Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SOCIOLOGIA RELIGIILOR
1
Sacrul isi manifesta vointa nelimitata in legaturile cu lumea
profana. O prima manifestare este faptul ca a creat-o. Apoi isi
exprima vointa pentru profan prin cartile sfinte care au fost create de
Dumnezeu. Pentru omul primitiv manifestarile naturii (fulgerele,
potopul, etc) erau expresia vointei divine.
Sacrul se exprima in anumite locuri, biserica e un loc sfint, sacru.
Sacrul se exprima in credinciosi si in anumite comunitati omenesti.
Cei ce se aduna in biserica si se roaga, prin ei si in ei este exprimata
vointa lui Dumnezeu.
Sociologia religiilor nu studiaza nici locurile sacre, nici obiectele
sacre ci studiaza felul in care sacrul se manifesta in aceste comunitati
omenesti, cit sunt de credincioase, in ce cred, relatiile care exista
intre membrii comunitatii, modul in care sunt organizate legaturile
dintre comunitatile religioase si restul societatilor.
Cele mai vechi explicatii in legatura cu sacrul si religia sunt oferite
de teologie. Teologia explica pentru credinciosi existenta si vointa
divina, pe baza textelor sfinte. Fiecare biserica isi are propria teologie
deoarece intelegerea sacrului si relatiile cu acesta sunt variate de la o
epoca la alta si de la un popor la altul. De aceea teologia ortodoxa
este alta decit cea catolica sau protestanta.
Criteriul adevarului in teologie este scriptura sfinta care exprima
vointa lui Dumnezeu, Allah, etc. Faptele si evenimentele sunt
raportate la Biblie – in cazul crestinismului. Ce nu este prevazut in
Biblie este considerat a nu fi adevarat. Unii comentatori au aratat ca
exagerarea raportarii la textul sacru poate uneori contraveni realitatii.
Criteriul adevarului in Biblie este explicat de teologii actuali in
concordanta cu descoperirile stiintifice. In stiinta criteriul adevarului
este corespondenta cu lumea empirica.
Astfel teologiile s-au ramificat:
dogmatica – explica adevarurile fundamentale din cartile
sfinte (pentru crestini din Vechiul si Noul Testament).
apologetica – argumenteaza aceste adevaruri.
simbolica – discuta semnele ce-I deosebesc pe credinciosi
si necredinciosi sau de alte credinte.
istoria religiilor – descrie modul in care sacrul s-a
manifestat de-a lungul timpului (sacrul trait). Sacrul trans-
cendent n-are istorie, Dumnezeu este fara inceput si fara
sfirst. Inca din antichitate exista istorii ale religiilor, ale temp-
____________________
2
1. Teos logos – a vorbi despre Dumnezeu (lb. latina)
lelor, locurilor sfinte si ale comunitatilor de credinciosi. Istoria
religiilor a fost integrata in contextul Istoriei Civilizatiilor.
filosofia religiilor – discuta sacrul de pe pozitiile laice si
incearca sa explice textele sfinte. Sf. Toma de Aquino a
explicat din punct de vedere religios sfinta scriptura. Nae
Ionescu scria ca filosofia religiei a fost dezvoltata in mod
deosebit de catre filosofii germani, incepind cu Kant.
3
In secolul al IX-lea, inmultirea stiintelor ce se ocupau de
fenomenul religios a promovat ideea unirii tuturor intr-o singura stiinta
referitoare la religie, stiinta numita religiologie.
Termenul a fost folosit prima data in anul 1867 de Max Muller.
Multi din cei preocupati de fenomenul religios sperau ca inca nu se va
sfirsi secolul trecut si se va crea aceasta noua ramura stiintifica.
Mircea Eliade arata ca anul 1912 are o semnificatie deosebita in
omogenizarea cunostiintelor referitoare la religie. El spunea ca in
acest an au aparut cartile fundamentale ale abordarii fenomenului
religios. In acel an, E. Durkheim publica lucrarea “Formele
elementare ale vietii religioase”. Tot in acel an, Smith incheia primul
volum al operei “Originea ideii de Dumnezeu”. Tot atunci Raffaele
Pettazzoni a tiparit o monografie celebra – “Religia primitiva din
Sardinia”. Atunci si Freud isi incheie eseurile pe care le va publica
intr-o carte unitara, numita "Totem si Tabu”. Jung publica lucrarea
intitulata “Transubstantieri si simboluri ale libidoului”.
Curs 02
4
1. Animismul – orice realitate inconjuratoare este insufletita. In plan-
te, in animale sau lucruri salasuieste un suflet, un spirit si oamenii
credeau in influenta acestor spirite asupra vietii lor.
2. Totemismul – populatiile considera ca au un stramos comun. In
Australia, clanurile arhaice isi aveau fiecare propriul stramos, care
putea fi un animal (cangur), insecte, arbori, plante, lucruri. Dur-
kheim mentioneaza peste 700 de totemuri ale clanurilor
australiene. Totemul (stramosul omului) era protejat de fiecare
clan, fiind tabu (interzis). In domeniul religiei, sacrul este interzis,
se bucura de un respect exceptional si atingerea sau uciderea lui
este pedepsita de intreaga comunitate.
3. Politeismul – este o etapa a zeilor si a eroilor specifica pentru
Europa. Se intilneste in Roma si in Grecia Antica.
4. Religia nationala – se formeaza odata cu constituirea statelor
nationale.
5. Religia universala – este cea care depaseste granitele statelor
nationale si se raspindeste pe zone geografice mai largi.
5
Populatia de rind, multimea are o religiozitate de mina a doua
(anodina). Aceasta este modelata de cei foarte credinciosi.
Pentru a cunoaste specificul religiei, W. James foloseste metoda
cazurilor exceptionale (a religiozitatii interne). El ii studiaza pe me-
todisti si pe marile personalitati religioase (mistici, profeti, reformatori,
religiosi).
In rindul populatiei obisnuite, religiozitatea se manifesta foarte
divers.
W. James in lucrarea “Diversitatea experientei religioase” arata
ca religiozitatea este o stare biopsihica formata din doua componente
distincte:
- o neliniste difuza, sentimentul ca ceva este gresit (pacatul).
- sentimentul remediului greselii (salvarea din pacat – mintuirea).
Mintuirea este posibila numai prin supranatural, prin Dumnezeu.
6
reacție a nelimitării, a infinitului, a eternului. Aceasta nu mai este
perceptie ci aperceptie, nu mai este pozitiva ci este negativa.
Facind o calatorie în India in 1911, Otto pe baza experienței
religioase a populatiei indiene, a ajuns la concluzia că pentru om,
divinul este "cu totul altceva”.
7
eliberat. De aici rezulta nevroza traumatica de secole a poporului
evreu.
Jung a dezvoltat conceptia lui Freud, aratind ca inconstientul are
doua dimensiuni: individual si colectiv. Inconstientul colectiv se
transmite de la o generatie la alta in forma unor arhetipuri.
Arhetipul trinitatii – in religie trinitatea se manifesta ca:
Dumnezeu, tatal – etapa a nediferentierii, cind copilul se identifica
cu familia.
Isus, fiul care paraseste lumea cereasca si devine om.
Sfintul duh – se reintoarce la tatal, experienta sa personala se
arata oamenilor.
8
Încă din Renaștere există premise ale cunoașterii religiei ca
dimensiune a vieții sociale. Cercetarea empirică a realității materiale
si sociale avea in vedere si realitatea experientei religioase a
oamenilor și a societații. În secolul trecut sporeste încrederea în
explicarea cauzală și obiectivă a realității sociale.
Saint Simon aprecia că societatile umane aparținând lumii
obiective pot fi studiate ca orice organism. El propunea ca această
știință a organismelor sociale să fie numită “fiziologie socială”.
În continuarea acestei idei, A. Comte, observind anarhia și
dezordinea (in special cea din societatea franceza dupa razboiul
napoleonian), considera ca restabilirea ordinii – ca o conditie a pro-
gresului, poate fi facută prin stabilirea unor legi, principii sau structuri
caracteristice societății și asemănătoare cu cele din științele pozitive
(realiste) din fizica, matematica, biologie.
În masura în care se vor descoperi aceste legi obiective,
sociologia va reuși să propună tehnici de dezvoltare socială care să
înlăture anarhia și dezordinea.
A. Comte a formulat una din aceste legi fundamentale ale
dezvoltării – legea celor trei stadii:
1. stadiul teologic – reprezintă etapa inițială a dezvoltarii omenirii,
când primitivismul dorea să explice realitatea, dar experiența lui
arhaica nu-i permitea aceasta. In aceasta imprejurare el a dat
explicații prin factorii supranaturali. Evenimentele naturii (inundații,
fulgere, anotimpuri) erau atribuite unor forțe sau personaje
atotputernice și necunoscute.
2. stadiul metafizic – în această perioada corespunzatoare filosofiei
speculative medievale se continua efortul omului de a explica
realitatea, dar nu mai apelează la forțe supranaturale, ci la idei și
principii generale.
3. stadiul pozitiv – în aceasta etapa omul începe să cunoască empi-
ric realitatea. El nu mai urmareste explicatii speculative, nu mai
raspunde la întrebari de genul “de ce?”. Întrebarea la care raspun-
de prin stiinta pozitiva este “cum e?”.
9
In acest spirit in lucrarea “Curs de filosofie pozitiva” (1839) el
definea religia ca fiind o atitudine mentala care a corespuns unei
etape de dezvoltare a umanității, dar a devenit inutilă pentru omul
modern.
Mai tirziu (1849) el constata rolul social al religiei, care este un
factor de stabilitate si de educare a populației. Pe această bază își re-
formulează concepția despre religie, acceptind-o ca pe o necesitate
în societatea modernă, desacralizata, de altfel: “În timp ce protestantii
si deistii au atacat mereu religia in numele lui Dumnezeu, noi vrem
din contra, sa-l dam de-o parte pe Dumnezeu in numele religiei”.
Astfel se formula ipoteza unei religii utile, dar fara referire la sa-
cru. El a încercat chiar să elaboreze practic o asemenea religie.
10
Durkheim precizeaza aici specificul vieții religioase. El arata ca
teologia vede acest specific în supranatural, în lumea misterului, reli-
gia incercând să explice ceea ce depășeste inteligența și naturalul.
Alte discipline consideră ca factorul esential pentru religie este di-
vinitatea, adoratia credinciosului fata de supranatural. Durkheim nu
adera la aceste opinii si spune ca toate religiile pornesc de la o
clasificare radicală care deosebește sacrul de profan: sacrul este
sfint, pur iar profanul este cel în afara templului. Nu exista în istoria
gândirii omenesti un alt exemplu de doua categorii atit de profund
dife-rentiate. Intre sacru si profan nu exista intermediere, ele fiind
despar-tite prin moarte.
Durkheim consideră că toate religiile încep prin a face distincție
între aceste doua domenii. Exista religii care nu au divinitati – cele
orientale (confucianismul, budismul, etc) numite religii ateiste, dar și
acestea deosebesc sacrul și profanul.
Definiția religiei după Durkheim este urmatoarea: “Religia este
un sistem solitar de credințe și practici relative la lucrurile sa-
cre”. Pe baza acestora credinciosii se unesc in comunitati sufletesti
numite biserici. Pentru a argumenta aceasta idee, Durkheim a
studiat totemismul din Australia. Exegetii (cei care au studiat opera
lui) s-au intrebat pentru ce Durkheim a studiat totemismul, el fiind un
inteligent fiu de rabin, cu un temperament de benedictin.
Durkheim a raspuns astfel la aceasta intrebare: “Deoarece tote-
mismul este cea mai simpla forma de religiozitate care face distincție
clară între sacru și profan”.
Totemul (ca expresie religioasa) și clanul (ca expresie profana)
sunt distincte, dar se suprapun. Totemul este strămosul comun al
intregului clan, fiind reprezentat de societate in forme profane
(animale, plante, obiecte) dar are caracteristica fundamentala a
sacrului, fiind tabu.
În toate religiile, sacrul se bucura de o protectie exceptionala sub
amenintarea sanctiunii divine. Interdictia aceasta este respectata,
sanctionata, dar periodic membrii clanului sacrifica totemul din care
se impartasesc toti ca act de solidaritate si continuitate.
Wundt a incercat sa explice motivele pentru care ceva devenea
tabu. El credea ca animalele utile intr-o zona geografica, fiind pe cale
de disparitie, erau protejate social, fiind declarate tabu. Freud a dat
explicatii sociale și psihanalitice acestor interdicții, fiind considerați
tabu in special conducatorii, sefii.
11
Curs 04
Aprofundarea ideilor lui Durkheim in antropologia franceza:
Ideile lui Durkheim au fost continuate de antropologi si sociologi,
mai ales de cei francezi, care au evidentiat atit meritele doctrinei sale,
cit si insuficientele acesteia.
Unii au remarcat ca Durkheim are o conceptie prea rigida si dog-
matica, ca se refera numai la societatile arhaice. Deci concluziile lui
n-ar putea fi aplicabile pentru religiile moderne si mai ales pentru
crestinism. Dar sociologii francezi au dus mai departe aceste idei,
explicind aspectele vietii religioase.
Marcel Mauss arata ca elementul central al tuturor religiilor este
sacrul. La baza sacrului se afla sacrificiul, dar – preciza el, nu orice
sacrificiu este generator de sacru ci numai cel ritual si recunoscut.
In “Fundamentele sociologice ale sacrului”, el arata ca religiile au
rolul de a administra sau distribui sacrul.
Henri Levy Bruhl distingea in evolutia umanitatii doua etape:
1. etapa prereligioasa – primitivul are o mentalitate afectiva si
mistica. El nu gindeste mai rau decit noi, dar gindeste altfel, se
identifica cu lumea inconjuratoare si nu i se pare nenormal (legea
coparticiparii) ca in acelasi timp sa fie el si altul, sa fie aici si in alta
parte.
2. etapa cind primitivul incepe sa se separe de lumea
inconjurătoare, să se deosebească de credință și mistica si nu
se mai integreaza in supranatural. Separindu-se de supranatural,
omul a inceput sa distinga lumea reala de cea transcedentala. A
aparut astfel necesitatea religiei ca legatura intre lumea reala in
care traia si lumea miraculoasa, transcedentala.
12
Omul in mod logic, a construit modele de gindire sistematizind
lumea reala.
L. Strauss a studiat miturile, care sunt specifice religiei si arata
ca acestea sunt formate de-a lungul timpului si noi le reluam. El a
descompus aceste mituri in structuri mici pe care le-a numit miteme
(fragmente). El arata ca in mituri, aceste miteme se pot combina in
moduri foarte variate rezultind, ceea ce el numeste caleidoscopul
(un cod al miturilor). Intr-un mit se poate intimpla orice.
Obiectivitatea sociologului:
H. Desroches arata ca un sociolog se afla intre Scylla si Charyb-
da (Homer). Unii sociologi apreciaza ca nu poti cunoaste viata
religioasa daca nu esti credincios, adeptul unei confesiuni.
Durkheim spunea “sociologul care nu este credincios este ca un
orb care vorbeste despre culori”.
Cealalta opinie care ii aparine lui Weber este ca “un sociolog
trebuie sa fie obiectiv, sa nu apartina unei confesiuni care-i modifica
13
modul de interpretare si elaborare a rezultatelor (nu am urechi pentru
muzica religioasa)”.
Sociologul religios se comporta obiectiv fata de domeniul
cercetarilor. El trebuie sa priveasca fenomenul religios ca pe o
realitate distincta de propria credinta. El poate fi sau nu credincios,
dar sa nu-si confunde profesiunea de cercetator cu trairea lui
sufleteasca. El constata modul de manifestare al sacrului, il explica,
sistematizeaza fara a interveni in viata religioasa. Sociologul studiaza
toate confesiunile si formele de religie fara ura si partinire. Pentru
sociologi nu exista religii bune sau rele.
Mircea Eliade observa ca fenomenul religios trebuie inteles in
propriul sau plan de referinta.
14
Weber a aratat ca in epoca modernă se produce o rutinizare a
harismei. Aceasta are o natura birocratică. Harul il primește prin
functie. El arata ca diferitele categorii sociale adera diferentiat la
religie si confesiuni. Aceasta este numita de el “afinitate electiva”.
Exemple: birocratia chineza adera la confucianism, brahmanii au
aderat la hinduism, islamul e acceptat de elita razboinicilor, negustorii
oraselor au afinitate pentru religia iudaica iar pentru crestinism au
afinitate mestesugarii ambulanti (pescari, timplari, etc). clasele
privilegiate si taranimea adera la religii mai conservatoare. Clasa de
mijloc imbratiseaza religii noi. De aceea noile miscari religioase
(sectele) nu prospera la sate ci la orase.
Curs 05
15
de biserica romano-catolica are ca scop concluzii in sensul
atragerii populatiei in aceste confesiuni.
2. ca o sociologie ideologica, studiind religia din perspectiva unor
ideologii (pozitivism, pragmatism, marxism), cercetind si tragind
concluzii folositoare orientarii acelor ideologii.
3. ca o sociologie independenta, studiind religia din perspectiva
laica. Este practicata in universitati, in academii nepolitice, trage
concluzii fara coloratura religioasa sau ideologica.
16
Observarea – se poate observa o comunitate religioasa dintr-o
biserica direct, fara a interveni in comportamentul ei sau poate fi
observat un subiect intr-o perioada de timp, facindu-se fise de
observatie periodice.
Observarea participativa presupune identificarea cu grupul,
convenita sau nu.
Observarea indirecta se face prin analiza unor relatari (scrisori,
autobiografii, jurnale personale) in care tangential apar mentiuni si
despre viata religioasa a celui care le-a scris.
Sacrul:
1. Conceptul de sacru.
2. Trasaturi ale sacrului.
3. Hierofanii ale sacrului.
4. Ritualuri de trecere.
5. Trairea sacrului de catre credinciosi.
Conceptul de sacru:
Sacrul reprezinta esenta fenomenului religios (sacru = sfint). In
alte religii sacrul are denumiri diferite. Spre exemplu in Melanezia
intilnim termenul de mana, despre care Max Muller spunea: “mana
este o putere supranaturala ce depaseste posibilitatile obisnuite ale
naturii si omului”.
Actul făcător de sacru, arata Marcel Mauss, este sacrificiul, o
renuntare in numele divinitatii. Jertfa adusa de evrei lui Jahve sau de
musulmani lui Allah era singeroasă, sacrificându-se un animal ce era
ars, fie integral, fie partial si consumat de grup. In crestinism jertfele
sunt simbolice.
Sacrul este greu de definit, credinciosii il simt si il traiesc.
Teoretizarea sacrului are un caracter parțial autentic. Roger Bastide,
in 1914 spunea:”sacrul, in general, nu este definibil. Oricare definitie
a sacrului este caracteristica unei epoci, culturi sau populatii”.
In Biblie exista exprimarea din partea lui Dumnezeu ca sacrul nu
poate fi vazut si perceput empiric. In cartile sacre sunt mentionate
numeroase caracteristici ale divinitatii: Dumnezeu este atotstiutor,
infinit si vesnic, omniprezent si vesnic, atotputernic. Se disting noua
caracteristici ale divinitatii. Nae Ionescu descoperea a zecea carac-
teristica – ubicuitatea, Dumnezeu fiind pretutindeni in acelasi timp.
17
Trasaturi ale sacrului:
1. Primordialitatea – in religii, Dumnezeu exista inainte de orice si
va fi vesnic. El este “creator a toate”, creaza din nimic prin cuvint.
Sacrul genereaza totul, este izvor de viata, hotarind neconditionat
prin gratie.
2. Sacrul este interzis, iese din zona profana fiind o zona curata.
Sacrul se izoleaza de profan, contestindu-l. In religiile arhaice,
aceasta interdictie era numita tabu. Decalogul reprezinta
interdictii de provenienta sacra pentru comunitatile de evrei.
3. Desavirsirea – sacrul este omniprezent, omnipotent si
atotcunoscator.
4. Sacrul are caracter transcendent, sacrul este dincolo de orice
experienta posibila.
5. Sacrul este supranatural, in lumea naturala nu exista perfectiu-
ne, puritate desavirsita, eternitate, acestea tinind de lumea
sacrului.
6. Sacrul este semnificant pentru om, fiind criteriul de referinta
pentru lumea profana.
7. Venerația – Durkheim definea sacrul prin două caracteristici:
a) pozitia in ierarhie – sacrul este superior in orice ierarhie.
Superioritatea insa nu este suficienta, arata el, pentru a
defini sacrul.
b) sacrul este venerat, respectat, stimat, presupune o venera-
tie pina la extaz.
8. Dualitatea sacrului – Durkheim arata ca principalul merit al lui
Robertson Smith in “Stiinta religiilor” este acela de a fi aratat ca
fortele religioase sunt de doua feluri: bune (divinul) si rele (di-
abolicul). Amindoua speciile apartin aceluiasi gen. Omul se teme
deopotriva si de Dumnezeu si de Diavol. Divinul este sacru, bine-
facator, apara ordinea, sanatatea, viata in timp ce diabolicul se
opune, incearca sa faca rau, produce boli si dezordine.
18
Omului, sacrul i se dezvăluie sub forma unor spații sacre. Aceste
spații creaza ordine în viata profana. Timpul, dupa cum arata Eliade,
este marcat de momente sacre. Spre deosebire de timpul profan, in
sacru timpul este reversibil.
Eliade vorbeste despre sacralitatea naturii si a omului, creatii ale
lui Dumnezeu. In societatea secularizata, actuala, omul evolueaza de
la religios spre nereligios, indepartindu-se de sacru. Dar si in
conditiile nereligiozitatii se pastreaza structurile formate in domeniul
sacrului.
Curs 06 (10.nov.2000)
Ritualurile de trecere:
Cele doua dimensiuni ale vietii umane radical diferite, sacrul si
profanul, sunt despartite prin granite, trecerea carora presupune in
religie anumite ritualuri. Aceste ritualuri au fost grupate in:
- ritualuri de separare (funeralii).
- ritualuri de limita (initiere, logodna, graviditate).
- ritualuri de agregare (casatorie).
Aceste ritualuri usureaza trecerea dintre cele doua dimensiuni,
sacru si profan.
In perioada arhaica, trecerea dintre cele doua lumi era
considerata mult mai dificila, ritualurile fiind mai complicate. Treptat,
acestea s-au simplificat.
Ritualurile de trecere au ca scop despartirea de o dimensiune si
intrarea in cealalta. Ritualurile de inmormintare reprezinta separarea
de profan (considerat impur) si intrarea in sacru. Biblia spune ca
nimic din ceea ce nu este curat nu va ajunge in preajma lui
Dumnezeu. Aceste ritualuri sunt:
- de purificare (de curatire).
- de sanctificare.
Prin ritual nu se elimina doar ce este impur. Impurul este asimilat,
folosit si transformat in pur. Acest lucru se realizeaza prin transub-
stanțiere, adică prin schimbarea esenței lucrului. Aceasta schimbare
a esentei are caracter exceptional.
Eliminarea situației anterioare, a impurității, se realizeaza in cazul
crestinismului in doua moduri:
- impuritatea nativa (originara), reprezinta pacatul stramosesc si
este eliminata prin gratie divina, prin sacrificiul lui Isus.
19
- impuritatea personala, reprezinta pacatele facute de fiecare om
si poate fi eliminata prin anumite ritualuri specifice diferitelor religii
si gravitatii pacatului.
20
6. etapa concentrarii.
7. etapa meditatiei.
8. etapa transei (a ajungerii in inconstient).
In cazul crestinismului, Dionisie Areopagitul, ucenic al Sf.
Pavel, in lucrarea “Despre teologia mistica” arata ca sunt doua cai de
cunoastere a lui Dumnezeu:
1. calea afirmativa.
2. calea negativa.
Esentiala pentru ortodoxie este cale negativa, cea mistica. La
cunoasterea lui Dumnezeu ajungem prin negare. Dumnezeu fiind din-
colo de orice existenta, ajungem la el negind existenta. Prin negarea
existentei noastre profane, ajungem la cel care e mai presus de orice
cunoastere posibila, ne ridicam “spre cel necunoscut care se afla in
intunericul necunoasterii absolute”.
Cel care prin negatie ajunge in uniunea tainica cu Dumnezeu, nu
mai separa in subiect cunoscator si obiect cunoscut, acestea conto-
pindu-se. Aceasta cunoastere negativa a fost relatata si de alti scrii-
tori crestini. Sf. Ioan Damaschinul spunea: “singurul lucru pe care il
intelegem cu privire la Dumnezeu este ca acesta nu poate fi inteles”.
Cunoasterea prin negație este prioritară în religiile mistice, cum ar
fi ortodoxia, penticostalismul.
Toma de Aquino a incercat o sinteză a celor doua căi, negativa
si afirmativa, aratind ca ele ar avea aceeasi importanta.
Calea afirmativa este o cunoastere nedesavirsita. Sacrul poate fi
cunoscut prin ceea ce ne dezvăluie despre sine, prin revelații.
Revelatiile se fac prin mistici, carti sfinte, etc.
Cea mai importanta cunoastere pentru crestini este in intruparea
lui Dumnezeu ca om in Isus. Dumnezeu poate fi cunoscut prin creatia
sa, el fiind creatorul Universului, al omului, al naturii. Calea afirmativa
nu este o urcare spre sacru ci o coborire dinspre sacru in profan.
Necunoscindu-l deplin pe Dumnezeu, omul si-l reprezinta, adica il
reda in anumite forme concrete. Omul arhaic il intelegea prin tunete,
potop, etc. Mai tirziu prin icoane, statui si carti sfinte.
Religia:
1. Etimologia cuvintului.
2. Definitii unilaterale si generale ale religiei.
21
Pe baza cercetarilor sociologice, religia nu poate fi definita.
Etimologic, cuvintul religie provine dintr-o familie de cuvinte latine
care initial insemnau anumite practici in legatura cu sacrul si treptat la
acestea s-au adaugat credinta si dimensiunea teoretica a religiei.
religare – Cicero spunea ca acest termen reprezinta indeplinirea
datoriei fata de zei. Lucretius definea religia ca fiind “sentimentul
de credinta si obligatie fata de zei”.
relego – cuvintul este un iterativ, rezultind din aceasta ca religia
inseamna a relua ceva pentru a reface legatura cu sacrul (Coranul
se traduce prin “a citi”, Biblos inseamna “cartea”, Mantrele sunt
fragmente de poezii).
religio – se traduce prin legamint, legamintul dintre individ sau
comunitate si sacrul.
relegare – a lega, legatura, reprezinta legatura cu divinul. Aceasta
legatura se stabilea initial prin practici (ex: samanismul este un sis-
tem de practici).
22
cauza initiala. Descartes spunea ca “religia este nevoia raportarii
la ceva absolut”.
2. aspectul afectiv – este in centrul definitiilor date mai ales de
psihologi (Rudolf Otto, etc).
3. aspectul practic – teoreticienii pragmatici considerau religia o
forma de activitate practica si utila.
Curs 07
Religiozitatea:
1. Dimensiunea afectiva a religiozitatii (credinta).
2. Practica religioasa.
3. Dimensiunea teoretica a religiei.
4. Religia oficiala si religiozitatea populara.
23
acestei trebuinte se afla convingerea ca Dumnezeu este sublim. Apa-
re sentimentul vinovatiei (pacatul) si dorinta expiatoare (de mintuire).
Sentimentele religioase pot fi amplificate sau diminuate prin
corelarea cu evenimentele din cursul vietii sau in contact cu arta.
Diminuarea sentimentului religios poate ajunge pina la ateism. Exa-
gerarea sentimentelor religioase normale poate crea stari de de-
zintegrare sociala. Dezintegrarea pe suport religios imbraca, pentru
psihologi, doua forme:
1. pasiunea religioasa.
2. nebunia religioasa.
Practica religioasa:
Pentru credincios, toata viata reprezinta un comportament in
legatura cu sacrul. Tot ceea ce face este raportat la vointa divina.
24
Practica reprezinta exteriorizarea individuala, colectiva sau insti-
tutionalizata a credintei. Bisericile traditionale opiniaza ca cea mai
importanta practica este cea colectiva (nu exista mintuire in afara
bisericii). Protestantismul a promovat ideea că mântuirea este numai
prin legatura directă cu Dumnezeu și dăruirea prin pocăința a inimii in
mâinile lui Isus.
Exista si aspecte care nu sunt practicate permanent și de toate
religiile. În categoria practicilor religioase se inscriu:
- îmbrăcămintea.
- regimul alimentar.
- posturile.
- Interdicțiile alimentare.
- participarea la ceremoniile religioase.
- purtarea unor simboluri (amulete, cruciulițe).
- săvârșirea de acte purificatoare (împărtășanie, botez, spălarea
picioarelor, sărutul sacru).
- actele de răscumpărare (ofrande, daruri, pomeni).
- umilirea trufiei (prin rugăciuni).
- atmosfera din locul de inchinare.
În centrul practicii religioase din biserica – in cazul crestinismului
se află liturghia. Aceasta reamintește credinciosilor de jertfa lui Isus,
iar aceștia la sfirșitul liturghiei se împărtășesc cu pâine și vin.
25
In al doilea rind, dimensiunea teoretica explica geneza, cosmo-
geneza (cum a fost creat Universul) si antropogeneza (cum a fost
facut omul).
In al treilea rind, domeniul teoretic al religiei cuprinde poruncile,
ca norme si criterii dupa care sa te calauzesti pentru izbavirea de
pacate.
In al patrulea rind, domeniul teoretic al religiei trateaza eshato-
logia (eshatos = cel din urma, lb. greaca). Aici este explicat sfirsitul
lumii si soarta omului dupa moarte. Aceasta idee este prezenta in
toate religiile, cea mai elaborata fiind “Apocalipsa” din Biblie.
Curs 08 (24.nov.2000)
26
a) teoretica (mituri si superstitii).
b) practica (magia si ocultismul).
Oficializarea religiei:
Pe masura specializarii activitatilor omenesti, viata primitiva s-a
preocupat in primul rind de specializarea activitatilor productive.
Grupurile erau formate din vinatori, pescari, femeile cresteau copiii si
desfasurau activitati gospodaresti.
Aceasta specializare naturala a dus la cresterea productivitatii.
Astfel s-a ivit posibilitatea ca unii membrii din grup sa desfasoare
activitati neproductive, fiind intretinuti de activitatea productiva a
celorlalti. Astfel, unii din grup s-au specializat in activitati razboinice,
altii conduceau.
Activitatea religioasa era practicata de samani sa vraci. Se
desfasurau si activitati artistice neproductive.
Initial activitatea de conducere militara si religioasa era savirsita
de acelasi personaj sau grup. Conducatorul militar savirsea ritualuri
de mare preot si indruma comunitatea. Si in Biblie, Moise era un
conducator. Solomon, David erau monarhi.
Ulterior, activitatea religioasa s-a separat de cea politica. Condu-
cerea grupului si-a asumat privilegiul folosirii fortei pentru reglementa-
rea relatiilor dintre membri. Conducatorul religios s-a specializat in
relatiile cu sacrul. Cele doua autoritati, divina si laica, au colaborat si
uneori au concurat pentru rezolvarea problemelor comune.
In unele state a predominat puterea laica, in altele cea religioasa.
Impunerea autoritatilor politice a subordonat sistemul religios pe care
l-a transformat intr-o religie oficiala.
Def: religia oficiala este un set de credinte si practici prescrise,
normate si specializate care stabilesc un model oficial a ceea ce
inseamna a fi “unul de-ai nostri”.
Aceste credinte si practici formeaza anumite modele sociale de
religiozitate (totemismul, politeismul, monoteismul in variantele lui:
mozaic, islamic, crestin).
Autoritatile politice au standardizat aceste credinte si practici
pentru a le recunoaste oficial. Spre exemplu, regele Asoka din India a
adunat pe teologii budisti care au redactat “Tripitaka” (trei cosuri –
cartea sfinta impartita in trei parti) in 29 de volume (peste 10.000 de
pagini) care cuprindea invatatura lui Buda si a fost recunoscuta oficial
in 247 I. Chr.
27
În islam în 650 au fost adunati adeptii islamismului care au stabilit
textul Coranului, rămas oficial pină astazi.
Vechiul Testament a fost recunoscut oficial încă din 621 I. Chr.
În crestinism, odata cu declinul politeismului si sanctificarea
imparatilor romani, crestinismul a a fost in ascensiune. Imparatul
Constantin cel Mare, indemnat de mama sa, Elena a recunoscut
credinta crestina prin Edictul de la Milano (312 sau 313). Edictul era
o lege care se aplica in tot Imperiul. Crestinismul a devenit astfel o
religie oficiala. Constantin cel Mare a convocat pe episcopi la consiliul
de la Niceea (325) pentru a stabili principiile si practicile de baza ale
creastinismului. A fost stabilita ca zi de sarbatoare duminica. A fost
stabilit botezul la nastere. Mai tirziu s-a stabilit sistemul sarbatorilor
religioase, cele stabile (fixe) si cele schimbatoare. Iustinian a definiti-
vat prin codul sau de legi organizarea bisericeasca si ierarhia
acesteia.
Religiozitatea populara:
Religia periferica: religia oficiala, recunoscuta de stat, cuprinde
un grup minim de credinte si prescriptii la care populatia adauga
pretutindeni alte modele religioase care formeaza religiozitatea
populara (neoficiala).
Bisericile oficiale accepta existenta acestora pentru a nu intra in
conflict cu religia populatiei. Dupa oficializarea crestinismului, aceste
credinte erau numite pagine (paganus = taran).
De multe ori, religia populara este o versiune mai diluata a celei
oficiale, bazata pe lipsa de informare a populatiei. Biserica accepta
ca populatia sa poarte embleme si simboluri care nu sunt oficiale
(cruciulite, iconite).
Aceste manifestari apartin subculturii religioase, atit din orase,
precum si din sate. In orase se practica acum ca religie populara:
teleevanghelizarea, predicatori neoficiali, introducerea electronicii in
biserica. Apar divinitati stiintifico-fantastice. In sate se pastreaza
forme religioase arhaice sau nerecunoscute dogmatic (colindele,
bradul de Craciun, porcul de Craciun, credinta in iele si in vircolaci).
28
Religia individuala si casnica: aceasta completeaza religiozi-
tatea oficiala din biserica prin comportamente religioase traditionale,
acceptate in general si chiar recomandate dar neimpuse de biserica.
In unele zone, religiozitatea casnica e mai raspindita decit cea
oficiala.
Parareligiozitatea:
Parareligiozitatea teoretica (mituri si superstitii): alte forme de
religiozitate populara sunt miturile, superstitiile, magia, ocultismul.
Toate acestea contin elemente religioase imbracate cu aspecte laice,
uneori stiintifice si artistice.
Miturile - mytos se traduce prin povestire, povestire ce relateaza
intimplari, evenimente legate de un simbure de adevar care ulterior,
in procesul mitogenezei s-a schematizat si s-a adaptat diferitelor
culturi si populatii. (ex: ciclicitatea naturii, revarsarea periodica a
Nilului – au imbracat religios forma divinitatii care moare, e ucisa in
mod tragic dar reinvie).
Unele mituri au fost concretizate in cartile sacre. Altele contin
informatii pretioase pe care insa nu le mai putem descifra.
Superstitiile sunt si ele forme parareligioase care imbina aspecte
reale cu elemente de supranatural. Termenul provine de la romani:
supersostare = a sta deasupra. In superstitiile pastrate de-a lungul
timpului la periferia religiozitatii, populatia a adunat constatari ale
vietii reale pe care le-a completat cu elemente religioase.
29
de comunitate pentru rezultatele activitatii lor. Ei nu roaga sacrul, ca
un preot, ci il obliga, il constring prin diferite tehnici.
Ocultismul cuprinde practicile tainice, ascunse pentru a patrunde
in lumea divina. Aceste practici se refera la influenta divinului, la
cunoasterea vointei lui si stabilirea destinului. Cheia ocultismului este
astrologia – influenta astrelor asupra pamintului si individului. S-au
dezvoltat diferite ramuri in cadrul astrologiei, astrele punindu-si
amprenta asupra omului in moduri variate. Fizionomia incerca sa
stabileasca caracterul si destinul omului dupa aspectul fizic. Frenolo-
gia studia omul si destinul sau dupa craniu. Predictia pe suport
religios (ghicitul) a imbracat forme nenumarate de-a lungul timpului.
Curs 09 (08.dec.2000)
30
corupta, o doamna de societate sau de o societate pe actiuni,
sportiva sau de asigurari sociale.
Societatile religioase, arata Gabriel le Bras, sunt societati ase-
manatoare cu toate celelalte societati umane. Pot fi studiate cu
instrumente si in modalitati ca oricare altele. Ele se individualizeaza
prin credinta si idei, practici, specificul si rolul lor in viata sociala.
In secolul trecut, comunitatile au fost grupate in doua categorii:
unele formate prin vointa esentiala, tinind cont de criterii obiective
(etnia, vecinatatea, granitele teritoriale), altele formate prin vointa
electiva, adica membrii aleg comunitatea sau grupul la care adera.
31
trainica si competitiva social. Sociologul se informeaza in legatura cu
numarul credinciosilor, structura dupa diferite criterii a comunitatii.
In rindul formatiunilor religioase din Romania exista doua tendin-
te: unele comunitati fac efortul sporirii numarului credinciosilor in timp
ce altele sunt preocupate in primul rind de calitatea acestora. De
retinut este faptul ca ambele aspecte isi au importanta lor.
Sub aspectul structurii membrilor, sociologul studiaza virsta
credinciosilor, veniturile, statutul social si profesional.
Capacitatea de autoreglare reprezinta posibilitatea comunitatilor
religioase de a depasi anumite dificultati, cum ar fi: desprinderea unui
grup disident, unele comunitati care sunt interzise legal sau esecul
unor prorociri.
Capacitatea de iradiere este un alt indiciu de trainicie a
comunitatilor religioase. Bisericile care reusesc sa formeze filii
(filiale), nuclee misionare in alte localitati dovedesc trainicie, pentru
ca o filie in primii ani este intretinuta de biserica mama. Abia mai tirziu
filia reuseste sa traiasca din propriile venituri.
/////////
Conducatorii religiosi:
Comunitatile religioase sunt formate din masa credinciosilor si din
cei care au rolul de conducere. Cei cu rolul de conducere sunt
cadrele (care pot fi si persoane laice) si sacerdotiul. Acesti
conducatori religiosi pot avea harisma personala sau harisma
transmisa sau primita.
Max Weber discuta citeva categorii de conducatori religiosi
(leaderi). Aceste personalitati sunt grupate astfel:
- fondatorii (intemeietorii) de religii – acestia au un har natural,
din nastere dat de Dumnezeu. Acestia stabilesc un nou mod de
salvare. Desi afirma ca nu intentioneaza sa fondeze o noua religie,
ei sunt intemeietorii altei religii. Dintre intemeietorii de religii, Isus
Christos este singurul care in conceptia bisericii crestine este in
acelasi timp om si Dumnezeu.
- reformatorii – sunt acele persoane care apar atunci cind conditiile
sociale nu mai sunt adecvate vechii forme religioase. Ei nu fac
decit sa modifice partial vechea religie. Exemple de reformatori:
Luther, Calvin, Confucius, White, etc.
- profetii – profetul este un om care stie, vede esentialul si preves-
teste viitorul. Weber constata ca profetii nu provin, in general,
dintre aristocrati bogati sau intelectuali, ci din rindul oamenilor
32
simpli care observa nemultumirea populatiei si procedeaza la
solutii radicale, condamna si sfatuieste.
- vizionarii – spre deosebire de profet, care este foarte activ, multi
dintre ei fiind condamnati de autoritati, vizionarul este pasiv. El
face prevederi cu caracter local. Vizionarul comunica cu divinul
intr-un mod familiar, pe cind profetul este un inspirat. Tehnica
vizionarului este una rudimentara. Putini vizionari folosesc un
limbaj solemn.
- magicienii – exista in forma samanismului si vrajitoriei din cele
mai vechi religii, ramasi pina astazi in religiile monoteiste.
- preotii (personalul de cult sau sacerdotiul) – aproape in fiecare
religie exista personal de cult, cu exceptia islamului si a celtilor.
Institutia preotiei are o vechime de peste 7000 de ani. In
crestinism a fost preluata de la evrei. Personalul de cult are o
harisma transmisa si nu una naturala.
Relatiile religioase:
Relatiile religioase sunt de doua tipuri:
- relatiile cu sacrul (relatiile pe verticala).
- relatiile intre credinciosi (relatii pe orizontala).
Joachim Wach se exprima ca o comunitate religioasa traieste in
aceasta lume dar nu apartine acestei lumi, apartinind lui Dumnezeu.
33
In cadrul relatiilor intre credinciosi se stabilesc si relatii ierarhice.
In cazul bisericilor traditionale relatiile ierarhice au o forma
piramidala. Nu se intilnesc relatii ierarhice in cazul bisericilor
prezbitariene sau a sinoadelor, toate comunitatile fiind egale.
Curs 10 (15.dec.2000)
34
ales pe fete (cutremure, tunete, furtuni), care atribuie sacrului aceste
manifestari.
Familia are un rol fundamental in formarea vietii religioase in
prima parte a copilariei (pina pe la 14 ani). Familia, in cadrul societatii
moderne mai mult bunicii, transmite copiilor modelul religios. Familia
actioneaza asupra copiilor prin citeva mijloace: atmosfera din cadrul
familiei, practicile din familie, educatia religioasa, evenimentele din
familie. Pentru copil religiozitatea nu este ceva distinct si specializat,
el o identifica cu intreaga viata spirituala (Dumnezeu este bun,
Dumnezeu este drept, Dumnezeu e frumos, Dumnezeu il rasplateste
sau il pedepseste). S-a constatat ca declinul autoritatii in familie ii
indeparteaza pe copii de traditia religioasa. Copii abandonati, orfanii,
cei din familiile dezorganizate sunt mai usor de convertit la alte
formatiuni religioase sau spre ateism.
Comunitatea teritoriala – satul, orasul, zona geografica are anu-
mite modele religioase pe care le transmite urmasilor prin atmosfera
din comunitate, prin practici, evenimente in cadrul comunitatii care ii
influenteaza religios pe oameni. Comunitatile au anumite traditii
(traditie = ce se transmite) ce il influenteaza pe credincios in masura
in care el ramine in cadrul comunitatii.
Biserica are un rol important in formarea vietii religioase ca lacas
de cult si prin personalul deservent. Acest personal isi exercita rolul in
functie de numarul credinciosilor comunitatii. Un rol scazut il au
preotii care au un numar mare de credinciosi sau acestia sunt plasati
la distante mari. Frecventarea lacasului de cult este discontinua.
Calitatea deservrntilor este de a transmite in timp sentimentele
religioase si de a asigura frecventa la biserica.
Cultura este si ea un factor important in formarea vietii religioase.
Iluminismul, pozitivismul si marxismul au afirmat ipoteza ca pe
masura cresterii nivelului cultural, slabeste starea de religiozitate.
Starea de religiozitate, ca traire sufleteasca este influentata sub
aspectul teoretic si dogmatic prin gradul de invatamint si cultura. Ca
sentimente ea continua sa se pastreze indiferent de nivelul cultural.
Pot fi la fel de credinciosi si analfabetii si intelectualii sau oamenii de
stiinta. Cercetarile realizate in acest domeniu auaratat ca pe masura
sporirii gradului de cultura, religiozitatea periferica este treptat
eliminata, consolidindu-se trairea religioasa a credinciosilor autentici.
Scoala – invatamintul implementeaza anumite valori spirituale
care modifica raportul religios din domeniul afectiv spre domeniul
intelectiv. Modificarea este produsa mai rapid in cazul baietilor, care
35
inaintea fetelor isi rationalizeaza credinta si devin mai selectivi. Fetele
ramin afectiv religioase timp mai indelungat si spre adolescenta trec
la o religiozitate cu aspecte specifice (incep sa creada in personalitati
religioase feminine: Fecioara Maria, Sf. Vineri etc). de asemeni,
religiozitatea lor este mai intima – se retrag si se roaga in singuratate.
Dinamica biopsihica a personalitatii umane – unii psihologi si
sociologi au exagerat factorii de personalitate in viata religioasa. Spre
exemplu, Jung vorbind despre personalitati extravertite si introvertite,
arata ca extravertitii sunt mai sociabili si au o practica religioasa mai
frecventa, pe cind introvertitii, indreptati spre interior, traiesc mai
intens sentimentele religioase chiar daca le exteriorizeaza mai putin.
Cercetarile au conturat citeva etape in evolutia religioasa a
personalitatii. Exista o ascensiune a starii de religiozitate sub
influenta familiei pina la 13 – 14 ani in cazul zonelor industrializate si
dezvoltate. In cazul tarilor mai slab dezvoltate, aceasta ascensiune
ajunge pina la 15 – 16 ani. Perioada adolescentei reprezinta o cauta-
re a idealului religios si un declin al starii de religiozitate. Dupa 20 de
ani viata religioasa se redreseaza. In perioada de maturitate este
stabila, nu este foarte intensa, dar cazurile de convertire (migratie
confesionala) sunt foarte rare.
Cum influenteaza virsta viata religioasa:
pina la 7 ani copilul se dezvolta in cadrul familiei si preia modelul
religios al parintilor.
dupa 7 ani la ideile si credintele religioase din familie se adauga
influentele din partea scolii. Scolaritatea sporeste aspectul teoretic
al religiozitatii dar scade dimensiunea afectiva. Invatamintul
religios introdus in scoli, pe linga aspectele pozitive au si
consecinta indepartarii de trairea religioasa. Elevii percep obiectul
religiei ca pe ceva obligatoriu, prin note, program, examene si
aceasta scade din atasamentul afectiv. Cind nu mai sunt
supravegheati, elevii au tendinta de a se sustrage practicilor de
pina atunci.
dupa 13 ani ei au acces la literatura religioasa si mijloace de infor-
mare care le aduce in atentie si alte modele decit religiozitatea din
familie si incep sa se indoiasca de autenticitatea modelului
parintilor.
adolescenta este o perioada de tranzitie, cind personalitatea
paraseste copilaria, revendica statutul de adult pe care-l obtine
atunci cind nu-l mai revendica. Adolescentul are tendinta de a
verifica autenticitatea si adevarul celor cunoscute pina atunci. El
36
exagereaza adversismul (opozitia) pe care o manifesta in forme
variate: se desprinde de valorile anterioare, practica un narcisism
real sau fictiv. Din punct de vedere religios, sacrul si biserica
traditionala i se par valori ale virstnicilor. Si-ar dori sa-si creeze un
model propriu in legatura cu sacrul. Intervine si evaziunea lui spre
modele de sacru – laic, admirind artisti de cinema, de muzica si
alte confesiuni. Unii teoreticieni afirma ca aceasta tendinta de
evaziune religioasa se formeaza pe suportul lipsei de maturitate
biopsihica.
spre 25 de ani, ajund adult, omul devine stabil religios, influentele
religioase si spirituale il afecteaza mai putin. In general revine la
viata religioasa din fosta familie. In aceasta perioada practica
religioasa este mai scazuta, ca si extremismul religios, adultul
considerind biserica mai mult o institutie.
virsta a treia revigoreaza preocuparile in legatura cu religiozi-
tatea. Creste mai ales credinta, practica religioasa nefiind deosebit
de intensa. Motivele pentru care practica este mai restrinsa decit
credinta sunt de natura laica (oamenii sunt batrini si nu pot ajunge
des la biserica, sunt bolnavi etc).
Curs 11 (05.ian.2001)
37
amatori de a fi alesi in roluri de conducere in cadrul parohiilor sau a
grupurilor ce conduc biserica. Ei manifesta interes pentru doctrina,
aspectul intelectual oficialist. Saracii au o fervoare emotionala mai
intensa, practicind o religie pietista (bazata pe trairea sufleteasca) si
un antiintelectualism.
Relatiile dintre economic si religie au fost discutate de Weber in
lucrarea “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Concluziile des-
prinse din aceasta lucrare au fost verificate ulterior prin cercetari fa-
cute in America si in tarile lumii a III-a, cercetari care au dus la
aceleasi rezultate.
In aceasta lucrare, Weber arata ca orice civilizatie are un specific
propriu. Capitalismul nu este o descoperire a perioadei moderne,
capitalul (adunarea de bogatie) a existat inca din Babilonul si Egiptul
antic, fiind insa un capitalism irational. In Evul Mediu, evreii practicau
un capitalism aventurier, capitalismul rational manifestindu-se abia in
perioada moderna. Acesta are la baza o mentalitate, o etica – etica
cistigului, bazata pe un ascetism launtric.
Religia catolica considera ca salvarea este rezultatul unui
comportament pasiv, retragerea din lume, integrarea in minastiri si
rugaciunea permanenta. Catolicii sunt raspinditi mai ales in zonele
unde se traieste confortabil. Aici banii se cistiga usor si se investesc
in mod nerentabil (in opere de arta, biserici fastuase, ritualuri si
ceremonii deosebite).
Etica protestanta are la baza principiul predestinarii. Inainte de
nastere omul este predestinat de divinitate sa se mintuiasca sau nu.
In viata de pe pamint, omul trebuie sa dovedeasca daca este
predestinat mintuirii. Aceasta dovada se face, nu prin rugaciune sau
contemplare pasiva ci printr-o munca dura, perseverenta. Este
schimbata astfel conceptia in legatura cu munca, capitalul, investitiile,
Evul Mediu si catolicismul considerind munca ca fiind pedeapsa data
de Dumnezeu pentru pacate. In protestantismul calvin, munca (activi-
tatea) devine scopul vietii, o vocatie, nu o pedeapsa. Cu cit este mai
utila, munca este mai placuta lui Dumnezeu, este dovada mintuirii.
Protestantul este un erou ascet, profesionist, face efortul calificarii,
practica filosofia zgirceniei, investeste cu risc si cistig. In conceptia lui
Weber “catolicii dorm bine, pe cind protestantii maninca bine”.
Virtutea placuta lui Dumnezeu este sa aduni bani si sa-i investesti cu
profit. Moralitatea protestanta este utilul. Mintuirea este dovedita prin
munca intensa, eficienta si succes (“Dumnezeu ii iubeste pe cei
puternici”). Tarile protestante sunt cele mai bogate.
38
Relatia dintre biserica si stat:
Intre religie si politic au existat relatii exprimate chiar in textele
sacre. Spre exemplu, expresia “Da lui Dumnezeu ce este a lui Dum-
nezeu si Cezarului ce e al Cezarului” a fost insa foarte variat
interpretata si comentata.
Sistemul politic este domeniul realizarii puterii in lumea laica.
Realizarea puterii se face intr-un anumit mod (regim politic) si prin
anumite instrumente (institutiile statului).
Domeniul religios este inteles ca partea spirituala si sufleteasca a
populatiei. In ortodoxie, Justinian spunea ca de la Dumnezeu exista
doua autoritati: a statului (corpul) si a bisericii (sufletul). Cele doua
autoritati au convietuit si s-au sprijinit permanent. In crestinismul
apusean, atunci cind autoritatea statului a decazut, autoritatea
religioasa a fost nevoita sa o suplineasca. Pentru populatiile
migratoare, administratia si adunarea darilor erau facute de institutiile
papale. Pina la sfirsitul Evului Mediu suveranul era papa, care
impunea sau recunostea pe monarhii tarilor apusene.
H. Desroches arata ca intre politic si religios pot exista doua
tipuri de relatii:
de atestare – religia poate atesta sistemul politic, ii ofera suport,
sprijina regimul, sfatuieste pe credinciosi sa se supuna conducerii
politice.
de contestare – relatiile de contestare sunt atunci cind religia nu
mai ofera suport sistemului politic. Joachim Wach arata ca sunt
diferite tipuri de contestare:
din interior (cind religia nu doreste schimbarea regimului
politic ci imbunatatirea lui) si din exterior (opozitia este
radicala si reuseste uneori sa schimbe regimul si sistemul
politic).
contestarea individuala (se realizeaza in cazul liderilor
religiosi - profetii, care contesta viata politica) si contestarea
colectiva (se realizeaza in cazul sectelor, miscarilor sau
congregatiilor indreptate impotriva politicului, dar si a religiei
oficiale).
contestarea modernizatoare sau fundamentalista (se
realizeaza atunci cind biserica incearca sa impuna
modernizarea vietii politice sau dimpotriva, sa instaureze un
regim conservator).
39
Sunt identificate mai multe forme de relatii dintre biserica si stat.
Aceste relatii sunt dirijate in primul rind de domeniul religios pentru ca
statul a fost mereu interesat sa atraga religia de partea sa. Se disting
urmatoarele relatii:
indiferenta religiei in raport cu politicul – este o forma primitiva
de relatii. Se regaseste in cazul budismului, jainismului si mona-
hismului. Religia dovedeste o supunere resemnata. In multe cazuri
statul accepta acest comportament in masura in care este
respectata ordinea publica.
identificarea religiei cu politicul – in statele vechi (Asiria, Egipt)
o perioada din istoria Imperiului Roman, conducatorul politic era si
conducatorul vietii religioase. Uneori conducatorul religios se
declara superior vietii politice.
relatiile de subordonare, fie a statului de catre biserica, fie a
bisericii de catre stat.
in cadrul subordonarii statului de catre biserica, suvera-
nitatea apartine autoritatii religioase, teologii ocupa rolul de
conducere (ministrii, prefecti), juramintul e religios, educatia
este facuta de biserica, sistemul cultural este controlat, chiar
si cel sanitar se supune bisericii. Aceasta subordonare a
statului de catre biserica poate fi de doua feluri:
de drept – prin lege, prin Constitutie se prevede ca
statul respectiv este teocratic, condus de oamenii lui
Dumnezeu (este cazul statelor musulmane, Vaticanul
este astazi un stat teocrat).
de fapt – prin lege nu se prevede subordonarea, dar
biserica are posibilitatea sa controleze viata politica
prin diferite pirghii (economice, politice).
in cadrul subordonarii bisericii de catre stat se intilnesc
mai multe forme:
subordonare partiala - cazul Belgiei, cazul Romaniei
(unde dupa anul 1991 in Constitutie se prevede ca
biserica e autonoma fata de stat).
subordonarea completa - Italia, SUA, Franta (in ur-
ma razboaielor napoleoniene, incercarile de restabilire
a autoritatii bisericii catolice au aprofundat divergente-
le dintre biserica si stat. In 1904 statul s-a declarat
laic, biserica devenind o institutie privata).
separarea ostila – relatiile de ostilitate intre religie si
stat intervin cind cele doua autoritati se refuza. Se pot
40
ivi razboaie religioase sau religia poate fi interzisa, ca
in perioada comunista.
Statul, in relatiile cu biserica poate oferi libertate sau restrictii,
libertatea religioasa cuprinde doua dimensiuni:
libertatea credintei este un drept natural al omului pe care statul
nu-l poate anula
libertatea practicarii credintei este un drept al cetateanului fiind
reglementat prin legi si poate fi extins sau restrins (in fiecare stat
exista anumite libertati sau restrictii pe care statul le acorda sau
nu).
Curs 12 (12.ian.2001)
41
satisfaca trebuinta de sacru a credinciosilor, sa colaboreze la integra-
rea sociala si rezolvarea problemelor publice, la consolidarea
moralitatii si a statului de drept, la realizarea programelor de
dezvoltare a societatilor.
Religia este factor de integrare. In perioada arhaica, religia era
principalul factor de integrare a comunitatii. Cele 10 porunci erau
norme pentru buna convietuire a grupurilor sociale. Religia este un
criteriu de grupare a populatiilor, in cazul totemismului sau a religiilor
etnice. Religia exprima un sistem de valori pastrate de grup, impuse
indivizilor si perpetuate de colectivitate. In cazul in care unele
subsisteme sociale slabesc, religia le poate suplini. Scaderea
moralitatii in viata sociala stimuleaza activitatea moralizatoare a
factorilor religiosi. Declinul sistemului politic a contribuit ca religia sa
se substituie acestuia si sa rezolve probleme administrative,
legislative sau chiar de respectare a institutiilor politice prin folosirea,
inclusiv, a fortei.
Religia contribuie la realizarea progresului social. Cercetarile
realizate pe zone in curs de dezvoltare si de modernizare au aratat
ca neglijarea factorului religios, a traditiei, duc la imposibilitatea
aplicarii programelor economice si culturale. In unele zone si tari,
religia a reprezentat factorul de mobilizare a populatiei la procesul de
eliberare de sub dominatia straina si de formare a statelor nationale.
Prin caracterul sau de stabilitate, religia contribuie la depasirea
perioadelor de tranzitie si dezordine sociala sau revolutionara. In
cazul Romaniei, sondajele au mentionat biserica dupa 1990 printre
primii trei factori de pastrare a stabilitatii sociale si continuitate
economica.
Un alt rol al religiei este rolul stabilizator, de echilibru si
compensare, atit pentru indivizi cit si pentru comunitati. Religia
reprezinta o alternativa in fata disperarii, cind tensiunile individuale
sau ale colectivitatii devin critice sau imbraca forma unor crize, religia
fiind un factor de ameliorare, oferind speranta si idealuri. In cazul
indivizilor, pierderea unor persoane indragite sau utile in familie, bolile
etc, familia si oamenii apeleaza, uneori eficient, la speranta in
Dumnezeu. In cazul comunitatilor, in perioadele de razboi, foamete,
seceta, epidemii etc, credinciosii practica rugaciuni, pelerinaje,
perioade de abstinenta pentru depasirea crizei. Manifestarile
religioase reprezinta pentru individ si comunitatile religioase
compensatii afective, dau incredere, curaj, renasc sperantele prin
42
care sunt mobilizate suporturile psihice si economice pentru
depasirea acelei perioade.
Filosofii, incepind de la B. Spinoza si pina la K. Marx, au numit
religia ca fiind “opium” pentru popor. Religia are intr-adevar rolul de
calmare a suferintelor sociale si individuale. In cazul marxismului
insa, aceasta opinie insemna demobilizarea paturilor sociale in
procesele sociale.
In timpul unor cataclisme naturale se manifesta o intensificare a
starii de religiozitate. Cutremurele, inundatiile sporesc emulatia
religioasa a populatiei. Ca factor de compensare, religia e
considerata uneori o compensare reziduala pentru ca se apeleaza la
ea ca ultima solutie. Este explicata eficienta religiei in asemenea
imprejurari ca o simulare fictiva a evolutiei viitoare. Comunitatile si
credinciosii inlocuiesc rezultatul cu mijloacele. Ei cred ca se
insanatosi, comunitatile ca vor depasi criza si se mobilizeaza, reusind
sa depaseasca dificultatile.
Un alt rol al religiei in viata sociala este acela de factor cognitiv,
adica de cunoastere. Pentru omul arhaic elementele religioase se
imbinau cu experienta practica (care devine mai tirziu stiinta) si cu
explicatiile (devenite mai tirziu filosofie sau logica). Pina astazi insa,
exista domenii pe care stiinta nu reuseste sa le explice: destinul
omului, situatia lui dupa moarte, posibilitatea salvarii sufletului,
problemele infinitului. Religia insa ofera explicatii si in legatura cu
aceste aspecte. Pozitivistii, inclusiv marxistii, considera ca acestea
sunt explicatii false sau iluzorii. Pentru credincios insa ele reprezinta
explicatii reale, uneori mai autentice decit cele oferite de stiinta.
Exista in teologie expresii in sensul ca explicatiile religioase au
prioritate in comparatie cu cele stiintifice. Sunt propuneri pentru
inlocuirea explicarii originii Universului, facute de astronomiei, a origi-
nii omului, facute de biologie cu explicarea pe baza cartii genezei. Sf.
Augustin se exprima ca nestiinta pretuieste mai mult decit stiinta,
cea dintii vine de la Dumnezeu, iar cea din urma provine de la
oameni.
43