1

Luca 2:1-7
Cât de tragice sunt aceste ultime cuvinte ale unui pasaj care relatează venirea lui Hristos în
lume...
„Nu era loc pentru El...”

Cu o detaşare remarcabilă faţă de dramatismul situației, şi fără să facă uz de fraze

condamnatoare la adresa societăţii iudaice, Luca ne spune simplu că Isus a venit într-o lume
în care nu s-a găsit nici un loc decent pentru El. Fără alte comentarii sau explicații.
De câte ori citesc pasajul acesta, îmi spun că ar fi trebuit să se încheie cu o aglomeraţie de
semne ale exclamării sau ale mirării (cum se mai numesc ele), și nu cu banalul banalul punct
cu care se încheie în traducerile noastre. Dar adevărul este că banalul punct, și nu semnul
exclamării sau al mirării, este cel mai potrivit ca și concluzie. Căci Luca nu pare mirat sau
scandalizat de situația pe care o redă. Pentru autor nu este o mirare faptul că Hristos este
respins, este umilit şi este marginalizat încă de când a se naşte.
Și citind printre rândurile textului nostru, putem obține câteva detalii referitoare la această
tragică concluzie, dar una care nu îl miră pe Luca: „...nu era loc pentru El ...”

1. Nu s-a găsit loc pentru El într-o lume aglomerată!

Din Britania, în partea de Nord, până în Africa Proconsulară, în Sud, şi din Lusitania
(Portugalia), în partea de Vest, până la Est în Siria, lumea întreagă se afla sub dominația
Romei.
Expresia „toată lumea” (v. 1) sau „lumea întreagă” se referă la teritoriile care aparțineau
Imperiului Roman, pentru că aceasta era lumea cunoscută de atunci, lumea care conta cu
adevărat. În acele vremuri, Roma însemna „toată lumea”!
Astfel că, porunca de înscriere a Caesarului Octavian a întors pe dos o lume întreagă, a creat
un haos aproape universal. „Meridianele pământului au fost încâlcite de paşii călătorilor de
pretutindeni, care străbăteau distanţe mari pentru a se supune poruncii unei Rome care
uniformizase lumea.” Imagini destul de asemănătoare celor pe care le-am văzut atât des în
ultimele luni – mulțimi de refugiați sau de migranți traversând teritorii străine, pentru a ajunge
în Germania.
Ev. Luca surprinde aglomeraţia și într-o anume măsură haosul provocate de porunca de
înscriere a lui Octavian, prin expresiile „să se înscrie toată lumea” (v. 1) și „toţi se duceau
să se înscrie” (v. 3); precum şi prin concluzia în casa de poposire (sau mai corect, în odaia
de oaspeți) nu era loc pentru ei. Lumea întreagă s-a pus în mişcare, iar aglomeraţia era un
 2

termen la ordinea zilei, mai ales că rutele principale care traversau imperiul deveniseră
adevărate furnicare umane.
Spuneam că traducerea corectă a concluziei v. 7 nu este „casa de poposire” ci „odaia de
oaspeți/de găzduire” (cum corect traduce NTR), ceea ce schimbă puțin perspectiva. Casa în
care ceruseră găzduire Iosif și Maria nu era un han cu străini, ci era, cel mai probabil, casa
unor cunoscuți – poate chiar rude mai mult sau mai puțin apropiate. Atât de mare era
aglomerația, agitația creată, că nici măcar în casa cunoscuților nu exista o „cameră de
găzduire” pentru ei.
O mare problemă a aglomerației, a tumultului, este aceea că te poate face să pierzi din vedere
esențialul!
Este semnificativ faptul că, în cultura evreiască, nou născutul își primea numele, în mod
oficial, abia după 8 zile, detaliu pe care îl găsim în Luca 2:21 (Când a venit ziua a opta... I-
au pus numele ISUS). Timp de 7 zile, după normele acelor vremi și pentru lumea de atunci,
Hristos nu are încă un nume.
Copilul născut în aglomeratul Betleem este pentru cei mai mulți un nimeni, unul fără
identitate. Un necunoscut! Și așa îl suprinde pasajul acesta – fără nume, fără adevărata lui
identitate. Tocmai textul care relatează venirea Lui în lume!
Dacă ar fi să izolăm pasajul acesta de contextul său NT, tot ce am afla despre Cel care se
naște la Betleem este că era întâiul născut al unei femei dintr-un sat nordic, numită Maria: vv.
6-7... s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut,
L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle... Asta e tot ce ni se spune despre El - Fiul ei
cel întâi născut...
Uneori, aglomerația te poate face să pierzi din vedere tocmai esențialul. Într-o lume
aglomerată, Hristos se naște ca anonim, ca necunoscut. Un nimeni!
Dă-mi voie să te întreb astăzi: Cât de aglomerată este lumea ta înconjurătoare? Dar lumea ta
interioară?
O statistică relativ recentă, ne arată care sunt preocupările omului modern, din societatea
capitalistă – industrializată și tehnologizată de azi. Statistica are în vedere o perioadă de 70 de
ani, ca vârstă medie de viață... Să recunoaște o cifră foarte generoasă...
Iată concluziile studiului:
Sleep................23 years...........32.9%
Work.................16 years...........22.8%
Ecran Calculator/TV......... 10 years.........11.4%
Eating................5 years............8.6%
 3

Travel................5 years............8.6%
Vacante/concedii/distractii..........4.5 years............6.5%
Illness...............4 years............5.7%
Dressing (schimbând garderoba)..............2 years............2.8%
Religion............0.5 years (6 luni)............0.7%
Total................70 years............100%

Din 70 de ani de viață, doar șase luni (formate din minute sau ore puse laolaltă) au de-a face
Dumnezeu, cu religia, cu sufletul nostru! Asta înseamnă, în medie, 40 de ore într-un an sau 6
minute pe zi.
Și aceasta este media, nu minumul...
Cât de aglomerată este lumea ta înconjurătoare? Cât de haotică, de întoarsă pe dos este lumea
ta interioară? Nu ai vrea să te oprești din tumultul tău, din agitația continuă, cu ocazia acestor
sărbători? Ca că nu pierzi esențialul. Ca Hristos să nu rămână pentru tine un anonim, un
necunoscut. De aceste sărbători să-i redescoperi adevărata identitate și să-i oferi locul pe care
Îl merită – în lumea ta, în viața ta!
Aglomerația te poate face să pierzi din vedere esențialul. Într-o lume aglomerată, Hristos se
naște ca anonim, ca necunoscut. Un nimeni! Și ca atare...

1. Nu s-a găsit loc pentru El într-o lume aglomerată!

2. Nu s-a găsit loc pentru El într-o lume profană!
Hristos se naște într-o lume desacralizată, cu tot mai puține valori și cu tot mai multe falsuri.
O lume în care tot parcă ce este sfânt e pervertit!
Este foarte interesant de notat că tocmai textul care relatează venirea lui Dumnezeu în lume
este atât de sărac în elemente sacre. De fapt, pasajul nostru nu prea are elemente sacre,
dumnezeiești. Nu veţi găsi nici o referire la Dumnezeu, Cel care inițiază venirea lui Hristos în
lume; Nu veţi găsi nici o referire la Duhul Sfânt, Cel care îl zămislește pe Hristos. Și adineori
am văzut că sintagma „Fiul ei cel întâi-născut” este una care îl ascunde pe Isus în anonimat,
în necunoscut. Parcă nimic sacru nu-i de găsit în pasajul acesta...
Există însă ceva: într-un pasaj din care Dumnezeu este absent, un om se proclamă pe sine
Dumnezeu. Și în v. 1 Luca nu ne relatează numele celui care era Cezar în momentul nașterii
Anonimului de la Betleem, în schimb ne redă supra-numele lui: Augustus – divinul,
dumnezeiescul.
 4

Hristos se naşte într-o vreme în care Octavian se proclamă pe sine dumnezeu, într-o vreme în
care poeţii latini și nu numai îl numeau pe Octavian „salvatorul/mântuitorul lumii”.
Deasemenea, așa-numitele inscripţii Priene numesc ziua de naştere a lui Augustus
„evanghelia”, adică ziua veștii bune. Și vă dau un singur citat din aceste inscipții: „ziua de
naştere a acestui dumnezeu Octavian, a marcat începutul evangheliei pentru întreaga lume ”.
Octavian a poruncit ca în Roma să fie ridicat marele altar al păcii întregii lumi („ara pacis
augusta”), ca un omagiu adus păcii pe care Octavian o oferea lumii întregi (pax augusta sau
pax romana – pacea romană sau pacea lui augustus). Aducătorul păcii pe pământ...
Iar înainte ca să se nască fiica lui Octavian, poetul Vergiliu, cel mai important poet al lumii de
atunci cântă în versuri despre epoca veșnică, epocă de o strălucire ca a aurului, pe care a adus-
o Octavian Augustus.
Hristos se naște într-o lume în care nimic nu mai există nimic sacru; totul e pervertit, totul e
profanat. Un om se proclamă pe sine dumnezeu și mântuitor al lumii, oferind lumii de atunci
o altă evanghelie, o altă pace, o altă veșnicie...
Hristos se naşte în această lume profană, în care totul fusese desacralizat, totul fusese
pângărit, întinat, atins de decadenţa umană. Căci într-o vreme în care omul se declară pe sine
dumnezeu, Dumnezeul adevărat îi dă o replică inimaginabilă, făcându-se El Om. Și Costache
Ioanid surprinde atât de bine acest contrast în versurile lui: „Caesarul august vrând mai multă
slavă, / Decât smulsese gândul său de-oţel,/ Se declară drept zeu atotputernic/ Şi se ’nălţară
temple pentru el. / Şi-atunci de sus, din gloria eternă, / Văzând cum se îngâmfă un atom,/ Ca
să ne dea o pildă Creatorul,/ A coborât şi s-a-ntrupat ca om.”
Hristos se naște într-o lume în care un împărat se proclamă pe sine dumnezeu și mântuitor al
lumii, oferind lumii de atunci o altă evanghelie, o altă pace, o altă veșnicie... Și vine în lumea
noastră ca rob, ca să ni-l descopere pe adevăratul Dumnezeu, că să ne vestească adevărata
evanghelie, ca să ne aducă adevărata pace și să ne facă parte de adevărata veșnicie.
Căci dincolo aparențele acestei epoci octaviene, care se dorea una de aur, scriitorul Petronius,
un foarte fin observator al moravurilor vremii, are curajul de a spune lucrurilor pe nume,
intrând în profunzimile și în dedesubturile Romei. Petronius are curajul să descrie o epocă a
terorii pe care o aducea Roma şi pretinsa ei pace, impusă cu sabia; o lume în care neîmpliniri
ascunse măcinau tot mai evident sufletele umane; perversiunile trupeşti, duse dincolo de orice
cenzură, nu mai reuşeau să satisfacă trupul uman, tot mai dezumanizat; filozofia vremii era tot
mai blazată și tot mai depăşită de nevoile și tânjirile sufletului; templele erau supra
aglomerate de zei, care tăceau toți la frământările, rugile și gemetele omului; foamea
spirituală rodea inima atât sclavului cât şi a aristocratului.
 5

Hristos se naşte într-o lume în care nimic nu mai era sfânt. Valorile umane erau demodate,
depravarea lovea în toate sferele societăţii, iar mizeria umană crea repulsie până la cer. Într-o
astfel de lume profană, întinată, pervertiră, Luca ne spune că nu era loc pentru El...
Cât de profană, de întinată, de pervertită, de fără Dumnezeu este lumea ta?
În ultimii ani am realizat și am contabilizat mai multe studii, împreună cu studenții de la
Institut, pentru a încerca să înțelegem cât mai bine societatea pe azi, și mai ales generația
tânără a României. Și vă redau acum rezultatul mai multor sondaje pe care le-am pus
împreună în cadrul cursului de Evanghelizare a Tinerilor. Sondarea s-a realizat pe un număr
de o mie de adolescenţi, cu vârsta cuprinsă între 13-18 ani:
 59% dintre tineri cred că religia are o influenţă negativă asupra lumii contemporane;
 60% dintre ei nu merg la Biserică decât cu ocazia unei sărbători, precum nuntă sau
botez;
 doar 30% dintre ei cred în viaţă veşnică;
 10% cred în reîncarnare;
 47% susţin că religia organizată nu îşi mai găseşte un loc în lumea contemporană;
 60% cred că religia nu ar mai trebui predată în şcoli;
 doar 27% cred că există un Dumnezeu întrupat într-o fiinţă umană;
 48% susţin doar că există un spirit sau o forţă a vieţii;
 15% nu ştiu ce să creadă sau nu sunt interesați să creadă nimic;
 2% nu cred că există nici spirit, nici Dumnezeu, nici vreo altă forţă a vieţii.

Într-o astfel de lume profană, cum este și lumea noastră, se găsește tot mai puțin loc pentru
Isus. Dar în lumea noastră interioară? Mai există puritate și sacralitate măcar în noi? Sau
lumea înconjurătoare ne pervertește și ne falsifică și pe noi tot mai mult?
Nu ai vrea ca de aceste sărbători să-l reprimești sau poate să-L primești pentru prima dată pe
Isus în lumea ta interioară? Să te întorci la adevăratul Dumnezeu? Să accepți adevărata
Evanghelie? Ca să poți dobândi adevărata pace și adevărata veșnicie?

1. Nu s-a găsit loc pentru El într-o lume aglomerată!

2. Nu s-a găsit loc pentru El într-o lume profană!
3. Dar s-a găsit loc pentru El într-o lume suferindă!
 6

În primele 2 capitole din Luca, cele care redau nașterea lui Isus în contextul ei, apar
următoarele personaje: Zaharia, Elisabeta, Maria, Iosif, ciobanii; Simeon și Ana. Toate aceste
personaje au ceva în comun – toți sunt anawimi, în traducere sărmanii din pătura de jos a
societății evreiești. „Anawim” înseamnă „oameni sărmani sau necăjiți”, desemnându-i la
origine pe cei care făceau parte din următoarele categorii defavorizate: orfanii, văduvele,
săracii, bolnavii cronici, marginalizații, săracii. În timpul lui Luca, însă, anawim a devenit un
termen generic pentru toti cei dezamăgiți sau dezgustați de viață, cei cărora viața nu mai avea
ce să le ofere – așa-numiții tânjitori după Dumnezeu.
Deasemenea, este interesant de observat structura celor două capitole – în primul capitol avem
două categorii de anawimi, în capitolul doi tot două categorii de anawimi. Două categorii de o
parte și două de alta, așa că nașterea lui Isus este redată exact în mijlocul secțiunilor despre
acești sărmani, acești necăjiți. Din punctul de vedere al structurii, Isus vine chiar în mijlocul
suferinței sau tânjirii acestor, ca să le transforme suferința în cântec și durerea în laudă. Căci
toți anawimii din aceste secțiuni cântă, la aflarea veștii că Dumnezeu va veni sau a venit în
lumea durerilor lor. Dumnezeu coboară la pătura de jos a societății, ca să întoarcă lumea lor
cu susul în jos, ridicându-i pe cei de jos și coborându-i pe cei care erau sus. Iată un singur
fragment dintr-un cânt al anawimilor, mai exact din cântul Mariei (redat în Luca 1): Cel
Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, şi îndurarea Lui se
întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit
gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe
scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi
pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.

Singurii care beneficiază de venirea lui Dumnezeu în lume sunt sărmanii, suferinzii,
marginalizații. Dumnezeu a venit în mijlocul suferințelor lor, și le-a transformat durerile în
imnuri ale bucuriei și speranței.
Care sunt suferințele, durerile tale? Poate sunt fizice, poate emoționale... poate ești tu unul din
cei dezamăgiți sau dezgustați de tot ce poate lumea de acum să-ți ofere...
Nu ai vrea ca de aceste sărbători să-ți transformi suferințele în cântări de laudă? Lasă-l pe
Hristos să vină în mijlocul lumii tale suferinde și să-ți aducă alinare, pace și speranță!
 7

Scriitorul Leo Buscaglia, profesor la Universitatea din California de Sud povestește într-o
carte motivațională cum Universitatea lui a acordat un premiu pentru umanitate unui băiețel
de patru ani, premiu pe care autorul i l-a înmânat personal copilului. Vecinul acestui copil, un
bătrânel cu care copilul se înțelegea foarte bine, și-a pierdut în urmă cu o săptămână soția. Și
acum stătea singur pe bancă în fața casei rămase pustii, cu ochii plini de lacrimi uitându-se în
gol. Când a văzut că plânge, băiețelul de 4 ani s-a dus la bătrânel, s-a urcat pe genunchii lui,
și-a pus ambele mânuțe pe pieptul bătrânului și a stat acolo nemișcat minute bune. Apoi, fără
să spună nici un cuvânt, s-a ridicat și s-a întors acasă. Mama copilului, care a văzut toată
scena, l-a întrebat ce făcuse la pieptul bătrânului. „Nimic, doar l-am ajutat să plângă mai
repede”, a răspuns copilul explicându-și gestul de-a apăsa pieptul încărcat de durere al
bătrânului cu mânuțele lui.
Una dintre cele mai tragice fotografii făcute secolul trecut este expusă sub forma unui poster
pe unul din zidurile museului fostului lagăr de exterminare de la Dachau. În centrul posterului
o fetiță stă în rând ca să intre în camera de gazare. În spatele fetiței este mama acesteia. Fetița
din rând nu are idee unde urmează să o ducă rândul la care stă, dar mama ei știe. Și cu toate
acestea nu poate face nimic să oprească înaintarea rândului înspre propria moarte. În neputința
ei, femeia face singurul gest de iubire pe care îl mai poate face: își pune mâinile în jurul
capului fetiței, încercând să-i acopere ochii și urechile, ca să nu vadă și să nu audă teroarea
care va urma...
Aceste două exemple, ne arată cât de puțin putem face, cât de neputincioși suntem în fața
suferinței. Tot ce putem face este să plângem la pieptul celor ce plâng sau să le mai înduioșăm
puțin suferința, cu o îmbrățișare care să-i ajute să nu vadă suferința în toata greutatea ei. În
fața suferinței, suntem de cele mai multe ori neputincioși, neajutorați.
În mijlocul unei astfel de lume îndurerate s-a întrupat Hristos, ca să răscumpere suferința
acestei lumi, să întoarcă lumea cu josul în sus și să le de-a sărmanilor puterea de-a cânta,
chiar în mijlocul durerilor.

Care sunt suferințele, durerile tale? Poate sunt fizice, poate emoționale... Indiferent care ar fi
ele, nu ai vrea ca de aceste sărbători să-ți fie transformate suferințele în cântări de laudă? Să-l
lași pe Hristos să vină în mijlocul lumii tale suferinde și să-ți aducă alinare, pace și speranță!