CAPITOLUL: SOCIOLOGIA RELIGIILOR

Sociologia religiilor studiază modul în care transcendentul (sacrul, divinul, prezenţa lui
Dumnezeu), se manifestă în viaţa societăţii şi în comunităţile de credincioşi. Face efortul de
a înţelege cât mai obiectiv religia, ca o relaţie variată a societăţilor cu „lumea de dincolo”,
colaborând cu celelalte discipline religiologice. Prin empirismul său, constată şi respectă
credinţa fiecăruia, fără să încerce explicarea divinului, care rămâne preocuparea teologilor,
eventual a filosofiei.
Specificul sociologiei religiilor
Sociologia religiilor nu se substituie altor ştiinţe, dar le completează cercetând alte
aspecte, studiate mai puţin din celelalte perspective. Sociologia studiază viaţa societăţilor în
care vieţuieşte şi religia. Fenomenul religios este o dimensiune a vieţii sociale, care cuprinde
aspecte spirituale, teoretice, structuri, relaţii şi principii, un mod specific de grupare şi
organizare a oamenilor. James A. Beckford menţiona că în „vârsta de aur” a sociologiei
religiei s-au conturat doar trei concepţii omogene şi încă actuale în legătură cu această
realitate: cele ale lui Durkheim, Weber şi Marx1.

Religia ca primul stadiu spiritual al umanităţii (A. Comte)

Auguste Comte (1789-1857), teoreticianul filosofiei pozitiviste propunea, împotriva
„anarhiei sociale”, „o filosofie socială”, cu legi, principii, o structură clară şi un determinism
mecanicist. El numeşte noua ştiinţă a societăţii „sociologie” (1839). Sociologia ar avea
menirea de a dovedi că fenomenele sociale sunt un„regn natural”, iar legile sociale sunt
legi naturale. Sociologia va deveni o ştiinţă numai dacă va fi exactă şi va genera o tehnică
6 de acţiune socială.
Auguste Comte a stabilit o lege fundamentală a dezvoltării omenirii: parcurgerea a trei
stadii. Teoria celor trei stadii a avut un larg ecou mai ales în rândul şcolii pozitiviste,
dezvoltată şi argumentată şi în România. În stadiul iniţial – cel teologic – la începutul
dezvoltării speciei umane, omul, în contact nemijlocit cu mediul natural, nu reuşea să-şi
explice realist fenomenele şi evenimentele. El făcea efortul de a descoperi cauzele lucrurilor.
Stadiul teologic, în concepţia lui Comte, nu este o religie ci un mod fabulos de explicare a
realităţii, prin forţe supranaturale. Acest stadiu ar avea trei etape: fetişismul, politeismul, şi
monoteismul.
Al doilea stadiu este cel metafizic sau filosofic. Reprezintă următoarea perioadă a

1
James A. Beckford, The Sociologi of Religion. 1945-1989, în „Social Compas”, nr. 37, 1990, p. 46.
1
 istoriei evoluţiei cunoaşterii şi gândirii omului. Este o detaşare, o abandonare şi chiar o critică
a stadiului teologic, pe care îl contestă, socotindu-l o explicaţie falsă a realităţii. Filosofia este
tot o explicaţie a realităţii, dar nu prin supranatural, ci prin abstracţii (categorii, noţiuni).
Stadiul explicaţiiilor metafizice a continuat şi în Evul Mediu, îmbinându-se deseori cu
explicaţiile teologice.
Cel de-al treilea stadiu este cel pozitivist, când explicarea realităţii se face prin ştiinţă.
Spiritul pozitiv renunţă la cuprinderea absolutului, care preocupase stadiile anterioare.
Singura bază a cunoaşterii reale este observarea autentică şi concretă a realităţii (a
fenomenelor, a raporturilor dintre acestea ş.a.). revoluţia săvârşită de ştiinţele pozitive constă
în renunţarea de a căuta cauzele. Gânditorii pozitivişti se preocupă de analiza relaţiilor
constante dintre fenomene. Ştiinţa pozi- tivă se întreabă: „cum e?”, şi nu „pentru ce?” sau
„de ce e?”. Din această perspectivă întreaga experienţă de cunoaştere a omenirii (filosofie,
etică, religie ş.a.) trebuie să treacă prin cenzura ştiinţei. Astfel, pozitivismul utilitarist
apreciază că religia este o „superstiţie” inutilă omului modern. Omul contemporan este
preocupat de practică, politică, afaceri economice şi nu de speculaţii metafizice sau de
credinţă şi supranatural.
În „Cursul de filosofie pozitivă” (vol. 4, 1839) A. Comte definea religia ca fiind o
atitudine mentală (o stare teologică corespunzătoare unei etape a umanităţii). În religie omul
îşi proiectează propria existenţă, inventează false explicaţii asupra faptelor observate, astfel
că religia îi apare lui Comte ca o „stare subiectivă şi iraţională”2. Mai târziu însă Comte
sesizează caracterul util al religiei în viaţa socială, care ar avea mai ales un rol educativ.
Considerând acum religia o stare socială normală, se hotărăşte (1849) să înfiinţeze „o religie
ştiinţifică” menită să abandoneze formele religioase confesionale. El explică astfel
intenţia sa. „În timp ce protestanţii şi deiştii au atacat mereu religia în numele lui Dumnezeu,
noi vrem din contra, să-l dăm la o parte pe Dumnezeu, în numele religiei”.
Deşi Comte nu reuşeşte să pună bazele unei sociologii a religiilor, el sesizează unitatea
dintre religie şi societate şi, în concluzie, trebuinţa de a fi studiate împreună. Max Scheler
remarca faptul că deşi nu rezistă unei critici ştiinţifice, legea celor trei stadii are un rol impor-
tant în cunoaştere, punând în evidenţă nu succesiunea în timp a unor modalităţi de explicare
– teologică, metafizică, pozitivă – ci simultaneitatea a trei tendinţe permanente ale sufletului
omenesc. Traian Brăileanu aprecia că înţelegerea sociologiei ca „fizică socială” reprezenta
efortul pozitiv de limitare a subiectivismului şi promovarea spiritului de cercetare
obiectivă în ştiinţele sociale.

2
După Henri Desroche, Sociologies religieuses, p. 214.

2
 Marxismul despre religie: Marx vedea religia ca o formă de înstrăinare şi „opiul
poporului”.
Clanul şi totemul (E. Durkheim)
Emile Durkheim (1853-1917) a continuat şi dezvoltat concepţia lui Comte în legătură
cu religia, reuşind să elaboreze o explicaţie sociologică originală asupra fenomenului
religios.
Durkheim a evidenţiat limitele concepţiei lui Comte în domeniul sociologiei, dar este
de acord cu ideea că religia reprezintă un prim stadiu în dezvoltarea spiritualităţii umane,
filosofia şi ştiinţele ivindu-se ulterior, din această simbioză iniţială. La început religia
reprezintă şi o filosofie (ca mod de gândire) şi ştiinţă (ca mod de explicare şi cunoaştere).
Categoriile filosofice şi logica s-au desprins din gândirea religioasă. Tot acolo erau
adunate treptat şi începuturile ştiinţelor.
Preocupările lui Durkheim în legătură cu religia erau simultane cu cele referitoare la
morală. Prin religie societatea se sacralizează pe ea însăşi, impunându-se membrilor ca ceva
divin.
Apariţia lucrării sale fundamentale referitoare la religie – „Formele elementare ale vieţii
religioase. Sistemul totemic în Australia” –, după un sfert de veac de preocupări în acest
domeniu, reprezintă o nouă etapă în cristalizarea concepţiei sale, mai puţin rigidă şi mai
realistă. Durkheim constată că religia cuprinde forme de manifestare foarte variate. Care ar fi
specificul, aspectele comune ale acestor manifestări?

Unii consideră că, în toate religiile, comun este supranaturalul :lumea misterului, a
necunoscutului şi a neînţelesului. Religia ar fi deci un fel de speculaţie asupra a tot ce scapă
ştiinţei, gândirii, ar încerca să explice, să facă înţeles ceea ce depăşeşte inteligenţa, naturalul.

În alte concepţii, esenţial în religie ar fi divinul, divinitatea. Omul consideră că viaţa sa,
existenţa este determinată de forţe divine, de spirite, de Dumnezeu. Există şi religii care au mai
puţin concretizată ideea de divin (religiile „ateiste”: budism, confucianism), dar şi ele se referă
la divinităţi. Durkheim aderă însă la opinia, destul de răspândită în timpul său, că specific
religiei este împărţirea existenţei în două domenii fundamental deosebite- sacrul și profanul-
sacrul fiind domeniul religiosului .

RELIGIA ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII

A. Factori care influenţează religiozitatea
Predispoziţia pentru sacru şi relaţiile cu lumea transcendentă sunt influenţate de
varietatea factorilor cu care omul şi comunităţile ajung în contact pe parcursul existenţei.
Geneza lor este explicată după specificul fiecărei teologii. Spre exemplu, Vivekananda afirma
că religia provine din „eterna sete de absolut”. Tendinţa spre perfecţiune,spre absolut, este o
3
condiţie a existenţei omeneşti. Sămânţa credinţei,sădită în om nu dă însă roade identice. Pe
parcursul vieţii oamenilor şi comunităţilor ea evoluează variat, în raport cu factorii şi condiţiile
cu care se confruntă şi le asimilează. Relaţiile cu sacrul capătă forme confesionale, devin culte,
teorii, ritualuri. Unele religii s-au stins, dar sacrul şi credinţa au supravieţuit, s-au manifestat
altfel. Integrarea într-o comunitate reprezintă şi un anumit comportament faţă de modul în care
se manifestă sacrul: mai intens, mai mistic sau mai raţionalist, tradiţional sau modernizat.
Efortul de a creştina unele populaţii sau de a răspândi islamismul, nu sădeşte în suflete credinţa
ci o îndreaptă spre o formă de religiozitate. Credinţa şi religia reprezintă componente ale
calităţii de om, calitate pe care o au deopotrivă musulmanii, catolicii,ortodocşii sau oricare altă
formă de religiozitate.
Anumite orientări filosofice au considerat experienţa omului cu sacrul o realitate
spirituală. Prin urmare, religia poate fi învăţată,înlăturată, este un conflict de idei sau o
particularitate psihică a credincioşilor. Iluminismul şi pozitivismul promovează ipoteza că prin
ştiinţă, cultură, filosofie, treptat, credinţa se stinge. S-a afirmat că religia este determinată de
anumiţi factori şi s-a încercat identificarea acestora. Concepţia deterministă a avut în unele
perioade consecinţe practice: s-a încercat „descoperirea” factorilor care determină credinţa şi
religia, în vederea folosirii lor: fie pentru a o stimula, fie pentru a elimina această componentă
a existenţei umane.
Reprezentând însă o predispoziţie a existenţei omeneşti, religia nu are cauze,
determinări rigide, început sau sfârşit. Poate fi însă influenţată, dirijată, folosită, manipulată
printr-un sistem de factori.
Factorii care influenţează religiozitatea nu acţionează constant sau rigid, evoluează, se
adaugă şi mai ales au roluri variate în comunităţi,epoci şi chiar în evoluţia personalităţii. Sunt
consideraţi mai importanţi factorii culturali (educaţie şi învăţământ, nivel de cunoştinţe,mediul
spiritual, preocupările cognitive şi raţionaliste) şi de personalitate(emotivitate, caracter, vârstă,
sex). În contextul social, nici acestea nu sunt determinante. Sistemul politic poate suprima
personalităţile culturale, distruge Bisericile, desfăşoară activităţi de eliminare a raţionalismului
religios. Spiritul public şi tradiţia pot acţiona împotriva unor manifestări religioase. Populaţia
se poate revolta spontan împotriva altor credincioşi, ea poate teroriza grupurile religioase
mici,poate distruge lăcaşuri de cult sau simboluri religioase.
Se afirmă, de obicei, două tipuri de factori: 1. Factori care evoluează obiectiv şi
permanent (personalitatea individului, dezvoltarea unui sistem religios)şi 2. Factori care
reprezintă fluctuaţia (mobilitatea socială, interese politice, situaţii neprevăzute.
Ponderea factorilor care influenţează viaţa religioasă evoluează de la factorii naturali
spre cei sociali. Iniţial omul este dependent de natura imediat înconjurătoare. Sentimentele sale
în legătură cu sacrul se concretizează în aceste forţe şi evenimente. Treptat, integrarea sa în
4
comunităţi face ca influenţa grupurilor la care aparţine să devină predominantă. Astfel, astăzi,
majoritatea autorilor apreciază că religia şi religiozitatea sunt influenţate şi chiar condiţionate
de mediul social şi de evoluţia istorică. Viaţa nomadă, care depinde de dărnicia spaţiului
geografic, a generat o varietate mare de religii şi reprezentări ale sacrului. Totemismul, magia,
animismul, adorarea Soarelui pluralitatea zeităţilor, reprezentau prioritatea factorilor naturali în
manifestarea religioasă a comunităţilor. Trecerea la viaţa sedentară şi formarea unor societăţi
stabile, a primelor formaţiuni statale, a unificat treptat imaginea sacrului şi modul de legătură
cu lumea transcendentă.Cain şi Abel reprezintă două modele de civilizaţie: cea nomadă, bazată
pe creşterea vitelor, jertfele sacrificate fiind animalele, şi cea care trece spre sedentarism, spre
agricultură, jertfele şi ritualurile fiind legate de noua ocupaţie. Dumnezeu a ales între cele două
civilizaţii. Şi în islam, pe măsura sedentarizării triburilor, zeităţile şi credinţele acestora se
unifică în monoteism, în credinţa în Allah. Creştinismul reprezintă trecerea la societăţile stabile,
practica se referă prioritar la agricultură, jertfa „mielului” are caracter excepţional, creşterea
animalelor fiind mai restrânsă şi dependentă de preocuparea de bază:lucrarea pământului.
Se poate observa o asemenea evoluţie chiar în legătură cu individul. În copilărie este
mai impresionat de factorii naturali, de evenimentele dezlănţuite în natură. Treptat familia şi
apoi comunitatea tot mai largă în care se integrează îl fac mai puţin dependent şi influenţabil de
factorii naturali. Îi sunt oferite explicaţii, el observă şi înţelege natura, are mijloace de protecţie,
este mai independent de mediul geografic, devenind însă tot mai dependent de factorii
sociali.Învăţământul, cultura, civilizaţia îl „încapsulează” pe individ, factorii naturali şi
biologici sunt primiţi şi asimilaţi de el prin această intermediere socială.
Gabriel Le Bras sublinia: condiţiile de viaţă sunt date de natură, dar societatea şi-a creat
un habitat propriu, relaţii proprii şi într-o oarecare măsură chiar un Dumnezeu propriu.
Inundaţiile, fulgerele au rezonanţă religioasă diferită pentru un copil pentru un adult, pentru un
fizician şi pentru un om fără pregătire şcolară, într-o zonă civilizată şi alta subdezvoltată.
a. Factorii naturali, manifestarea forţelor naturii, sunt frecvent discutaţi ca suport al
religiozităţii. Acest suport este real nu numai prin faptul că omul trăieşte într-un mediu natural
de care depinde în cea mai mare măsură, dar şi prin aceea că natura, fiind creaţia şi manifestarea
sacrului, reprezintă pentru credincios un permanent contact cu divinul. Uneori această relaţie
se individualizează în forme specifice pentru unele populaţii: respectarea animalelor sacre
(vaca, scarabeul,totemurile), adorarea Soarelui şi a altor realităţi cosmice, potopul, fulgerele,
revărsarea unor râuri. În toate religiile sunt sacralizate elemente sau realităţi din natură. Faţă de
natură, populaţiile şi religiile au avut opinii variate.
Natura reprezintă un factor care influenţează religiozitatea (trezeşte frică, admiraţie,
entuziasm) mai ales sub două aspecte: 1. ca mediu şi 2. ca evenimente. Mediul natural – când
este formată şi convingerea că reprezintă creaţia lui Dumnezeu – impresionează şi stimulează
5
credinţa prin complexitatea sa, prin frumuseţe, grandoare, ordine (succesiune, legitate),
armonie. Impresionaţi sunt mai ales copii.Contactul cu aspecte devenite banale pentru vârstnici
(culori, forme,flori, fructe, izvoare) intensifică la copii emoţiile religioase.
S-a observat că mediul şi peisajul îi influenţează mai ales pe băieţi. Fetele sunt mai
influenţate de evenimentele din natură: furtuni cutremure, tunete, inundaţii. Spre deosebire de
bărbaţi, care „admiră”,femeile „se tem”, consideră evenimentele o sancţiune sau o răsplată
divină. Dorind să evite sancţiunea şi să atragă bunăvoinţa, se roagă,sporind starea de
religiozitate.
Apropiată de factorii naturali este familia, care în perioada copilăriei are un rol hotărâtor
pentru viaţa religioasă a personalităţii. În primii ani copilul este dependent de familie ca şi de
natură, nu supravieţuieşte fără sprijinul acesteia. Familia influenţează religios pentru tot restul
vieţii. Cei mai apropiaţi şi pe care îi imită în primul rând, sunt mama şi bunicii, care încep să-i
transmită modelul religios al comunităţii. Pe măsura înaintării în vârstă se poate îndepărta de
modelul acceptat în copilărie, dar continuă raportarea la aceasta până când îşi formează un
nucleu familial propriu. Chiar dacă în adolescenţă are o atitudine mai critică sau mai liberală
faţă de familie,continuă să respecte modelul primit din perspectiva unor motivaţii sociale şi
tradiţionale.
Până spre 20 de ani, când părinţii şi copiii locuiesc de obicei împreună, familia
influenţează religios pe descendenţi prin câteva modalităţi, discutate de psihologia religiei:
atmosfera din familie, practicile, educaţia, evenimentele trăite. Atmosfera religioasă din familie
este transferată copiilor şi nepoţilor prin imitaţie, integrare, participare la ritualuri, învăţarea
unor imnuri şi rugăciuni. Sunt astfel transmise valori şi comportamente păstrate de individ
întreaga viaţă.Copilul este antrenat în practica familiei, pe care la început nu o înţelege şi nu o
explică, dar care devine pentru el o obişnuinţă. Educaţia religioasă în familie este supravegheată
în cadrul unor Biserici de personalul de cult. Frecvent este realizată însă întâmplător, în zile de
sărbătoare, seara, împrejurări în care copilul îşi formează o imagine proprie despre religie: este
o tradiţie, o obligaţie, un comportament social ş.a. Copilul este influenţat puternic de
evenimentele prin care trece familia: succese excepţionale, pierderea unor persoane
îndrăgite,anumite ceremonii. Ele rămân în amintirea fiecăruia pentru toată viaţa.
Sunt formaţiuni religioase care îi educă în mod organizat pe copii încă din primii ani:
au grădiniţe proprii, şcoli duminicale, personal angajat şi specializat. În felul acesta
raţionalizează timpuriu dimensiunea sufletească şi despart sacralitatea din conglomeratul
indistinct al începutului vieţii individului. Uneori copii sunt desprinşi chiar de familie, trimişi
în tabere, integraţi în grupuri izolate cu preocupări nu numai religioase ci şi cultural-sportive,
turistice.Inexistenţa familiei în formarea copilului are un rol important în ruta religioasă a
persoanei respective. S-a observat că lipsa autorităţii familiale – în cazul copiilor abandonaţi,
6
orfanilor, a familiilor dezorganizate,cu religiozitate multiplă – diminuează sentimentele
religioase şi reprezintă un suport al fluctuaţiei interconfesionale şi mai ales a apartenenţei la un
cult sau Biserică. Liberalizarea prematură a copiilor, tendinţa lor spre independenţă,
afectivitatea formală, contestarea paternalismului tradiţional afectează religiozitatea.
Modelul religios transmis de familie nu se identifică însă cu cel oficial al Bisericii. Mai
ales fetele sunt învăţate de mame practici şi rugăciuni tradiţionale, unele manifestări magice,
superstiţii, despre care bărbaţii nu ştiu sau le consideră nesemnificative. Copiii urmează de
obicei modelul religios al mamelor, spre adolescenţă considerându-i pe taţi „necredincioşi” sau
cu o religiozitate formală.
În cadrul familiei a fost remarcat rolul important al femeilor în formarea spiritului
religios. Cercetările au consemnat un oarecare specific al religiozităţii feminine în comparaţie
cu cea a bărbaţilor, atât ca intensitate, precum şi ca mod de manifestare. Mai ales psihologii au
atribuit acest specific particularităţilor psihofizice ale acestora în comparaţie cu cele ale
bărbaţilor. Sociologii au explicat specificul religiozităţii feminine prin statutul social al
acestora. Până în epoca modernă preocuparea femeilor era activitatea casnică şi
gospodărească,bărbaţii fiind cei care aprovizionau, erau mult timp în afara spaţiului familial.
Copii de vârstă mică sunt mai ataşaţi de mame şi le imită modelul religios. Mai târziu, taţii
devin modele admirate de copii, dar nu sub aspect religios. Societatea modernă încearcă
egalizarea statutului social al femeilor cu al bărbaţilor (drepturi social-politice,integrarea în
muncă, contribuţii echivalente la prosperitatea familiei,chiar antrenarea bărbaţilor în îngrijirea
noilor născuţi). Continuă însă real sau chiar oficial această inegalitate. Şi acum multe femei
depind de veniturile bărbaţilor, sunt casnice şi „consumatoare”, spaţiul activităţii lor este
restrâns, ca şi orizontul profesional, relaţiile publice şi chiar educaţia sau cultura. Există opinia
că femeile sunt mai conservatoare,mai tradiţionaliste, au înclinaţii mistice mai pronunţate.
Toate acestea se reflectă în religiozitatea copiilor.
Specificul statutului religios al femeii şi al primilor ani ai copilăriei este mai evident în
Bisericile tradiţionale care conservă unele relaţii şi structuri organizatorice medievale. Piramida
care conduce aceste Biserici şi personalul de cult sunt masculinizate.Femeile nu sunt hirotonite
ca preoţi, nu pot săvârşi ceremonii şi taine.Tradiţia şi uneori scrierile sacre confirmă pentru
femei un statut secundar. Sunt şi religii unde rugăciunea femeii nu are semnificaţie,pentru a fi
primită trebuie rostită de un bărbat. Femeile nu au voie să pătrundă în anumite spaţii sacre, după
naştere urmează purificări, li se recomandă permanent supunere şi ascultare ş.a. Statutul de
inferioritate în cadrul oficial le dirijează afectivitatea religioasă spre dimensiunea mistică şi
practici religioase populare, ceea ce le-a atras uneori acuzaţia de înclinaţii spre demonism.
Inchiziţia urmărea mai ales pe vrăjitoare şi mai puţin pe vrăjitori.

7
 Religiile moderne şi protestantismul au consolidat parţial statutul femeii în viaţa
religioasă. Ele nu mai sunt un auditoriu mut, îşi spun părerea, citesc şi interpretează Scripturile,
în unele cazuri sunt acceptate în rândul clerului. În felul acesta a scăzut şi evaziunea lor spre
formele arhaice şi populare de religiozitate.
Starea de religiozitate depinde şi de personalitatea celui care primeşte mesajul religios,
îl asimilează şi îl manifestă. Particularităţile biopsihice ale individului influenţează ruta
religioasă a individului.Fiecare om are unele particularităţi de caracter, anumite date native,care
îl fac mai predispus spre o formă sau alta de religiozitate. El evoluează trecând prin perioadele
de vârstă, până la bătrâneţe; în fiecare perioadă predomină anumite interese, manifestări,
preferinţe în legătură cu viaţa religioasă. S-a încercat argumentarea că aceşti factori
„personologici” sunt determinanţi în legătură cu credinţa şi religia.Astfel s-au făcut afirmaţii
ca: glosolalia practicată în Bisericile penticostale este frecventă pentru persoanele cu defecţiuni
de vorbire,unele formaţiuni religioase mici îi grupează pe „schizofrenici”,„handicapaţi”, cu
deficienţe psihice (chiar fizice). Starea psihofizică a individului îi influenţează viaţa religioasă
în modalităţi variate, dar nu i-o determină. În toate formaţiunile religioase există membri cu
posibilităţi psihice şi fizice variate, mulţi oameni de ştiinţă şi cultură au fost credincioşi (unii
trăind chiar perioade de bigotism sau extaz mistic) şi există destui analfabeţi sau ignoranţi care
nu sunt credincioşi. Gruparea personalităţilor în extravertite şi introvertite nu reprezintă şi o
clasificare în credincioşi sau necredincioşi. Diferă însă modul în care îşi trăiesc şi manifestă
religiozitatea. Persoanele extravertite sunt mai sociabile, practică religiozitatea în comunităţi,
cu mai mult fast; cele introvertite au o viaţă religioasă mai intimă, mai egocentrică.
Cercetările întreprinse după război în multe ţări au evidenţiat câteva etape în evoluţia
stării de religiozitate a personalităţii umane. Până spre 13 ani este o perioadă de ascensiune
a religiozităţii. Copii, sub supravegherea ascendenţilor, au un comportament religios mime-
tic: ascultă şi se conformează, imită. Între 13 şi până spre 20 de ani este un declin al
religiozităţii. Tinerii şi adolescenţii acumulează infor- maţii variate, se întreabă asupra
autenticităţii formelor de religiozitate, chiar manifestă tendinţe critice şi raţionaliste, practică
migraţia interconfesională. Vârsta matură este a stabilităţii religioase, se fixează asupra
unui comportament religios şi îl practică, mai mult sau mai puţin, dar constant, fluctuaţiile
interconfesionale sunt nesemnifi- cative în condiţii normale. Bătrâneţea sporeşte religiozitatea,
dar atrage şi situaţii sporadice de instabilitate: religiozitate excesivă, trecerea la alte culte,
dezamăgiri în legătură cu religia, căutarea unor soluţii în contact cu formaţiuni religioase
minore sau bizare.
În perioada copilăriei predispoziţia religioasă este modelată după confesiunea şi credinţa
celor apropiaţi: familia, comunitatea teritorială, prietenii de joacă. Cerinţele religioase sunt
externe, ei le acceptă de obicei fără discernământ, necritic. La baza religiozităţii lor se află
8
emoţiile, impresionabilitatea, chiar dacă acestea nu au conţinut religios. În biserică un
copil este impresionat de atmosferă, vestimen- taţie, pictură, cântece, comportamentul
oamenilor. Oarecare indepen- denţă religioasă capătă după şcolarizare. Până atunci influenţa
reli- gioasă avusese un caracter paternalist, univoc. Acum pătrunde într-un sistem
instituţional bazat pe alte criterii sociale (în clasă după vârstă, în diferite cercuri şi activităţi
după preferinţe, în şcoală după zona în care locuieşte ş.a.). Aceste criterii formale îl
orientează şi spre forma- lizarea comportamentului religios, începe să considere frecventarea
Bisericii o obligaţie. Anterior nu erau preocupaţi de justificarea actului, acum devin
preocupaţi dar nu-l înţeleg, uneori li se pare un divertisment, îl bagatelizează. Când religia
este obiect de învăţământ o apreciază ca pe oricare disciplină, o învaţă pentru notă, se tem să
nu rămână corigenţi. Astfel suportul religiozităţii este transferat dinspre afectiv spre raţional.
După 13-14 ani modul de viaţă modifică treptat religiozitatea personalităţii. Practicile
care li se par formale se reduc, dar continuă practicarea sedimentată prin deprinderile
religioase formate până atunci. Nu mai respectă posturile decât ocazional, frecventează
biseri- cile la marile sărbători. Caută în biserică fast şi situaţii excepţionale, ceremonial, în
rest încep să o aprecieze doar ca instituţie cu funcţionari plătiţi. Intră în contact cu
lecturi religioase de provenienţă variată,se informează în legătură cu alte confesiuni şi
încearcă evaluări şi critici în legătură cu dogmele. Religia este apreciată ca valoare
tradiţională şi culturală. În căutarea varietăţii religioase iau contact cu credinţe periferice,
superstiţii, elemente de ocultism, cred în zodii şi poartă embleme, talismane.
Adolescenţa se afirmă ca o concretizare a acestei perioade de tranziţie, de la copilărie
spre maturitate. Şcolarizarea are un rol important mai ales pentru adolescenţi. De la 7 ani
trec din structurile paternaliste familiale în cele instituţionale. Adolescenţa aduce posibi-
litatea alegerii şi opţiunii între variantele instituţionale. Intrarea în şcoală schimbă
preocupările religioase de la afectivitate spre aspectul intelectual. Adolescentul manifestă un
pronunţat criticism mai ales în legătură cu factorii de constrângere, cu instituţiile. Biserica
şi practicile religioase i se par instituţionale, arhaice, le mai respectă din obişnuinţă,, la
îndemnul mamelor. Religiozitatea se individualizează mai ales la fete (o religie mai intimă,
o afecţiune sporită). Apar revolte
trecătoare ateiste, în caz de eşecuri. Primirea statutului de adult li se pare tinerilor o victorie
spre care se grăbesc, sunt nerăbdători. În general familiile au tendinţa de a-i păstra sub
protecţia lor, ivindu-se „conflictul dintre generaţii”. Adolescenţii sunt rebeli, au mare energie
şi sensibilitate, curiozitate şi pasiune, se angajează total. Îi preocupă toate marile probleme,
inclusiv cele religioase: destinul, salvarea sufletului, nevoia de transcendent, iubirea
„adevărată”. Uneori acest erou neliniştit şi „incandescent” se supraevaluează: practică un
narcisism real sau fictiv (jocul de-a naivul), valorile tradiţionale şi din familie nu mai
9
sunt suficiente. Sacrul cultivat până atunci i se pare o dogmă a vârstnicilor, pe care o critică
şi o contestă. Puţini se declară necredincioşi, dar caută forme noi de religiozitate: mai
moderne, mai clare, mai directe. Unele Biserici consideră aceste căutări, în sensul că, tinerii
nu sunt destul de „înţelepţi” pentru a fi credincioşi (înţelepciunea religiei este apanajul
vârstei mature). După aceste pendulări, cei mai mulţi îşi argumentează şi consolidează
modelul religios al familiei în care s-au format. Alţii însă rămân mult timp instabili religios,
indiferenţi sau aderă la alte confesiuni şi credinţe.
Maturitatea, perioada de adult, este relativ stabilă sub aspect religios. Depăşirea
adolescenţei presupune formarea unei familii inde- pendente, obligaţii profesionale şi social-
politice, un standard constant de viaţă. Stabilitatea religioasă nu este de performanţă,
reprezintă o integrare normală, după posibilităţi, pe bază de obişnuinţe. Mai ales bărbaţii
sunt indiferenţi la tentativele de a migra confesional. Frec- ventează biserica din respect,
motive estetice, credinţă, chiar dacă uneori personalul de cult nu corespunde aşteptărilor.
Culturalizarea, pregătirea ştiinţifică, nu le elimină sentimentele religioase. Femeile sunt mai
influenţate în sens religios de aspectele estetice, moartea, boala care apare în unele familii.
Bătrâneţea este apreciată ca o perioadă de sporire a interesului pentru viaţa religioasă.
Motivele acestui comportament sunt însă multiple. Frecvent este justificat prin neliniştea în
legătură cu sfârşitul vieţii pământeşti, apropierea sau chiar frica de moarte şi de judecata
divină. La aceasta se adaugă însă motivaţii variate, surprinse prin cercetări. Această vârstă
„a înţelepciunii” presupune lecturi, informaţii, preocupări în legătură cu sacrul. Părăsirea
altor ocupaţii (pensionare, degajarea de problemele familiei, posibilitatea de circulaţie mai
restrânsă) creează un timp disponibil folosit pentru relaţia cu lumea transcendentă.
Eventuala regresie şi fragilitate psihică este tot
un prilej fertil pentru preocupările religioase (apelează mai des la ajutorul lui Dumnezeu).
Uneori bătrânii sunt mai izolaţi, agitaţi, au un comportament de refuz, capricii, încăpăţânare,
pe care cei din familie le neglijează sau chiar îi irită. Vârstnicii sunt puţin activi fizic, se
deplasează greu, stau mult în casă, în pat. În aceste condiţii, chiar dacă nu frecventează
biserica sunt interesaţi de problemele religioase.Dirijarea spre preocupările religioase
reprezintă uneori o modalitate de reintegrare socială a vârstnicilor şi o evaziune faţă de
preocupările cotidiene ale restului familiei.
b. Dintre factorii sociali un rol important are comunitatea teritorială în care trăieşte
credinciosul. Spaţiul Europei de Răsărit şi o parte a celui balcanic sunt majoritar ortodoxe,
cel apusean e catolic,nordul Europei este protestant. În rural comunităţile sunt mai omogene
religios. În oraşe spiritul electiv este mai accentuat. Într-un sat monoreligios membrii se
integrează de obicei acelei religii. Comunitatea,vecinii, rudele influenţează şi atrag spre
confesiunea pe care o frecventează majoritatea. Comunitatea teritorială reprezintă o anumită
10
atmosferă, un model spiritual în care sunt integraţi membrii. Atmosfera comunitară apare ca:
obişnuinţa de a nu lucra în zilele de sărbătoare, existenţa unor spaţii sacre (biserică, troiţe,
monumente, cimitire),observarea comportamentului religios al concetăţenilor (merg la
biserică, fac pomeniri, obiceiurile de sărbători, discută probleme religioase, credincioşii se
ajută între ei, îşi fac daruri). Influenţează starea de religiozitate şi evenimentele prin care
trece comunitatea sau grupul celor apropiaţi. Seceta sau inundaţiile, conflictele cu autorităţile
sau dintre diferite familii, incendii sau distrugeri în caz de războaie, revolte – sporesc de
obicei sentimentele religioase, iniţiază unele manifestări deosebite (rugăciuni şi postiri ale
întregii comunităţi, ieşirea cu obiecte sfinte pe câmp, pelerinaje ş.a.). În cazul localităţilor
plurireligioase, un factor de sporire a religiozităţii este şi disputa confesională, efortul
unora sau altora de a-şi păstra sau spori numărul aparţinătorilor. Deseori credincioşii îşi
schimbă domiciliul. Pleacă din sate spre oraşe. Cercetările apreciază că schimbarea ambianţei
comu- nitare reprezintă o scădere a intensităţii vieţii religioase. Integrarea în alt mediu,
stabilirea noilor prietenii, părăsirea comunităţii religioase anterioare slăbesc mai ales practica
religioasă. Nu de puţine ori cei plecaţi la oraş se întorc pentru marile sărbători la biserica din
sat.
Tradiţia este considerată frecvent un factor care influenţează viaţa religioasă. Prin ea
(lat. traditio = transmitere) sunt păstrate valori spirituale dar şi practice la care aderă familiile
şi membrii comunităţii. Ele sunt „puteri efective” de coeziune a comunităţii şi nerespectarea
lor este nedorită de grup. În religie, acest „lanţ” al continuităţii este ritualizat şi formalizat:
prin iniţiere, botez, confirmare, „punerea mâinilor” deasupra capului ca semn al
recunoaşterii. Tradiţiile religioase s-au îmbinat cu cele laice, uneori Bisericile oficiale
acceptând această interferenţă, care contribuie la sporirea religiozităţii. Multe tradiţii în
legătură cu Anul Nou, venirea primăverii, strângerea recoltei, martirii unor revoluţii sau
războaie sunt acceptate şi chiar sprijinite de Biserici. Ele se formează treptat, există în strânsă
legătură cu Bisericile „tradiţionale”, dar şi Bisericile mai recente îşi formează treptat tradiţii
după particularităţile lor spirituale. Conflictul dintre vechile şi noile valori religioase are ca
suport încercarea unor Biserici de a elimina mai rapid vechile valori, care încă îşi dovedesc
trăinicia, pentru a-şi impune valorile proprii, considerate „singurele adevărate”. Când însă noile
valori sunt ale unor minorităţi, sau nu şi-au dovedit încă trăinicia sau utilitatea, populaţia
tradiţionalistă le elimină din comunitate.
Pe baza tradiţiei, specificului zonei, preocupărilor populaţiei, există o stare de spirit
care influenţează viaţa religioasă. Uneori este greu de schimbat, poate reprezenta o frână în
sensul modernizării. Chiar dacă nu înţelege sacrul sau predica din biserică, aduşi de bunici
sau părinţi, copii aderă la acea stare de spirit pe care o consideră bună, morală, adevărată.
Conglomeratele de populaţii au stări de spirit eterogene, dar se consolidează treptat ca
11
grupuri: profesionale, cu interese comune, religioase.
c. Mediul cultural, gradul de şcolarizare, pregătirea ştiinţifică, reprezintă factori care
influenţează credinţa şi starea de religiozitate. Unele ideologii, orientări filosofice şi teologia
unor culte sau Biserici propagă nu numai ruptura dintre cercetarea ştiinţifică şi credinţă, ci
chiar opoziţia lor. Şi Weber arată că evlavia sacrifică intelectul, forţa intelectuală este
insuficientă faţă de măreţia lui Dumnezeu. Dispută este şi în legătură cu adevărul. Acesta
rezultă din cunoaşterea ştiinţi- fică sau din interpretarea dogmelor teologice? Din perspectiva
ştiinţi- fică pozitivistă se aprecia că religia reprezintă o expresie a ignoranţei, care dispare pe
măsura dezvoltării culturii şi tehnologiei. Explicaţiile ştiinţifice, reglementarea socială şi
legislativă, înlocuiesc aspecte existente anterior în domeniul religiozităţii. Chiar mari
filosofi, ca P.P. Negulescu, considera că religiile „sunt un fel de filosofii rudimentare prin
aparatul raţional foarte redus, foarte puţin dezvoltat cu care ni se înfăţişează”. Şi ideologia
comunistă vedea în dezvoltarea ştiinţei şi a nivelului de şcolarizare o resursă a afirmării
ateismului.
Teologiile conservatoare întâmpină greutăţi în asimilarea ştiinţei şi culturii în sistemul
explicaţiei religioase. Anumite formaţiuni reli- gioase nu-i încurajează pe credincioşi să
progreseze în pregătirea şcolară. Ele condamnă şi mass-media, pretextând că se preocupă
prea puţin de credinţă, acordând spaţii largi pentru divertisment, sport, turism, artă ş.a.
Evul mediu este menţionat ca o perioadă în care au fost persecutaţi şi unii oameni de ştiinţă
care prin descoperirile lor nu argumentau dogmele teologice. Dar şi în evul mediu au fost
făcute descoperiri ştiinţifice, unele cercetări sprijinite chiar de biserici şi mânăstiri.
Conflictul n-ar fi fost între rezultatele ştiinţifice – spre exemplu ale lui Galilei, Giordano
Bruno, Copernic ş.a. – ci între semnificaţia ideologică, politică şi filosofică a acestor
cercetări.
d. Instituţiile şi organizaţiile care activează în acea zonă geo- grafică influenţează viaţa
religioasă. Există organizaţii cu caracter religios, multe activează pe lângă Biserici care au
ca scop principal activitatea misionară. Sunt organizate pe vârstă, parohii, sex – ex.: organizaţii
ale tinerilor catolici, organizaţii ale femeilor unitariene sau musulmane, organizaţiile Kolping
existente pe lângă parohii – care desfăşoară activităţi în sensul atragerii populaţiei la viaţa
religioasă, editează şi difuzează literatură religioasă, sunt îndrumate de personalul de cult.
O instituţie care se preocupă de educaţia religioasă este şcoala. Pe lângă învăţământul
teologic, unde este pregătit personalul de cult,destinat săvârşirii ceremoniilor şi
activităţilor din cadrul bisericii, există şcoli ale cultelor, cu caracter particular, iar în unele
ţări sunt introduse ore de religie chiar în învăţământul laic. Pentru minori îndrumarea
religioasă reprezintă o preocupare a familiei, aceasta hotărând şi în privinţa frecventării
învăţământului religios. Şcoala contribuie mai ales la transmiterea cunoştinţelor religioase,
12
 îi infor- mează pe elevi. Cuprinşi în acest cadru instituţional, aspectul afectiv al religiozităţii,
cu care copilul vine din perioada preşcolară, se deplasează spre intelectiv, începe
raţionalizarea sacrului şi a credinţei.
Instituţia care are rol esenţial în afirmarea vieţii religioase este biserica. Personalul de
cult şi instituţia bisericească reprezintă factori de iniţiativă în formarea caracterului religios
al personalităţii şi comunităţilor. Biserica transmite religiozitatea oficială, difuzează
informaţii religioase, autorizate. Eficienţa acestei activităţi depinde de calităţile acestei
instituţii şi de populaţia aparţinătoare.

1. Conceptul de religie

Se referă la acele moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu

supranaturalul. După E. Durkheim, credinţele si practicile religioase sunt strâns legate de
lucrurile sacre şi opuse profanului. Sacrul este extraordinarul, misteriosul sau chiar pericolul
potenţial, ceva care iese din cotidian sau din viaţa normală.

Rudolf Otto (în lucrarea „Sacrul”, editura Dacia, 1992, p.13), scrie: „Sacrul este înainte
de toate o categorie de interpretare şi evaluare a ce nu există ca atare, decât în domeniul
religios….. Ea este o categorie complexă şi, prin urmare, poartă în sine un element de un gen
cu totul aparte, unul care se sustrage raţionalului… şi care rămânând complet inaccesibil
înţelegerii conceptuale… este un arreton, ceva inefabil”.

E. Kant – vorbeşte de voinţa sacră, voinţa care dintr-un impuls al datoriei se supune fără
şovăire legii morale; la fel se vorbeşte despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de
fapt în vedere necesitatea practică şi caracterul ei de obligaţie general valabilă.

Mircea Eliade, în lucrarea „Sacrul şi profanul” aduce o perspectivă inedită asupra

acestui concept. Sacrul este o categorie a religiozităţii opusă profanului. „Sacrul este o categorie
specifică unei existenţe religioase de tip arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate
ontologică într-un spaţiu şi un timp, socotite esenţialmente pure şi sfinte, aşa cum le relevă
credinţa generalizată pentru începuturile lumii”. Spre deosebire de Otto care pune accent pe
iraţional, omul trăind „experienţa terifiantă şi iraţională” ce se bazează pe „sentimentul temerii
religioase” faţă de forţele supranaturale, Eliade analizează sacrul având în vedere Homo
religuosus.

Acesta crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcede lumea
aceasta, dar care se manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că lumea
are o origine sacră şi că experienţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care
este religioasă, adică participă la realitate.
13
 Profanul este opus sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, după Eliade, ca fiinţă ce se
face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă pe sine în întregime decât în măsura în care se
desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelentă, în faţa libertăţii
sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care va fi demistificat radical. Omul
modern este areligios, dar mai dispune încă de o întreagă mitologie camuflată şi de numeroase
ritualuri degradate.

Experienţa religioasă are loc în timp şi spaţiu. Spaţiul sacral se referă la primele forme
ale sacralităţii lumii. Hierofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului sacralizat: locuri
privilegiate, locuri sfinte, semne ale spaţiului. Consacrarea unui loc se datorează credinţei în
„repetarea cosmogoniei”.

Timpul sacru este un timp mitic repetabil şi recuperabil, dar etern în acelaşi timp. El
este recuperabil în rituri şi sărbători când se repetă ca în primele lui apariţii. Se regenerează prin
repetarea lui în formele originale, prin timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca
metode exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor cosmice, ca şi prin activitatea eroilor
civilizatori. Sacrul şi profanul, arată Eliade, „constituie două modalităţi de a fi în lume, două
situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei”.

Aşadar, religia diferă de alte aspecte ale vieţii sociale pentru că ea referă la un sistem de
convingeri şi credinţe care se referă la care nu este disponibil pentru observare.

Termenul de religie provine din limba latină – religio – teamă, scrupul, lealitate,
superstiţie, pietate dar şi teamă faţă de zei.

V. Kernbach (1995) arată că religia înseamnă credinţă religioasă, cult, sacralitate,

ceremonie, jurământ, loc sacru. Religia are sens şi de refugiu mistic în supranatural, printr-un
sistem de credinţe în doctrina transcedentală; încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii
forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în mod conştient.

Religia a apărut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetişism,

demologie şi mitologie prin care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă
întrebărilor fundamentale despre viaţă şi moarte, destin individual, fenomene din cer.

Religia este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice

religie este un ecosistem coerent de postulate care admit în cadrul cunoaşterii mistice, prin
credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine,
creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi
prestabilite sau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că
încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. De multe

14
ori se confundă religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiţia şi cu magia, toate aceste fiind,
în diferite perioade, cadre sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde
cu ele.

J.G. Frazer a formulat o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie-religie-

ştiinţă, religia fiind condiţionată de dezvoltarea superioară a inteligenţei, teză respinsă de alţi
cercetători care consideră că în societăţile primitive coexistă atât practicile magice şi actele
religioase, cât şi elementele de ştiinţă empirică şi chiar în societăţile moderne se menţin practici
elementare de magie.

2. Alte concepte folosite în studiile despre religie:

a) Magia:

Este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea magului de a

acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul unor forţe supranaturale şi prin mijloace oculte şi
paranormale. Magia se bazează pe credinţa în existenţa unor forţe în natură numite la unele
popoare mana.

În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată

constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul
şi animismul.
Termenul a fost pus în circulaţie de către R. Codrington „relaţiile melanisienilor, în
înţeles de credinţe, constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinând
de domeniul invizibilului; practic ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a
acestor forţe din partea solicitantului.
Magia este o practică prin care forţele supranaturale sunt invocate în sprijinul
individului sau împotriva acestuia. Magia primitivă are un raport direct cu anumite activităţi
practice: vindecarea bolilor, relaţii de dragoste, atragerea vânatului sau a peştelui, acţiuni
militare, practici agresive (distrugerea duşmanului sau a individului indezirabil prin
străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine); practicarea
purificării în al cărui ritual se include obligatoriu noţiunea de tabu, adică interzicerea atingerii
unor obiecte, locuri sau fiinţe considerate fie sacre fie necurate.
Magia este de două feluri:
- magia albă (obişnuită) – ale cărei procedee principale rezidă în forţa sonoră a rostirii:
incantaţii, nume, cuvinte magice fără sens – de exemplu abracadabra, blesteme) şi în forţa
creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin simbolurile reprezentării ei grafice.

- magia neagră – este procesul invocării demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice
(unul din procedeele curente ale magiei negre consta în scrierea numelui acestuia pe frunze de
15
laur şi arderea acestora, procedeu ce trebuia să aducă o nenorocire asupra purtătorului acelui
nume.
J.G. Frazer – delimitează magia în magie teoretică (pretins ştiinţifică) și magia practică
(pretins artă).
C. Lévi-Strauss consideră că deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă constă în faptul
că una postulează un determinism global şi integral, pe când cealaltă operează prin diferenţierea
nivelurilor dintre care numai unele admit forme de determinism.
b) Superstiţia– este falsa credinţă despre necunoscut reprezentând sindromul
complexului de inferioritate în faza misterului. Superstiţia răstălmăceşte realitatea. Ea nu intră
în lumea magiei dar foloseşte practici magice elementare. Superstiţia poate fi considerată o
infrareligie de uz individual. O regăsim în multe religii încă din antichitate.

c) Varietatea credinţelor religioase:

Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe religioase şi practici.

Societăţile diferă în modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care cred şi caracterul
acestei fiinţe. Diferă şi prin structura sau caracterul acestor fiinţe, în ceea ce fac real fiinţele şi
ce se întâmplă după moarte, precum şi în căile prin care supranaturalul este conceput în
interacţiunea cu oamenii.

3. Funcţiile religiei:

Într-un context social dat, religia îndeplineşte anumite funcţii:

a) Funcţia cognitivă – este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii. În principal,

cunoaşterea realizată de religie este antropomorfică, datorită explicaţiilor date existenţei prin
trăsăturile fiinţei umane.

b) Funcţia acţională – este concretizată în virtutea ei de a oferi insului modalităţi de

influenţare a forţelor supranaturale.

c) Funcţia de diminuare a anxietăţii - este determinată de capacitatea religiei de a reduce

spaima trăită de om în faţa unor evenimente sau situaţii necontrolate de ei.

d) Funcţia socială: prin intermediul credinţelor, normelor şi cutumelor se implică în

evenimentele cotidiene din viaţa individului şi a societăţii.

- intervine în reglementarea relaţiilor dintre generaţii prin intermediul unor practici şi

norme proprii. Concomitent cu afirmarea credinţei într-o forţă divină, religia se implică, prin
instituţiile ei în rezolvarea unor probleme, uneori esenţiale, ale vieţii personale sau ale vieţii
sociale.

16
 - promovarea comportamentelor de viaţă sănătoase şi descurajarea unor practici
negative. Religia contribuie în cel puţin patru direcţii distincte privind configurarea
comportamentului uman.

 Implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de

viaţă personală şi de conduită. Încălcarea acestor norme poate să ducă la vinovăţie.
 În colectivităţile religioase se pot constitui grupuri de referinţă prin
intermediul cărora se încearcă implementarea unui mod de viaţă.
 Nerespectarea standardelor unei comunităţi religioase este sancţionată.
 Implicarea puternică în activităţile şi în grupurile religioase reduce
oportunitatea de a participa la alte activităţi. Toate aceste patru direcţii sunt de fapt mecanisme
religioase de control social.
- implicarea grupurilor religioase în integrarea socială a individului: implicarea în viaţa
credincioşilor, cultivarea prieteniei, asistarea de către biserică a persoanelor cu nevoi speciale,
participarea permanentă la congregaţiile religioase, reprezintă modalităţi de formare, prin
intermediul religiei, a comportamentului prosocial.

e) Funcţia de constituire şi conservare a identităţii etnice sau naţionale. Instituţiile

religioase au fost primele care s-au implicat şi au promovat idealul etnic sau naţional. Mişcările
naţionale au găsit un sprijin real în credinţa religioasă. În acelaşi context trebuie subliniat rolul
bisericii în prezentarea unor tradiţii, în susţinerea, afirmare şi promovarea unor valori culturale
şi spirituale. Contribuţia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi civilizaţia
modernă, paradoxal, în tendinţa ei spre secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu
sprijinul bisericii.

4. Organizaţiile religioase:

Esprimarea credinţelor, normelor şi a ritualurilor au loc în cadrul unor structuri

organizaţionale unde oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult, sau pentru
a stabili relaţii cu persoane ce aparţin acelui cult. Biserica este o organizaţie religioasă care
tinde să includă cei mai mulţi membri ai societăţii. Are o structură birocratică la fel cu orice
altă instituţie. Apartenenţa la un cult sau altul derivă mai mult dintr-o legătură prin naştere la
un cult religios decât ca urmare a unei decizii conştiente. Bisericile sunt de regulă conservatoare
în ceea ce priveşte modul de organizare şi ierarhia din interiorul ei.

a) Biserica ortodoxă - îşi are baza în comunitatea credincioşilor ce fiinţează prin

participarea la liturghie. Ele sunt autocefale şi de aici deriva autonomia lor. Biserica ortodoxă
este una sfântă, sobornicească şi apostolească fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor
botezaţi, care se împărtăşesc din aceleaşi sfinte taine. Ea funcţionează pe principiul succesiunii

17
apostolice. În fruntea ierarhiei ecleziastice se află patriarhul. Toţi episcopii au aceeaşi putere şi
a căror reuniune determină structura sinodală. Biserica ortodoxă este structurată pe patriarhii,
mitropolii, arhiepiscopii, protoerii şi parohii. Viaţa călugărească este organizată în mănăstiri şi
schituri. În cadrul bisericii ortodoxe nu există ordine şi congregaţii religioase.

b) Biserica catolică – este comunitatea credincioşilor asociată cu comunitatea credinţei,

a sacramentelor şi fidelitatea faţă de Evanghelie. Ca şi biserica ortodoxă funcţionează pe
principiul succesiunii apostolice. Episcopii săi sunt consideraţi succesorii primului episcop al
României, apostolul Petru. Şeful suprem al bisericii catolice, ales pe viaţă, este Papa; el are
puteri monarhice, iar acţiunile lui au puteri infailibile. Totodată el este şi şef de stat, al cetăţii
Vaticanului.

Conducerea administrativă a bisericii catolice este asigurată prin intermediul curiei

alcătuită din 11 congregaţii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei şi comisiile
pontificale. Legătura dintre papă şi dioceză este asigurată prin intermediul episcopilor reuniţi
în jurul papei în cadrul consiliului ecumenic. Comunitatea de bază a bisericii catolice este
parohia, o subdiviziune teritorială a diocezei. Catolicismul cunoaşte ordinele şi congregaţiile
cu ierarhie şi legi proprii şi care depind direct de papă.

Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea

în care funcţionează. Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice
bisericilor anglicane, bisericii lutheriene şi metodiste, desprinse de anglicanism.

Sistemul prezbiterian sinodal este alcătuit dintr-o ierarhie de adunări şi consilii în care
unitatea fundamentală este parohia, administrată de un consiliu prezbiterian care alege pastorul,
iar la nivel regional şi naţional se aleg consistoriile constituite din pastori şi laici.

Un alt tip de organizare este cel de tip congeaţionist în care există doar nivelul local de
structurate. Alianţa reformată şi biserica baptistă sunt astfel organizate.

Cea mai mare extindere o cunoaşte anglicanismul, lutheranismul, calvinismul şi

baptismul.

c) Biserica anglicană este condusă de o singură ierarhie. Deciziile conducerii bisericii

trebuie să fie confirmate în parlament şi ratificate de rege care este şeful suprem al bisericii.
Trebuie reţinut că laicii se întrunesc în adunări anuale la nivel naţional şi în conferinţe
diocezane, dar fără să decidă în probleme de dogmă. Anglicanismul funcţionează în Anglia şi
în ţările foste colonii engleze.

18
 d) Bisericile episcopale lutheriene şi metodiste – dispun de o ierarhie episcopală şi de
o structură sinodală în care sunt incluşi şi laicii. Lutheranismul fiinţează în Germania, în ţările
scandinave, în ţările baltice, Elveţia şi în alte ţări ale lumii.

Metodismul activează în S.U.A. şi în Canada, iar într-o mică răspândire în Marea

Britanie şi în alte ţări ale Europei centrale.

e) Biserica baptistă – se organizează pe principiul alegerii de către credincioşi ai

bisericii şi separat de structurile statului.

Există aşadar, o varietate de structuri în organizarea vieţii religioase creştine, aceasta ca

urmare a evoluţiei concepţiilor creştine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolică are cea
mai puternică ierarhie şi se manifestă sub formă de organizare statală. Papa, conducător al
statului Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă are o
organizare mai flexibilă, deciziile importante aparţin Sfântului Sinod al fiecărei biserici
naţionale. Nu există un şef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim
reflectă modul de organizare stabilit de doctrina religioasă, o organizare orientată spre
comunitatea religioasă de bază, anume parohia.

e) Denominarea

Este o gruparea religioasă care cuprinde un mare număr de credincioşi, dar niciodată nu
ajunge să includă în structurile ei majoritatea populaţiei unei ţări. Acceptă existenţa altor religii,
normele şi valorile societăţii în care fiinţează.O religie poate avea o biserică într-o ţară şi statut
de denominare în altă ţară. De pildă, catolicismul are statut ecleziastic în Italia şi Spania şi statut
de denominare în România. Denominarea acordă atenţie tuturor dimensiunilor vieţii
credincioşilor, cu deosebire educaţiei religioase a tinerilor.

f) Cultele religioase

Reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor directe membrii lor în

modalităţi care nu ţin cont de întotdeauna de normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Sunt
culte religioase care se manifestă prin acte de devianţă, iar membrii lor dovedesc o devoţiune
fanatică. Preocupate în mică măsură de doctrină, cultele sunt structurate în zone în care tradiţiile
au un caracter nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de schimbare socială. Deşi
fiecare cult are reguli proprii şi sisteme de educaţie, multe dintre ele se bazează pe metoda
introspecţiei şi auto descoperirii. Cultele apar ca o alternativă la formele de viaţă spirituală
derivate din civilizaţia materială şi industrială, ele căutând să răspundă unor nevoi psihologice
ale unor grupuri umane.

g) Sectele
19
 Sunt comunităţi desprinse dintr-o religie, restrânse ca număr şi ca influenţă, opuse
normelor şi valorilor societăţii. Ele resping celelalte religii ca fiind false, iar societatea este
judecată ca aparţinând forţelor răului. Aceste forme de organizare a vieţii religioase caută să
dea răspuns unor trebuinţe reale ale individului sau grupului, speculând dificultăţile personale
sau sociale. De regulă ele apar acolo unde nu funcţionează structurile sociale şi unde biserica
nu are o influenţă puternică.

Sectele funcţionează ca alternativă la biserică, adică la formele de organizare şi

instituţionalizare religioasă. Figura centrală o reprezintă preotul sau parohul. Sectele apar ca
forme de perfecţionare a omului. Din această poziţie ele promit salvarea în lumea de apoi a
celor ce s-au impus prin puritate şi perfecţiune astfel că vor fi aleşi să stea alături de Dumnezeu.
Există peste 350 de secte care au putut fi inventariate.

Amintim câteva dintre sectele mai cunoscute:

 Anabaptiste: Biserica Fraţilor, Biserica Fraţilor Uniţi după Evanghelie;

 Mişcările de deşteptare: Adunarea fraţilor, Armata Salvării, Mişcarea
Penticostală;
 Milenariste: Adventiştii de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova;
 Mormonii, Vindecătorii etc.
Religia în România

Conform recensământului din anul 1992, cea mai mare parte a populaţiei ţării s-a
declarat de religie ortodoxă. Considerată în vechiul regat înainte de anul 1918) ca Biserică
naţională, Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat acelaşi statut şi în perioada interbelică, cel
puţin în opinia publică, deşi Legea Cultelor din anul 1928 nu a sancţionat această poziţie.
Evoluţia societăţii româneşti a condus la creşterea numărului de ortodocşi, 87,6% din populaţie
fiind de religie ortodoxă. Un eveniment decisiv în afirmarea acestei ponderi a fost desfiinţarea
cultului greco-catolic în anul 1948 şi trecerea adepţilor acestui cult la religia ortodoxă.

Cultul greco-catolic a apărut ca urmare a unirii unei părţi a clerului ortodox din
Transilvania cu Biserica Romei, în contextul presiunilor exercitate de Curtea de la Viena. Din
anul 1700, anul constituirii cultului greco-catolic, acesta a cunoscut o istorie deosebit de
complexă din care se desprinde contribuţia sa esenţială la afirmarea idealului naţional
românesc, la redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor, la crearea unor valori ale culturii
române. Recunoscută legal imediat după evenimentele din decembrie 1989, biserica greco-
catolică caută să-şi redobândească poziţia ei în societatea românească în cadrul unui context
social complex.

20
 Compararea situaţiei fiecărei religii în anul 1930 şi în anul 1992 relevă modificări
importante cunoscute de toate cultele. Cu excepţia bisericii ortodoxe nici o altă religie nu a
cunoscut creşteri de adepţi.

Probabil după anul 1992 au apărut şi alte grupări religioase. Societatea românească
actuală manifestă interes pentru religie şi biserică, sondajele de opinie evidenţiază constant
încrederea românilor în instituţia bisericii, instituţie apreciată ca fundamentală în statul român.

Religiile majore ale lumii

Există mii de diverse religii în lume. În această parte a capitolului,vom descrie, pe scurt,
caracteristicile esențiale a șase dintre cele mai mari religii, aproximativ în ordinea mărimii lor.

Creștinismul este cea mai larg practicată religie din lume. Cam un miliard de oameni,
aproximativ 20% din populația lumii, se identifică drept creștini; mai mult de jumătate dintre
ei sunt catolici. Ideea principală a creștinismului constă în divinitatea lui Iisus Christos, care
este considerat singurul copil al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și garantul vieții după moarte.
În afara de aceasta,creștinii diferă în sistemele lor de idei, practici rituale și forme de organizare.
Dezvoltarea
Creștinismul s-a dezvoltat din iudaism. În secolul al XI-lea,o sciziune religioasă a dus
la înființarea a două organizații creștine majore: Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă
de la Constantinopol (astăzi, Istanbul). În secolul al XVI-lea, Reforma a dus la o ruptură de
Roma; rezultatul a fost întemeierea protestantismului.Pluralismul religios al Reformei din
Europa a avut drept rezultat dezvoltarea a numeroase confesiuni în cadrul protestantismului,
dezvoltare care continuă pînă în zilele noastre.

Ideile creștine

Biblia este cea mai importantă sursă de idei pentru creștini. Ea este considerată ca fiind
de inspirație divină, iar unii oameni cred că ea conține cuvântul lui Dumnezeu. Creștinii îl laudă
pe Dumnezeu prin ritual și rugăciune, îi aduc mulțumiri pentru ceea ce le-a dat și îi cer ajutor
pentru satisfacerea nevoilor importante. Răstignirea lui Christos a făcut din cruce principalul
simbol al creștinismului.Pentru creștini, învierea lui Christos-din morți este o dovadă a
divinității Sale.
Cei mai mulți creștini trăiesc în Europa și în America. Numeroasele populații creștine
din Asia și Africa își iau originea în colonizarea acestor zone de către europenii creștini. La fel
ca în majoritatea religiilor,și în ciuda venerării Mariei, nașterea Iui Christos dintr-o mamă

21
pământeană virgină, bărbații au rolul predominant în creștinism.Recent, unele confesiuni au
permis femeilor un mai mare rol în ritualurile bisericii și în conducere.

Islamul
Islamul, derivat în parte din vechiul iudaism, este a doua mare religie din lume, cu
aproximativ 500 de milioane de adepți. Islamul este cea mai populară religie în nordul Africii,
în Orientul Mijlociu și în unele părți din Asia (e.g., Indonezia). Islamul a fost fondat de profetul
Mahomed în secolul al VII-lea. Spre deosebire de Iisus Christos, el nu este considerat o
divinitate, dar se crede că este mesagerul lui Allah (lui Dumnezeu) în lume; el a transmis
oamenilor cuvântul lui Allah.
Locurile sfinte
Centrul geografic al islamului este orașul Mecca, în Arabia Saudită, locul de naștere al
lui Mahomed. Două dintre cele mai sfinte locașuri religioase ale islamului, numite moschei, se
găsesc în orașele Mecca și Medina din Arabia Saudită.

Ritualurile islamice
Echivalent al Bibliei creștine, Coranul conține scrierile sacre ale lui Mahomed, care sunt
considerate drept cuvântul lui Dumnezeu.Coranul predică pacea interioară prin supunere la
voința lui Allah.Ritualul musulman cere rugăciune de cinci ori pe zi și un pelerinaj la Mecca
cel puțin o dată în viața unei persoane. Ca în majoritatea religiilor, femeile islamice sunt
subordonate bărbaților.

Hinduismul
În lume sunt cam tot atâția hinduși cât musulmani. Hinduismul,care a început în valea
Indului, India, cu peste 4000 de ani în urmă, s-a limitat în mare măsură la subcontinentul indian.
Spre deosebire de creștinism și islam, întemeierea lui nu este legată de o anumită persoană, nici
nu are o carte sfântă sancționată oficial, ca Biblia și Coranul.
Dharma și karma
Deși credințele și practicile hinduse diferă în mare măsură, ele au câteva elemente
comune. Hindușii cred că există o forță morală în societate care pretinde acceptarea anumitor
responsabilități, numite dharma. De asemenea, ei cred în karma, progresul spiritual al sufletului
fiecărei persoane, iar karma unei persoane este afectată de modul în care persoana trăiește.
Reîncarnarea
Hindușii cred în reîncarnare, renașterea într -un corp diferit după moarte și în aceeași
stare spirituală pe care persoana a dobândit-o în ultima viață. Prin perfecționarea sufletului în
22
fiecare nouă viață,persoana ajunge în cele din urmă, nirvana, o stare de perfecțiune spirituală
totală care face ca reîncarnarea să nu mai fie necesară.Pe lângă ritualurile personale, hinduismul
întruchipează ritualuri publice, ca Kumbh Meba, în care milioane de hinduși fac un pelerinaj la
fiecare doisprezece ani, ca să se scalde în apele ritual purificatoare ale fluviului sfânt Gange.
Hinduismul este un exemplu clar al naturii conservatoare a religiei.El susține sistemul
stratificării existente în India, oferind legimitate morală deosebirilor dintre caste .

Budismul

Budismul a fost fondat în India de Siddhartha Gautama, un reformator numit Buddha

(care înseamnă "cel deșteptat"), în secolul al VI-lea î.Hr. Charisma sa personală a atras mulți
adepți care și-au răspândit ideile pînă în Asia Centrală și de Sud-Est, în China, Coreea și
Japonia. Astăzi, budismul are cam 250 de milioane de adepți.
Calea de Opt ori Nobilă
Potrivit budismului, viața este formată din suferință. Suferința se găsește pretutindeni și
își are originea în dorințele oamenilor pentru o plăcere.Aceste dorințe pot fi ținute în frâu
urmând, în mod sistematic,Calea de Opt ori Nobilă, care pune accentul pe vederea,
gândirea,vorbirea, acțiunea, existența, efortul, atenția și meditația corecte.Budismul pune
accentul pe importanța simpatiei și compasiunii pentru alții și crede că răspunsul la problemele
lumii se află în schimbarea personală și în dezvoltarea unui nivel superior de spiritualitate.

Budismul și hinduismul
Asemănarea budismului cu hinduismul este clară. Totuși, budismul,spre deosebire de
hinduism, nu susține, în mod automat, sistemul castelor. Atât în budism, cât și în hinduism,
acțiunea de a face lucruri bune și de a construi comunități spirituale este deschisă deopotrivă
bărbaților și femeilor. De asemenea, budismul împărtășește cu hinduismul lipsa unui Dumnezeu
personificat și a unei origini într-un conducător charismatic.

Confucianismul
Confucianismul a fost fondat în secolul al V-lea î.Hr. de către K'ung-Fu-tzu, cunoscut
sub numele Confucius. Tirnp de mai mult de 2 000 de ani, pînă la începutul acestui secol,
confucianismul a fost religia oficială a Chinei. Deși revoluția din 1949, care a instaurat
Republica Populară Chineză, a slăbit ritualul religios în această țară, peste 150 de milioane de
oameni încă urmează confucianismul,mai ales în China.
Jen
Confucius a împărtășit preocuparea lui Buddha pentru suferința săracilor. El a predicat
importanța dobândirii mântuirii personale prin acțiune corectă.Jen, să fii milostiv, constituie
23
conceptul central al confucianismului, potrivit căruia moralitatea și loialitatea față de alții ar
trebui să predomine interesul personal. În această concepție există puțină preocupare pentru
supranatural, sugerând unora că nu ar trebui confucianismul să fie considerat religie. Dar,
întrucât el are un corp de credințe și practici, este tratat ca religie de mulți oameni.

Iudaismul
În lume există peste 17 milioane de evrei, în principal în America de Nord, în Europa și
în Orientul Mijlociu, îndeosebi în Israel, patria lor recent înființată. Numărul lor a fost mult mai
mare înainte de al doilea război mondial, când "soluția finală" a lui Hitler a dus la moartea a
aproximativ 6 milioane de evrei europeni.
Legământul
Început acum câteva mii de ani ca religie animistă, iudaismul a devenit prima religie
monoteistă a lumii. Dumnezeul iudaismului,lchova, a stabilit un legământ sau o relație specială
cu poporul evreu prin Avraam, fondatorul religiei. Evreii urmau să devină "poporul ales" care
să-I ducă cuvântul popoarelor lumii; în schimb, El avea să aibă o grijă deosebită de ei.

Vechiul Testament și Tora

Ideile majore ale iudaismului se găsesc în Biblie (numită "Vechiul Testament" de
creștini, pentru a face deosebirea de corpul lor de credințe "Noul Testament"). Primele Cinci
cărți ale Bibliei, numite Tora, descriu istoria de început și credințele poporului evreu. Cele Zece
Porunci sunt date lui Moise de către Dumnezeu: ele precizează legile importante pe care toți
evreii trebuie să le respecte. Ideile iudaismului pun un accent deosebit pe învățare și studiu, pe
concepțiile de comunitate și pe manifestarea carității față de cei mai puțin norocoși.
Ritualuri
Câteva dintre ritualurile iudaismului includ rugăciune de două ori pe zi, sărbătorirea
zilelor sfinte, care marchează evenimente majore din istoria evreilor, și respectarea unui
ansamblu de practici culinare numite kașrut (a "ține cușer"). Ca și în creștinism, și în iudaism
s-au produs dezbinări din cauza deosebirilor în interpretarea religioasă.

24
 Bibliografie

1. ***, Biserica noastră şi cultele minoritare, Editura Albatros, Bucureşti, 2000

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti,2001
3. Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1995
4. Eliade, Mircea, Istorie a credinţelor şi a ideilor religioase, vol. III, tradusă din franceză,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
5. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
6. Eliade, Culianu, Dicționar al religiilor, Editura Polirom, 2007
7. Gaudin, Philippe (editor), Marile religii. Iudaismul, creştinismul,
islamismul,hinduismul şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu, Editura
Orizonturi şi Editura Lider, Bucureşti, 1995
8. Gavriluță, Nicu, Sociologia religiilor, Credințe, ritualuri, ideologii, Editura Polirom,
2013
9. Giddens, Anthony, Sociologie, ALL, Bucureşti, 2001
10. Itu, Mircea, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei Romania de
Maine,Bucureşti, 2004
11. Meslin, Michel, Ştiinţa religiilor, tradusă din franceză de Suzana Russo, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993
12. Norman, Goodman,Introducere în sociologie, Editura Lider, București, 1992
13. Schifirneţ, Constantin, Religie şi tradiţie, în Revista Română de Sociologie, nr.1-2,

25