologică a dreptății creștine. Care sunt modalitățile în care el poate descoperi frumusețea
dreptății-îndreptare? Prin întoarcerea la Dumnezeu, prin evidențierea și accentuarea caracterului
de persoană al omului, prin cultivarea smereniei și evlaviei, prin practica rugăciunii, prin
conștientizarea faptului că viața este un dar, prin redescoperirea valorilor morale tradiționale
ortodoxe, prin descoperirea sensului iubirii creștine.
În Biserică, dreptatea-îndreptare se identifică cu mântuirea subiectivă. A fi sfânt nu
înseamnă doar a cunoaște pe Dumnezeu, Izvorul Dreptății, ci și a te împărtăși din această dreptate.
Hristos este Dreptul Judecător, care dă fiecăruia după faptele lui. Mântuirea reprezintă stadiul
final al dreptății-îndreptare, împărtășirea din/de dreptate și sfințire continuă prin Hristos.
În prezența iubirii, a libertății responsabile și înțeleasă ca sfințenie, dreptatea-îndreptare se
descoperă omului de astăzi ca „viață”, ca existență. O viață în virtute, care conduce la Hristos. O
viață a faptelor drepte, a libertății responsabile, o viață care oferă iubire și se hrănește din iubire, o
viață care îl caută pe Hristos și își face din această căutare un scop și un motiv. Aceasta este
imaginea completă și complexă a dreptății-îndreptare creștină, care hrănește omul cu virtute și-l
conduce la Hristos.
În concluzie, pentru a fi înțeleasă și aprofundată, dreptatea, prezentată ca virtute creștină,
nu trebuie limitată în timp și în loc, închisă în tipare de comportament sau redusă la concepții
individualiste, pentru că ea înflorește și rodește doar acolo unde Dumnezeu este prezent, adică
„acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Lui” (Matei 18, 20). Însuși dinamismul ce o
caracterizează conferă dreptății un caracter moral perpetuu, pentru că o faptă sau o atitudine
dreaptă nu va rămâne niciodată izolată sau stearpă, ci va rodi, în sensul că va atrage și va
determina alte fapte drepte, totul devenind un veritabil proces de îndreptare și de creștere
duhovnicească a omului în Hristos.

32
 CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

ARGUMENT ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... (p.) 7

INTRODUCERE .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 11

DREPTATEA – FAPT SOCIAL

Aspecte privind realizarea dreptății la nivel social. Forme de concretizare, factori, rezultate

I. DREPT, JUSTIȚIE, DREPTATE. ASPECTE ETIMOLOGICE ȘI PARTICULARITĂȚI ................................................................................................. 16

1. DREPTUL: ȘTIINȚĂ ȘI GARANT AL ORDINII SOCIALE ............................................................................................................................................................................. 16
A. Originea și sensul dreptului...................................................................................................................................................................................................................................... 16
B. Izvorul dreptului: „Ubi societas, ibi jus!”. Ținta dreptului: ordinea .................................................................................................. 18
19
C. Dreptul și ordinea morală a omului ..........................................................................................................................................................................................................
22
2. JUSTIȚIA SAU DREPTATEA JURIDICĂ ...............................................................................................................................................................................................................................
22
A. Terminologie și aspecte lingvistice....................................................................................................................................................................................................... 23
B. Justiția și echitatea............................................................................................................................................................................................................................................................. 24
C. Justiția și raportul cu dreptul........................................................................................................................................................................................................................... 25
25
3. DREPTATEA: ÎNTRE TEORIE ȘI REALITATE
26
SOCIALĂ................................................................................................................................................................................. 27
a. Definiție și considerații terminologice ................................................................................................................................................................................................. 28
b. Dreptatea formală, dreptatea socială și dreptatea-îndreptare ................................................................................................................
c. Virtutea creștină a dreptății...................................................................................................................................................................................................................................

d. Drept, justiție și dreptate............................................................................................................................................................................................................................................

II. FILOSOFIA ȘI ÎNȚELEGEREA RAȚIONALĂ A DREPTĂȚII .............................................................................................................................................................................. 30

1. FILOSOFIA ANTICĂ ȘI PRIMELE DOCTRINE DESPRE 30
DREPTATE................................................................................................................................................ 30
a. Dreptatea și ordinea cosmică. Sensurile lui δίκέ............................................................................................................................................................... 31
b. De la ordinea socială, la ordinea interioară ................................................................................................................................................................................ 32
c. Omul, măsură a dreptății în filosofia sofistă.............................................................................................................................................................................. 34
d. Dreptatea, „arta de a trăi frumos” ............................................................................................................................................................................................................ 35
e. Platonismul și idealizarea dreptății............................................................................................................................................................................................................. 38
f. Aristotel și raționalizarea dreptății............................................................................................................................................................................................................. 39
g. Succesorii lui Platon și Aristotel. Dreptatea: o problemă socială importantă .............................................................. 41
44
Concluzii preliminare...........................................................................................................................................................................................................................................................
44
2. FILOSOFIA RENAȘTERII ȘI PERSPECTIVA JURIDICĂ A FAPTELOR DE 47
DREPTATE............................................................................................... 53

a. Autoritatea civilă. Monarhia sau conducătorul Statului ...................................................................................................................................... 55

b. Filosofia renascentistă. Repăgânizarea Europei ................................................................................................................................................................ 55
Concluzii preliminare............................................................................................................................................................................................................................................................ 58

33
 66
3. FILOSOFIA SECOLELOR XX-XXI. SPRE O REGĂSIRE A SENSULUI DREPTĂȚII
SOCIALE........................................................................ 69

a. Repercusiunile Revoluției franceze în societatea modernă ........................................................................................................................

b. Dreptatea în abordarea filosofilor secolelor XX-XXI .................................................................................................................................................
c. Comunismul sau cum filosofia poate (de)forma ideologii ..............................................................................................................................
Concluzii preliminare...........................................................................................................................................................................................................................................................

III. O„ISTORIE” A DREPTĂȚII. FORME DE REALIZARE ȘI FACTORI DETERMINANȚI ........................................................................................ 71

1. DREPTATEA REALIZATĂ LA NIVEL COLECTIV. CE ESTE, DE FAPT, DREPTATEA 72
SOCIALĂ? ................................................................ 76
2. ROLUL STATULUI ÎN DETERMINAREA DREPTĂȚII SOCIALE. INSTITUȚIILE 78
SOCIALE................................................................................ 81
a. O perspectivă istorică privind rolul autorității în determinarea dreptății sociale ................................................
83
b. Autoritatea civilă (II). Alte instituții și autorități ale Statului ...................................................................................................................... 86
c. Modalități de activare și de realizare a dreptății sociale în prezent. Instituții sociale 86
cu competențe legislative. Actele de teoretizare a dreptății .................................................................................................................... 88
d. Instituții sociale cu competențe executive ............................................................................................................................................................................... 89
i. Înfăptuirea dreptății sociale prin educație....................................................................................................................................................................... 90
ii. Realizarea dreptății sociale prin diverse proiecte și politici sociale........................................................................................ 93
iii. Instituții sociale cu competențe în apărarea dreptății sociale.......................................................................................................... 95
e. Organismele judiciare și realizarea dreptății legale .................................................................................................................................................. 95
96
f. Instituția Bisericii, paradigmă pentru instituțiile Statului ........................................................................................................................
99
3. LEGEA CA INSTRUMENT ÎN REALIZAREA FAPTELOR DE 100
103
DREPTATE...................................................................................................................................
105
a. Scopul și importanța legii.............................................................................................................................................................................................................................................
107
b. Primele coduri de legi. Primele reflecții publice despre „ceea ce este drept” ............................................................
110
c. Legea Talionului: o formă concretă de manifestare a dreptății juridice .............................................................................
112
d. Legislația antică greco-romană. O altfel de înțelegere a dreptății? ..............................................................................................
e. Sclavia, (probabil) forma cea mai evidentă de nedreptate promovată de lege ....................................................... 116
f. „Revoluția” legislativă adusă de constituțiile moderne ...................................................................................................................................... 118
g. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Actele dreptății: drept sau obligație?.................... 119
h. Mântuirea ca finalitate și problema drepturilor omului ...................................................................................................................................
119
Concluzii. Rolul legii în realizarea dreptății .................................................................................................................................................................................
121
4. ORGANIZAȚIILE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE ȘI REALIZAREA DREPTĂȚII COMUNITARE...................................................123
5. MASS-MEDIA: O MANIPULARE A CONCEPTULUI DE DREPTATE?.................................................................................................................................... 123
6. INFLUENȚA COMUNITĂȚII SAU A GRUPULUI SOCIAL ÎN CONCRETIZAREA 124
125
DREPTĂȚII........................................................................
a. Comunitatea ca „familie socială” .............................................................................................................................................................................................................. 126
b. „Bogăția” și „sărăcia”, aspecte care au sensibilizat societatea ............................................................................................................ 126
129
7. TRADIȚIA ȘI FOLCLORUL: PERSPECTIVE CONSTRUCTIVE ÎN REALIZAREA DREPTĂȚII SOCIALE.............................................
132
a. Obiceiul pământului........................................................................................................................................................................................................................................................... 134
b. Sfatul bătrânilor........................................................................................................................................................................................................................................................................ 136
c. Tradițiile locului și folclorul...................................................................................................................................................................................................................................
8. RELIGIA – FACTOR ÎN REALIZAREA DREPTĂȚII SOCIALE ȘI A CELEI
INDIVIDUALE........................................................................................

34
 a. Coordonata religioasă și omul antichității.................................................................................................................................................................................
b. Influența sentimentului religios și forme extreme de dreptate .........................................................................................................
c. Evadarea de sub „povara” religiosului și căutarea dreptății în valorile modernismului ........................
d. Și totuși... mai are religia vreo influență în contemporaneitate? .................................................................................................
Concluzii. Pot fi faptele dreptății sociale acte virtuoase? ...............................................................................................................................

IV DREPTATEA REALIZATĂ LA NIVEL INDIVIDUAL ................................................................................................................................................................................................. 142

. 1. FACTORI DETERMINANȚI ÎN REALIZAREA DREPTĂȚII PERSONALE .................................................................................................................................... 142

a. Factorii externi pentru înfăptuirea dreptății personale.............................................................................................................................................. 143

b. Factori interni care activează și determină realizarea dreptății individuale ...............................................................................149
2. ESTE OMUL ATRAS DE DREPTATE?................................................................................................................................................................................................................................. 153
3. FORME CONCRETE DE MANIFESTARE A DREPTĂȚII PERSONALE.........................................................................................................................................156

CONCLUZII .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 159

DREPTATEA – VIRTUTE CREȘTINĂ

Perspective și coordonate creștine cu privire la tema dreptății

V. IDEEA DE DREPTATE ȘI ÎNFĂPTUIREA DREPTĂȚII ÎN VECHIUL TESTAMENT ...................................................................................................... 165

165
1. TERMINOLOGIE SPECIFICĂ ȘI REPERE SPAȚIO-
165
TEMPORALE............................................................................................................................................................. 166
a. Tsedek și Tsedaka, perspective morale ale dreptății .....................................................................................................................................................167
b. Mishpat, sensul juridic al dreptății...............................................................................................................................................................................................................168
c. Șekada și perspectiva socială a dreptății...........................................................................................................................................................................................
169
d. Repere spațio-temporale privind dreptatea în Vechiul Testament ................................................................................................. 170
2. LEGĂMÂNT, DECALOG ȘI DREPTATE...................................................................................................................................................................................................................................172
a. „Legământul” ca formă de dreptate....................................................................................................................................................................................................... 173
173
b. Decalogul, criteriul solemn de dreptate în Vechiul Testament ................................................................................................................176
177
3. FAPTE CONCRETE DE DREPTATE ÎN SOCIETATEA IUDAICĂ VECHI-TESTAMENTARĂ...................................................................................
a. Dreptatea și coordonata sacrificială.................................................................................................................................................................................................... 180
b. Problema legii și raportul cu dreptatea ..................................................................................................................................................................................................182
c. Dreptatea și normele civice de conviețuire ....................................................................................................................................................................................
184
d. Dimensiunea morală a dreptă ții în Vechiul Testament............................................................................................................................

4. DREPTATEA – ATRIBUT AL LUI

DUMNEZEU.............................................................................................................................................................................................................
SENSUL DREPTĂȚII ÎN VECHIUL TESTAMENT. O
EVALUARE...........................................................................................................................................................

VI DREPTATEA NOU-TESTAMENTARĂ: „ÎMPLINIREA” DREPTĂȚII VECHIULUI TESTAMENT ...................................................... 186

. 186
1. ΔΙΚΑΙΟΣΎΝΗ ȘI ΔΙΚΑΊΩΣΙΣ (ACTUL DREPT ȘI EFORTUL PE CARE ÎL DETERMINĂ DREPTATEA) ..................................................

189
2. NOUA „LEGE” A FERICIRILOR ......................................................................................................................................................................................................................................................

35
 3. HRISTOS-DREPTATE, ETALON AL FAPTELOR DE DREPTATE CREȘTINĂ...........................................................................................................................194
4. RAPORTUL VECHIULUI TESTAMENT CU NOUL TESTAMENT ÎN ÎNȚELEGEREA DREPTĂȚII...........................................................197

VII. DREPTATEA – VIRTUTE CREȘTINĂ ÎN VIAȚA ȘI TEOLOGIA BISERICII ............................................................................................................................. 200

1. VIRTUTEA CREȘTINĂ A DREPTĂȚII ........................................................................................................................................................................................................................................200
2. VIRTUTEA DREPTĂȚII ÎN BISERICĂ. DESPRE VIAȚA ÎN HRISTOS ...........................................................................................................................................203
3. IZVOARELE VIRTUȚII CREȘTINE A DREPTĂȚII 205
..........................................................................................................................................................................................................

a. Harul divin....................................................................................................................................................................................................................................................................................................205
b. Străduința și lucrarea personală a fiecărui om. Hotărârea de a-L afla pe Hristos ......................................................207
209
c. Faptele concrete de dreptate, forme văzute ale îndreptării .......................................................................................................................
211
4. TREPTELE SAU ETAPELE DREPTĂȚII VIRTUTE CREȘTINĂ.......................................................................................................................................................................211
a. Botezul, început al îndreptării creștine ...................................................................................................................................................................................................212
b. Realizarea progresivă a dreptății-îndreptare creștină ..................................................................................................................................................213
i. Împărtășirea de harul lui Dumnezeu...............................................................................................................................................................................................214
ii. Pregătirea pentru împărtășirea de harul divin.................................................................................................................................................................. 214
ii.1 Pocăința sinceră........................................................................................................................................................................................................................................................215
ii.2 Postul sau jertfa personală.......................................................................................................................................................................................................................215
ii.3 Rugăciunea sau privegherea...................................................................................................................................................................................................................216
ii.4 Smerenia..............................................................................................................................................................................................................................................................................216
ii.5 Evlavia........................................................................................................................................................................................................................................................................................217
iii. Stăruința în bine sau „roadele” concrete ale dreptății creștine.................................................................................................... 217
iii.1 Faptele de dreptate-iubire față de Dumnezeu .........................................................................................................................................................218
iii.2 Faptele de dreptate-iubire față de semeni.....................................................................................................................................................................222

iii.3 Faptele de dreptate-iubire față de propria persoană ....................................................................................................................................223

5. FINALITATEA DREPTĂȚII-ÎNDREPTARE. SFINȚIREA OMULUI...........................................................................................................................................................
226
227
6. DREPTAREA CA ÎNDREPTARE ȘI RAPORTUL CU CELELALTE VIRTUȚI
229
CREȘTINE.................................................................................................
230
a. Dreptatea-credință................................................................................................................................................................................................................................................................... 233
b. Dreptatea-nădejde.....................................................................................................................................................................................................................................................................
c. Dreptatea-iubire.............................................................................................................................................................................................................................................................................235
235
d. Dreptatea și celălalte virtuți cardinale ....................................................................................................................................................................................................236
7. VIRTUTEA CREȘTINĂ A DREPTĂȚII. ÎNSUȘIRI.................................................................................................................................................................................................... 237
a. Dreptatea creștină are un caracter hristocentric și hristonomic ..............................................................................................................238
b. Dreptatea-îndreptare creștină are un caracter eclesial ...........................................................................................................................................239
c. Dreptatea-îndreptare are un caracter personal .....................................................................................................................................................................
d. Dreptatea creștină este dinamică....................................................................................................................................................................................................................

DREPTATEA CREȘTINULUI AUTENTIC ȘI DREPTATEA „CORPORATISTULUI MODERN”. CONCLUZII ...................................

VIII. REPERE ȘI IDEI PENTRU REALIZAREA ȘI VALORIFICAREA VIRTUȚII CREȘTINE A DREPTĂȚII ÎN

243
SOCIETATEA CONTEMPORANĂ...............................................................................................................................................................................................................................................................
243
1. SFINȚII BISERICII, PILDE DE VIRTUTE ȘI MODELE DE DREPTATE- 243
ÎNDREPTARE.................................................................................................. 245
a. Viața sfinților privită ca pildă de dreptate creștină .........................................................................................................................................................245
b. Sfaturile sfinților adresate omului contemporan .................................................................................................................................................................248
250

36
 Repere ale teologiei patristice despre dreptatea-îndreptare.................................................................................................................253
i.
Dreptatea-îndreptare presupune o transformare morală a omului.............................................................................................256
ii.
Dreptatea-îndreptare și bucuria comuniunii......................................................................................................................................................................
iii.
Dreptatea creștină și îndemnuri din literatura post-patristică .............................................................................................................259
iv.
263
2. ÎMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEȚII, MODALITĂȚI DE DREPTATE SPRE ÎNDREPTARE.................................................................... 263
3. O ALTFEL DE PERSPECTIVĂ A LEGII ȘI A JUSTIȚIEI: CANOANELE BISERICII...........................................................................................................265
4. MISIUNEA CREȘTINĂ PENTRU DREPTATE ȘI ROLUL PEDAGOGIC AL ACESTEIA................................................................................................
268
a. Este necesar un dialog pentru înțelegerea dreptății ....................................................................................................................................................271

b. Cultivarea dreptății-îndreptare este o datorie creștină. Pilda familiei ...........................................................................................272

273
5. DREPTATEA-ÎNDREPTARE ȘI SOCIETATEA SECULARIZĂRII ..............................................................................................................................................................274
6. REPERE PENTRU O VIAȚĂ CREȘTINĂ ÎN DREPTATE-ÎNDREPTARE........................................................................................................................................275
a. Întoarcerea la Dumnezeu................................................................................................................................................................................................................................................275
b. Evidențierea/accentuarea caracterului de persoană al omului .................................................................................................................276
c. Viața omului este un dar..................................................................................................................................................................................................................................................277
d. Redescoperirea valorilor morale tradiționale ortodoxe .........................................................................................................................................278
e. Libertatea și responsabilitatea își găsesc eficiența doar în spațiul iubirii creștine ............................................
f. Rugăciunea – întoarcerea „chipului” către „Arhetipul” său .........................................................................................................................
g. Dreptatea și iubirea se completează reciproc ..........................................................................................................................................................................

h. Dreptatea-sfințire.......................................................................................................................................................................................................................................................................

CONCLUZII GENERALE .................................................................................................................................................................................................................................................................................... 279

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ........................................................................................................................................................................................................................................................................ 284

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

I. TEXTE FUNDAMENTALE. IZVOARE

1. Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (I.B.M.O.), București, 2014.
2. Digesta Iustiniani Augusti, vol. I, Th. Mommsen, P. Krueger (ed.), Berolini, 1870.
3. Sf. ANTONIE CEL MARE, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de
capete, în: Filocalia, vol. I, ediția a II-a, trad. Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947.
4. Fer. AUGUSTIN, Mărturisiri, în col. Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 64, trad. N. Barbu, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1985.
5. Sf. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în: PSB, trad. Pr. D. Stăniloae, ediție
digitală, vol. XLI, Apologeticum, București, 2005.
6. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromatele, în: PSB, vol. 5, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
1982.
7. Idem, Cuvânt de îndemn către eleni, în: PSB, vol. IV, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1982.

37
8. Idem, Pedagogul, în: PSB, vol. IV, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982.
9. Sf. DIONISIE AREOPAGITUL, Opere Complete. Despre numirile dumnezeiești, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed.
Paideia, București, 1996.
10. Sf. DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic, în: Filocalia, vol. I.
11. Sf. EVAGRIE PONTICUL, Cuvânt despre Rugăciune, în: Filocalia, vol. I.
12. Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, în PSB, vol. XXIX, trad. D. Stăniloae,
I. Buga, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982.
13. Idem, Opt omilii la Fericiri, trad. Pr. S. Stoian, Ed. Anastasia, 1999.
14. Sf. GRIGORE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie; al treilea dintre cele din urmă. Despre
sfânta lumină, în: Filocalia, vol. VII, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1977.
15. Idem, 150 capete despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală
și despre făptuire, în: Filocalia, vol. VII.
16. Sf. GRIGORIE SINAITUL, Capete foarte folositoare în acrostih, în: Filocalia, vol. VII.
17. Sf. GRIGORE TEOLOGUL, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. G. Tilea, N. Barbu, 2008, Curtea
de Argeș, 1947.
18. Sf. IOAN CASIAN, Cuvânt despre Sfinții Părinți din Skit, în: Filocalia, vol. I.
19. Idem, Patima iubirii de arginți și vindecarea ei prin milostenie, Ed. Trinitas, Iași, 2003.
20. Sf. IOAN DAMASCHINUL, Cuvânt minunat și de suflet folositor, în: Filocalia, vol. III, trad. Pr. D. Stăniloae,
ediția electronică, Ed. Apologeticum, 2005.
21. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola către Romani, trad. T. Atanasiu, Ed. Christiana, București,
2005.
22. Idem, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. W.A. Prager, Ed. Herald, București, 2004.
23. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, trad. Arhim. T. Athanasiu, Tipografia
Dacia, Iași, 1901.
24. Idem, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, trad. Pr. D. Fecioru, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 2002.
25. Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, trad. P.S. T. Atanasiu, Ed. Christiana,
București, 2005.
26. Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005.
27. Idem, Omilii la Matei, în: PSB, vol. XXIII, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994.
28. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni (Omilia a XVI-a), trad. Arhim. T. Athanasiu,
Tipografia Dacia, Iași, 1902.
29. Idem, Omilii la Facere II, în: PSB, vol. XXII, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1989.
30. Sf. ISAAC SIRUL, Cuvinte către singuratici, despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată,
partea a II-a, trad. Diac. I.I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
31. Idem, Cuvinte despre nevoință, în: Filocalia, vol. X, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
1981.
32. Sf. ISICHIE SINAITUL, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute, în: Filocalia,
vol. IV, trad. Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1948.
33. Sf. MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în: Filocalia, vol. I.
34. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie”, în: Filocalia, vol. III.
35. Idem, Capete despre dragoste, în: Filocalia, vol. II, trad. Pr. D. Stăniloae, (ediție electronică),
Apologeticum, 2005.
36. Idem, Capete gnostice, în: Filocalia, vol. II.
37. METODIU DE OLIMP, Banchetul sau despre castitate, în: PSB, vol. X, trad. Pr. C. Cornițescu, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1984.
38. Sf. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, în: Filocalia,
vol. VI, trad. Pr. D. Stăniloae, București, Ed. I.B.M.O., București, 1977.

38
39. Sf. NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, trad. Pr. T. Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997.
40. ORIGEN, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, în: PSB, vol. VI, trad. Pr. T. Bodogae, Pr. N. Neaga, Z.
Lațcu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981.
41. Sf. PETRU DAMASCHINUL, Învățături duhovnicești, în: Filocalia, vol. V, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed.
I.B.M.B.O.R, București, 1976.
42. Sf. SIMEON METAFRASTUL, Parafrază la cele 50 de Cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, în: Filocalia,
vol. V, trad. D. Stăniloae, Ed. I.B.M.O., București, 1976
43. Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântări morale, în: Filocalia, vol. VI.
44. Idem, Discursuri teologice și etice, ediția a II-a, trad. Diac. I.I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
45. Idem, Imne, epistole și capitole, ediția a II-a, trad. Diac. I.I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
46. Idem, Cateheze, trad. Diac. I.I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
47. Idem, Cele 225 de capete teologice și practice, în: Filocalia, vol. VI.
48. Sf. VASILE CEL MARE, Omilii și Cuvântări, în: PSB, vol. I, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
2004.
49. TOMA D’AQUINO, Summa theologica, vol. III, trad. S. Avram, A.Baumgarteri, A. Banau, Ed. Polirom, Iași,
2016.
50. Idem, Despre fiind și esență, trad. E. Munteanu, ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2008.
51. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor (Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005).
52. Constituția României (Monitorul Oficial, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003).
53. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 505 din 15 iulie
2011).
54. Decizia Curții Constituționale a României nr. 669/2014 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.(1) și (2) din Legea învățământului nr.84/1995, art.18
alin.(1) și (2) din Legea educației naționale nr.1/2011, precum și a dispozițiilor art.61 alin.(3) din
Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (Monitorul Oficial nr.59
din 23 ianuarie 2015).

II. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

1. Academia Română, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1998.
2. APOSTOL, Pavel, BANU, Ion, Dicționar de filosofie, Ed. Politică, București, 1978.
3. BALACI, Anca, Dicționar mitologic greco-roman, Ed. Științifică, București, 1966.
4. BLACKBURN, Simon, The Oxford dictionary of philosophy, Oxford University Press, 1996.
5. BLACKWELL, Any Hackney, The essential law dictionary, Sphinx Publishing, 2008.
6. BRANIȘTE, Pr. Ene, BRANIȘTE, Ecaterina, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
Caransebeș, 2001.
7. BRIA, Pr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, ediția a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994.
8. CAMPBELL BLACK, Henry, Black's law dictionary, 4th edition, West publishing CO, 1968.
9. CHANTRAINE, Pierre, Dictionnaire étymologique de la langue grecque, A - Δ, éditions Klincksieck, Paris,
1968.
10. CRIM, Keith R., BUTTRICK, George A., The interpreter's dictionary of the Bible, vol. III, Abingdon,
Nashville, 1981.
11. DERȘIDAN, Emil, Dicționar de termeni juridici, Ed. Proteus, București, 2006.
12. DUȚU, Gheorghe, Dicționar latin-român, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, București, 2003.
13. DYRNESS, William A., KÄRKKÄINEN, Veli-Matti, Global Dictionary of Theology, Inter-Varsity Press,
Nottingham, England, 2001.
14. ERNOUT, Alfred, MEILLET, Alfred, Dictionnaire étimologique de la Langue Latine, Klincksilck, Paris, 2001.

39
15. FERRARI, Anna, Dicționar de mitologie greacă și romană, trad. D. Cojocaru, E. Stoleriu și D.
Zămoșteanu, Ed. Polirom, Iași, 2003.
16. FOUILLOUX, Danielle, LANGLOIS, Anne, MOIGNE, Alice le, Dicționarul cultural al Bibliei, trad. A. Vancu, Ed.
Nemira, București, 2008.
17. GOWAN, Donald E., The Westminster Theological Wordbook of the Bible, Westminster John Knox
Press, Louisville, London, 2003.
18. GRAF, Alain, BIHAN, Christine Le, Lexic de filosofie, trad. E. Bondor, Institutul European, 2000.
19. GRAY, Christopher Berry, The philosophy of Law, an Ecyclopedia, vol. II, Garland Publishing, Inc.,
London, 1999.
20. HART, George, Dictionary of egyptian Gods and Goddesses, second edition, Routledge, New York,
2005.
21. IOANIDU, G., Dicționar elin-român, București, 1864.
22. KERNBACH, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983.
23. LAMPE, G.W.H., A patristic greek lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1961.
24. LATOURELLE, René, FISICHELLA, Rino, Dictionary of fundamental theology, Crossroad, New York, 1994.
25. LEMOINE, Laurent, GAZIAUX, Éric, MÜLLER, Denis, Dictionnaire encyclopédique d'éthique chrétienne,
Cerf, Paris, 2013.
26. LEON-DUFOUR, Xavier (edit.), Vocabular de teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 2001.
27. Idem, Dictionnaire du Nouveau Testament, éditions du Seuil, Paris, 1996.
28. LIDDELL, Henry George, SCOTT, Robert, A greek-english lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1996.
29. MARTIN, Elizabeth A., A dictionary of law, Oxford University Press, 2003.
30. MIRCEA, Pr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1995.
31. REID, Daniel G., Dicţionarul Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2008.
32. SKOLNIK, Fred, BERENBAUM, Michael (ed.), Encyclopeadia Judaica, IInd edition, vol. VI, Thomson Gale,
2007.
33. SOPHOCLES, E. A., Greek lexicon of the roman an byzantine periods, New York, 1900.
34. STONE, J. R., Dictionary of Latin Quotations, Routledge, London, 2005.
35. STRONG, James, Greek dictionary of the New Testament, Books for the Ages, 1997.
36. SUMPF, Joseph, Michael HUGUES, Dictionnaire de sociologie, Paris, Larousse, 1973.
37. TALIAFERRO, Charles, MARTY, Elsa J. (edit.), A dictionary of philosophy of religion, Continuum
International Publishing Group, New York, 2010.
38. WILD, Susan Ellis, Law dictionary, Wiley Publishing, Inc., 2006.
39. ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel, 1993.
40. ***, The interpreters’s dictionary of the Bible, vol. III, Abingdon Press, Nashville, 1981.

III. CĂRȚI, VOLUME

1. ACHIMESCU, Nicolae, India, religie și filosofie, Ed. Tehnopress, Iași, 2001.
2. ACKRILL, J.L., Essays on Plato and Aristotle, Oxford University Press, 1997.
3. ADĂMUȚ, Luminița, Problema datoriei în gândirea și etica greco-latină, Ed. Timpul, Iași, 2001.
4. ALEXANDRESCU, Grigore I., Studiu asupra obiceiurilor juridice ale poporului român și teoria viitorului
cod civil, Tipografia „Buciumul Român”, Galați, 1896.
5. ANDREI, Petre, Filosofia valorii, Ed. Fundația Regele Mihai I, București, 1945.
6. ANSELM DE CANTERBURY, Despre libertatea alegerii, trad. L. Maftei, Ed. Polirom, Iași, 2006.
7. ARENDT, Hannah, Condiția umană, trad. C. Vereș, G. Chindea, Ed. Idea Design & Print, Cluj-Napoca,
2007.
8. ARISTOTEL, Etica Nicomahică, trad. S. Petecel, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
9. Idem, Politica, trad. R. Grigoriu, Ed. Paideia, București, 2001.

40
10. AUBERT, Jean M., Loi de Dieu, lois des hommes, Descléé & Co., Paris, 1964.
11. BANU, Ion, Filosofia greacă până la Platon, vol. 1 și 2, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
12. BARNES, Jonathan, Aristotel, trad. I. L. Muntean, Ed. Humanitas, București, 1996.
13. BĂDESCU, Mihai, Concepte fundamentale în teoria și filosofia dreptului. (5) Teoria normei juridice, Ed.
Lumina Lex, București, 2004.
14. BĂLAN, Ioanichie, Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, Bacău, 1993.
15. BÂNȘOIU, Ion, Filosofia preclasică greacă, Ed. Paideia, București, 2006.
16. BELEIU, Gheorghe, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. CH Beck,
București, 2007.
17. BELU, Pr. Dumitru I., Despre iubire, Timișoara, 1945.
18. Idem, Studii de Teologie Morală și Filosofia valorilor, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2012
19. BERDIAEV, Nikolai, Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, trad. S. Lăcătuș, Ed. Paideia,
București, 2009.
20. Idem, Despre menirea omului, trad. D. Hoblea, Ed. Aion, Oradea, 2004.
21. Idem, Filosofia lui Dostoievski, trad. R. Parpauță, Institutul European, Iași, 1992.
22. BERECHET, Ștefan, Schiță de istorie a legilor vechi românești, Chișinău, 1928.
23. BERLINGHER, Daniel, ANDREI, S., Teoria Generală a Dreptului, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2009.
24. BERNEA, Ernest, Preludii. Îndemn la simplitate. Cel ce urcă muntele. Treptele bucuriei, Ed. Predania,
București, 2011.
25. BLACK, Jonathan, Istoria sacră. Ființele supranaturale și nașterea lumii moderne, trad. A. Bădescu, Ed.
Nemira, București, 2008.
26. BOBRINSKOY, Pr. Boris, Taina Bisericii, trad. V. Manea, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.
27. BRECK, Pr. John, Darul sacru al vieții, tratat de bioetică, ediția a II-a, trad. I. P. Bistrițeanul, Ed. Patmos,
Cluj-Napoca, 2003.
28. BRENNAN DICK, Michael, Enuma Elish - from an introduction to the hebrew Bible, Prentice Hall, 1988.
29. BRIA, Ion, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999.
30. BRIER, B., HOBBS, H., Daily life of the Ancient Egyptians, second edition, Greenwood Press, London,
2008.
31. BRICKHOUSE, Thomas C., SMITH, Nicholas D., The philosophy of Socrates, Westview Press, Oxford, 2000.
32. BROWN, Peter, Augustine of Hippo, a biography, University of California Press, Los Angeles, 2000.
33. BROWN, Peter H., Întemeierea creștinismului occidental, trad. H. Neumann, Ed. Polirom, Iași, 2002.
34. BROWN, Raymond E., FITZMYER, Joseph A., MURPHY, Roland E., Introducere și comentariu la Sfintele
Scripturi, vol. I, trad. D. Groșan, Ed. Galaxia Gutemberg, București, 2005.
35. BUCHANAN, James M., Limitele libertății, între anarhie și Leviathan, trad. L. Papus, Institutul European,
1997.
36. BUCHIU, Pr. Ștefan, Dogmă și teologie, vol. II, Ed. Sigma, București, 2006.
37. BULGARU, M., Din istoria gândirii filosofice, partea I, Chișinău, 1999.
38. BURNYEAT, M.F., Culture and society in Plato's Republic, Harvard University, 1997.
39. CADIET, Loïe, Découvrir la Justice, Dalloz, Paris, 1997.
40. CALVEZ, Jean-Yves, Foi et justice, la dimension sociale de l'évangélisation, Desclée de Brouwer, Paris,
1985.
41. CARBONNIER, Jean, Droit civil. Introduction, Paris, 1991.
42. CĂLUGĂR, Pr. Dumitru, Caracterul religios-moral creștin, Sibiu, 1955.
43. CEADAEV, Piotr, Scrisori filosofice. Apologia unui nebun, trad. J. Ianoși, Ed. Humanitas, București, 1993.
44. CESSARIO, Romanus, The moral virtues and theological ethics, IInd edition, University of Notre Dame
Press, Paris, 2005.
45. Idem, A short history of thomism, The Catholic University of America Press, 2003.
46. CHARPIN, Dominique, Writing, law and kingship in old Babylonian Mesopotamia, University of Chicago

41
 Press, 2010.
47. CHIȚESCU, Nicolae, TODORAN, Pr. Isidor, PETREUȚĂ, Pr. I., Teologia dogmatică și simbolică, vol. I, ediția a
II-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008.
48. CIORAN, Emil, Ispita de a exista, trad. E. Marcu, Ed. Humanitas, București, 2002.
49. CHENU, M. D., Toma d'Aquino și teologia, trad. E.I. Burlacu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.
50. CIUPERCĂ, Ion, Totalitarismul, fenomen al secolului XX. Repere, Ed. Demiurg, Iași, 2006.
51. CLÉMENT, Olivier, Repere spirituale pentru omul de azi, trad. G. Tivdă, Ed. Basilica, București, 2011.
52. COCOȘ, Ștefan, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2003.
53. COMAN, Pr. Ioan G., Probleme de filosofie și literatură patristică, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1995.
54. COMPLESTON, Frederick, Istoria filosofiei. Grecia și Roma, trad. Șt. D. Georgescu, D. Roșca, Ed. All,
București, 2008.
55. COMTE-SPONVILLE, André, Mic tratat al marilor virtuți, trad. D.R. Stănescu, B. Udrea, Ed. Univers,
București, 1998.
56. CORNIŢESCU, Pr. Emilian, VASILE, Pr. Adrian, Comentarii Biblice, Ed. Europolis, Constanţa, 2006.
57. CRAIOVAN, Ion, Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
58. CROSSLEY, Gareth, Vechiul Testament explicat și aplicat, trad. D. Moga, Ed. Universității Emanuel din
Oradea, 2008.
59. CUQ, E., Manuel des institutions juridiques des Roma – jus, Plon, Paris, 1928.
60. DALE, Patrick, Old Testament law, John Knox Press, 1985.
61. † DANIEL, Patriarhul României, Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iași, 2007.
62. Idem, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014.
63. Idem, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas,
Iași, 2005.
64. DANIEL, Constantin, Civilizația Egiptului Antic, Ed. Sport-Turism, București, 1976.
65. Idem, Gândirea egipteană antică în texte, Bucureşti, 1974.
66. DĂNIȘOR, Gheorghe, Filosofia drepturilor omului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011.
67. Del VECCHIO, Giorgio, Lecții de filosofie juridică, trad. J. C. Drăgan, Ed. Europa Nova, 1983.
68. DELLA MIRANDOLA, Giovanni Pico, Depre demnitatea omului, trad. D. Negrescu, Ed. Științifică,
București, 1991.
69. DIACONU, Ion, Drept internațional public, ediția a II-a, București, 1995.
70. DJUVARA, Mircea, Teoria Generală a Dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All Beck,
București, 1999.
71. DOMBROWSKI, Daniel D., A platonic philosophy of religion, State university of New York Press, 2005.
72. DOUCHY-OUTDOT, Mélina, Droit Civil. Introduction. Personnes. Famille, Dalloz, Paris, 2006.
73. DOUJAT, J., Histoire de droit canonique avec l’explication des lieux, Paris, 1677.
74. DUMITRIU-SNAGOV, Ion, India, meridianul Gandhi, Ed. Sport-Turism, București, 1978.
75. DURKHEIM, Émile, Regulile metodei sociologice, trad. D. Lungu, Poliron, Iași, 2002.
76. ELIADE, Mircea, Sacru şi profanul, trad. B. Prelipceanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
77. Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 1, trad. C. Baltag, Ed. Universitas, București, 1992.
78. Idem, Yoga - nemurire și libertate, trad. W. Fotescu, Ed. Humanitas, București, 2006.
79. ENGELS, Friedrich, Principles of Communism, The Daily Worker Publishing Co., Chicago, 1925.
80. ETZIONI, Amitai, Societatea monocromă, trad. M. Antohi, Ed. Polirom, Iași, 2002.
81. EVDOKIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. de T. Baconsky, Ed. Anastasia, București,
1993.
82. Idem, Ortodoxia, trad. I. I. Popa, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996.
83. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997.
84. FLOCA, Arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1990.

42
85. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, ediția a III-a, Sibiu, 2005.
86. FLONTA, Mircea, Kant în lumea lui și în cea de azi. Zece studii kantiene, Ed. Polirom, Iași, 2005.
87. GARIN, Eugenio, Omul Renașterii, trad. D. Cojocaru, Ed. Polirom, Iași, 2000.
88. GHEORGHE, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Prodromus, 2006.
89. GILSON, Etienne, Filosofia în Evul Mediu, trad. Ileana Stănescu, Ed. Humanitas, 1995.
90. Idem, Tomismul. Introducere în filosofia Sfântului Toma d'Aquino, trad. A. Niță, Ed. Humanitas,
București, 2002.
91. GIRARD, P.F., Manuel élémentaire de droit romain, Rousseau et Cie, Paris, 1929.
92. GOTTLIEB, Anthony, Socrate, filosoful martir, trad. Teodora Pavel, Ed. Științifică, București, 2000.
93. GUILLET, Jacques, Thèmes Bibliques, ètudes sur l'expression et le développement de la Révélation,
Paris, 1954.
94. GURVITCH, Georges, Eléments de sociologie juridique, Éditions Montaigne, Paris, 1940.
95. GUSTI, Dimitrie, Elemente de sociologie, Ed. Cartea Românească, 1942.
96. GUTHRIE, William Keith Chambers, O istorie a filosofiei grecești, vol. 1, trad. M. Moise, I. Muntean, și
vol. 2, trad. D. Roșculescu, Ed. Universitas, București, 1999.
97. Idem, Sofiștii, trad. Mihai C. Udma, Ed. Humanitas, București, 1999.
98. GUZUN, Vadim, Marea foamete sovietică, 1926-1936, Grupul Filos, 2013.
99. HADOT, Pierre, Ce este filosofia antică?, trad. G. Bondor, C. Tipuriță, Ed. Polirom, Iași, 1997.
100. HANGA, Vladimir, JACOTA, Mihai, Drept privat roman, București, 1965.
101. HAURIOU, André, Droit Constitutionnel, Paris, 1968.
102. HAVELOCK, Eric H., The greek concept of justice from its shadow in Homer to its substance in Plato,
Harvard University Press, 1978.
103. HAYEK, Friedrich A., Constituția libertății, trad. L.D. Dîrdală, Institul European, Iași, 1995.
104. HEGEL, G. W. Fr., Principiile filosofiei dreptului, vol. I, trad. D.D. Roșca, Ed. Academiei Române,
București, 2005.
105. Idem, Compendiu de drept natural și știință a statului, trad. de Ioana Ungureanu și Mădălina Lazăr,
Ed. Paideia, București, 1998.
106. Idem, Lecții despre Platon, trad. R. D. Pârvu, Ed. Humanitas, București, 1998.
107. HERSCH, Jeanne, Mirarea filosofică. Istoria filosofiei europene, trad. D. Vasile, Ed. Humanitas,
București, 1994.
108. HOBBES, Thomas, Elementele dreptului natural și politic, trad. A. R. Alecu, C. Avramescu, Ed.
Humanitas, 2005.
109. JACK, Bernanrd, The problems of a political animal. Community, justice and conflict in Aristotelian
Political thought, University of California Press, 1993.
110. JACOB, Edmond, Theologie de l’Ancien Testament, deuxieme edition, Neuchatel, 1957.
111. JOULE, R.V., BEAUVOIS, J.L., Tratat de manipulare, trad. de Florentina Petrişor, Ed. Antet, 1997.
112. KELSEN, Hans, Doctrina pură a dreptului, trad. I.Constantin, Ed. Humanitas, București, 2000.
113. LAERTIOS, Diogenes, Despre viețile și doctrinele filosofilor, trad. C.I. Balmuș, Ed. Polirom, Iași, 1997.
114. LAO-TZÎ, Cartea despre Tao și virtuțile sale, trad. Ș. Toader, Ed. Științifică, București, 1999.
115. LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, trad. Mariana Tabacu, Ed. Antet, 2000.
116. LE GOFF, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, trad. M. Holban, Ed. Științifică, București, 1970.
117. Idem, L'homme medieval, Editions Points, Paris, 1960.
118. LINTE, Marius Dumitru, Ordinea trupului și/în sfera juridică, Ed. Platytera, București, 2010.
119. LIVINGSTON, James L., The anatomy of the sacred, 4th edition, Prentice Hall, 2000.
120. LONG, A.A., Stoic studies, University of California Press, 2001.
121. LOSANO, M., Marile sisteme juridice, Ed. All Beck, București, 2005.
122. LOPUHIN, A.P., Istoria biblică. Vechiul Testament, trad. Patriarhul Nicodim, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1944.

43
123. KANT, Immanuel, Despre frumos și bine, vol.II, trad. I. Ianoși, Ed. Minerva, București, 1981.
124. KEMP, Barry J., Ancient Egypt. Anatomy of a Civilization, second edition, Routledge, 2006.
125. KEMY, Anthony, Toma d’Aquino, trad. M.C. Udma, Ed. Humanitas, București, 2006.
126. KOŁAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale Marxismului, vol. III (Prăbușirea), trad. S.G. Drăgan, Ed.
Curtea Veche, București, 2010.
127. MACINTYRE, Alasdair, A short history of ethics. A history of moral philosophy from the homeric age to
the twentieth century, second edition, Routledge & Kegan Paul Ltd, London, 1998.
128. Idem, Tratat de morală. După virtute, trad. C. Pleșu, Ed. Humanitas, București, 1998.
129. MANTZARIDIS, Georgios, Morala creștină, trad. C.C. Coman, Ed. Bizantină, București, 2006.
130. MARC AURELIU, Către sine însuși, trad. Șt. Bezdechi, Ed. Vestala, București, 1999.
131. MAREȘ, Petre, Filosofia dreptului, ediția a II-a, Ed. Logos, Târgoviște, 2008. MAREȘ, Petre, Filosofia
Dreptului, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2005.
132. MATSOUKAS, Nikos, Teologie dogmatică și simbolică, vol. II, trad. N. Deciu, Ed. Bizantină, București,
2006.
133. Idem, Istoria filosofiei bizantine, ediția a II-a, Ed. Bizantină, București, 2011.
134. MAZILU, Dumitru, Tratat de Teoria Generală a Dreptului, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2007.
135. MELKEVIK, Bjarne, Orizonturi ale filosofiei dreptului, trad. Cătălin Drăcșineanu, Ed. Panfilis, Iași, 2002.
136. MIEROOP, Marc Van de, King Hammurabi of Babylon. A biography, Blackwell Publishing, 2005.
137. MIHĂLCESCU, Ioan, Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și canoanele apostolice,
Ed. Facultății de Teologie din Chișinău, 1928.
138. MILAȘ, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, trad. I. Mihălcescu, Tipografia „Gutemberg”, București,
1915.
139. MILLER, Fred D. jr., A history of the philosophy of law from the ancient greeks to the scholastics,
Springer, 2007.
140. MIROIU, Adrian, Teorii ale dreptății sociale, Ed. Alternative, București, 1996.
141. † MLADIN, Nicolae, BUCEVSCHI, Diac. Orest, PAVEL, Constantin, ZĂGREAN, Diac. Ioan, Teologia morală
ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980.
142. MLADIN, Mitrop. Nicolae, Poruncă și libertate, prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2013.
143. MOLCUȚ, Emil, OANCEA, D., Drept roman, București, 1995.
144. MOMMSEN, Theodor, Istoria romană, vol. I, trad. J.B.Nikolaus, Ed. Polirom, Iași, 2009.
145. MONDOLFO, Rudolfo, Heráclito. Textos y problemas de su interpretación, Siglo Veintiuno Editores,
2007.
146. MONTESQUIEU, C., Despre spiritul legilor, trad. A. Năstase, Ed. Antet, București, 2011.
147. MOTICA, Radu, MIHAI, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2001.
148. MUREȘAN, M., BOAR, A., DIACONESCU, S., Drept Civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000.
149. MUREȘAN, Raluca, Filosofia sistemelor normative. Dreptul și morala, Ed. Institutul European, Iași,
2013.
150. NAKAMURA, Hajime, Orient și Occident: O istorie comparată a ideilor, trad. Dinu Luca, Ed. Humanitas,
1997.
151. NEGOIȚĂ, Athanasie, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Ed. Științifică, București, 1975.
152. NELLAS, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră, pentru o soteriologie
ortodoxă, trad. Pr. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
153. NICHIFOR, Crainic, Dostoievski și creștinismul, Ed. Anastasia, București, 1998.
154. NOICA, Constantin, Rostirea filosofică românească, Ed. Științifică și Enciclipedică, București, 1970.
155. NORDEN, Bryan W. van, Virtue ethics and consequentialism in early chinese philosphy, Cambridge
University Press, 2007.
156. NOZICK, Robert, Anarhie, stat, utopie, trad. M. Dumitru, Ed. Humanitas, București, 1997.

44
157. PATRICK, Dale, Old Testament law, John Knox Press, Atlanta, 1985.
158. PATRONOS, Georgios, Îndumnezeirea omului, trad. Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2012.
159. PETCU, Liviu, Lumina Sfintei Scripturi (antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. I,
Ed. Trinitas, Iași, 2007.
160. Idem, Lumină din Scripturi și din Zidiri (antologie tematică din opera Sfântului Vasile cel Mare), Ed.
I.B.M.O., București, 2009.
161. Idem, Părinții Bisericii, învățătorii noștrii, vol. I, Ed. I.B.M.O., București, 2009.
162. PETERS, Francis E., Termenii filosofiei grecești, ediția a II-a, trad. D. Stoianovici, Ed. Humanitas,
București, 1997.
163. Platon, Protagoras, în: Platon, Opere, vol.I, trad. Șerban Mironescu, Ed. Științifică, București, 1976.
164. Idem, Gorgias, în: Platon, Opere, vol. I, trad. A. Cizek.
165. Idem, Apărarea lui Socrate, trad. F. Băltăceanu, în: Platon, Opere, vol. I.
166. Idem, Republica, în: Opere, vol. V, trad. A. Cornea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
167. Idem, Legile, trad. E. Bezdechi, Ed. Iri, București, 1995.
168. PIEPER, Joseph, The four cardinal virtues. Prudence, justice, fortitude, temperance, Pantheon Books
Inc., 1955.
169. PINCKAERS, Servais-Théodore, The sources of christian ethics, IIIrd edition, The Catholic University of
America Press, 1995.
170. Idem, The renewing pinckaers. Thomistic moral theology reader, The Catholic University of America
Press, 2005
171. PINTER, Z.K., ȚIPLIC, I.M., Europa și orientul apropiat în Evul mediu (secolele V-XIII), Sibiu, 2006.
172. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.
173. PLEȘCA, Vasile, Liberalismul și democrația. Dezbateri contemporane, Academia Română, Iași, 2011.
174. POPA, Pr. Gheorghe, Lege și iubire, Ed. Doxologia, Iași, 2011.
175. Idem, Introducere în teologia morală, Ed. Trinitas, Iași, 2003.
176. POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, ediția a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
177. PUHA, Elena, GOREA, Brîndușa, Filosofie, justiție și drept, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2007.
178. RAD, Gerhard von, Théologie de l'ancien testament, vol. I, Labor et Fides, Genève, 1963.
179. RAPHAEL, D. D., Concepts of Justice, Clarendon Press, Oxford, 2001.
180. RAWLS, John, O teorie a dreptății, trad. H. Târnovanu, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2011.
181. Idem, Collected Papers, (cap. The sens of Justice), Harvard University Press, 2001
182. RESHOTKO, Naomi, Socratic virtue, Cambridge University Press, 2006.
183. ROȘCA, D. D., Prelegeri de istorie a filosofiei mitice și medievale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
184. ROTH, Martha T., Law collections from Mesopotamia and Asia Minor, second edition, Society of
Biblical Literature, 1997.
185. du ROY, Olivier, La règle d'or. Histoire d'une maxime morale universelle (vol. I + II), Cerf, Paris, 2012.
186. Idem, La règle d'or. Le retour d'une maxime oubliée, Cerf, Paris, 2009.
187. ROSS, Sir David, Aristotel, trad. I. L. Muntean, R. Rus, Ed. Humanitas, București, 1998.
188. DE ROUGEMONT, Denis, Partea diavolului, trad. M. Ivănescu, Ed. Fundației Anastasia, București, 1994
189. ROUSSEAU, Jean Jeacques, Despre contractul social sau principiile dreptului public, trad. N. Dașcovici,
Ed. Mondero, București, 2007.
190. RUIZ, Ana, The Spirit of Ancient Egypt, Algora Publishing, New York, 2001.
191. RUSS, Jacqueline, Panorama ideilor filosofice, trad. M. Gyurcsik, Ed. Amarcord, Timișoara, 2002.
192. RUSSELL, Bertrand, Istoria filosofiei occidentale, vol. I, trad. D. Stoianovici, Ed. Humanitas, 2005.
193. SANDBACH F.H., Aristotle and the Stoics, Cambridge University Press, 1985.
194. SANDEL, Michael J., Liberalism and the limits of Justice, 2nd edition, Cambridge University Press, 1982.
195. Idem, Justice. What’s the right thing to do?, Farrar, Straus and Giroux, 2009.

45
196. SAPORETI, Claudio, La nascita del diritto. Studi sulla leggi della Mesopotamia antica, Aracne, 2010.
197. Idem, Le leggi della Mesopotamia. Tradotte dei testi originali, Firenze, 1984.
198. SCHMIDTZ, David, Elemente ale dreptății, trad. T. Glodeanu, Ed. Humanitas, București, 2012.
199. SCHOPENHAUER, Arthur, Fundamentele Moralei, trad. T. Reu, Ed. Antet, 2011.
200. SCHIAVONE, Aldo, Decipfering a memory. Pontius Pilate, Liveright/Norton, 2017.
201. SCHULTZ, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008.
202. SCRIBAN, Arhim. Iuliu, Curs de Teologie Morală, ediția a II-a, București, 1921.
203. SELLARS, John, Stoicism, University of California Press, 2006.
204. SENECA, Scrisori către Lucilus, vol. I, trad. Ioana Costea, Ed. Seneca, București, 2013.
205. SENTIS, Laurent, De l'utilité des vertus, Beauchesne Éditeur, Paris, 2004.
206. SEXTUS EMPIRICUS, Opere filosofice, vol. I, trad. A.M. Frenkian, Ed. Academiei Române, 1965.
207. SHAND, John, Introducere în filosofia occidentală, trad. L. Hanganu, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1998.
208. SIMON, Yves R., The definition of moral virtue, Fordham University Press, New York, 1986.
209. SOMERVILL Barbara A., Empires of Ancient Mesopotamia. Creat Empires of the past, Chelsea House
Publishers, 2010.
210. SOLOVIOV, Vladimir, The meaning of Love, trans. Th. R. Beyer jr., Lindisfarme Press, 1985.
211. Idem, Îndreptățirea binelui. Filosofia morală, trad. N. Nicolaeva, Ed. Humanitas, București, 1994.
212. SPERANȚIA, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Cartea Românească, Cluj-Napoca, 1946.
213. Idem, Lecțiuni de enciclopedie juridică, Ed. Cartea Românească, Cluj-Napoca, 1936.
214. SPRAGUE, Rosamond Kent, The older sophists, Hackett Publishing Company, Cambridge, 2001.
215. STACKHOUSE, Max L., BROWING, Don S., God and Globalization. The spirit and the modern authorities,
vol. II, Trinity Press Internațional, 2002.
216. STAN, Pr. Liviu, Ontologia juris, Sibiu, 1943.
217. Idem, Dreptul în gândirea românească, Brașov, 1943.
218. STAN, Pr. Alexandru, RUS, Remus, Istoria Religiilor, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
219. STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, vol. II și vol. III, ediția a II-a, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1996.
220. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Ed. Cristal, București, 1995.
221. Idem, Iubirea creștină, Ed. Porto-Franco, Galați, 1993.
222. Idem, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.
223. Idem, Studii de teologie dogmatică, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.
224. Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.
225. Idem, Poziția domnului Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie, Sibiu, 1942.
226. SOKOLOWSKI, Robert, Acțiunea morală, trad. Șt. Gugura, Ed. Galaxia Gutemberg, 2009.
227. STĂNOIU, Andrei, Sociologie juridică, Ed. Cartea Universitară, București, 2006.
228. STEINHARDT, Pr. Nicolae, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1993.
229. STOICESCU, C., Curs elementar de drept roman, ediția a II-a, Ed. J. Ionescu, București, 1927.
230. STIGLITZ, Joseph E., Globalizarea: speranțe și deziluzii, trad. S. Nistor, Ed. Economică, București, 2005.
231. SUPIOT, Alain, Homo juridicus. Eseu despre funcția antropologică a dreptului, trad. Cătălina Burgă,
Dorin Raț, Ed. Rosetti Educațional, București, 2011.
232. SZLEZÁK. Thomas Alexander, Cum să-l citim pe Platon, trad. T. Meheș, R. Lóránd, Ed. Grinta, Cluj-
Napoca, 2008.
233. ȘELARU, Pr. Sorin, Biserica – laborator al Învierii, Ed. Basilica, București, 2014.
234. TĂNĂSESCU, Simona Elena, Principiul egalității în dreptul românesc, Ed. All Beck, București, 1999.
235. TERESTCHENKO, Michel, Marile curente ale filosofiei politice, trad. D. Lungu, Ed. Institutul European,
Iași, 2000.

46
236. TIA, Teofil, Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala și misiologia occidentală
contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
237. TIERNEY, Briam, The idea of natural rights: studies on natural rights, natural law and Church law,
Scholars Press, 1997.
238. TODORAN, Pr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Ioan, Teologia Dogmatică, ediția a IV-a, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2003.
239. TOFAN, Sergiu, De la arhaic la liturgic, Ed. Alter Ego Cristian, Galaţi, 1995.
240. TOKAREV, S. A., Religia în istoria popoarelor lumii, Ed. Politică, Bucureşti, 1982.
241. TOMA, Alexandru, Sociologie juridică, Fundația Chemarea, Iași, 1993.
242. TRANDAFIR, C., TOADER, D., Sociologie juridică, Ed. Sitech, Craiova, 2007.
243. TSATSOS, Constantin, Filosofia socială a vechilor greci, trad. L. Brad, Ed. Univers, București, 1979.
244. URMSON, J.O., Aristotle's ethics, Blackwell Publishers Ltd., 1988.
245. UNGUREANU, Ionel, Personalizarea socialului. Înțelegeri teologice ale realității sociale, Ed. Doxologia,
Iași, 2011.
246. VALLIMARESCU, Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
247. VASILIOU, Iakovos, Aiming at virtue in Plato, Cambridge University Press, 2006.
248. VILLEY, M., Philosophie du droit (I). Définitions et fins du droit, Ed. Dalloz, Paris, 1975.
249. VLAICU, P., Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Tipografia Arhidiecezană,
Cluj-Napoca, 1998.
250. VLASTOS, Gregory, Studies in greek philosophy. Socrates, Platon and their tradition, vol.II, Princeton
University Press, 1995.
251. Idem, Socrate, ironie și filosofie morală, trad. M. von Schaik Rădulescu, Ed. Humanitas, București,
2002
252. VINCENT, Andrew, The nature of political theory, Oxford University Press, 2004.
253. VLĂDUȚESCU, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Științifică, București, 1990.
254. VOICU, Costică, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
255. VULCĂNESCU, Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei, București, 1970.
256. WALZER, Michael, Despre tolerare, trad. A. Voroniuc, Institutul European, Iași, 2002.
257. WARNER, Rob, Secularization and its discontents, Continuum, New York, 2010.
258. WATERFIELD, Robin, The first philosophers. The presocratis and sophists, Oxford University Press, 2000.
259. WEBER, Max, Social action and its types – theory and society, The Free Press, New York, 1965
260. WENLEY, R.M., Socrates and Christ, Cambridge Press Ltd., London, 2002.
261. WHILE, Matthew, Marea carte a inumanității: o istorie a ororilor în 100 de episoade, trad. D.L. Ilin, Ed.
Humanitas, București, 2015.
262. WINDELBAND, Wilhelm, Istoria filosofiei grecești, trad. T. Ștefănescu, Ed. Moldova, Iași, 1995.
263. YANNARAS, Christos, Libertatea moralei, trad. M. Cantuniari, Ed. Anastasia, București, 2004.
264. YU-LAN, Fung, Scurtă istorie a filosofiei chineze, trad. Pr. Al.Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000.
265. Zăgrean, Arhid. Ioan, „Principii de morală creștină în Predica de pe Munte”, în Mitropolia Ardealului,
anul VIII (1963), nr. 1-3.
266. Idem, „Personalitatea morală după învățătura creștin ortodoxă”, în Mitropolia Ardealului, anul II
(1957), nr. 3-4.
267. Idem, „Câteva caractere specifice ale virtuții creștine”, în Mitropolia Ardealului, anul XI (1966), nr. 7-
8.
268. ZAEHNAR, R. C., The teachings of the Magi. A compendium of Zoroastrian Beliefs, Sheldom Press,
London, 1975
269. ZAMAROVSKÝ, Vojtech, La început a fost Sumerul, Ed. Albatros, București, 1981.
270. ZIELINSKY, Vladimir, Dincolo de ecumenism, Ed. Anastasia, București, 1999.
271. ZIMMER, Heinrich, Filosofiile Indiei, ediția a III-a, trad. Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, București,

47
 2012.
272. ***, Legea lui Manu, trad. de Ioan Mihălcescu, Ed. Chrater, București, 1992.
273. ***, Învățătura de credință creștin ortodoxă, ediție electronică, Ed. Apologeticum, 2006.

IV. ARTICOLE, STUDII

1. ABRUDAN, Pr. Dumitru, „Dreptatea și pacea în cartea Psalmilor”, în: Studii Teologice, II, anul XV (1963),
nr. 7-8.
2. ACHIMESCU, Pr. Nicolae, „De la filosofia morală a lui Socrate, la religia lui Hristos”, în: Ziarul Lumina, 19
martie 2010.
3. Idem, „Ortodoxia în noua Europă”, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă «Patriarhul
Justinian», 2013.
4. ALBU, Dragoș, „Teologia socială creștină în contextul globalizării și secularizării”, în: Ortodoxia, II, anul
II (2010), nr. 3.
5. BASARAB, Mircea, „Cartea profetului Amos”, în: Studii Teologice, II, anul XXIX (1979), nr. 5.
6. BÂLĂ, Paul, „Sclavia în lumea greco-romană”, în Studii Teologice, anul XII (1960), nr. 9-10.
7. BRANIȘTE, Pr. Ene, „Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și
a bunei înțelegeri între oameni”, în: Studii Teologice, seria a II-a, anul V (1953), nr. 9-10.
8. BROADIE, A., MACDONALD, J., „The concept of cosmic order in ancient Egypt in dynastic and roman
times”, in: L'antiquité classique, tome 47, 1978.
9. BUCEVSCHI, Diac. Orest, „Învățătura creștină despre iubire și dreptate”, în: Studii Teologice, nr. 9-10,
1953.
10. BURCUŞ, Teodor, „Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului Testament”, în: Studii Teologice, II,
anul XVII (1966), nr. 9-10.
11. CARAIANI, Ovidiu, „Dreptatea ca imparțialitate – un ideal moral sau politic”, în Polis, vol. 6, nr. 1, 1999.
12. CÂNDEA, Pr. Spiridon, „Familia și viața modernă”, în: Mitropolia Ardealului, anul XII (1967), nr. 10-12.
13. CITIRIGĂ, Pr. Vasile, „Taina omului și tragedia lui în epoca postmodernă”, în: Ortodoxia, anul LVII
(2006), nr. 3-4.
14. CÎRSTOIU, Ion, „Pacea și dreptatea în epistolele pauline”, în: Ortodoxia, anul XXXV (1983), nr. 4.
15. CHIALDA, Diac. Mircea, „Îndatoriri moral-sociale după Decalog”, în: Studii Teologice, II, anul X (1959),
nr. 9-10.
16. CHIȚESCU, Nicolae, „Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, în:
Ortodoxia, anul IV (1952), nr. 2.
17. Idem, „Deosebirea dintre oros și canon și însemnătatea ei pentru recepția Sinodului de la Calcedon”,
în: Ortodoxia, anul XXII (1970), nr. 3.
18. COMAN, Pr. Ioan G., „Studiile universitare ale părinților capadocieni”, în: Studii Teologice, II, anul VI
(1955), nr. 9-10.
19. Idem, „Valoarea literaturii patristice a primelor patru secole în cadrul culturii antice”, în: Studii
Teologice, II, anul XXIII (1972), nr. 1-2.
20. Idem, „Lupta Sfinţilor Părinţi împotriva sclaviei”, în Studii Teologice, anul V (1953), nr. 3-4
21. COOPER, John M., „The Aristotelian Ethics”, in: Nous, vol. XV, no 3, 1981, pp. 381-392.
22. Idem, „Justice and rights in Aristotle's Politics”, in: Review of Metaphysics, XLIX, 1996.
23. COSTEA, Filaret, „Morala stoică și morala creștină”, în: Mitropolia Ardealului, anul XXI (1976), nr. 4-6.
24. CRĂCIUNAȘ, Ierom. Irineu, „Dreptate, pace, bucurie”, în: Glasul Bisericii, anul XV (1959), nr. 1-2.
25. CROISET, Maurice, „Le sens du mot δίκέ et l'idée de justice dans Homére”, in: Comptes rendus des
séances de l'Académie des inscriptiones et Belles-Lettres, 47e année, n. 4, 1903.
26. DANIEL, Preafericitul Părine Patriarh, „Misiunea în Europa astăzi. Mărturisirea lui Hristos într-o lume
contradictorie”, în: Teologie și Viață, anul VI (1996), nr. 7-12.

48
27. DÉMARE-LAFONT, Sophie, „Droit comparé dans les sociétes du Proche-Orient ancient”, in: École
pratique des hautes études. Section des sciences historique et philologiques, 19, 2005.
28. DINULESCU, Constanțiu, „Hugo Grotius - fondator al dreptului internațional modern”, în Revista de
Științe juridice, Craiova, nr. 4, 2009.
29. DRĂGULIN, Sabin, „Național-socialismul și creștinismul”, în Sfera Politicii, vol. XIX, nr. 6 (160), 2011.
30. DURĂ, Pr. Nicolae, „Biserica creștină în primele patru secole. Originile și bazele ei canonice”, în:
Ortodoxia, anul XXXIV (1992), nr. 3.
31. Idem, „Dreptul și religia. Normele juridice și normele religios-morale”, în: Analele Universitatii
Ovidius, nr. 1, Constanța, 2003.
32. Idem, „Ideea de Drept. Dreptul, Dreptatea și Morala”, în: Analele Universității Ovidius, vol. I,
Constanța, 2004.
33. ENGELHARDT, Tristram jr., „Holiness, virtue and social justice”, in Christian Bioethics, vol. 3, no 1, 1997.
34. FARAHAT, Kamal, „Har și libertte în învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în: Studii Teologice, II,
anul XXXIX (1987), nr. 6.
35. FOUCHARD, Alain, „Homère et le bon ordre politique”, in: Gaia: revue interdisciplinaire sur la Grèce
Archaique, n. 7, 2003.
36. GEORGESCU, Maria N., „Reflecții privind regimul constituțional al unor drepturi”, în Studii de drept
românesc, anul XXI (55) (2009), nr. 3.
37. GEORGESCU, Valentin, „Huig de Groot”, în Diplomați iluștri, vol. III, Ed. Politică, București, 1973.
38. GHOLAM, Samir, „Legea divină și legea bisericească”, în: Studii Teologice, II, anul XXVII (1975), nr. 9-
10.
39. GRIDAN, Teofil, GRIDAN, Silviu, „Enuma eliș - epopee sumeriană care descrie formarea sistemului
solar”, în: Noema, vol. XI, 2012.
40. HURRI, Samuli, „Justice kata nomos and justice as epieikeia (legality and equity)”, in: Liesbeth HUPPES-
CLUYSENAER, Nuno M.M.S. COELHO (edit.), Aristotle and the philosophy of law: theory, practice and
justice, Springer, London, 2013.
41. ICĂ, Ioan I.jr., „Canon și canoane în teologie”, în : Anuarul Academic, VII (XXXII), trad. M. Șpan, Pr. I.
Marga, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006-2007
42. IONESCU, Steluța, „Justiția și marile doctrine privind statul de drept”, în: Studii de drept românesc,
anul 20 (53), nr. 1-2, București, 2008.
43. IONESCU, Șerban, „Axiomatica unei filosofii creștine”, în: Studii Teologice, I, anul V (1934-1936).
44. ISAC, Dumitru, „Filosofia Evului Mediu European”, în Analele Institutului G. Barițiu, tom VII, Cluj-
Napoca, 2009.
45. IVAN, Iorgu, „Oros și canon în dreptul bisericesc”, în: Ortodoxia, anul XXII (1970), nr. 3.
46. JACKSON, A. V. Williams, „The moral and ethical teachings of the Ancient Zoroastrian Religion”, in:
International Journal of Ethics, vol. VII, n. 1, 1896.
47. KLIMA, Josef, „La perspective historique des lois hammourabiennes”, in: Comptes rendus des séances
de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 116e année, n. 2, 1972.
48. KOROŠEC, Victor, „Le code de Hammurabi et les droits antérieurs, in: Revue internationale des Droits
de l'Antiquitè, VIII, 1961.
49. L’HUILLIER, Pierre, „Duhul dreptului canonic ortodox”, în: Anuarul Academic, VII (XXXII), trad. M. Șpan,
Pr. I. Marga, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006-2007.
50. LAMBERT, Wilfred George, „Ancient Mesopotamian Gods. Superstition, philosophy, theology”, in:
Revue de l'historie des religions, tome 207, n. 2, 1990.
51. LEMENI, Adrian, „Repere filocalice pentru misiunea de azi a Bisericii”, în: Anuarul Facultății de
Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian», anul XIII, Ed. Universității București, 2013.
52. MANGÂRU, B., „Din Dreptul Bisericesc, câte ceva de știu”, în: Biserica Ortodoxă Română, anul XXXVII
(1913), nr. 8.

49
53. MANOLACHE, A., „Originea dreptului și sensul dreptății după diferite religiuni ale lumii”, în: Ortodoxia,
nr. 4, 1958.
54. MARCU, Grigore T., „Posibilitatea desăvârșirii morale la Sfântul Apostol Pavel”, în: Mitropolia
Ardealului, anul VI (1951), nr. 9-10.
55. Idem, „Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească”, în: Studii Teologice, II, anul
VIII (1957), nr. 1-2.
56. MARITAIN, Jacques, „L’inspiration évangélique et la conscience profane” in Christianisme et
Démocratie, Desclée de Brouwer, 1989.
57. MATTHEWS, Gareth B., „Anselm, Augustine and Platonism”, in The Cambridge Companion to Anselm
(edit.: Brian Davis, Brian Leftow), Cambridge University Press, 2004.
58. MAZILESCU, Grigore, „Dreptate, îndreptare, îndreptățire, după învățătura Bisericii noastre”, în:
Mitropolia Olteniei, anul XXVII (1975), nr. 1-2.
59. MÉDEVIELLE, Geneviéve, „Le discours sur la montagne (Mt. 5,1-7,21). Comivences entre théologie
dogmatique et discours éthique”, in: Revue d’éthique et de théologie morale, tom. 2, no 249, Editions
du Cerf, 2008.
60. MELNICIUC-PUICĂ, Pr. Ilie, „Libertatea creștină și actualitatea ei exprimată în Epistolele către
Corinteni”, în: Teologie și Viață, anul XIX (2009), nr. 5-8.
61. MEYENDORF, Jean, „Educația teologică în epocile patristică și bizantină și lecțiile ei astăzi”, trad. Lucian
Turcescu, în: Studii Teologice, II, anul XLI (1991), nr. 4.
62. MIHĂIȚĂ, Nicolae, „Dreptatea lui Iahve și dreptatea lui Israel”, în: Glasul Bisericii, anul XXVIII (1969),
nr. 5-6.
63. MIHĂLCESCU, Pr. Ioan, „Teologia și Filosofia”, în: Studii Teologice, I, anul V (1934-1936).
64. Mladin, Nicolae, „Iubirea smerită”, în: Mitropolia Olteniei, anul XV (1963), nr. 11-12.
65. Idem, „Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor”, în: Studii Teologice, anul V (1953), nr. 9-10.
66. MOLDOVAN, Pr. Ilie, „Învățătura ortodoxă despre dreptate și rolul ei în realizarea ordinii morale”, în:
Ortodoxia, anul XXXVIII (1989), nr. 2.
67. Idem, „Aplicarea pastorală a sfintelor canoane în viața familiei creștine de azi”, în: Revista Teologică,
anul IV (1994), nr. 4.
68. MULHALL, Stephen, SWIFT, Adam, „Rawls and communitarianism”, in The Cambridge Compenion to
Rawls, Cambridge University Press, 2001.
69. MUREȘAN, Valentin, „Utilizează Aristotel metoda dialectică în Etica Nicomahică”, în: Revista de
Filosofie Analitică, vol. III, nr. 2, 2009.
70. NEAGA, Pr. Nicolae, „Dreptate și pace. Aspecte biblice”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5,
1988, p. 11.
71. NEGOIȚĂ, Pr. Atanasie, „Instituții sociale în Vechiul Testament”, în: Studii Teologice, II, anul II (1950),
nr. 9-10.
72. PANU, Mihai, „Investigând crimele comunismului”, în Lecturn, anul III (2015), nr. 2 (10), Timișoara.
73. PARLAGI, Anton, „Jusnomia – justiția socială ca premisă politică a dreptului”, în Revista Transilvană de
Științe Administrative, nr. 2 (29), 2011.
74. PERDRIZET, Paul, „Némésis”, in: Bulletin de correspondance hellénique, vol. 36, 1912.
75. PINCKAERS, Servais, „Le commentaire du sermon sur la montagne par Saint Augustin et la morale de
Saint Thomas”, in Revue d’éthique et de théologie morale, tom. 1, no 253, Editions du Cerf, 2009.
76. PAVEL, Constantin, „Principii de morală socială în epistolele sobornicești”, în: Glasul Bisericii, anul XVI
(1957), nr. 4-5.
77. POPA, Pr. Gheorghe, „Libertate și responsabilitate în spațiul iubirii creștine”, în: Teologie și Viață, anul
II (1992), nr. 1-3.
78. Idem, „Credința ca virtute teologică și implicațiile ei moral-sociale”, în Teologie și Viață, anul LXVII
(1991), nr. 4-8.

50
79. POPA, Protos. Ioasaf, „Învățături patristice de îmbunătățire a vieții morale creștine în Ortodoxie”, în:
Ortodoxia, anul XLII (1990), nr. 4.
80. POPESCU, Pr. Dumitru, „Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată”, în:
Studii Teologice, II, anul XLVI (1994), nr. 1-3.
81. Idem, „Familia în cultura secularizată”, în: Ortodoxia, anul LIII (2002), nr. 1-2.
82. POPESCU, Emilian, „Câteva precizări în legătură cu continuitatea urbană în Antichitate şi Evul Mediu”,
în Studii Teologice, anul XLI (1989), nr. 4.
83. PRELIPCEANU, Pr. Vladimir, „Probleme sociale în Vechiul Testament”, în: Studii Teologice, II, anul I
(1949), nr, 1-2.
84. RADU, Aurel, „Dreptul la viață”, în: Studii Teologice, II, anul XXXVIII (1986), nr. 1.
85. RAWLS, J., „Justice as Fairness”, in The Philosophical Review, vol. 67, no. 2, 1958.
86. RĂDUCĂ, Pr. Vasile, „La sainteté, une qualité divine lointaine ou proche de nous?”, în: Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian», anul XIII, Ed. Universității din București, 2013.
87. Idem, „De la drepturile omului la drepturile religioase”, în: Studii Teologice, seria a II-a, anul LII
(2000), nr. 1-2.
88. Idem, „Iubirea – cea mai mare poruncă”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LXIII (1987), nr. 6.
89. Idem, „Teologia pastorală și misiunea Bisericii”, în: Studii Teologice, III, an I (2005), nr. 3.
90. Idem, „Voință și libertate în concepția lui Martin Luther și punctul de vedere ortodox”, în: Studii
Teologice, II, anul XXXV (1984), nr. 3-4.
91. Idem, „Rolul formativ al religiei”, în: Studii Teologice, II, anul XLVI (1994), nr. 1-3.
92. Idem, „Familia - factor de educație religios-morală”, în: Ortodoxia, anul XLIX (1997), nr. 3-4.
93. Idem, „Voința și libertatea în gândirea Sfântului Grigore de Nyssa”, în: Studii Teologice, II, anul XXXV
(1983), nr. 1-2.
94. RĂMUREANU, Pr. Ioan, „Starea lumii greco-romane și iudaice la apariția creștinismului”, în: Istoria
Bisericească Universală, vol. I, ediția a II-a, Ed. I.B.M.O., București, 1975.
95. RICOEUR, Paul, „L'éthique, la morale et la règle”, în: Autres Temps. Les cahiers du christianisme social,
24, 1989.
96. RUSTICUS, „Dreptatea socială”, în: Biserica și Școala, anul XLIV (1920), nr. 6, p. 1.
97. SCHOFIELD, Malcolm, „Stoic ethics”, in: Brad INWOOD (edit.), The stoics, Cambridge University Press,
2002.
98. SEIDEL, Anna, „Taoïsme: Religion non-oficielle de la Chine”, in: Cahiers d'Extrême-Asie, vol. 8, 1995.
99. SEMEN, Pr. Petre, „Sensul noțiunii de dreptate după cărțile istorice și profetice ale Vechiului
Testament”, în: Mitropolia Olteniei, anul XXX (1978), nr. 7-9.
100. Idem, „Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul Testament”, în: Teologie și
Viață, anul II (1992), nr. 1-3.
101. SILVEIRA, Pablo da, „Aristotle, MacIntyre et le rôle de la norme dans la vie morale”, in: Revue
Philosophique de Louvain, IVème série, tome 91, no 92, 1993.
102. STAN, Pr. Liviu, „Biserica și dreptul”, în: Biserica și Dreptul. Studii de drept canonic ortodox, vol. I,
ediție coordonată de Pr. Irimie Marga, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010.
103. Idem, „Dreptul în gândirea românească”, în: Biserica și Dreptul. Studii de drept canonic ortodox, vol.
I, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010.
104. STAN, Pr. Alexandru I., „Sfinții și sfințenie - un punct de vedere ortodox”, în: Teologie și Viață, anul II
(1992), nr, 1-3.
105. STĂNCULESCU, Ioan F., „Ascultarea canonică”, în: Studii Teologice, II, anul XIV (1962), nr. 7-8.
106. STĂNILOAE, Pr. Dumitru, „Biserica și viața. Realitatea tainică a Bisericii”, în: Ortodoxia, anul XXXVI
(1984), nr. 3.
107. Idem, „Comunitate prin iubire”, în: Ortodoxia, anul XV (1963), nr. 1.
108. Idem, „Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii”, în: Ortodoxia, anul XVIII (1967), nr. 1.

51
109. Idem, „Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii”, în: Studii Teologice, anul XXII (1970), nr. 1-
2.
110. Idem, „Dumnezeu este lumină”, în: Ortodoxia, anul XXVI (1974), nr. 1.
111. Idem, „Dinamica creației în Biserică”, în: Ortodoxia, anul XXVIII (1977), nr. 3-4.
112. Idem, „Iisus Hristos și problema socială”, în: Telegraful Român, anul LXXXIX, nr. 52, 25 decembrie
1941.
113. Idem, „Sfințenia în Ortodoxie”, în: Ortodoxia, anul XXXII (1980), nr. 1.
114. Idem, „Responsabilitatea creștină”, în: Ortodoxia, anul XX (1970), nr. 2.
115. Idem, „Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie”, în: Ortodoxia, anul XXXI (1979), nr. 3-
4.
116. Idem, „Natură și har în teologia bizantină”, în: Ortodoxia, anul XXVI (1974), nr. 3.
117. Idem, „Persoana și individul – două entități diferite”, în: Studii Teologice, seria a II-a, anul XLV (1993),
nr. 5-6.
118. STEREA, Pr. Tache, „Secularizarea și crizele contemporane”, în: Studii Teologice, seria a II-a, anul LV
(2003), nr. 3-4.
119. STOINA, Liviu, „Morala creștină și etica filosofică”, în: Studii Teologice, II, anul XXXVI (1986), nr. 1.
120. Idem, „Sfințenie și slujire în viața creștină”, în: Studii Teologice, II, anul XL (1988), nr. 1.
121. TĂNASE, Laurențiu D., „Secularizarea și mutațiile religiosului în modernitatea târzie”, în: Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian», anul II (2002), Ed. Universității București.
122. Idem, „Familia și societatea într-o lume secularizată”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a
Bucureștilor, 2002.
123. TĂNĂSESCU, Gabriela, „Disputa liberalism – cumunitarism. Schița reacției liberale la comunitarism”, în
Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, anul IV (2007), nr. 1, București.
124. TIWALD, Justin, „Confucianism and virtue ethics”, in: Comparative Philosophy, vol. I, n. 2, 2010.
125. TOADER, Pr. Ilie, „Ortodoxia, între nașterea cu păcat și moartea fără păcate”, în: Studii Teologice, III,
an VII (2011), nr. 3.
126. TOFANĂ, Pr. Stelian, „Cuvântul lui Dumnezeu într-o lume secularizată”, în: Ortodoxia, anul LVII (2006),
nr. 3-4.
127. Idem, „Responsabilitatea creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în: Studii Teologice, seria
a II-a, anul XXXVIII (1986), nr. 5.
128. UNGUREANU, Ionel, „Fenomenul participării sociale în înțelegerea ortodoxă”, în: Ortodoxia, anul LIII
(2002), nr. 1-2.
129. UȚĂ, Lucia, „Unele considerații despre ordinea de drept, dreptate, lege și justiție” (I), în: Cogito, vol.
III, nr. 1, martie, 2011.
130. VASILESCU, Diac. Emilian, „Dreptatea în învăţătura principalelor religii actuale”, în: Ortodoxia, anul VI
(1955), nr. 1.
131. VLASTOS, Gregory, „Socrates on political obedience and disobedience”, in: Yale Review, vol. 42, 1974.
132. VOICU, Constantin, „Taina Botezului în viziunea Părinților duhovnicești și filocalici”, în: Revista
Teologică, anul XXII (2012), nr. 3.
133. WALZER, Michael, „Liberalism and the art of separation”, in Political Theory, vol. 12, no. 3, 1984.
134. ZAMFIR, Elena, „Surse ale excluziunii sociale”, în Revista de asistență socială”, nr. 2-3, București, 2004.
135. ZĂGREAN, Arhid. Ioan, „Conceptul de dreptate socială”, în: Ortodoxia, anul XXXIII (1981), nr. 4.
136. Idem, „Creștinismul și drepturile fundamentale ale omului”, în: Studii Teologice, anul III (1952), nr. 3-
4.
137. Idem, „Câteva idei de dreptate socială la Sfântului Apostol Pavel”, în: Mitropolia Banatului, anul
XXXVI (1986), nr. 5.

52
 V. SITE-URI ȘI SURSE DESCHISE
1. www.mediper.org/en/topics/law-and-society.
2. www.eurofound.europa.eu /ro/surveys/ european-quality-of-life-surveys.
3. www.oi.uchicago.edu/research/symposia/religion-and-power-divine-kingship-ancient-world-and-
beyond-0.
4. www.treccani.it/enciclopedia/virtus_%28Enciclopedia-Italiana%29/.
5. www.cbsnews.com/news/frank-caprio-80-year-old-judge-becomes-internet-star-providence/.
6. www.britannica.com/ biography/Pontius-Pilate.
7. www.mediper.org/en/topics/law-and-society.
8. www.archives.gov/exhibits/charters/ declaration_ transcript.html.
9. www.dw.com/ro/istoria-s%C4%83r%C4%83ciei/a-15204820.
10. www.gunstonhall.org/georgemason/ human_rights/vdr_final.html.
11. www.simplypsychology.org/ zimbardo. html.
12. www.stiri.ong/resurse/despre-sector/care-e-distributia-in-tara-a-sectorului-neguvernamental-si-
cate-onguri-exista-de-fapt.
13. https://philarchive.org/rec/EUGDS.
14. http://www.academia.edu/1081606/ Dreptatea_social%C4%83.
15. http://www.ucv.ro /pdf /site /constitutia _romaniei.pdf.
16. https://www.decitre.fr/media/pdf/feuilletage/ 9/7/8/2/3/0/1/0/9782301002440.pdf.
17. https://en.wikisource.org/wiki/The_Code_of_Hammurabi_(Harper_translation).
18. https://history.howstuffworks.com/historical-events/code-of-hammurabi2.htm.
19. http://www.legislation.gov.uk/aep/WillandMarSess2/1/2/contents.
20. http://www.constitution.org/eng/ petright.htm.
21. http://press-pubs.uchicago.edu/founders/documents/a1_9_2s2. html.
22. http://www.gunstonhall.org/georgemason/ human_rights/vdr_final.html.
23. http://www.dw.com/ro/istoria-s%C4%83r%C4%83ciei/a-15204820.
24. http://ziarullumina.ro/copiii-sfantului-voievod-constantin-brancoveanu-89068.html.
25. http://www.dictionary.com /browse/lex-talionis.

53