S - Dinamica Bisericii - Repere Fundamentale Si Functionale

DANIEL FODOREAN
DINAMICA BISERICII
Repere fundamentale și funcționale
Editura RISOPRINT
CLUJ-NAPOCA • 2020
2
CUPRINS
Cuvânt înainte
Introducere
PARTEA I: DINAMICA ÎNFIINȚĂRII BISERICII
1. Fundamentul teologic cu privire la identitatea bisericii ............ 13

1.1. Contextul istorico-teologic
1.2. Limbajul biblico-filozofic
1.3. Natura distinctă a bisericii
2. Fundamentul teologic cu privire la misiunea bisericii ............... 60
2.1. Ucenicia – aspecte fundamentale
2.2. Ucenicia – aspecte funcționale
3. Înființarea și multiplicarea bisericii. Dinamici contextualizate
.......................................................................................................... 81
3.1. Înființarea bisericii, fundamentul eficienței acesteia
3.2. Modele de biserici în Noul Testament. Dinamici contextualizate
4. Învățătura despre biserică în literatura creștină a primelor secole

....................................................................................................... 103
PARTEA a II-a: DINAMICA FUNCȚIONĂRII BISERICII
5. Relația dintre funcție și formă, factor reglator al dinamicii

bisericii ............................................................................................. 107
4.1. Cunoașterea și aplicarea funcțiilor
4.2. Selectarea adecvată a formelor
6. Dinamicile slujirii interne: închinare, edificare, relații............. 138

5.1. Închinarea dinamică
3
5.2. Dinamica edificării
5.3. Dinamica relațiilor
7. Dinamicile conducerii, planificării și administrării................... 155

6.1. Conducerea dinamică a bisericii
6.2. Rolul planificării și administrării în dinamica unei biserici
8. Dinamicile slujirii externe: evanghelizarea și lucrarea

socială ........................................................................................... 162
7.1. Dinamica evanghelizării
7.2. Contribuția lucrării sociale la dinamica bisericii
Concluzii ............................................................................................. 169
Bibliografie .......................................................................................... 171
4
Cuvânt înainte
Tema bisericii a fost o preocupare în studiile mele încă din primii

ani ai lucrării pastorale. În situațiile concrete din viața bisericii pe care le
străbăteam au existat întrebări pe care în perioada când eram student nu le
aveam. Astfel că, Dumnezeu, în atotcunoașterea Lui, a venit în
întâmpinarea acestor frământări ale începutului, mai precis în anul 1995,
la mai puțin de șase luni după începerea slujirii pastorale, atunci când a
fost organizat un grup de studiu pe tema dinamica bisericii în cadrul
programului de pregătire BEE (Biblical Education by Extension). Chiar
dacă pentru a participa la întâlnirile periodice ale grupului de studiu
trebuia să călătoresc de la Constanța la București, am făcut acest efort
datorită conținutului interesat al cursului, cât și datorită faptului că acest
grup era format din pastori cu experiență de la care aveam ce învăța. În cei
douăzeci de ani de slujire pastorală în Biserica Baptistă “Golgota” din
Constanța (1994-2014), am experimentat diferite etape, unele de succes,
altele de stagnare, din viața unei biserici. Iar, în cei aproape șase ani de
slujire în echipa pastorală a Bisericii „Nova Vita” din Constanța (2014-
2020), cât și în slujirea ca pastor interimar în alte biserici din județul
Constanța (Murfatlar, Cernavoda, Mangalia), am fost îmbogățit cu noi
experiențe de slujire și cu noi provocări de reflecție ecleziologică.
Pe parcursul studiilor doctorale am rămas tot în același domeniu de
studiu, doar că focalizarea a fost pe conducerea bisericii. În anul 2012,
când am început să predau la Institutul Teologic Baptist din București, în
calitate de cadru didactic asociat, iar ulterior, în 2013 ca și cadru didactic
titular, am predat cursuri legate de viața și slujirea bisericii. După ani de
zile de încercare de a transforma suportul de curs într-o carte, cu ajutorul
lui Dumnezeu, anul acesta am reușit.
Această carte este în primul rând o resursă pentru studenții din
programele de teologie, dar, sper că și un material folositor, pentru
slujitorii bisericilor, indiferent de statutul și titulatura pe care o dețin. Sunt
mulțumitor lui Dumnezeu pentru credincioșii care mi-au dat ocazia ca
să-i slujesc ca pastor în toți acești ani, cât și celor din conducerea
Institutului Teologic Baptist din București, care m-au invitat și m-au
acceptat în rândurile lor ca și profesor.
20 Decembrie 2020 Daniel Fodorean
5
INTRODUCERE
Doctrina despre Biserică, numită ecleziologie1, trebuie să fie

fundamentată pe revelația absolută a Sfintelor Scripturi. Studiul
învățăturii despre biserică ar trebuie să mențină o abordare ”în
perspectivă”, cât și ”în proporție”2. Menținerea doctrinei ”în perspectivă”
înseamnă că ”noi nu trebuie să pierdem din vedere faptul că atunci când
ne gândim la biserică aceasta nu este o reflecție asupra noastră... aceasta
este o reflecție asupra lui Dumnezeu”3. Cu alte cuvinte învățătura despre
biserică nu trebuie și nu poate fi deconectată de teologie, în sens restrâns,
cu referire la doctrina despre Dumnezeu, în caz contrar biserica ar ajunge
să fie definită doar din perspectiva relațiilor interumane. Această abordare
s-ar dovedi prea îngustă, lipsită de perspectiva Creatorului și periculoasă.
Astfel biserica ar fi o comunitate care se definește prin sine. O comunitate
care are un mesaj divin, dar care are o abordare umanistă. Biserică nu s-a
inventat pe sine, ci ea este invenția Dumnezeului Triunic. Dar cum ar
trebui studiată învățătura despre biserică?
Studiul ecleziologie: Perspectivă, proporție și pragmatism
Menținerea unei abordări ”în proporție” înseamnă că ”doctrina despre

biserică nu este cea mai esențială doctrină din Scriptură”4. Această
afirmație nu subminează importanța doctrinei despre biserică, ci doar vrea
să ne ferească de supraestimarea ei. Oricât am fi de îndrăgostiți de
învățătura despre biserică, o abordare echilibrată trebuie să caracterizeze
pe orice credincios și slujitor al bisericii. În fapt nu putem explica doctrina
despre biserica în mod corect fără a ține cont și de celelalte învățături
biblice, iar atunci când vorbim în mod corect despre biserică nu putem să
nu ne intersectăm cu celelalte ramuri ale teologiei. Cu toate că este
1 Marele Dicționar de Neologisme publicat în anul 2000 la Editura Saeculum și

Dicționarul Ortografic al limbii române publicat în anul 2002 la Editura Litera
Internațional înregistrează cuvântul ecleziologie ca fiind scris corect cu litera” z” și
nu cu litera” s”. Potrivit acestor repere ortografice cuvântul ”eclesiologie” este scris
incorect.
2 Scott Lindsay, The Church, articol publicat în IIIM Magazine Online, vol.1, nr. 22,
Iulie-August 1999, p.1
3 Ibidem
4 Ibidem
6
necesară o abordare în proporție se pare că această doctrină a trecut în prim
planul dezbaterilor teologice ale secolului XXI, atunci când ”creștinii
protestanți din întreaga lume dintr-o dată au devenit mult mai conștienți
de realitatea bisericii. Acest secol a fost văzut în mod special ca o trezire
cu privire la acest aspect al creștinismului. 'Ce este biserica? ' este
întrebarea care i-a condus pe protestanți până chiar și pe Romano-Catolici
și pe Ortodocși”5. Erickson crede că motivul pentru care doctrina bisericii
a revenit în actualitatea dezbaterilor teologice este ”mișcarea ecumenică
din secolul al XX-lea...deoarece preocuparea principală a mișcării
ecumenice este relația dintre biserici”6. Aceste dezbateri despre biserică
nu s-a sfârșit, ci s-au prelungit și în secolul al XXI-lea, dar cu alte accente.
Acest secol în care am intrat a început cu dezbaterile despre biserică și
cultură, cât și despre biserică și moralitate.
În entuziasmul generat de dezbaterile teologice contemporane o
altă abordare care s-a remarcat, pe lângă pericolul pierderii perspectivei și
a proporției, este cea a unei orientări practice deconectate teologic. Critica
lui John Macquarrie citat de Erickson este aceasta:
Probabil că în zilele noastre se scrie mai mult despre Biserică
decât despre oricare altă temă teologică. Cea mai mare parte
a acestor lucrări au o orientare practică. Auzim despre
Biserică cu transformările sociale rapide, despre Biserică într-
o societate seculară, despre Biserică și unificare, despre
Biserică și misiune. Dar oricât de valoroase ar fi unele din
cunoștințele câștigate în aceste domenii diverse, ele trebuie să
fie călăuzite și corelate de către o perspectivă teologică asupra
Bisericii.7
Cred că problema nu este legată de studiul asupra implicațiilor
practice pe care viața în comunitate o are asupra diferitelor domenii cu
care interacționează, ci asupra punctului de plecare în aceste dezbateri și
analize. De fapt, întrebarea la care trebuie să răspundem este aceasta: Este
biserica definită în urma implicațiilor ei sociale și a succesului sau în
lumina naturii sale revelate în Sfânta Scriptură? De unde pornim în analiza
noastră asupra bisericii? Dinspre situație spre Scriptură? Sau, dinspre
5 Patrick Barnes, The church is visibile and one,

http://orthodoxinfo.com/inquirers/church.aspx accesat 15 Septembrie 2020
6 Millard Erickson, Teologie Creștină, vol.3, Ed. Cartea Creștină, Oradea,1998, p.
203
7 John Macquarrie, Principles of Christian Theology ,Ed. Scribner, New York, 1966,
p.346
7
Scriptură spre situațiile actuale prin care trece biserica astăzi? Există astăzi
pericolul unei interferențe a pragmatismului8 în studiul ecleziologiei, acea
tendința de a aprecia o biserică ca fiind autentică în funcție de rezultatele
obținute. Modele bisericilor de succes stârnesc curiozitate între slujitorii
bisericilor, o atitudine normală pe de-o parte, dar sub pericolul de a fi atât
de captați de a experimenta același succes încât să piardă discernământul
biblic în evaluare și să adopte integral acel model de biserică. O analiză
critică sănătoasă se focalizează prioritar pe evaluarea principiilor care stau
la fundamentul filozofiei de lucrare a unei biserici de succes și mai apoi
pe practici. Pastorul John MacArthur în articolul intitulat Ce este
pragmatismul? De ce este rău? recunoaște că există un anumit pragmatism
legitim, dar că atunci când acesta are rol epistemologic9 este abordarea
este greșită, prezentând următoarele argumente:
”când pragmatismul este utilizat pentru a face judecăți despre bine
și rău, sau atunci când acesta devine o filosofie de ghidare a vieții
și slujirii, se ciocnește inevitabil cu Scriptura. Adevărul spiritual și
biblic nu este determinat de testarea a ceea ce "funcționează" și ce
nu. Știm din Scriptură, de exemplu, că Evanghelia de multe ori nu
produce un răspuns pozitiv (1 Corinteni 01:22, 23;. 2:14). Pe de
altă parte, minciunile satanice și înșelăciunea poate fi destul de
eficientă (Matei 24:23, 24; 2 Corinteni 4:. 3, 4). Reacția majorității
nu este un test de validitate (Matei 7:13, 14) și prosperitatea nu este
nici o măsură de veridicitate (comparați Iov 12: 6). Pragmatismul
ca filozofie de ghidare a slujirii este inerent greșită. Pragmatismul
ca un test al adevărului nu este nimic mai puțin decât satanic”10.
James Torrens susține că ”trebuie să înțelegem ce stă la baza
practicului, natura practic-obiectiv orientată a pragmatismului este o
filozofie care respinge noțiunea de "a priori"11 sau revendicările absolute
8 Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers

Enciclopedic,1998, pragmatismul este un curent filozofic care proclamă drept unic
criteriu al adevărului ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic
9 Epistemologie - Parte a filosofiei care studiază procesul cunoașterii așa cum se
desfășoară în cadrul științelor; teorie a cunoașterii științifice. Dicționarul explicativ al
limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Ed. Univers Enciclopedic Gold,
2009
10 John MacArthur, What Is Pragmatism & Why Is It Bad?, http://www.gty.org/ ,
Ianuarie 2010, accesat 29 Iulie 2015.
11 Enciclopedia Britanică – A Priori - o cunoaștere „a priori”, în filosofia occidentală
din timpul lui Immanuel Kant, cunoașterea care este independentă de toate
experiențele particulare, spre deosebire de o cunoaștere “posteriori”, care derivă din
experiență. Fraza latina „a priori” ("de la ceea ce este înainte de") și „a posteriori” ("de
la ceea ce este după")
8
de adevăr: consecințele sunt singurul test valabil al adevărului”12. Cu toate
că Torrens respinge îmbrățișarea filozofiei pragmatismului, el
menționează că ”există o varietate de mijloace legitime biblice la care
Dumnezeu onorează rezultatele, atunci este loc pentru un fel de
pragmatism principial limitat”13. Erickson Millard recunoaște că în secolul
al XX-lea a apărut o schimbare de abordare a esenței bisericii, aceasta ca
urmare a unei atitudini existente în societate, și anume, o atitudine anti-
filozofie și anti-metafizică, lumea devenind mai puțin interesată de ”natura
teoretică a unui lucru decât de manifestările lui istorice”14. Erickson
explică cum cele două abordări, abordarea filozofică și în abordarea
istorică, afectează demersul ecleziologic astfel:
Prin urmare, o mare parte a teologiei moderne este mult mai puțin
interesată de esența Bisericii, de ceea ce ”este ea cu adevărat” sau
”ar trebui să fie”, decât de întruchiparea ei, de ceea ce este ea
concret sau ceea ce devine ea în mod dinamic. În cadrul unei
abordări filozofice, care este fundamental deductivă și platonică,
se începe prin formularea unei definiții a bisericii ideale și apoi
urmează trecerea de la această esență pură și fixă la cazurile
concrete, care nu sunt decât niște copii imperfecte sau umbre, Într-
o abordare istorică, ceea ce Biserica trebuie să fie reiese într-un
mod inductiv din angajarea ei în realitățile înconjurătoare-starea
lumii și problemele din lume modelează ceea ce trebuie să fie
biserica.15
Această mutare a accentului de la teoretic la practic, de la esența
teoretică la experiență, numită de Erickson prezența empirică, a condus la
schimbări chiar metodologice, și anume la ”metodologiile non teologice în
studierea Bisericii prezintă un pericol în calea ei de a se înțelege pe sine
din punct de vedere teologic”16.
În concluzie, abordarea legitimă pentru un studiu de ecleziologie
aplicată, ca de altfel pentru orice domeniu al vieții și comunității creștine,
este „a priori” teologică, cu alte cuvinte biserica este studiată mai întâi
au fost utilizate în filosofie inițial să se facă distincția între argumente din cauze și
argumente din efecte. http://www.britannica.com/topic/a-priori-knowledge accesat 29
Iulie 2015.
12 James Torrens, Pragmatism, http://www.reformation21.org/articles/pragmatism.php
accesat 29 Iulie 2015.
13 Ibidem
14 Millard Erickson, Teologie Creștină, vol.3, Ed. Cartea Creștină, Oradea,1998, p.
204
15 Millard Erickson, op.cit.,p.204-205
16 Millard Erickson, op.cit., p. 206
9
plecând de la teologie spre practică, de la învățătura biblică spre analiza
situațiilor în care se află biserica astăzi. Această abordare oferă fundament,
validitate și autoritate demersului teologic, cât și practicilor ecleziale.
Teologia devine nu doar punct de plecare a demersului nostru, dar și
standardul de evaluare a practicilor comunitare. O filozofie biblică de
slujire, potrivit lui Gene Getz, se construiește privind slujirea prin
intermediul a trei lentile: Scriptura, istoria și cultura17, iar ele pot fi
explicate astfel:
Prima lentilă este esențială și fundamentală – lentila Scripturii. Lentila
istoriei și cea a culturii nu sunt lipsite de legătură, prin conținut, cu
lentila Scripturii, dar ele revelează și perspective biblice noi și sunt
foarte importante pentru a evita ”vederea tunelară” și miopia
ecleziastică atunci când noi dezvoltăm o filozofie personală a slujirii.
Prin formularea ei pozitivă și continuând cu analogia noastră, cele trei
lentile ne pot ajuta să ne formulăm o imagine clară a planului lui
Dumnezeu pentru Biserică18.
În fapt chiar acest material este structurat într-o progresie de felul

celor trei lentile. Îmi doresc din toată inima, și sper că am reușit, ca acest
studiu să mențină o abordare teologică adecvată, atât în exegetarea
Scripturii, cât și în exegetarea realităților ecleziale actuale.
În cele două părți ale cărții voi aborda două tipuri de dinamici din
cele patru pe care le-am identificat, și anume, în prima parte voi aborda
dinamica înființării bisericii, iar în partea a doua dinamica funcționării
bisericii.
17 Gene Getz, Dinamica Bisericii, Ed. BEE International, Dallas, 1992, p. 28-38
18 Gene Getz, op.cit., p. 30
10
PARTEA I
Dinamica înființării bisericii
11
12
Capitolul 1
Fundamentul teologic cu privire la identitatea19 bisericii
Cu toate că întrebarea 'Ce este biserica?' a fost lăsată să fie reauzită

pregnant în secolul al XX-lea, căutătorii după o definiție a bisericii, ca un
enunț teoretic și complex, au fost surprinși să constate că în Biblie nu
există un asemenea enunț teoretic, ci această definire a bisericii se
formează din mai multe afirmații Scripturale. Definiția bisericii nu este o
afirmație, un text, ci sunt texte biblice care descoperă progresiv intenția și
programul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Lui.
Surprinși de această realitate a inexistenței unei definiții biblice cu
privire la biserică, o definiție care să corespundă unor tipare de gândire
modernă, influențată de metodologia și procedeele științifice, pot fi
remarcate, cu precădere, două răspunsuri la unii teologi și la slujitorii
bisericilor: o abordare reducționistă20 și o abordare funcțională.
Abordarea reducționistă înseamnă că definiția bisericii a fost
simplificată, redusă doar la explicații pe baza unui studiu asupra
termenilor biblici și asupra etimologiei lor. Limbajul biblic folosit cu
referire la biserică este important în demersul teologic, dar nu suficient în
sine pentru a produce o definiție a bisericii. Regretabil este că unele
teologii despre biserică se opresc aproape doar în acest punct, făcând din
acesta, un punct de plecare spre deducții corelate cu anumite texte biblice.
Abordarea funcțională înseamnă că biserica este definită prin ceea
ce Biblia spune că ar trebui să facă o biserică. Cu alte cuvinte ”ce face
biserica” dictează ”ce este biserica”. Este adevărat că ceea ce facem spune
despre cine suntem, doar că într-o lume căzută această reflecție a lui ”cine”
în ”ce”, poate fi distorsionată, cel puțin temporar, conducând la
interpretări greșite. Pericolul în această abordare constă în faptul că
biserica devine în sine standardul de definire și evaluare, o existență în
19
Potrivit Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II revăzută și adăugată,2009,
identitatea este definită ca 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși, 2. Ansamblu de date
prin care se identifică o persoană.
20
Potrivit Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II revăzută și adăugată,
2009, reducționismul este modalitate de explicare sau interpretare a unor fenomene,
structuri sau valori complexe ale realității sau ale cunoașterii, prin reducerea lor la
concepte, structuri, legi sau configurații mai simple
13
sine, de fapt o deconectare a bisericii de la întreg planul lui Dumnezeu, și
chiar o întoarcere de la Dumnezeu ca standard absolut și ultim. Cum ar
arăta definiția bisericii, în sens general, dacă am construi-o în baza a ceea
ce s-a întâmplat, ca de exemplu, în Biserica din Corint? Sau, cum ar arăta
definiția bisericii dacă am avea ca reper modul de funcționare a bisericii
din Tesalonic? Potrivit învățăturii apostolului Pavel, Domnul Isus
lucrează ”ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată,
fără zbârcitură sau altceva de felul aceasta, ci sfântă și fără
prihană”(Efes.5:27), cu alte cuvinte biserica nu este perfectă și nu poate
constitui un fundament pentru propria definiție.
Elementele care ne conduc spre o înțelegere a ceea ce este biserica
sunt:
• Contextul istorico-teologic
• Limbajul biblico-filologic
• Natura specială a bisericii
1.1. Contextul istorico-teologic
În definirea bisericii trebuie să ținem cont de sfera relațiilor în care

aceasta a apărut, relații care justifică de fapt rațiunea pentru existența
bisericii. Principalele relații sunt proclamate în Cuvânt: relația cu
Dumnezeul Triun, relația cu poporul lui Dumnezeu și relația cu planul
veșnic al lui Dumnezeu. Cronologic vorbind, înainte ca să-și înceapă
biserica slujirea în lume, a existat poporului lui Dumnezeu, Israel, iar
înainte de existența poporului lui Dumnezeu, Israel a existat Dumnezeu.
Această legătură istorico-teologică a bisericii poate fi reprezentată grafic
prin imaginea de mai jos:
DUMNEZEU
POPORUL LUI
DUMNEZEU ISRAEL
PLANUL VEȘNIC AL LUI DUMNEZEU
14
Dumnezeu și Biserica
Biserica nu a existat și nu există decât în relație cu Dumnezeu.
Această relație cu Dumnezeu este una formativă, organică și continuă.
Procesul formativ al bisericii nu este într-o suprapunere perfectă peste
procesul creației universului, dar cu toate că momentul genezei bisericii
este diferit de cel al creației, Dumnezeu este inițiatorul acestei adunări
numită biserica. Dumnezeu a planificat încă din veșnicie, în Christos,
această comunitate răscumpărată, după cum spune apostolul Pavel ”pentru
ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică,
înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe
care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”(Efes.3:10-11). Deci,
biserica exista în planul lui Dumnezeu chiar înainte ca aceasta să fie adusă
în existență. Și chiar dacă ”biserica este creația lui Christos cel istoric și,
prin urmare, datează din vremea Lui,...biserica își are rădăcinile în Vechiul
Testament și nu poate fi înțeleasă cum se cuvine în afara contextului
acestuia”21. Prin limbajul corespondent al termenului ekklesia în Vechiul
Testament (Deut. 9:10; Deut. 10:4; Ps. 22:22,25 citat în F.A. 7:38; Gen
12:1-2; Gen. 17: 4,7-8) și în special prin narațiunea chemării lui Avraam
prin care Dumnezeu anunță decizia lui de aș ridica un popor, toate acestea
constituie anticipări ale unui adunări ”a celor chemați să iasă din relația
obișnuită cu lumea, pentru a fi un popor special al lui Dumnezeu”22.
Relația dintre Biserică și Dumnezeu este o relație organică în
sensul că Dumnezeul triunic nu este doar o parte externă acestei adunări,
un simplu arhitect, ci El devine parte în acest edificiu afectându-i natura.
Legătura aceasta este una ontologică23 și conferă acestei adunări o natură
teandrică24 care va fi examinată mai în detaliu în secțiunea despre natura
bisericii. Dezbaterile ecleziologice ale secolului al XX -lea au pus în
lumină relația dintre biserică și trinitate, ”biserica ca imagine a trinității”25,
o abordare care nu este nouă, fiind întâlnită și la Tertulian (150-220 d.Hr.)
21
James Mongomery Boice, Fundamente ale credinței creștine, Ed. Institutului Biblic
Emanuel, Oradea, 2000, p. 536
22
Idem, p. 536-537
23
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Romîne 2009, ontologie ”ramură a
filosofiei care studiază ființa, trăsăturile generale ale existenței”
24
Se referă la natura dublă, biserica fiind un organism divino-uman – Dicționar
Religios, 1994
25
A se vedea cartea lui Miroslav Volf, After Our Likeness, Eerdmans Publishing,
Michigan, 1998
15
unul dintre scriitorii patristici care susține că ”Biserica este ea însăși, în
mod corespunzător și în principal, Duhul Însuși, în care există o Treime a
unei divinități, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”26. Cu toate că nu putem fi de
acord cu echivalarea Duhului Sfânt cu Biserica, Tertulian aduce o lumină
spre o posibilă și nouă reflecție în cadrul ecleziologiei. Rând pe rând
teologii au început să îmbrățișeze și să exploreze din ce în ce mai mult
această ecleziologie trinitariană. Această abordare distinctă a ecleziologiei
ajută la mutarea dinspre o înțelegere abstractă a doctrinei trinității spre o
percepere a implicațiilor ei în viața creștinului și a comunității creștine
prin faptul că:
Învățătura biblică despre Trinitate nu este o expunere despre
caracterul abstract al lui Dumnezeu, ci o înfățișare a naturii Lui
și a modului în care acesta operează în comunitatea creștină. Prin
urmare, această învățătură n-ar trebui considerată un apendice al
Evangheliei, ci mai degrabă ar trebui să modeleze viața creștină
și să inspire practica bisericii27.
Profesorul Stanley Grenz crede că ”temelia înțelegerii noastre cu
privire la ceea ce este biserica stă în relația acesteia cu natura Dumnezeului
triunic Însuși”28. Această înțelegere se revarsă și asupra funcționalității
bisericii nu doar asupra identității bisericii pentru că trinitatea este
”modelul după care ar trebui concepută ecleziologia”29. Viața lăuntrică a
trinității, în măsura în care noi putem să o înțelegem, reglementează
raportul din sânul adunării, atât sub aspect comunitar, cât și sub aspect
funcțional. Modelul ecleziologiei trinitariene30 imprimă o dimensiune
relațională bisericii la toate nivelele de existență a acesteia, biserica fiind
mai mult o comunitate decât individualități adunate, mai mult o
comuniune decât o instituție, mai mult o egalitate și supunere voluntară
decât o ierarhie. Standardul relațiilor din comunitate este trinitatea. La
nivel funcțional Dumnezeul existent ca treime arată diversitatea roluri în
26
Tertullian, De Pudicitia, Documenta Catholica Omnia, p. 21,
http://www.documentacatholicaomnia.eu/30_10_0160-0220-_Tertullianus.html
accesată 05.08.2020
27
Frank Viola, Reimaginarea Bisericii, Kerigma, Oradea, 2011, p. 31
28
Stanley Grenz, Theology for the Community of God, Eerdmans, Grand Rapids,
Michigan, 1994, p. 482
29
Kevin Giles, What on Earth is the Church?, Wipf&Stock Publishers, Eugene,
Oregon, 2005, p.222
30
În Dictionary for Theological Interpretation of the Bible, Baker Book House
Company, 2005, editor general Kevin J. Vanhoozer, apare expresia cu referire la
biserică de ”a corporate imago Trinitatis”, o imagine corporativă a trinității.
16
slujire, dar împlinite în unitate. Prin această prismă înțelegem mai bine
funcționarea conducerii și lucrului în echipă între slujitorii unei bisericii.
Comunitatea aceasta dumnezeiască, trinitatea, exprimă la cel mai înalt
nivel armonia acestor relații, după cum afirma profesorul Shirley Guthrie
astfel:
Într-o astfel de comunitate nu există persoane solitare, separate
de ceilalți; nu există unii mai presus decât alții; nu există un întâi,
un al doilea sau al treilea ca importanță; nu există conducere și
control, și nici persoane conduse și controlate; nu există conflicte
cu privire la cine deține autoritatea; nu există independență și
autoritate a unora în raport cu ceilalți. Există numai părtășie și
comuniune a unor persoane egale între ele, care împărtășesc tot
ceea ce sunt și au în comuniune una cu cealaltă, fiecare trăind cu
și pentru ceilalți în deschidere reciprocă, dragoste ce se dăruiește
pe sine și acordă sprijin reciproc; fiecare este liber nu față de
ceilalți, ci pentru ceilalți. Astfel este relația dintre Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt înlăuntrul Dumnezeirii.31
Unul dintre argumentele biblice cele mai puternice pentru
ecleziologia trinitară se găsește în Ioan 17, unde legătura dintre Dumnezeu
Tatăl și Dumnezeu Fiul este verbalizată în prezența ucenicilor, și acesta
cu scopul de modela relațiile dintre ei, mai ales după înălțarea Domnului
Isus la cer atunci când comunitatea ucenicilor va fi din nou adunată și va
primi ”testamentul” (Mat.28: 18-20; F.A.1:8) misiunii sale în lume. Cel
mai evident aspect al relației Fiului cu Tatăl, ca și model pentru relațiile
dintre ucenici este cu referire la unitate, după cum se ruga Domnul Isus
”Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat -o Tu, pentru ca ei să fie una, cum
şi noi sîntem una” (In. 17:22).
Acest tip de ecleziologie servește foarte bine pentru noile
ecleziologii ale secolului XXI-lea, ca de exemplu biserica organică,
exprimată și argumentată, printre alții, de Frank Viola astfel:
Biserica este o extensie organică a Dumnezeului triunic. Ea a fost
concepută în Hristos înainte de existența timpului (Efes.1:4-5) și
s-a născut în ziua Cinzecimii (F.A.2:1). Imaginea și viața lui
Dumnezeu, pe care o arată pe pământ. Astfel spus, biserica este
imaginea pământească a Dumnezeului triunic (Efes. 1:22:23).
Pentru că biserica este organică, ea are o expresie naturală. Prin
urmare, când un grup de creștini își urmează ADN-ul spiritual, ei
se adună într-un mod care este conform cu ADN-ul Dumnezeului
31
Kevin Giles, The Trinity ans the Subordonationism,InterVarsity Press, Downers
Grove, 2002, p.103
17
triunic – pentru că ei posedă viața pe care o posedă Dumnezeu
Însuși.(Chiar dacă noi, creștinii, nu suntem în nici un caz divini,
am fost privilegiați să fim ”părtași firii dumnezeiești”-2 Pet.1:4)...
Mai exact, suntem expuși la dragoste reciprocă, părtășie,
dependență reciprocă, respect reciproc, supunere reciprocă,
locuire laolaltă și comunitate autentică. 32
Pe lângă cele două aspecte menționate mai sus privitor la relația

dintre Biserică și Dumnezeu, și anume faptul că aceasta este formativă și
organică, mai poate fi adăugat și faptul că aceasta este continuă. Aspectul
formativ al relației cu Dumnezeu ne ancorează în realitatea transistorică și
istorică a planificării, anunțării și nașterii bisericii. Aspectul organic
certifică faptul că Dumnezeu este implicat în natura bisericii și
influențează interacțiunea relațională și funcțională interumană din cadrul
acestei comunități speciale. Biserica și Dumnezeu sunt și într-o legătură
continuă, fapt menționat deja prin prezența lui Dumnezeu în natura
bisericii, dar această prezență continuă este manifestată prin lucrarea
continuă de mântuire a celor păcătoși prin Domnul Isus (Efes. 1:13,14;
5:25-27), împuternicire a celor credincioși prin Duhul Sfânt (darurile,
slujbele și lucrările – 1 Cor. 12), cât și sfințirea Bisericii (Efes. 5:27).
Această prezență continuă a lui Dumnezeu în biserică are și o dimensiune
escatologică, Dumnezeu rămâne implicat în și cu biserica lui până la
sfârșitul vremurilor, atunci când biserica lui va locui în prezența Lui
pentru veșnicie (1 Tes. 4:17; Fil. 3:20-21).
Biserica și poporul Israel

Înainte ca să fie biserica, a fost poporul lui Dumnezeu, Israel, pe
care Dumnezeu l-a folosit în îndeplinirea planul său cel veșnic. Această
situație ne face să nu putem șterge cu buretele toată această istorie
precedentă vieții bisericii. Dar care este relația dintre biserică și poporul
evreu? Potrivit lui John Parsons în dezvoltarea teologiei creștine s-au
conturat trei poziții principale ca răspuns la întrebarea de mai sus: teologia
înlocuirii, teologia separării și teologie rămășiței33.
După cum îi este numele teologia înlocuirii susține că datorită
faptului că Israel l-a respins pe Mesia, biserica i-a luat locul și că toate
32
Frank Viola, Reimaginarea Bisericii, Kerigma, Oradea, 2011, p. 31-32
33
John Parsons, Israel and the Church,
http://www.hebrew4christians.com/Articles/Israel/israel.html, accesat 08.08.2015
18
legămintele și binecuvântările promise lui Israel sunt transferate asupra
bisericii credincioșilor dintre neamuri. În această situație evreii trebuie să
se convertească la biserica credincioșilor dintre neamuri, pentru că ei sunt
versiunea ”nouă și îmbunătățită” a lui Israel (Gal. 3:6-9; Gal.3:29; Rom.
4:13-16). Din această perspectivă Israelul spiritual este biserica, iar
biserica este Israel. Această tip de teologie își ”bazează suportul teoretic
de la fundația imperfectă, cunoscută ca teologia legământului”34.
Implicația unei astfel de abordări este că lucrarea lui Dumnezeu cu Israel
etnic s-a încheiat și tot ceea ce face Dumnezeu astăzi face prin noul Israel,
biserica.
Teologul Millard Erickson crede că Israel ”rămâne în continuare
poporul special al lui Dumnezeu..., și totuși, Israel va fi mântuit prin
intrarea în Biserică, la fel cum intră neamurile..., biserica este noul Israel,
... pentru națiunea lui Israel există un viitor special, printr-o întoarcere la
masă la Christos prin intrarea în biserică”35.
Teologia separării susține că Israel și biserica sunt diferite.
Privitor la legăminte și promisiuni, acestea rămân valabile pentru națiunea
lui Israel și nu se transferă bisericii. Această abordare asupra relației Israel
și biserică este implicată în teologia dispensaționalistă. Prin
dispensaționalism36 se înțelege acea ”metodă de interpretare a istoriei care
împarte lucrarea și scopurile lui Dumnezeu față de omenire în diferite
perioade de timp”37, iar această metodă este interpretarea ”istorico-
gramaticală a Scripturii...prima dată fiind studiată gramatica și apoi
anumite întrebări sunt ridicate, ca de exemplu: Care este contextul istoric
al acestui text? Cine a fost autorul? Către cine a fost scrisă?”38. În esență
”la baza sistemului de interpretare dispensaționalist stau două principii:
(1) menținerea unei metode consecvente de interpretare literală și (2)
menținerea unei distincții între Israel și biserică”39. Perioada în care ne
34
Ibidem
35
Millard Erickson, Teologie Creștină, vol.3, Ed. Cartea Creștină, Oradea,1998, p.
221-222
36
Paul Enns, Manual Teologic, Ed. Cartea Cărții, Oradea, 2005, p. 519 – cuvântul
dispensație vine de grecescul oikonomia, care înseamnă ”isprăvnicie” (Luca 16:2-4;
1 Cor. 9:17; Efes. 1:10; 3:2,9; Col.1:25; 1 Tim. 1:4).
37
*** What are the seven dispensations?
38
39
Paul Enns, Manual Teologic, Ed. Cartea Cărții, Oradea, 2005, p. 515
19
aflăm este ”vremea harului” sau ”vremea bisericii” care în viziunea
dispensaționaliștilor se întinde de la moartea lui Christos și se va încheia
la răpirea bisericii (1 Tes. 4), iar aceasta ar fi perioada dintre săptămâna
69 și săptămâna 70 menționată în Daniel (Dan. 9:24). Argumentele
principale pentru asemenea distincție dintre biserică și Israel, potrivit
înțelegerii lui Paul Enns, sunt:
1) Biserica este o taină, necunoscută în Vechiul Testament
(Efes.3:1-9; Col.1:26).
2) Biserica este alcătuită din evrei și din neamuri; neamurile fiind
co-moștenitoare cu evreii, fără a fi nevoie să devină prozeliți evrei
– lucru care nu era adevărat în Vechiul Testament (Efes. 3:6).
3) Biserica își are începutul în Faptele Apostolilor 2. Duhul Sfânt
este cel care îi unește pe credincioși cu Christos și unii cu alții,
alcătuind biserica (1 Cor. 12:13)40.
Teologia rămășiței este o altă abordare cu privire la relația bisericii

cu Israel, și anume, biserica credincioșilor dintre neamuri devine parte la
legămintele și promisiunilor date rămășiței lui Israel, iar credincioșii dintre
neamuri trebuie să se identifice cu rămășita. Motivele care au condus la
aceasta abordare ar fi:
În teologia înlocuirii/legământului se spune că biserica a înlocuit
Israelul în așa fel încât Israel este abandonat fără nici un viitor
răscumpărător. În teologia separării, acolo este o distincție între
Israel și biserică, dar este ceva de întrebat despre cum cele două
grupuri vor interacționa, în special, dincolo de domnia milenială a
lui Christos, în eternitate. Teologia rămășiței tinde să medieze
aceste poziții prin înțelegerea bisericii ca fiind un subgrup al
Israelului etic credincios care l-a primit pe Isus (Yeshua) ca pe
promisul Mesia. Subgrupul credincios al lui Israel este numit
Rămășiță sau Israelul lui Dumnezeu (Gal.6:6)41
Argumentul pentru existența unei asemenea rămășițe este alegerea

voluntară și liberă a lui Dumnezeu în decursul întregii istorii Vechi
Testamentare a poporului Israel, cât și în Noul Testament. Dumnezeu a
ales pe Isac în locul lui Ismael (Gen.17:19), pe Iacov în locul lui Esau
(Gen. 28:13-15), pe Iosif în locul fraților săi (Gen. 45:7), pe Iosua și Caleb
40
Idem, p. 524
41
20
în locul întregii lor generații (Num. 14:38). Ilie află că există 7000 de
bărbați și anume ”cei care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, și a
căror gură nu l-au sărutat”(1 Împ. 19:18). Ezechiel profețește despre o
rămășiță care va fi păstrată din împărăția de nord până după captivitate și
care se va unii formând un singur Israel (Ezech. 37:19). Cei care s-au
întors din robie sunt priviți ca o rămășiță a poporului Israel (Zah.8:6). Dar
această acțiune a lui Dumnezeu de a alege dintre doi pe unul, sau dintre
mai mulți pe unul, continuă și în perioada descrisă de Noul Testament cu
alegerea lui Ioan Botezătorul dintre mai mulți băieți care s-au născut în
vremea lui (Mat. 3:9). Pavel menționează că Dumnezeu a ales prin har o
rămășiță în vremea venirii lui Mesia (Rom. 11:5), iudeu fiind cel care are
parte de tăierea împrejur a inimii (Rom. 2:28-29), iar numai rămășița
aceasta va fi mântuită (Rom. 9:27). Această rămășiță și neamurile
formează un organism nou unit în Christos (Efes. 2: 15). La toate aceste
argumente prezentate mai sus, cei care susțin această idee a rămășiței
adaugă și faptul că în timpul necazului cel mare Dumnezeu își va păstra o
rămășiță a lui Israel (Apoc. 7:4).
Relația dintre această rămășiță și biserică constă în faptul că
”biserica este 'altoită' sau 'plasată în' rămășița lui Israel, și nu în sens
invers; nu se înțelege că rămășița lui Israel fiind plasată în biserică”42. În
mod practic raționamentul pentru această abordare este că în timp ce doar
unii din Israelul etnic sunt parte a rămășiței credincioase, toți cei dintre
neamuri care au fost mântuiți din punct de vedere spiritual ei au fost făcuți
evrei (Rom. 2:29; Rom. 4:16; Efes. 2:12-19). Aceste afirmații conduc la o
serie de întrebări: Dacă biserica este cea care este plantată în rămășița lui
Israel înseamnă că evreii care au venit la Ierusalim la sărbătoarea
Cinzecimii erau de fapt această rămășiță? Cum poate fi recunoscută
această rămășită credincioasă a lui Israel? Cei care au primit Evanghelia
dintre evrei în timpul apostolilor pot fi considerați rămășița credincioasă?
Sau, cei care încă mai frecventau sinagoga în acea vreme pot fi considerați
rămășița credincioasă? Dar, atunci de ce-i persecutau pe apostolii care
predicau Evanghelia lui Isus Christos? Un studiu atent în cartea Faptele
Apostolilor relevă faptul că biserica nou formată din credincioși evrei care
l-au recunoscut pe Mesia a fost încetul cu încetul împinsă afară din
42
21
practica religioasă iudaică, iar direcția integrării nu a fost dinspre biserică
spre religia oficială a evreilor, ci pare evident că evreii care aparțineau
religiei iudaice oficiale, prin credința lor în Isus Christos și prin pocăință,
erau integrați în noua adunare formată numită biserică.
O observare atentă a revelației progresive a lui Dumnezeu în Noul
Testament ne obligă să remarcăm următoarele:
a) Din spusele Domnul Isus în Matei 16:18 (”Eu voi zidi Biserica
Mea”) se înțelege legătura strânsă care există între lucrarea
răscumpărătoare a lui Isus Christos pe pământ și biserică. Biserica este
organic legată de Christos, iar istoric este constituită după finalizarea
lucrării lui Isus Christos pe pământ. Biserica izvorăște mai întâi din
lucrarea lui Christos și mai apoi din sânul iudaismului. Argumentele care
stau la baza acestei afirmații sunt:
- Numai după învierea din morți, putea Isus să fie înălțat ca și Cap
al bisericii (Efes. 1:17-23)
- Numai după înălțare a putut să dea daruri pentru funcționarea
bisericii (Efes. 4:7-12)
- Numai prin venirea lui Christos și învățătura transferată
apostolilor a putut fi descoperit caracterul tainic al Trupului lui
Christos ( Mat. 28:18-20; Efes. 3:5-6)
b) Biserica s-a născut în sânul iudaismului, dar nu și-a rezumat
activitatea la practicarea Legii lui Moise și nici nu a rămas pentru multă
vreme în sânul iudaismului. Primii membri ai bisericii din Ierusalim au
fost evreii care au răspuns mesajului predicat de apostolul Petru la
Sărbătoarea Cinzecimii și au început să se întâlnească la Templu și în case
(F.A.2:41-47). Apostolii au continua să-L predice pe Christos mai întâi
iudeilor și acest fapt, după cum ne prezintă cartea Faptele Apostolilor în
primele 8 capitole, a stârnit prigoană împotriva bisericii, care a culminat
cu ”marea prigonire” din capitolul 8. Împrăștierea prin Iudeea și Samaria
a credincioșilor care făceau parte din biserica din Ierusalim este un prim
pas în desprinderea corporativă de inima iudaismului (Ierusalim, Templu).
După Fapte 8, din ce în ce mai mult, și în mod progresiv cartea Faptele
Apostolilor continuă să pună în lumină această desprindere de iudaism și
construirea unei identități distincte pentru biserică.
c) Biserica este o comunitate umană distinctă de Israelul național
fiind formată din toți aceia care au crezut în Christos și au fost născuți din
22
nou, dintre evrei și neamuri (Efes. 2:11- 22). Aceasta de fapt este taina lui
Christos, și anume că evreii și neamurile vor fi împreună un singur popor
(Efes. 3:3-11). Vechiul Testament a anunțat că neamurile vor avea parte
în planul răscumpărător a lui Dumnezeu (Gen.12:3;Is.42:6-7), dar nu era
cunoscută care va fi relația dintre iudeii și neamurile răscumpărate. Oare
fiecare persoană care va fi răscumpărată în Christos și aparține uneia dintre
cele două categorii, evrei și neamuri, se va integra în grupul credincioșilor
de care aparține național și aceste două grupuri vor merge separat? Efeseni
2 susține o abordare inclusivistă, și anume evrei și neamuri făcuți una în
biserica lui Christos. Acest fapt, și anume a fi împreuna în același loc cu
neamurile sau a sta la aceeași masa cu neamurile, era de neconceput de
către evrei în vremurile precedente bisericii. Unitatea nu înseamnă
uniformitate națională, ci faptul că naționalitatea nu mai constituie o
piedică în calea părtășiei dintre cei credincioși.
d) Promisiunile făcute lui Avraam s-au împlinit în Christos și cei
care cred în El beneficiază de aceste promisiuni (Gal. 3:16,28-29). Astfel
aspectele care țin de Israelul etnic sunt redefinite acum sub noul legământ,
ca de exemplu descrierea unui iudeu (Rom.2:28), definiția pentru Israel
(Rom. 9:6-8), adevărata tăiere împrejur (Fil.3:3).
e) Israel (adică poporul Israel la propriu) a fost și rămâne poporul
special al lui Dumnezeu și Dumnezeu are un viitor pentru Israel. Israel
este tema teologică care străbate întreaga Sfânta Scriptura. Aceasta este
menționată mai mult decât oricare altă doctrină în Biblie, în jur de 3000
de ori apare termenul Israel, iar de 2000 de ori, Biblia vorbește de
”Dumnezeul lui Israel”. În Romani capitolele 9-11, apostolul Pavel
vorbește despre trecutul lui Israel (Rom. 9 - alegere), despre Israel în
prezent (Rom. 10 – har) și despre viitorul lui Israel (Rom.11 –
credincioșie). Apostolul Pavel ridică întrebarea ”A lepădat Dumnezeu pe
poporul Său?” și tot el răspunde la această întrebare: ”Nicidecum! Căci și
eu sunt Israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin.
Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte.”
(Rom. 11:1-2). Restaurarea lui Israel este descrisă în capitolul 11:11-24 și
că alunecarea lor a însemnat har pentru neamuri, iar aceasta a făcut
posibilă mântuirea neamurilor. Va veni o vreme când ”tot Israel va fi
mântuit” (Rom.11:26) și aceasta pentru că astfel chemarea lui Dumnezeu
este irevocabilă ”căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de
23
chemarea făcută”(Rom.11:29). David Gooding crede că ”noțiunea josnică
și nescripturală că Dumnezeu Și-a părăsit poporul, pe Israel, și l-a înlocuit
cu Biserica creștină, și a regretat faptul că mari grupări din creștinism, de-
a lungul secolelor și până acum, au adoptat tocmai aroganța împotriva
căreia îi avertizează Pavel pe creștinii dintre neamuri, aceea de a-și
închipui că nu mai există nici un viitor pentru Israel (Rom.
11:18,20,25)”43.
După anul 70 d.Hr., potrivit lui Colin Brown, ”evreii creștini au
văzut propria lor cale a credinței ca ceva diferit de acea sinagogă din
comunitatea evreiască”44. Istoria care a urmat anului 70 a fost marcată de
poziții cu privire la statutul și practicile unui creștin evreu, ca de exemplu
Clement Romanul, un evreu convertit, credea că un evreu creștin ”poate
urmări în continuare o apropiere de lumea Bibliei Ebraice și de iudaism”45.
Contrar acestei poziții Ignațiu de Antiohia și-a ”exprimat opinia că un
creștin trebuie în mod necesar să fie un oponent al evreilor”46. Iustin și-a
afirmat convingerea că ”noi suntem adevăratul Israel”47, bineînțeles cu
referire la biserică. Toate aceste dezbari au culminat cu decizia Conciliului
de la Niceea (325 d.Ch.) care a statuat faptul că ”biserica și sinagoga nu
au nimic în comun”48.
Pe lângă răspunsurile teologice și pozițiile unor părinți ai bisericii
menționate mai sus, la nivel confesional, există diferite poziții afirmate în
cadrul dialogului creștin-iudaic. Catolicii, în anul 2001, prin vocea
Comitetul Internațional de Colaborare Catolic-Evreiesc (International
Catholic-Jewish Liaison Committee), au afirmat că ”planurile de
învățământ ale seminariilor catolice și școlile de teologie ar trebui să
reflecte importanța centrală a noii înțelegeri a bisericii, a relației sale cu
evreii”49. La cea de-a 18-a întâlnire a Comitetul Internațional de
Colaborare Catolic-Evreiesc din 2004 de la Buenos Aires se spunea:
43
David Gooding, Credincioși Adevărului, Ed. Logos, Cluj, 1995, p. 232
44
Colin Brown, ed.gen. , Dictionary of New Testament Theology, vol.2, Zondervan,
Grand Rapids, Michigan,1981, p. 316
45
Ibidem
46
Ibidem
47
Ibidem
48
Ibidem
49
Christian and Jewish Reconciliation,
http://academickids.com/encyclopedia/index.php/Christian-Jewish_reconciliation
accesat 10.08.2020
24
Relațiile dintre Biserica Catolică și poporul evreu au suferit o
schimbare de anvergură de la declararea Conciliului Vatican II,
Nostra Aetate (1965). Această declarație a subliniat rădăcinile
evreiești ale creștinismului și a patrimoniului spiritual bogat
împărtășit de evrei și creștini. De-a lungul ultimului sfert de secol,
Papa Ioan Paul al II-lea a folosit fiecare ocazie de a promova
dialogul între cele două comunități religioase pe care le vede ca
intim legate la inima identității noastre. Acest dialog fratern a
generat înțelegere reciprocă și respect. Este speranța noastră că va
continua să rezoneze în cercuri tot mai lărgi, și să atingă mintea și
inimile catolicilor și evreilor - și comunitatea mai largă....În
lumina acestui angajament comun, recunoaștem necesitatea de a
aborda următoarele provocări imediate: eliminarea diferenței
economice în creștere în rândul persoanelor, în eliminarea
devastării ecologice, aspectele negative ale globalizării, precum
și nevoia urgentă internațională de obținerii a păcii și
reconcilierii50.
Printre schimbările practice aduse în relația dintre catolici și evrei

poate fi menționat și faptul că, dacă în Vinerea Mare catolicii se rugau
pentru ”evreii perfizi, ca ei să poată să se convertească la adevăr”
(rugăciune ediția 1962), astăzi această rugăciune din Vinerea Mare spune
așa: "poporul evreu, în primul rând să audă Cuvântul lui Dumnezeu, ca să
poată continua să crească în iubirea față de Numele Lui și în credincioșie
față de legământul Lui"51. Aceste afirmații nu vin de fapt, decât să
recunoască că biserica s-a născut în sânul iudaismului și nevoia ca evreii
să se întoarcă la Dumnezeu. Viziunea catolicilor tradiționali era că ”evreii
sunt blestemați dacă nu se convertesc la creștinism”52.
Organizația reprezentativă pentru mai multe organizații luterane
numită Comisia Europeană luterană asupra Bisericii și Poporului evreu
(Lutherische Europische Kommission Kirche und Judentum, LEKKJ) prin
50
The 18th International Catholic-Jewish Liasion Committee Meeting, Joint
Declaration
http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/relations-jews-
docs/rc_pc_chrstuni_doc_20040708_declaration-buenos-aires_en.html accesat
11.08.2015
51
accesat 10.08.2015
52
accesat 10.08.2015
25
declarația sa Driebergen (1991) afirmă că ”respinge 'învățătura de dispreț'
tradițională a creștinilor față de evrei și iudaism, și, în special, scrierile
anti-evreiești ale lui Martin Luther, și a solicitat reformarea practicii
bisericii în lumina acestor descoperiri”53. Alianța Baptiștilor
(www.allianceofbaptists.org) o organizație membră în Alianța Mondială
Baptistă a emis un document care a fost revizuit în Aprilie 2003, document
care poartă numele de ”O declarație Baptistă asupra relațiilor creștin-
evreiești”, și în care se afirmă:
Ca și creștini baptiști suntem moștenitorii deși, la rândul nostru,
am fost transmițători a unei teologii care pune vina pentru
moartea lui Isus la picioarele evreilor; o teologie care a luat
polemica anti-evreiască a Scripturilor creștine din contextual
primul secol și a uzurpat pentru Biserică promisiunile biblice și
prerogativele date de Dumnezeu evreilor ... nebunie, ură,
atitudinile dezumanizante care au condus la evenimentele
cunoscute colectiv ca Holocaustul, nu au avut loc peste noapte sau
în interval de câțiva ani, dar au fost punctul culminant al secolelor
a unei teologii creștine, a unei învățături și a unei acțiuni
sancționată de biserică și îndreptată împotriva evreilor, pur și
simplu pentru că erau evrei54.
Cu siguranță studiul despre relația dintre biserică și Israel necesită

alocarea unui spațiu mult mai mare, dar informațiile menționate mai sus
sunt necesare în procesul de definire a bisericii, prin așezarea acesteia în
contextul istorico-teologic.
Biserica și planul veșnic al lui Dumnezeu

Planul lui Dumnezeu constituie cea de-a treia dimensiune a
așezării bisericii în contextul istorico-teologic. Care este locul și rolul
bisericii în planului lui Dumnezeu? A fost biserica parte a planului inițial
a lui Dumnezeu sau aceasta a apărut ulterior ca urmare a căderii omului în
păcat și devierilor poporului Israel de la misiunea pentru care Dumnezeu
l- a ales? Îmbrățișarea acestei abordări ar pune sub semnul întrebării ceea
ce cunoaștem despre natura lui Dumnezeu, și anume că El, prin natura Sa,
53
Ibidem
54
accesat 10.08.2015
26
este imuabil, adică El rămâne veșnic același, iar planurile sale izvorăsc din
însăși natura Lui.
Relația dintre Biserică și planul lui Dumnezeu de mântuire este
explicit afirmată de către apostolul Pavel în versetele 10 și 11 din capitolul
3 din Epistola către Efeseni, scopul ultim al salvării fiind Gloria lui
Dumnezeu. Afirmația despre biserică este plasată între învățătura cu
privire la “taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu” (v.8-9) și învățătura cu
privire la “planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus” (v.11). Biserica
este într-o strânsă legătură cu ambele adevăruri. Taina aceasta la care se
referă apostolul Pavel nu este altceva decât aducerea împreună a evreilor
și neamurilor într-o singură adunare (v. 4-6), și anume Trupul Său,
biserica. Deci, dacă planul Lui era ca o astfel de unire să se realizeze în
Hristos și prin biserică, acesta constituie o certificare a faptului că biserica
era în planul lui Dumnezeu încă de la început. Aducerea la împlinirea a
acestei taine, această construcție supranaturală, biserica, în care barierele
etnice și culturale pot fi depășite în urma lucrării răscumpărătoare a lui
Hristos, devine mijlocul prin care Dumnezeu își face de cunoscut
(γνωρίζω - “a face cunoscut”, “a declara”) “înțelepciunea nespus de
felurită”(v.10). Într-un anumit sens, biserica devine un agent revelator cu
privire la natura lui Dumnezeu, fiind, prin însăși existența ei, o comunitate
a proclamării. “Marele Arhitect” nevăzut în conceperea planurilor Sale
este descoperit tocmai de această adunare adusă în ființă la pogorârea
Duhul Sfânt. Miracolul unității bisericii devine de fapt o reflecție a
înțelepciunii lui Dumnezeu.
Astfel că biserica, prin natura ei, are nu doar o misiune terestră, ci
un rol cosmic. Iar, în raport cu timpul și locul în acest plan a lui Dumnezeu,
“biserica nu este o paranteză, ci un semn de exclamare! Biserica nu este
doar un interludiu sau o pauză, ceva ce trebuie să ocupe omenirea, în timp
ce Dumnezeu se pregătește să salveze israeliții. Biserica este punctul
culminant al planului etern al lui Dumnezeu”55. Acest adevăr se sprijină
nu doar pe textul din Efeseni, dar cum mărturisește și Philip Yancey în
cartea “Biserica: De ce Frate?”, „de mai multe ori am citit Biblia direct,
de la Geneza la Apocalipsa și de fiecare dată îmi pare că biserica este un
punct culminant, realizarea a ceea ce Dumnezeu a avut în minte de la
55
Bob Deffinbaugh, The Importance of the Church in God’s Eternal Plan,
https://bible.org/seriespage/1-importance-church-god-s-eternal-plan, accesat 10.11.2020
27
început”56. Măreția acestui plan a lui Dumnezeu, cât și aducerea în ființă
de către Dumnezeu, la timpul stabilit de către El, a bisericii, este motivul
pentru care apostolul Pavel consideră că cel mai bun răspuns este
rugăciune (Efes. 3:14-21). Idealul lui Dumnezeu cu privire la această
comunitate de credincioși, formată din evrei, și din neamuri, este atât de
înalt, încât Biserica din Efes, și noi de altfel, depindem de puterea Lui (v.
10) pentru a împlini intenția lui Dumnezeu cu privire la Biserica. Cele
două precizări explicite din Efeseni 3 despre Biserică sunt că prin ea se
vede înțelepciunea lui Dumnezeu (v.10) și în ea se vede slava lui
Dumnezeu (v.21). Înțelepciunea lui Dumnezeu se vede în modul în care
biserica a fost constituită. Slava lui Dumnezeu se vede în modul în care
cei din biserică sunt transformați prin cunoașterea lui Dumnezeu pentru a
atinge acest standard înalt de a fi biserică.
Conținutul acestui plan veșnic al lui Dumnezeu este explicat tot în
Epistola lui Pavel către Efeseni, și anume că Dumnezeu “a binevoit să ne
descopere taina Voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,
ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi unii iarăşi
într-unul în Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ”
(Efes. 1:9-10). Deci, acesta este planul de restaurare pe care Dumnezeu L-
a alcătuit și lucrează la împlinirea lui de-a lungul istoriei. Faptul că biserica
este parte în planul mântuirii o face să devină mântuitoare?
Relația dintre ecleziologie și soteriologie a fost interpretată de-a
lungul istoriei bisericii în mod diferit, conturând două răspunsuri
principale diametral opuse, și anume, pe de-o parte, unii teologi susțin că
biserica are rol mântuitor în sensul că mântuirea omului este posibilă în și
prin biserică, iar pe de altă parte, mântuirea omului se realizează prin
Christos, biserica fiind cea care îl propovăduiește pe Christos prin care
omul primește mântuirea.
Rolul soteriologic al bisericii, susținut de Catolicismul tradițional
și de Ortodoxie, este argumentat prin faptul că “mântuirea este transmisă
și primită prin intermediul sacramentelor bisericii”57, acele sacramente
care i-au fost încredințate bisericii. Această poziție sacramentalistă cu
privire la mântuire a fost adoptată oficial în Conciliul de la Trent,
56
Philip Yancey, Church: Why Bother? (Grand Rapids, Michigan: Zondervan
Publishing House, 1998), pp. 37-38.
57
Millard Erickson, Teologia Creștină, vol.3, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1998, p.
182
28
argumentată prin faptul că “Scriptura atestă existența unei legături cauzale
esențiale dintre semnele sacramentale și har”58, cum ar fi, faptul că botezul
ar curăți păcatele (F.A. 2:38; 22:16; Efes. 5:26), cât și celelalte practici
considerate sacramentale (In. 6:56-58 – euharistia; ungerea cu mir – Iacov
5:14-16, și altele). O explorare a tuturor argumentelor exprimate de către
susținătorii acestei poziții poate face obiectul unui alt studiu. Pe llângă
argumentul sacramental a fost adus ca și argument și relația dintre biserică
și Dumnezeu, în sensul că:
Relația dintre Dumnezeu şi Biserică este unică, garantând

poziția de autoritate supremă a Bisericii. Poziția de autoritate a
Bisericii are de‐a face în mod direct cu mântuirea oamenilor şi
se bazează pe înțelegerea relației dintre natură şi har59.
Cealaltă poziție susținută de Protestanți afirmă că mântuirea este

exclusivă prin Christos, rolul bisericii nefiind unul de mediator al
mântuirii, ci unul de proclamare al planului salvării și a condițiilor biblice
de aplicare a mântuirii la fiecare persoană. Jean Calvin scria că “desigur,
după căderea celui dintâi om nici un fel de cunoaștere a lui Dumnezeu, în
afară de cunoașterea Mijlocitorului, nu are puterea să ne mântuiască...căci
Cristos nu vorbește doar epocii Sale, ci cuprinde toate veacurile”60.
Reformatorii, potrivit lui Timothy George, au susținut faptul că “biserica
lui Isus Hristos este comunitatea sfinților sau adunarea credincioșilor care
au auzit Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi și care, prin slujirea
plină de ascultare față de Domnul, sunt martori ai acestui Cuvânt în
lume”61. Deci, rolul bisericii este să fie un indicator, un martor, spre
mântuirea realizată prin Hristos, decât acela de a fi un mijloc al acestei
mântuiri, fapt care ar face inutilă moartea și învierea lui Hristos. Din
această perspectivă ar fi fost suficient ca Isus să își rezume lucrarea pe
pământ la lucrarea de ucenicizare, constituind o comunitate a ucenicilor,
58
Millard Erickson, Teologia Creștină, vol.3, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1998, p.
183
59
Teodor‐Ioan Colda , “De ce taine și nu simboluri? Contextul dogmatic al practicării
sfintelor taine în Biserica Ortodoxă”, Plērōma anul XV nr. 2 (2013): 107
60
Jean Calvin, Învățătura Religiei Creștine, vol. 1, Editura Cartea Creștină, Oradea,
2003, p. 454
61
Timothy George, Teologia Reformatorilor, Ed. Institutului Biblic “Emanuel”,
Oradea, 1998, p. 370
29
iar prin intermediul acestor urmașii a lui Hristos oricine asculta mesajul
propovăduit de ei și ar fi intrat în această comunitate a ucenicilor ar fi fost
mântuit. Astfel, după ce Isus și-a sfârșit lucrarea de ucenicie nu ar fi trebuit
să meargă la cruce, ci ar fi trebuit să se înalțe la cer, dacă toată lucrarea
Lui ar fi fost să-și zidească această comunitate soteriologică. Apostolul
Pavel a fost foarte explicit în pasajul din Efeseni 3, atunci când spune în
versetul 12 că “În El avem, prin credința în El, slobozenia și apropierea
de Dumnezeu cu încredere”. Pasajul acesta a fost tradus, după o analiză
mult mai atentă a termenilor în original, astfel: “În El avem îndrăzneală și
intrare la Dumnezeu cu încredere, prin credința în El” (Noua Traducere
Românească). Această intrare sau “accesul (gr. προσαγωγή) implică
introducerea formală în prezența unui monarh”62. Aașezat în întregul
context teologic al Sfintelor Scripturi, acest argument al intrării la
Dumnezeu, este unul foarte puternic în favoarea mântuirii exclusive în
Hristos, datorită faptului că nimeni nu poate intra în prezența lui
Dumnezeu fără un act de îndreptățire sau mântuire. Acest fapt
demonstrează că singura lucrare mântuitoare acceptată de Dumnezeu este
cea realizată de Hristos.
Raportat la planul veșnic a lui Dumnezeu, nu numai relația dintre
biserică și mântuire trebuie clarificată, dar și relația dintre biserică și
Împărăția lui Dumnezeu. Unii teologi pun semnul de egalitate între
biserică și Împărăția lui Dumnezeu, iar alții susțin că cele două sunt
diferite. Principalele argumente care stau la baza punctului de vedere că
biserica și Împărăția sunt două entități diferite, sunt cel lingvistic și cel
conceptual.
Din punct de vedere lingvistic termenii “biserică și împărăție nu
sunt folosiți niciodată în mod interschimbabil în Scriptură; dintre cele 114
apariții ale cuvântului biserică (Gk. Ekklesia), nu este niciodată echivalat
cu împărăția”63. Cei doi termeni din limba greacă sunt ἐκκλησία (ekklesia,
adunare) și βασιλεία (basileia, împărăție). Acest basileia se referă la
“regat, suveranitate, putere regală”, iar forma verbală a cuvântului se
referă la “a fi rege, a domni”64. Deci, cu alte cuvinte termenul împărăție se
62
Jamieson, R., Fausset, A. R. și Brown, D. (1997). Comentariu critic și explicativ
asupra întregii Biblii (Vol. 2, p. 348). Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc.
63
Enns, P. P. (1989). Manualul de teologie Moody (pp. 352–353). Chicago, IL: Moody
Press.
64
Strong, James, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible, Abingdon Press, 1890,
30
referă atât la puterea deținută de cineva, cât și la exercitarea acesteia.
Termenul ekklesia, care va fi studiat mai în detaliu în acest capitol, în mod
literar se referă la a chema (verbul καλέω, kaleo – număr în Concordanța
Strong 2564) afară (prepoziția ἐκ, ek, – număr în Concordanța Strong
1537), iar cuvântul compus al acestor doi termeni este ἐκκλησία (ekklesia)
care înseamnă “o adunare de cetățeni chemați din casele lor într-un loc
public, o adunare”65. După cum rezultă din analiza originală a termenilor,
cele două cuvinte au semnificații diferite.
Din punct de vedere conceptual “sensul de bază al împărăției
implică trei lucruri: un conducător, un popor care este condus și un
teritoriu asupra căruia el conduce”66. Aceste trei aspecte devin condiții
fundamentale pentru a defini o împărăție. Enns explică că din punct de
vedere al Sfintelor Scripturi există două forme ale împărăției, și anume,
împărăția universală și împărăția mediatoare. Prin împărăția universală se
referă la “domnia suverană a lui Dumnezeu din eternitate în eternitate [n.tr.
care] există de-a lungul tuturor timpurilor (Plâng. Ieremia 5:19), include
totul în timp și spațiu (Ps. 103: 19; 139: 7-10) și implică controlul divin al
istoriei (Isaia 44:26 -] 45: 4)”67. Tot ce există în universul aceasta, fără a
fi necesar în mod expres un acord de voință în acest sens, se află sub
domnia lui Dumnezeu, pentru simplu fapt că El este Creatorul Universului.
Cea de-a două formă a împărăției identificată de Enns este împărăția
mediată care înseamnă „stăpânirea lui Dumnezeu printr-un reprezentant
ales de Dumnezeu, care nu numai că vorbește și acționează pentru
Dumnezeu, ci reprezintă și poporul înaintea lui Dumnezeu; Dumnezeu și-
a distribuit Voia Lui pe pământ prin mediatori numiți de El, dar acești
mediatori au anticipat toți, venirea mediatorul final, Mesia, care va veni să
domnească pe pământ la sfârșitul veacului”68. Această formă de conducere
este de fapt o conducere delegată sau o conducere împărtășită prin care
Dumnezeu decide să se exprime prin cei chemați și trimiși de El.
Chiar dacă conceptul Împărăției lui Dumnezeu își are originea în
Vechiul Testament, așa cum reiese din pasajele amintite mai sus,
“împărăția constituie domnia divină a lui Dumnezeu, proclamată și
932 (număr Strong) și 936 (număr Strong).

65
Strong, James, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible, Thomas Nelson
Publishers, Nashville, Tennessee, US,1890, 1577 (număr Strong).
66
Enns, P. P. (1989). Manualul de teologie Moody (pp. 352–353). Chicago, IL: Moody
Press.
67
Idem
68
Idem
31
inaugurată prin viața, lucrarea, moartea și învierea lui Isus și prin
revărsarea subsecventă a Duhului în lume”69. Astfel, odată cu venirea lui
Hristos și a Duhul Sfânt Împărăția lui Dumnezeu a sosit, dar cu toate
acestea Noul Testament continuă să se refere cu privire la dimensiunea
viitoare a Împărăției. În rugăciunea Tatăl Nostru, chiar Domnul Isus își
învață ucenicii să se roage și să-i ceară lui Dumnezeu “vie Împărăția Ta;
facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Mat. 6:10). Astfel se poate
remarca că afirmațiile despre Împărăție au o dimensiune paradoxală, iar
“această dimensiune ‚deja’ și ‘nu încă’ a Împărăției lui Dumnezeu
sugerează că ea este o realitate dată (sau puterea divină se află la lucru în
prezent), cât și un proces care se îndreaptă către împlinirea sau
desăvârșirea viitoare”70. În această perioadă a inaugurării Împărăției lui
Dumnezeu s-a născut și biserica. Este aceasta, alături de venirea Domnului
Isus și a Duhului Sfânt, parte din inaugurarea Împărăției? Sau, biserica
este expresia prezentă a Împărăția lui Dumnezeu? Apostolul Petru scrie,
în prima sa epistolă în capitolul doi, evreilor creștini și creștinilor dintre
neamuri care formau biserica, despre faptul că “voi sunteți o seminție
aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor care este
proprietatea Lui, ca să vestiți faptele mărețe ale Celui Ce v‑a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9 NTR). Astfel, termenul
folosit de apostolul Petru este cel de βασίλειος (basileios), un adjectiv
provenit de la substantivul împărăție (gr. basileus). Asocierea celor doi
termeni preoție și împărăție este explicată de unii comentatori astfel:
Credincioșii, precum Hristos, arhetipul lui Melchisedec, sunt în
același timp regi și preoți. Israel, într-un sens spiritual, a fost
conceput să fie la fel printre națiunile pământului. Realizarea
deplină pe pământ a acestui fapt, atât pentru Israelul literal, cât
și pentru cel spiritual, este încă viitoare.71
Acest rol de preot-împărat a fost deja atribuit lui Israel de către Dumnezeu,
atunci când spune “îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt”
(Exod 19:6), dar apostolul Petru îl aplică acum bisericii. Această idee fiind
reluată și de apostolul Ioan când spune: ”a făcut din noi o împărăţie şi
69
Staney J Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicționar de termeni
teologici, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 2005, p. 70
70
Staney J Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicționar de termeni
teologici, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 2005, p. 70-71
71
Jamieson, R., Fausset, A. R., & Brown, D. (1997). Commentary Critical and
Explanatory on the Whole Bible (Vol. 2, p. 504). Oak Harbor, WA: Logos Research
Systems, Inc.
32
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (Apoc.1:6).
Deci, biserica este într-un anumit sens împărăția lui Dumnezeu,
acel popor asupra căruia El își manifestă domnia. Apostolul Pavel în
scrierea lui către Biserica din Colose, vorbind despre suficiența lui
Christos, menționează că “El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi
ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem
răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Col. 1:13-14).
Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu se face prin lucrarea de mutare
realizată de Domnul Isus Christos, adică lucrarea de răscumpărare. Deci,
acest “ne-a izbăvit” și “ne-a strămutat” se referă la cei care formau biserica
din Colose. Ei erau biserica, dar erau și în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel
că principiul fundamental care rezultă din acest pasaj este că acei care sunt
adăugați bisericii sunt de fapt adăugați și în Împărăția lui Dumnezeu. Iar
apostolul Pavel mai adaugă ceva, și anume, că domnia lui Christos se
manifestă în Biserică, pentru că “El este Capul trupului, al Bisericii”(Col.
1:18). Un alt pasaj în care conceptul de biserică și cel de împărăție apar
împreună este cel din Matei 16:18-19. Cele trei imagini folosite în dialogul
dintre Domnul Isus și Petru sunt: piatră, porți și chei.
Biserica va fi zidită pe Hristos și pe mărturisirea credinței în Christos, iar
cheile Împărăției au de-a face tot cu mărturisirea credinței în Christos care
deschide ușa pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, rolul
apostolului Petru ar trebui înțeles astfel:
Cheile menționate aici se referă la isprăvnicia lui Petru în împărăție.
Acestea nu sunt cheile bisericii, ci Cheile Împărăției. Ele nu sunt
cheile morții sau ale eternității, pentru că Hristos le deține
(Apocalipsa 1:18). În Biblie, „cheile” reprezintă autoritatea și
administrarea (Isaia 22:22; Luca 11:52). Petru a folosit aceste chei
atunci când „a deschis ușa credinței” (Fapte 14:27) evreilor (Fapte 2),
samaritenilor (Fapte 8) și neamurilor (Fapte 10). Aceasta este
isprăvnicie, nu stăpânire.
Astfel, se poate spune că intrarea în Biserică și în Împărăție se face cu
îndeplinirea acelorași condiții, iar cei care aparțin Bisericii aparțin și
Împărăției. Pe de-o parte, biserica și împărăția sunt concepte și realități
spirituale care se suprapun, dar pe de altă parte, biserica și împărăția sunt
menționate ca fiind distincte. Această relația dintre biserică și împărăție
este descrisă, potrivit lui Ladd, citat de Millard Erickson, prin următoarele
afirmații:
33
1. Biserica nu este Împărăția.
2. Împărăția creează Biserica.
3. Biserica mărturisește despre Împărăție.
4. Biserica este instrumental Împărăției.
5. Biserica este custodele Împărăției.
Biserica este o manifestare a Împărăției sau a stăpânirii lui
Dumnezeu. Este forma pe care o îmbracă acea stăpânire în
vremurile noastre pe pământ72.
Biserica este expresia Împărăției lui Dumnezeu, dar Împărăția este mai
mult decât biserica. Împărăţia a început odată cu crearea Universului
(Psalmul, 103:19) și reprezintă domnia suverană a lui Dumnezeu peste tot
universul creat de El. Împărăția lui Dumnezeu se manifestă în și prin
Biserica, dar manifestarea deplină a Împărăției va fi când Dumnezeu va
restaura toate lucrurile. Astfel, se poate afirma că Împărăția lui Dumnezeu
a venit, dar în același timp o așteptăm să vină în deplinătatea manifestării
sale.
1.2. Limbajul biblico-filologic
Pe lângă contextul istorico-teologic care contribuie la definirea

bisericii, un alt element important este limbajul. Acest limbaj privitor la
conceptul de “biserică” poate fi grupat în două categorii, limbajul propriu
și limbajul metaforic. În vederea interpretării Sfintelor Scripturi și a
formulării unei teologi, limbajul are o importanță majoră, după cum afirma
José Morales și José Manuel Fidalgo:
Revelația divină este exprimată în limbajul uman. Acesta este
motivul pentru care teologia are nevoie de limbaj. Cuvântul
vorbit și scris este, fără îndoială, principalul vehicul pentru
comunicarea adevărurilor revelate, deși există și limbi non-
vorbite. Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este analogică și
este exprimată în limbaj analogic73.
72
Millard Erikson, Teologia Creștină, vol. 3, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1998, p.
220
73
José Morales, José Manuel Fidalgo, Introduction To Theology – Topic 5: Language
And Theology (1), https://www.oclarim.com.mo/en/2017/02/10/intro-to-theology-5-
language-and-theology-1/
34
Acest limbaj analogic reprezintă de fapt utilizarea unor analogii care au
rolul de a traduce concepte din realitatea supranaturală a lui Dumnezeu și
a le face înțelese pentru noi prin utilizarea unor concept cât de cât
cunoscute.
1.2.1 Limbajul propriu pentru biserică
Vechiul Testament folosește doi termeni care au în esență înțelesul

de adunare, și anume, termenul ‫( ָקָהל‬qahal) și termenul ‫( ֵﬠָדה‬ʿedah).
Substantivul ‫( ָקָהל‬qahal) (6951 – număr Strong – Lexiconul
Enhanced Strong) se traduce prin “adunare, convocare și congregație”74.
Acest termen apare de o sută douăzeci și trei de ori în Vechiul Testament.
Pe de-o parte, qahal înseamnă o adunare special convocată
pentru: a) sfaturi rele (Geneza 49: 6; Psalmul 26: 5) și afaceri civile
(Proverbe 5:14 , Proverbe 26:26, Iov 30:28); b) război sau invazie,
(Numeri 22: 4 , Judecători 20: 2; Judecători 21: 5,8; 1 Samuel 17:47;
Ezechiel 16:40; Ezechiel 17:17; Ezechiel 23:24; Ezechiel 32: 3; Ezechiel
38: 4,7,15; Ieremia 50: 9); c) adunarea celor care se întorc din exil
(Ieremia 31: 8; Ezra 2:64; Neemia 7:66); d) scopuri religioase pentru a
asculta cuvintele Lui la Horeb (Deuteronom 5:19, Deuteronom 9:10;
Deuteronom 10: 4 ;Deuteronom 18:16), cât și pentru sărbători, posturi și
închinare (2 Cronici 20: 5, 14; 30:25; Neemia 5:13; Ioel 2:16; Psalmul
107: 32; Psalmul 22:23,26; 2 Cronici 30:13; 1 Împ. 8:65; 2Cronici 7: 8)75.
Pe de altă parte, qahal înseamnă o congregație, ca un organism
sau entitate organizată, și se referă la: a) poporul Israel (Mica 2: 5;
Numeri 16: 3; Numeri 20: 4; 1 Cronici 28: 8; Deuteronom 23: 2,3,4,9;
Neemia 13: 1; Plângeri 1:10; Deuteronom 31:30; Iosua 8:35; Levitic
16:17; 1 Împ. 8:14, 22, 55; 2 Cronici 6: 3,12,13, 1 Împ. 12: 3; 1 Cronici
13: 2; Exod 12: 6 ; Levitic 16:33; Exod 16: 3;1 Cronici 13: 4; Levitic 4:
13,14,21; b) comunitate restaurată în Ierusalim (Ezra 10: 8,12,14; Neemia
8: 2,17; Psalmul 149: 1); c) mulțimea îngerilor (Psalmul 89: 6); d) o
74
Francis Brown , D.D , D.Litt , The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius Hebrew and
English Lexicon – With An Appendix Containing the Biblical Aramaic, Hendrickson
Publishers, Peadody , Massachusetts, 1979, p. 874
75
A se vedea Francis Brown, D. D , D.Litt , The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius
Hebrew and English Lexicon – With An Appendix Containing the Biblical Aramaic,
Hendrickson Publishers, Peadody , Massachusetts, 1979, p. 874
35
mulțime adunată, în general (Geneza 28: 3; Geneza 35:11;Geneza 48: 4;
Proverbe 21:16)76.
Ceea ce se poate observa din semnificația primară a termenului
qahal, cât și din utilizarea acestuia, este că se referă la o adunare care este
convocată cu un anumit scop bine definit, fiind diferențiată în funcție de
cei care participă în această adunare.
Cel de-al doilea termen ‫( ֵﬠָדה‬ʿedah), potrivit Lexiconului Strong,
se traduce prin „congregație, companie, adunare, mulțime, oameni și
roi”77, iar acesta apare de o sută patruzeci și nouă de ori în Vechiul
Testament. Francis Brown se referă la traducerea lui edah ca și
congregație și explică că o “congregație este, propriu-zis, o societate (n.
tr. asociație) asamblată împreună prin programare (n.tr. numire) sau
acționând concertat”78.
Substantivul ʿedah este folosit în Vechiul Testament pentru a se
referi la diferite tipuri de adunări, cu conotații pozitive și negative, la
anumite tipuri de adunări din lumea animalelor, cât și la adunările
poporului Israel. Acest concept de congregație se referă la adunarea lui
Dumnezeu, din compania îngerilor (Psalmul 82: 1), la adunarea
popoarelor (Psalmul 7: 8) și la adunarea celor drepți (Psalmul 1: 5;
Psalmul 111: 1; Proverbe 5:14). Termenul este folosit și cu conotație
negativă cu referire la compania celor răi (Psalmul 22:17; Psalmul 86:14;
Iov 15:34), cât și la compania lui Core (Numeri 16: 5,6,11,16; Numeri 26:
9,10; Numeri 27: 3; Psalmul 106: 17,18)79, o companie a celor răzvrătiți.
Atunci când termenul a fost folosit cu privire la lumea animalelor, în mod
specific s-a referit la roiul de albine (Jud. 14: 8). Una dintre cea mai
frecventă folosire a termenului este cu privire la adunările lui Israel, la
întreaga adunare (Osea 7:12), la cei adunați la Solomon (1 Regi 8: 5; 2
Cronici 5: 6), la adunarea de la Sihem (1 Împ. 12:20), la adunarea
oamenilor restaurați (Ieremia 30:20), dar și în sens tehnic, cu o utilizare
76
A se vedea Francis Brown, D. D , D. Litt , The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius
Hebrew and English Lexicon – With an Appendix Containing the Biblical Aramaic,
77
Strong, James, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible, Abingdon Press, 1890,
5712 (număr Strong).
78
Francis Brown ,D.D ,D.Litt , The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius
Hebrew and English Lexicon – With An Appendix Containing the Biblical Aramaic,
79
Ibidem
36
foarte largă (115 ori), cu referire la adunarea lui Israel ieșită din Egipt
(Numeri 27:17; Numeri 31:16; Iosua 22: 16,17; Exod 12: 3,6,19,47;
Levitic 4:13; Numeri 16: 9; Numeri 32: 4; Iosua 22: 18,20; Exod 16:
1,2,9,10; Exodul 17: 1; Exodul 35: 1,4,20; Levitic 16: 5; Levitic 19: 2;
Numeri 1: 2,53; Numeri 8: 9,20; Numeri 13:26; Numeri 14: 5,7; Numeri
15: 25,26; Numeri 17: 6; Numeri 19: 9; Numeri 25: 6; Numeri 27:20;
Numeri 31:12; Iosua 18: 1; Iosua 22:12; Levitic 8: 4 29; Judecătorii 20:
1; Judecătorii 21:10; Levitic 8: 3 33). Termenul mai este folosit cu referire
la prinții (fruntașii) adunării (Exod 16:22; Numeri 4:34; Numeri 16: 2;
Numeri 31:13; Numeri 32: 2; Iosua 9: 15,18; Iosua 22:30; Exod 34:31),
cât și cu privire la bătrâni adunării (Levitic 4:15 Numeri 31:26; Judecătorii
21:16).
Cu alte cuvinte termenul ʿedah pune accent pe întrunire sau
adunare, iar aceste adunări sunt diferențiate în funcție de cei care s-au
întrunit. Se poate observa că termenul “apare mai ales în Pentateuch, mai
mult de jumătate din numărul locurilor în care poate fi găsit aflându-se în
cartea Numeri”80. O altă observație este că acest ʿedah “indică o
comunitate adunată în jurul cultului sau a legii”81.
Una dintre diferențele existente între cei doi termeni constă în
faptul că “o congregație este o grupare de oameni ‘care s-au întrunit’;
qahal sau ekklesia este o grupare de oameni ‘care au fost chemați
împreună’“82. Lothar Coenen, în baza modului în care cei doi termeni au
fost folosiți în textul Vechiului Testament, menționează și o altă diferență,
și anume, că “ʿedah este termenul permanent și fără echivoc pentru
comunitatea ceremonială în întregimea ei; qahal este expresia
ceremonială pentru adunarea apărută în urma Legământului, pentru
comunitatea sinaică și în sens deuteronomic pentru comunitatea în forma
ei prezentă “83. Deci, am putea vorbi despre o comunitate ceremonială și
despre o comunitate a legământului.
80
208
81
Idem
82
William Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea
Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p. 159
83
209
37
În Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament,
traducerea celor doi termeni ebraici, merită o observație suplimentară, și
anume că “ἐκκλησία (n.tr. ekklesia), este adeseori folosit ca o traducere a
lui ‫( ָקָהל‬n.tr. qahal), dar niciodată ca traducere a lui ‫( ֵﬠָדה‬n.tr.ʿedah); acest
din urmă termen ebraic este de obicei tradus cu συναγωγή (n.tr.
sunagoge)”84. Termenul συναγωγή (n.tr. sunagoge) vine de la termenul
συνάγω (sunago) care înseamnă “a aduna împreună, a aduna, a asambla,
a colecta “85. În textele biblice termenul sunagoge apare de 57 de ori și se
referea, în general, la o adunare de oameni, dar în mod specific “o adunare
de evrei care s-au adunat oficial pentru a oferi rugăciuni și a asculta citirea
și expunerile Scripturilor; adunări de acest fel se țineau în fiecare zi de
sabat și de sărbătoare, apoi și în a doua și a cincea zi din fiecare
săptămână; clădirile în care se țin adunările solemne evreiești”86. Originea
acestor sinagogi este plasată perioadei exilului babilonian, iar acestea au
devenit locuri de închinare pentru comunitățile evreiești răspândite printre
neamuri, în localitățile unde exista un număr considerabil de evrei. În
primele zile ale ecleziei creștine, Sinagoga și biserica au funcționat ca
entități separate.
În Noul Testament termenul ἐκκλησία (ekklesia) este o descriere
a noii adunări creștine născute din sânul iudaismului, și anume biserica.
Așa cum a fost menționat în paginile de mai sus termenul ἐκκλησία este
un cuvânt compus din verbul καλέω (kaleo – a chema) și prepoziția ἐκ,
(ek – afară). Acest cuvânt a fost folosit în greaca clasică începând cu
secolul al V-lea î.Hr. de către istoricii și filozofii greci, cum ar fi Herodot,
Tuccidide, Platon și Euripide, cu referire la activitățile civice, adică având
un sens secular. Ekklesia descrie “o adunare a cetățenilor dintr-un polis
(oraș); sens care pot fi găsit și în Fapte 19:32,39,41”87. Această adunare
era formată din toți cetățenii unei localități ale căror drepturi civile nu au
fost restrânse, iar adunarea lua hotărâri în chestiunile majore ale cetății,
84
209
85
James Strong, Enhanced Strong’s Lexicon, Woodside Bible Fellowship, 1995
86
James Strong, Enhanced Strong’s Lexicon, Woodside Bible Fellowship, 1995
87
208
38
cum ar fi colectarea și alocarea fondurilor, alegerea magistraților, decizii
cu privire la trimiterea armatei la război, și altele. Această adunare era un
fel de adunare populară democratică cu putere legitimă de decizie asupra
aspectelor administrative, financiare și de siguranță asupra cetății.
William Barclay menționează câteva aspecte interesante despre aceste
adunări:
În primul rând, toate întrunirile ei le începeau cu rugăciune și
sacrificii. În al doilea rând, era o democrație adevărată. Cele
două lozinci erau ‘egalitate’(isonomia) și libertate (eleutheria).
Era o adunare, în care fiecare avea drepturi de participare și
obligații egale88.
Termenul dobândește anumite valențe specifice când se referă la

adunarea creștină, păstrând semnificația primară, și anume aceea de
adunarea celor chemați afară, dar, “în esență, Biserica, ekklesia, este un
grup de oameni, care se adună, nu atât pentru motivul că au hotărât să se
întâlnească, ci se adună pentru că Dumnezeu i-a chemat la El; care se
adună, nu pentru a-și împărtășii propriile lor gânduri și păreri, ci se adună
pentru a asculta vocea lui Dumnezeu”89. De aceea, în Noul Testament,
numele atribuite acestei adunări sunt în concordanță tocmai cu această
idee, și anume: Biserica lui Dumnezeu ( F.A.20:28; 1 Cor. 1:2; 11:22; 2
Cor. 1:2; 1 Tes. 2:14), Biserica Dumnezeului celui Viu (1 Tim. 3:15),
Biserica lui Hristos (Rom. 16:16), dar și Biserica sfinților (1 Cor. 14:33)
și expresia “bisericile ieșite dintre Neamuri” (Rom. 16:4).
Modul de folosire a termenului “ekklesia” în scrierile Noului
Testament, și care a fost utilizat cel mai mult de apostolul Pavel,
contribuie la formarea unei înțelegeri mai clare cu privire la aspectele
distinctive ale acestei ekklesii creștine. Prin cele trei moduri în care este
utilizat termenul în Noul Testament se are în vedere, pe de-o parte, o
congregație în sens larg, biserica universală (1 Cor. 10:32; 12:28;Fil. 3:6),
și pe de altă parte, o congregație în sens restrâns, adică o biserică dintr-o
anumită localitate (Rom. 16:1; 1 Cor.1:2; Gal.1:2), dar și adunarea
efectivă „a credincioșilor din orice loc, întruniți pentru închinare ( 1
88
Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p. 159-160
89
Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p. 159-160
39
Cor.11:18; 14:19; 14:23)”90. Deci, termenul descrie aceste adunări în
raport cu localizarea, această noțiune fiind indispensabilă definirii
termenului în greaca clasică, cât și în raport cu conținutul acestor adunări.
Astfel că, spațiul, în sensul contextului local sau global în care o adunare
își manifestă existența, cât și substanța întâlnirilor, devin elemente
fundamentale în definirea noțiunii de biserică. Aceste aspecte, așa cum
vom vedea în capitolele care urmează, au o corelare directă cu misiunea
și funcționalitatea bisericii. Ideea de spațiu nu trebuie să conducă neapărat
la obligativitatea existenței unei clădiri special destinate pentru adunarea
bisericii. Noul Testament nu oferă suficiente evidențe ca suport pentru
acest aspect, ci din contră prezintă o varietate de locuri în care adunările
celor credincioși au avut loc (exemplu: Sinagogă, școală, lângă o apă,
etc.), dar în mod mai proeminent sunt menționate adunările din case
(Rom.16:5; 1 Cor.16:19, Col.4:15), probabil, locuințe ale diverselor
familii, fără a face nici din acest loc un spațiu consacrat pentru adunarea
bisericilor. Ideea de spațiu sacru pare a nu fie susținută de relatările Noului
Testament, ci sacru se manifesta mai mult în adunare, prin Christos care
era in inima lor și în mijlocul lor, și nu atât de mult în spațiul în care
adunarea se întâlnea. Acest fapt nu anulează în mod automat ideea de a
avea un spațiu propriu pentru adunarea bisericii, ci mai mult are de-a face
cu modul în care clădirea este privită în raport cu esența a ceea ce este
biserica.
William Barcaly explică relația dintre manifestarea universală și
locală a ekklesiei ca fiind influențată de modelul de organizare politică și
civilă oferit de Imperiul Roman, si anume:
Orice grup de cetățeni romani care se întâlneau oriunde în
lume, forma un Coventus Civium Romanorum, “o adunare a
cetățenilor romani”. Oriunde se întâlneau, ei făceau parte
din marele concept al Romei. Ei nu aveau nici un sens dacă
erau separați de Roma; ei făceau parte dintr-o mare unitate.
Un astfel de grup poate să fie separat de Roma prin spațiu,
dar în spirit el face parte din ea. Aceasta este cu exactitate
concepția lui Pavel despre Biserică. Omul trebuie să fie
membrul unei congregații locale, în cadrul unei anumite
comunități, dar dacă gândirea lui se oprește acolo, el este
departe de adevărata noțiune de Biserică.91
90
Ibidem, p. 160
91
Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992, p.160
40
Chiar dacă, într-un anumit sens se poate accepta ideea că gândirea
apostolului Pavel a fost influențată de acest model roman, afirmațiile
biblice precedente plasează originea conceptului în planul lui Dumnezeu.
Atunci când Domnul Isus anunță lansarea bisericii, El vorbește despre
Biserica Mea, la singular (Mat. 16:18), iar acest fapt nu poate duce la
interpretarea că Mântuitorul a avut în vedere întemeierea unei singure
biserici, un fel de centru religios, așezată într-un singur loc, ci tocmai
Marea Trimitere arată că El își dorește ucenici din ‘toate neamurile’ (Mat.
28:19). Astfel, biserica locală este o manifestare vizibilă a bisericii
universale, aceasta fiind formată din toți credincioșii de pe pământ,
indiferent de naționalitate, etnie, rasă, gen și confesiune, care aparțin lui
Hristos, dar și a credincioșilor din ceruri. Biserica locală este acea
comunitate în care cel credincios aparține faptic și se află într-o relație
principală și permanentă cu Hristos. Cele două dimensiuni ale bisericii
din punct de vedere organic sunt inseparabile, iar un credincios aparține
simultan bisericii locale și bisericii universale. Nicăieri în Noul Testament
nu există evidențele unei separări mecanice între cele două dimensiuni, ci
ce este valabil pentru biserica universală este valabil și pentru o biserică
dintr-o anumită localitate.
1.2.2 Limbajul metaforic despre biserică

Scrierile Noului Testament, pe lângă folosirea limbajului direct și
specific cu privire la biserică, utilizează și un limbaj metaforic92 pentru a
ilustra ceea ce este și face biserica. Din punct de vedere literar se poate
afirma că:
metafora este o comparație în care un lucru este, acționează
ca sau reprezintă altceva, deși cele două sunt practic
inegalabile. Cheia este verbul „este”. O metaforă afirmă că
un lucru este ca un alt lucru. Metafora este o „comparație
prin reprezentare”. Este un substantiv care reprezintă un alt
substantiv93.
92
Vezi METÁFORĂ, metafore, s. f. Figură de stil rezultată dintr-o comparație
subînțeleasă prin substituirea cuvântului, obiect de comparație cu cuvântul-imagine.
Ion Coteanu, Lucreția Mareș, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II
revăzută și adăugată, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
93
Suranto and Bakhoh Jatmiko, Teaching Biblical Metaphors Of The Church In The
Indonesian Pluralistic Context,
41
O atentă observare a textului biblic conduce și la observația că în
Noul Testament sunt folosite “metafore și limbajul imaginii mult mai mult
decât instrucțiunea propozițională explicită”94, iar abundența acestora
efectiv surprinde pe orice cititor. Numărul exact al acestor metafore poate
varia de la un comentator biblic la altul, de exemplu, Paul Minear în cartea
Images of the Church in the New Testament identifică și examinează 96
dintre aceste imagini cu privire la biserică95. Examinarea tuturor acestor
metafore necesită un studiu strict focalizat asupra acestui subiect, dar o
scurtă analiză asupra rolului metaforelor în definirea bisericii și asupra
câtorva dintre aceste metafore, ar fi absolut necesară.
Cercetătorii Scripturii au recunoscut valoarea metaforelor în
procesul de înțelegere și implementare a unor concepte teologice care par
abstracte, iar această contribuție se arată prin următoarele:
au un apel estetic și sunt reținute nu doar de minte, ci de

imaginație, de inimă sau, mai corect, de întregul om. Prin
captarea imaginației, modelele devin oarecum „sine” -
împlinirea; fac ca Biserica să devină ceea ce sugerează că
este Biserica. Modelele iluminează un subiect necunoscut
comparându-l cu unul familiar; pot, de asemenea, să asocieze
datele într-un mod memorabil și ușor de înțeles. Modelele
alese corect pot motiva oamenii la acel fel de loialitate,
angajament și generozitate pe care Biserica încearcă să-l
obțină96.
Chiar dacă limbajul metaforic are anumite avantaje, acesta aduce

cu sine și anumite pericole în interpretare, cum ar fi, căutarea unor
înțelesuri ascunse sau formularea unor aplicații care nu se fundamentează
pe înțelesul textului. În mod specific atunci când sunt interpretate
metaforele biblice cu privire la biserică, cititorul trebuie să dea atenție
asupra contextul imediat al pasajului în care acestea apar, cât și asupra
contextului mai larg al cărții. Scopul în tot acest proces de interpretare a
metaforelor este de a descoperii contribuția pe care fiecare în parte o aduce
la definirea bisericii. Deci, adevărul pe care îl comunică acestea ne ajută
94
John Brunt, Ecclesiological Metaphors Then and Now, La Sierra University, 2014,
p.1. https://lasierra.edu/fileadmin/documents/religion/asrs/15_John_Brunt.pdf
95
Paul S. Minear, Images of the Church in the New Testament, forward, Leander E.
Keck (Louisville, KY: Westminster John Knox, 2004).
96
https://www.angelfire.com/md/mdmorrison/min/PHILMIN1.html
42
să “descoperim date suficiente pentru a putea formula o definiție
cuprinzătoare a menirii bisericii; formularea unei concept propriu cu
privire la menirea bisericii și ne ajută să aflăm ce suntem noi cu adevărat:
adică suntem expresia a tot ceea ce a intenționat Dumnezeu”97. În
interpretarea metaforelor trebuie să fim conștienți că “unele modalități de
evaluare a metaforelor folosite de teoreticienii moderni depind de un nivel
de contact cu lumea autor (ilor) și ascultătorilor (cititorilor) / metafora
care nu este disponibilă studentului modern al unui document antic”98.
Metaforele folosite pentru a descrie biserica sunt luate din diferite
sfere ale vieții și societății, cum ar fi, sfera personală (trup – Col. 1:18;
Efes. 4:12), sfera familiei (mireasa lui Hristos – Efes. 5:22-32; soția
Mielului – Apoc. 19:7; frățietate), sfera civilă (împărăție – Evrei 12:28,
Col. 1:13; popor – 1 Petru 2:10), sfera gospodăriei (ogor – 1 Cor. 3:9;
turmă – F.A. 20:28; 1 Petru 5:2), sfera imobiliară ( clădire – 1 Cor. 3:9;
casă – Efes. 2:19), sfera religioasă ( preoție – 1 Petru 2:5,9; Templu – 1
Cor. 3:16; 1 Petru 2:5). Unele dintre aceste metafore au fost folosite în
Vechiul Testament cu privire la Israel, iar altele au fost folosite doar
aluziv în Vechiul Testament, dar sunt și metafore care nu au fost utilizate
înainte, cum ar fi metafora “trup” care este specifică limbajului Noului
Testament. Cele mai multe dintre ele au de-a face cu limbajul Vechiului
Testament și cu metaforele deja folosite pentru a-l descrie pe Israel și pe
israeliți.
Care este contribuția specifică a metaforelor biblice cu privire la
înțelegerea teologică a bisericii? O examinare a tuturor metaforelor din
Noul Testament folosite pentru a descrie biserica este greu de realizat într-
o carte care nu are ca și singur scop acest lucru, dar, în schimb, o abordare
selectivă în baza importanței pe care scrierile Noului Testament le acordă
acestora este absolut necesară.
În cursul Dinamica Bisericii analiza metaforelor se face
descoperind conceptul cheie și relațiile descrise de către fiecare metaforă,
iar “aceste relații se manifestă pe trei planuri: individ/Hristos, individ/alți
creștini și individ/lumea exterioară”99. Premiza de bază, indirect
exprimată, în analiza acestor metafore, potrivit cu studiul menționat mai
97
*** Dinamica Bisericii – Ghid de studiu, BEE International, Dallas, 1994, p. 33
98
John Kenneth McVay, Ecclesial Metaphor in the Epistle to the Ephesians from the
Perspective of a Modern Theory of Metaphor, University of Sheffield, 1994, p. 23
99
Ibidem, p. 53
43
sus, este că ele sunt un argument ilustrat, sau o definție indirectă, a
bisericii, cu privire la menirea tripla a acestea, și anume: închinarea,
edificarea și multiplicare. Mai simplu spus, în lipsa unei definiții a
bisericii sub forma unei enunț în textele din Noul Testament, metaforele
au rolul de a contribui la această definiție prin descoperirea triplei meniri
a bisericii. Acest fapt poate fi observant în graficul graficul de mai jos100:
Închinare Edificare Multiplicare

Trup x x
Mireasă x (x)
Clădire/Templu x x x
Preoție x x
Turmă x
Această abordare de tip șablon predefinit aplicat fiecărei metafore

în procesul de interpretare tinde să forțeze anumite detaliile din metaforă,
pentru ca aceasta să slujească celor trei relații - funcții ale menirii bisericii
enunțate mai sus, pierzându-se din vedere poate chiar conceptul cheie, ca
întreg, pe care acesta dorește să-l comunice despre biserică.
METAFORA TERMENI TEXT MESAJ

TRUP σῶμα (soma) 1 Cor. 12:27 Unitate
trup Rom. 12:4-5 relațională;
Col. 1:18, 24 diversitate și
μέλος (melos) Efes. 3:6 interdependență
mădular al trupului Efes.4:4,12,16 funcțională
CLĂDIRE/ οἶκος (oikos) Mat. 16:18 O adunare
TEMPLU casă 1 Cor.3:9b-17 conectată
2 Cor. 6:16- spiritual, dar și o
7:1 prezență vizibilă
ναός (naos) Efes. 2:19-22 a întâlnirii dintre
templu 1 Tim. 3:15 Dumnezeu și om
Evrei 3:4-6 manifestată în
1 Petru 2:4-8; actul închinării.
4:17
100
*** Dinamica Bisericii – Ghid de studiu, BEE International, Dallas, 1994, p. 61
44
MIREASĂ γυναῖκα (gynaika) Efeseni 5:21- O adunare a
femeie, soție 33; 2 Cor.11:2 legământului și a
așteptării în
παρθένον curăție și
(parthenos) credincioșie
fecioară
Epistola “Bisericii”, adică, Epistola către Efeseni, utilizează, în principal,

trei metafore cu privire la biserică, și anume: trup, casă/templu și mireasă.
Nu doar în Efeseni, dar și în celelalte scrieri Pauline aceste trei metafore
sunt cel mai des întâlnite.
Metafora “Trupului”
Referirea la biserică prin intermediul metaforei “Trup” este

singura metaforă fără un echivalent în Vechiul Testament, dar care este
utilizată cel mai mult de către apostolul Pavel în scrierile sale, cel mai
probabil datorită relevanței acesteia față de audiența primară căruia îi sunt
adresate scrierile. În contextul în care apare, este o metaforă fără conotații
religioase, accesibilă fiecărui credincios pentru că avem un trup și putem
să observăm ușor, prin experiență, fără o pregătire specializată,
funcționarea bună sau funcționarea deficitară a organismului, chiar dacă
doar o pregătire specializată poate oferii explicații despre un organism. O
primă utilizare figurativă, simbolică, a conceptului de “trup” a fost
folosită de Domnului Isus atunci când a instituit Cina Domnului (Mat.
26:26), iar cea de-a două folosire a metaforei “trup” se referă la biserică,
iar această imagine apare în epistolele Pauline. Cel mai lung pasaj privitor
la această metaforă este în 1 Cor. 12:12-31 și este o ilustrare a modului în
care exersarea diverselor darurilor poate fi făcută în interdependență cu
ceilalți și cu păstrarea unității bisericii.
Pasajul din Romani 12:4-5 referitor la biserică ca și trup apare în
contextul chemării făcute de apostol Pavel la dedicare personală în
vederea slujirii (v.1-2) și la autoevaluare sinceră cu privire la darurile
spirituale pe care le are un credincios, subliniind capcana în care un
credincios ar putea să cadă, și anume, să “aibă despre sine o părerea mai
înaltă decât se cuvine” (v.3). Soluția oferită de apostolul Pavel la acest
pericol este exprimată în limbajul metaforic al bisericii ca și trup, adică o
45
diversitate funcțională și necesară. În comparație cu 1 Cor. 12:27
(„fiecare, în parte, mădularele Lui”) unde este surprinsă relația verticală a
“mădularelor”, în acest text este subliniată relația orizontală dintre
“mmădulare” (v. 5 – “fiecare în parte suntem mădulare unii altora”).
În epistola către Coloseni (1:18), o epistolă în care apostolul
argumentează pentru suficiența lui Christos raportată la Dumnezeire și
suficiența lui Christos raportată la umanitate, iar metafora “trup” este
folosită pentru a pune în lumina, tot într-un limbaj metaforic, o parte a
trupului, și anume “capul” care este identificat în persoana lui Christos.
Christos este plinătatea lui Dumnezeu, adică este suficient Dumnezeu, iar
plinătatea lui Christos este suficiența noastră. El este Capul bisericii, iar
aceasta înseamnă că are întâietate și autoritate în adunarea celor
credincioși. O biserică fără un Christos central este o comunitate mai mult
umanist-religioasă, decât o comunitate christocentrică. Adevărata
comunitate creștină, biserica, în intenția lui Dumnezeu, este una
Christocentrică.
Metafora “trup” nu putea să lipsească din scrierea apostolului
Pavel către biserica din Efes (3:6; 4:4,12,16), pentru că această epistolă are
ca și temă centrală biserica. Acest “trup” este o unitate în diversitate (3:6;
4:4), Christos fiind sursa darurilor-slujitori pentru zidire (4:2) și sursa
cooperării funcționale și a creșterii (4:16). John Kenneth McVay, observă
că această metaforă a fost utilizată în Efeseni, în trei moduri, și anume:
1) Să sublinieze relația lui Hristos cu biserica, având în vedere
relația sa cu „toate lucrurile” (1: 22-23) și în contextul
identității sale de mire / soț al miresei / soției ecleziale (5:
23,30);
2) Pentru a sublinia solidaritatea care ar trebui să
caracterizeze relațiile dintre membri evrei și creștini (2:16; 3:
6) și între membrii care sunt chemați să „spună adevărul”
(4:25);
3) Pentru a elucida importanța persoanelor înzestrate oferite
de Hristosul înălțat (4: 11-16)101.
Conceptul cheie al metaforei “trup” este că biserica este o unitate

relațională, dar și o diversitate și interdependență funcțională.
101
46
Metafora „clădire/templu”
Metafora „clădire/templu”, pare a fi mult mai des utilizată în Noul

Testament, chiar mai mult decât metafora „trup”, de cele mai multe ori în
epistolele Pauline, fiind un limbaj figurat asociat vieții religioase, dar și
domeniului arhitecturii. Metafora este construită pe o realitate existentă
deja, și anume aceea că religia iudaică a avut ca și loc central al închinării,
mai întâi, Cortul Întâlnirii, iar ulterior Templul. Chiar și în religiile păgâne
politeiste, templele făceau parte din închinare. Sub aspect metaforic,
templul, cu referire la poporul lui Dumnezeu, este folosit doar aluziv în
Vechiul Testament, mai mult cu referire la cort, acesta fiind aplicat la
nivelul descendenței în conducerea națiunii (“cortul lui David” – F.A.
15:13-18 și Amos 9:11). Comunitatea de la Qumram sprijină această
nouă concepție de templu spiritual, dar ea devine consacră de textele
Noului Testament, cel mai mult fiind prezentă în epistolele pauline.
Limbajul figurat cu privire la biserica-templu sau biserica-clădire
(terminologie care nu face referire la clădirea bisericii), a fost lansat de
Domnul Isus chiar atunci când a lansat termenul de „biserică” în Matei
16:18, vorbind mai mult despre temelie decât despre întreg edificiul.
Înțelegând limbajul utilizat (jocul de cuvinte în limba greacă Petros și
petra ), ideea secțiunii din Mat. 16:13-20, cât și luând în considerare și
alte pasaje din Scriptură (1 Cor. 3:11; Efes. 2:20; 1 Petru 2:4-8) se poate
înțelege că această temelie este Hristos și mesajul despre Hristos, mesaj
propovăduit de biserică și primit de cei nemântuiți prin credință.
Umanitatea este prea slabă, inclusiv apostolii, ca să susțină edificiul lui
Dumnezeu, biserica, în calea ofensivei atât de puternice a Împărăției
Întunericului.
Adresându-se unei probleme specifice din biserica din Corint, și
anume dezbinarea, generată de o abordare comparativă și competitivă a
lucrării slujitorilor de către membrii bisericii, apostolul Pavel (1 Cor. 3:9b-
17), printre răspunsurile pe care le aduce, incorporează metafora clădire.
Mai precis, apostolul folosește ambele imagini, și cea de “clădire” (3:9-
15), dar și cea de templu (3:16-17). După ce Pavel argumentează pentru
complementaritatea în slujire (3:5-8), el scoate în evidență temelia
(v.10,11,12,14 – gr. θεμέλιον, θεμέλιος [themelios, themelion]) pe care
zidește fiecare, dar și avertismentul este că fiecare ar trebui să fie atent la
47
modul în care construiește (v. 10). Textul face o distincție între așezarea
temeliei și temelia însăși, și anume “Pavel a fost constructorul pe care l-a
folosit Dumnezeu pentru a pune temelia la Corint, iar această temelie era
Hristos așa cum a fost propovăduit în Evanghelie”102.Biserica este o
comunitate a slujirii, iar slujirea va fi evaluată și răsplătită de Domnul.
Warren Wiersbe identifică trei tipuri de constructori în acest pasaj:
cconstructorul înțelept (v. 14), constructorul lumesc (v. 15) și distrugătorul
(v. 17)103. Secțiunea se încheie cu referire la adunarea celor credincioși ca
fiind Templul lui Dumnezeu, în mod colectiv, pentru că “expresia nu este
‚sunteți temple’, ci ‚sunteți templul’” 104, acel singular care ne comunică
despre unitatea și sfințenia bisericii. Această idee a sfințeniei bisericii și
prezenței lui Dumnezeu în adunare este reluată de apostolul Pavel în 2
Cor. 6:16-7:1 prin folosirea metaforei „Templul lui Dumnezeu”. Datorită
acestui statut de adunare sfântă, creștinii sunt sfătuiți să nu facă
compromis cu păcatul și cu păcătoșii, apostolul oferind două argumente
puternice, și anume, argumentul „jugul nepotrivit” (v.13-16) și
argumentul apartenenței (v.17-18).
Pasajul din Efeseni 2:19-22 abundă în expresii metaforice prin care
este descrisă biserica, și anume: „oameni din casa lui Dumnezeu” (οἰκεῖοι
τοῦ θεοῦ ), „în El toată clădirea” (ἐν ᾧ πᾶσα οἰκοδομὴ), „Templu sfânt în
Domnul” (ναὸν ἅγιον ἐν κυρίῳ) și „locaș al lui Dumnezeu”
(κατοικητήριον τοῦ θεοῦ). Cei trei termenii folosiți în text (casă, templu și
locuință) descriu de fapt o singură adunare, formată atât din credincioșii
evrei, cât și din credincioșii dintre neamuri, adică, biserica lui Hristos.
Astfel, biserica este o aducere împreună, prin lucrarea lui Hristos (v.13-
18), a celor separați de Dumnezeu și separați unii de alții, formând o
comunitate unită relațional (v.19), fundamental (v.20) și funcțional (v.21-
22). Străinii și sfinții sunt aduși “sub același acoperiș”, aașezați pe aceeași
temelie, pentru a fi împreună una și aceeași locuință a lui Dumnezeu. O
atenție deosebită este dată temeliei, iar potrivit apostolului Pavel, casa lui
102
Wiersbe, W. W. (1992). Wiersbe’s expository outlines on the New Testament (pp.
425–428). Wheaton, IL: Victor Books.
103
Wiersbe, W. W. (1992). Wiersbe’s expository outlines on the New Testament (pp.
425–428). Wheaton, IL: Victor Books.
104
Explanatory on the Whole Bible (Vol. 2, p. 268). Oak Harbor, WA: Logos Research
Systems, Inc.
48
Dumnezeu este zidită pe temelia apostolilor și proorociilor, iar piatra din
capul unghiului fiind Isus Hristos. Această expresie figurativă atribuită lui
Hristos, cea de piatră din capul unghiului (gr. ἀκρογωνιαῖος
akrogoniaios), în cadrul unei clădiri, se referea la două posibile amplasări
ale acestei pietre unghiulare, și anume, în colțul clădirii de sus ( piatra de
vârf), fiind piatra care încheia toată construcția (Ps. 118:22), sau amplasată
în colțul de jos al clădirii, piatra de la fundație care prelua toată greutatea
construcției (Is. 28:16; 1 Petru 2:6). Jamieson are o altă explicație, și
anume că:
Aceeași piatră este simultan piatra de colț și piatra de temelie pe
care se sprijină întreaga clădire. Pavel își imaginează o piatră sau
o piatră atât de mare, astfel fasonată încât să fie amândouă
simultan; susținând întregul, ca temelie și ridicându-se parțial la
extremități, astfel încât să admită că pereții laterali se întâlnesc în
ea și să fie uniți în ea ca piatră de colț105.
În vederea clarificării conceptului de temelie mai trebuie explicată

expresia “zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor“. Sunt apostolii și
proorocii temelia sau Christos este temelia? Ar fi două posibilități de
interpretare, și anume, pe de-o parte, expresia această ar putea fi
interpretartă în sensul că temelia este “formată din ei “, ei fiind temelia,
sau, interpretarea care ar putea fi dată acestei expresii este că temelia este
“pusă de ei”. Luate împreună cele două expresii, cea atribuită lui Hristos,
El fiind piatra din capul unghiului, și cea atribuită apostolilor și
proorocilor, zidiți pe temelia apostolilor și proroocilor, se poate ușor
ajunge la concluzia că El este piatra de la temelie care susține întreaga
temelia. Ceea ce constituie temelia bisericii nu este nici persoana și nici
slujba proroocilor și apostolilor, ci este învățătura dată de Dumnezeu prin
ei. Această învățătură este despre Hristos. Astfel că, biserica este zidită pe
persoana, lucrarea și învățătura despre Hristos. Această asociere, apostoli
și proorocii, poate aduce împreună Vechiul Testament și Noul Testament
ca bază a învățăturii bisericii, dar “aceste pasaje implică, că profeții Noului
Testament nu sunt excluși; dar referința clară a apostolului la Ps 118: 22,
„piatra din capul unghiului” dovedește că profeții Vechiului Testament
105
Explanatory on the Whole Bible (Vol. 2, pp. 346–347). Oak Harbor, WA: Logos
Research Systems, Inc.
49
sunt în atenție mai întâi”106. Această clădire nu este un edificiu rece, ea
poate lua forma unei familii (oikos poate fi tradus cu locuința unei familii
– v.19), și nici nu este un edificiu static (v.21), ci în devenire, pentru că
“biserica de astăzi este un templu viu, în creștere și când va fi încheiat,
Hristos se va întoarce și va duce templul în slavă”107. Astfel, biserica este
un organism viu, o locuință (gr. κατοικητήριον [katoiketerion]) a lui
Dumnezeu, fapt posibil datorită Duhul Sfânt (1 Cor. 3:16, 17; 6:19; 2 Cor.
6:16)
La finalul capitolului în care apostolul a prezentat calitățile pe care
trebuie să le aibă episcopii (1 Tim. 3:1-7) și calitățile pe care trebuie să le
aibă diaconii (1 Tim. 3:8-13), ca și cerințe pentru a sluji în conducerea
bisericii, apostolul își motivează scrierea acestui conținut prin cuvintele
“să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3:15). Pavel
apelează din nou la metafora “casă” (oikos) atunci când se referă la
biserică, dar accentuează două aspecte din această arhitectură, și anume
stâlpul (στῦλος [stulos]) și temelia (ἑδραίωμα [hedraioma]). Termenul
„temelie” folosit aici este diferit în limba greacă de θεμέλιον, θεμέλιος
[themelios] care apare de 16 ori în Biblie, inclusiv cu referire la biserică
(Efes. 2:20; 1 Cor.3:10,11,12,14, și altele), care se traduce cu “1.așezat
ca fundație, fundația (unei clădiri, ziduri, oraș). 2 metaf. fundamentele,
începuturile, primii directori. 2A de instituție sau sistem de adevăr”108. În
schimb termenul folosit în acest pasaj, ἑδραίωμα (hedraioma), poate fi
tradus ca “sol (pământ), reazăm, proptea, suport”109. Deci, biserica,
potrivit acestor analogii, este cea care susține adevărul (ἀλήθεια
[aletheia]). Ea nu este autorul adevărului, ci este cea care a cunoscut
adevărul și, datorită faptului că “biserica locală este fidelă pentru
păstrarea, predicarea și practicarea adevărului, lucrarea lui Dumnezeu
prosperă pe pământ”, dar „creștinul infidel slăbește chiar temelia
106
Explanatory on the Whole Bible (Vol. 2, pp. 346–347). Oak Harbor, WA: Logos
Research Systems, Inc.
107
Wiersbe, W. W. (1992). Schițele expozitive ale lui Wiersbe despre Noul Testament
(p. 544). Wheaton, IL: Victor Books.
108
Strong, J. (1995). Lexiconul Enhanced Strong. Woodside Bible Fellowship.
109
Strong, J. (1995). Lexiconul Enhanced Strong. Woodside Bible Fellowship. Număr
Strong - 1477
50
adevărului lui Dumnezeu în lume”110. Chiar mai mult, așezând această
învățătură în contextul capitolului, nevoia de a avea slujitori de caracter,
episcopi (în sens de supraveghetor) și diaconi, este tocmai pentru faptul că
acesta va da autoritate slujitorilor, va da substanță și va întării susținerea
și proclamarea adevărului lui Dumnezeu în lume, prin biserică. Chiar dacă
slujitorii reprezintă autoritatea lăsată de Dumnezeu în biserică, ei nu se pot
comporta cum doresc în adunarea celor credincioși pentru că aceasta este
Casa lui Dumnezeu. Iar, pentru a exemplifica acest adevăr își conduce
cititorii spre “taina evlaviei”, care nu este altcineva decât Hristos. Wiersbe
susține că acest verset este probabil “un imn creștin timpuriu, memorat de
sfinți pentru serviciile lor de închinare”, iar „misterul evlaviei este
programul ascuns al lui Dumnezeu de a aduce evlavia în lume”111. Acest
program a lui Dumnezeu, prezentat în acest verset, este Hristos și cuprinde
o descrie a câtorva etape, cum ar fi întruparea Lui, trăirea Lui pe pământ
și înălțarea Lui. Hristos a întrupat Adevărul, în persoana și lucrarea Lui,
ceea ce de fapt înseamnă evlavie, iar biserica este chemată să continue
această lucrare a Lui, întrupând Adevărul lui Dumnezeu în lume.
În Evrei 3:1-6 apare o altă referire la biserică ca fiind “casa lui
Dumnezeu”, acesta fiind un pasaj în care termenul „casă” (oikos) apare
aproape în fiecare verset. Întregul capitol aduce argumente în favoarea lui
Isus Hristos ca fiind superior lui Moise, prin faptul că Moise a primit
chemarea pentru a sluji lui Dumnezeu (v.2), slava lui Hristos este mai
mare decât a lui Moise (v.3-4), iar poziția lui Hristos (Fiu) este mai înaltă
decât poziția lui Moise (slugă)(v.5-6). Atât slujirea lui Hristos, cât și
slujirea lui Moise sunt prezentate în relația Casa lui Dumnezeu, cu referire
la poporul evreu. Singur Hristos este prezentat și în relație cu Casa lui
Dumnezeu, biserica, El fiind “credincios ca Fiu peste Casa lui
Dumnezeu”. Nici un lider sau prooroc al Vechiul Testament nu are
responsabilități peste biserica Lui, ci doar Hristos, iar acest fapt este încă
un argument în plus pentru supremația lui Hristos față de Moise și orice
lider al Vechiului Testament. Autorul, pentru a elimina orice confuzie,
precizează “și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit
încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm”(v.6). Textul, în
110
Wiersbe, W. W. (1992). Wiersbe’s expository outlines on the New Testament (p.
628). Wheaton, IL: Victor Books.
111
(p. 628). Wheaton, IL: Victor Books.
51
original, conține particula condițională “dacă” (ἐάν ean). Este oare
condiționat statutul bisericii de Casa lui Dumnezeu, de păstrarea
încrederii și nădejdii? Cum ar trebui interpretat acest verset? John Gill în
comentariul său explică în felul următor acest verset:
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o condiție a afirmației

anterioare; nici o cădere finală din har nu poate fi dedusă de
aici, deoarece presupunerea nu dovedește o astfel de deducție, ci
dimpotrivă cei care au adevărata credință, speranță și încredere,
le vor păstra până la sfârșit, și de aceea sunt casa lui Hristos; în
plus, doctrina apostaziei este destul de ostilă argumentului
apostolului, conform căruia, Hristos ar putea să nu aibă Casă și
nu poate avea până când oamenii nu vor persevera; dar planul
apostolului era să dea un cuvânt de îndemn pentru sine și pentru
ceilalți, să păstreze încrederea; și astfel cuvintele sunt mai
degrabă descriptive despre persoanele care sunt casa lui
Hristos112.
Deci, trăirea cu încredere și nădejde nu sunt altceva decât o

demonstrate a faptului că facem parte din biserica lui Isus Hristos.
Apostolul Petru se referă la credincioșii împrăștiați prin Pont, Galatia,
Capadocia, Asia și Bitinia, folosind un limbaj metaforic “ca nişte pietre
vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să
aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1
Petru 2:5). Secțiunea aceasta (2:1-3:7) este de fapt o chemare la supunere
argumentată de o serie de privilegii pe care credincioșii le au, și anumite,
statutul de copii în familia lui Dumnezeu (2:1-3), pietre în Templul lui
Dumnezeu (2:4-8) și cetățeni în noua națiune (2:9-10)113. Această imagine
comunică despre cele trei elemente esențiale în închinarea poporului
evreu, și anume, Templul, preoția și jertfa, dar, conform versetului cinci,
toate aceste roluri sunt atribuite acum credincioșilor în mod colectiv.
Termenul folosit aici este λίθος (litos) reprezintă piatră, piatră de
moară114, fiind utilizat în Noul Testament atât în sens propriu, cât și în sens
112
John Gill, Exposition of the Bible – New Testament Comentary, p. 1746-1763
https://www.biblestudytools.com/commentaries/gills-exposition-of-the-bible/hebrews-
3-6.html
113
114
Strong's Exhaustive Concordance, număr 3037
52
figurat, atât cu referire la pietre mai mici, cât și cu referire la pietre mai
mari utilizate și la construirea zidului unei construcții. Forma pasivă a
verbului a zidi, οἰκοδομεῖσθε (oikodomeisthe), are la rădăcină același verb
folosit de Domnului Isus atunci când a spus voi zidi Biserica Mea
(Mat.16:18), arătând foarte clar că noi nu am ajuns să formăm biserica Lui
bazat pe propria noastră inițiativă, ci El este Constructorul acestei clădiri.
Apostolul Petru surprinde și rațiunea existenței acestui proces de zidire
prin conectarea lui la trei expresii valoroase, și anume: casă
duhovnicească, preoție sfântă și jertfă duhovnicească. Aceste metafore
(casă, preoție, jertfă) însoțite de cele două adjective (duhovnicesc și sfânt),
cuvântul duhovnicesc se repetă de două ori, arată rolul nostru în viziunea
Legământului Celui Nou a lui Dumnezeu.
Încercând să conectăm toate aceste adevăruri despre biserica-
clădire/templu, în sens metaforic, se remarcă faptul că edificiul în sine
(cum este realizată construcția) și rolul acestuia (utilitatea acestei clădiri),
sunt elementele cele mai importante care au dorit să fie comunicate.
Conceptul cheie al metaforei “clădire” este că biserica este o adunare
conectată, cu Dumnezeu (Casa lui Dumnezeu) ca și proprietar, cu Hristos
ca și temelie, și unii cu alții “închegați” ca pietre vii, dar și o prezență
vizibilă a întâlnirii dintre Dumnezeu și om manifestată în actul închinării.
Metafora „Miresei/Soției”
Aceasta este cea de-a treia metaforă cu referire la biserică, pe lângă
cea de „trup” și cea de „clădire”, care se găsește în epistola lui Pavel către
Efeseni (5:21-33). Metafora nu aparține în prea multe pasaje în Noul
Testament, ci doar în textul din Efeseni 5:2-33 și 2 Corinteni 11:2, dar își
are originea în scrierile Vechiului Testament (Is. 54:6; Ier. 2:2; 3:20;
Ezechiel 16:8; Osea 2:5-13). Termenul de “mire” a fost folosit ca un titlu
mesianic în Evanghelii (Mat. 9:14-15; Mc. 2:19-20; Lc. 5: 33-35; In.
3:29). Imaginile sunt folosite într-un mod mai elaborat în pildele
banchetului de nuntă (Mat. 22: 1-14; cf. Luca 14: 15-24) și a celor Zece
Fecioare (Mat. 25: 1-13). Banchetul mesianic de nuntă este prezentat aici
ca un eveniment viitor, escatologic. În niciunul dintre aceste pasaje nu
este asociată, în mod explicit, metaforă cu Hristos-mirele / soțul;
„biserică” - mireasă / soție, în mod explicit115.
115
53
În Efeseni 5 biserica este reprezentată ca mireasa lui Hristos. Este
interesant să comparăm biserica cu prima mireasă din Biblie, Eva (Gen.
2: 18–25). Ea a fost luată din coasta lui Adam, iar coasta lui Hristos a fost
străpunsă pentru noi pe cruce. Ea a fost formată când Adam dormea, iar
Hristos a trăit somnul morții pentru a crea biserica. Eva a împărtășit natura
lui Adam și biserica ia parte la natura lui Hristos (vv. 30-31). Eva a fost
obiectul dragostei și grijii partenerului ei, iar Hristos iubește biserica și se
îngrijește de ea.
Care este slujirea actuală a lui Hristos către biserică? El sfințește
și curăță biserica prin Cuvântul lui Dumnezeu și El face acest lucru prin
lucrarea Duhului în slujitorii Săi aleși (4: 11-16). Apa din v. 26 nu este
botez. În primul rând, Pavel vorbește despre un proces continuu și niciun
creștin nu este botezat continuu. Apa pentru spălat este un simbol al
Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 15: 3 și 13: 1-12). Când Hristos își va
duce biserica în slavă, va fi atunci perfectă, fără pată și fără cusur. În Ioan
17: 22–24, Cuvântul nu este doar apă care curăță biserica, ci este și hrană
care hrănește biserica (v. 29). Este hrana spirituală pentru noua natură a
credinciosului116.
Din perspectiva altor autori botezul și apa sunt concept diferite care
nu se interpretează unul pe celălalt, ci se completează unul pe celălalt, după
cum scria și Augustin:
Scoateți cuvântul și ce este apa, cu excepția apei? Adăugați cuvântul
la element și acesta devine un sacrament, fiind el însuși ca și cum ar
fi cuvântul vizibil. Eficacitatea regeneratoare a botezului este
transmisă în, și numai, prin cuvântul divin. [Tract 80, în Ioan]117
Alții așează acest concept al spălării în relație cu obiceiurile vremii,

susținând că “întrucât contextul este acela al căsătoriei, e probabil o aluzie
la obiceiul vechi al băii de purificare a miresei înainte de căsătorie”118
Dragostea lui Hristos pentru biserica lui a constat în faptul că “s-a dat
pe Sine pentru ea” având ca și scop sfințirea care apare atât în versetul 26,

116
(p. 552). Wheaton, IL: Victor Books
117
Jamieson, R., Fausset, A. R. și Brown, D. (1997). Comentariu critic și explicativ
asupra întregii Biblii (Vol. 2, p. 355). Oak Harbor, WA: Logos Research Systems,
Inc.
118
https://mybible.ro/vdc/efeseni/5/comentariu
54
cât și în versetul 27, apostolul prezentând mai întâi calea spre această
sfințire, și anume curățirea (v.26), iar mai apoi prezintă obiectivul acestei
sfințiri (v.27).
Al doilea pasaj unde apare metafora “fecioară” cu privire la biserică
este în 2 Corinteni 11:2, capitol în care apostolul le răspunde acuzațiilor
apostolilor mincinoși, cărora le plăcea să se laude (11:17-19), el
răspunzându-le cu “llăudăroșenia” lui, stilul lui Pavel fiind marcat de o
„ironie sfântă”. Principalele delimitări structurale, potrivit lui Wiersbe, ale
acestui capitol sunt: 1) gelozia lui asupra bisericii (11:1-6) ; 2)
generozitatea lui față de biserică (11:7-21) și 3) sacrificiile lui pentru
biserică (11:22-33)119. În acest context apostolul scrie, “căci sunt gelos pe
voi cu gelozia lui Dumnezeu, fiindcă v-am logodit cu un bărbat ca să vă
înfățișez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată”(v.2 NTR). Biserica
este logodnica sau mireasa, iar apostolul pare a fi tatăl miresei. Unii
comentatori nu sunt de acord cu acest fapt și explică astfel:
Nu cred că în 2 Cor. 11: 2-5 Pavel se identifică ca fiind tatăl
miresei. Verbul „a logodi” (ἁρμόζω) ar putea, pe lângă tatăl
miresei, să fie aplicat în mod adecvat celorlalți. Ideea că
Pavel și-a atribuit rolul tatălui logodnicei, al miresei, este
apărată pe baza faptului că tatăl miresei este gardianul
virginității sale în legile care guvernează relațiile sexuale ale
lui Deut. 22: 13-30. Până la nuntă, mireasa logodită a rămas
în casa părinților. Deci, tatăl miresei ar fi un gardian natural
al virginității sale, deoarece ea este încă sub autoritatea și
supravegherea sa directă. Cu toate acestea, o astfel de
imagine nu s-ar potrivi situației lui Pavel întrucât, așa cum
scrie, el este absent din Corint. El se află în altă parte, dar
este „gelos” în numele mirelui divin al miresei ecleziale120.
Astfel, apostolul este mai degrabă un reprezentant și mijlocitor

dintre Hristos şi biserică, Hristos fiind Mirele, iar biserica din Corint este
mireasa aleasă. Pavel ar putea fi descris cel mai bine ca prietenul Mirelui,
iar în mod metaforic el a fost cel care a aranjat logodna dintre credincioșii
119
120
55
din Corint și Hristos (vezi Rom. 7:1-6), iar din această poziție apostolul
dorește ca biserica din Corint să rămână curată și nepătată până la
momentul înfățișării înaintea Mirelui. Aceasta este gelozia apostolului,
una marcată de Voia lui Dumnezeu, și anume, el este extrem de preocupat
ca nu cumva corintenii să fie amăgiţi şi corupţi de apostolii mincinoşi.
Termenul “a prezenta” (παρίστημι, paristémi) apare în ambele texte, atât
în Efeseni 5:27, cât și aici. Ca prieten al Mirelui, Pavel se gândeşte la
bucuria sa, când Hristos va reveni şi el va putea să-I prezinte biserica din
Corint. Va fi o zi de bucurie aceea când mireasa va privi faţa lui Hristos şi
va admira persoana Sa plină de glorie (1 Corinteni 13,12; 1 Corinteni
13,12; 1 Petru 1,7.8; 1 Ioan 3,2). Mirele va privi atunci la mireasa Lui,
împodobită în veşmintele curate, albe, ale neprihănirii şi, mulţumit (Isaia
53,11; Ţef 3,17), o va duce în casa Tatălui Său (Ioan 14,1-2).
Conceptul cheie al metaforei „mireasă” este că biserica este o
adunare a legământului și a așteptării în curăție și credincioșie până la
întoarcerea lui Hristos.
1.3. Natura distinctă a bisericii

În vederea formulării unei definiții pentru biserică mai trebuie avut
în vedere, pe lângă contextul istorico-teologic și limbajul biblico-filologic,
și natura specială a bisericii. A neglija acest aspect al bisericii tinde să
definească biserica dintr-o perspectivă utilitaristă și funcțională, sau așa
cum spunea și Erickson că “problema principală în cazul încercării de a
defini Biserica în funcție de activitatea ei dinamică este că o asemenea
definiție evită să facă orice fel de afirmație cu privire la natura ei”121.
Biserica a fost văzută ca un Râu al Vieții și al Vindecării122, iar aceasta a
devenit angrenată în dezbaterile cu diversele filozofii ale lumii.123
Acest concept de natură se referă la “caracterul specific al unui lucru,
însușire caracteristică”124. Deja, afirmațiile făcute până în prezent au scos
121
Millard, Erikcson, Teologie Creștină, vol. 3, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1998, p.
206
122
Ioan-Gheorghe, Rotaru, “Biserica lui Dumnezeu, sursa unui Râu al Vieţii şi al
Vindecării”, în Argeşul ortodox, Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al
Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, anul XI, nr.564, 2012, p.5.
123
Ioan-Gheorghe, Rotaru, Istoria filosofiei, de la începuturi până la Renaştere, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 233-234
124
Ion Coteanu, Lucreția Mareș, Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a
revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
56
la lumină caracterul specific al bisericii, dar în această secțiune voi aborda
conceptul de natură în sens restrâns, și anume interferența dintre umanitate
și divinitate în cadrul organismului bisericii, și implicațiile ei la nivel
organizatoric. Astfel, biserica a fost văzută ca un organism divino-uman,
adică având o ființă sau natură teandrică. Termenul “teandric” rezultă din
asocierea în limba greacă a două cuvinte Theos care se traduce cu
Dumnezeu și Andros care se traduce cu om. În teologie s-a consacrat astfel
termenul de teandric pentru a comunica despre această întâlnire a
divinului și umanului. Acest concept s-a referit la întâlnirea celor două
naturi în Hristos. Deci, terminologia a fost mai mult un limbaj christologic
decât ecleziologic. Așa cum am afirmat deja în această carte, convingerea
fundamentală este nu doar că biserica este a lui Dumnezeu, ci că
Dumnezeu este “impregnat” în “fibra” acestui organism. Cu alte cuvinte,
vorbim despre un paralelism al unirii, așa cum în Christos natura umană și
cea divină se întâlnesc, la fel în biserică, natura umană și cea divină se
întâlnesc. Potrivit cu teologia Bisericii Ortodoxe, se poate afirma, așa cum
a făcut-o profesorul Colda, că “biserica este acum al doilea mediu în care
are loc această unire actualizată dintre Dumnezeu și creație prin întruparea
lui Hristos”125.Această natură divină nu trebuie redusă doar la implicarea
lui Hristos în biserică, ci trebuie să avem în vedere și pe Dumnezeu-Tatăl
și pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, pentru că “accentuarea excesivă a
dimensiunii hristologice a naturii bisericii este una dintre problemele pe
care le are teologia protestantă, aceasta neînsemnând însă că aspectul
pneumatologic a fost negat, ci doar că i s-a conferit un rol secundar”126.
Metafora “trup” a fost cel mai des folosită pentru a explica această
natură teandrică a bisericii. În tabelul de mai jos este oferită o argumentare
biblică sumară a implicării Dumnezeului Triun în biserică, cât și o paralelă
a relației divine și umane față diferitele aspecte specifice a bisericii.
125
Teodor‐Ioan Colda, “De ce taine și nu simboluri? Contextul dogmatic al practicării
sfintelor taine în Biserica Ortodoxă”, Plērōma, anul XV nr. 2 (2013): 117.
126
Sorin Bădrăgan, Ekklesia între dogmă și praxis:o paradigmă contemporană a
doctrinei baptiste despre biserică, Editura Universității din București, p. 98
57
NATURA DIVINĂ NATURA UMANĂ
Dumnezeu – Tatăl
A planificat și adus în existență 1) Credincioșii / Mădularele:

biserica – Efes. 3:9-11 l Unitatea – 1 Cor. 12:12-13
l Diversitatea 1 Cor. 12:14-19
Lucrează cu putere – Efes. 3: 20 l Interdependența – 1
Cor.12:20-27
Primește slava în Biserică – Efes.
3:21
Isus Hristos
1) Fondatorul Bisericii
- Zidită: Mat.16:18; Efes.
2:19-20;1 Cor. 3:11
- Răscumpărată: Efes. 5:25-
29; F.A. 20:28
- Iubită: Efes. 5:25
2) Conducerea umană
2) Capul Bisericii (Prezbiteri/Pastori/Episcopi) –
- Autoritate absolută: Col.1:18
- Supusă: Efes. 5:25 - Responsabilitatea lor:
- Sursa vieții trupului: Echiparea sfinților prin
Col.2:19; Efes. 4:16 păstorire și supraveghere -
Efes.4:12; F.A 20:28
Duhul Sfânt - Relațiile lor: Efes.4:8-11, 15-16
1) Inițiată prin botezul cu Duhul

Sfânt F.A.2; 11:15-16
2) Plasează pe oameni în Trup –

1Cor.12:13
3) Îngrijește de nevoile individuale-

locuiește (1 Cor.6:19) Efes.2:22,
călăuzește – In.16:13, etc.
4) Dă daruri bisericii (1 Cor. 12:3)
58
5) Agentul creșterii bisericii (F.A.
9:31)
IMPLICAȚII IMPLICAȚII
Invizibilă Vizibilă
Teocratică Democrație
Unicitatea Organizație cu scopuri religioase
Organism Organizație (caracteristicile unei

organizații)
În procesul sfințirii Imperfectă
Concluzia este că biserica nu este definită, doar de ceea ce suntem

și ceea ce facem noi, latura vizibilă, ci ea este definită împreună cu ceea
ce nu se vede, dimensiunea divină. Astfel, că identitatea bisericii este dată
de relația noastră cu El, după cum afirma și Dennis McCallum, că:
Noi creştinii, nu depindem de un vot din partea grupului nostru

pentru a şti cine suntem. Noi nu suntem un “grup de baloane” care
plutesc în spaţiu, bazându-ne înţelegerea pe comportarea noastră
unii cu alţii. Noi stăm pe temelia caracterului neschimbător al lui
Dumnezeu şi a părerii Lui despre noi127.
O posibilă definire succintă a bisericii ar fi că biserica este

comunitatea urmașilor lui Christos chemați și trimiși să facă alți
urmați ai lui Christos.
127
Dennis McCallum, O viață de victorie, Oradea, Ed. Cartea Creştinã, 1999, pg. 35
59
Capitolul 2
Fundamentul teologic cu privire la misiunea bisericii
O discuție despre identitatea bisericii trebuie imediat urmată de

clarificarea misiunii bisericii. În lumina Noului Testament, misiunea
bisericii nu a fost descoperită de către biserică după ce aceasta a fost adusă
în existență, misiune care ar fi fost înțeleasă printr-un proces continuu de
noi descoperi. Bisericii, misiunea i-a fost dată de Domnul Isus Hristos,
înainte încă ca aceasta să existe. Astfel, biserica nu se află pe drumul
căutării după o misiune, ci se află pe drumul căutărilor celor mai bune
metode pentru împlinirea acestei misiuni. La fel cum am primit prin
intermediul apostolilor învățătura despre Hristos, prin viu grai, la început,
iar ulterior prin scrierile lor, tot așa am primit de la ei și mandatul celor
care îl urmează pe Hristos. Acest mandat, numit și “testamentul” lăsat de
Domnul Isus Hristos, se află în Matei 28:18-20.
Înainte de a afirma adevărurile biblice fundamentale legate de
ucenicie, conștient fiind de așternerea unei anumite rutine față de
afirmațiile pasajul menționat mai sus, aș dori să încep cu anumite
experiențe din sfera eclezială pentru a arăta piedicile, dar și importanța
ascultării de porunca menționată în pasajul din Mat. 28:18-20.
Preocuparea personală pentru practica uceniciei s-a născut în contextul
misionar al începuturilor slujirii mele pastorale în Biserica Baptistă
Golgota din Constanța, cunoscută în trecut ca Biserica de la Km. 4. Atunci
am simțit pentru prima dată tensiunea în biserică dintre susținătorii unui
status-quo128 și dorința unora de a face ceea ce Domnul Isus ne-a poruncit,
și anume, să facem ucenici. Ideea de ucenicie nu era respinsă la nivelul
afirmațiilor, Matei 28:18-20 fiind cunoscut aproape de toți credincioșii din
biserică, ci practicile ecleziale se pare că nu erau îndreptate în totalitate
spre împlinirea acestei porunci, sau unele dintre acestea constituiau o frână
pentru ucenicie. Cu toate acestea exista o impresie generală că prin ceea
ce făceam eram, cel puțin în parte, împlinitori ai acestei porunci, poate cu
excepția faptului că implicarea personală în evanghelizare era destul de
128
“STÁTU-QUÓ s. n. Stare care a existat mai înainte, care se menține și în momentul
de față și în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenții”
potrivit Ion Coteanu, Lucreția Mareș, Dicționarul explicativ al limbii române (ediția
a II-a), Editura Univers Enciclopedic Gold, 1998.
60
redusă, dar aceasta încercam să o compensăm prin organizarea unor
evenimente evanghelistice în care cei care aveau o chemare specială își
puteau exercita darurile, în mod special predicatorii, cât și cântăreții. Ideea
că suntem în direcția potrivită era întărită de faptul că avem persoane care
primeau botezul, iar aceasta era o dovadă că suntem pe drumul cel bun. Pe
lângă acestea eram preocupați de învățătură în serviciul public al bisericii,
cât și în cadrul grupurilor din case sau a întâlnirilor speciale ale diferitelor
categorii din biserică, ca de exemplu tineri, femei, și așa mai departe.
În esență, această stare de conștientizare limitată a situației
bisericii, avea ca și primă cauză neînțelegerea profundă asupra poruncii de
a face ucenici, cât și asupra practicilor aferente acesteia. Această barieră
conceptuală era generată de impresia unui adevăr biblic prea cunoscut, și
poate evident, care nu merită o aplecare extinsă în cercetarea lui,
interpretarea lui fiind destul de simplă. La aceste două piedici formulate
prin expresiile “prea simplu” și “prea cunoscut“, poate fi adăugată încă
una, și anume “prea îngust”. Verbalizată sau neverbalizată, ideea că
ucenicia este misiunea bisericii, adică tot ce trebuie să facă biserica, a fost
criticată datorită faptului că reduce prea mult învățătura cu privire la ceea
ce trebuie să facă biserica. Susținătorii acestui punct de vedere afirmă că
este prea mult să spunem că facerea de ucenici este tot ceea ce trebuie să
facă biserica, concluzia fiind una eronată având ca principală cauză o
pierderea din vederea a întregului adevăr cu privire la biserică din Noului
Testament. Cele două poziții vor fi evaluate cu atenție pe parcursul acestei
cărți și un răspuns, sperăm adecvat și fundamentat, va fi oferit în paginile
ce urmează.
Pe lângă această barieră conceptuală în calea mișcării în direcția
uceniciei se aflau piedicile venite din anumite practicile tradiționale. Ca
orice biserică care există de ceva vreme, viața bisericii era aglomerată cu
tot felul de activități, care în esență nu erau rele, dar care aveau ca efect
îndepărtarea de misiunea principală. Aceste activități erau “hoți de timp”
și ofereau un anumit confort pentru membrii bisericii prin faptul că fiecare
făcea ceea ce era deja obișnuit să facă. Introducerea unor lucruri noi ar
perturba acest confort prin faptul că orice schimbare de “aranjament”
aduce cu sine cerințe și reguli noi, dezechilibrând și rearanjând factorii de
putere și control, rolurile și responsabilitățile individuale. De aceea
păstrarea unui rutine ecleziale bine consolidate părea cea mai bună
61
opțiune. Programul era bine cunoscut și consta din întâlnirea de comitet în
ziua de luni, repetiția de cor din ziua de marți, serviciul divin de miercuri
seara, grupul de tineri de joi, repetiția de orchestră de joi seara, serviciile
de biserică de duminică dimineața și seara. Cu toate acestea în cursul
anilor au mai existat schimbări de programe, dar în general activitățile
spirituale au rămas aceleași, iar încercarea de a schimba rutina părea
imposibilă.
Principalele efecte ale tradiționalismul129, cât și legalismul130, cu
referire strict la situația bisericii la care m-am referit, au fost următoarele:
conflicte pe tema aspectului exterior, relații conflictuale între membrii
bisericii și între diferitele familii, criza de autoritate și de direcție,
ipocrizie, și altele asemenea lor.
Deci, cele două mari probleme existente astăzi în aplicarea
uceniciei la nivelul bisericii locale, după cum am afirmat, au două surse:
a) o înțelegere incompletă a conceptului de ucenicie, cât și b) lipsa
curajului și, uneori a abilității, de a alinia practicile bisericești la principiile
uceniciei. În procesul schimbării orientării unei biserici de la o biserică
focalizată pe servicii religioase la o biserică focalizată pe ucenicie, am
descoperit că ar fi necesar următoarele: a) biserica să accepte că are nevoie
de schimbare și să-și dorească din toată inima ca această schimbare să fie
realizată; b) să evalueze situația actuală și să lucreze la definirea unei
filozofii biblice de lucrare, care în mod obligatoriu va avea conceptul
uceniciei central; c) să mențină aspectele ecleziale fundamentale ca o
prioritate și să organizeze funcționarea bisericii în baza acestora. Cu alte
cuvinte, ucenicia contemporană sănătoasă se zidește pe înțelegerea biblică
a uceniciei, fapt ilustrat și în graficul de mai jos.
129
Tradiționalismul reprezintă păstrarea unor obiceiuri prezente în practica bisericii de-
a lungul istoriei ei
130
Legalismul este așezarea unui reguli care nu au ca fundament adevărurile Sfintelor
Scripturi, ci se fundamentează pe obiceiuri, cât și pe o interpretare a unor texte
disociate de contextul istorico-teologic, devenind ulterior o autoritate pentru viața
comunității.
62
Obligația de a fi atenți la temelia pe care ne așeză practicile se
datorează unui adevăr esențial, și anume, că fundamentele determină
funcționalitatea, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru.
Astfel că, convingerile noastre se formează la intersecția dintre

biblic și practic. Personal, prima dintre convingerile dobândite este că
ucenicia este inima lucrării bisericii. Tot ceea ce face biserica trebuie să
țintească la împlinirea acestei porunci. În practica bisericii, nu există
ucenicie plus ceva, ci există ucenicie prin ceva. O a doua convingere este
că biserica există pentru a face ucenici. Dacă biserica nu face ucenici nu
își justifică existența. Din punct de vedere vizibil, ea există, dar din punct
de vedere al lucrării sale, ea nu există. O a treia convingere este că înnoirea
unei bisericii locale este posibilă doar prin aplicarea principiilor uceniciei.
Pentru a experimenta revitalizarea spirituală, bisericile au nevoie de o
schimbare de orientare, de la instituționalizare la ucenicie. Biserica se
exprimă într-o formă organizată, de instituție, dar “ceea ce nu este însă
verosimil pentru o teologie baptistă autentică este definirea esenței
bisericii în termenii unei instituții – pentru baptiști, biserica este
63
fundamental o comunitate de oameni cu o formă instituțională
minimală”131.
Astfel că, studiul despre ucenicie putem să-l structurăm în jurul
acestor două concepte, cel de fundamental și cel de funcțional.
2.1. Ucenicia – aspecte fundamentale
Ceea ce este esențial pentru așezarea unei temelii biblice pentru

conceptul de ucenicie este să înțelegem ce este ucenicia (definiție), cum
arată un ucenic (portretul ucenicului), cum se transformă cineva într-un
ucenic (procesul), ce modele de ucenicie există în Biblie (modele) și cum
arată o biserică ucenicizatoare.
2.1.1 Definiția Uceniciei
Această definiție poate fi formulată când se are în vedere

semnificația termenilor, exemplele de relații de ucenicie, cât și afirmațiile
explicite găsite în Noul Testament.
Semnificația de bază a termenului grecesc Μαθητής (mathētēs)”se
referă în general la orice elev, discipol, stagiar, adept, spre deosebire de
un” profesor”. Cu toate acestea în lumea antică, este cel mai ades asociat
cu oameni care au fost urmași devotați ai unui mare lider religios sau
profesor de filozofie”132. În această relație putem vorbii nu doar de faptul
că” discipolul” obține doar informație, ci se creează o relație și se ajunge
la identificare cu” profesorul” și urmare a acestuia de către cel inițiat.
Potrivit lui Wilkins termenul μαθητής “nu apare în traducerea greacă a
Vechiului Testament”133, adică în Septuaginta. Acest lucru nu înseamnă
că alți termeni nu sunt folosiți sau că acest concept și practica aceasta nu
se întâlnește și în Vechiul Testament.
În Isaia 8:16 se întâlnește termenul ebraic pentru urmași, și anume,
‫( למד‬lamed) ceea ce înseamnă ”să învețe” sau ” să instruiască” și poate
indica faptul că Isaia a construit ”un cerc” de ucenici pe care i-a instruit
131
Sorin Bădrăgan, Ekklesia între dogmă și praxis:o paradigmă contemporană a
doctrinei baptiste despre biserică, Editura Universității din București, p.25
132
https//biblie.org/seriespage/2-understanding-team-disciple
133
M.J. Wilkins,” Disciples” in dictionary of Jesus and the Gospels, ed. Joel B. Green,
Scot Mcknight, and I. Haward Marshall (Downers Grove, IL InterVarsity,
1992),176
64
personal și aceștia puteau promulga învățăturile sale, printre mulți în
națiune. Watts înțelege prin aceasta că “Isaia a vrut să depoziteze comoara
lui de avertismente și învățături în ucenicii lui”134. În Isaia 50: 4 textul
spune că” Dumnezeu îl trezește în fiecare dimineață și îi dă atenție, astfel
încât să asculte și să învețe. În acest fel, el este ca un discipol (‫”) ַכִּלּמּוִּדים‬135.
Prin urmare, implicit în conceptul de a fi un ucenic înseamnă să ai voința
și o inimă ascultătoare. Termenul de” mathetes” se găsește de 270 de ori
în Evanghelii și în Faptele Apostolilor, dar nu se întâlnește în epistole.
Substantivul are înțelesul de începător, ucenic, novice. Verbul
” matheteuo” apare de patru ori în Evanghelii și o singură dată în Faptele
Apostolilor și are sensul de” a deveni un ucenic”- un
aderent/partizan/sprijinitor al unei școli sau a unui individ.
O a doua sferă de informare pentru formularea unei definiții sunt
modele istorico-biblice, și anume: a) ucenicia în familie; b) ucenicia la
nivel personal; c) ucenicia în școală; d) ucenicia în grupuri mici; e)
ucenicia în biserică; f) ucenicii și filozofii greci.
Ucenicia în familie este primul model de ucenicie care apare în
Sfânta Scriptură. Această formă de ucenicie consta în faptul că” părinții
erau responsabili să-și învețe copiii să păzească poruncile Domnului. Ei
supravegheau însușirea învățăturilor practice, corectarea și transmiterea
lor din generație în generație (Geneza 4:3-4; Geneza 18:19)”136. Din
Vechiul Testament reiese faptul că vârstnicul avea autoritate de învățare.
Biblia pune accent pe familii sănătoase, care nu sunt orientate materialist,
ci orientate ca să reflecte chipul lui Dumnezeu în lumea aceasta. Este
necesar ca biserica să fie formată din familii care trăiesc în armonie,
ascultători și împlinitori ai Cuvântului și care au toți membrii familiei în
Casa Domnului și sunt permanent sub binecuvântarea Celui Prea Înalt.
Parcurgând Scriptura din Vechiul Testament până în Noul Testament, în
Efeseni, vedem cum relațiile trebuie să fie o reflectare a Creatorului
Universului. Soțiilor li se spune să se supună soțiilor, ca și Domnului,
bărbaților le poruncește să își iubească partenerele, așa cum și-a iubit și
Hristos biserica. Copiii trebuie să își cinstească părinții.
134
John D. Watts, “Isaiah 1-33”, în The Word Biblical Commentary, ed. David A.
Hubbard and Glenn W. , vol. 24, Word, Dalas 1985 (electronic version)
135
https//biblie.org/seriespage/2-understanding-team-disciple#P25_2143
136
Paul-Faina, Gelu, Ciucă, Mihai, Ucenicia ca mod de viață, Ed. Impact Media,
Timișoara, 2009, p. 13
65
Ucenicia” de la om la om” presupune acele relații care se stabilesc
între două persoane, în care una are rolul de ucenicizator, persoană care
învață, iar cealaltă, are rol de ucenic, cel învățabil. Există mai multe
exemple de astfel de relații, dar aș aminti, relația Moise- Iosua (Exod 17:8-
16; 24:12-13;32:15-18;33:7-11), relația Eli-Samuel (1 Samuel 2:18-19;
3:1-21), relația Ilie-Elisei (1Împ. 19:16b; 19:19-21;2 Împ.2:1-14).
Modelul “ucenicia în școală” poate fi întâlnit în școala proorociilor
(Elisei- fii prorocilor: 2 Împ.4:38-44), în Sinagoga, cât și în școala
rabinică. Conceptul de ucenicie nu este unul care aparține doar bisericii
creștine, ci el apare și în Iudaism, dar chiar și în rândul filozofilor.
Evangheliile prezintă un alt model, și anume, ucenicia în grupul
mic, în care Domnul Isus a format primii conducători ai bisericii, înainte
ca aceasta să existe.
Cartea Faptele Apostolilor ne prezintă câteva aspecte legate de
practica uceniciei care a continuat și după ce Domnul Isus s-a înălțat la cer
(Fapte2:46; 5:42; 8:1-3; 20:20), atât față de evrei, cât și față de cei dintre
neamuri.
2.1.2 Modele de ucenicie
Ucenicia de la om la om
Sunt câteva relații pe care aș dori să le prezentăm mai în detaliu.

a) Prima relație de ucenicie din Biblie este între Moise și Iosua.
Este relația dintre un lider și un general. Nu neapărat, Iosua a trebuit să fie
lider ca Moise să îl poate uceniciza. Relația lor a fost una formatoare, prin
care Moise a transmis scopul lui Dumnezeu și a condus la împlinirea
planului Lui pentru poporul Său ales. Acest scop unic dă continuitate și dă
entuziasm relației de ucenicizare. Moise îl va implica pe Iosua în
chemările și responsabilitățile pe care Dumnezeu i le-a încredințat.
Modelul Vechiului Testament este următorul: relațiile de ucenicizare au
fost generate de un mesaj de la Domnul, iar mesagerul trebuie doar” să
transmită”. Rezultatul acestei legături a fost că poporul lui Dumnezeu a
intrat în Canaan. Iosua, ucenicul lui Moise, este cel prin care Dumnezeu
aduce la împlinire. Misiunea poporului lui Dumnezeu și a Voii Sale
speciale este dusă la împlinire, prin lucrarea lui Moise și a lui Iosua.
66
Drumul lui Iosua este drumul unui slujitor, dar este și drumul unei
căpetenii a poporului lui Dumnezeu. Iosua nu este numele lui în original.
Numele lui a fost ”Hosea” care însemna ”cel care este mântuire”. El a fost
fiul lui Nun și nepotul lui Elișama, căpetenia Efraimului (Num.1:10). El
se trăgea din Iosif, din Efraim. În Numeri 13:17 găsim schimbarea
numelui lui Hoseea în Iosua. Până în acel moment , Iosua a crezut că el
este doar unul care primește mîntuirea. Iosua este de fapt numele divin pe
care îl va primi Domnul nostru Isus Hristos-” Ieșua”. Ieșua însemna” cel
care Mântuiește”. Iosua trece prin transformarea aceasta de la beneficiar
al mântuirii lui Dumnezeu, la unul care luptă pentru mântuirea lui
Dumnezeu. Ne întrebăm: Oare ce a făcut ca această relație să conducă la
această frumoasă experiență de ucenicizare?
În primul rând relația de ucenicizare presupune implicare activă,
nu pasivitate și așteptare. În Exod 17 pentru prima dată, Iosua apare în
fruntea poporului lui Dumnezeu, dând o bătălie. La Refidim, Amalec vine
să bată pe Israel și atunci, Moise îi cere lui Iosua să aleagă niște oameni și
să pornească la luptă. Până aici, Scriptura nu ne spusese nimic despre
Iosua, despre cum l-a selectat Moise ca să fie ucenicul lui. Moise face un
lucru riscant, aruncându-l în luptă. Din această experiență din viața lui
Iosua, învățăm că atunci când noi suntem chemați ca să ucenicizăm, noi
trebuie să îi implicăm activ să facă ceva pe cei mentorați, pentru că
ucenicizarea nu înseamnă doar teoritizare. În locul lui Moise, eu poate m-
aș fi gândit de zece ori, înainte de a îl pune în fruntea armatei pe Iosua.
Moise are însă o bună strategie, el stătea pe munte și ridica mâinile către
Domnul, iar Iosua era în vale, la luptă. Concluzia care reiese de aici este
că nu trebuie să îi judecăm pe cei care sunt în vale, dar nici nu trebuie să
dăm cu pietre în cei care stau pe munte. Avem nevoie de unii pe munte și
de alții în vale, pentru că avem nevoie de ambele perspective asupra
realității. Implicarea nu are drept scop să denatureze și să distrugă relația,
ci implicarea revelează competențele, adică putem descoperii lucrurile, pe
care ucenicii noștri le fac bine. Iosua făcea parte din familia luptătorilor și
nu ar fi putut spune că nu mai are nevoie să crească nici ca și caracter, nici
ca intimitate cu Domnul și ar fi putut să se mândrească, dar el a înțeles că
ucenicia este mult mai complexă. Atunci când îi implicăm pe oameni
descoperim talentele lor.
67
Al doilea exemplu de implicare este în Numeri 13 și 14, aici Moise
trimite cele 12 iscoade în Țara Canaan din Pustia Paran. Toți aceștia erau
oamenii de frunte ai poporului. diferența dintre aceste iscoade este despre
felul cum s-au întors aceștia. Textul ne spune că ei au înmuiat inima
poporului:” Nu putem să ne suim împotriva acestui popor, căci este mai
tare decât noi și au înnegrit înaintea poporului lui Israel, țara pe care o
iscodiseră. Ei au spus astfel:” Este o țară care mănâncă pe locuitorii ei.
Toți aceea pe care i-am văzut sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut
în ea pe uriași, pe copii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor înaintea
noastră și fața de ei parcă eram niște lăcuste”. Dumnezeu i-a trimis să vadă
țara, nu ca să spună că nu pot intra în ea. Ei se întorc cu acest raport, dar
Dumnezeu pune lucrurile la punct și vedem în capitolul 14 verdictul lui
Dumnezeu:” Spune-le, pe viața mea, că voi face întocmai cum ați vorbit
în auzul urechilor mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia
aceasta. Voi toți ai căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta
de 20 de ani în sus și care au cârtit împotriva mea, nu veți intra în țara pe
care o jurasem că o voi da să o locuiți, afară de Caleb, fiul lui Efune și
Iosua, fiul lui Nun. De fapt aici apare schimbarea numelui lui Iosua. Cu
alte cuvinte, implicarea în relația de ucenicie, presupune o implicare activă
care scoate în evidență nu numai talentele ucenicului, ci și convingerile,
felul cum gândesc și ceea ce cred. Iosua dacă nu ar fi fost în țara promisă
nu am fi știut cum gândește el despre promisiunile lui Dumnezeu.
Implicarea reală i-a descoperit lui Moise, caracterul lui Iosua.
În al doilea rând, relația lor nu a fost doar o relație de socializare,
ci una profundă de intimitate cu Domnul și care a facilitat învățarea. Au
fost două locuri în care Moise l-a luat cu el pentru a îl învăța ce înseamnă
o relație profundă cu Dumnezeu, pe munte și apoi la Cortul Întâlnirii.
În Exod 24, Dumnezeu îi spune lui Moise:” Suie-te cu mine pe munte și
rămâi acolo! Eu îți voi da niște table de piatră cu legea și poruncile pe care
le-am scris pentru învățătura lor.” Textul ne precizează că Moise s-a sculat
împreună cu Iosua, care îl slujea și au mers pe muntele lui Dumnezeu,
pentru că relația de ucenicie nu trebuie să fie una superficială, ci una
solidă, care conduce la creșterea în credință, la stabilitate, la maturizare.
Este foarte important ca și mentori să așezăm viața noastră și a uceniciilor
noștri pe Cuvânt, pentru că numai prin acesta se aduce schimbare în viața
oamenilor, pentru că acesta este oglinda în care ne privim viața. În Exod
68
33 ni se descrie modul în care este instalat Cortul Întâlnirii, în afara
Taberei, la o oarecare distanța de tabără. Aici puteau venii toți cei care
doreau să întrebe pe Domnul. Singurul care putea intra în Cort era doar
Moise. Prezența lui Dumnezeu se făcea simțită prin prezența Stâlpului de
nor, care se oprea deasupra Cortului. Ori de câte ori Stâlpul era deasupra
cortului tot poporul se scula și se arunca cu fața la pământ. Domnul vorbea
cu Moise, față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui, iar apoi el se
întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun nu ieșea de
loc din mijlocul Cortului (Exod 33:7-1)
În al treilea rând relația dintre Moise și Iosua presupune și
corectare, deși de multe ori nici unuia dintre noi nu ne place corectarea. O
relație de ucenicie dacă nu presupune și corectare, aceasta nu își atinge
scopul scontat, pentru că o persoană care este ucenicizată este în formare
și este important ca ucenicul să fie corectat. Corectarea lui Iosua are loc
atunci când cei doi coboară de pe munte și aud zgomote din tabără. Pentru
că Iosua era un comandant de armată, aceste zgomote i se par că sunt un
strigăt de război, dar Moise corectează perspectiva, spunându-i că este
vorba de glasul unor oameni care cântă. Corectarea celui pe care îl
ucenicizăm presupune să îi corectăm perspectiva, modul în care el vede
lucrurile și modul în care el percepe. Iosua s-a uitat prin prisma darurilor,
deoarece el era luptător și el avea o perspectivă deformată asupra realității.
Și noi uneori avem o perspectivă deformată cu privire la realitate și privim
lucrurile prin prisma competențelor și a darurilor noastre. O ucenicie reală
nu se poate face deci fără corectare, dar trebuie să fie o corectare frumoasă,
făcută cu dragoste, într-un context de relaționare, printr-o discuție, nu
printr-o dispută. Această relație a fost folosită pentru a îl ridica pe Iosua,
în etapa următoare și deja în din Numeri 27, intrăm în a doua etapă a vieții
lui Iosua, în care el deși rămâne într-o relație de ucenicizare, el devine
Iosua cel ales, iar în Iosua capitolul 1 și 2 este prezentat în postura de
căpetenie a poporului lui Dumnezeu.
Totuși Iosua deși a fost în prezența lui Moise, deși i-a fost ucenic,
deși a văzut pasiunea lui Moise pentru poporul Domnului, deși el a fost
slujitorul la Cortul Întâlnirii , el nu a transmis mai departe și din această
cauză rezultatul este cartea Judecători. Lipsa de tranziție în slujire conduce
la criză de autoritate în poporul lui Dumnezeu. Probabil Iosua nu a
69
continuat pentru că și inima poporului s-a schimbat și asistăm la câteva
tranziții. O primă tranziție este cea spre Țara Canannului.
b) A doua relație este cea dintre Eli și Samuel, care reprezintă
scoaterea din apostazie și după Samuel are loc apoi mutarea spre
monarhie. Eli făcea slujba înaintea Domnului și fusese instruit și sfătuit.
A face ucenici de cele mai multe ori credem că înseamnă să ne axăm pe
cineva care este mai capabil. Samuel însă era un copil care avea în jur de
12- 14 ani și ceea ce face este să îl copieze pe Eli (2 Samuel 2:18). Relația
aceasta nu implica doar un transfer de instrucțiuni și informații din partea
Domnului, ci era o implicație în domeniul slujirii. Samuel era implicat în
anumite slujiri și ne surprinde că de la o vârstă fragedă. Mama lui Samuel
a fost inițiatorul și catalizatorul slujirii lui, ea era cea care l-a împins în
direcția aceasta și să îl îndrume pe această cale datorită promisiunii făcute
lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte familia și relația de ucenicie se susțin una
pe alta. Ca și în cazul școlii, nu școala ar trebui să pregătească copii, ci
responsabilitatea formării copiilor este în seama părințiilor. Școala în
parteneriat cu familia are rolul de formare a copiilor.
În Capitolul 3 ni se precizează că Samuel nu avea o experiență
personală cu Domnul și acest lucru poate să ne conducă la concluzia că
noi trebuie să îi pregătim pe oameni în contextul slujirii și că trebuie să te
asiguri că în această relație, oamenii ajung să îl cunoască real și personal
pe Domnul. Câteodată noi îi îndepărtăm pe oamenii care vor să facă ceva
pentru Dumnezeu, deși nu îl cunosc pe Domnul.
Eli a investit în Samuel, deși copii săi nu au fost modele demne de
urmat. Dumnezeu își supervizează procesul acesta în mod supranatural,
pentru că El avea un plan, pentru regenerarea acestui popor, pentru
ridicarea din această decădere, chiar și a casei preoțești și Dumnezeu
folosește un om care avea ceva probleme în familie, pentru că fii săi nu
erau foarte bune exemple . Totuși Dumnezeu îl folosește pe Eli pentru a îl
ridica pe Samuel. Aceasta este o mare încurajare pentru noi, pentru că
nimeni nu are o scuză că nu ar putea uceniciza. Eli îl conduce pe Samuel
spre experiența lui cu Domnul. Versetul 19 exprimă faptul că : ”Samuel
creștea și Domnul era cu el”.
c) O a treia relație de ucenicie din Vechiul Testament este cea
dintre Ilie și Elisei. Ilie este omul cu haina. Îl găsim în cartea Împărați. El
este un mare prooroc a lui Dumnezeu, este cel care ne spune că poți face
70
bine și să ajungi rău. Poți să faci lucruri mari pentru Dumnezeu și totuși
oamenii în loc să te aplaude, încep să arunce în tine cu pietre. Este
imaginea unui om care deși a făcut bine a ajuns să fie urmărit pentru a fi
omorât. El la Muntele Carmel a adus jertfă pentru Domnul și a chemat
poporul ca să nu mai șchiopăteze de ambele picioare și să aleagă dacă
doresc să îl slujească pe singurul Dumnezeu adevărat. Acest lucru nu a
plăcut Isabelei și el a trebuit să fugă ca să își scape viața. Problema cu care
s-a confruntat el a fost că în momentul în care a făcut bine, ajunge să se
trezească cu reacții negative. Între dorința și acțiunea de a face bine și
rezultatele acțiunii apare dezamăgirea. Dezamăgirea este un sentiment pe
care îl experimentăm fiecare dintre noi când dorim să facem lucruri bune,
când suntem chiar gata să ne dăm viața pentru Domnul. De multe ori când
dorim ca lucrurile să meargă bine, ne alegem cu probleme și oamenii iau
pietrele și dau în noi și ajungem la fel ca și Ilie să alergăm la peșteră. În
dialogul lui cu Dumnezeu, el are o poezie în mintea sa, aceea că a rămas
singur dintre toți prorocii Domnului și că este în pericol de moarte. De
multe ori acest text îl experimentăm în viață, când simțim că nu putem
merge mai departe, așa cum a simțit și Ilie. Întrebat de către Dumnezeu ce
face, Ilie își exprimă dezamăgirea profundă și este gata să își dea demisia.
Dumnezeu îi spune că îi acceptă demisia, doar cu o singură condiție, ca să
îl ungă pe Elisei în locul său. De multe ori noi avem impresia că în noi
stau toate lucrurile așa cum a crezut și Ilie, dar Dumnezeu îi descopere că
mai există 7000 de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui
Baal. Descurajarea lui Ilie a fost foarte mare, dar Dumnezeu îl trece printr-
un proces de vindecare și în text avem pașii pe care îi face Dumnezeu
pentru reabilitarea lui. Noi nu putem face o lucrare bună din frustrare și
când suntem mereu în nemulțumire, Dumnezeu încearcă să își continuie
lucrarea, introducând aici ideea uceniciei, pentru că lucrarea Lui este mult
mai importantă și planul lui Dumnezeu este mult mai important decât
lacrimile noastre. El se preocupă de fiecare dintre noi, dar dacă noi
refuzăm să intram în planurile Lui, El își continuă lucrarea, cu noi sau fără
noi. Dumnezeu vrea să ne ridicăm și să facem ce este bine înaintea Lui.
Dumnezeu ne aprobă demisiile noastre, cu o singură condiție, ca cineva să
fie după noi. Dacă nu îl găsim noi, îl găsește Domnul pentru noi și textul
suprem a unui lucrător este cine te urmează, cine vine după tine. Noi nu
71
putem avea o influență în generația următoare dacă nu avem ucenici.
Întrebarea este cine îți va lua haina?
Ucenicia este un transfer de autoritate și un prim principiu în relația
Ilie-Elisei este să îl lași pe Dumnezeu să aleagă în cine să îți investești
viața. Mantaua și inelul erau simboluri ale autorității. În providența Sa,
Dumnezeu are grijă atît de împărat, cât și de prooroc, pentru că El nu își
lasă poporul său fără direcție, chiar și atunci când noi ne-am pierdut
direcția. Cuvântul în 1 Împărați spune: Ilie a plecat și l-a găsit pe Elisei,
fiul lui Șafat și i-a aruncat mantaua. Ideea aruncării mantalei este foarte
interesantă. Nu este un gest de milă. Elisei a înțeles gestului lui Ilie, că a
fost investit ca și proroc. Câteodată ai dubii pentru că nu este ușor să inviți
pe cineva ca să te urmeze și să facă ce ai făcut tu. Adeseori ne este greu să
investim în cei care vin după noi și să punem haina noastă peste ei.
Sunt două elemente care fac posibilă invitația efectivă: renunțarea
și slujirea. Ca să poți accepta această invitație trebuie mai întâi să renunți
la bogăția și preocupările tale. Dumnezeu ne cheamă la renunțare, la a îl
urma pe Hristos și a slujii împreună cu ceilalți. Slujirea creștină nu se poate
face fără cruce. Imaginea despre slujire care presupune prea puțin
sacrificiu nu este o imagine corectă. În viața, cu Dumnezeu avem multe
greutăți și renunțarea este cea care face efectivă ucenicia noastră și
urmarea lui Hristos. Hotărârea inimii lui Elisei este exprimată prin faptul
că este gata să renunțe la tot, aducând jertfă boii și apoi intră în slujba lui
Ilie. Un principiu însă în procesul uceniciei este că: Nu merită să investești
în cei care nu sunt gata să renunțe! Cine nu este gata să plătească prețul
sacrificiului, nu face invitația de a îl urma pe Hristos efectivă. Domnul
Isus Hristos ne-a chemat să îl urmăm pe El și noi la rândul nostru trebuie
să îi chemăm pe ceilalți să îl urmeze pe Hristos. În ucenicie trebuie să
alegi. Dar ea nu este îndoctrinare. Există libertate, dar fiecare dintre noi
suntem marcați în vorbire, comportament , gesturi , de omul care ne-a
ajutat foarte mult. Noi facem mentorare, dar noi nu ne pierdem
individualitatea deși există un impact substanțial asupra vieții celui
mentorat.
Al doilea element care a făcut invitația eficientă în viața lui Elisei
a fost faptul că s-a sculat și l-a urmat pe Ilie și a fost în slujba sa. Elisei a
înțeles că gestul” aruncării mantalei” înseamnă învățare și disponibilitate.
Ucenicia nu este poziție, de aceea nu aleargă mulți la ea. Ea este lucrare
72
pentru Dumnezeu, e modelarea sufletelor. Ucenicul trebuie să slujească
împreună și să fie gata de sacrificiu, să fie omul care se lasă călăuzit,
îndrumat. De aceea momentul invitației presupune alegere și invitare.
Aceștia sunt cei doi piloni ai transferului de învățătură, în procesul
uceniciei.
În 2 Împărați 2 ni se prezintă cum Dumnezeu îl scoate pe Ilie din
scenă și îl introduce pe Elisei.
Elisei nu îi va cere bogăție, ci îi cere putere de a sluji, îi cere
autoritate. Însă noi nu putem tranfera celor de lângă noi decât puterea pe
care noi o avem. Oamenii slabi nu pot transfera putere. Noi avem nevoie
de putere de la Domnul, nu doar puterea vorbelor, ci o putere a trăirii, a
experienței împreună cu Dumnezeu.
Trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu pentru a îi cere să ridice
El oameni care să ne ia locul și să ducă mai departe credința. Atunci când
tu nu vei mai fi, ucenicii tăi să trăiască cel puțin la potențialul la care tu ai
trăit, să se ridice măcar acolo unde ai fost tu, dacă nu mai mult. Se vor
sfârșii toate lucrurile, dar trebuie ca lucrarea noastră să rămână în picioare
în ziua cea mare, când Hristos ne va da cununa slavei, a slujirii, a muncii
noastre. Celelalte lucruri nu vor mai conta acolo. Să ridicăm sufletele spre
cer ca să ne putem bucura o veșnicie nu de unii singuri, ci în prezența lui
Dumnezeu și de poporul Sfânt a Lui, care cântă glorie și slavă Mielului
care stă pe tron și a biruit toate aceste lucruri.
A lui să fie slava! Pe El îl glorificăm și după El vrem să mergem până la
sfârșitul vieții noastre!
Ucenicia în școală
În Vechiul Testament putem vorbi nu doar de mentorare de la om
la om, ci și de ucenicia în școala sau în sistem organizat. Este vorba de
Școala prorocilor. În 2 Împărați 4:38- 44 ni se vorbește de această școală.
Ilie a investit în Elisei, iar acesta la rândul său va investi în alții.
De asemenea putem vorbi și despre sinagogă ca fiind un loc de
învățare, condusă de bătrâni numiți arhonți, de aici noțiunea de prezbiteri,
dar putem vorbi și de Școala rabinică. Saul a învățat la picioarele lui
Gamaliel. Ucenicia și grupele mici din bisericile de astăzi pot semăna cu
modelul rabinilor.
73
Ucenicia în grupuri mici
Domnul Isus avea grupul Său de ucenici. De asemenea în Ioan
capitolul 1 vedem că unii din ucenicii lui Ioan devin ucenicii lui Isus
Hristos. Modelul lui Isus de ucenicizare se bazează pe chemare (”I-a
Chemat” Luca 6:12-13). Nu este o chestiune de voluntariat, Domnul Isus
nu i-a întrebat dacă vor să vină. Există astfel o intenționalitate. Mântuitorul
i-a ales pe aceștia după ce a petrecut o noapte în rugăciune. Deci trebuie
multă rugăciune stăruitoare înainte de a lua pe cineva în viața căruia să îți
investești viața. Modelul grupului mic este modelul lui Isus și el constituie
preocuparea fundamentală a lui Hristos. Chiar dacă El a lucrat cu
mulțumile, El a investit cel mai mult în cei 12 ucenici și observăm că
minunile, lucrările făcute erau pentru alții , dar puse în contextul uceniciei,
erau pentru formarea acestora în procesul slujirii.
Ucenicia și biserica
Biserica primară (Fapte 2:46; 5:42; 8:1-3; 20:20). În primele patru

secole, ucenicia are loc cu precădere într-un context relațional. “Odată cu
perioada expansiunii creștinismului în contextul libertății (după edictul lui
Constantin), transmiterea învățăturii lui Hristos și ucenicia în general, s-a
dezvoltat îmbrăcând progresiv hainele contextului cultural grecesc,
deplasându-se de la cadrul formativ al bisericii la cel intelectualist al
școlii”137. Cu alte cuvinte s-a pus mai mult accent pe învățătură, pe
instruire, decât pe acea comunitate relațională formatoare și în biserică,
aspectul cognitiv al minții, al procesului de ucenicie este subliniat de
dezvoltarea predicării și învățământului catihetic. Este foarte importantă
predicarea și învățarea. Nu trebuie să subestimăm aceste doua elemente,
dar ele nu sunt suficiente din punct de vedere a Scripturii. Învățarea în
aceea perioadă a fost transmisă în diferite contexte, nu doar într-un context
public formal, ci și în grupe mici. În perioada reformei, continuând cu
revoluția industrială, procesul de ucenicie a îmbrăcat de regulă, forma unei
metode educațional -academice și se continuă și astăzi în felul acesta.
Reformatorii cu precădere pe studiul textelor și anume pe” Sola
Scriptura” au adus în mâinile poporului Cuvântul lui Dumnezeu. Au
137
Paul-Faina, Gelu, Ciucă, Mihai, Ucenicia ca mod de viață, Ed. Impact Media,
Timișoara, 2009,
74
apărut și discuții în ce limbă să se predice, dar au fost dezbaterii și cu
privire la limba în care să fie citit Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost multe
discuții că dacă nu predici în latină și nu citești textul în limba greacă
atunci predica nu este bună.
În perioada puritanilor are loc dezvoltarea misiunii mondiale și
întâlnim frecventele clase de studiu biblic. John Wesley este socotit
părintele acestor grupe, pe care el le-a dezvoltat ca mediu pentru
ucenicizare.
În perioada modernă și postmodernă preocuparea pentru ucenicia
biblică este mai mult după modelul întrupării. Ne întrebăm: ce înseamnă
acest model al întrupării? Acest model al întrupării înseamnă să îl
întrupezi pe Cristos în realitatea unde ești, să îl aduci pe Hristos să fie
prezent în viața ta, în contextul în care trăiești.
Ucenicia și filozofii greci
Filozofii greci aveau oameni care îi urmau și care erau devotați

cauzei învățăturii și credinței lor. Platon, Socrate, Confucius și până în
ziua de astăzi aceștia au ceva de spus. Avem o suprapunere între modelele
culturale de ucenicie, evreesc și grecesc și modelele biblice de ucenicie.
Cu alte cuvinte, când în societate a fost o alunecare spre partea
academică, biserica a accentuat și ea mai mult cunoașterea de informații
biblice.
2.1.3. Afirmațiile biblice despre ucenicie
Cel mai cunoscut text despre ucenicie este în Matei 28 care

vorbește atât despre poruncă cât și despre proces. Porunca este aceea de a
face ucenici, iar procesul se realizează prin mergând, botezând și
învățând. Graficul de mai jos este o prezentare vizuală a acestui proces.
75
Acest procesul al facerii de ucenici poate fi comparat cu venirea
Domnului Isus în lume pentru a face ucenici. Concluzia este că în ucenicie
Domnul Isus le cere ucenicilor ceea ce El deja a făcut, adică El a venit, s-
a botezat și a învățat. În imaginea de mai jos pot fi remarcate similitudinile.
În baza studiului asupra termenilor, modelelor și afirmației din

Matei 28, ucenicia poate fi definită ca procesul relațional, intenționat,
sistematic și continuu de schimbare a unui om, prin puterea Duhului
Sfânt și a Cuvânt-ului, în contextul vieții și slujirii, pentru a deveni
asemănător lui Christos în caracter și comportament, cât și a slujii cu
competență în lucrarea Împărăției lui Dumnezeu și spre slava Lui.
76
Mai întâi, ucenicia este un proces de schimbare. Esența uceniciei
este că eu doresc ca cel mentorat să fie schimbat, nu doar să am o părtășie
cu cel ucenicizat. Vedem și în viața Mântuitorului că, El i-a ucenicizat pe
cei 12 și ei au fost schimbați și au devenit agenți ai schimbării. Omul
trebuie schimbat de la stadiul de păcătos la stadiul de convertit și apoi
trebuie să ajungă la stadiul de dezvoltare și creștere spirituală. Dar, pentru
a realiza această schimbare procesul acesta are anumite caracteristici, care
vor determina, într-o oarecare măsură, reușita acestuia. Procesul se
caracterizează prin faptul că este: relațional, intenționat, personal (are loc
de la persoană la persoană) și este continuu, în sensul că durează întreaga
viață.
În al doilea rând, ucenicia folosește resursele lui Dumnezeu.
Ucenicia este un proces de schimbare, dar numai Dumnezeu poate aduce
adevărata transformare. Schimbarea această nu este posibilă prin resursele
noastre, ci noi suntem dependenți și folosim resursele date de Dumnezeu.
Aceste resurse date pentru a fi folosite sunt: Duhul Sfânt, Cuvântul lui
Dumnezeu și adunarea celor credincioși. În interiorul comunității umane,
Dumnezeu ne-a fixat un perimetru pentru a ne ține strânși sau constrânși
pentru ca să ne șlefuiască.
În ultimul rând, ucenicia este o cale de a realiza scopul lui
Dumnezeu. Există un scop în desfășurare, și anume , asemănarea cu
Christos și instaurarea Împărăția Sale, dar există și un scop ultim, care nu
este altul decât slava lui Dumnezeu.
Câteva concluzii care se pot desprinde din această incursiune în
Noul Testament pe tema uceniciei ar fi:
1. Ucenicizare este o poruncă pentru toți credincioșii - Mat. 28: 19-
20
2. Ucenicizare este o prioritate pentru lucrători – Efes. 4:11-12
3. Ucenicizare a fost o practică a bisericii primare.
2.2. Ucenicia – aspecte funcționale
Cum a fost aplicată ucenicia în Noul Testament și cum ar trebui

practicată aceasta astăzi?
2.2.1 Elemente necesare unei relații de ucenici
77
Sub aspect practic o relație de ucenicie trebuie să aibă anumite
calități:
- Reciprocitatea
- Confidențialitatea
- Vulnerabilitatea
- Responsabilitatea/Darea de socoteală
- Învățabil
- Încrederea
- Atracția
- Consens
- Personalizată/Specifică
- Regularitatea
2.2.2 Portretul unei biserici ucenicizatoare
Un exemplu elocvent pentru o biserică implicată activ în ucenicie

este biserica din Antiohia. Această biserică a ascultat în tocmai de porunca
Domnului Isus și aplicare procesului este evidentă în practica lor, după
cum poate fi remarcat în graficul de mai jos, o comparație dintre Matei 28
și Faptele Apostolilor 11.
MATEI 28 FAPTELE APOSTOLILOR 11
MERGÂND ÎMPRĂȘTIAȚI - 11:19-20
BOTEZÂND INTEGRARE – 11:21
ÎNVĂȚÂND ÎNVĂȚARE – 11:26
FĂCĂTORI DE UCENICI FORMEAZĂ -11:26
TRIMITE – 13:2-3
78
Textul din Faptele Apostolilor 11 ne lasă să vedem câteva
caracteristici al unei biserici ucenicizatoare în comparație cu o biserică
care nu este implicată în facerea de ucenici.
BISERICA CU UCENICIE
INCOMPLETĂ
BISERICA UCENICIZATOARE
Orientată misionar/mișcare Orientată spre interior/ static

O strategie de evanghelizare Evanghelizarea un eveniment
Noii credincioși sunt acceptați, Noii credincioși sunt tolerați;

ajutați și integrați în părtășia fiecare se integrează cum poate
adunării
Predicarea și învățătura sunt Predicarea și învățătura sunt

planificate și corelate cu nevoile generate de nevoi aparente,
de dezvoltare a bisericii irelevante și nu sunt urmate de
strategii de implementare
Lucrătorii se formează după
O strategie de formare și cum apucă și în general în
dezvoltare pentru noii lucrători domeniul competențelor
2.2.3 Portretul unei biserici ucenicizatoare

Câteva modele practice de implementarea a uceniciei la nivel
personal și/sau la nivelul un grup, sau la nivelul întregii biserici, pe care
le-am observat în practicarea uceniciei.
Primul model este ucenicia centrată pe conținut. Adică, dacă am
reuși să facem un grup de studiu și să transmitem anumite informații
înseamnă că ucenicizăm. În acest model procesul de ucenicie este
generat și condus de conținutul care trebuie studiat. Pe lângă aceasta,
procesul de ucenicie abordează cu precădere latura cognitivă. Iar, un
79
ultim aspect este că așteptarea în acest proces este de a transfera la alții
conținutul învățat.
Un al doilea model practic este cel al uceniciei centrată pe relație.
În acest model procesul de ucenicie este mai mult un transfer
de experiențe, conținutul Scripturii având un rol secundar. Una dintre
valorile în această relație de ucenicie este tocmai relația, adică a fi
împreuna este mult mai important decât ceea ce fac, iar rezultatul este
prietenia și relațiile profunde.
Al treilea model este centrat pe persoana ucenicului, astfel că
procesul de ucenicie este generat de nevoi imediate și nevoile percepute
de ucenic. Cu alte cuvinte, ucenicia este un răspuns la nevoile ucenicului
sau la crizele prin care acesta trece. Așteptarea de bază într-o astfel de
relație, cel puțin din perspectiva ucenicului, este ca nevoile personale să
fie împlinite.
Ultimul model practic este ucenicia în lumina scopului
sau produsului finit. O astfel de abordarea are următoarele caracteristici:
- procesul de ucenicie este generat de dorința de a avea adevărați
ucenici ai lui Isus;
- procesul este în mare parte personalizat; specific fiecărei situații
- procesul începe de unde este ucenicul și continuă spre ceea ce ar trebui
să fie
- procesul are în vedere dezvoltarea holistică a persoanei
- conținuturile de studiu și mijloacele sunt alese în lumina nevoilor și
scopurilor din acest proces.
În concluzie, mandatul bisericii locale, indiferent de perioada în

care a existat în istorie, indiferent de contextual geografic, social și
politic unde slujește biserica, și indiferent de statutul celor care compun o
biserică, este același, și anume, facerea de ucenici.
80
Capitolul 3
Înființarea și multiplicarea bisericii. Dinamici Ecleziale

contextualizate
În acest capitol doresc să analizez, din perspectiva Noului

Testament, dinamicile care au loc la înființarea biserici, cât și diferite
modele de biserici descrise în Noul Testament.
3.1. Înființarea bisericii, fundamentul eficienței acesteia
Cartea Faptelor Apostolilor ne prezintă ce înseamnă o biserică

misională prezentându-ne în capitolul 2 Biserica din Ierusalim.
O biserică misională este o biserică care împlinește Marea
Trimitere. Astăzi avem prea multe accente individualiste în biserică.
Oamenii vin la biserică, nu ca să slujească, ci doar ca să fie slujiți. Biserica
este bună doar atâta timp, cât lor le merge bine. Astfel că, în astfel de
biserici, totul a început să se adune în jurul experiențelor și nevoilor
personale.
Cuvântul” dinamic” nu apare neapărat în Biblie. Apare însă
cuvântul” viu” care înseamnă tocmai dinamic, energic. Nimeni nu are
probleme când spunem că biserica primară a fost o biserică dinamică.
Vedem o dezlănțuire a puterii lui Dumnezeu prin această biserică și cred
că sunt 4 elemente pe care le găsim în viața bisericii de la Ierusalim. Le
vom studia în ordine cronologică, progresivă, așa cum sunt descoperite în
cartea Fapte Apostolilor.
Primul lucru pe care îl observăm în Fapte și care face parte din
viața dinamică a acestei bisericii este înființarea. Acest lucru îl găsim în
Fapte 2. Cu siguranță există și alte abordări pe care trebuie să le
recunoaștem și anume că ea nu s-a înființat atunci, ci ea vine din Vechiul
Testament. Sunt persoane care cred că există o continuitate între poporul
lui Dumnezeu și biserică . În Matei 16, Domnul Isus îi spune lui Petru :”
Tu ești Petru și pe această piatră voi zidii Biserica Mea”. Acest viitor
folosit aici, ne prezintă că biserica nu fusese zidită în termenii în care o
vedea Mântuitorul. Nu înseamnă că Biserica apare într-un vid istoric.
Exista poporul Israel, dar prin ceea ce îi spune lui Petru, Domnul Isus,
vedem că El credea că biserica va fi ceva distinct. Cu alte cuvinte, trebuie
însă să descoperim cum se înființează această biserică de la Ierusalim și
de ce aceasta a fost așa de dinamică ?
81
Este foarte important cum se înființează o biserică. Momentul înființării
acestei biserici a fost unul așa de frumos. Biserica de la Ierusalim
reprezintă modelul pentru celelalte biserici. Primul lucru pe care îl vedem
care contribuie la deschiderea acestei biserici este Duhul Sfânt, pe care ni
l-a promis Mântuitorul că ne va fi dat (Fapte 1: 8): ”Ci voi veți primii o
putere când se va pogorî Duhul Sfânt și îmi veți fi martori”
Mărturia ucenicilor nu era suficientă, doar cu experiența pe care au
avut-o cu Hristos. Pentru a fi martor trebuie să fi văzut lucrurile și de când
este lumea aceasta, martorii oculari sunt cele mai importante dovezi pentru
stabilirea adevărului unor fapte. Astăzi se pun semne de întrebare, dacă te
duci la judecată și spui că ai înregistrat cu un telefon. Dacă ai văzut, ești
martor și Domnul Isus , spune însă că nu este suficient să fi văzut, este
nevoie și de Duhul Sfânt ca să fie împuternicită mărturia . Astfel că Duhul
Sfânt s-a pogorât și ei au primit puterea să comunice Cuvântul lui
Dumnezeu. Petru comunică cu putere Cuvântul și mesajul acesta este
distribuit pentru cei care erau la Ierusalim în diferite limbi.
Deci, biserica se înființează atunci când Cuvântului lui Dumnezeu
este comunicat în Puterea Duhului Sfânt. În felul acesta s-au înființat toate
bisericile din cartea Faptele Apostolilor. Apostolul Pavel mergea din loc
în loc și propovăduia Evanghelia și acolo unde oamenii răspundeau, se
înființau biserici, pentru că descoperirea Cuvântul lui Dumnezeu ducea la
convertire, pentru că fără Cuvânt nu poate să existe adevărată schimbare.
Duhul Sfânt lucrează la schimbarea omului și astfel se forma comunitatea.
În Fapte avem deci trei elemente care duc la înființarea unei comunități:
predicarea Cuvântului, pocăință și schimbarea oamenilor. Deci, Duhul
Sfânt are un rol central, pentru că biserica nu se poate constituii pe
frustrare și pe mofturi, pe rupturi și pe nemulțumire. Ea trebuie să se
înființeze pe călăuzirea pe care ne-o dă Duhul lui Dumnezeu și pe temelia
care este Hristos. În Fapte 2: 3-8 ni se vorbește despre faptul că
transmiterea Cuvântului nu are de a face doar cu limba, ci are de a face și
cu modul clar în folosirea limbii. Numai Duhul Sfânt ne poate da cuvintele
potrivite pentru a comunica mesajul.
82
Duhul Sfînt conferă și o misiune globală bisericii. Aici textul ne
spune de la versetele 9 și până la 13, că erau locuitori din diferite locuri.
Biserica a început de la evrei, dar s-a dus dincolo de poporul ales.
Duhul Sfînt conferă și călăuzire și ne ajută în aplicarea Cuvântului. El se
manifestă în unitate. Nu cred că o biserică ar trebui să se miște doar pe
majoritate. Noi ar trebui să ajungem la o călăuzire majoritară, nu ar trebui
să mergem spre o uniformitate. Biserica nu este un teren de luptă în care
trebuie să ne luptăm între noi, ci lupta noastră este împotriva Duhurilor
celui Rău .
Un al doilea element pe care îl găsim la această biserică este
funcționalitatea ei, bazată pe comunicarea Cuvântului într-un mod clar.
Petru a proclamat în modul acesta Cuvântul, astfel cei care au ascultat
predica sa , nu a fost necesar să pună prea multe întrebări. Modul lui de a
prezenta Cuvântul i-a făcut pe cei care îl ascultau să întrebe doar : ”Ce
trebuie să facem ?”. Este adevărat că Duhul Sfânt poate să facă să fie
înțeles adevărul de către inima lor, dar și noi avem obligația să fim clari
și coerenți în ceea ce spunem. De asemenea, este foarte important, ca să
poți fi clar, predicatorul trebuie să cunoască contextul în care predică .
Dacă prezintă Evanghelia la un musulman, care trăiește în Bulgaria trebuie
să aibă în vedere aspectul religios și cele două probleme culturale, aceea
că este turc, dar locuiește în Bulgaria.
Comunicarea Cuvântului în Faptele Apostolilor este și o
comunicare comunitară, așa cum ni se prezintă în Fapte 8:4: ”Cei ce se
împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”, deci este
foarte important ca toți cei din biserică să ducă Evanghelia. Biserica
Primară a fost însă Cristocentrică, focalizată pe Domnul Isus Hristos.
Există însă și persoane cu chemare specială cu dar de comunicare. Foarte
adevărat este faptul că în prezentarea Evangheliei trebuie să se țină cont
de ce audiență și de contextul de viață al acestei audiențe. Apostolul Pavel
în Faptele Apostolilor, când a mers la Atena, lucru arătat în Fapte 17:15,
vedem că predica lui este diferită, cea adresată neamurilor de cea adresată
evreilor. Există o diferență în modul în care el construiește mesajul: Acest
lucru nu înseamnă că el neglijează mesajul, ci el prezintă mesajul altfel ,
ca ei să poată înțelege. Noi numim acest lucru relevanță în comunicare.
Deși aceasta nu garantează convertirea ascultătorilor, ea facilitează
83
înțelegea mesajului care poate duce la convertire. În ultimă instanță Duhul
Sfînt se folosește de mesajul clar prezentat.
Al treilea element pe care îl găsim în Biserica de la Ierusalim este
convertirea. Duhul Sfânt a venit, a folosit Cuvântul și pe ucenici să îl
mărturisească și ca răspuns, oamenii s-au întors la Domnul.
În Fapte 2: 37 ni se prezintă că Biserica Primară era formată din
adevărați convertiți prin faptul că au fost ”străpunși în inimă ”. Când ești
străpuns în inimă, treci de anumite piedici, care te rețin. Cuvîntul lui
Dumnezeu pătrunde în profunzime, atunci când Evanghelia este predicată
de oameni împuterniciți de Duhul Sfânt. Dacă ei nu erau străpunși,
convertirea lor ar fi fost doar de suprafață. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie
să provoace inima omului, pentru că el nu trebuie să îl lase pe om acolo
unde este. Pocăința este următorul element în descrierea convertirii.
Convertirea care nu se fundamentează pe o pocăință reală este superficială.
Noi ne dorim cât mai mulți oameni în biserică și atunci cînd nu vin, cădem
în ispita de a deschide ușa mai larg, îi lăsăm să intre și pe geam dacă
trebuie. Dar există o singură ușă și aceasta este Calea Pocăinței. Dacă
cineva nu se pocăiește, degeaba este în biserică.
Semnul vizibil al convertirii este botezul. Și astfel pe lângă ucenici
s-au adăugat primii convertiți și se formează astfel Biserica Primară. Cei
care au primit propăvăduirea , au fost botezați și la numărul uceniciilor au
fost adăugați 3000 de persoane (Fapte 2:41 ).
Astfel suntem conduși spre a doua dinamică a bisericii, cea a
funcționării ei. Textul ne spune aici că adunarea stăruia în învățătura
apostolilor, în legătura frățească, stăruiau în rugăciune și în frângerea
pâinii. Ei slujeau nevoilor celorlalți. Ei ”lăudau pe Dumnezeu, erau plăcuți
înaintea întregului norod și la numărul lor , Domnul adăuga pe cei care
erau mîntuiți. Nu poate exista convertiți fără Cuvânt și nu poate să se
formeze comunitatea fără convertire, dar Cuvântul nu poate fi dus dacă
nu există credincioși în comunitate, care să îl ducă. Așa s-au înființat
bisericile. Apostolul Pavel a avut de învățat de la Petru și observăm modul
minunat a lui Pavel, pentru că el s-a identificat cu oamenii, i-a păsat de ei
și astfel în multe locuri a avut o ușă deschisă pentru Evanghelie. Este
important să existe călăuzirea împreună cu Cuvântul, nu doar călăuzirea
fără Cuvânt. Astfel vedem că Filip s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt și apoi
l-a propovăduit pe Hristos.
84
Există deci o lucrare a ucenicilor, dar și o lucrare a Duhului Sfânt.
În Ioan 3 avem despre Nașterea din Nou, așa cum îi este prezentată lui
Nicodim de către Mântuitorul în versetele 7 și 8. Duhul Sfânt în mod
miraculos produce Nașterea din Nou. Noi nu putem controla Nașterea din
Nou, noi nu îl putem controla pe Duhul Sfânt a lui Dumnezeu. Noi ne
rugăm pentru Naștere din Nou în viața celor din jur, dar numai Dumnezeu
o poate face.
În Epistola 1 Ioan 4:7 ni se spune că există 3 semne prin care
putem vedea că un om este Născut din Nou:
1. Iubește pe Dumnezeu și pe fratele său
2.Nu mai persistă în păcat(versetul 9). Noi prin Domnul Isus
Hristos am fost eliberați de puterea păcatului asupra noastră, dar
în lume puterea păcatului mai există.
3. Relația lui cu lumea va fi acum diferită , căci cel născut din
Dumnezeu nu va mai iubii lumea (1Ioan 2:15-17)
După ce s-a așezat biserica, Evanghelistul Luca deschide ușa, ca să

vedem ce se întâmplă aici. În capitolul 8 va apărea un moment de cotitură
în biserică, care va schimba din nou dinamica bisericii. Această nouă etapă
o numim refocalizarea bisericii. Orice biserică se înființează,
funcționează, dar vine și o perioadă în care fiecare biserică trebuie să se
reîmprospăteze. În Noul Testament, privind, ne dăm seama că nici o
biserică nu este permanent eficientă, dar sunt momente în viața ei, când au
loc refocalizări și revigorări. Pentru că discutăm despre un ciclu de viață a
bisericii, un element important îl reprezintă creșterea și multiplicarea.
Aceste lucruri le vedem la Biserica din Ierusalim.
3.2. Modele de biserici în Noul Testament. Dinamici contextualizate.

Cartea Faptele Apostolilor se concentrează în mod special asupra
creșterii remarcabile a Bisericii sub providența lui Dumnezeu și prin
puterea Duhului Sfânt. Evanghelistul Luca face consemnări deosebit de
importante despre extinderea Bisericii (F.A. 2:43-47; 5:14; 6:7; 9:31;
12:24; 16:5; 19:20), Faptele Apostolilor fiind o sursă importantă de
informații despre creșterea Bisericii primare.
85
Biserica din Ierusalim
Caracteristici ale bisericii din Ierusalim:
• Persoanele individuale primesc și acceptă Evanghelia harului în Isus și

sunt primite în Biserică. Versetul 41 spune: „Cei care au primit cu bucurie
cuvântul Lui au fost botezați; și în acea zi au fost adăugate aproximativ
trei mii de suflete".
Nu ni se spune că toți au crezut, dar aceia care au primit darul gratuit oferit
de Dumnezeu au fost născuți de sus și regenerați la o viață spirituală
autentică, făcuți membri în Familia lui Dumnezeu și în comunitatea
răscumpăraților Lui. Biserica funcționează ca trup al lui Hristos, El fiind
Capul Trupului. Nașterea miraculoasă a Bisericii la Cincizecime este
demonstrarea puterii iubirii și harului lui Dumnezeu manifestate în
salvarea oamenilor din păcat prin Mântuitorul Isus.
• Au fost botezați (v. 41a). Botezul este semnul exterior al pocăinței. Este
semnul fizic că o persoană se identifică cu Hristos și își supune viața lui
Dumnezeu.
• Botezul este o poruncă, prima poruncă dată celor care se pocăiesc.

Domnul nostru Însuși a spus: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate
neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”
(Matei 28:19). El spune: „Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar
cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu 16:16).
• Pentru cei născuți în Familia lui Dumnezeu rezultă în mod inevitabil

CREȘTEREA. Faptele Ap. 2:42 menționează că: „Ei stăruiau în învățătura
apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni”. În
textul original se spune: „Ei s-au dedicat continuu învățăturii apostolilor”,
învățăturii celor care l-au văzut pe Isus și au primit-o direct de la El.
• Prima Biserică a dat dovadă că este răbdătoare și loială. Isus a spus

discipolilor Săi în Ioan 15:4: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi.
După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță,
tot așa nici voi nu puteți aduceți roadă, dacă nu rămâneți în Mine”.
• Prima Biserică a crescut continuu în învățătura Cuvântului. Biserica
are autoritatea și responsabilitatea de a predica, învăța, primi și
86
asculta de Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.
• Prima Biserică a exercitat în mod continuu caracterul asemănării cu
Hristos: Frăția (koinônia – virtutea de a împărtăși ceva – Rom.15:26,
1Cor.1: 9, 10:16, 2Cor.6:14, 8: 4, 9:13, 13 : 14, Gal.2: 9, Flp.1: 5, 2: 1,
3:10, Flm.1: 6, Ev.13:16, 1 În.1: 3, 1: 6-7) este menționată în atâtea texte
ale Noului Testament. Ea a determinat creșterea ucenicilor lui Isus în
asemănarea Lui.
• Unitatea Bisericii din Ierusalim s-a bazat pe doctrina apostolilor.
Unitatea noastră trebuie să se bazeze nu pe doctrina omului, ci pe
doctrina apostolilor (Gal.1:6-10, 2Tes.3:16).
• Biserica din Ierusalim era unitară și activă, nu era letargică. Faptul că

doctrina a fost formulată și stabilită nu a însemnat că biserica a încetat
să-și facă lucrarea (1Cor.15:58).
• Unitatea bisericii din Ierusalim a dus la o creștere rapidă. Noii

convertiți nu apar la întâmplare, ci sunt rezultatul ascultării cu
devotare de Cuvântul lui Hristos (Mat.28:18-20).
• Duhul Sfânt i-a călăuzit pe noii credincioși ai Bisericii din Ierusalim
și ei s-au alăturat acelui nucleu al părtășiei creștine.
2. Practici ale Bisericii din Ierusalim (F.A.2:42-47 și 9:30-31)

• S-au dedicat propovăduirii învățăturilor apostolilor • S-au devotat
părtășiei sfinților
• S-au devotat frângerii pâinii
• S-au devotat rugăciunii
• S-au ocupat de îngrijirea celor nevoiași
• S-au devotat răspândirii Evangheliei către cei nemântuiți.
Acestea sunt doar câteva din aspectele lucrărilor din Biserica Primară. Ele
ne arată trăsăturile vieții de zi cu zi a credincioșilor. Luca descrie
frumusețea trăirii Bisericii care s-a înființat în Ierusalim și care se dezvolta
în mod continuu. El prezintă dăruirea și devotamentul primilor creștini în
relația cu Dumnezeu în serviciile de închinare.
3. Slujitori ai Bisericii din Ierusalim
87
Este clar din textele Scripturii că Biserica din Ierusalim a avut o bună
conducere și guvernare. Biserica Primară era condusă de Duhul Sfânt, dar
acest lucru s-a realizat prin stabilirea unui sistem de organizare.
A. Apostolii - În biserica din Ierusalim, ca și conducători la început erau

Apostolii, care prezentau și explicau învățăturilor lăsate de Domnul Isus
Hristos.
B. Diaconii - Pentru nevoile materiale și ajutorarea celor nevoiași, au fost

aleși șapte diaconi.
C. Prezbiterii - Pe parcursul activității Bisericii din Ierusalim au fost aleși

și prezbiteri („atunci apostolii și prezbiterii și întreaga Biserică”
F.A.15:22, 23), care erau desemnați pentru fiecare biserică locală (cf.
faptul că Pavel și Barnaba au rânduit astfel de prezbiteri la conducerea
grupelor noi de creștini în misiunea lor de răspândirea Evangheliei –
F.A.14:23.
În biserica creștină primară, prezbiterii, în calitate de conducători ai
unei biserici locale, îndeplineau rolul de instructori pentru noii convertiți.

De asemenea, predicau și aveau grijă să fie luate măsurile necesare pentru
bunăstarea Bisericii (F.A.15:6; 1Tim.5:17; 1Pet.5:2). “Au rânduit
prezbiteri în fiecare Biserică, și după ce s-au rugat și au postit, i-au
încredințat în mâna Domnului, în care crezuseră”
Episcopii, prezbiterii erau aleși dintre creștinii cu calități morale și

spirituale deosebite, de obicei credincioși maturi din Biserica locală
(1Tim.3:1-13; 2Tim.4:1-5; Tit 5:9). Presbuteros (Prezbiter), Episcopos
(Episcop), Poimen (Pastor), Didascalos (Învățător), Euaggelistes
(Evanghelist), sunt fațete ale aceleiași funcții: PASTOR (1Pet.5:1).
Câțiva lideri proeminenți în Biserica din Ierusalim: Cei 12 apostoli, cei 7

diaconi în mod deosebit diaconul Ștefan. Din relatările Cărții Faptelor
Apostolilor înțelegem că păstor purtător de cuvânt al Bisericii a ajuns
Iacov, fratele Domnului.
4. Avantaje ale Bisericii din Ierusalim:
88
• În această Biserică existau slujitori capabili să evalueze situațiile și să își
re-definească scopurile (F.A.6:2-5)
• Biserica avea standarde pentru oamenii care doreau să servească

(F.A.6:3)
• Apostolii promovau alți slujitori și ofereau binecuvântarea peste acei

aleși să servească (F.A.6: 6)
• Supraveghetorii Bisericii erau prudenți față de cei ce se adăugau

Bisericii, chiar și față de Saul până când s-au convins că era cu adevărat
mântuit (F.A.9:26-30)
• Slujitorii Bisericii erau exemple de viață, erau modele de urmat (F.A.3:1)
D. Concluzii:
• Creștinismul a pornit de la Ierusalim. Ucenicii au împlinit porunca

Domnului lor și „au început la Ierusalim”. Evanghelia a fost propovăduită
pentru prima oară la Ierusalim, locul în care a murit și a înviat Domnul
nostru. Duhul Sfânt i-a înzestrat pe predicatorii creștini și a convertit pe
ascultătorii Evangheliei mai întâi la Ierusalim. Biserica a luat ființă în
Ierusalim.
• De asemenea, practicile fundamentale ale Bisericii au fost stabilite în

Biserica din Ierusalim. Nu în ultimul rând, structura Bisericii a fost
conturată pentru prima oară la Ierusalim, prin alegerea prezbiterilor și
diaconilor. La Ierusalim a avut loc de asemenea un conciliu bisericesc ce
a luat în discuție doctrina mântuirii și raportul Evreilor cu Neamurile în
Biserică. Decizia acestui conciliu a luat forma de recomandare și nu de
comandă.
• Biserica din Ierusalim a fost un fel de Biserică-mamă. Observați cum a

fost căutat consiliul apostolilor și bătrânilor atunci când au apărut
dificultăți de învățătură sau de practică; și cum Bisericile dintre neamuri
au trimis darurile lor caritabile săracilor sfinți la biserica mamă.
• Biserica din Ierusalim a fost o Biserică-model. Orice model devine

eficient datorită ilustrării principiilor de lucru, nu prin simpla sa formă.
89
• Cincizecimea a marcat începutul Bisericii lui Hristos, și acest început a
fost cu Biserica din Ierusalim. Tot ce știm despre biserica Domnului nostru
sau despre principiile prin care este guvernată, învățăm din Noul
Testament. Cei care iubesc pe Isus Hristos și ascultă de Cuvântul lui
constituie adevărata biserică, trupul lui Hristos. Prin descrierea detaliată a
caracteristicilor și a practicilor Primei Biserici Domnul a avut în vedere ca
Bisericile din toate timpurile să urmeze modelul pozitiv ilustrat prin
Biserica din Ierusalim în doctrină și trăire.
Este viața lor paradigmatică pentru comunitățile de credincioși de-a lungul

secolelor? În privința celor patru lucruri în care stăruiau: Ucenicii au
înțeles care sunt lucrurile primordiale și au pus accentul pe ele. Stăruirea
în învățătura apostolilor, în legătura frățească în frângerea pâinii și în
rugăciuni este o necesitate pentru toate Bisericile Domnului.
Ce paradigme (modele) găsim în Prima Biserică? În ce fel a fost această

Biserică paradigmatică pentru comunitățile de credincioși de-a lungul
secolelor? În privința celor patru lucruri în care stăruiau: Ucenicii au
înțeles care sunt lucrurile primordiale și au pus accentul pe ele. Stăruirea
în învățătura apostolilor, în legătura frățească în frângerea pâinii și în
rugăciuni este o necesitate pentru toate Bisericile Domnului.
În privința alegerii unor slujitori pentru probleme concrete cu care se

confrunta Biserica: Diaconii. Ce sunt? Sunt slujitori ai Bisericii cărora li
se oferă posibilitatea să slujească practic congregația în intenția de a
degreva pe predicatori și a rezolva orice situație ce ar putea să aducă sau
să perpetueze conflicte în Biserică. Fiecare Biserică trebuie să pună
deoparte diaconi, oameni care sunt calificați din punct de vedere spiritual
și profesional pentru a asista comunitatea bisericească în rezolvarea
problemelor de administrație cu care se confruntă.
În privința susținerii celor ce sunt în nevoi: Cum pot fi asistați în mod real?
Biserica din Ierusalim nu a stabilit un model de urmat când s-a organizat
într-o societate ce împărtășea în comun bunurile ce le aveau membrii.
Situația din Ierusalim a fost particulară și acțiunea a fost benevolă.
Apostolii nu au cerut nimănui să își vândă proprietățile și să doneze banii
90
comunității. Cuvântul lui Dumnezeu nu cere acest lucru de a membrii unei
Biserici.
În privința soluționării problemelor doctrinare: Ce spune Cuvântul? Petru

și Iacov au citat Scripturile și întreaga Biserică a fost convinsă că doctrina
mântuirii prin credință trebuie salvgardată de excesele iudaizatorilor.
Inacțiunea în această privință ar fi dus la coruperea Evangheliei harului.
Orice Biserică trebuie să vegheze asupra doctrinelor harului să fie
cunoscute, să fie păstrate și apărate.
Biserica Antiohia
Biserica din Antiohia Siriei a fost o biserică într-adevăr ieșită din comun
prin faptul că a fost printre primele biserici ce au luat ființă după
ascensiunea Domnului Isus și începerea răspândirii Evangheliei în lume.
Într-un fel, lor li se potrivește spusa „Primii în toate”, deoarece acolo s-au
aplicat în premieră multe din practicile ulterioare ale bisericii dintre
neamuri.
Pionieratul Antiohiei în evanghelizare 11:19-24
Deși prima biserică s-a format în Ierusalim, la evenimentul Pentecostului,

totuși biserica creștină de facto (între neamuri) își consideră originea ca
fiind biserica din Antiohia Siriei, și aceasta deoarece prin ea s- a răspândit
în mod masiv și sistematic evanghelia la neamuri. Să observăm secvența
desfășurării acestui eveniment extraordinar:
1. Împrăștierea iudeilor (V.11:19a). Biserica din Ierusalim nu a fost

o biserică eminamente misionară până la declanșarea persecuției,
dar răspândirea iudeilor de teama autorităților a produs o mișcare
de evanghelizare spontană și cu efecte surprinzătoare. Aceasta ne
face să inducem afirmația că a fost planul lui Dumnezeu pentru a
compensa lipsa de senzitivitate a credincioșilor din Ierusalim în
această privință.
2. Inclusivitatea evanghelizării (V.11:19b). Cei veniți în urma

persecuției în Antiohia au predicat conștiincios evanghelia, dar
numai iudeilor, dovedind că încă sufereau într-o oarecare măsură
91
de o ușoară „miopie” spirituală în ceea ce privea planul misionar
al Domnului, printr-o evanghelie „exclusivistă”. Lucrurile
întâmplate ulterior au demonstrat dorința divină intensă ca
neamurile să audă evanghelia Domnului Isus Hristos, adevărata
bună-vestire fiind inclusivistă.
3. Simplitatea evangheliei (V.11:20a). De multe ori, sofisticarea

dăunează răspândirii bunei vestiri. Când ajungem noi să decidem
cine trebuie să audă evanghelia și nu folosim toate oportunitățile
deschise de Dumnezeu în fața noastră, complicăm nejustificat un
lucru simplu: Domnul ne-a câștigat mântuirea, El ne-a însărcinat
să o dăm mai departe și tot El ni-i aduce în cale pe cei ce trebuie
să o audă. Iudeii credincioși veniți din Ierusalim soseau „echipați”
cu o prejudecată („complicând” astfel în mod inutil mesajul
salvării), și anume că evanghelia trebuie predicată numai evreilor.
Din fericire, cei ce i-au crezut și care nu aveau aceeași părtinire,
fiind din alte părți (Cipru și Cirena), n-au fost tot așa de
„sofisticați” (sau mai degrabă tendențioși) ci au vestit mesajul
salvării tuturor, adică și grecilor (neamurilor) din Antiohia.
4. Puterea evangheliei (V.11:21). Ca certificare a faptului că acesta

era de fapt planul Domnului, suntem încunoștințați în mod direct
de succesul deosebit al acestor evanghelizări ca și de sursa
succesului, voința divină. Atunci când căutăm să ne sincronizăm și
să împlinim planul dumnezeiesc în simplitatea unei credințe
neprefăcute, toate resursele cerului ni se pun la dispoziție.
5. Publicitatea evangheliei (V.11:22). Orice se face pentru

Dumnezeu în ascultarea credinței nu va rămânea ascuns, ci
Domnul are de grijă ca mărturia a ceea ce se face pentru El să fie
făcută publică și astfel să producă și mai mult bine, și mai multă
roadă (și uneori, într-adevăr, și persecuție). Ceea ce s-a făcut în
Antiohia s-a auzit curând până la Ierusalim, și astfel a fost trimis
Barnaba, fiul mângâierii, la Antiohia, cel prin care apoi s-a înmulțit
nespus roada pentru Dumnezeu.
6. Roada unui om credincios (V.11:23-25). Șederea lui Barnaba a

fost deosebit de fructuoasă, deoarece el era un om „plin de Duhul
92
Sfânt și de credință”. De asemenea, Barnaba nu a fost unul din cei
ce vor să nu împartă victoria cu nimeni. Dimpotrivă, văzând cu
bucurie înmulțirea ucenicilor în Antiohia, el a hotărât să mai aducă
pe cineva capabil, pentru ca lucrarea de ucenicizare să se facă așa
cum trebuie, și anume l-a adus pe Pavel (Saul) din Tars, cel ce era
hotărât de Dumnezeu, fără știința directă a lui Barnaba, să devină
campionul evangheliei între neamuri. Cât de important este să nu
existe concurență, ci mai degrabă armonie și cooperare, între
lucrătorii cu evanghelia! Exemplul Antiohiei și al lui Barnaba este
grăitor. Putem spune că, practic, aici s-a produs prima trezire
spirituală între neamuri.
Pionieratul Antiohiei în practicarea religiei 11:26 – 13:3
Odată stabilită solid, biserica Antiohiei și-a început viața de

aplicare practică a religiei adevărate primite prin vestirea Evangheliei și
prin învățătura apostolilor. Să studiem desfășurarea și amplificarea acestui
proces așa cum este revelat în textele de studiu.
Practica facerii de discipoli (V.11:26). În mod nefericit, în limba

română cuvântul „disciplină” și „disciplinare” au o conotație
preponderent negativă, deși au aceeași rădăcină cu cuvântul pozitiv
„discipol”. Rădăcina comună este cuvântul „discere”, a învăța. Dacă ar
fi să înțelegem corect procesul de ucenicizare și nu am fi precondiționați
de această negativă conotație, ar trebui să-l numim „Practica disciplinării
credincioșilor”, adică a antrenării lor în mod practic, sub îndrumarea
Duhului Sfânt și a unui credincios ajuns la maturitate spirituală, pentru a
ști cum se trăiește efectiv viața nouă, viața de credință. Observăm că acesta
a fost un proces de durată în Antiohia, unde Pavel și Barnaba au zăbovit
un an întreg, participând la toate adunările bisericii și accentuând
învățătura la nivel personal (așa se implică în formularea din text, v.26).
Rezultatul a fost colosal, deoarece credincioșii din Antiohia au ajuns să-l
reflecte așa de bine pe Domnul lor și al nostru, Isus Hristos, încât erau
numiți în primul rând „ucenici (discipoli)” și pentru prima dată li s-a dat
93
acolo numele de „creștini”, sau „urmăritori ai lui Hristos”, de către cei
din jurul lor, necredincioși. Cei din jurul nostru de multe ori ne
„poreclesc” după ceea ce văd că ne animă în mod sincer și major. Nouă
cum ne spun cei din jur?
Practica prorociei (V.11:27, 28). La acest punct, trebuie să fim

foarte atenți cum formulăm ideile, deoarece se pot extrage doctrine greșite
din acest text. Cineva poate întreba pe bună dreptate de ce o atenție
specială la acest punct și nu și la precedentul? Răspunsul este că punctul
precedent (practica ucenicizării) este susținut de multiple alte texte din
celelalte cărți ale Noului Testament pe când practica prorociei așa cum o
vedem întâmplându-se în Fapte nu mai este afirmată de textele doctrinare
și nici nu o mai vedem întâmplându-se în practica curentă a bisericilor
credincioase. Ce vedem în text ca principiu (și care rămâne important până
în ziua de azi) nu este neapărat egal cu mecanica aplicării principiului (care
nu este prescriptivă ci numai descriptivă). Astfel, principiul este că atunci
când e nevoie, Dumnezeu trimite credincioșilor Săi înștiințări, într-un fel
sau altul, aceasta fiind un fel de prorocie.
„În sens religios, un profet este un individ care e în contact cu

divinitatea pentru a-i comunica voia altor oameni, servind ca un
intermediar-de-aceeași-natură cu recipienții, livrând mesajele
sau învățăturile divine oamenilor.[1][2] Înștiințările pe care
profetul le transmite sunt numite profeții, și ele comunică – cel
puțin în iudaism – mesaje ce trec dincolo de simpla înțelegere a
ghicirilor păgâne, a prevestirilor, a divinațiilor sau prezicerilor,
și care, în mod special în neviimul Tanakh-ului (Cărțile
Profeților Vechiului Testament), atinge și aspecte de justiție
socială.
Pretenția existenței profeților este proferată în multe culturi de-

a lungul istoriei, inclusiv în iudaism, creștinism, islam, filozofia
greacă antică, zoroastrism, maniheism și multe altele. Profeții
sunt priviți în mod tradițional ca având un rol în societate de a
produce schimbări datorită mesajelor și acțiunilor lor ce adesea
comunică dezaprobarea divină față de comportamentul
oamenilor.”
94
Până și definiția face o distincție între vrăjitori și adevărații profeți,
recunoscând că nu ghicirea sau prevestirea viitorului sunt atribuțiile
definitorii ale prorocilor, ci mai degrabă și mai ales transmiterea voii
divine către oameni (15:32). În acest sens, se poate observa cu cât mai
importantă este transmiterea prescriptivă a dictatelor și voinței divine
pentru fericirea oamenilor (deoarece îi ajută să învețe să-L cunoască pe
Dumnezeu și să trăiască după o voie plăcută Lui, evitând astfel intrarea în
conflict cu cerul) decât anunțarea viitorului (deoarece aceasta nu revelează
mai nimic despre Persoana și personalitatea divină, și nici nu
convinge/ajută pe nimeni să se schimbe după voia lui Dumnezeu). Apariția
prorocilor în Antiohia și implicația subliminală că au fost bine-primiți și
ascultați revelează faptul că era practica noii biserici să prețuiască prorocia
adevărată. Pe de altă parte, venirea profeților în Antiohia este descrisă în
așa fel încât se sugerează o intenționalitate intensă, dovedind că ei auziseră
de adunarea din loc, și auziseră de bine (știau că vor fi bineveniți).
Practica învățării (V.13:1). În acest verset, nu în mod întâmplător,

sunt puși laolaltă fără o distincție precisă de felul cine era ce, prorocii și
învățătorii prezenți în adunare. Se poate deduce că pentru profeți practica
de a-i învăța pe alții Cuvântul Domnului era considerată ca una din
misiunile lor principale. Se poate remarca de la ei încoace în istoria multor
biserici locale care le-au urmat că dacă această practică a fost neglijată, s-
a ajuns curând la erezie, prăpăd și distrugere, căci, așa cum spune Scriptura
în Osea 4:6 „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai
lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda și nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă
ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi!” Uitându-ne
la lista de nume, vedem că lipsește Agab, cel despre care știm sigur că era
„profet” (FA 11:27, 28), și în schimb vedem nume despre care nu știam că
sunt incluși între „profeți” (Barnaba era predicator, Manaen era un om de
rang înalt, Saul era apostolul Pavel, etc.) ceea ce ne arată faptul că titlul de
proroc este aplicat în Noul Testament mai pe larg celor ce predică
Cuvântul lui Dumnezeu și nu „făcătorilor de minuni” sau celor ce „prezic”
viitorul, acțiuni aproape neimportante atunci când sunt comparate cu
vestirea Scripturilor.
Practica postului și rugăciunii (V.13:2,3). Observăm că cei

menționați anterior se îndeletniceau intens cu postul și rugăciunea, ceea ce
95
semnifică cel mai probabil că ei (fiind „învățători”) îi învățau și pe alții să
facă la fel, aceasta fiind o practică semnificativă și curentă a adunării din
Antiohia. Să observăm și ce importanță și impact deosebit a avut această
practică, deoarece în urma ei Dumnezeu le-a vorbit prin Duhul Sfânt,
călăuzindu-i în noi direcții de acțiune pe care biserica trebuia să le urmeze.
Practica punerii mâinilor (V.13:3b). Este important să observăm

că această practică era curentă în vremea aceea (și ar trebui să fie și azi,
fiind biblică FA 8:18, 1Tim.4:14, 2Tim.1:6, Evr.6:2), ea fiind felul hotărât
de Dumnezeu de transmite binecuvântări speciale celor puși de o parte
pentru anumite slujiri (ordinare în biserică, daruri duhovnicești, echipare
pentru misiune, binecuvântare, etc.).
Practica trimiterii de misionari (V.13:3c, 14:27). Biserica din

Antiohia a primit misiunea de la Dumnezeu, în urma credincioșiei lor în
celelalte slujiri menționate mai sus, de a trimite în mod sistematic
misionari. Cred că ceea ce am urmărit, fără să ne dăm seama, studiind
aceste versete, este o progresie a unei adunări în apropierea ei de
Dumnezeu, de la faza infantilă (de abia formată) la starea de maturitate
(trimiterea de misionari, ca și cum biserica ar „naște” alte biserici,
devenind o biserică-mamă ca să zicem așa), ceea ce ne arată că semnul
maturității depline a unei biserici este instituirea unei misiuni sistematice
(de un fel sau altul) de slujire în comunitatea din jur (mai largă sau mai
restrânsă) prin vestirea Evangheliei celor ce nu o știu. Parte a acestei
practici sistematice și bune rânduieli în biserică a fost și faptul că
misionarii, la întoarcerea lor, au dat un raport adunării din Antiohia,
întărind sufletele fraților și punându-și astfel slujirea sub autoritatea
bisericii cei trimisese (14:27). Putem spune că aceasta a fost una dintre
primele (dacă nu chiar prima) conferință misionară cu raport de activitate.
Pionieratul Antiohiei în multiplicare 13:3c-52, 14:21-23
Biserica Antiohiei a fost prima biserică în care s-a procedat la

plantarea sistematică de biserici în regiunile înconjurătoare. Ea a trimis
misionari (cel puțin pe Barnaba și Saul, sau Pavel, dar putem presupune
că în urma succesului lor misionar și alții au fost trimiși) în jur (Cipru,
Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, etc.). În fapt, putem spune că biserica
Antiohiei a fost prima care s-a „multiplicat” în mod sistematic, fiind de
96
presupus că misionari, odată ce reușeau să planteze o nouă biserică, îi
învățau pe noii convertiți aceleași practici de succes ce fuseseră
experimentate în biserica „mamă”.
Multiplicare prin călăuzire (V.13:4). Succesul extraordinar al acestui

efort de înmulțire s-a datorat în primul rând faptului că misionarii umblau
călăuziți de Duhul Sfânt. Secretul acestei călăuziri începe și se sfârșește
cu ceea ce a fost deja menționat anterior în 13:3 și mai târziu replicat în
practica noilor biserici (14:23b), postul și rugăciunea.
Multiplicare prin confruntarea răului (V.13:6-12). Pavel și însoțitorii lui

nu s-au dat la o parte atunci când a fost necesar să înfrunte puterile
întunericului. Ei nu au căutat astfel de conflicte fățișe, dar atunci când au
fost atacați cu scopul de a li se smulge un posibil convertit, ei au apărat
adevărul evangheliei cu curaj, sporind astfel numărul credincioșilor.
Multiplicare prin predicarea curajoasă și credincioasă (V.13:13-49).

Altă componentă esențială a adevăratului succes evanghelistic este
comunicarea (predicarea) Cuvântului Sfânt fără abatere (cu credincioșie)
și fără teamă (cu curaj). Scriptura ne spune că nu există mântuire fără
vestirea Scripturilor: Rom.10:13- 15 „Fiindcă «oricine va chema Numele
Domnului va fi mântuit.» Dar cum vor chema pe Acela în care n-au
crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi
despre El fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, dacă nu sunt
trimiși? După cum este scris: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce
vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!»” Este esențial deci, pe
lângă o umblare sub călăuzirea și în puterea Duhului Sfânt, să avem o bună
cunoaștere a Scripturilor, și aceasta este combinația hotărâtă de Dumnezeu
în suveranitatea Sa pentru stârnirea marilor treziri spirituale (v.13:49).
Multiplicarea prin bucurie în suferințe și prigoniri (V.13:50-52).

Aproape că nu există o dovadă mai puternică a autenticității mesajului
evangheliei decât prezența bucuriei în cei ce vestesc și cei ce au crezut
chiar în mijlocul încercărilor. Multe biserici moderne, furate de ereziile
lumii, au uitat cum să se mai bucure în necazuri și de aceea nici nu mai
rodesc pentru Domnul și nu se pot multiplica. Iac.1:2-4 „Frații mei, să
priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care
știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea
97
trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să
nu duceți lipsă de nimic.” FA 14:22 „...întărind sufletele ucenicilor. El îi
îndemna să stăruie în credență și spunea că în Împărăția lui Dumnezeu
trebuie să intrăm prin multe necazuri.”
Multiplicare prin instituirea structurilor de responsabilitate biblice în

noile biserici (V.14:23). Noile biserici vor crește de la sine dacă cei ce le
plantează au grijă să nu plece până când nu ridică frați credincioși maturi
din loc ce sunt în stare să păstorească și să protejeze biserica. Trebuie știut
de la bun început că, în mod sigur și fără abatere, în fiecare biserică nou-
născută se vor strecura curând lupi răpitori căutând să o distrugă, de aceea
e nevoie să existe cât mai curând prezbiteri și diaconi care o pot veghea și
proteja. FA 20:29-31 „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între
voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul
vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici
de partea lor. De aceea vegheați și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani,
zi și noapte, n- am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.”
Pionieratul Antiohiei în legăturile cu alte biserici
Este interesant felul în care biserica Antiohiei a inițiat primele legături mai
strânse cu biserica din Ierusalim. Dumnezeu a trimis niște proroci în
Antiohia care au vestit o mare foamete mondială, ceea ce a și fost (11:28).
În urma acestei prorocii luată se pare în serios de frații din loc, ei au hotărât
să strângă ajutoare și să le trimită la Ierusalim, având în vedere faptul că
cei din Iudeea erau încă sub persecuție și probabil mai săraci decât frații
din Antiohia (11:29, 30). Relația aceasta s-a amplificat în timp, realizându-
se o legătură organică de cooperare, rugăciune și ajutor între cele două
biserici, în premieră, cu efecte benefice extraordinare.
Nevoi fizice (V.11:27-30) – Prilejul primei legături între biserici. Așa

cum am arătat deja, o nevoie fizică (spectrul foametei) a făcut biserica din
Antiohia (deși formată esențialmente din neamuri) să întindă o frățească
mână de ajutor bisericii din Ierusalim (formată esențialmente din iudei).
Aceasta trebuie să fi avut un impact deosebit asupra frățietății din Iudeea,
deoarece până atunci fusese aproape de neconceput că neamurile ar putea
fi chemate la credință, și acum tocmai ele le veneau în ajutor, datorită
credinței! Așa cum e de imaginat, primul contact poate fi dificil, de aceea
98
primii mesageri ai Antiohiei au fost tot iudei, Barnaba și Saul (11:30). A
se remarca faptul că Dumnezeu a dorit și inițiat acest contact inter-
bisericesc prin trimiterea profeților în Antiohia.
Nevoi spirituale (V.15:1-3) – Prilejul celei de a doua legături între

biserici. Dumnezeu dorește ca în trupul Domnului Isus, biserica
universală, să existe armonie și viață, de aceea lasă diverse nevoi în diverse
biserici ce nu pot fi suplinite local și care creează nevoia de cooperare,
realizându-se astfel legături organice între congregații. Astfel, în timp,
biserica din Antiohia a ajuns la un impas teologic pe care la momentul
respectiv nu avea autoritatea să-l rezolve, biserica din Ierusalim, având în
mijlocul ei apostolii Domnului Hristos, putea, de aceea s-a și apelat la
ajutorul ei. Impasul respectiv a fost produs de iudaizatorii ce au venit în
Siria și au încercat să schimbe evanghelia primită de neamuri, afirmând că
și ele trebuie să se taie împrejur pentru a putea beneficia de mântuire. A se
remarca:
- Acești iudaizatori nu sunt numiți „frați” de Cuvântul inspirat al

Scripturii, ci dimpotrivă, în contrast cu apelativul „frați” ce li se aplică
în aceeași propoziție credincioșilor din Antiohia, ei sunt numiți în mod
generic „oameni”, dovedind faptul că nu erau credincioși și că nu
veniseră cu gânduri curate ca să aducă această învățătură (15:1);
- Ei nu erau oameni ai păcii, ci niște certăreți (15:2);
- Ei au avut suficientă putere de persuasiune ca să-i tulbure pe frați

și să-i facă să trimită o solie la Ierusalim pentru ajutor și direcție.
Acest ultim punct are o mare importanță, deoarece demonstrează

că:
- Congregația Antiohiei era matură, nu s-a lăsat păcălită, și a găsit o

cale duhovnicească de a rezolva conflictul. O biserică imatură fie s-ar
fi lăsat convinsă de eretici, fie ar fi rezolvat conflictul într-un mod
neduhovnicesc, apelând la violență sau insultă, și distrugându-și în
același timp bunul nume și reputația neîntinată în comunitate, făcând
astfel ca credibilitatea evangheliei să fie afectată.
99
- Congregația Antiohiei era smerită și nu se considera atotștiutoare,
ci căuta cu sinceritate să afle adevărul, chiar dacă el contravenea
părerilor și obiceiurilor locale deja stabilite. O biserică ne-smerită,
chiar posesoare a unui înalt grad de cunoaștere spirituală, va ajunge la
erezie sau legalism, deoarece nu mai acceptă blânda călăuzire a
Păstorului suprem care permanent îi veghează și încearcă să le
corecteze greșelile doctrinare.
- Congregația Antiohiei era înregimentată, recunoscând autoritatea

Cuvântului Domnului Isus dat apostolilor din Ierusalim pentru
stabilire bisericii universale. O biserică neînregimentată, chiar
posesoare în mare măsură a adevărului Scripturii, va ajunge să aibă
atitudini rebele, deoarece nu mai recunoaște autoritatea nimănui din
afara ei, chiar dacă ar fi trimis de Domnul.
Nevoi practice (V.15:4-29) – Prilejul luării de hotărâri doctrinare cu

implicații practice covârșitoare. Conflictul creat nu a fost mic deoarece
putea afecta esențial felul cu trebuia vestită evanghelia Domnului Isus de
atunci încolo. Rezoluția urma să aplice la nivel foarte practic doctrina
mântuirii prin credință și numai prin credință, și apostolii Domnului s-au
dovedit a fi la înălțime distingând bine voia divină în această privință.
- Mântuirea este prin har prin credință în mod exclusiv (15:9, 11);
- Neamurile care cred nu trebuie să se taie împrejur și nici nu trebuie

să țină Legea ceremonială (15:19, 24, 28a,b);
- Neamurile care cred nu sunt libere să facă orice în numele credinței,

ci trebuie să se ferească de ceea ce este rău, în speță de pângăririle
idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge (15:20, 28c,
29).
Nevoi congregaționale (V.15:35) – Prilejul recunoașterii preoției

universale. În pionierat pentru neamuri, biserica Antiohiei a recunoscut
preoția universală, astfel încât orice bărbat credincios putea, dacă voia, să
vestească evanghelia și să dea învățătură.
Nevoi universale (V.18:23) – Prilejul recunoașterii marii trimiteri. Citim

în Matei 28:19 că esența marii trimiteri nu este numai acea de a
100
evangheliza (presupunând expunerea la Cuvânt în vederea conversiei, fără
îndatoriri ulterioare din partea evanghelistului), ci mult mai mult, de a face
ucenici, ceea ce presupune o activitate susținută în timp, și periodică
cronologic, astfel încât cei ce se predau să și ajungă la o anumită maturitate
care să le asigure o eventuală statornică umblare în credință. Această
nevoie a fost bine recunoscută de biserica Antiohiei și în speță de apostolul
Pavel, astfel încât noile congregații au menținut puternice legături cu
biserica „mamă” și au primit (lungi) vizite periodice din parte
evangheliștilor pentru întărire, învățătură și zidire spirituală. Orice alt fel
de evanghelizare, deși poate produce „convertiți”, nu va înregistra o
adevărată creștere deoarece esența marii trimiteri nu este pusă în aplicare.
Câteva concluzii:
❖ Biserica din Antiohia Siriei a pionierat modelul bisericii între neamuri

în multe aspecte, având deci o importanță istorică esențială în dezvoltarea
bisericii primare universale și lăsând implicit modele universale și perene
de creștere a bisericii spiritual și numeric, local și geografic.
❖ Congregația Antiohiei a demonstrat cât de important este pionieratul

în domeniul răspândirii Evangheliei; teritorii neatinse, populații neatinse
încă de evanghelie reprezintă terenul cel mai fertil pentru sămânța
Cuvântului.
❖ Adunarea din Antiohia ne-a pus sub ochi provocarea de a nu ne

mulțumi cu o stare de confort neproductiv în congregațiile noastre,
îndemnându-ne peste veacuri să facem hotărâri importante și de impact
legate de adunarea unde participăm și de zona geografică unde am fost
amplasați, în contextul istoric în care ne găsim, urmând exemplul acestei
biserici, pentru a răspândi cu succes evanghelia
Biserica Tesalonic
După evenimentele petrecute în Filipi, Pavel și Sila ajung în Tesalonic,

orașul capitală al provinciei Macedonia. Cu peste 200.000 locuitori orașul
a fost întemeiat de Casandru (315 î.H.) care l-a numit în onoarea soției
sale, sora lui Alexandru cel Mare (Teney).
101
Situat pe via Egnația, care lega estul cu vestul, orașul era un puternic
centru comercial având o populație cosmopolită din care nu lipseau evreii.
Ca atare aceștia aveau o sinagogă, locul in care Pavel și Sila au găsit interes
pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În urma propovăduirii Evangheliei o parte
din iudei împreună cu „o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu”
au crezut și au format Biserica din Tesalonic (F.A.17).
După conciliul de la Ierusalim, Pavel, având intenția să întărească

bisericile înființate a inițiat cea de a doua călătorie misionară( F.A.15:36).
Divergențele avute cu Barnaba în legătură cu formarea echipei misionare
au condus la formare unei noi echipe împreună cu Sila la care avea să se
adauge mai târziu Timotei (F.A.16:1).
Călăuzirea Domnului a determinat schimbarea planului misionar cu un

obiectiv nou: Macedonia.
După evenimentele petrecute în Filipi, Pavel și Sila ajung în Tesalonic,

orașul capitală al provinciei Macedonia. Cu peste 200.000 locuitori orașul
a fost întemeiat de Casandru (315 î.H.) care l-a numit în onoarea soției
sale, sora lui Alexandru cel Mare (Teney).
Situat pe via Egnația, care lega estul cu vestul, orașul era un puternic
centru comercial având o populație cosmopolită din care nu lipseau evreii.
Ca atare aceștia aveau o sinagogă, locul in care Pavel și Sila au găsit interes
pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În urma propovăduirii Evangheliei o parte
din iudei împreună cu „o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu”
au crezut și au format Biserica din Tesalonic (F.A.17).
I. Condițiile necesare pentru formarea unei Biserici exemplare
Una din prioritățile pe care creștinii adevărați le au, în conformitate cu

porunca Domnului Isus, este să propovăduiască Cuvântul. Prin ascultarea
Cuvântului oamenii ajung să creadă în jertfa Domnului și prin naștere din
nou ajung să facă parte din acest organism viu care este Biserica
Domnului. Cunoscând această prioritate să privim la premisele care pot
determina constituirea unei biserici exemplare. Să le identificăm în
capitolul 17 din Faptele Apostolilor: v.1, v. 2, v.3,v.4,v.5-6, v.7. Care sunt
condițiile esențiale care lucrează la apariția unei biserici exemplare?
Vedem în 1 Tes.1:1. Care sunt „uneltele” folosite de Pavel și Sila în
102
fondarea Bisericii din Tesalonic? Le putem cunoaște dacă citim textele:1
Tes.1:2 ,3:10;1 Tes.1:5;1 Tes.1:6; 1 Tes.2:20
II. Caracteristicile Bisericii exemplare
Biserica din Tesalonic a ajuns să fie o Biserică model nu numai pentru

Macedonia, ci și pentru Ahaia.
Care sunt cei trei factori care evidențiază valoarea unei biserici și în ce
constau? 1 Tes.1:3.
Care este punctul de plecare în formarea unei biserici model? 1 Tes.2:13.
Primirea Cuvântului este condiția esențială care generează credința

mântuitoare. O altă trăsătură legată de Cuvânt este evidențiată în 1Tes.1:8
Considerați originalitatea un factor caracteristic unei biserici exemplare?

1 Tes.2:14a.
Care este „normalitatea” ce se poate vedea în biserica din Tesalonic?

1 Tes.2:14b
Care sunt factorii care certifică valoarea exemplară a unei biserici? 1

Tes.1:9-10
Care considerați că sunt două aspecte care caracterizează dinamica unei

biserici exemplare? 2 Tes.1:3
III. Cunoașterea problemelor și adresarea lor într-o biserică model
Una din situațiile frecvente care certifică valoarea unei biserici este
persecuția. Rezultatul persecuției poate fi descurajarea sau chiar
acceptarea compromisului. Pavel oferă soluțiile rezolvării acestei
probleme în următoarele pasaje: 1 Tes.2:19,20 și 1 Tes.3:2.3.
Mărturia unei biserici este evidențiată prin modul de trăire a membrilor ei.
Care sunt practicile recomandate membrilor unei biserici ce se vrea
exemplară? 1 Tes.4:1;1 Tes.4:2;1 Tes.4:3; 1 Tes.4:6;1 Tes.4:9-10; 1
Tes.4:11-12.
103
Doctrina sănătoasă este esențială pentru o biserică. Care este un punct
doctrinar care a generat și continuă să genereze controverse? 2 Tes.2:1-2
Care sunt învățăturile de bază legate de escatologie? 1 Tes.4:14-17;1
Tes.5:1-11. Care sunt practicile ce caracterizează relațiile interioare într-o
biserică model?1 Tes.4:12-27
Biserica din Tesalonic, deși formată din iudei și greci, a reușit să

treacă peste barierele etnice și culturale și în scurt timp a devenit un
exemplu. Harul și pacea Domnului Isus au fost esențiale în formarea ei.
Dumnezeu a rânduit loc și oameni care să proclame Cuvântul, oameni care
să recunoască și să accepte acest Cuvânt. Perseverând în învățăturile
Domnului au ajuns să fie exemplari prin lucrări ale credinței lor care
evidențiau dragostea și nădejdea lor.
104
Capitolul 4
Învățătura despre biserică în literatura creștină a primelor secole
Cu toate că ”preocuparea teologică majoră a primelor secole ale

bisericii a fost doctrina despre persoana lui Cristos în raport cu doctrina
despre Dumnezeu”138, căutarea unor răspunsuri privitoare la implicații
directe ale acestor doctrine în viața comunităților creștine face ca doctrina
despre biserică să nu fie omisă din cercetarea și dezbaterile părinților
bisericii. În fapt ”eclesiologia primelor cinci secole ale istoriei bisericii
este importantă pentru că ea pune bazele gândirii creştine despre biserică;
teologii evului mediu, reformatorii, precum şi cei contemporani mai ales
în Răsărit şi-au clădit doctrina despre biserică în mare parte pe gândirea
părinţilor bisericii”139.
Primul corp al literaturii patristice aparţine aşa numiţilor părinţilor
apostolici. Sunt numiţi părinţi apostolici scriitorii creştini din a doua
jumătatea a secolului I şi din prima jumătate a secolului al II - lea, care au
fost ucenici ai apostolilor sau au cunoscut pe apostoli.
Antichitatea creştină nu a cunoscut termenul de părinţi apostolici.
Acest termen, potrivit preotului Daniel Fecioru140, a fost pus în circulaţie
mult mai târziu, în secolul al XVII-lea de primul editor al acestor scriitori,
de J. B. Cotelier în lucrarea sa « Patres aevi apostolici », realizată în 2
volume, apărută în 1672. În această opera, Cotelier publică epistolele
sfinţilor Barnaba, Clement Romanul, Ignaţiu al Antiohiei, Policarp şi
Pastorul lui Herma. Mai târziu, în secolul XVIII (1765-1767) la aceşti
cinci Părinţi apostolici, Gallandi, în o noua ediţie a lucrării lui Cotelier,
adaugă alţi doi, pe Papia, cu fragmentele din scrierile lui şi pe autorul
Epistolei către Diognet ; astfel numărul Părinţilor apostolici s-a ridicat la
şapte. În secolul al –XIX -lea, prin senzaţionala descoperire din 1873 a
Didahiei de către mitropolitul Nicomidiei Filotei Vrieniu, numărul
Părinţilor apostolici a crescut la opt.
În timpul celui de al II-lea şi al III –lea secol biserica a dat naştere
unei noi producţii literare, scrierile apologeţilor şi polemiştilor. Numele de
apologeţi, aşa cum menţionează profesorul Otniel Bunaciu, “se referă la
138 Sorin Bădrăgan, ”Natura bisericii în înţelegerea unor teologi reprezentativi din
primele cinci secole”, în Jurnal Teologic,vol. 12, nr.1 (2013):22-23.
139 Sorin Bădrăgan, ”Natura bisericii în înţelegerea unor teologi reprezentativi din
primele cinci secole”, în Jurnal Teologic,vol. 12, nr.1 (2013):22-23.
140 Daniel Fecioru, Părinţi si scriitori bisericeşti, vol. I.,Editura Basilica,
Bucureşti, 1979, p.9-10
105
acei părinţi ai bisericii care au încercat să apere credinţa creştină de
acuzaţiile care le erau aduse de contemporani”141.
Dacă literatura părinţilor apostolici era produsă ca un răspuns la
nevoi şi împrejurări interne comunitaţilor creştine, literatura apologetică e
produsul unor împrejurări externe cauzate de evoluția propriu-zisă a
Bisericii. Genul literar apologetic se impune prin numărul şi varietatea
reprezetanţilor săi, prin diversitatea problemelor pe care le ridică, prin
metodele folosite şi prin nivelul la care sunt purtate discuţiile.
Potrivit lui Earle “apologeţii au urmărit două scopuri în scrierile
lor. Ei au căutat să combată acuzaţiile false de ateism, canibalism, incest,
indolenţă şi acţiune antisocială de care îi acuzau semenii lor păgani şi
scriitori ca și Celsus. De asemenea, ei au dezvoltat o abordare pozitivă şi
constructivă, arătând că în contrast cu creştinismul, iudaismul, religiile
păgane şi cultul împăratului erau nebuneşti şi păcătoase”142. Principalele
teme care sunt combătute în scrierile apologeților sunt următoarele : 1)
acuzaţiile menționate mai sus ; 2) filosofia păgană, cultele politeiste şi
imoralitatea păgană. Pe de altă parte, în scrierile lor, ei apără urmatoarele
:1) monoteismul 2) învierea morţilor 3) fragmentele de adevăr ale
filosofiei profane.
4.1 Aspecte ecleziologice în scrierile părinților apostolici
Scrierile părinţilor apostolici realizează tranziţia între scrierile

revelate ale Noului Testament şi literatura patristică. Părintele profesor
Ioan Coman apreciază că : “gruparea operelor părinţilor apostolici nu se
impune printr-o unitate de doctrină sau de atmosferă”143. În opinia acestui
autor legătura reală dintre aceste opere este conferită de elementul
cronologic, de timp, perioada apariţiei lor fiind sfarşitul secolului I şi
începutul secolului al-II –lea.
Contextul apariţiei literaturii părinţilor apostolici

Geneza scrierilor părinţilor apostolici este strâns legată de
împrejurările speciale ale epocii în care au apărut. Cunoaşterea sensului
original al scrierii, cât şi analiza critică sunt imposibile fără redescoperirea
cadrului în care aceste opere s-au născut.
141
Otniel Bunaciu, Istoria Bisericii şi a Creştinismului,Editura Universităţii, Bucureşti,
1996, p. 27
142
Earle Cairns, Crestinismul De-a lungul Secolelor, Editura Societatea Misionară
Română, Oradea, 1992, p. 99.
143
Ioan Coman, Patrologie, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa,
București,1956, p.30
106
Creşterea numărului comunitaţilor creştine. În anii 80-100
comunitaţile creştine erau în plină expansiune. Distrugerea Ierusalimului
a determinat comunităţile creştine din cetatea sfântă să-şi restrangă
rândurile şi să-şi intensifice activitatea misionară. Explozia numerică a
noilor convertiţi şi bisericile “din această perioadă avea nevoie de un
formular scurt şi precis de credinţa care să fie cunoscut şi învăţat de
catehumeni”144. Răspunsul la această nevoie este ilustrat în apariţia
următoarelor scrieri : Simbolul Apostolic, care circula în sânul
comunitaţilor creştine împreună cu Didahia sau Învatătura celor
doisprezece apostoli.
Apariţia ereziilor. Cu toate că scrierile apologeţilor şi polemiştilor
se vor axa mai mult pe răspunsul la aceste erezii, părinţii apostolici
încearcă să apere biserica de atacurile eretice şi de cele ale filozofiei
contemporane prin scrierile lor epistolare. În timp ce biserica căută să-şi
păstreze existenţa sub atacurile statului roman care făcea eforturi pentru a
o desfinţa, ea trebuie să lupte şi pentru păstarea puritaţii doctrinare.
Convertiţii la credinţa creştină veneau, fie dintr-un mediu legalist iudaic,
fie dintr-un mediu intelectual al filozofiei greceşti. Mulţi dintre ei aduceau
cu ei vechile idei în noul lor mediu şi tindeau să le păstreze dacă biserica
nu reuşea să-i instruiască în mod corespunzător.
Earle E. Cairns scrie despre creştinismul secolului al – II lea şi al
III –lea : ”Ameninţarea pervertirii legaliste şi filozofice a creştinismului a
fost reală în timpul acelei epoci. În unele cazuri anumiţi conducatori
suprazeloşi au formulat o interpretare proprie a creştinismului pentru a
corecta relele reale sau imaginare din Biserica şi au găsit destui adepţi ca
să urmeze ideile lor eretice, până când în final ereziile au dus la schizmă,
iar de la schizmă s-a ajuns la noi secte.”145
Persecuţiile. Pe langă problemele interne ale primele secole,
biserica a avut de infruntat şi persecuţia din partea statului roman. Înainte
de anul 250 persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi cel mai adesea
rezultatul acţiunii mulţimii, decât rezultatul unei politici civile bine
definite. După anul 250 persecuţia a devenit o formă intenţională a
guvernului roman. Părinţii apostolici nu protestează împotriva
persecuţiilor, aşa cum o vor face apologeţii, ci doar le consemnează în
scrierile lor. Martirajul este frecvent întalnit la părinţii apostolici, fiind nu
doar un accident, ci o onoare la care ei nu vor să renunţe.
144 Nichita Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecutiilor

Anticrestine, (Constanța : Editura Europolis,1999), 41
145 Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, (Oradea : Editura Societatea
Misionară Română,1992), 92
107
Caracteristici ale Literaturii Părinţilor Apostolici
Literatura părinţilor apostolici are câteva trăsături caracteristice,
cum ar fi : ocazională, simplă, practică, gen predominant epistolar și
necanonică.
O primă caracteristică este că literatura patristică este ocazională.
Apariţia acestor scrieri este sporadică, fiind rodul unor stări şi evenimente.
Prin scrierea respectivă autorul încearcă să răspundă problemelor sau
evenimentelor specifice care constituie ocazia apariţiei scrisorii.
O a doua caracteristică este simplitatea. Simplitatea scrierilor lor
este sub nivelul scrierilor soborniceşti noutestamentale.Sub aceasta
simplitate fermecatoare se afla tot adevarul si toată seriozitatea creştina.
Fără a subestima valoarea primelor scrieri, Earle vorbeşte despre
simplitatea scrierilor lor astfel: ” Ei exprimă în mod nepretenţios şi simplu
o credinţă sinceră si pietate. Scrierile lor evidenţiază faptul că ei nu prea
cunoşteau filozofia păgână care poate fi observată în scrierile lui Origen
sau Clement din Alexandria”146.
Literatura patristică este și practică. Edificarea practică si pastorală
este obiectivul major al acestor scrieri. Ele pot fi considerate pastorale şi
misionare atat prin natura cuprinsului unora dintre lucrări (Simbolul
Apostolic, Didahia), dar şi prin ideile generate şi soluţiile practice oferite
de conţinutul acestora. Autorii acestor opere sunt în majoritatea lor
episcopi. Scrierile lor exprimă pe deplin grija şi dragostea pentru turma lui
Dumnezeu din diferite locuri.
Cele mai multe dintre scrierile părinţilor apostolici sunt sub forma
epistolară. Excepţie de la aceasta formă face Păstorul lui Herma, o scriere
apocaliptică, şi Didahia care face parte din literatura catihetică. Genul
epistolar al părinţilor apostolici este o continuare al genului epistolar
noutestamental, în special a epistolelor pauline. Unele scrisori sunt scurte
(cele a lui Ignaţiu, Policarp), iar altele sunt lungi, chiar adevărate tratate
(cele a lui Clement de Roma, Pseudo-Barnaba). Beneficiile acestui gen
consta în faptul că ele crează o legatură de încredere între autor şi cititor,
mult mai puternică decât piesele aparţinând altor genuri literare. Formele
literare ale Noului Testament (naraţiunea, epistolele, pildele) au devenit
modele pe care primii părinţi ai bisericii şi-au bazat scrierile.
O altă caracteristică a literaturii apostolice este necanonică. Deşi
unele scrieri (Păstorul a lui Herma, Pseudo-Barnaba, A doua epistola
către Corinteni a lui Clement Romanul) “au figurat o vreme în canonul
biblic al anumitor biserici locale ele n-au fost şi nu sunt socotite drept cărţi
canonice sau inspirate ; erau însă apreciate în mod deosebit în anumite
146
Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, 67
108
comunităţi creştine primare. Adesea, cuprinsul lor era programat pentru
lectură în timpul serviciului divin.”147
Eclesiologia Clementină
Clement din Roma , unul dintre părinţii apostolici, este considerat
de unii, al “treilea episcop al Romei”148, iar de alţii ca “prezbiterul
conducător din biserica din Roma”149 . Ioan Coman în Patrologie este de
părere că “nu se poate stabili de aproape cine era acest Clement”150.După
informaţia lui Irineu (202), el a cunoscut personal pe Apostolii Petru şi
Pavel. Din opera lui reiese că a fost un iudeu elenist.
Opera lui Clement Romanul cuprinde numeroase scrieri, dar numai
una este considerată autentică, Scrisoarea I-a către Corinteni, scrisă între
96-98. Scrisoarea a II-a către Corinteni, în opinia lui Eusebiu de
Cezareea, “nu a fost folosită de cei vechi”151. I s-au atribuit, de asemenea,
două Scrisori către fecioare.
Scrisorii a I-a către Corinteni i s-a atribuit un rol proieminent între
scrierile Părinţilor apostolici, deoarece ea este cea mai veche scriere
creştină în afara cărţilor Noului Testament.
Prima scrisoare este trimisă de Clement în numele Bisericii din
Roma către Biserica din Corint, cu prilejul tulburărilor provocate de unii
membri tineri ai bisericii, revoltaţi împotriva prezbiterilor. Scrisoarea
cuprinde trei părţi. Prima parte cuprinde sfaturi generale. Cea de-a doua
parte intra în problema corintenilor, nesupunerea faţă de ierarhia
bisericească. Cea de-a treia parte, concluzionează sfaturile celor din Roma
date prin conducătorul lor, Clement, cu speranţa restabilirii liniştii în
Biserica din Corint. Preotul Nichita Runcan prezintă aprecierea făcută de
Eusebiu la adresa acestei scrieri ca fiind împrumuturi din Epistola către
Evrei, atât sub aspect ideatic, cât si expresiv. Scrisoarea reprezintă o
importantă piesă literară şi teologică, atat pentru vremea în care a apărut,
cât şi pentru veacurile următoare, prin informaţiile care ni le oferă cu
privire la evoluţia eclesiologiei post-apostolice.
Principalele accente ale eclesiologice lui Clement sunt succesiunea
apostolică și supunerea față de episcop. Intervenţia Sfintului Clement ca
episcop al Romei în Biserica Corintului este interpretată de romano-
catolici ca argument în favoarea primatului papal. Preotul profesor Ioan
147 Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecutiilor Anticrestine,

45
148 Potrivit episcopilor Lin si Anaclet – CD //Classics//
149 Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, 67
150 Coman, Patrologie, 34
151 Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecutiilor Anticrestine,
56
109
Coman, profesor la Intitutul Teologic Ortodox de Grad Universitar din
Bucuresti, crede că “ierarhia, care este tema centrală a scrisorii, e
subliniată în chip deosebit”152. Convingerea lui este că ierarhia
bisericească are origine divină. Scriitorul evanghelic Earle E. Cairns a
văzut în scrisoarea lui Clement că “ideea succesiunii apostolice apare în
capitolele 42-44 şi este centrată în jurul faptul că prezbiterii şi diaconii au
fost daţi de către apostoli, care la rândul lor au fost trimişi de Christos, iar
Christos a fost trimis de Tată…Această scrisoare este valoroasă pentru
informaţiile pe care le ofera în legătură cu poziţia înaltă a episcopilor sau
pezbiterilor în Biserica de la sfarşitul primului secol”.153
Contribuţia primei scrisori a lui Clement către Corinteni la istoria
doctrinei despre biserica constă în afirmarea şi susţinerea a doua idei
majore – succesiunea apostolică şi supunerea faţă de episcop sau prezbiter.
Scrisoarea este considerată cel mai vechi text privitor la doctrina
succesiunii apostolice. Clement arată că prezbiterii şi diaconii vin de la
Apostoli, Apostolii de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu. Geneza
cârmuirii bisericeşti nu este de origine omenească, ci divină, şi o explică
astfel :
“[Hristos] a poruncit ca darurile şi slujbele să fie ţinute nu în
neglijenţă sau în dezordine, ci la o vreme bine rânduită. Mai mult
decât atât, El a hotărât, prin voinţa sa supremă, unde şi de către
cine să fie ele ţinute, astfel ca totul să fie făcut în sfinţenie, potrivit
bunei Sale plăceri, şi să fie bine primit de către El…Marelui preot,
într-adevăr, i se rezervă sarcini aparte, preotului i se dă şi lui un
loc bine definit, iar leviţilor li se rezervă slujbe speciale. Omul
laic este legat prin laicitatea lui. Fie ca fiecare dintre noi, fraţilor,
să fim bine plăcuţi lui Dumnezeu şi să avem o conştiinţă limpede,
nu încălcând buna rânduială a slujirii Sale…Apostolii au primit
Evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a
fost trimis de Dumnezeu. Hristos, prin urmare, este de la
Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouă aceste
potriviri sunt, aşadar, din voia Domnului…Apostolii noştri au
ştiut prin Domnul nostru Iisus Hristos că va fi o bătălie mare
pentru scaunul episcopal. Din această pricină, primind această
deplină încredinţare, ei au numit pe cei deja pomeniţi, iar apoi au
adăugat pe alţii, ca, în cazul că aceştia vor muri, să rămână cineva
care să-i înlocuiască.”154
Clement apelează la Moise care a primit poruncile şi preoţia de la
152 Coman, Patrologie, 36

153 Cairns Earle, Crestinismul De-a lungul Secolelor, Editura Societatea
Misionară Română, Dallas, 1992, 67
154 Clement Romanul, ”Epistola către Corinteni”, Ref. 19, 19A, 20, 21; A.D. 80,
în Credinţa Părinţilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, 10. CD- Christian
Classics Ethernal Library
110
Dumnezeu. Încă de atunci au existat aspiraţii şi rivalitaţi pentru câştigarea
titlului preoţesc, dar Dumnezeu a pedepsit pe cei nesupuşi155. Cu alte
cuvinte, argumentul lui merge dincolo de Christos şi apostoli, pană la
Moise, subliniind legătura cu preoţia veterotestametare. Raţionamentul
includerii discuţiei despre succesiunea apostolică are de-a face cu situaţia
de criză din Biserica din Corint, unde un grup de tineri schimbaseră vechea
conducere a bisericii. Restabilirea ordinii de drept trebuia făcută cat mai
curand pentru că “inlăturarea vechilor membrii din conducere, nu este
acceptabilă, deoarece aceştia se găsesc în acele poziţii în virtutea unei
succesiuni apostolice”156.
Cea de-a doua temă de interes major în epistola lui Clement
Romanul este supunerea faţă de episcop. În capitolul 37, intitulat
“Christos Liderul nostru şi Noi soldaţii Lui”, înainte de a vorbi despre
ascultarea de episcop, el îşi începe demonstraţia prin a sfătui cu privire la
ascultarea de poruncile lui Christos. Pentru a sublinia atitudinea
credincioşilor faţă de Christos şi faţă de cârmuitorii bisericii , Clement
apelează la doua modele: modelul militar (imparat,generali) şi corporal
(trupul uman). Cei care se află sub comanda generalilor se supun şi ascultă
poruncile care le sunt date. Privitor la trup, Clement menţionează, aşa cum
apostolul Pavel a făcut-o mai înainte, interdependenţa dintre mădularele
trupului, capul neînsemnand nimic fără picioare şi nici picioarele nu
înseamnă nimic fără cap. Cele mai neînsemnate mădulare ale trupului
nostru sunt necesare şi folositoare întregului trup, dar ele toate sunt unite
şi stau într-o singură supunere pentru conservarea întregului trup. Prin
aceste imagini autorul arată că toţi credincioşii trebuie să asculte de
conducatorii bisericii, ei formând o simbioză tainică în Christos. “Cei mari
nu pot exista fără cei mici şi cei mici nu pot exista fără cei mari. Ei
formează o unitate şi în aceasta stă folosul lor”157.
Pentru a întări ideea supunerii , Clement mai adaugă un alt
argument, în al treilea paragraf din capitolul 44, şi anume că aceşti
conducători au fost numiţi în mod democratic. Respingerea acestora din
episcopat nu este un păcat mic, ci unul mare. Clement nu-şi încheie
epistola sa fără a propune nişte măsuri de îndreptare şi disciplinare a
autorilor răzvrătirii de la Corint, care constau din următoarele:
- Cei vinovaţi să se supună preoţilor, făcând pocăinţă şi lepădand
aroganţa şi trufiam
- Să practice virtuţile, în frunte cu aceea a dragostei
155
Apare în capitolul 40 din Prima Epistolă a lui Clement către Corinteni
156
Otniel Bunaciu , Istoria Bisericii şi a Creştinismuluii, (București: Editura
Universităţii,1996), 24
157
Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor Anticreștine, 67
111
- Să plece unde la va indica Biserica158.
Merită supusă spre analiză modul de teologizarea care stă la baza

ecleziologiei lui Clement. Teologia clementină159 este o prezentare încă
nesistematică a catorva grupe de idei,bazate pe concepte biblice,
filozofice, de greacă şi de folclor, cu aplicaţii la cazul de la Corint. Aşa
cum s-a menţionat literatura părinţilor apostolici este simplă, mai mult
afirmativă decât argumentativă. Analiza critică a afirmaţiilor lui Clement
are rolul dea pătrunde în logica şi teologia exprimată în scrierea lui.
Argumentele lui Clement în favoarea succesiunii apostolice sunt :
argumentul analogiei şi argumentul practic. El merge dincolo de Christos
şi apostoli, vorbind despre Moise.Aşa cum preoţia a avut un loc în planul
lui Dumnezeu, tot aşa şi Apostolii au un loc bine stabilit. Dar el nu se
opreşte aici, ci afirmă că : “Apostolii noştri au ştiut prin Domnul nostru
Iisus Hristos că va fi o bătălie mare pentru scaunul episcopal. Din această
pricină, primind această deplină încredinţare, ei au numit pe cei deja
pomeniţi, iar apoi au adăugat pe alţii, ca, în cazul că aceştia vor muri, să
rămână cineva care să-i înlocuiască”160. La fel ca şi ceilalţi părinţi
apostolici, Clement are o mare reverenţa pentru Vechiul Testament şi se
sprijină foarte mult pe el pentru susţinerea ideilor lui. În scrisoarea lui sunt
prezente din abundenţa citate din Vechiul Testament, aproximativ 150 de
citate. Cât priveşte argumentele lui cu citate directe din Noul Testament,
autorul se multumeşte doar să afirme anumite idei fără a le demonstra în
baza contextul exegetic al Noului Testament. Introducerea succesiunii
apostolice are şi raţiuni practice. Pentru a menţine conducerea bisericii din
Corint, el trebuie să demonstreze originea divină a acestei conduceri.
Nici supunerea faţa de episcop nu este sprijinită cu solide
argumente biblice. Modelul militar este în contradicţie cu perceptele
Domnului Isus despre conducere, şi anume cei care conduc nu trebuie să
conducă cu atitudinea pe care o au domnitorii neamurilor, stăpânind peste
ceilalţi şi nici cei care slujesc nu trebuie să o facă doar din spiritul datoriei.
Modelul corporal, chiar dacă este inspirat din teologia paulină, el nu
exprimă direct supunerea faţă de slujitori, ci unitatea, diversitatea şi
interdependenţa mădularelor în Trupul lui Christos, biserica. Încercarea
lui Clement Romanul ca prin introducerea sentimentul de vinovaţie să
obţină supunere şi ascultare de la Corinteni pentru cârmuitorii lor,
etichetând nesupunerea faţă de episcop ca un păcat mare, este o exagerare
a atitudinii şi consecinţelor prevăzute în Sfintele Scripturi (vezi Evrei 13
158
Runcan Nichita, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor Anticreștine, 60
159
Numita așa de catre profesorul Runcan în cartea Istoria Literaturii Patristice din
Perioada Persecuțiilor Anticreștine la pagina.
160
Clement Romanul, Epistola către Corinteni, 10
112
:17). Convingerea unora că tema centrală a scrisorii este ierarhia
bisericească este discutabilă. Aşa cum observa preotul profesor Nichita
Runcan terminologia lui Clement cu privire la slujitori este
interschimbabilă. Deşi el încearcă să evidenţieze prin aceasta că numirea
de preot este justificată, observaţia lui este edificatoare şi el o formulează
astfel :
“Termenul de episcop desemna şi pe cel de preot ; asa cum termenul de
presbiter, mai frecvent întrebuinţat de Clement Romanul, desemna şi pe
cel de preot şi pe cel de episcop. Sinonimia între preoţie şi episcopat o
întilnim, de altfel, şi în scrierile noutestamentale, mai ales cele pauline
(1 Tim. 3 ; Tit 1)”161
Deci, posibil să nu fie vorba de structuri ierarhice diferite, ci de
diferiţi termeni folosiţi pentru aceleaşi slujiri. In capitolul 40 Clement
compara slujitorii creştini cu preoţia iudaică. El scrie : “Arhiereului îi sunt
date slujiri proprii, preoţilor li s-a rânduit loc propriu, leviţilor le sunt
orânduite diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici”162.
Acest argument este insuficient pentru a susţine ierarhia bisericească.
Pentru prima dată apare în scrierile necanonice distincţia dintre clerici si
laici.
Cat priveşte pretenţia ca în aceasta intervenţie a lui Clement în
numele Bisericii din Roma în Biserica din Corint avem un argument în
favoarea primatului papal dovezile sunt insuficiente. Argumentul este,
însă, fără valoare, deoarece Sfintul Clement se adresează corintenilor din
dragoste faţă de fraţi. Tonul scrisorii nu este al unui superior, ci al unui
egal.
Eclesiologia Ignaţiană
Ignaţiu este unul dintre figurile şi unul dintre caracterele cele mai
originale ale Bisericii Primare. Părintele apostolic Ignaţiu, care a devenit
episcopul Antiohiei, a fost ucenicul apostolului Ioan. El mai este numit şi
“Ignatie Teoforul (gr. theoforos - purtător de Dumnezeu) întrucât a cugetat
mult la Dumnezeu pe care l-a avut în inima sa”163. Potrivit cu relatarea
antihiană, Ignaţiu a suferit moarte martirică, fiind adus în lanţuri la Roma
şi aruncat fiarelor sălb atice în 107, în circul Colossaeum, în timpul
jocurilor organizate de împăratul Traian (98-117), în urma victoriei sale
contra dacilor din 105-106. Din trupul său nu au rămas decât oasele cele
mai tari pe care creştinii le-au ridicat şi le-au adus în Antiohia unde au fost
cinstite de către creştini. Opera lui Ignaţie cuprinde 7 scrisori adresate
161
162 Clement Romanul, Epistola către Corinteni, capitolul 40.
163 Ioan Ramureanu, De la începuturile Creştinismului pina la anul 1054 -
Ereziile,(Bucuresti, 1992), 81-89
113
Bisericilor creştine din cetaţile Asiei Mici şi Bisericii din Roma, după cum
urmează : către Efeseni, Magnesieni, Trallieni, Smirneni, Romani,
Filadelfieni şi ultima, Sfintului Policarp din Smirna. Cu privire la aceste
scrieri “autenticitatea acestor opere este garantată de Scrisoarea Sfantului
Policarp către Filipeni, de Eusebiu şi de Ieronim”164.
Ocazia apariţiei acestor scrisori este dorinţa de mulţumire adresată
bisericilor pe care le-a vizitat în drum spre Roma. Înainte de a fi martirizat
Ignaţiu doreşte să mulţumească aceastor biserici pentru bunătatea arătată
faţă de el. Aceste scrisori “au avut un mare ecou în comunitaţile creştine
cărora le erau adresate, atât prin faptul că veneau de la un martir pe drumul
spre locul execuţiei, cât şi pentru cuprinsul lor aşa de bogat şi de
sugestiv”165.
Cât priveşte conţinutul acestor scrisori Ignaţiu răspunde la
problemele ridicate de aceste biserici. Problemele majore întâlnite
aproape în fiecare scrisoare sunt următoarele:
“- ştiinţa divino-umană a lui Isus Christos Mantuitorul a cărui realitate istorică
trebuie să se impună negatorilor
- autoritatea şi prestigiul deosebit al ierarhiei bisericeşti in frunte cu
episcopul
- necesitatea şi urgenţa unitaţii Bisericii în jurul episcopului şi caracterul
ecumenic al acestei unităţi
- funcţia şi sensul Euharistiei în cadrul Bisericii
- Kalokagathia creştină
- Teama ca nu cumva creştinii romani să intervină la autoritaţi spre a lipsi
pe autor de vrednicia martiriului
- Combaterea ereticilor “166
Ideile, vocabularul şi limbajul scrisorilor arată că autorul a primit
o frumoasă educaţie literară în copilarie şi tinereţe fiind înzestrat şi cu un
remarcabil talent literar. Scrisorile relevă că “stilul său este concis şi
abrupt, dar ideile sunt îmbrăcate în veşminte de o frumuseţe fragedă,
primăvăratică şi pline de puritate spirituală”167.
Contribuţia specifică a scrierilor lui Ignaţiu cu privire la
eclesia creştină constă în cel puţin trei concepte principale: concepţia
cu privire la Biserică, ierarhia bisericească şi supunerea faţă de
ierarhia Bisericească.
164
Coman, Patrologie, 37
165
166 Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor
Anticreștine,71
167 Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor Anticreștine
,71
114
Concepţia lui Ignaţiu cu privire la Biserică este una originală
şi cu un larg ecou în toată perioada patristică. Pentru prima oară, în
capitolul VIII din Scrisoarea către Smirna, Ignaţiu foloseşte termenul
Biserică universală – Eclesia universalis- prin care înţelege Biserica
cea adevărată, răspandită peste tot pămantul, singura care păstrează
adevarata învăţătură a Domnului Isus Hristos, în opoziţie cu grupările
eretice care au falsificat învăţătura Sa.
Ierarhia Bisericească, potrivit lui Ignaţiu, se compune din
episcop, prezbiter şi diacon. În epistola sa către Tralieni, scrie
următoarele :
“Tot aşa fie ca să-i respectaţi pe diaconi aşa cum L-aţi respecta
pe Isus Hristos, aşa cum şi ei îl respectă pe episcop ca pe un tată, pe preoţi
ca pe un consiliu al Domnului, al Apostolilor. Fără acestea nu se poate
vorbi de Biserică. …Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în
afara lui nu este. Altfel spus, oricine ar acţiona fără un episcop, fără preoţi
şi fără diaconi, nu are conştiinţa curată”168.
Scrisorile lui scot în evidenţă că în acea vreme unul dintre

prezbiteri devenise episcop monarhic de care ascultau ceilalţi prezbiteri.
El este primul care pune slujba episcopului în contrast cu cea a
prezbiterului şi primul care îi subordonează pe prezbiteri episcopului
monarhic, iar pe membrii bisericii îi subordonează ambelor trepte
ierarhice. Totuşi, Ignaţiu nu îl prezintă pe episcopul Romei ca fiind
superior altor episcopi, singura superioritate este cea a episcopului faţă de
prezbiteri. În capitolul 8 din epistola către Magnesieni găsim scris:
“ De aceea studiaţi ca sa fiţi înrădăcinaţi în doctrinele Domnului şi

ale apostolilor ca în toate lucrurile orice faceţi să prosperaţi atât în
trup cât şi în spirit, la început şi la sfarşit, cu episcopul vostru cel
mai admirabil şi cu coroana spirituală bine legată a prezbiterului
vostru şi diaconii care sunt în conformitate cu Dumnezeu. Fiţi
supuşi episcopului vostru şi unii altora, la fel ca Isus faţa de Tatăl,
în ce priveşte trupul, şi apostolii faţă de Christos, Tatălui şi
Duhului, astfel încat să fie o unitate atât trupească cât şi
spirituală”169.
Supunerea faţă de ierarhia bisericească este menţionată în multe

capitole. Ignaţiu compară asculatarea de episcop ca şi acordarea corzilor
unei harpe (Efeseni 4 :1) şi le cere tuturor creştinilor să asculte de
episcopul monarhic şi de prezbiteri (Efeseni 20 :2). La ceasul martirajului
său, Ignaţiu a tratat continuitatea apostolică cu atâta importanţă încât şi-a
168
Epistola către Tralieni –cap. 3 si 7, CD- Christian Classics Ethernal Library
169 Ignațiu, Epistola lui Ignaţiu către Magnesieni, cap. VIII, CD- Christian
Classics Ethernal Library
115
petrecut ultimele zile pe pământ apărând cu străşnicie această formă
bisericească :
“Căci Iisus, viaţa noastră inseparabilă, este voia Tatălui, la fel
cum episcopii, care au fost numiţi în toată lumea, sunt ai lui Hristos. Se
cade, aşadar, ca voi să trăiţi în pace cu voinţa episcopului. …Să fim cu
băgare de seamă, deci, ca să dăm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne
opune episcopilor. Este limpede că trebuie să îl privim pe episcop ca pe
Domnul Însusi. Într-adevăr, când dai ascultare episcopului aşa cum I-ai
da lui Iisus Hristos, voi veţi trăi nu după ale omului, ci după voia lui Iisus
Hristos, cel care a murit pentru noi, ca prin credinţa în moartea Lui să
fim noi înşine izbăviţi de moarte170.
La fel ca în alte epistole, el argumentează această supunere faţă de
episcop cu supunerea faţă de Christos :
“ Odată ce suntem supuşi episcopului ca lui Isus Christos, eu

consider că nu trebuie să mai trăim după standardele oamenilor, ci la fel
ca Christos…De aceea este necesar, aşa cum voi într-adevar faceţi, că
fără episcop n-ar trebui să faceţi nimic, ci să fiţi supuşi prezbiteriulor, la
fel ca apostolii faţă de Isus Christos … Se cuvine de asemenea ca
diaconii ca fiind lucrătorii misterelor lui Isus Christos, să-I mulţumească
pe toţi într-un mod respectos.”171
Observarea atentă a modului în care işi argumentează afirmaţiile ne

conduce la concluzia că la baza acestora, atât în ce priveşte ierarhia, cât şi
supunerea faţă de conducerea bisericească se află tendinta spre un
argument trinitarian.Un alt mod de susţinere a ierarhiei este prin
introducerea sentimentului de vinovăţie, că nu există curaţie decât într-o
Biserică cu o conducere de tip ierarhic.
Eclesiologia lui Policarp
Policarp, episcopul Smirnei, a fost de asemenea ucenicul

apostolului Ioan. Irineu, care a fost în copilăria sa în anturajul lui Policarp,
ne informează că acesta din urmă a fost ucenicul apostolilor şi că a avut
strânse legături cu mulţi din cei care văzuse pe Domnul. În anul 154, sau
cel mai târziu la începutul anului 155, Policarp a făcut o vizită la Roma,
pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o întţelegere cu privire la data
celebrării Paştelui. Înţelegerea nu s-a putut realiza, fiecare dintre cei doi
conducatori urmând tradiţia Bisericii sale, Policarp pe a Sfintului Ioan, iar
papa Anicet pe a Bisericii Romei şi Alexandriei.
170 Ignațiu , Epistola catre Efeseni ,CD- Christian Classics Ethernal Library
171 Ignațiu, Epistola către Tralieni, cap. II , alin 1, CD- Christian Classics
Ethernal Library
116
La scurt timp de la întoarcerea sa de la Roma, Sfintul Policarp, în
vârstă de 86 de ani, a suferit martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna,
în Sambata cea Mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor organizate
de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.
Policarp a scris mai multe scrisori, dar nu s-a păstrat decât
Scrisoarea către Filipeni. În aceasta lucrare , el pune în relief importanţa
învăţaturii creştine despre întruparea şi învierea Mantuitorului şi dă
îndrumări utile clericilor, tinerilor şi văduvelor. Această scrisoare “ este o
piesă literară modestă fără strălucirea şi originalitatea scrierilor lui
Ignaţiu,dar cu date importante pentru formaţia şi mediul autorului. Ea nu
are un conţinut unitar şi nici părţile alcătuitoare nu urmează o logică
precisă în idei sau o succesiune cronologică”172.
Policarp nu are originalitatea scrierilor lui Ignaţiu, deoarece citează
des, direct sau indirect, din Vechiul şi Noul Testament dând informaţii
multe luate de la apostoli, mai ales de la Ioan sub influenţa căruia a fost ca
ucenic.
Accente eclesiologice ale lui Policarp nu sunt atât de pronunțate.
Policarp se ocupa de problema Bisericii mai mult în sens pastoral decât
dogmatic. Cairnes Earle vorbind despre scrierea lui Policarp
concluzionează : “ nu a fost interesat de organizarea Bisericii, aşa cum a
fost Ignaţiu, ci pe el l-a interesat întărirea vieţii practice zilnice a
creştinilor.” 173
Atitudinea credincioşilor faţă de diaconi şi prezbiteri, cât şi
conduita şi slujba prezbiterilor este în mod deosebit în atenţia lui Policarp.
Cât priveşte pe diaconi, în capitolul 5, el scrie :
“ Cunoscând faptul că ‘Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit’,

noi ar trebui să umblăm demni de porunca şi gloria Sa. La fel ar trebui
să fie diaconii fără vină în faţa neprihănirii Sale, fiind slujitorii lui
Dumnezeu şi ai lui Christos, nu doar ai oamenilor. Ei nu trebuie să fie
defăimători, cu doua feţe, iubitori de bani, ci cumpătaţi în toate
lucrurile, plini de milă, umblând în conformitate cu adevărul Domnului
care a fost slujitorul tuturor. Dacă noi îl mulţumim pe El în lumea
aceasta, vom primi şi lumea viitoare, aşa cum El a promis că ne va
învia din morţi şi dacă trăim cum vrea El, vom şi împărăţii cu El, numai
dacă credem.”174!
Potrivit lui Policarp prezbiterii ar trebui să fie astfel:
172 Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor Anticreștine,

81
173 Cairns, Crestinismul De-a lungul Secolelor, 69
174 Policarp, Scrisoarea către Filipeni, cap. 5 ,CD- Christian Classics Ethernal
Library
117
“… plini de compasiune şi milă faţă de toţi, aducandu-I înapoi pe toţi cei
care se rătăcesc, vizitandu-I pe bolnavi, având grijă de văduve şi orfani, de
cei săraci, abţinându-se de la manie, respectul persoanelor, judecata
nedreaptă. Ţinându-ne departe de lăcomie şi invidie, fără să credem repede
ceva care se spune despre noi, să nu facem o judecată severă, Şiind că
suntem toţi sub plata păcatului.”175
Înreaga incursiune în scrierile părinților apostolici conferă

teologului contemporan înțelegere cu privire la istoricitatea și evoluția
doctrinei cu privire la biserică. Este de remarcat discrepanță dintre scrierile
biblice și cele necanonice ale părinților apostolici.
4.2. Aspecte ecleziologice în scrierile apologeților și polemiștilor creștini
Literatura polemică din primele trei veacuri creştine a fost

determinată de apariţia ereziilor în sânul Bisericii. Spre deosebire de
apologeţi care puneau un mare accent pe profeţiile Vechiului Testament,
polemiştii subliniau Noul Testament ca sursă a doctrinei creştine. Cât
privește conținutul lor și sfera de adresare, polemiştii au căutat să
condamne prin argumente învăţaturile false cărora li se opuneau.
Apologeţii au încercat să explice creştinismul semenilor lor, cât şi
conducătorilor lor păgâni. Scrierile părinţilor apostolici au căutat pur şi
simplu să edifice Biserica creştină.
Poziţia câtorva apologeţi şi polemişti cu privire la Biserică şi
conducerea ei va fi prezentată în rândurile care urmează.
Eclesiologia lui Tertulian
Tertulian a fost apologetul cel mai de seama al bisericii apusene.

El s-a născut cam pe la anul 160, la Cartagina, din părinţi păgâni. Tatăl său
era centurion în armata proconsulară. A dobandit o cultură vastă studiind
filozofia, literatura, retorica, medicina şi mai ales dreptul.
Cât priveşte opera lui Tertulian, ea este foarte diversă şi a fost
împărţită în următoarele categorii : apologetice, polemico-dogmatice şi
practico-diciplinare176. Ieronim ne spune că Tertulian îşi crease o mare
faimă la scriitorii africani, contemporani şi posteriori, în deosebi la
Ciprian, pe care îl citea în fiecare zi. Tertulian rămâne unul dintre cei mai
175 Policarp, Scrisoarea către Filipeni,cap. 6, CD- Christian Classics Ethernal

Library
176 Profesorul Ioan Coman mentionează aceasta împărţire în cartea sa Patrologia .
118
mari scriitori ai Africii creştin din perioada patristică, fiind comparabil
doar cu Augustin.
Doctrina lui Tertulian este complexă şi originală. El este cel dintâi
elaborator de gândire creştină în patristica apuseană, gândire care fără să
fie prezentată sistematic, are meritul de a fi pus bazele unei viitoare
teologii. Eclesiologia lui Tertulian, ca şi antropologia sa, erau în curs de
elaborare.
Concepţia lui Tertulian despre Biserică este reflectată în
terminologia aleasă, și anume aceea de Biserica-Mamă. El subliniază rolul
Bisericii ca mamă în economia mântuirii. Biserica este în lume ca o
adevarata mamă a credincioşilor, fiind educatoarea credincioşilor. Cei
care se separă de Biserica, prin erezie, sunt “fără mamă”. Pentru prima
dată în literatura latină creştină, Tertulian face paralelismul dintre Eva şi
Biserica, și o leagă de moartea lui Christos pe cruce.
Profesorul Ioan Coman afirmă despre concepţia eclesiologică din
cea de-a doua parte a vieţii lui Tertulian spunând:
Biserica e concepută, în perioada montanistă, dupa principii

montaniste, adica e Biserica acolo unde se afla trei, chiar daca
sunt laici. Toţi creştinii pot fi preoţi. Nu pot fi preoţi cei căsătoriţi
a doua oara. Toţi creştinii pot săvarşi Sf. Taine (Despre îndemn la
castitate,7). E o concepţie pur montatistă 177
Tertulian este un susţinător înverşunat al succesiunii apostolice. O

biserică care nu are o conducere care vine din această succesiune nu este
o biserică adevarată. În concepția lui ereticii nu pot arăta că ei au trăit odată
cu apostolii sau primii ucenici ai apostolilor, şi nici bisericile lor nu pot
dovedi că episcopii lor vin în succesiune de la apostoli. Învăţatura
adevarată este aceea care concordă cu doctrina Bisericii apostolice, așa
după cum scrie Tertuliam în opera Contra ereticilor:
La început au mărturisit credinţa cea în Iisus Hristos în Iudeea ,
unde au întemeiat şi Biserici ; de aici , plecând în lume , au vestit
neamurilor aceeaşi credinţă şi aceeaşi învăţătură . Şi tot astfel, în
toate cetăţile au întemeiat Biserici, de la care celelalte mai noi şi-
au căpătat butaşi ai credinţei şi seminţe ale învăţăturii, pe care o
împrumută zi de zi , ca să se prefacă ele însele în Biserici. În acest
chip şi ele sunt socotite apostolice , ca nişte vlăstare ale Bisericii
apostolice . Orice lucru trebuie judecat după obărşia lui ;iată de
ce aceste Biserici , oricât de multe şi de mari ar fi ele , nu sunt
decât aceeaşi Biserică apostolică , din care toate s-au născut .
Toate sunt primare şi toate sunt apostolice , câtă vreme toate
dovedesc unitatea lor desăvărşită ; căci îşi împărtăşesc pacea lor
177 Ioan Coman, Patrologia, (Bucuresti: Editura Institutului Biblic

si de Misiune Ortodoxa,1956), 69.
119
, fraternizează şi se invită ca ospeţi unele pe altele , drepturi ce nu
sunt impuse decat de o predanie unică a aceleaşi învături sfinte
178.
Tertulian vede o legătură între biserică și Duhul Sfânt, cât și între

biserică și trinitate, atunci când scrie că “Biserica însăşi este, în primul
rând, Duhul Însuşi, în care este Trinitatea singurei divinităţi – Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt”179. Într-un fel el vede o reflectare a Sfintei Treimi, prin
Duhul, în biserică. Natura comunitară a bisericii, fără o pronunțată
dimensiune ierarhică, poate fi observată din spusele lui Tertulian că
“biserica va ierta păcate – dar aceasta este biserica Duhului, prin omul
spiritual; nu e biserica formată dintr-un număr de episcopi”180.
Eclesiologia lui Irineu

Irineu este al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp,
acesta din urmă fost discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul. Cea mai
importantă carte scrisă de Irineu este Adversus Haereses sau Contra
Ereziilor, o combatere detaliată a gnosticismului ce reprezenta în acea
vreme o amenințare serioasă pentru Biserică. Modul lui de combatere a
constat în faptul că el ”nu face o expunere sistematică a învățăturii
creștine, în accepțiunea modernă a cuvântului, ci expune doctrina gnostică
și mai apoi o combate, folosind din abundență în argumentare citate
scripturistice”181 Fiind unul dintre cei mai mari teologi ai perioadei de
început a creștinismului, a pus accent pe elementele tradiționale ale
Bisericii, în mod special episcopatul, Scriptura și tradiția. Irineu de Lyon
este cunoscut și pentru modul în care a milita pentru unitatea Bisericii.
Potrivit ierarhului ortodox Irineu Pop Bistrițeanul se poate spune despre
Irineu de Lyon că:
Pluralismului de doctrine gnostice îi opune unitatea de credință
și cea a Scripturilor. Alături de Ignatie, Policarp, Tertulian,
Ciprian, Origen, Metodul de Olimp, Sf. Irineu e socotit teologul
unității bisericii, căutând pacea acesteia în mijlocul tuturor
controverselor pe care ea le avea. Infleunța sa reală asupra
dezvoltării Bisericii a fost mai mare,probabil, decât cea a oricărui
alt învățător din primele trei secole... Paginile pe care Sf. Irineu
178 Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 3 – Apologeţi de Limba Latină” , Contra

Ereticilor cap.20 , p.151
179 Tertulian “De pudicitia”, 21 în Alexander Roberts şi James
Donaldson (editori), Translations of the Writings of the Fathers, vol
xviii, p. 119 .
180 Idem, p. 117
181 Irineu Pop Bistrițeanul, Sfântul Irineu de Lyon, (Cluj:Editura Cartimpex,
1998), 21.
120
le scrie despre unitatea, puritatea și frumusețea Bisericii sunt
splendide și nemuritoare.182
Datorită acestei dorințe de a vedea biserica unită Irineu nu a dus

doar o luptă de a readuce înapoi în sânul bisericii pe cei care au căzut în
diferite erezii, dar a avut și un rol de împăciuitor între episcopi, în special
în controversa legată de data Paștelui. Aceste acțiuni ale sale, potrivit
scritorilor bisericești contemporani cu Irineu, sunt în perfectă concordanță
cu numele său care în limba greacă însemnă pacifist.
Irineu este convis că unitatea bisericii este posibilă prin faptul că
biserica ”grație tradiției, păstrează predica și credința apostolică în întinsul
lumii ca și cum ar locui o singură casă, crede și transmite acestea ca și
când ar avea un singur suflet și aceeași inimă, vorbind cu o singură
gură”.183 Din spusele lui rezultă că tradiția este un fel de vehicol pentru a
păstra același mesaj. Și aceasta pentru că, în timp ce limbile pământului
sunt diverse, autoritatea traditiei este una si aceeasi…Nici unul din
conducătorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocventa, să
nu învete altfel, pentru că nimeni nu este mai presus de învătător. 184
Eclezia este pentru Irineu ”locul mântuirii și al vieții în sensul cel
mai deplin al cuvântului” și acestea sunt strict legate de Duhul Sfânt după
cum afirmă el că acolo ”unde este Biserica, acolo este Duhul lui
Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este și Biserica și tot
harul; ba mai mult, Duhul este Adevărul”185.
Irineu subscrie la învățătura apărută la sfârșitul secolului al doilea
prin care ”rolul conducător în Euharistie devine în mod sigur atribuit
episcopului”186Acest element restrictiv în ceea ce privește Cina Domnului
a fost modificat în timp la o treaptă ierarhică inferioară, și anume, fiecare
preotul în parohia sa este cel care conduce Euharistia. Sfântul Irineu nu
trece cu vederea în analiza funcționalității bisericii și subiectul darurilor
spirituale sau harisemle despre care crede că există și se manifestă în mod
deplin în Biserică, după cum a afirmat în scrierile sale astfel:
Adevărații ucenici ai Mântuitorului, primind putere de la El,
săvârșesc și ei minuni în numele Său, fiecare după darul pe care
l-a primit de la El pentru folosul oamenilor. El enumeră
exorcisme, profeții, viziuni, vindecări și chiar înviere din morți.187
182 Idem, 21
183 Idem, 62
184 Idem, 62
185 Această formulare apare în opera lui Irineu intitulată Contra ereziilor, capitolul
III, 24,1
186 Irineu Pop Bistrițeanul, op.cit., 66
187 Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, vol. II, cap.32, 4.
121
În analiza privitoare la daruri el recunoaște și diferite roluri
speciale în slujba bisericii, și anume cel de preot și episcop hirotonisit,
aceștia având ca și sarcini principale propovăduirea și administrarea
Euharistiei. În contextul ereziilor cu care se lupta Irineu este de înțeles că
el acordă o atenție deosebită oficiului de învățare dat slujitorilor bisericii,
și acesta se află într-o legătură directă cu ”slujirile sacramentale”, în
special Euharistia, care hrănesc de fapt viața noului credincios.
În concluzie putem spune că Irineu are un merit deosebit în
formularea câtorva adevăruri fundamentale despre cuprinsul, structura,
întinderea şi funcţiunea Bisericii, care era asaltată de diferite erezii.
Chemarea lui pentru credincioși a fost evidentă, și anume : ”Trebuie să ne
adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formați la sânul ei și să ne hrănim din
Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un paradis în această
lume”.188
Eclesiologia lui Ciprian

Ciprian s-a născut în jurul anului 200 la Cartagina, din părinți
păgâni și bogați. Ciprian a avut parte de o educție aleasă. Prin anul 248 el
a devenit episcop de Cartagina, pozitie care a deținut-o timp de nouă ani
până a fost martirizat. Lucările sale se împart în două mari categorii :
tratate și scrisori. Scrierile lui Ciprian au fost adunate într-o colecție
numită Corpus Cyprianicum.
Cea mai importantă lucrare a lui a fost De initatae catholicae
ecclesiae (Dsespre unitatea Bisericii Universale). Urmatoarele afirmații
ale lui Ciprian scot în evidență modul in care a înțeles biserica si
conducerea ei:
”Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
mea şi porţile iadului n-o vor sfărăma .Iţi voi da cheile împărăţiei
cerurilor şi cele pe care le vei lega pe pămănt legate vor fi şi în
ceruri şi cele pe care le vei dezlega pe pămănt dezlegate vor fi şi în
ceruri“. Pe unul singur îşi clădeşte Biserica şi , deşi le atribuie la
toţi Apostoli după învierea Sa putere egală “.189
Aici în capitolul al IV –lea, începănd să descrie unitatea Bisericii,

Ciprian aminteşte pe scurt că Măntuitorul a trimis pe apostoli să
propovăduiască după înviere (Ioan 20:21-23 ) pe temeiul învăţăturii despre
dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu mărturisită de cel mai bătrăn dintre
188 Idem, vol. V, cap. 20, 2

189 Nicolae Chețanu, Apologeți de Limbă Latină, (București: Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981), 98
122
apostoli în numele lor (Matei 16:18-19 ). Iar în capitolul următor, adică
capitolul al V-lea,Ciprian arată că în continuare această unitate va fi
menţinută de colegiul episcopal venit de la Sfinţii Apostoli.
În această perioadă istorică a fost introdus în Evul Mediu un mic
comentar adăugat la tratatul Despre unitatea Bisericii universale de către
teologii romano-catolici, prin care aceştea îi atribuie lui Sfăntul Ciprian
învătătura primatului papal. Textul adăugat a fost numit de teologi ”textul
primaţiei”. El se deosebeşte întru totul de contextul tratatului Sfăntului
Ciprian , care întemeiază unitatea Bisericii pe învăţatura ei , formulată de
colegiul episcopal şi despre care vorbeşte foarte limpede marele ierarh
african în capitolul al V –lea. Ciprian accentuează în mod deosebit
unitatea bisericii prin ceea ce spune:
…totuşi ,ca să se vadă bine unitatea , a rănduit, cu autoritatea sa

, obărşia acestei unităti, începănd – o de la unul singur . Şi
ceilalţi Apostoli erau tot ceea ce a fost Petru ,înzestraţi cu aceiaşi
onoare şi putere, dar începutul pleacă de la unul singur, pentru
ca Biserica lui Hristos să se arate în unitatea sa . 190
Ciprian ridică întrebări ca: Cine nu ţine această unitate a

Bisericii,crede că ţine credinţa ? Cine se împotriveşte Bisericii şi i se
opune crede că e în Biserică? Cu alte cuvinte el elogiază rolul bisericii și
evidențiază nevoia de comuniunea profundă cu aceasta.
Sfăntul Ciprian a creat expresia ”colegialitatea episcopală ” despre
care s-a vorbit mult în Conciliul de la Vatican, fără a fi citată în constituţia
lui . Aflăm această expresie în mai multe epistole ale sale, de pildă în
”Concordiam colegii sacerdotalis firmiter opinents ” și în lucrarea tradusă
în engleză ” Saint Cyprien Corespondance ”.
Formula celebră care se găseşte în lucrarea lui și care are un
caracter repetitiv evident este aceasta : “Cine se desparte de Biserică şi se
uneşte cu alta îşi calcă promisiunile faţă de Biserică, şi cine părăseşte
Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin,
un profan, un duşman. Cine nu are mamă Biserica nu poate avea pe
Dumnezeu ca tată.”191
190 Nicolae Chețanu, Apologeți de Limbă Latină, (București:

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1981), 99
191 Nicolae Chețanu, Apologeți de Limbă Latină, (București:
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1981), 99
123
Pe un ton foarte aspru, Sfăntul Ciprian învinuieşte pe confesori de
a nu fi destul de smeriţi, fiidcă prigoana şi, deci primejdia, încă nu este
depăşită, ca atare ei încă nu şi-au făcut datoria pănă la capăt, ca să se creadă
biruitori . În această situaţie ei nu trebuie să vorbească de rău pe preoţi şi
să se menţină în cu hotărăre confesiunea, chiar cu preţul vieţii .
El crede în idealul creştin al păcii şi în plida de sacrificiu a Bisericii
primare192, fapt care pare să fie în total constrast cu starea actuală a
Bisericii. Sfăntul Ciprian face un apel vibrant la creştinii din Africa să
revină cu toţii pe calea cea bună în aşteptarea măntuitorului Hristos.
Cel mai original şi cea mai importantă doctrină în scrierile sale este
eclesiologia sa. Aşa cum s-a putut remarca din citatele de mai sus cele
doua teme majore ale eclesiologiei lui Ciprian sunt : unitatea si primatul
papal.
Concluzii
Srierile apologeților și polemiștilor creștini accentuează

următoarele aspecte eclesiologice :
1) Unitatea Bisericii. Fiecare dintre scritorii menționați în acest
articol accentuează unitate bisericii la cel puțin unul dintre cele două
nivele, și anume unitatea dintre credincios și biserică, cât și unitatea dintre
episcopi și episcopi în ceea ce privește învățătura și practica în biserică.
Unitatea credinciosului cu biserica se arată, în principal, în faptul de a nu
părăsi biserica prin adoptarea învățăturilor eretice. Dacă cumva au părăsit
biserica erau chemați să se întoarcă înapoi în biserică cu o stare de pocăință
și smerenie. Scrierile apologeților și polemiștilor nu lasă să se vadă o
încercare de ”compromis” în ceea ce privește învățătura, cu intenția de a
menține credincioșii în biserică cu orice preț, ci din contră se poate
remarca o doză de severitate și adoptarea unor măsuri de protejarea a
bisericii sub atacurile externe din partea ereticilor. Am remarcat și o
anumită toleranță în special în disputa dintre episcopi, mediată de Irineu,
care a condus la a accepta să existe practici ecleziale diferite, ca de
exemplu date diferite în care se sărbătorea Paștele. În general toleranța în
sânul bisericii era doar față de anumite obiceiuri și practici.
2) Rolul soteriologic al bisericii. În dorința de a păstra pe oameni
legați de biserică, apologeții și polemiștii, au exagerat rolul bisericii
ajungând până la a crea doctrine contradictorii cu învățătura Sfintelor
Scripturi. Se poate observa cum progresiv de la accentuarea rolului
determinant și benefic al bisericii în viața credinciosului (imaginea de
192 Aceaste convigeri ale ale pot fi citite în capitolul XXV din cartea De
catholicae Eclesiae unitate ( Despre unitatea Bisericii universale
124
mamă, de casă, etc.) s-a ajuns ca biserica să fie parte componentă a
procesului mântuirii. Atât Irineu, cât și Ciprian, în mod explicit, afirmă că
în biserică și prin biserică se poate ajunge la mântuire. Astfel, bisericii îi
este atribuit un rol soteriologic. Polemiștii și apologeții nu explică mai
exact locul bisericii în procesul mântuirii sufletului, dacă ea mântuie prin
faptul că ea transmite mesajul mântuirii sau dacă ea este un fel de
mijlocitor între om și Dumnezeu.
3) Ierarhia bisericească.În scrierile apologeților și polemiștilor
ierahia bisericească este argumentată sau justificată prin succesiunea
apostolică și prin atacul ereticilor asupra bisericii. Credibilitatea bisericii
era într-un anumit fel legată de credibilitatea conducătorilor ei, și cum ai
putea oare să fie întărită această credibilitate decât argumentând că ei au
această autoritate de la Domnul Isus Christos. Și dacă biserica are
conducători care nu au primit autoritatea de la cei care au primit-o de la
Christos printr-un transfer succesiv de autoritate, atunci acești conducători
nu au credibilitate și biserica nu este o biserica autentică. Prin acest
mecanism de argumentare se elimină orice grupare eretică și orice grup
care se desparte de biserica existentă. Astfel, biserica prin episcopii săi
deține un monopol și control asupra dezvoltării oricărei comunități
creștine și așezării în conducere a fiecărui slujitor. Această abordare nu
poate fi justificată în totalitate de textele revelate ale Noului Testament. În
fapt, introducerea ierahiei în biserică a creat o prăpastie între slujitori și
credincioși, dar și între slujitori și slujitori, diferența ierarhică între slujitor
a început să fie vizibilă treptat. Dincolo de ierarhizarea slujitorilor, în
scrierile apologeților și polemiștilor apare și o ierarhizare a slujirilor,
credincioșilor fiindu-le interzisă administrarea anumitor slujiri, ca de
exemplu să oficieze euharistia sau Cina Domnului, cât și celelalte Taine
ale bisericii.
Scrierile apologeților și polemiștilor ne ajută să explicăm existența
unor practici pe care le întâlnim astăzi în bisericile tradiționale
contemporare printr-o reflecție asupra scrierilor părinților bisericii. Atfel
acestor practici nu le putem explica originea, fiind greu să fie distinse din
învățătura Noului Testament.
125
PARTEA II
Dinamica funcționării bisericii
126
127
Capitolul 5
Relația dintre funcție și formă, factor reglator al dinamicii biserici
Orice biserică trebuie să dea răspunsuri pertinente la 4 întrebări:

Ce este biserica? De ce există Biserica? Ce trebuie să facă Biserica? și
Cum trebuie să facă Biserica ceea ce trebuie să facă? Biserica este Trupul
lui Cristos, formată din toți oamenii care au fost născuți din nou (Evrei
12:23) și mărturisesc un Domn, o Credință și un Botez (Efeseni 4:5). Ea
este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Ea își trage toată
existența din Cristos (Ioan 15:5), și este nimic fără Isus Cristos,193
deoarece El este Domnul și Mântuitorul ei.
Însă, în natura, atributele și semnele bisericii se găsește scopul194
Bisericii.195 Scopul unic și sublim al Bisericii este să-L glorifice pe
Dumnezeu, exprimând prezența lui Cristos pe pământ. 196 Prin biserică,
Dumnezeu își arată înțelepciunea nespus de felurită (Efeseni 3:10),
strălucirea gloriei Sale. Dar cum poate Biserica să Își glorifice
Dumnezeul? În încercarea de a împlini scopul suprem, Biserica are de
îndeplinit câteva funcții.197
5.1. Cunoașterea și aplicarea funcțiilor
193
Richard Phillips, Phillip, Ryken & Mark, Dever, The Church: One, Holy, Catholic
and Apostolic, P&R Publishing Company, New Jersey, p. 118.
194
Unii scriitori folosesc cuvântul scopuri. În lucrarea de față se va folosi cuvântul
funcție.
195
Mark E. Dever, „The Church”, în A Theology for the Church, Ed. General Daniel
Akin, (Ediție Electronică MOBI, p. 937
196
Donald J. MacNair & Esther L. Meek, The Practices of a Healthy Church: Biblical
Strategies for Vibrant Church Life and Ministry, P&R Publishing Company, New Jersey,
1999, p. 26.
197 Donald J. MacNair & Esther L. Meek, The Practices of a Healthy Church: Biblical
Strategies for Vibrant Church Life and Ministry, P&R Publishing Company, New Jersey,
1999, p. 38.
128
Are Biserica de îndeplinit vreo funcție? Dacă da, care sunt acestea?
Teologi de-a lungul anilor, au prezentat diverse funcții pe care Biserica le
are de îndeplinit, cum ar fi:
Millard Erickson – Evanghelizarea, zidirea, închinarea, preocupări sociale
Bruce Milne – Închinarea, părtășia, slujirea, mărturia
Wayne Grudem – Închinarea, hrănirea, evanghelizare și
compasiune.
Paul Enns – Închinarea, învățarea, părtășia, slujirea, organizarea,
sacramentele
Daniel Akin – Închinarea, evanghelizarea, edificarea
Michael Bird – Evanghelism și misiune, facerea de ucenici,
administrarea sacramentelor, lucrarea împărăției, închinarea.
Rick Warren – Închinarea, slujirea, evanghelizarea, părtășia,
ucenicizarea.
J. Wagenfeld – Evanghelizarea, ucenicizarea (învățătura), slujire,
părtășie, închinare.198
Donald J. MacNair și Esther L. Meek – Închinarea, hrănirea, mila și
misiunea.
John Hammett – Învățarea, părtășia, închinarea, slujirea și
evanghelismul.
După cum se poate vedea însă, între scriitorii creștini există

divergențe atunci când se exprimă funcțiile bisericii. În cele mai multe
cazuri, există diferențe de limbaj, sau unele funcții mai mari sunt divizate
în 2-3 părți.199
Închinarea este ceva universal acceptat. La fel stau lucrurile și cu
Evanghelizarea. Diferențele apar când e vorba de ucenicizare și de
preocupările sociale (slujirea). Deși preocupările Sociale nu apar la toți,
totuși e majoritar acceptat și acest lucru. În dimensiunea interioară a
bisericii, sunt redate unele funcții ca: creșterea, edificarea, părtășia,
ucenicizarea, hrănirea, învățătura sau chiar sacramentele (Simbolurile
Bisericii). Realitatea este că, privind la toate cuvintele folosite în ce
198
J. Wagenfeld, Igiecrecimento Integral. Hacia una iglesia de impacto. Una
introduccion biblica al estudio del crecimiento de la iglesia, Logoi, Miami Florida,
2000, pp. 62-63 în Octavian Baban, Noul Testament și principiile dinamicii relațiilor în
Biserică, Curs ITBB, 2001, p. 56
199
De exemplu, Erickson folosește cuvântul zidire, dar descrie conceptul de
ucenicizare.
129
privește funcțiile, toate pot fi prezentate ca fiind părți ale uceniciei
creștine.
Având în vedere aceste aspecte, Funcțiile Bisericii sunt Închinarea,
Ucenicizarea, Evanghelizarea și Slujirea (Preocupări sociale). Cum s-a
ajuns însă la această concluzie? Ele nu sunt descoperite în funcție de
experiențele unor biserici de „succes” 200, ci Sfânta Scriptură este
fundamentul în care toate aceste funcții își găsesc tot suportul. Aceste
funcții sunt poruncite de Domnul Isus, atât în mod direct, cât și prin
intermediul Apostolilor Săi și au o rezonanță puternică și în Revelația VT,
și au fost practicate cu credincioșie chiar de Biserica primară. La locul
potrivit vor fi prezentate toate bazele Biblice.
Dar care este rolul funcțiilor? Determină funcțiile ce este Biserica?
Pot exista adunări de oameni care să facă cele 4 funcții și totuși să nu fie
biserică? Într-o oarecare măsură și dimensiune da. Funcțiile nu formează
Biserica, ci funcțiile descriu ce este Biserica. Rolul funcțiilor este acela ca
Biserica să împlinească cu seriozitate și sârguință Scopul suprem: Gloria
lui Dumnezeu
Funcțiile Bisericii pot fi clasificate și avându-se în vedere
dimensiunile în care acționează.201 Așadar, închinarea (Matei 4:10) este
situată în dimensiunea verticală, om-Dumnezeu. Funcția verticală a
Bisericii mandatează funcția pe orizontală.202 Ucenicizarea (Matei 28:19)
are de-a face cu dimensiunea interioară a omului, dar și cu cea orizontală
credincios-credincios. Evanghelizarea (F.A. 1:8) are o dimensiune
orizontală, însă se îndreaptă spre oamenii din afara comunității de
credincioși. În cele din urmă, slujirea (1Ioan 3:17) poate fi făcută în
ambele direcții ale dimensiunii orizontale, însă are mai mult de a face cu
aspectele materiale
Cuvântul “funcție” are mai multe înțelesuri în Limba Română.
Sensul cuvântului despre care se vorbește în această lucrare este strict
primul sens prezentat și în dicționar. În limbaj secular, conform DEX, o
200
Christian A. Schwarz, Dezvoltarea naturală a bisericii: Un ghid al celor opt
trăsături ale unei biserici sănătoase, Editura Impact Media, Timișoara, 2003, p. 60.
201
Millard Erickson, Teologie Creștină, Vol. 3, Cartea Creștină, Oradea, 1998, p. 236.
202
Mark E. Dever, „The Church”, în A Theology for the Church, Ed. General Daniel
Akin, (Ediție Electronică MOBI, p. 940).
130
funcție este o activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod
regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu,
slujbă, post.203 Deși, în Biblie nu apare explicit acest termen, mai ales într-
un mod sistematic, totuși ideea de funcție apare cu siguranță. În limbaj
creștin, funcția este ceea ce un creștin (o biserică) a fost mandatată de către
Dumnezeu să facă. Funcția este ceva absolut, imuabil, ceva ce nu se poate
negocia. Nu este ceva opțional, ci ceva imperios necesar.
Este important să înțelegem care este diferența dintre ceva
supracultural și ceea ce este doar un aspect al culturii actuale.204 Sunt
funcțiile ceva cultural? Cu siguranță nu, avându-se în vedere faptul că
aceleași funcții au fost îndeplinite, atât de Biserica din Ierusalim (F.A.
2:42), cât și de Biserica din Antiohia (F.A. 13:1-3). Ceea ce se schimbă de
la o cultură la alta sunt formele în care sunt îndeplinite funcțiile.
În timp ce fiecare biserică poate să aibă propriile modalități în care
își îndeplinește aceste responsabilități, nu trebuie să existe nici o diferență
în ce privește lucrările pe care Biserica este chemată să le facă.205 În orice
cultură, fie în România, fie în Israel, fie în Rusia, Biserica are de îndeplinit
aceleași funcții cu caracter imuabil: Închinarea, Ucenicizarea,
Evanghelizarea, Slujirea.
Faptul că pe plan geografic funcțiile sunt transculturale s-a stabilit.
Dar ce se poate spune despre ele avându-se în vedere aspectul diacronic?
Trebuie să îndeplinească biserica de acum funcții diferite de cele practicate
de Biserica primară? Nu sunt aceste funcții demodate într-o lume care
galopează în evoluare în domeniul tehnologiei? Sfânta Scriptură lasă să se
înțeleagă că funcțiile sunt valabile pentru toate generațiile din toate
timpurile. De pildă, în cea mai timpurie epistolă a sa, Pavel vorbește
despre evanghelizare (Galateni 1:16), iar într-una din cele mai târzii, el
amintește că face același lucru (Efeseni 6:19). Aspectul social este surprins
atât la prima generație de creștini (Iacov 2:15-16) cât și la generația mai
târzie din timpul lui Ioan (1Ioan 3:17).
203
http://dexonline.ro/definitie/func%C8%9Bie
204
Gene Getz, Dinamica Bisericii: învățătură despre Biserică, Editura Fundației
E.B.E., Cluj-Napoca, 2008, p. 35.
205
Rick Warren, Biserica, o pasiune, o viziune, Editura Life, Oradea, 2002, p. 122.
131
Porunca facerii de ucenici, închinarea bisericii, evanghelizarea și
slujirea au rezonanță pe termen lung, nedefinit ca termen cunoscut, ci
definit doar ca moment al revenirii lui Cristos și a intrării Bisericii în
glorie. Cristos pretinde în prezent de la Biserica Sa slujirea semenilor
(Matei 25:45), ucenicizarea credincioșilor (Matei 28:19), închinare la
Dumnezeu (Matei 22:37) și evanghelizarea lumii pierdute (Matei 24:14).
Responsabilitatea de a împlini funcțiile vin atât bisericii ca întreg,
cât și indivizilor ca mădulare ale bisericii lui Cristos. De exemplu, dacă o
Biserică neglijează evanghelizarea, neimplicându-se în acest aspect
aproape deloc, asta nu înseamnă că e greșit ca un suflet să facă
evanghelizare. Dacă biserica face evanghelizare doar între pereții clădirii
Bisericii, nu înseamnă că persoanele credincioase nu pot predica
evanghelia în diverse împrejurări în societate. În Scriptură există cazul
bisericii din Corint, care aduna ajutoare pentru sfinți. Ajutoarele se adunau
cu știrea bisericii locale (1Corinteni 16:2; 2Corinteni 8:4). Indivizii
reprezintă atât pe Cristos cât și Biserica locală din care fac parte.
În Sfânta Scriptură, ideea de Biserică apare atât la singular, cât și
la plural. Când se vorbește despre Biserică, se are în vedere caracterul
universal, credincioșii în Cristos Isus, din toate timpurile și din toate
locurile (Efeseni 5:25). Când este prezentat cuvântul la plural, se are în
vedere bisericile locale, dintr-un anume loc, dintr-o anume perioadă
(Galateni 1:22). Funcțiile lăsate Bisericii trebuie îndeplinite, atât de
Biserica universală, cât și de Bisericile locale. Nu se poate ca o biserică
locală să practice doar închinarea, gândind că o biserică locală din altă
parte va practica doar ucenicizarea. Toate bisericile trebuie să practice
funcțiile lăsate de Cristos.
Conform DEX, interferența înseamnă întâlnire, încrucișare,
combinare a două sau mai multe fenomene, întâmplări, fapte.206 Când se
vorbește despre interferența funcțiilor, se are în vedere faptul că în anumite
aspecte, funcțiile se suprapun. De exemplu, pentru unii ca William
Temple, închinarea este răspunsul a tot ceea ce este omul la tot ceea ce
este Dumnezeu și face El.207 MacArthur vede închinarea ca mod de
206 http://dexonline.ro/definitie/interferen%C8%9B%C4%83
207 Warren Wiersbe, Real Worship: It Will Transform Your Life. Thomas Nelson
Publishers, Nashville, 1986, p. 22.
132
viață.208 Acest lucru înseamnă că și ucenicizarea, într-o măsură sau alta,
este închinare. Acum, lucrul acesta este adevărat, dar celelalte 3 funcții se
deosebesc de închinare prin faptul că au de a face cu relaționarea la
semeni, în timp ce închinarea este o relaționare directă la Dumnezeu.
Închinarea, de altă parte, poate fi văzută ca un aspect al uceniciei, pentru
că atunci când cineva este văzut închinându-se, în mod inevitabil devine
un model pentru ucenicul care învață. Evanghelizarea ajută și ea în
maturizarea credincioșilor și zidirea Bisericii.
Există o interferență între funcții, dar în același timp există și
distincție între ele. Lucrul acesta trebuie înțeles deoarece ajută la faptul ca
nici o funcție să nu fie neglijată în detrimentul alteia.209 Se poate foarte
ușor ca o biserică să neglijeze închinarea directă adresată lui Dumnezeu
(rugăciunea) motivând faptul că oricum, Biserica se închină prin slujire,
evanghelizare sau relaționare.
Chiar dacă se poate vorbi despre un grad de importanță mai mare
sau mai mic al unor funcții, totuși, toate funcțiile sunt importante.
Importanța lor nu e dată de o cultură sau alta, sau de o generație sau alta.
Importanța lor e dată de faptul că sunt poruncite, și deci, niciuna nu trebuie
să fie neglijată.210 Lucrul acesta este valabil atât la nivel comunitar cât și
la nivel individual. Ca indivizi, fiecare trebuie să împlinească funcțiile în
conformitate cu darul primit, să accentueze domeniul respectiv, fără însă
să neglijeze celelalte aspecte.211 De exemplu, dacă un frate are darul de a
face evanghelizare și de a vorbi cu oamenii despre Cristos, asta nu îl
scutește de închinare și de ucenicizare a celor convertiți.
Mai mult decât împlinirea tuturor funcțiilor, acestea trebuie
împlinite într-un echilibru. Echilibrul dintre funcții este important
deoarece aduce sănătate Trupului lui Cristos.212 Când se vorbește despre
208
John MacArthur, Prioritatea supremă: despre închinare, Societatea Misionară,
România, 1986, p. 17.
209
Millard Erickson, 236.
210
Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice, Făclia,
Oradea, 2004, p. 907.
211
Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice, Făclia,
Oradea, 2004, p. 907.
212
Rick Warren, Biserica, o pasiune, o viziune, Editura Life, Oradea, 2002, p. 148.
133
echilibru nu se are în vedere ca toate funcțiile să fie practicate în mod egal,
ci mai degrabă ca toate funcțiile să fie practicate într-un așa fel încât să nu
se simtă că lipsește vreuna. Nu există procentaje standard, dar nu se poate
vorbi nici despre un dezechilibru așa de mare, încât unele să fie aproape
total neglijate. Astfel, Bisericile trebuie să aibă discernământul de a simți
nevoile ei și să accentueze funcțiile care nu sunt practicate la un interval
și la o intensitate insuficientă. În practicare, poate exista și o anume
flexibilitate, în funcție de viziunea dorită și de strategia elaborată.
5.2. Selectarea adecvată a formelor
Conform DEX, se poate observa următoarea definiție: FÓRMĂ,

forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează
structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a
elementelor din care se compune un obiect sau un proces.213 O formă mai
poate fi privită ca un regulament temporal sau vehicul care se schimbă
odată cu evoluția culturii și cu trecerea timpului.214
Privind la aceste definiții în ce privește relația dintre funcție și
formă, se înțelege că forma este cum-ul ce-ului. Forma arată cum trebuie
să fie aplicată o funcție a Bisericii. Rolul ei nu este de a concura cu funcția,
ci de a facilita bunul mers al funcției. Ele nu au viață în ele însele, spune
Rinehart, ci ele doar slujesc funcțiunea. 215
Faptul că formele există, este o realitate nu doar în domeniul
bisericesc, ci și în viața de zi cu zi. De exemplu, cineva dorește să facă
mișcare pentru revitalizarea trupului. Aceasta este o funcție. Funcția de
recreere. Cum va face însă acest lucru? Poate el să se recreeze cu o funcție
care este doar un concept? Nu! Recreerea lui se face în diverse moduri: fie
prin alergare, fie prin tenis de masă, fie prin alt sport, fie prin plimbare.
Acestea sunt forme.
Conceptual vorbind, se poate vorbi despre funcții fără forme (la
nivel de teorie), însă, când e vorba de a pune în aplicare o funcție, aceasta
nu poate fi făcută fără a se ține cont de forme. De exemplu, se poate vorbi
213
http://dexonline.ro/definitie/form%C4%83
214
Douglas R. McLachlan, Reclaiming Authentic Fundamentalism, Forestview Lane
North, Minnesota, 2002, p. 9.
215
Stacy Rinehart, p. 70.
134
teologic despre închinare, despre ce oferă omul lui Dumnezeu, despre
costul închinării și despre tipuri de închinare (rugăciune, cântare, post),
dar acestea nu se pot aplica fără forme anume (cântarea pe patru voci sau
unison; rugăciunea comună sau în grupuri etc.). Toate acestea sunt forme
prin care se manifestă funcțiile. Așadar, funcția nu este legată de o formă
particulară (conceptual), ci de ideea și natura de formă, dar forma există,
și nu poate fi subminată importanța ei.
5.2.1 Caracteristicile formelor
Cu privire la forme, trebuie înțeleasă ideea că formele sunt

exterioare. Dyrness prezintă o apologie pentru importanța formelor, și
afirmă că deși credința este ceva de interior, totuși, orice credință autentică
dorește să se manifeste și în afară.216 Mai mult, el vede formele ca fiind
mijloace prin care este explicată oamenilor realitatea lui Dumnezeu.217
Un alt adevăr cu privire la forme este că ele se pot schimba, fiind
flexibile. O Biserică poate adopta anumite forme pentru îndeplinirea
funcțiilor, iar după o perioadă să le schimbe, iar acest lucru să nu fie deloc
un lucru greșit. Ele au fost lăsate cu scopul de a sluji funcția. De vreme ce
noile forme slujesc funcția mai bine, nu este nicio problemă, ci un
beneficiu. Un caz concret poate fi observat în viața lui Pavel. La Efes,
Pavel vorbea cu cei ce crezuseră în sinagogă. După 3 luni, unii iudei s-au
răzvrătit, așa că el a luat ucenicii lui Isus și i-a ucenicizat în școala unuia
numit Tiran. Pavel a fost flexibil, și nu a legat învățarea doar de un loc
anume.
Teologul D.A. Carson, face o observație remarcabilă, conform
căreia nu există nici măcar un singur pasaj în NT care să stabilească un
model de închinare comună.218 Acest lucru înseamnă că în diferite locuri,
unele funcții se aplicau diferit, și că nu era nimic în neregulă cu acest
aspect. Ele sunt contextuale. De pildă, o adunare care are foarte mulți
bătrâni care nu mai pot îngenunchia sau să stea mult în picioare; aceștia
pot fi provocați la rugăciune, chiar și dacă aceștia stau pe scaun în
216
William Dyrness, p. 158.
217
William Dyrness, p. 158.
218
D. A. Carson, Worship by the Book, Zondervan, Grand Rapids Michigan, 2002, p.
55. – deși el aplică din nou, doar la închinare, se poate avea în vedere aspectul tuturor
funcțiilor.
135
momentul rugăciunii. Ca să fie prezentat și un caz biblic, se poate observa
aspectul diferențial al slujirii, dintre Biserica de la Ierusalim și cea de la
Antiohia. Cei din Ierusalim își vindeau ogoarele și aduceau banii la
picioarele apostolilor (F.A. 4:32-35). Cei din Antiohia însă, făceau această
slujire în alt mod (F.A. 11:30 – nu se specifică faptul că și-au vândut
averile, ci că au dat după puterea lor).
Un alt aspect cu privire la forme este că ele influențează funcția în
practică. Formele nu sunt neutre, spune Rinehart, ci ele fie facilitează, fie
inhibă funcția.219 Astfel, prin forme adecvate, funcțiile pot fi îndeplinite în
mod util și eficient pentru Gloria lui Dumnezeu, în timp ce prin forme
nepotrivite pot fi inhibate și astfel să nu se mai îndeplinească într-un mod
autentic și biblic scopul suprem: Gloria lui Dumnezeu.
Nu doar că ele sunt flexibile, dar ele pot fi și diverse. Acest lucru
înseamnă că pot fi folosite mai multe forme (nu neapărat simultan, ci
interschimbabil) pentru îndeplinirea funcțiilor, și că nu există o singură
formă standard pentru fiecare funcție. De exemplu, rugăciunea se poate
face din picioare (la primul moment de rugăciune), iar mai apoi pe
genunchi. Sau, în primul moment să fie rugăciuni individuale, iar al doilea,
rugăciuni în comun (sau pe grupuri). Un caz biblic ar fi chiar acela al
modalității de rugăciune. Biserica din Ierusalim s-a rugat în comun (F.A.
4:24), dar în alte ocazii s-au rugat și pe rând.
5.2.3 Principii în selectare a formelor
Eficiența formelor trebuie cântărită în raport cu cât de bine au fost

îndeplinite cele 4 funcții ale Bisericii, și care sunt rezultatele
implementării formelor. Ea nu are de-a face cu a fi modern, nici cu a fi pe
placul oamenilor, ci ea are de-a face cu rodnicia. Astfel, dacă unele forme
împiedică bunul mers al funcțiilor, ele trebuie puse sub lupa cercetării.
În cartea Center Church, Tim Keller face o comparație între
succes, credincioșie și rodnicie în ce privește evaluarea unei lucrări. El
prezintă succesul ca fiind factorul care arată clar că lucrurile merg așa cum
trebuie. Accentul pus astăzi pe creșterea numărului de membri, a lucrării,
219
Stacy Rinehart, p. 69.
136
a convertirilor și a dărniciei arată pentru aceștia eficiența. Acest concept
este afectat de individualismul expresiv al acestei culturi.220
Câteva principii care pot constitui repere în selectarea formelor:
• Principiul interpretării corecte a Scripturii
• Principiul interpretării corecte a culturii
• Principiul contextualizării
• Principiul diversității
• Principiul echilibrului dintre funcție și formă
• Principiul slujirii holistice
• Principiul înnoirii continue
• Principiul evitării extremelor
Atât funcția, cât și forma sunt importante pentru Biserica lui
Cristos. Natura, rolul, importanța și influența formelor trebuie să dea de
gândit celor ce vor să pună în aplicare în mod eficient funcțiile Bisericii.
220
Timothy Keller, Center Church, 2012, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, p. 11.
137
Capitolul 6
Dinamicile slujirii interne: închinare, edificare, relații
6.1. Închinarea dinamică
Tema închinării este vastă și, de asemenea, constituie un subiect

important de controversă în bisericile contemporane, așa cum a constituit
un element de dispută și în trecut. Motivele principale a unor astfel de
dispune sunt, pe de-o parte, neînțelegerea teologiei cu privire la închinare,
iar pe de altă parte, rezistența noastră în a ne închina lui Dumnezeu, și
aceasta în contextul unor discuții despre eclezia evanghelică.
Neînțelegerea teologiei cu privire la închinare nu reprezintă în
primul rând o lipsă de informare, ci o hermeneutică deficitară, interpretări
dezlipite de contextul istorico-teologic al textului ca urmare a preferinței
pentru perspectiva tradițională cu privire la închinare. Ochelarii
tradiționali conduc la forțarea interpretării unor texte, prin scuzarea unor
situații care depășesc limitele noastre tradiționale (ex. Bătutul din palme,),
sau prin, adăugarea unor elemente, așa zis” implicite”, acolo unde Sfânta
Scriptură nu aduce nici o precizare.
Cel de-al doilea motiv pentru aceste dispute legate de închinare are
de-a face cu rezistența noastră la a ne închina lui Dumnezeu în termenii pe
care Dumnezeu i-a stabilit. Nu este vorba despre o rezistența totală și
vizibilă, ci poate fi vorba despre o rezistență ascunsă. Aceasta rezistență
are de-a face cu experiența noastră spirituală ca și creștini, mai precis cu
stadiul de dezvoltare spirituală la care se află un creștin. Creștinul
egocentric, adică firesc, nu simte prea mult nevoia de a se închina lui
Dumnezeu. El va fi mult mai preocupat de închinarea care să-l”
împlinească”, decât ca Dumnezeu să fie „împlinit”, să-i facă plăcere
închinarea Lui. El nu va spune cu voce tare că închinarea este pentru el,
dar va practica o închinare care nu este o închinare pentru Dumnezeu, ci
pentru sine în prezența lui Dumnezeu. Drept urmare va lupta pentru
păstrarea formei actuale în închinare, căutând argumente și atunci când ele
nu există, în așa fel ca închinarea lui să nu fie descoperită.
Această secțiune nu își poate propune să abordeze în mod
exhaustiv tema închinării, ci ne vom opri la a face o trecere în revistă a
138
aspectelor legate de închinarea comunitară, adică publică. Aspectele
legate de închinarea personală nu vor fi abordate în mod direct.
A. Poporul lui Dumnezeu și închinarea față de Dumnezeu
Închinarea nu a apărut simultan cu momentul nașterii bisericii, ci
ea a existat de la începutul lumii, la început în formă individuală, iar
ulterior în contextul familiei. Atunci când Dumnezeu a decis să-și formeze
o națiune, închinarea primește din ce în ce mai mult o formă organizată,
fiind reglementată de însuși Dumnezeu.
1. Semnificația închinării
Biblia nu oferă o definiție în sensul cunoscut de noi, și anume un enunț
articulat care să descrie tot ceea ce se poate descrie despre închinare. În
legea lui Moise cea de-a doua poruncă are de-a face cu închinarea și în
dezvoltarea acestei porunci, Moise scrie: ”Să nu te închini înaintea lor și
să nu le slujești” (Exod 20:5). Cei doi termeni care trebuie remarcați aici
sunt închinare (ebraică - chawa) și slujire (ebraică – abad). Cuvântul
“chawa” înseamnă” a se închina”,” a se proșterne”. Cuvântul “abad”
înseamnă” a sluji”. În Noul Testament termenul “proskyneo” înseamnă ”a
se închina, a adora”. Substantivul derivat din acest verb avea semnificația
sărutării mâinii în semn de omagiu. Celălalt cuvânt ”principal folosit în
Noul Testament pentru activitatea de închinare este “latreia”, însemnând
'serviciu', 'slujbă'. Dacă în Vechiul Testament corespondentul acestui
termen se referea la slujbă înaintea lui Dumnezeu, în Romani 12:1 se
referă la ”activitatea de slujire a lui Dumnezeu în viața noastră de zi cu
zi”. Astfel semnificația închinării este ca o monedă cu două fețe, pe de-o
parte închinarea este adorare, laudă, la adresa lui Dumnezeu, pe de cealaltă
parte închinarea este activitatea de slujire. Este implicit recunoscut faptul
că nu poți să adori pe Dumnezeu dacă nu recunoști ceea ce este El. Cât
privește slujirea noastră ea nu se limitează doar la slujirea noastră specială
în adunarea celor credincioși, ci este vorba de un mod de viață.
2. Mijloacele închinării
Israel a înțeles foarte bine faptul că de Domnul Dumnezeu (Yahwe
Elohim) nu te poți apropia oricum, dar, de asemenea, au știut că Dumnezeu
a asigurat mijloacele prin care ei se pot apropia de El. Acestea sunt: legea,
jertfa și cortul/templul. Legea, prin poruncile ei, descoperea condițiile
139
apropierii de Dumnezeu și umblării zilnice în poporului lui Dumnezeu.
Jertfa reprezintă mijlocul direct, elementul care trebuia să facă parte din
fiecare închinare. De aceea ar putea fi definită închinarea la evrei ca fiind
jertfire. Corelat cu ideea de jertfă în Legea lui Moise avem și sărbătorile.
Cel de-al treilea mijloc al apropierii față de Dumnezeu este Cortul
Întâlnirii, și ulterior Templul, care reprezentau locul prezenței lui
Dumnezeu.
3. Pericolele închinării
Tot din istoria Vechiului Testament putem desprinde care sunt pericolele
în închinare, care dacă sunt urmate, pot compromite adevărata închinare.
Cele mai evidente pericole sunt idolatria și formalismul. Idolatria are de-
a face cu obiectul închinării, zeii cananiților au devenit factori competitivi
pentru loialitatea evreilor față de Dumnezeu. Chiar termenul idolatrie este
un termen compus din cuvintele ”idol” și ”latreia” care înseamnă ”slujirea
idolilor”. Astfel, orice act de închinare care nu este îndreptat spre
Dumnezeul adevărat este idolatrie. Pe parcursul istoriei Vechiului
Testament înregistrăm diferite posibile obiectele ale închinării pe care le-
au ales oamenii pentru a li se închina. Anemismul (” gândirii omului
primitiv din stadiul prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea
obiectelor și a fenomenelor naturii, precum și prin investirea acestora cu
atribute umane” și sincretismul (închinarea la Dumnezeu după principii
idolatre prin fuziunea cu alte religii) sunt forme ale idolatriei. Căsătoriile
evreilor cu străinii, o formă de sincretism, au făcut cel mai adesea ca ei să
adopte idolatria (vezi Solomom). Formalismul are la baza separarea în
actul închinării. Idolatria a relevat o problemă externă care intervine, și
anume, înlocuirea obiectului închinării, pe când formalismul dezvăluie
probele interne, acționarea în exterior în act de închinare, dar cu atitudinea
inimii contrară actului închinării. Un astfel de închinător simulează
închinarea, dar nu o trăiește. Cele mai importante domenii care generează
acest formalism sunt: a) separarea formei de închinare de funcțiile
închinării; b) separarea timpului/momentului de închinare de viața zilnică.
140
Așa cum s-a afirmat “sã ne ferească Domnul de o Biserică lumească și de
credincioși lumești”221.
B. Domnul Isus Christos și închinarea

În viața Domnului Isus au existat multe momente de închinare care pot fi
studiate. Cel mai important pasaj în care Domnului Isus discută tema
închinării este Ioan 14: 19-26. Termenul “proskyneo” (a se închina, a
adora) apare de șapte ori în acest pasaj. Femeia samariteancă ridică
întrebarea cu privire la locul de închinare. Ea știa doar două locuri unde
se putea închina: Garisim, unde se închinau samaritenii, și Ierusalim, unde
se închinau evreii. Probabil că femeia aștepta ca Domnul Isus să aprobe
unul dintre aceste două locuri. În schimb Domnul Isus afirmă că va avea
loc o schimbare în închinare (v.21), și această schimbare nu era legată de
locul închinării, ci de felul în care ne închinăm. Scrierile istorice relevă
faptul că închinarea samaritenilor era caracterizată de entuziasm, dar era
lipsită de adevărul întreg al Vechiului Testament, datorită faptului că au
respins tot Vechiul Testament cu excepția Pentateuhului. Închinarea
iudaică era bazată pe adevărul exprimat în Vechiul Tastament, dar avea o
închinare de suprafață (Marcu 7:6). Astfel că Domnul Isus afirmă că
esența închinării adevărate este” închinarea în duh și adevăr”.
Duhul (gr. pneuma) este partea imaterială a omului fiind centrul
diferitelor sale trăsături, emoții și activități: gândirea (Is. 29:24), amintirea
(Ps.77:6), smerenia (Mat. 5:3), durerea (Gen. 26:35). Datorită faptului că
duhul poate manifesta emoții nedorite, spiritul trebuie cultivat cu atenție
în experiența spirituală a omului (Ps. 51:10; 2 Cor. 7:1). Astfel, închinarea
nu este o problemă la a fi la locul potrivit, la timpul potrivit, cu cuvinte
potrivite, ci a te apropria cu o stare lăuntrică potrivită. Închinarea trebuie
să curgă din lăuntru în spre afară. Așa cum spunea Stephen Charnock” fără
inimă nu există închinare, ci doar o piesă jucată pe scenă; o interpretare a
unui rol fără a fi cu adevărat personajul pe care-l interpretăm”. Cum ar
trebui să fie duhul nostru atunci când ne închinăm? Biblia cere să ne
închinăm cu: a) plini sau stăpâniți de Duhul Sfînt (1 Cor. 2:11; Rom. 8:15-
221
Ioan-Gheorghe, Rotaru, “Să ne ferească Domnul de o Biserică lumească și de
credincioși lumești”, în Argeşul ortodox, Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine
al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, anul XII, nr. 608, 2014, p.6
141
17); b) predați sau cu un duh neîmpărțit (Ps. 86:11); c) cu curăția duhului
nostru (Ps. 139: 23-24; Is. 1:11-15; Iacov 4:8).
Închinarea este un răspuns bazat pe adevăr. În Vechiul Testament
termenul de “adevăr” este folosit în două sensuri: a) sensul intelectual –
faptele care pot fi dovedite adevărate sau false (Deut. 17:4); b) sensul
moral și existențial – adevărul ca un atribut al unei persoane. În Noul
Testament termenul de adevăr se referă la: a) credibilitatea, veridicitatea
și corectitudinea caracterului, cu aplicare la persoana lui Dumnezeu
(Rom.3:7), cât și la oameni (Efes. 5:9); b) lucru real și complet (ex.
Credința adevărului – Gal. 2:5, Isus este adevărul – In. 1:17) în opoziție
cu ceva care este fals și incomplet; c) lucru real (adj. gr. alethinos) spre
deosebire de ceva care este o simplă înfățișare sau o copie (ex. In. 4:23 –
închinarea reală). Astfel că interpretarea posibilă a adevărului este: a)
închinare cu un caracter integru; b) închinare reală sau sinceră
(neprefăcută); c) închinarea în baza Cuvântului Adevărului. Cu alte
cuvinte noi trebuie să avem o închinare reală bazată pe Cuvântul lui
Dumnezeu (In.18:38; In. 17:17).
În concluzie, învățătura Domnului Isus despre închinare subliniază
că aceasta trebuie să fie interiorizată adecvat și exteriorizată în baza
Cuvântului lui Dumnezeu.
C. Biserica și închinarea
Odată ce biserica a fost adusă în ființă aceasta continuă practicarea
închinării în lumina Noului Legământ instituit de jertfa Domnului Isus
Christos.
1. Premisele închinării
Studiul despre închinarea bisericii trebuie să înceapă cu cartea
Faptele Apostolilor, o istorie a nașterii și dezvoltării bisericii lui Isus
Christos. Aceasta începe cu despărțirea ucenicilor de Domnul Isus și
pogorârea Duhului Sfânt. Acest ultim act al Domnului Isus de înălțare la”
dreapta lui Dumnezeu” (F.A. 1: 9-11) generează un nou act de închinare
din partea ucenicilor (Lc. 24:52; Mat. 28:16-17), dar și o închinare globală
continuă din orice generație până El va reveni (Fil. 2:9-11).
Faptele Apostolilor este și o carte a tranzițiilor și, una dintre
acestea, este schimbarea de la închinarea în sinagogă la închinarea
142
bisericii. Despre închinarea publică în Faptele Apostolilor se poate afirma
următoarele:
a) În contextul de viață al bisericii pot fi remarcate diferite tipuri
de închinare, de la cele corecte, până la forme de compromitere a
închinării. Cartea Faptele Apostolilor nu se focalizează pe forma sau”
ceremonialul” închinării, ci pe obiectul închinării. Din această perspectivă
aici găsim descrise mai multe feluri de închinare: – Închinarea panteistă -
naturii în locul Creatorului – F.A.7:42 – Închinarea umanistă – omului în
locul lui Dumnezeu – F.A. 10:25,26 – Închinarea materialistă – materiei
în locul Dumnezeului imaterial – F.A. 5 – Închinarea teocentrică (F.A.
16:25)
b) Închinarea este descrisă ca moment de adorare, dar și un mod de
viață. În această carte nu avem definiția închinării și nu avem descris un
serviciu de închinare, în formă completă. Conținutul, dar și terminologia
acestei cărți susțin această afirmație. Termenii relevanți pentru actul
închinării sunt: - latreuo - a sluji prin împlinirea datoriilor religioase (F.A.
8:27) - proskuneo – a se închina, a asculta de, a se prosterna înaintea (F.A.
18:13) - sebo – închinător, temător de Dumnezeu (F.A. 24:11); termenul
se referea și la neamurile neconvertite care au fost atrase de moștenirea lui
Israel, dar nu și-au asumat toate obligațiile legii Iudaice (F.A. 16:14; 18:7;
13:43,50; 17:4,17) - megaluno – a mări, a exalta, a glorifica (F.A. 5: 13;
F.A. 10:46; 19:17) - umneo – a cânta laude, a cânta un imn (F.A. 16:25)
c) Închinarea este un răspuns comunitar complex Confuzia care se
face astăzi este că se pune semnul egal între închinare și cântare sau între
rugăciune și închinare. Potrivit cu înțelegerea închinării în baza
terminologiei biblice, închinarea înseamnă și slujire care include toate
aspectele pe care o persoană sau comunitate le face față de Dumnezeu. De
aceea, predicarea, lauda, dărnicia, Cina Domnului, și altele, pot fi
considerare acte ale închinării noastre față de Dumnezeu.
2. Prioritatea închinării
Închinarea este unul dintre scopurile bisericii. Dezbaterea este
între” cel mai” important lucru pe care trebuie să-l facă biserica și” unul
dintre” scopurile bisericii. Alături de edificare și evanghelizare, închinarea
face parte dintre scopurile bisericii, iar toate acestea sunt interconectate.
Potrivit lui Efeseni 3:14-21 închinarea este pentru edificare (Efes. 3:14-
143
21), iar închinarea este strâns legată de slujire și zidire (Rom. 15:5-7).
Închinarea prin proslăvire stă la baza tuturor slujirilor bisericii (2
Cor. 4:15; 8:19). Un autor necunoscut descrierea acest fapt în felul
următor:” Închinarea este complementul perfect al slujirii, dar ordinea
priorităților începe cu închinarea, nu cu slujirea”. Pastorul John
MacArthur afirma:” Când biserica nu se mai închină în mod adecvat ea
falimentează în orice alt domeniu și lumea suferă din pricina acestui eșec”.
3. Experiențe comunitare de închinare

Așa cum am afirmat deja închinarea este complexă și include, într-
un fel, întreaga activitatea a bisericii. Merită organizarea unui studiu mult
mai extins asupra închinării în relație cu edificarea, cât și cu
evanghelizarea. În acest moment vom menționa doar câteva dintre aceste
experiențe de închinare colectivă:
a) Rugăciunea colectivă
În epistole, biserica a fost îndemnată să se angajeze în rugăciune
colectivă: Rom.12:12, Col. 4:2, 1 Tes. 5:14-18, Iacov 5:13-16, 1 Petru 4:7-
10.
b) Cântarea comună
Cântarea a fost o parte importantă în viața poporului lui Dumnezeu
în Vechiul Testament și continuă să fie și în Noul Testament (1 Cron. 23-
27; Efes. 5:19; Col. 3:16).
c) Dărnicia colectivă
Noul Testament încurajează contribuția financiară ca un act al
închinării (Gal.6:10; Rom.12:3; 2 Cor.9:11).
4. Practicarea închinării colective

Cum ar trebui să fie practicată închinarea în biserică? Cum putem
avea o închinare dinamică?
a) Pregătită – Evrei 10:22 Această pregătire este cu precădere
spirituală, dar nu exclude și aspectele tehnice ale pregătirii. Pregătirea
spirituală include: sinceritate (”cu o inimă curată), fidelitate (”cu credință
deplină”) și puritate (”inimile stropite de...și trupurile”).
b) Participativă. Închinarea adecvată și acceptată de Dumnezeu nu
este a aștepta, ci a da. Implicarea noastră în închinare se face: a) indiferent
de situație (vezi Pavel și Sila în închisoare), b) indiferent de dar.
144
c) Practică. Aceasta înseamnă că noi venim la închinare
închinându-ne și plecăm de la închinare pentru a ne închina. Închinarea se
va răsfrânge asupra întregii noastre vieți și slujiri.
6.2. Dinamica edificării
Ce se înțelege prin edificarea bisericii? Cum se realizează

edificarea bisericii? Ce face ca aceasta să fie eficientă? Care este relația
dintre edificare și celelalte scopuri ale bisericii? Acestea sunt întrebările
la care încercăm să răspundem în această lecție.
A. Considerații generale
Dimensiunea edificării în poporul lui Dumnezeu este cea mai
distanțată conceptual de poporul lui Dumnezeu Israel, în comparație cu
închinarea, și chiar cu mărturia acestuia față de celelalte popoare. Cea mai
prezentă în viața poporului Israel era închinarea.
1. Semnificația zidirii
Termenul folosit pentru zidire este “kodomeo” care înseamnă” a

zidi” și a fost folosit în sens figurat cu referire la cei credincioși care au
fost zidiți pe (gr. epikodomeo – 1 Cor.3:10,14; Efes.2:20; Col.2:7; Iuda
20; F.A. 20:32; 1 Petru 2:5) și cei credincioși care au fost zidiți împreună
(gr. sunoikodomeo – Efes. 2:22) și care trebuie edificați sau zidiți spiritual
(gr. oikodomen) 1 Cor. 14:3,12; 2 Cor. 12:19; 13:10; Rom. 15:2; Efes.
4:12,16) în acest edificiu spiritual numit biserica. Sensul propriu al
cuvântului “oikodomen” este cel de clădire, edificiu, în sens material, dar
este folosit în sens spiritual cu privire la adunarea celor credincioși,
biserica fiind descrisă prin metafora “casa” sau “templu”. Cu toate acestea
termenul nu apare strict în textele în care metafora casa este folosită, astfel
că acțiunea de zidirea a adunării depășește cadrul metaforic imediat,
devenind unul dintre termenii care descriu slujirea și responsabilitatea
internă adunării celor credincioși.
Astfel în baza folosiri figurate a termenului, zidirea poate fi descris
ca:
145
a) Aducerea într-o relație cu Domnul Isus Christos și învățătura
Lui.
b) Așezarea în adunarea celor credincioși
c) Procesul prin care experiența de schimbare personală și
comunitară se consolidează și se dezvoltă spre maturitate
spirituală.
Zidirea spirituală reprezintă aducerea oamenilor într-o relație cu

Domnul Isus Christos și așezarea lor în adunarea celor credincioși.
2. Scopul zidirii
Procesul de edificare (zidire, întărire) are drept scop maturizarea
din punct de vedere spiritual a Bisericii. Biserica trebuie să devină un
organism matur prin procesul de edificare, pentru ca să-L onoreze şi să-L
glorifice pe Dumnezeu şi pentru ca în cursul procesului să devină un
martor dinamic în lume. Preocuparea principală a apostolului Pavel pentru
Trupul lui Hristos a fost ca toţi să ajungă ,,la unirea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4.13).
Analizând textele din Noul Testament, mai ales cele din epistole (
1 Tes. 1:2-3; 2Tes.1:3-4; Col. 1:3-5; Efes. 1.15-18; 1Petru1:20-22; Evrei
10:22-24; 1Cor. 13; Col. 3:12-14; Efes. 4:14-16; etc.) putem observa cu
uşurinţă trei virtuţi care caracterizează maturitatea unei Biserici:
dragostea, credinţa şi nădejdea. Dragostea se manifestă în relaţiile dintre
membrii Bisericii şi în relaţiile cu toţi oamenii – relaţii după modelul lui
Hristos – o atitudine care creează solidaritate şi unitate în gândire.
Credinţa se manifestă prin încrederea pe care Trupul lui Hristos o are în
Capul său – Isus Hristos. Este acea convingere şi siguranţă unificatoare că
Dumnezeu există, că El răspunde la rugăciuni şi că El este sursa divină a
vieţii şi existenţei noastre. Nădejdea se manifestă prin stabilitate,
statornicie, siguranţă şi în mod deosebit printr-o privire dincolo de prezent,
spre ziua aceea când Isus Hristos va veni din nou pentru a-Şi lua Biserica
şi pentru a stabili Împărăţia Sa veşnică.
3. Mijloacele zidirii
146
Edificarea este procesul de zidire a bisericii prin care comunitatea
creștină crește și se întărește. Edificarea trebuie să ducă la maturitate sau
la desăvârșire în Christos. Toți credincioșii trebuie să fie angajați în
procesul de edificare, slujindu-se unii pe alții. Edificarea este un subiect
vast în Noul Testament. Ea se realizează prin: folosirea darurilor, slujirea
unii altora în dragoste, învățare, disciplinare, alte experiențe legate de
relații, etc.
B. Procesul zidirii bisericii

Pavel prezintă în pasajul din Efeseni 4:11-16 un plan simplu, dar
eficient pentru ajungerea la maturitate spirituală a tuturor membrilor
bisericii. Textul ne oferă o privire de ansamblu asupra modului în care
Dumnezeu a vrut sa funcționeze slujirea în biserica. O prezentare grafică
a mesajului comunicat în Efeseni 4:11-16 se poate vedea mai jos.
Ideile majore care merita accentuate in acest pasaj sunt
următoarele:
1) Sursa darurilor. Primul lucru pe care Pavel il afirma in versetele
7-10 este că dătătorul darurilor spirituale este Christos cel Înălțat. În
versetul 8 el întărește acest adevăr printr-un citat din Ps. 68:18. După acest
citat Pavel adaugă că acela “s-a suit” implică faptul că înainte El se
“pogorâse în părțile mai de jos ale pământului (v.9). Ceea ce Pavel avea
în minte nu se referă la o suire și coborâre în termeni spațiali ,ci mai
degrabă la o umilire și înălțare, ultima aducându-i lui Christos autoritate
și putere universală și, ca rezultat El a turnat peste Biserică, atât Duhul
care sa locuiască în ea, cât și darurile Duhului ca s-o zidească sau s-o aducă
la maturitate.
2) Slujitorii. Pasajul enumeră patru feluri de slujire date prin
daruri: apostoli, prooroci, evangheliști și păstori-învățători. Apostolii și
proorocii au fost oameni esențiali pentru perioada de așezare a temeliilor
Bisericii (Efes.2 :20). Astăzi, slujbele apostolilor si proorocilor au fost
preluate de evangheliști, respectiv de pastori-învățători. Apostolii au
plantat și au dat forma bisericii primare, astăzi aceasta lucrare este făcută
de evangheliști. Prorocii au învățat Cuvântul, astăzi această lucrare este
făcută de pastori-învățători. Cuvintele “pastor” și “învățător” se refera la
o singura funcție și nu la două. In textul grecesc ei sunt numiți într-o
singură unitate gramaticală prin folosirea unui singur articol. Unii au văzut
147
în acest pasaj doar enumerarea unor daruri de slujire fără a implica și
slujitorii. Considerăm că cele două lucruri merg mână în mână. Darul și
slujba, împuternicirea divină și trimiterea ecleziastică țin una de cealaltă.
Cei care au aceste daruri de slujire trebuie așezați în slujbă în cadrul
bisericii.
3) Slujirea
Pavel urmează să spună bisericii care este rolul slujitorilor. Am
identificat doua scopuri pentru care Dumnezeu a dat slujitori: scopul
imediat, “ desăvârșirea sfinților în vederea lucrării de slujire”, și scopul
final, “pentru zidirea trupului lui Christos…pana vom ajunge la starea de
om mare”.
Cuvîntul “katarizo” tradus prin “a desavârși” are mai multe
înțelesuri. Poate însemna “a pregăti, a pune la loc un os rupt, a repara un
năvod de pescuit, a finisa o casa, a restaura ceva la condiția inițială sau a
antrena un atlet (2 Timotei 3:17). În textul din Efeseni, Pavel folosește
cuvîntul “katarizo” pentru a desemna obiectivul primar al conducerii, cel
de a pregăti oamenii să slujească. Acest lucru subliniază că lucrarea
prioritară a slujitorilor este să-i pregătească pe sfinți pentru slujire. Slujirea
este datoria tuturor « sfinților ». Titlul corect pentru oamenii lui Dumnezeu
este acela de slujitor. Ideea de bază este că oamenii lui Dumnezeu (sau
sfinții) trebuie să se angajeze în lucrarea de slujire, de aceea ei sunt
slujitori. Celălalt obiectiv al slujirii pastorului-învățător este maturizarea.
El va fi folosit de Dumnezeu în acest proces de maturizare. Deci,
obiectivul nu este doar slujirea, ci și maturizarea.
Pe lângă faptul că slujitorii trebuie să cunoască care este rolul lor
față de membrii ei sunt responsabili și de climatul în care slujește biserica.
Textul dezvăluie trei caracteristici ale mediului propice dezvoltării. Prima
este o puternică orientare spre progres, ”să creșteți în toate
privințele”(4:15). Un mediu propice creșterii este mediul acceptării. Un al
doilea mediu propice creșterii, ”credincioși adevărului, în dragoste”.
Secretul creșterii este umblarea perseverentă în ascultare. Între
credincioșia față de adevăr și creștere există o relație de tipul cauză-efect.
În timp ce suntem credincioși adevărului, noi creștem, devenim tot mai
asemănători lui Hristos. A treia dimensiune a mediului care încurajează
creșterea este cooperarea. Dovada maturității spirituale este aderarea la
adevăr sau consecvența față de acesta. Dovada maturității întregii biserici
148
este cooperarea, lucrarea comuna, ca într-o orchestra simfonica, a tuturor
membrilor ei.
6. 3. Dinamica relațiilor în biserică

Preocuparea pentru unitatea Bisericii nu constituie un lucru de
actualitate, dar a devenit mult mai intensă în vremurile acestea. Relaţiile
tensionate din interiorul Bisericilor, conflictele dintre conducere şi
membrii, scindarea Bisericilor, naşterea unor noi mişcări în sânul
creştinismului sunt doar câteva dintre faptele care fac ca subiectul
cooperării în creştinism să fie de actualitate. În ciuda creşterii mişcării
ecumenice şi îndemnurilor la toleranţă subiectul cooperării nu-şi pierde
valoarea, ci revine în actualitatea, prin preocupări privitoare la termenii în
care aceasta poate fi realizată.
Atunci când toţi membrii bisericii contribuie cu puterea lor,
biserica poate împlini scopurile pentru care Dumnezeu a creat-o, adică
lucrează împreună sub puterea Duhului Sfânt. Acesta împlineşte dorinţa
Domnului Isus: Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu
în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimes, şi impactul asupra lumii este cel anticipat de Mântuitorul.
Cel mai simplu, relaţiile interpersonale pot fi definite ca
„împărtăşirea reciprocă a vieţii, între două sau mai multe persoane" . Acest
lucru nu înseamnă că relaţiile dintre oameni sunt un lucru simplu, nici în
studiu şi nici în confruntarea cu realitatea vieţii, ci sunt complexe şi într-
un continuu proces de îmbunătăţire.
Încă de la început se doreşte afirmarea şi clarificarea a trei axiome
cu privire la cooperarea în biserică: 1. Biserica este o comunitate divino-
umană interpersonală 2. Relaţiile sunt temelia actului conducerii 3.
Cooperarea este dorinţa şi cerinţa lui Dumnezeu pentru Biserica Lui.
Clarificarea acestor trei afirmaţii constituie o temelie solidă pe care pot fi
aşezate celelalte adevăruri prezentate în următoarele capitole.
Natura relaţională a Bisericii
Creştinismul solitar este o contradicţie cu însăşi natura acestuia. Aspectul

comunitar al poporului lui Dumnezeu, prin relaţiile care se stabilesc între
149
diferite persoane, constituie una dintre temele majore ale revelaţiei scrise.
a)Dumnezeu creează comunitatea
Sfintele Scripturi sunt consecvente cu această idee încă din
începuturile lor până la sfârşit. Ele revelează nu doar existenţa neîntreruptă
a conceptului de comunitate, întrupat în diferite forme, dar şi un
Dumnezeu îndrăgostit de comunitate, secretul fiind însăşi natura Lui.
Dumnezeu este Unul (Deuteronom 6:4), şi, totuşi, El este o comunitate a
dragostei şi a comunicării în El Însuşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Întreaga
creaţie va purta în sine amprenta naturii Creatorului. Astfel că teologii de-
a lungul vremurilor au studiat cu atenţie relaţie dintre Trinitate şi Biserică
şi au ajuns la concluzia că natura Bisericii ar trebui interpretată în lumina
Trinităţii.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, El a văzut că nu era bine ca omul
“să fie singur”, deci a creat-o pe femeie, rezultând familia—o mică
comunitate. Textul din Genesa capitolul doi descrie căsătoria ca un set de
relaţii complementare (un ajutor potrivit) şi ca o unitate (un singur trup).
Căsătoria este cea mai intimă dintre relaţiile sociale umane. Cu alte
cuvinte, căsătoria ar putea constitui o paradigmă pentru lucrul în echipă la
nivelul conducerii Bisericii.
Mai mult decât atât revelaţia scrisă evidenţiază faptul că atunci
când Dumnezeu a dorit să răscumpere umanitatea, El a creat o nouă
comunitate, naţională—Israel. Organizarea naţiunii în triburi, importanţa
liniei genealogice, cât şi alte elemente specifice poporului ales, constituie
experienţe în comunitate şi pentru comunitate, unde conceptul comunitar
este învăţat prin experimentare şi prin litera Legilor.
La împlinirea vremurilor când Fiul lui Dumnezeu a venit pe
pământ şi şi-a început lucrarea, primul lucru pe care l-a făcut a fost să
cheme doisprezece oameni pentru a deveni un grup de fraţi spirituali,
ucenicii Lui—o mică comunitate. Cele mai importante învăţături şi
extraordinare experienţe ale lui Isus şi a ucenicilor Săi au avut loc în
contextul acestui grup mic. Când Isus a părăsit pământul şi Duhul Sfânt a
fost trimis, creştinii nu s-au separat unii de alţii—ei au format o nouă
comunitate— biserica , o adunare a celor chemaţi afară din lume pentru a
sluji scopurilor lui Dumnezeu.
Aparent argumentele biblice care susţin natura comunitară a
poporului lui Dumnezeu se opresc la imaginea Bisericii, dar Scriptura îşi
150
încheie prezentarea în ceruri. Când vom ajunge în cer, vom intra în
comunitatea celor răscumpăraţi şi glorificaţi, aşa cum ni se descrie în
Apocalipsa 21:3 “Ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei...”.
Această călătorie descrisă pe paginile Sfintelor Scripturi obligă la o
succintă concluzie şi anume că: Dumnezeu iubeşte crearea comunităţilor,
iar oamenii au fost creaţi pentru a funcţiona împreună şi nu singuri.
b) Biserica între organism şi organizaţie

Natura relaţională a Bisericii nu ar trebui să conducă la abordarea
Bisericii doar ca o structură socială. Scriptura este mult mai specifică
privitor la faptul că Biserica este o comunitate unică cu o natură distinctă.
Întâlnirea şi coexistenţa dintre divin şi uman conferă Bisericii această
natură distinctivă, supranaturală.
Accentuarea exagerată a dimensiunii divine a Bisericii, în
detrimentul dimensiunii umane, face din aceasta o comunitate mistică şi
irelevantă, conducând chiar la anarhie. Imaginea transmisă de această
abordare este că există aparent mai multă spiritualitate acolo unde umanul
este mai puţin accentuat. Dimensiunea divină a fost exprimată în cursul
istoriei în termenii de organism viu. Accentuarea exagerată a dimensiunii
umane a Bisericii, fără a păstra echilibrul dintre divin şi uman, poate
conduce la secularizarea acesteia. În schimb, dimensiunea umană
încadrată în timp, adică luând în consideraţie aspectul istoric, face ca
Biserica să se exprime în diferite forme organizatorice relevante. Astfel
că, din perspectiva umană Biserica va acţiona ca o comunitate umană,
dobândind aspect de organizaţie.
Chiar dacă păstrarea echilibrului între cele două dimensiuni a fost
un efort prezent în întreaga istorie creştină, un lucru este sigur atât
dimensiunea divină, cât şi cea umană sunt relaţionale.
Pierderea echilibrului dintre cele două aspecte, organism şi
organizaţie, a avut ca efect, printre altele, instituţionalizarea Bisericii
adică, “organizaţia (forma şi structura) a devenit mult mai importantă
decât oamenii care o alcătuiesc”. Gene Getz susţine că infiltrarea
instituţionalismul în Biserica evanghelică contemporană este diferit de
celelalte forme ale lui întâlnite în cursul istoriei şi autorul prezintă, printre
altele, următoarele cauze şi simptome ale acestuia:
151
- Punerea accentului asupra faptului că biserica este locul în care
se câştigă suflete
- Începem să susţinem instituţia şi nu motivul existenţei ei
- Noi punem accent pe doctrina corectă şi neglijăm deseori
calitatea vieţii.
- Noi am permis lucrurilor relative să devină absolute
Cele două dimensiuni menţionate mai sus, nu doar că susţin natura

relaţională a Bisericii, dar conferă înţelegere asupra diferitelor nivele
relaţionale care pot fi clasificate astfel: relaţia verticală reprezentată de
relaţia cu Isus Christos şi relaţiile orizontale, adică legătura dintre membrii
Bisericii. Clarificarea legăturilor stabilite în cadrul Trupului lui Christos
constituie un lucru necesar în vederea stabilirii nivelelor de cooperare, şi
în mod special relaţiile în care este implicat liderul-slujitor. În mod simplu
se poate spune că liderii sunt implicaţi cu precădere în dinamica relaţiilor
în două sensuri , primul fiind relaţia cu oamenii, membrii Bisericii, iar în
al doilea rând relaţia cu grupul de lideri. Ambele aceste relaţii sunt vitale
şi necesită o atenţie şi o implicare constantă. În capitolul următor se va
studia întreaga reţea a relaţiilor liderului şi a modului în care toate aceste
relaţii influenţează actul conducerii.
Pe lângă cele două dimensiuni, umană şi divină, un aport deosebit
la demonstrarea naturii relaţionale a Bisericii îl constituie metaforele care
le găsim în Scriptură. Contribuţia acestor metafore poate fi exemplificată
prin menţionarea a două dintre acestea: “trup” şi “turmă”. Din metafora
“trupului”, reiese că fiecare membru al bisericii este necesar pentru
ceilalţi. Rolul liderilor este de a echipa pe alţii să participe la slujire. În
acest proces de echipare, lideri cu daruri complementare sunt imperios
necesari. Din metafora “turmei”, se observă nevoia de corectare.
Conducerea în echipă oferă cel mai bun context pentru aceasta, şi este mai
benefică decât conducerea realizată de lideri izolaţi sau organizaţi ierarhic.
Deci, Biserica este o comunitate relaţională datorită faptului că
natura lui Dumnezeu şi natura Bisericii este relaţională.
c) Cooperarea este dorinţa şi cerinţa lui Dumnezeu pentru Biserica Lui

Cum vrea Dumnezeu să fie relaţiile în Biserica Lui? În perioada
aşezării temeliei de învăţătură pentru Biserica Lui, Isus a accentuat cu
152
precădere două adevăruri care să fie caracteristice relaţiilor dintre ucenici:
dragostea şi unitatea. Aceste două au devenit preocuparea apostolilor
pentru noile Biserici care au fost plantate. Ele fiind un rezumat clar şi
suficient a tot ceea ce înseamnă relaţiile în Biserică, făcând din aceasta o
comunitate distinctă de orice comunitate umană de pe pământ.
(1) Dragostea – esenţa relaţiilor din Trupul lui Christos

Dragostea divină, adică dragostea agape, este cea care ar trebui să
caracterizeze relaţiile din Biserica. Acest mod de a exprima dragostea s-a
născut în sânul religiei revelate. A iubi înseamnă a alege şi constituie un
exerciţiu al întregii personalităţi. Biserica este o comunitate a dragostei,
dragostea având un rol crucial pentru că:
1) Dragostea este cea mai puternică mărturie a comunităţii (Mat.
5:44; Ioan.13:34-35)
2) Dragostea este cea mai înaltă motivaţie a comuniunii (1
Cor.16:14)
3) Dragoste este cel mai autentic moderator al relaţiilor (Gal. 5:13;
Rom.14:15)
4) Dragostea este cea mai durabilă mărturie a slujitorului (2
Cor.2:4;1 Cor.16:24)
Astfel că dragostea constituie elementul fundamental, temelia
tuturor relaţiilor pentru că în ea îşi găsesc izvorul toate celelalte virtuţi. Ea
transformă o capelă într-o comunitate cu impact durabil.
(2) Unitatea – funcţionalitatea Trupului lui Christos
Unitatea este cea care face Trupul lui Christos funcţional. Printre
ultimele dorinţe ale Mântuitorului exprimate în rugăciunea din Ioan 17 a
fost şi acesta : Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu
în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M'ai
trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una,
cum şi noi sîntem una, - Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentru ca ei să fie în chip
desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit,
cum M- ai iubit pe Mine.
Atât în acest text, cât şi în alte texte, atunci când ea este atribuită
relaţiilor dintre credincioşi, contextul este unul în care se comunică ideea
153
de lucrare, de misiune în lume. Fără unitatea mădularelor, energiile
organismului ar fi risipite şi efectul ar fi slab sau chiar inexistent.
Pasajul scris de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12 clarifică atât de
bine importanţa unităţii, dar şi semnificaţia ei. Unitatea trupului nu implică
în nici un fel uniformitate sau anonimatul membrilor. Cele trei aspecte
subliniate în acest pasaj pentru o funcţionare conform cu proiectul lui
Dumnezeu sunt: unitatea, diversitatea şi interdependenţa. Astfel că putem
spune că unitatea creştină este o funcţionare în interdependenţă a
diversităţii mădularelor pentru folosul întregului Trup a lui Christos.
În concluzie se pot afirma două idei majore. În primul rând că
Biserica are o natură comunitară. În al doilea rând că Dumnezeu doreşte
şi cere ca în această comunitate relaţiile să fie bazate pe dragoste şi în
unitate.
154
Capitolul 7
Dinamicile conducerii, planificării și administrării
Dumnezeu a decis sã se foloseascã de conducãtori umani în

conducerea bisericii tocmai pentru a spori gradul de orientare al adunãrii
bisericești precum și al mișcãrilor ei de rãspândire. Acești conducãtori
umani nu sunt stãpânii bisericii ,ci slujitorii ei. Dar cine sunt slujitorii
bisericii ? Poziția unora le relevã convingerea cã în bisericã avem o
multitudine de conducãtori: apostoli, prooroci, evangheliști si pãstori -
învãțãtori.
Pentru alții, slujitorii bisericii sunt pastorul, prezbiterii si diaconii,
pãstorul fiind diferit de ceilalți nu numai funcțional, dar si ca poziție.
Astfel, se ajunge involuntar la o ierarhizare a bisericii.
Alții au delimitat planul lui Dumnezeu cu privire la conducerea
bisericii în douã faze. În prima fazã - “sãdirea bisericii”- a fost nevoie de
oameni care sã îndeplineascã o lucrare apostolicã, profeticã și de învãțare,
prin evanghelizarea celor nemântuiți si prin consolidarea în credințã a
bisericilor. Dupã formarea bisericilor , Dumnezeu a pus în aplicare a doua
fazã a conducerii , conducerea bisericii locale fiind realizatã prin
intermediul prezbiterilor si diaconilor. Aceste poziții sunt diferite ,pe de o
parte, datoritã confuziei între daruri și pozițiile din bisericã, si pe de altã
parte , lipsei unui model nou testamental pentru bisericã.
7.1 Conducerea dinamică a bisericii

În bisericile Noului Testament au existat cel puțin douã categorii
de slujitori, prezbiterii si diaconii.
Prezbiterii
Conducătorii bisericii locale sunt identificați în Scriptură prin
cuvintele pastor , prezbiter și episcop, cuvinte care sunt sinonime.
Funcția de bãtrân sau prezbiter este întâlnitã la cea mai mare parte
a popoarelor din Vechiul Orient: Egipt - Gen. 50:7, Moabiti și Madianiti -
Num.22:4;7-14, si în țãrile Canaanului - Iosua 9:11. Cuvântul prezbiter
sau bãtrân apare cel mai adesea în scrierile care prezintã activitãțile
poporului ales al lui Dumnezeu, Israel.
155
Sinagogile nãscute în timpul exilului aveau în fruntea lor bãtrâni.
Ei erau responsabili ai întregii vieți civile si ecleziastice a poporului, ca si
de educarea tinerilor. Ei erau aleși pe viațã de cãtre comunitate. Trebuiau
sã aibã cel puțin 30 ani, sã cunoascã Legea si sã se bucure de o bunã
reputație. Sinagogile Diasporei erau cârmuite de cãtre un grup de 7 sau 9
bãtrâni numiți arhonți sau șefi ai Sinagogii.
Un alt termen folosit pentru a-i descrie pe conducãtorii spirituali,
era cel de episcop. Cei doi termeni au fost folosiți ca termeni echivalenți
mai ales de cãtre Pavel (Fapte 20:17-35). Cuvântul episcop înseamnã
”supraveghetor”. Cuvântul acesta era folosit la greci ca un titlu oficial “
pentru a-i desemna pe comisarii numiți pentru conducerea unei noi colonii
sau administrarea unei achiziții”.
Faptul cã Pavel i-a folosit unul în locul altuia, aratã cã el a folosit
un termen din cultura lor pentru a le comunica mesajul conform
contextului cultural respectiv. Pentru evrei el a folosit termenul prezbiter,
iar pentru neamuri, termenul episcop. Fie ca îi numim “bătrâni”, fie ca ii
numim “episcopi”, nu are nici o importanta. Titlul era de o importanta
secundara, in timp ce calificările și activitățile lor erau de o importanță
principală. Titlul cel mai raspândit este cel de prezbiter, iar functia lor este
de a supraveghea si de a pastori. Ele sunt concepte cuprinzãtoare care
includ funcții mai specifice cum sunt predicarea Evangheliei, învãțarea
adevãrurilor lui Dumnezeu , rugãciunea pentru cei bolnavi, etc.
Cei doi termeni pentru pastor sunt: “roeh” (ebraica) si “poimen”
(greaca). Sensul in care se folosește cuvântul pastorire in Vechiul
Testament este acela de “conducere a poporului”. Acesta includea toate
aspectele vieții. Noul Testament confirma înțelesul mult mai larg al
termenului de păstorire, rolul prezbiterului/pastorului fiind acela de
supraveghere si păstorire.
Supravegherea este aratata prin cuvintele :
a) “a cârmui” (1Tim. 5:17; 1 Tes. 5:12). A cîrmui (1 Timotei 5:17)
provine din proistemi “a sta înaintea bisericii”. În 1 Tes. 5:12 acest cuvânt
are ințelesul de “au autoritate peste”. Prezbiterii au autoritate de a conduce
biserica. Aceasta autoritate le este data de către biserica , cu toate acestea
in pasajul de mai sus se arata ca prezbiterii trebuie să aibă autoritate.
156
b) “a se osteni” (1 Tes. 5:12). Cuvântul acesta este cel care se
folosește pentru a munci din greu, a deveni obosit.Autoritatea aduce cu
sine si munca. Slujirea ca si prezbiter nu a fost niciodată un lucru usor.
c) “ a conduce” (Evrei 13:7,17,24). A conduce (Evrei 13:7,17,24)
provine din hegeomai. Prezbiterii sunt cei ce trebuie să conducă și să aibă
viziune si direcție pentru biserica.
Păstorirea se arată prin :
1) “ a avea grija” (F.A. 20:28; 1 Petru 5:1-3).Grija pastorala este
încredințată prezbiterilor. Nu numai unui singur prezbiter sau pastor, ci
tuturor. Prezbiterii trebuie sa aiba grija de oameni, mai ales în timpuri de
necaz.
2) “a proteja” (F.A. 20:28; 2 Tim. 2:24; 1 Tes. 5:14). Prezbiterii
trebuie sa protejeze biserica de cei imbracati in piei de oaie in domenii ca
: doctrina, stilul de viață sau alte atitudini dăunătoare.
3) “a învăța” ( 2 Tim. 2:2; 1 Tes. 5:12,13). Nu trebuie ca fiecare
prezbiter să aibă darul de învățator, dar fiecare dintre ei ar trebui să fie
capabil sa comunice adevărurile importante ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Prezbiterii au responsabilitatea întregii lucrãri. Ei nu sunt
responsabili doar pentru bunãstarea spiritualã a bisericii, în vreme ce
diaconii rãspund de chestiunile financiare ,ci de întreaga lucrare . Pavel
prezinta in pasajul din Efeseni 4:11-16 un plan simplu , dar eficient pentru
ajungerea la maturitate spirituala a tuturor membrilor bisericii.Pasajul
enumera patru feluri de slujire date prin daruri:apostoli, prooroci,
evanghelisti si pastori- învatatori. Apostolii si proorocii au fost oameni
esentiali pentru perioada de asezare a temeliilor Bisericii (Efes.2 :20).
Astazi, slujbele apostolilor si proorocilor au fost preluate de evanghelisti,
respectiv de pastori-învatatori. Apostolii au plantat si au dat forma bisericii
primare ; astazi aceasta lucrare este facuta de evanghelisti. Prorocii au
invatat cuvantul ; astazi aceasta lucrare este facuta de pastori-invatatori.
Cuvintele “pastor” si “învatator” se refera la o singura functie si nu la
doua.In textul grecesc ei sunt numiti intr-o singura unitate gramaticala prin
folosirea unui singur articol.
Unii au văzut în acest pasaj doar enumerarea unor daruri de slujire
fără a implica și slujitorii. Considerăm că cele două lucruri merg mână în
mână. Darul și slujba, împuternicirea divină și trimiterea ecleziastică țin
una de cealaltă. Cei care au aceste daruri de slujire trebuie așezați în slujbă
în cadrul bisericii.
157
Dumnezeu a dat slujitori: scopul imediat este “desăvârșirea
sfinților în vederea lucrării de slujire” și scopul final, “pentru zidirea
trupului lui Christos, până vom ajunge la starea de om mare”.
Diaconii si diaconițele
Cuvântul diacon înseamnã slujbã în sens general, indiferent dacã

este vorba de o slujbã oficialã sau neoficialã. Toți cei care exercitã o slujbã
în bisericã sunt diaconi indiferent de darul pe care îl au. Cuvântul “diacon”
a luat, cu toate acestea, destul de devreme un sens deosebit în bisericã,
exprimând o funcție precisã. Cu toate cã Scripturile prezintã calitãțile
necesare pentru diaconi, nu ni se spune ce ar trebui sã facã aceștia.
Unii folosesc Fapte cap.6 ca o indicație cã diaconii ar trebui sã fie
implicați în distribuirea de ajutoare. Dar faptul cã cei șapte au fost alesi în
acel moment ca diaconi oficiali, este departe de a fi clar. Probabil ar fi mai
corect sã-i numim primele ajutoare ale apostolilor.
În scrierile grecești cuvântul « diacon » descrie un ospãtar , un
mesager, un administrator sau un slujitor. Aceste uzaje ar putea întãri ideea
cã diaconii oficiali din bisericã fãceau orice fel de slujbã care le era
delegatã de cãtre prezbiteri.
Rolul prezbiterilor este supracultural. Indiferent de cadrul socio-
cultural în care se aflã, credincioșii vor avea nevoie întotdeauna sã fie
conduși, sã fie pãstoriți, sã fie învãțați Cuvântul lui Dumnezeu si sã li se
slujeascã în alte moduri. Rolul diaconilor diferã de la o culturã la alta, de
la o perioadã la alta. Chiar în Faptele Apostolilor, cei care au fost aleși
pentru administrarea ajutoarelor, mai târziu, îndeplinesc alte slujbe ( Fapte
7-8).
Poziția diaconițelor în cadrul bisericii este controversatã. Unii cred
cã 1 Timotei 3:11 se referã la soțiile diaconilor, alții sunt convinși de
existența diaconițelor. Majoritatea comentatorilor opteazã pentru cea de a
doua alternativã pentru urmãtoarele motive: a) tot contextul capitolului 3
din 1 Timotei vorbește despre calitãțile celor care ocupã poziții în bisericã.
b) dacã Pavel ar fi vorbit despre soțiile lor, ar fi spus : “femeile “lor c)
structura frazei sugereazã trecerea la o nouã categorie de slujitori d) nu s-
ar vedea pentru ce Pavel pune condiții nevestelor diaconilor, din moment
ce nu le-a pus nici una nevestelor episcopilor. Textele biblice nu ne permit
158
a preciza funcția diaconițelor. Ca si în cazul diaconilor, funcția va fi
determinatã de contextul socio-cultural.
7.2 Rolul administrării în dinamica unei biserici
Biblia este cea care ne poate da o înţelegere corectă a

administrării în Biserică, numai în măsura în care există o înţelegere
corectă a textului sacru. Observaţia generală asupra materialul inspirat ne
îndreaptă spre studiul darului spiritual, rolului pastoral şi principiilor
transculturale de administrare.
În lista darurilor din 1 Corinteni 12:28 apare menţionat cuvântul
κυβέρνησις (kybernēsis), care după cum s-a amintit poate fi tradus cu
administrare. Pavel numeşte abilitatea administrării ca darul lui Dumnezeu
fără a detalia utilitatea şi folosirea acestui dar. Dilema supusă dezbaterii a
fost dacă administrarea este un dar spiritual sau o funcţie în cadrul
Trupului lui Christos. Unii au susţinut că textul menţionează funcţii şi deci
aceasta este o funcţie, însă este o funcţie circumstanţială numai pentru
Biserica primară. Contextul acestui capitol conduce spre ideea de dar
spiritual mai mult decât cea de funcţie.
Unul dintre temenii folosiţi pentru a determina rolul pastorului
în cadrul Bisericii este cel de episcop. Cuvântul episcop înseamnă
”supraveghetor”. Cuvântul acesta era folosit la greci ca un titlu oficial
pentru a-i desemna pe comisarii numiţi pentru conducerea unei noi colonii
sau administrarea unei achiziţii.
Dr. Paige Petterson susţine că termenul „nu se referă la o slujbă
pastorală de exercitare a controlului asupra clerului… accentuând
responsabilităţile administrative ale bătrânului”222. El poate delega o parte
altcuiva din lucrarea de supraveghere, dar el este responsabil pentru viaţa
administrativă a Bisericii. Prezbiterii nu sunt responsabili doar pentru
bunăstarea spirituală a Bisericii, ci de întreaga lucrare, în vreme ce
diaconii răspund de chestiunile financiare şi administrative . Dihotomia
mecanică dintre spiritual şi administrativ la nivelul conducerii afectează
dinamica Bisericii în ce priveşte implementarea viziunii şi împlinirii
misiunii ei.
222
Paige PATTERSON, Preoţi Peregrini, Ed. Institutului Biblic Emanuel, Oradea,1998,p.176
159
Precizarea exegetică care trebuie să fie făcută în urma studiului
este că Biblia nu transmite modele absolute de administrare şi organizare.
Aşa cum susţine şi Gene Getz „datorită lipsei de similitudine, aceste
modele şi structuri nu pot fi clasificate drept normative”223. În schimb în
baza exemplelor biblice pot fi desprinse principii absolute de administrare.
Exemplele din Exod 18, Faptele Apostolilor 6, Neemia şi Faptele
Apostolilor 15:1-35 studiate de Gene Getz au evidenţiat următoarele
principii generale de administrare:
1. Priviți probleme direct în față
2. Formați-vă o perspectivă corectă cu privire la
problemă mai înainte de a ajunge la o soluție concretă
3. Stabiliți-vă prioritățile
4. Delegați unele responsabilități la persoane
calificate
5. Păstrați un echilibru adecvat între factorul divin și
cel uman
6. Abordați rezolvarea problemei și luarea deciziei
luând în considerare atitudinile și sentimentele celor
care sunt direct implicați
7. Rezolvați fiecare problemă în mod creativ, sub
călăuzirea Duhului Sfânt Nu vă lăsați închistați în
soluții de rutină care s-ar putea să fi fost aplicate
anterior 224.
Pasajele enumerate mai sus scot la iveală şi principii

organizatorice ca:
1. Organizați în așa fel încât să aplicați principiile
nou-testamentare și să împliniți scopurile nou-
testamentare
2. Organizați pentru a satisface nevoile
3. Păstrați organizarea simplă
4. Mențineți organizarea flexibilă.225
Aceste principii sunt linii directoare care exprimă în mod foarte

simplu modul în care ar trebui să funcţioneze administrarea şi
organizarea în Biserică. Simplitatea în administrare este de fapt măsura
223
Gene GETZ, Dinamica Bisericii, BEE International, Dallas, TX, 1992, p.179.
224
Idem, pp.179-185.
225
Gene GETZ, op.cit., pp.185-187.
160
unei bune administrări, „este arta de a face lucrurile dificile simple şi nu
lucrurile simple dificile”226 după cum susţine Bob Gordon.
226
Bob GORDON, Master Builders, Ed. Sovereing World, England, 1990, p.308.
161
Capitolul 8
Dinamicile slujirii externe: evanghelizarea și lucrarea socială
Întrebarea nu este dacă se schimbă cultura, fapt evident, care nu

necesită o argumentare vastă. Poate că întrebările care ar trebui să le
ridicăm sunt: ”Ce fel de schimbări au loc în prezent în cultură și
societate?”, ”Cum să diagnosticăm cultura?”, și așa mai departe.
I. Ce putem observa, în general, cu privire la schimbare?

Mai întâi, prin natura noastră, cei mai mulți dintre noi suntem
rezistenți la schimbare. În realitate esența Evangheliei este o provocare la
schimbare, o chemare a lui Dumnezeu pentru oameni de se lăsa schimbați
de Dumnezeu în ființe înnoite. Un fapt trist observat este că unii
predicatori vorbesc despre Evanghelie, dar unii dintre ei nu cred că toți se
pot schimba sau ”să se schimbe , dar să nu vină la noi la Biserică”.
A doua observație este că schimbarea este ireversibilă .
Schimbarea face parte din procesul natural al vieții, noi fiind schimbați de
la copilărie la maturitate, de la maturitate la bătrânețe. Cultura nu este
statică, ci ea este într-o continuă mișcare. Zicala următoare ”Cine nu se
reformează demisionează” este foarte adevărată. Poate fi confortabil ca și
biserică să petrecem timp pe ”platoul” însorit al confortului și
autosuficienței spirituale, dar dacă stăm acolo ”ne prăjim”. Platoul face
parte din ciclul natural al vieții biserici, dar poporul lui Dumnezeu nu
poate să rămână acolo. Cărțile Hagai și Neemia conțin în ele răspunsuri
pentru momentele de stagnare. Neemia în capitolul patru relevă principii
(4:14-23) pentru motivarea poporului de a ieși din starea de stagnare și a
slujirii cu dedicare lui Dumnezeu.
O a treia observație este că schimbările influențează. Schimbările
generează un anumit grad de schimbare în mediul înconjurător. Un mediu
schimbat influențează direct sau indirect mediile cu care este în contact.
Cine pe cine schimbă? Societatea schimbă biserica, sau biserica schimbă
societatea? Societatea se schimbă, iar o biserică schimbată trebuie să
influențeze societatea prin trăirea și proclamarea Evangheliei. Nevoia
schimbărilor metodice cu privire la Evanghelizare care poate fi influențată
atât de contextul schimbărilor culturale, cât și de întoarcerea la
162
semnificația biblică a evanghelizării. Astfel, Evanghelizarea nu poate fi
redusă la un serviciu divin, cu puternice accente de manipulare, orientat
spre cei fără o deciziei personală de întoarcere la Dumnezeu. Teologia
biblică ne îndreaptă spre evanghelizarea ca un mod de viață, o mărturie
comunitară exprimată prin cuvintele și faptele fiecărui credincios, dar și
prin darurile și chemările speciale, inclusiv proclamarea publică a
Evangheliei.
În al patrulea rând se poate observa că implicarea în procesul
schimbării necesită curaj și perseverență. Lipsa de curaj a unor pastori face
ca procesul schimbării să nu fie implementat, el rămânînd un simplu ideal.
Frica de critica celor din biserica sau a colegilor de lucrare poate paraliza
orice intenții bune. Liderii cu impact sunt cei își depășesc propria lor frică,
cât și frica de oamenii, punând frica de Domnul mai presus de acestea.
Printre calitățile cele mai importante ale apostolilor și celorlalți lideri din
biserica primară se număra ”plin de Duhul Sfânt și de credință”. Acestea
generau îndrăzneala de care ei aveau nevoie. Îndrăzneala duhovnicească
nu izvorăște din personalitatea noastră, ci din spiritualitatea noastră.
II. Cum poate fi dusă Evanghelia într-o cultură care se schimbă?

Această întrebare ne duce spre o alta și anume: Care este relația
dintre revelație, biserică și cultură? Clarificarea acestui raport va influența
modul în care facem evanghelizare. În fapt biserica astăzi se află tocmai
la un blocaj generat de stagnarea și apatia internă, pe de-o parte, dar și de
frământări cu privire la modul de a aborda corect cultura în ”mersul nostru
cu Evanghelia”, pe de altă parte. Cel puțin trei direcții sunt oferite bisericii
astăzi la această răscruce la care se află: izolarea, infiltrarea și acomodarea.
O primă abordarea este izolarea. Separatiști cred că cel mai bun
răspuns pe care putem să-l dăm culturii și societății este să stăm cât mai
departe de ea. Paradoxal mesajul ducerii Evangheliei nu lipsește din acest
context, dar acesta seamănă mai mult cu o aruncare a mesajului vieții din
spatele tranșeelor bisericii sau ca un strigăt adresat celor răniți să vină după
tranșee fără a ne duce la ei să-i ridicăm.
Care sunt avantajele acestei abordări? Mai întâi ea pune un accent
deosebit pe curățirea spirituală a celui credincios, atât de necesară
progresului spiritual al întregii adunări. Dar, oare atunci când Dumnezeu
ne-a cerut să trăim în sfințenie a ”uitat cumva” că ne-a și trimis într-o lume
163
întinată de păcat? Sfințenia nu este și nu trebuie să fie o piedică în
evanghelizare, dar nici evanghelizarea prin încercările ei de
contextualizare nu ar trebui să ducă la compromiterea vieții de sfințenie.
Sfințenia fără ducerea Evangheliei este nesfântă, iar Evanghelia fără
sfințenie nu este credibilă. Un al doilea avantaj al acestei abordări este
faptul că evită situația de duplicitate, adică la fel cum suntem în interior
bisericii suntem și în exterior ei. Credincioșii sunt astfel eliberați de
tensiunea și efortul de a acționa diferit în funcție de sfera de exercitare a
misiunii, și anume cea eclezială și cea socială.
Faptul că ignorăm cultura nu înseamnă că ea nu ne influențează. A
ne pune mâna la ochi pentru a nu vedea ceea ce e în jurul nostru nu
schimbă ceea ce este în jurul nostru. Care sunt dezavantajele unei astfel de
abordări? Mai întâi, promovarea acestei mentalități de izolare duce la
reducerea semnificativă a contactelor noastre evanghelistice. Aceasta a
fost denumită mentalitate de tip ”buncăr” cu focalizare mai mult pe
construirea de ”ziduri” și nu pe construirea de ”poduri” înspre societate.
Un alt dezavantaj constă în faptul că această abordare este elitistă
și arogantă, împărțind audiența între ”noi” și ”voi” cu puternice accente
de superioritate. Adeseori noi uităm faptul că dacă facem parte din poporul
lui Dumnezeu este datorită harului lui Dumnezeu. Unii predicatori se
mulțumesc să fie judecători ai culturii fără a fi preocupați foarte mult de
transformarea culturii prin mesajul Evangheliei lui Isus Christos. Chiar
dacă astăzi multe mesaje fac referire la ”Trăim astăzi vremuri...”, dând
impresia de actualizare a predicii, ele nu sunt o diagnosticare si nici măcar
o angajare serioasă în problemele spirituale ale societății, ci mai degrabă
”muniție” aruncată din spatele zidurilor bisericii.
Așa cum s-a remarcat deja, adoptarea atitudinii de izolare este o
piedică serioasă în contextualizare. În fapt, elementul acesta este aproape
inexistent sau există doar la nivel afirmativ. Nici măcar nu se pune
problema ca să mă fac cu ”grecul grec” și cu ”iudeul iudeu”. Indirect noi
așteptăm ca ei să devină ”ca noi”, sub aspect formal și comportamental,
înainte de a ”veni la noi”, aceasta nefiind altceva decât așteptarea de a-i
vedea pe păcătoși schimbați înainte de a le da posibilitatea de a auzi
Evanghelia, și aceasta, fiind o mare greșeală teologică.
164
O a doua abordare aflată la polul opus față de izolarea este
acomodarea. Acest fel de a aborda misiunea noastră de a-L duce lumii pe
Christos are următoarele avantaje:
- Pune accent pe a fi aproape de oameni, a te mișca în contextul lor
cel mai apropiat;
- Accentuează evanghelizarea relațională și surprinde prin numărul
mare de contacte evanghelistice;
- Păcătoșii se simt bine într-o astfel de comunitate; Ei nu sunt
judecați pentru trecutul și comportamentul lor, ci invitați la a-L ruga și lăsa
pe Isus să le schimbe viața;
- Totul pare natural, un mediu aproape identic cu ceea ce ei
cunosc, acest lucru fiind posibil datorită faptului că se încercă renunțarea
sau ”trecerea dincolo” de elementele subculturale ale limbajului și formei.
Cât privesc dezavantajele unei astfel de abordări acestea se
bazează în special pe critica că în această abordare se poate foarte greu a
se vedea distinctivitatea creștină. Acomodarea aceasta tinde să devină
identificare aproape sută la sută cu valorile și sistemul lumii.
O a treia abordare poate fi numită infiltrare sau transformarea
culturii și susține că un creștin trebuie să fie o prezență activă în societate
folosind mijloacele puse la dispoziție de cultură pentru a propovădui
mesajul care poate transforma cultura. Acest fapt implică un proces de
selecție a celor mai bune mijloace prin care mesajul să nu fie făcut mai
puțin proeminent sau forma să fie într-o contradicție evidentă cu mesajul.
Principii biblice şi practice de contextualizare. Termenul
contextualizare nu apare în Noul Testament, dar a fost introdus în limbajul
dezbaterilor teologice cu aplicare pentru început doar la domeniul
misiunii, iar mai apoi cu aplicare la diferite niveluri ca: predicarea,
evanghelizarea, traducerea Bibliei, hermeneutică, şi alte domenii
teologice. Cu toate acestea se poate afirma că activitatea de
contextualizare este prezentă în Noul Testament.
Contextualizarea poate fi definită ca „procesul dinamic şi
comprehensiv prin care Evanghelia este întrupată într-o situaţie istorică şi
culturală concretă” .
Capitolul 15 din cartea Faptele Apostolilor constituie o
exemplificare a procesului de contextualizare teologică, primul de acest
fel, din istoria Bisericii primare, şi singurul relatat în detaliu din întreg
165
Noul Testament. Acesta „oferă poate cea mai completă şi mai
semnificativă naraţiune din Noul Testament a procesului de a face teologie
contextuală de către Biserică”. Importanţa lui este imensă atât pentru
Biserica primului secol, cât şi pentru Biserica lui Christos de-a lungul
secolelor. Progresiv şi cu intensitate crescândă, Luca descrie evenimente
care au contribuit la extinderea mărturiei Evangheliei dincolo de spaţiul
etnic şi religios al iudaismului, culminând cu dezbaterea teologică din
capitolul 15. Astfel „tot ceea ce s-a întâmplat în capitolele 1 la 14 conduc
la acest punct culminant şi ceea ce urmează indică pur şi simplu
implicaţiile acestei decizii”. Lipsa acestui capitol ar putea fi comparată cu
„o ceremonie de nuntă fără decisiva pronunţare” . Mărturia lui Ştefan faţă
de elenişti (Fapt.7:6-15), ca acea provocare faţă de exclusivismul iudeilor,
continuată de lucrarea lui Filip faţă de oameni de la periferia societăţii
(Fapt.8 – samariteni, famenul etiopian, cât şi experienţa transformatoare a
lui Petru şi a lui Corneliu (Fapt. 10-11) reprezintă eforturi izolate şi poate
chiar confuze fără o verbalizare ca cea de la Consiliul de la Ierusalim.
În vederea unui transfer corect al principiilor cu privire la Biserică
şi teologizare în diferite contexte culturale, atât o abordare exegetică, cât
şi una aplicativă sunt absolut necesare.
Structura evidentă a acestui capitol face ca interpretarea şi
construirea unui sistem teologic pentru comunitatea creştină
contemporană să fie mai uşoară. Se poate remarca existenţa unei
disensiuni în Biserica din Antiohia (Fapt.15:1-5) care generează o
dezbatere la Ierusalim (Fapt.15:6-18), finalizată cu o decizie (Fapt.15:19-
29) şi o diseminare a acesteia pentru Biserici (Fapt.15:30-35).
Esenţa conflictului apărut în Biserica din Antiohia este despre
mântuirea neamurilor condiţionată de tăierea împrejur. Verbul περιτέμνω
(peritemno) „însemna literar a tăia circular (rotund)”, fiind folosit în
greaca seculară „în mod tehnic pentru separarea (incisio) sau îndepărtarea
(circumcisio) prepuţului bărbatului”, având ca rădăcină în Septuaginta
cuvântul „mul (‫ ) מול‬sau alţi termeni folosiţi pentru circumcizie (...) Karaţ”
28. Dumnezeu a încheiat legământul său cu Avraam (Gen.17), un
legământ marcat de semnul circumciziei. Mai mult ca orice altă practică,
circumcizia separa poporul legământului lui Dumnezeu de vecinii lor
păgâni. Această practică cultică devine parte a legii lui Moise. Oricine
refuză circumcizia „va fi îndepărtat din poporul lui”29 (Gen.17:14).
166
Astfel, cu toate că este o practică scrisă în Vechiul Testament, ea este o
practică culturală care identifică pe oricine cu naţiunea lui Israel. Cu alte
cuvinte „Întrebarea din spate era: Devine cultura iudaică o condiţie a
mântuirii sau pot neamurile să fie acceptate cu diferenţele lor culturale?
Convertirea la creştinism înseamnă şi convertire la tradiţia şi cultura
iudaică?
Surprinzător este faptul „că împotrivirea faţă de doctrina creştină
a mântuirii a venit în primii ani din interiorul Bisericii creştine”. Cei veniţi
din Iudea, probabil de la Ierusalim (Fapt.15:24), învăţau (διδαχήιν-
didaskein) pe fraţi, adică „prin indicarea Scripturii, creştinii dintre
neamuri să fie convinşi să accepte tăierea împrejur”, şi prin aceasta „au
venit cu pretenţia că vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului
Său”32. Pavel şi Barnaba au intrat într-o dezbatere intensă cu iudaizatorii
deoarece „o adăugare la Evanghelia adevărată (...) ar însemna să
nimicească cu desăvârşire Evanghelia, să implice că Isus Christos a murit
pentru nimic, să-i lase pe oameni fără mântuire şi împovăraţi cu un jug de
sclavie (Gal.2:21; 5:1-4)33“. Trimiterea unei delegaţii împreună cu Pavel
la Ierusalim nu s-a datorat faptului că „Pavel nu avea autoritatea apostolică
deplină pentru a stabilii termenii şi condiţiile mântuirii, fără să-i consulte
pe alţii (Gal.1:11-2:10), ci din cauză că învăţătorii falşi veniseră din Iudea
şi, fără îndoială, insinuaseră că apostolii şi bătrânii erau de acord cu ei”.
Chiar mai mult subiectul în dezbatere implica nu doar Biserica din
Antiohia, ci şi noile Biserici plantate de către Pavel între neamuri. Această
suire la Ierusalim nu este un argument pentru structuri ierarhice superioare
Bisericii locale, ci un argument pentru cooperarea şi asocierea Bisericilor
în probleme de interes major. Respectul pentru Ierusalim rezidă din faptul
că naşterea şi încurajarea Bisericii din Antiohia a venit de la Biserica din
Ierusalim (Fapt.11:19-30). Cu toate că cele două centre creştine, Ierusalim
şi Antiohia, erau diferite în modul de abordare a lucrării misionare, nici
încercarea de uniformizare a lucrării şi nici antagonismul nu au
caracterizat relaţiile dintre ele.
Pretenţia fariseilor era ca „neamurile să fie tăiate împrejur, şi să li
se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapt.15:5), acest grup era din
„şcoala strictă a lui Şhamai care predomina în aceea vreme”.
167
Această criză teologică este rezolvată prin trei cuvântări cea a lui
Petru (Fapt.15:11), cea a lui Pavel şi Barnaba (Fapt.15:12), cât şi cea a lui
Iacov (Fapt.15:13-21), prezbiterul Bisericii din Ierusalim.
În baza a ceea ce Dumnezeu a făcut şi evidenţelor Sfintelor
Scripturi, în numele Bisericii şi a apostolilor, se formulează şi se comunică
decizia Consiliului, şi anume să nu se pună alte greutăţi acelor dintre
neamuri care se întorc la Dumnezeu, ci să li se scrie să se ferească de
pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge
(Fapt.15:19-20). Acestea constituie limitele unei contextualizări autentice
în ceea ce priveşte aspectele exterioare care nu au o specificare teologică
clară. Biserica şi credinciosul nu trebuie să facă nimic care să conducă la
idolatrie, la imoralitate, la ofensă culturală şi nimic care să fie împotriva
vieţii.
De asemenea poate fi identificat procesul contextualizării autentice
care constă din patru elemente fundamentale: Sfintele Scripturi, Biserica,
Lucrarea Duhului Sfânt şi experienţele transformatoare. Biserica primară
a folosit toate aceste elemente şi rezultatul a fost extinderea oficială a
lucrării lui Dumnezeu printre neamuri, cât şi creşterea Bisericii.
Dacă Biserica doreşte să-şi împlinească menirea primită de la
Dumnezeu în perioada contemporană va trebui ca, sub călăuzirea Duhului
Sfânt (a nu se uita expresia “s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”) şi
în urma unei analize competente a oricărei situaţii în lumina principiilor
teologice fundamentale să se recurgă la decizii de contextualizare, dar în
dragoste.
168
Concluzii
Premiza fundamentală care a stat la baza scrierii și structurării

materialului din această carte, este că pentru a avea o biserică dinamică și
cu impact în societate, demersul nu începe cu dimensiunea funcțională,
adică partea practică, ci mai întâi este necesar a avea o înțelegere biblică
cu privire la biserică. Rădăcina problemelor în viața bisericii se află în
ceea ce credem despre biserică. Aceste credințe sau valori trebuie
analizate în lumina adevărului etern a lui Dumnezeu. Ispita utilitarismului
și a pragmatismului este reală, iar dorința de a obține rezultate imediate și
semnificative poate conduce uneori la compromis în ceea ce privește
teologia despre biserică. Reamintesc aici perspectiva lui Tim Keller
exprimată în cartea Center Church227, și anume, că evaluarea unei lucrări
creștine trebuie să se facă nu doar pe baza criteriului numit succes, ci el
așează lângă acest criteriu de evaluare alte două criterii, și anume,
credincioșia și rodnicia. Deci, păstrarea acestui echilibru dintre
fundamental și funcțional la nivelul ecleziologiei aplicate este esențială,
iar dimensiunea fundamentală va trebui să fie tot timpul punctul de
plecare.
Un alt aspect pe care se fundamentează perspectiva din această
carte cu privire la dinamica unei biserici, este cea legată de sănătatea
spirituală a bisericii, și anume, că sănătatea spirituală a bisericii va
determina vitalitatea și creșterea ei. Cartea nu vine să ofere soluții
miraculoase la problemele bisericii, dar redescoperirea adevărului lui
Dumnezeu cu privire la biserică poate face miracole. Nu senzaționalul și
formele atractive au fost prima preocupare în această carte, ci modul în
care înțelegem și integrăm adevărul în acțiunile bisericii. Inclusiv
mișcarea în cadrul cărții este dinspre aspectele teologice, în primele
capitole, spre o teologie aplicată a bisericii.
Biserica nu poate fi definită în mod simplist doar prin intermediul
unui termen, ci trebuie înțeleasă în contextul istorico-teologic în care
aceasta a venit în ființă, și anume, în relație cu Dumnezeu, poporul evreu
și planul veșnic a lui Dumnezeu. Înțelegerea contextului istorico-teologic
227 Timothy Keller, Center Church, 2012, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, p. 11.
169
conduce și la descoperirea naturii specifice a bisericii. Perspectiva prea
umană cu privire la biserică este o abordare împotriva naturii acesteia,
biserica fiind un organism divino-uman. Perspectiva prea divinizată a
bisericii conduce la o perspectivă prea triumfalistă și idealistă.
De o importanță deosebită în carte este și reafirmarea misiunii
bisericii, și anume, facerea de ucenici care este un mandat neexpirat al
bisericii, dar angajarea în vederea împlinirii acestui mandat nu presupune
doar afirmarea lui repetată, și nici o activitate de pregătire a credincioșilor
la nivel cognitiv, ci implică schimbarea orientării bisericii dinspre
centrarea pe programe, pe centrarea pe oameni, dinspre abordare de “club”
spre cea de comunitate a harului. Dar, și schimbările de organizare și
structură în așa fel încât ucenicia să își găsească locul în biserică și să
devină centrul activităților bisericii.
Acceptarea unor exprimări ecleziale diferite a fost de asemenea
subliniată și argumentată în carte, tocmai prin studierea unor biserici din
Noul Testament. ADN-ul bisericii este comun, dar expresia poate fi
diferită. Ecleziologia se face în context local, iar acest fapt duce la
existența unor modele diferite de biserici. Cu toate acestea unitatea
identitară nu este afectată, atâta timp cât esența bisericii este la fel.
Chiar dacă toate bisericile practică, într-o formă sau alta, funcțiile
date bisericile, totuși sunt biserici care au vitalitate, iar altele nu. În cea
de-a doua parte a cărții am explorat fiecare funcție a bisericii, încercând
să recuperăm sensul acelei funcții și să-i redăm substanță. Formele nu
produc vitalitate. Formele folosite deja de mult timp au adus o anumită
rutină, dar înlocuirea lor cu altele fără a o reangajare față de funcții, va
produce forme fără substanță. Formele mai recente stârnesc interesul și
dau impresia unei înnoiri, dar dacă înnoirea nu este și în ceea ce privește
funcția, rezultatul va fi, nu după foarte mult timp, același ca și în cazul
formelor mai vechi, adică forme fără substanță, un sentiment de goliciune.
Dumnezeu are o biserică în lume și această biserică este cea mai
frumoasă comunitate pe care o avem pe pământ. Nu este perfectă, dar este
perfectibilă. Nu tot timpul vizibilă, dar este cunoscută de tot universul. Am
fost onorați de Dumnezeu să fim parte a acestei adunări și să slujim în ea.
170
BIBLOGRAFIE
Baban, Octavian, Noul Testament și principiile dinamicii relațiilor în

Biserică, Editura Universitară, 2009.
Barclay, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament,

SMR, Wheaton Illinois, 1992.
Bird, Michael, Evangelical Theology: A Biblical and Systematic

Introduction, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2013.
Boice, James Montgomery, Fundamente ale Credinței Creștine: O

prezentare accesibilă a Teologiei Protestante, Editura Institutului Biblic
Emanuel, Oradea, 2000.
Brown, Colin, ed.gen.. , Dictionary of New Testament Theology, vol.2,

Zondervan, Grand Rapids, Michigan,1981.
Brown, Francis, D.D ,D.Litt , The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius

Hebrew and English Lexicon – With An Appendix Containing the
Biblical Aramaic, Hendrickson Publishers, Peadody,Massachusetts,1979.
Brunt John, Ecclesiological Metaphors Then and Now, La Sierra

University, Riverside ,US, 2014.
Bădrăgan, Sorin, Ekklesia între dogmă și praxis: o paradigmă

contemporană a doctrinei baptiste despre biserică, Editura Universității
din București, 2015.
Calvin, Jean, Învățătura Religiei Creștine, vol. 1, Editura Cartea

Creștină, Oradea, 2003.
Colda , Teodor‐Ioan, “De ce taine și nu simboluri? Contextul dogmatic al

practicării sfintelor taine în Biserica Ortodoxă” în Plērōma, anul XV
nr. 2, 2013.
Coteanu, Ion, Mareș, Lucreția, Dicționarul explicativ al limbii române

(ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold,
2009.
171
*** Dictionary for Theological Interpretation of the Bible, Baker Book
House Company, 2005.
*** Dinamica Bisericii – Ghid de studiu, BEE Interantional,Dallas,1994.
Dever E., Mark, „The Church” în A Theology for the Church, Ed. General
Daniel Akin, (Ediție Electronică MOBI)
Dever, Mark, & Alexander, Paul, Biserica intențională: Zidește-ți

lucrarea pe temelia evangheliei, Editura Făclia, Oradea, 2011.
Dever, Mark, Nine Marks of a Healthy Church, Crossway Books,

Wheaton Illinois, 2004.
Enns, Paul, Manual Teologic, Editura Casa Cărții, Oradea, 2005.
Erickson, Millard, Teologie Creștină, Vol. 3, Cartea Creștină, Oradea,

1998.
Flemming, Dean, Contextualization in the New Testament, InterVarsity

Press, Downers Grove, Illinois, 2005.
Fodorean, Daniel, Conducerea Bisericii în Postmodernism, Risoprint,

Cluj-Napoca, 2011.
George, Timothy, Teologia Reformatorilor, Ed. Institutului Biblic

“Emanuel”, Oradea, 1998.
Getz, Gene, Dinamica Bisericii: învățătură despre Biserică, Editura

Fundației E.B.E., Cluj-Napoca, 2008.
Giles, Kevin, What on Earth is the Church?, Wipf&Stock Publishers,

Eugene, Oregon, 2005.
Giles, Kevin, The Trinity ans the Subordonationism, InterVarsity Press,

Downers Grove, 2002.
Gooding, David, Credincioși Adevărului, Ed. Logos, Cluj, 1995.
Grenz, Stanley, Theology for the Community of God, Eerdmans, Grand

Rapids, Michigan, 1994.
172
Grenz, Staney, Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, Dicționar
de termeni teologici, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 2005.
Hammett, John S., Biblical Foundation for Baptist Churches: A

contemporary Ecclesiology, Kregel Publication, Michigan, 2005.
Hendricks, Howard, și Hendricks, William, După cum fierul ascute fierul,

Casa Cărții, Oradea, 2007.
Hybels, Bill, & Mittelberg, Mark, Becoming a Contagious Christian,

Zondervan, Grand Rapids Michigan, 1994, pp. 277-287.
Jackson, Paul R., Doctrina și Administrarea Bisericii, Multimedia, Arad,

1999.
James, Strong, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible, Abingdon

Press, 1890.
Jamieson, Robert, Fausset, A.R., Brown, David, Commentary Critical

and Explanatory on the Whole Bible, Vol. 2, Oak Harbor, WA: Logos
Research Systems, Inc.,1997.
Keller, Timothy, Center Church, Zondervan, Grand Rapids, Michigan,

2012.
Lindsay, Scott, The Church, articol publicat în IIIM Magazine Online,

vol.1, nr. 22, Iulie-August 1999.
MacArthur, John, Prioritatea supremă: despre închinare, Societatea

Misionară România, 1986.
MacArthur, John, The Body Dynamic: Finding Where You Fit in Today’s
Church, ChariotVictor Publishing, Colorado, 1996.
MacNair, Donald J. & Meek L.Esther, The Practices of a Healthy Church:

Biblical Strategies for Vibrant Church Life and Ministry, P&R Publishing
Company, New Jersey, 1999.
Macquarrie, John, Principles of Christian Theology ,Ed. Scribner, New

York, 1966.
173
McCallum, Dennis, O viață de victorie, Oradea, Ed. Cartea Creştină,
1999.
McVay, John Kenneth, Ecclesial Metaphor in the Epistle to the

Ephesians from the Perspective of a Modern Theory of Metaphor,
University of Sheffield, 1994.
Minear, Paul S., Images of the Church in the New Testament,

Westminster John Knox, Louisville, KY, 2004.
Mariş Daniel, Talpoş Vasile, Evanghelism Biblic-curs universitar,

Editura Universităţii Bucureşti, București,1996.
Paul-Faina, Gelu, Ciucă, Mihai, Ucenicia ca mod de viață, Ed. Impact

Media, Timișoara, 2009
Phillips, Richard; Ryken, Phillip, & Dever, Mark, The Church: One, Holy,
Catholic and Apostolic, P&R Publishing Company, New Jersey.
Rainer, Thom S., Breakout Churches: Discover How to Make the Leap,
Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2005.
Rinehart, Stacy, Valori răsturnate: Paradoxul conducerii slujitoare, New

Life, Timișoara, 2005.
Rotaru, Ioan-Gheorghe, Istoria filosofiei, de la începuturi până la

Renaştere, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005
Rotaru, Ioan-Gheorghe, “Biserica lui Dumnezeu, sursa unui Râu al Vieţii

şi al Vindecării”, în Argeşul ortodox, Săptămânal teologic, bisericesc și
de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș,
anul XI, nr.564, 2012.
Rotaru, Ioan-Gheorghe, “Să ne ferească Domnul de o Biserică lumească și

de credincioși lumești”, în Argeşul ortodox, Săptămânal teologic,
bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea
de Argeș, anul XII, nr. 608, 2014.
Rotaru, Ioan-Gheorghe, Drept Bisericesc, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2014.
Rusu, Timotei, Biserica Ucenicilor, Editura Corvin, Deva, 2001.
174
Rusu, Timotei, Ora Revelionului, Provocările conducătorului spiritual
român, Editura Cetate Deva, Deva, 2007.
Schwarz, A. Christian, Dezvoltarea naturală a bisericii: Un ghid al celor
opt trăsături ale unei biserici sănătoase, Editura Impact Media,
Timișoara, 2003.
Tertulian, De Pudicitia, Documenta Catholica Omnia.

Viola, Frank, Reimaginarea Bisericii,Kerigma, Oradea, 2011.
Volf , Miroslav, , After Our Likeness, Eerdmans Publishing, Michigan,

1998.
Warren, Rick, Biserica, o pasiune, o viziune, Editura Life, Oradea, 2002.
Warren, Wiersbe, Wiersbe’s expository outlines on the New Testament,
Wheaton, IL: Victor Books. 1992 (electronic version)
Watts, D. John, “Isaiah 1-33” în The Word Biblical Commentary,ed.

David A. Hubbard and Glenn W., vol. 24, Word, Dallas, 1985.
(electronic version)
Wilkins, M.J., ”Disciples” în Dictionary of Jesus and the Gospels, ed.

Joel B. Green, Scot Mcknight, and I.Haward Marshall, InterVarsity,
Downers Grove,IL,1992.
Resurse Internet
Deffinbaugh, Bob, The Importance of the Church in God’s Eternal Plan,

https://bible.org/seriespage/1-importance-church-god-s-eternal-plan
Morales, José, Fidalgo, José Manuel, Introduction To Theology – Topic

5: Language And Theology (1),
https://www.oclarim.com.mo/en/2017/02/10/intro-to-theology-5-
language-and-theology-1/
Parsons, John, Israel and the Church,

http://www.hebrew4christians.com/Articles/Israel/israel.html
175

S - Dinamica Bisericii - Repere Fundamentale Si Functionale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S - Dinamica Bisericii - Repere Fundamentale Si Functionale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DANIEL FODOREAN

PARTEA I: DINAMICA ÎNFIINȚĂRII BISERICII

1. Fundamentul teologic cu privire la identitatea bisericii ............ 13

4. Învățătura despre biserică în literatura creștină a primelor secole

5. Relația dintre funcție și formă, factor reglator al dinamicii

6. Dinamicile slujirii interne: închinare, edificare, relații............. 138

7. Dinamicile conducerii, planificării și administrării................... 155

8. Dinamicile slujirii externe: evanghelizarea și lucrarea

Concluzii ............................................................................................. 169

Bibliografie .......................................................................................... 171

Tema bisericii a fost o preocupare în studiile mele încă din primii

20 Decembrie 2020 Daniel Fodorean

Doctrina despre Biserică, numită ecleziologie1, trebuie să fie

Studiul ecleziologie: Perspectivă, proporție și pragmatism

Menținerea unei abordări ”în proporție” înseamnă că ”doctrina despre

1 Marele Dicționar de Neologisme publicat în anul 2000 la Editura Saeculum și

5 Patrick Barnes, The church is visibile and one,

8 Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers

În fapt chiar acest material este structurat într-o progresie de felul

Dinamica înființării bisericii

Cu toate că întrebarea 'Ce este biserica?' a fost lăsată să fie reauzită

1.1. Contextul istorico-teologic

În definirea bisericii trebuie să ținem cont de sfera relațiilor în care

PLANUL VEȘNIC AL LUI DUMNEZEU

Pe lângă cele două aspecte menționate mai sus privitor la relația

Biserica și poporul Israel

Teologia rămășiței este o altă abordare cu privire la relația bisericii

Argumentul pentru existența unei asemenea rămășițe este alegerea

Printre schimbările practice aduse în relația dintre catolici și evrei

Cu siguranță studiul despre relația dintre biserică și Israel necesită

Biserica și planul veșnic al lui Dumnezeu

Relația dintre Dumnezeu şi Biserică este unică, garantând

Cealaltă poziție susținută de Protestanți afirmă că mântuirea este

932 (număr Strong) și 936 (număr Strong).

1.2. Limbajul biblico-filologic

Pe lângă contextul istorico-teologic care contribuie la definirea

1.2.1 Limbajul propriu pentru biserică

Vechiul Testament folosește doi termeni care au în esență înțelesul

Termenul dobândește anumite valențe specifice când se referă la

1.2.2 Limbajul metaforic despre biserică

au un apel estetic și sunt reținute nu doar de minte, ci de

Chiar dacă limbajul metaforic are anumite avantaje, acesta aduce

Închinare Edificare Multiplicare

Această abordare de tip șablon predefinit aplicat fiecărei metafore

METAFORA TERMENI TEXT MESAJ

Epistola “Bisericii”, adică, Epistola către Efeseni, utilizează, în principal,

Referirea la biserică prin intermediul metaforei “Trup” este

Conceptul cheie al metaforei “trup” este că biserica este o unitate

Metafora „clădire/templu”, pare a fi mult mai des utilizată în Noul

În vederea clarificării conceptului de temelie mai trebuie explicată

Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o condiție a afirmației

Deci, trăirea cu încredere și nădejde nu sunt altceva decât o

Alții așează acest concept al spălării în relație cu obiceiurile vremii,

Perspective of a Modern Theory of Metaphor, University of Sheffield, 1994, p. 264

Astfel, apostolul este mai degrabă un reprezentant și mijlocitor

1.3. Natura distinctă a bisericii

A planificat și adus în existență 1) Credincioșii / Mădularele:

1) Inițiată prin botezul cu Duhul

2) Plasează pe oameni în Trup –

3) Îngrijește de nevoile individuale-

4) Dă daruri bisericii (1 Cor. 12:3)

Unicitatea Organizație cu scopuri religioase

Organism Organizație (caracteristicile unei