REPERE ȘI

PERSPECTIVE
PROVIDENȚIALE

PREDICI, VOLUMUL VII

DE PASTORUL ŞTEFAN RADU

DOCTOR ÎN TEOLOGIE PRACTICĂ
(DOCTOR OF MINISTRY)
2020
1
Page
 PREFAŢĂ

Termenii folosiți în titlul cărții sunt astfel explicați în dicționare:

„Reper: semn (obiect, punct pe teren etc.) folosit pentru orientare” (Dicționar de neologisme,
București, 1978, pagina 927).

„Perspectivă: ceea ce se întrevede ca posibil, realizabil în viitor; posibilitate de dezvoltare, de

realizare în viitor a ceva sau a cuiva” (Dicționar Român Explicativ online).

Pentru cuvântul „providențiale” nu întrebăm dicționarele, pentru că nu este nevoie. Când

zicem „providență”, ne referim la călăuzire divină. Am zis undeva că predicile care au cu
adevărat solie îndreaptă privirile ascultătorilor înainte. Deși nu pierduți în negura trecutului și
nu absenți din atmosfera prezentului, copiii lui Dumnezeu privesc înainte. Pentru ei viitorul
este foarte important și nu este imposibil de descifrat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Da,
noi nu putem citi viitorul, nici cu secunde mai înainte, dar nu suntem nici total ignoranți cu
privire la viitor. Știm despre viitor atât cât ne-a descoperit Bunul Dumnezeu prin profeți în
Sfintele Scripturi.

Apostolul Pavel a zis „. . . pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Cor 5,7).
Și tot el: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă (premiul), dar fac un singur lucru: uitând ce
este urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării
cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filip 3,13.14). Acest „uitând” nu înseamnă „pierzând
din vedere” sau „ignorând”, ci nu consumând timpul prin zăbovire asupra drumului deja
parcurs. Încărcați cu experiența vieții de credință ne avântăm înainte, pentru că perspectivele
sunt cu adevărat providențiale.

Altfel ne-am rătăci ca acela la care se referă apostolul Ioan în prima sa epistolă: „Dar cine-l
urăște pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric și nu știe încotro merge, pentru că
întunericul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2,11).

Spiritul Profetic ne arată cât de important este să alergăm înainte fără teamă, cu încrederea
acumulată până acum și bazată pe experiențele providențiale de care deja am avut parte: „Noi
nu avem nimic de ce să ne temem în legătură cu viitorul, decât dacă vom uita calea pe care ne-a
condus Domnul și învățătura Lui din istoria noastră trecută” (Life Sketches/Schițe din viață,
pagina 196).

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu este doar o altă formațiune religioasă creștină,
adăugată la toate cele existente până aici. Ea este o mișcare, mișcare spre „premiul chemării
cerești al lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Ar fi foarte periculos să pornim înainte dezorientați,
nepregătiți, neajutați de sus. Fără busola Scripturii și fără îndrumarea permanentă a Duhului lui
Dumnezeu. ăcând așa, putem fi întotdeauna optimiști, „așteptând fericita noastră nădejde și
2

arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13). Apostolul
Page
 neamurilor nu se îndoia de de călăuzirea divină în viața bisericii: „Sunt încredințat că Acela care
a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filip 1,6).

L-am ascultat cândva pe un pastor când vorbea despre cea de a doua venire a Mântuitorului.
Pentru a arăta siguranța împlinirii acestei așteptări a credincioșilor, el făcea o comparație.
Cineva pornește de la București spre Brașov, dar nu cunoaște drumul. Altcineva, bun
cunoscător al traseului, îi dă unele indicații, spunându-i că distanța totală este de 180 de
kilometri și arătându-i în ordine și la ce distanțe în kilometri va întâlni anumite localități: Ploiești
(61), Câmpina (35), Breaza (11), Comarnic (10), Sinaia (17), Bușteni (8), Azuga (5), Predeal (8),
Brașov (25).

Călătorul pornește la drum și constată că întâlnește, rând pe rând și la distanțele indicate,

localitățile respective. Pe măsură ce înaintează spre Brașov, e tot mai convins că îndrumătorul
a fost și bine informat și bine intenționat. Tot astfel, Hristos ne-a vorbit despre evenimentele
viitoare, și informațiile date de El le întâlnim în evanghelii. El nu ne-a arătat data venirii Sale,
spunând că atunci nici El nu o știa (vezi Matei 24,36), dar a zis: „De la smochin învățați pilda lui:
când îi frăgezește și înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți
vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși” (versetele 32 și
33).

Semnele vremurilor arătate de Hristos sunt reperele după care ne orientăm în călătoria noastră
spre Canaanul promis. Rând pe rând ele au avut loc și încrederea noastră sporește. Avem
perspective glorioase, providențiale, eterne. Nu umblăm în întuneric, acesta nu ne-a orbit
ochii: știm încotro mergem, pentru că suntem ghidați de Cer în permanență și în mod
desăvârșit.

În volumul de față mă ocup de viața actuală a bisericii, dezvolt teme care se numesc, în general,
„adevăr prezent”. Mă refer la viața și lucrarea bisericii, la primejdiile timpului și ale călătoriei, la
nevoia de mai multă consacrare și de totală dăruire în serviciul Domnului. Parcurgerea tablei de
materii poate spune mai mult decât orice pot spune eu în această prefață.

Ce este de făcut acum, ca indivizi și ca popor, se poate rezuma în primele două versete al
penultimului capitol din Epistola către Evrei: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor
așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne
și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și
Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a
suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr
12,1.2).

În urmă cu câțiva ani, la sugestia Uniunii de Biserici din Republica Moldova, am sistematizat
unele dintre predicile pe care le-am compus şi le-am prezentat de-a lungul deceniilor în
România, Australia şi Statele Unite ale Americii, alcătuind volume. Îi sunt profund recunoscător
3

acelei uniuni pentru că mi-a dat concursul pentru ca unele dintre aceste predici să vadă lumina
Page

tiparului şi căreia i-am cedat, din proprie iniţiativă, dreptul de copyright. Se va observa că
 orientarea hristocentrică este practicată de la început, primele trei volume referindu-se direct
la viaţa, lucrarea, jertfa şi învăţăturile Domnului Isus Hristos, adevărurile rostite de El sau
referindu-se la El constituind şi temelia celorlalte volume.

Primele patru volume au fost tipărite la Chișinău și se pot procura de la Uniunea de Biserici de
acolo sau de la centrul de carte al Uniunii de Conferințe din România. Volumele V, VI și VII se
află numai în website; poate că vor fi tipărite și acestea în viitor. Accesarea lor până atunci se
poate face la

https://bibliotecastefanmradu.wordpress.com

Iată în continuare lista celor opt volume de predici, aşa cum mi le-am programat când am
început redactarea primului volum:

OMUL DURERII, Predici, volumul I

VORBEŞTE-MI DESPRE SALVATORUL!, Predici, volumul II

ÎNVĂŢĂTORUL VENIT DE LA DUMNEZEU, Predici, volumul III

PUTEREA RENĂSCĂTOARE A CUVÂNTULUI, Predici, volumul IV

EXPLICITE ŞI IMPLICITE, Predici, volumul V

PARADOXURI AMVONISTICE, Predici, volumul VI

REPERE ȘI PERSPECTIVE PROVIDENŢIALE, Predici, volumul VII

OMNIPREZENŢA EVANGHELIEI PREDICATE LA SERVICII SPECIALE, Predici, volumul VIII

Predicile au lungimi diferite, după natura şi dificultatea temei. Toate citatele le-am tradus din
sursele originale, iar paginile cărţilor Spiritului Profetic sunt cele din acele cărţi şi nu din
traduceri româneşti. Ori de câte ori nu este indicat autorul, ci „Manuscrisul”, „Scrisoarea”,
Review and Herald, Signs of the Times, The Youth’s Instructor, este vorba de scrieri ale sorei
Ellen G. White, de aceea nu am mai amintit numele. La fel, când apar titluri ale cărţilor scrise de
dânsa.

Sper ca publicarea acestor predici să contribuie la sprijinirea lucrării tuturor propovăduitorilor

Cuvântului lui Dumnezeu, care se pot folosi de ele în orice formă, şi la întărirea credinţei tuturor
cititorilor şi ascultătorilor.

Pastor Ştefan Radu

4
Page
 TABLA DE MATERII

Prefață ..................................................................................................... pagina 2

Tema numărul 01: Platforma cea sigură ................................................... ” 8

Tema numărul 02: Noi avem adevărul! .................................................... ” 18

Tema numărul 03: „Strâng Cuvântul Tău” ................................................ ” 27

Tema numărul 04: „Văd un Veghetor” ..................................................... ” 37

Tema numărul 05: Căderi ......................................................................... ” 49

Tema numărul 06: Valoarea caracterului ................................................. ” 62

Tema numărul 07: Lumini în lume ............................................................ ” 74

Tema numărul 08: Evlavia primitivă ......................................................... ” 84

Tema numărul 09: „Robul Tău ascultă!” (I) ............................................. ” 93

Tema numărul 10: „Robul Tău ascultă!” (II) ............................................ ” 105

Tema numărul 11: „Pentru o vreme ca aceasta”...................................... ” 115

Tema numărul 12: Întrebați-L pe Domnul! ............................................... ” 128

Tema numărul 13: Sfaturile lui Ahitofel.................................................... ” 141

Tema numărul 14: Superlative biblice ...................................................... ” 149

Tema numărul 15: „Au stins puterea focului” (Evrei 11,34)..................... ” 158

Tema numărul 16: Oameni legați și oameni slobozi................................. ” 168

Tema numărul 17: Mărturia lui Isus.......................................................... ” 179

Tema numărul 18: Cartea vieții Mielului .................................................. ” 190

Tema numărul 19: Mâna care-a scris pe zid ............................................. ” 203

5

Tema numărul 20: Judecata divină ........................................................... ” 213

Page
 Tema numărul 21: Poporul rămășiței ....................................................... pagina 225

Tema numărul 22: Hristos Își slăvește biserica ......................................... ” 238

Tema numărul 23: Sigilare numai în biserică ............................................ ” 250

Tema numărul 24: Dincolo de pustie ........................................................ ” 263

Tema numărul 25: Timpul de har ............................................................. ” 277

Tema numărul 26: Încheierea harului ...................................................... ” 287

Tema numărul 27: „Ca în zilele lui Noe” ................................................... ” 298

Tema numărul 28: „Tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” .................. ” 308

Tema numărul 29: „Fă cum ai zis” ............................................................ ” 320

Tema numărul 30: Și de ce să taci?........................................................... ” 333

Tema numărul 31: O reacție sacră ............................................................ ” 345

Tema numărul 32: Leul care răcnește ...................................................... ” 356

Tema numărul 33: Cine te oprește? ......................................................... ” 365

Tema numărul 34: „Pe voi înșivă încercați-vă!” (2 Cor 13,5.6)................. ” 377

Tema numărul 35: Înapoi în Egipt? ........................................................... ” 386

Tema numărul 36: „Fiul omului, te-am pus străjer!”................................ ” 399

Tema numărul 37: „Dregător de spărturi” ............................................... ” 411

Tema numărul 38: „Iată că a venit Ilie!” ................................................... ” 422

Tema numărul 39: Pregătirea candelelor ................................................. ” 434

Tema numărul 40: Încercarea de foc ........................................................ ” 444

Tema numărul 41: Lucrarea cernerii......................................................... ” 457

6

Tema numărul 42: „Este ceasul cel de pe urmă!” .................................... ” 468

Page
 Tema numărul 43: „Fericita noastră nădejde” ......................................... pagina 480

Tema numărul 44: Trei acaparări, de către Satana, ale lucrării Domnului ” 493

Tema numărul 45: Răpirea credincioșilor ................................................. ” 505

Tema numărul 46: „Dreptul la pomul vieții” ............................................ ” 518

Tema numărul 47: Cununa neprihănirii .................................................... ” 527

Tema numărul 48: „Nimic vrednic de blestem” ....................................... ” 540

Tema numărul 49: Adunarea generală a universului ............................... ” 553

Tema numărul 50: „Nenorocirea nu va veni de două ori” ....................... ” 564

s
7
Page
 PLATFORMA CEA SIGURĂ

• Ne copleșește „rugăciunea unui nenorocit, când este doborât de întristare și își varsă
plângerea înaintea Domnului” (titlul psalmului 102). El începe așa: „Doamne, ascultă-mi
rugăciunea și s-ajungă strigătul meu până la Tine!” (Versetul 1)

• Nu e doar plângere, ci spre sfârșitul rugăciunii sale sărmanul necunoscut rostește niște
adevăruri mărețe: „Eu zic: ,Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui
ani țin veșnic!’ Tu ai întemeiat în vechime pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor
Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca
pe un veșmânt și se vor schimba. Dar Tu rămâi același și anii Tăi nu se vor sfârși”
(versetele 24-27).

• Aici este un contrast formidabil, între natura neschimbătoare a Creatorului și continua

mutare a lucrurilor create. Motiv de înspăimântare? Nu, ci de admirare, așa cum se
exprimă înțeleptul: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se
poate spune; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind” (Ecl 1,8).

• Știm că pământul acesta este într-o stare de continuă degradare din cauza blestemului
păcatului, de aceea trebuie înnoit; știm că omul însuși, care a fost adus la existență ca să
poarte chipul Creatorului său și să fie coroana creațiunii, a decăzut și s-a ruinat din cauza
păcatului și are nevoie acum de o schimbare spirituală și în viitor de una fizică pentru
readucerea lui la starea perfectă inițială.

• Iată ambele schimbări programate de Dumnezeu:

Schimbarea spirituală: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă
și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). „Noi toți privim cu
fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al
Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3,18).

Schimbarea fizică: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați,
într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții
vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați” (1 Cor 15,51.52).

• Ce spune în rugăciunea sa omul care a rostit psalmul 102 este că Dumnezeu nu Se

schimbă niciodată, dar lucrurile create de El se schimbă mereu. Chiar fără păcat și fără
blesteme, ce este creat nu stă niciodată pe loc. Este o lege a materiei: mișcare continuă,
transformare neîncetată. Chiar fără cădere în păcat, omul s-ar fi schimbat mereu, dar
nu de la bine la rău, ci de la bine la mai bine; nu degradare, degenerare, ruinare, ci
progres mintal și spiritual necontenit.

• Creșterea este o lege a firii stabilite de Creator, dar Creatorul Însuși este statornic,
8

pentru că El este prin definiție desăvârșit și infinit. Așa ne spune Scriptura: „. . . orice ni
Page
 se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care
nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iac 1,17).

• Așa este Dumnezeu, oamenii nu vor fi niciodată așa, creșterea lor se va desfășura spre
infinit, iar mișcarea este o lege a vieții. Cel Neschimbător, fără umbră de mutare,
Centrul perfect și binecuvântat, în raport cu creaturile dependente de El și în neîncetată
perfecționare; perfecțiunea în raport cu perfecționarea, cu nevoia continuă de
perfecționare.

• Ceea ce doresc să fie cu tărie subliniat în această meditație este caracterul neschimbător
al Atotputernicului și caracterul neschimbător al legii Sale: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu
Mă schimb” (Mal 3,6). „Temelia Cuvântului Tău este adevărul și toate legile Tale cele
drepte sunt veșnice” (Ps 119,160).

• Programul divin prevede o neîntreruptă înaintare spirituală a făpturilor Sale inteligente.

Înaintare atât acum, în perioada revenirii la starea dinainte de cădere, la starea
incipientă a lui Adam, cât și după aceea în veci. La încheierea lucrării planului de
mântuire, Salvatorul nostru va pronunța sentința definitivă pentru toate ființele
omenești: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se
întineze și mai departe, cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și
cine este sfânt să se sfințească și mai departe” (Apoc 22,11). Sfințire mai departe, la
nesfârșit.

• Dar schimbarea noastră spirituală spre Dumnezeu și spre eternitate poate avea loc
numai pe baza a ceva imuabil – da, caracterul lui Dumnezeu, exprimat în legea Sa.
Dumnezeu ne-a dat niște principii eterne, care înseamnă pentru noi viață, siguranță,
urcare spre El, spre desăvârșire. Și care este baza aceasta, care constituie pentru noi
reper statornic, desăvârșit și absolut necesar? Reiese din următoarele două versete ale
psalmului 119:

- 152: „De multă vreme știu din învățăturile Tale, că le-ai așezat pentru totdeauna.”

- 33: „Învață-mă, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o țin până în sfârșit!”

• Reținem de aici că învățăturile Domnului sunt așezate pentru totdeauna și că trebuie să

ținem calea orânduirilor Sale până la sfârșit. Această a doua idee este o variantă a
poruncii Domnului Isus: „Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții!” (Apoc
2,10)

• Credincios până la moarte poate însemna până la martiraj, dar nu neapărat: poate
însemna și credincios Domnului până la sfârșitul vieții. Cred că așa ceva avea David în
minte când a scris: „. . . voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele” (Ps
23,6). Și tot el: „Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată
9
Page
 viața mea în casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de
templul Lui” (Ps 27,4).

• Ideea este de statornicie față de Cuvântul Domnului, față de platforma adevărului Său.
Majoritatea creștinilor, dirijați într-o direcție greșită de conducătorii lor avizi de putere și
de bogăție, au părăsit treptat platforma adevărului și au devorat păgânismul
înconjurător, creând astfel un creștinism fals, satanic, periculos și prigonitor.

• Reformațiunea a fost lucrarea inspirată de Dumnezeu pentru revenire pe platforma

adevărului biblic. S-a reușit parțial și în etape, dar numai Mișcarea Adventă a dus și duce
Reformațiunea la bun sfârșit.

• Efortul acesta îndelungat și vast, de părăsire a rătăcirilor și recuperare a adevărului uitat,

este cerut de Cuvântul lui Dumnezeu. Iată texte care ne conduc în direcția aceasta:

- „Așa vorbește Domnul: ,Stați în drumuri, uitați-vă și întrebați care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru sufletele
voastre!’” (Ier 6,16)

- „Preaiubiților, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră

de obște, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptați pentru credința, care a
fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).

• „Cărările cele vechi”, „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna”. Adevărul divin
nu este nici anacronic, nici modern, el este veșnic. Neschimbător ca și Suveranul etern
de la care izvorăște. De aceea trebuie să susținem această platformă a adevărului
dumnezeiesc cu toată convingerea și perseverența.

• În ultimele decenii s-au găsit teoreticieni care au dezvoltat sisteme de argumentație în

favoarea unor schimbări: schimbări în doctrină, în modul de a câștiga suflete (apelând la
metode din afara bisericii lui Dumnezeu), schimbări în muzică pentru a fi „relevantă” și
plăcută tineretului, tot felul de schimbări.

• S-au promovat noțiuni ca „liberali” și „conservatori” sau chiar „ultraliberali” și

„ultraconservatori”. Toate aceste tendințe sunt discutabile și chiar periculoase, iar
denumirile nu spun prea mult. Ce înseamnă a fi liberal? A dori o schimbare? Când
schimbarea este absolut necesară și sănătoasă, e binevenită, dar nu oricând și în orice
fel. Și conservator? Să ținem cu dinții de ceva obișnuit, opunându-ne până la violență la
orice modificare? Chiar când trebuie? Chiar când este vitală? Chiar când suntem
greșiți?

• Eu aș propune zece reguli fundamentale (nu le zic porunci, chiar dacă sunt zece!) ale
10

schimbărilor acceptabile:
Page
 (01) Schimbare? Da, însă nu numai de dragul schimbării în sine.
(02) Schimbare? Da, însă numai dacă este necesară.
(03) Schimbare? Da, însă întotdeauna și numai spre mai bine.
(04) Schimbare? Da, însă numai dacă este rațională și realistică.
(05) Schimbare? Da, însă numai fără a răni sau nedreptăți oameni.
(06) Schimbare? Da, însă numai cu consens general al bisericii Domnului.
(07) Schimbare? Da, însă numai după suficient studiu și suficientă verificare.
(08) Schimbare? Da, însă nu pentru a plăcea lumii și pentru că și alții fac așa.
(09) Schimbare? Da, însă numai fără violarea principiilor Sfintei Scripturi.
(10) Schimbare? Da, însă numai când este inspirată de Duhul lui Dumnezeu.

• Cred că prin aceste puncte am îngustat până la imposibilitate strecurarea schimbărilor

sugerate de Satana. Oare fiecare generație trebuie să aibă alte convingeri? Unii așa
cred. Chiar indivizi cu influență spun că fiecare generație trebuie să o ia de la capăt cu
considerarea doctrinelor biblice. Bineînțeles că fiecare trebuie să le învețe și să și le
însușească, dar nu pentru a zări locuri unde să se facă modificări.

• Eu pretind cu toată îndrăzneala că doctrina Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este

impecabilă; doctrina (sau doctrinele, dacă le luăm în mod individual) nu s-a născut
dintr-o dată. A fost nevoie de decenii în secolul al 19-lea și începutul secolului al 20-lea,
pentru ca această doctrină să se cristalizeze în mod suficient. De aceea, ideea de a
reveni la „poziția pionierilor adventiști”, mult propovăduită de unii, este derutantă. Au
fost momente de-a lungul drumului când erau confuzii, când moștenirile din
protestantismul apostaziat nu fuseseră destul de bine demascate și înlăturate. S-a
consumat alcool, s-a consumat carne necurată, s-a început Sabatul vineri seara la orele
6,00. Și altele. Și altele.

• Doctrina biblică, așa cum a fost formulată la sesiunea de la San Antonio a Conferinței
Generale în vara anului 2015 (de fapt o nouă redactare a ei), este fără cusur. Voi reda
mai jos titlurile acestor 28 de puncte de doctrină, care sunt adevăruri biblice
fundamentale:

(01) Sfintele Scripturi

(02) Trinitatea
(03) Tatăl
(04) Fiul
(05) Duhul Sfânt
(06) Creațiunea
(07) Natura omului
(08) Marea controversă
(09) Viața, moartea și învierea lui Hristos
(10) Experiența mântuirii
11

(11) Creșterea în Hristos

Page

(12) Biserica
 (13) Rămășița și misiunea ei
(14) Unitate în trupul lui Hristos
(15) Botezul
(16) Cina Domnului
(17) Daruri și lucrări spirituale
(18) Darul profeției
(19) Legea lui Dumnezeu
(20) Sabatul
(21) Isprăvnicia
(22) Comportarea creștină
(23) Căsătoria și familia
(24) Lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc
(25) A doua venire a lui Hristos
(26) Moartea și învierea
(27) Mileniul și sfârșitul păcatului
(28) Noul pământ

• Niciunul dintre aceste puncte de credință nu este o rătăcire. Așa spune Sfânta Scriptură,
„așa zice Domnul”. Trebuie să distingem însă între formă și fond: au fost 27 de puncte
de credință, acum sunt 28. S-a adăugat punctul 11, „Creșterea în Hristos”. Îmi aduc
aminte că în copilărie învățam doctrina dintr-un manual scris de un profesor de la
seminar, cuprinsă în 47 de capitole. Mai târziu, acestea au fost rescrise și restrânse la
30.

• Pot fi și 100, pot fi și 20, depinde cum le împărțim. Formularea poate fi diferită,
organizarea materialului poate să fie felurită. Exprimarea poate să fie felurită.
Actualizarea prin explicare mai clară și mai convingătoare ține de formă, dar conținutul
trebuie să rămână neschimbat, și rămâne neschimbat.

• Trebuie să ținem cu tărie la aceste puncte de credință; ele sunt Biblia în formă
organizată și didactică. Nicio modificare de conținut, de fond, nu trebuie acceptată,
pentru că Dumnezeu este Cel ce ne-a adus unde trebuie.

• Întotdeauna de-a lungul istoriei advente, paralel cu strădania de recunoaștere a tuturor

adevărurilor biblice și încorporarea lor într-un sistem de doctrină suficient de corect și
de clar, și-a avut și Satana agenții lui, care au pledat pentru abandonarea unor stâlpi ai
credinței advente.

• Iată ce a scris Lewis R. Walton în cartea Omega II:

- „A. F. Ballenger a ridicat problema că, pentru mulți oameni evlavioși de pe scaunele
bisericii, aceasta (lucrarea lui Isus în sanctuarul ceresc) ar putea să pară atât de lipsită de
12

importanță, încât cu greu ar merita să fie discutată, ca să nu mai vorbim de criza pe care
Page

ar isca-o. Sfânta sau sfânta sfintelor, spunea el, cui îi pasă unde a intrat Hristos în anul
 31, și, dacă aceasta este situația, atunci de ce atâta tărăboi cu privire la anul 1844?
Important este doar că El Se află în ceruri, nu-i așa?” (Paginile 118-119)

- „Dacă se urma raționamentul lui Ballenger, profeția celor 2300 de zile cădea de la sine
și, odată cu ea, și solia lui 1844. Judecata de cercetare devenea dintr-odată o
încurcătură teologică ce trebuia uitată cât mai repede cu putință. Așa cum declarase A.
G. Daniells, totul se prăbușește și nimeni nu a văzut lucrul acesta mai limpede decât
Ellen White. ,Dacă este acceptată, această solie va submina stâlpii credinței noastre’, a
spus dânsa câteva zile mai târziu (în mai 1905). ,Aceia care încearcă să introducă teorii
care ar putea să clintească stâlpii credinței noastre în ce privește sanctuarul . . .
acționează ca niște orbi. Ei caută să introducă îndoieli și să-l lase pe poporul lui
Dumnezeu dezorientat, fără niciun punct de sprijin.’” (Ibid., pagina 121)

• Teama de reacții negative în alte cercuri religioase cu privire la convingerile noastre, ba

mai mult, idei aduse de unii adventiști care și-au făcut studiile teologice la școli
neadventiste, i-au făcut pe mulți să stârnească mari frământări în rândurile bisericii
noastre mai pe toate continentele. Oameni cu influență au educat generații de
seminariști, strecurându-le în cap îndoieli cu privire la veracitatea punctelor noastre de
credință, astfel încât păstrarea și propovăduirea credinței noastre așa cum am știut
devine tot mai dificilă. La ieșirea din unele case de rugăciune, unii predicatori serioși și
consacrați ajung să întâmpine indivizi care-i confruntă în legătură cu adevărurile
predicate.

• Nu a zis bine Mântuitorul că „se vor scula hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor
face semne mari și minuni, până acolo încât să-i înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe
cei aleși”? (Mat 24,24).

• Apostolul Petru, care a fost prezent când Isus a rostit această profeție, a scris el însuși:
„În norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși,
care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a
răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” (2 Pet 2,1).

• La fel s-a pronunțat și apostolul Pavel, care nu a fost prezent în incinta templului când a
rostit Isus cuvintele citate: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi
răpitori, care nu vor cruța turma și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor
învăța lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30).

• Am fost eu însumi martor la proclamarea unor astfel de rătăciri și anume:

- Când eram pastor în Arizona într-un district american, la o întâlnire cu pastorii la sediul
conferinței în Phoenix, un vorbitor faimos din California, invitat să vorbească în fața
noastră, a zis la un moment dat despre 22 octombrie 1844: „Explicația că data a fost
13

corectă dar atunci a avut loc alt eveniment decât cel așteptat, deci nu revenirea
Domnului, ci începerea judecății de cercetare, este doar o încercare de a evita rușinea
Page
 (to save face), ca și când eu v-aș invita pentru comemorarea unui anumit eveniment din
viața mea, doar ca acolo să aflați că, de fapt, este vorba despre altceva, de ziua de
naștere a soacrei mele!”

- La o adunare de tabără (camp meeting) în Prescott, Arizona, vorbitorul oaspete, un alt

californian, care ne-a vorbit în fiecare seară, a zis odată că 1844 nu este nimic, că
judecata de cercetare este o pură invenție. Unii au fost șocați, dar cine purta
răspunderea pentru organizarea acelor adunări nu a avut nimic de obiectat.

• Avertismentele, sfaturile, îndemnurile Spiritului Profetic în legătură cu statornicia pe

temelia adevărului sunt abundente. Iată în continuare câteva dintre ele:

- „Am văzut o grupă foarte vigilentă și fermă, care nu-i susținea pe cei ce doreau să
schimbe credința stabilită a bisericii. Dumnezeu privea către ei aprobator. Mi s-au
arătat trei pași – prima, a doua și a treia solie îngerească. Îngerul care mă însoțea a zis:
,Vai de cel ce va muta un bloc sau va clinti un ac din aceste solii. Adevărata înțelegere a
acestor solii este de importanță vitală. Destinul sufletelor depinde de felul cum sunt
acestea primite.’” (Early Writings/Experiențe și viziuni, paginile 258-259)

- „Am fost din nou purtată prin aceste solii și am văzut cât de scump își dobândise
poporul lui Dumnezeu experiența. Aceasta fusese obținută prin multă suferință și lupte
grele. Dumnezeu îi călăuzise pas cu pas, până când i-a așezat pe o platformă solidă, de
neclintit. Am văzut indivizi apropiindu-se de platformă și examinându-i temelia. Unii, cu
bucurie, au pășit pe ea imediat. Alții au început să caute cusururi în fundație. Ei doreau
să fie făcute îmbunătățiri, și atunci platforma va perfectă, iar poporul mult mai fericit.”
(Ibid., pagina 259)

- „Unii s-au dat jos de pe platformă ca s-o examineze și au declarat că e pusă greșit. Dar
am văzut că aproape toți au stat hotărâți pe platformă și i-au îndemnat pe cei ce se
dăduseră jos să înceteze cu plângerile; pentru că Dumnezeu era Arhitectul, iar ei luptau
împotriva Lui. Ei au evocat minunata lucrare a lui Dumnezeu, care îi condusese la
platforma solidă și, în unire, și-au ridicat ochii către cer și L-au glorificat pe Dumnezeu cu
voce tare. Aceasta i-a influențat pe unii dintre cei ce se plânseseră și părăsiseră
platforma și, cu priviri smerite, s-au urcat din nou pe ea.” (Ibid.)

• Dumnezeul nostru cel neschimbător, care a chemat la existență această minunată

mișcare, nu are absolut nimic de corectat, pentru că El nu săvârșește niciodată o
greșeală:

- „Dumnezeu conduce un popor care să stea în unitate desăvârșită pe platforma

adevărului etern. Hristos Însuși S-a dat pe Sine omenirii ,ca să-Și curățească un norod
care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.’ Acest proces de rafinare are scopul
de a curăța biserica de orice fărădelege, de spiritul de discordie și rivalitate, pentru ca ei
14

să zidească în loc să dărâme, și să-și concentreze energiile asupra lucrării celei mari ce le
stă în față.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 4, pagina
Page

17)
 - „Dumnezeu conduce un popor afară din lume pe platforma cea înălțată a adevărului
etern, poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. El îl va disciplina și îl va desăvârși pe
poporul Său. Ei nu vor fi în dezacord, unul crezând un lucru, iar altul având credință și
vederi cu totul opuse, fiecare mișcându-se independent de corpul bisericii. Prin
diversitatea de daruri și slujbe pe care El le-a așezat în biserică, ei toți vor ajunge la
unirea credinței.” (Testimonies to Ministers/Mărturii pentru predicatori, pagina 29)

- „Mulți își cunosc Biblia atât de puțin, încât sunt confuzi în credință. Ei înlătură vechile
pietre de hotar, iar amăgirile și vânturile de învățături îi suflă încoace și încolo. Știința
pe nedrept numită astfel erodează fundamentul principiilor creștine, iar cei ce erau
odată credincioși se îndepărtează de marcajele biblice și se despart de Dumnezeu, în
timp ce pretind totuși a fi copii ai Săi.” (Review and Herald din 29 decembrie 1896, citat
în Evangelism/Evanghelizare, pagina 362)

- „Unica noastră siguranță constă în păstrarea vechilor pietre de hotar. ,La lege și la
mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta’”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 199).

• Este foarte periculos să predici păreri contradictorii, culese de la diferiți autori, în

chestiuni de doctrină și profeție, opinii care nu zidesc biserica, ci aduc confuzie
nimicitoare. Este un lucru să citezi punctul de vedere al unui autor pentru a arăta că
este greșit și de ce este greșit, pentru a-i feri pe ascultători de amăgiri, și altul să zici că
acest autor zice așa, altul zice așa, și să-i lași pe ascultători să ia ce le place.

• Chemarea la cărările cele vechi trebuie să fie preocuparea fiecărui predicator al

Cuvântului lui Dumnezeu în aceste ceasuri târzii ale istoriei lumii. Unii vor fi de acord și
vor fi încântați. Am observat acest lucru în experiența mea de predicare în comunități
din diferite țări. Dar alții nu acceptă să fie chemați la cărările vechi, pe care le consideră
demodate și puerile; ei ori tac, ori se exprimă în mod obraznic, ca și unii dintre
contemporanii profetului Ieremia: „Nu vrem să umblăm pe ele!” (Ier 6,16), adică pe
cărările cele vechi.

• Experiența a arătat multe naufragii rezultate din punerea la îndoială a adevărului

străvechi, a chemării de a umbla pe cărările cele vechi și verificate, a avertizării de a nu
părăsi platforma cea sigură a adevărului prezent. Un exemplu foarte grăitor și zguduitor
îmi stăruie în minte: s-a îndoit mai întâi de divinitatea și de existența Duhului Sfânt ca
Persoană divină și eternă, sub pretextul că nu crede „în trei Dumnezei”. Rămânând cu
doi, a trebuit să-L retrogradeze și pe Mântuitorul, făcându-L, nici mai mult nici mai puțin
decât om, un om deosebit, ca să nu fie nici doi. L-a acceptat numai pe Dumnezeu-Tatăl,
pentru a nu admite învățătura biblică despre Trinitate, ca până la urmă să nu mai creadă
în Dumnezeu deloc; așa mi-a spus cineva: „Este ateu!”
15

• Știe diavolul ce face: puțină îndoială aici, puțină acolo, și se prăbușește toată
convingerea de adevăr. În ce privește Dumnezeirea, de la nu 3, la nu 2, doar 1, și apoi
Page

nici unu, mai precis: ateism parțial, mai parțial, total. Totul pentru o ambiție, pentru că
 termenul prin care se zice dintr-o dată „Trei” și care este atât de practic, simplu, corect,
biblic, provine de nu știu unde. Da la lingvistică la necredință și pieire.

• Încredere în Dumnezeu. Încredere în adevărul Său etern. Încredere în doctrina dată de

Dumnezeu acestei biserici și găsită cu mari eforturi de studiu și rugăciune. Încredere
totală în această platformă sigură de învățătură, așezată în mod solemn și ferm pe
Cuvântul lui Dumnezeu și confirmată prin lumină profetică.

• Așa suntem chemați să facem: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o
așteaptă o mare răsplătire!” (Evr 10,35). Nu o părăsim. Să nu o părăsim. Ni se spune
mai departe: „Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu,
să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. ,Încă puțină, foarte puțină vreme’ și ,Cel ce vine va
veni și nu va zăbovi,’ Și ,cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă dă înapoi, sufletul
Meu nu găsește plăcere în el.’ Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se
piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (versetele 36-39).

• Ne folosește enorm să avem în fața ochilor experiența de credință a unui fost adversar
al creștinismului, devenit prin revelație și schimbare unul dintre cei mai hotărâți și mai
eficienți propagatori ai lui – apostolul Pavel:

„El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după
hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii, dar care
a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit
moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin evanghelie. Propovăduitorul și
apostolul ei am fost pus eu și învățător al neamurilor. Și din pricina aceasta sufăr aceste
lucruri, dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are
putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim 1,9-12).

• „Știu în cine am crezut” și „nu mi-e rușine”, ci am deplină încredere în El. Știu ce am
crezut și cred, și am deplină încredere în această învățătură cerească până la sfârșitul
zilelor mele. Îndemnul dat de apostol către colaboratorul său mai tânăr și către noi toți
cei de astăzi se găsește mai departe, în versetele 13 și 14: „Dreptarul învățăturilor
sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care sunt în
Hristos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat păzește-l prin Duhul Sfânt, care
locuiește în noi.”

• Dreptarul învățăturilor sănătoase, imuabile, dumnezeiești, eterne, lucrul acesta bun care
ni s-a încredințat, platforma sigură a adevărului biblic și prezent: ajută-ne, Doamne, să-l
ținem, să-l păzim, să-l predicăm spre binele actual și veșnic al celor care-l primesc!
Amin!
16

* * * *
Page

Cântarea de deschidere, 68: „Clădim pe o Stâncă de mult preț”

 Cântarea de închidere, 221: „Stau pe Adevăr”
17
Page
 NOI AVEM ADEVĂRUL!

• Cum sună aceste cuvinte? Strident? Arogant? Derutant? Fals? Totul devine limpede
dacă înțelegem ce înseamnă „noi”, ce înseamnă „avem” și ce înseamnă „adevărul”. E
atât de simplu! Să le luăm pe rând, în ordine inversă: „adevărul”, „avem”, „noi”.

• Adevărul. Există două accepțiuni ale noțiunii de adevăr în Sfintele Scripturi:

(01) Hristos, Adevărul viu, coborât din cer, așa cum El Însuși a zis: „Eu sunt calea,
adevărul și viața” (Ioan 14,6).

(02) Cuvântul inspirat, adevărul transpus în cuvinte: „Sfințește-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17).

Între aceste două feluri de adevăr există o strânsă legătură, una indisolubilă: „Cercetați
Scripturile (Cuvântul scris), pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele
mărturisesc despre Mine (Cuvântul viu, întrupat)” (Ioan 5,39).

• Avem. A avea adevărul înseamnă a fi în strânsă legătură cu Hristos, a-L accepta în

inimă și în viață: „. . . așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință” (Efes
3,17). „. . . Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col 1,27). Și înseamnă a acumula Cuvântul
inspirat în inimă și viață: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au
fost bucuria și veselia inimii mele, căci după numele Tău sunt numit, Doamne,
Dumnezeul oștirilor!” (Ier 15,16). „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu
păcătuiesc împotriva Ta” (Ps 119,11).

• Noi. Mântuitorul a făgăduit: „. . . veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi”

(Ioan 8,32). Cui i-a spus El așa? Ucenicilor Săi, dar i-a avut în vedere nu numai pe cei de
atunci, ci pe toți urmașii Lui până la sfârșitul timpului, așa cum S-a rugat: „Și Mă rog nu
numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17,20).

• Apostolii ne-au lăsat în scris declarații valoroase cu privire la locul doctrinar și spiritual în
care trebuie să ne aflăm. Voi cita în continuare douăzeci și cinci de texte, toate
conținând cuvântul acesta „noi”:

(01) „Noi însă suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu
este din Dumnezeu nu ne ascultă” (1 Ioan 4,6).

(02) „Dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi,
dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm” (Evr
3,6).

(03) „Nu că noi, prin noi înșine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi.
18

Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2 Cor 3,5).

Page
 (04) „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe
care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efes 2,10).

(05) „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor 3,9).

(06) „Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos și, ca și cum Dumnezeu ar
îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!”
(2 Cor 5,20)

(07) „În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei
ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării” (2 Cor 2,15).

(08) „. . . noi Îl propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de
poticnire și pentru neamuri o nebunie” (1 Cor 1,23).

(09) „Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe
care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră mai înainte de veci” (1 Cor 2,7).

(10) „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum!
Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom 6,1.2)

(11) „Așadar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după
îndemnurile ei” (Rom 8,12).

(12) „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la
o parte orice piedică și păcatul, care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință
în alergarea care ne stă înainte” (Evr 12,1).

(13) „Prin această ,voie’ am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus
Hristos, odată pentru totdeauna” (Evr 10,10).

(14) „Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem
cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor 2,12).

(15) „Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur
trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh”
(1 Cor 12,13).

(16) „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem
schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3,18).

(17) „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au
credință pentru mântuirea sufletului” (Evr 10,39).

(18) „Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care
ne-a iubit” (Rom 8,37).
19
Page
 (19) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți, ci vorbim cu
inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (2 Cor 2,17).

(20) „Deci, prin credință, desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă noi întărim
legea” (Rom 3,31).

(21) „Căci ,cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învățătură?’ Noi însă avem
gândul lui Hristos” (1 Cor 2,16).

(22) „Dacă iubește cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei și nici bisericile
lui Dumnezeu” (1 Cor 11,16).

(23) „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne
plăcem nouă înșine” (Rom 15,1).

(24) „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui
neprihănirea” (2 Pet 3,13).

(25) „Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieții acesteia?” (1
Cor 6,3)

• Astfel de însușiri, atitudini, experiențe și activități implică posedarea adevărului. Cei

care trăiesc așa și se comportă așa sunt din adevăr și au adevărul. Adevărul este în ei și
ei sunt martori vii ai adevărului.

• Să vedem acum ce zice Biblia despre adevăr ca atare și despre efectele lui asupra vieții
oamenilor.

(01) „. . . pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți” (2 Tes 2,10).

(02) „Căci n-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Cor 13,8).

(03) Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința

adevărului” (1 Tim 2,4).

(04) „Cine zice ,Îl cunosc’ și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este
în el” (1 Ioan 2,4).

(05) „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” (Ps 51,6).

(06) „Aleg calea adevărului” (Ps 119,30).

(07) „Dar iubiți adevărul și pacea!” (Zah 8,19)

(08) Dragostea „se bucură de adevăr” (1 Cor 13,6).

20

(09) „. . . credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să

ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efes 4,15).
Page
 (10) „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul . . .”
(1 Pet 1,22).

(11) „Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele,
fiindcă sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3,21).

(12) „Fiecare să spună aproapelui său adevărul” (Zah 8,16).

(13) „Cumpără adevărul și nu-l vinde” (Prov 23,23).

(14) „. . . vestesc adevărul Tău și mântuirea Ta” (Ps 40,10).

• A avea adevărul, în sensul exprimării obișnuite, înseamnă a-l cunoaște. Și e posibil?

Domnul nostru Isus Hristos a făgăduit: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului,
are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16,13). Este vorba de ucenici, de urmașii
Domnului Isus Hristos, aceia care Îl acceptă ca Domn și Mântuitor al lor. Aceasta este
opțiunea noastră. Facem parte în mod voluntar și cu bucurie dintre urmașii Domnului
Isus Hristos. Aceasta înseamnă „noi”. Și ne bucurăm de acest privilegiu.

• Venirea Duhului Sfânt în viața noastră garantează cunoașterea adevărului, posedarea

lui, pentru că, așa cum a promis Mântuitorul nostru, El, noul Mângâietor, ne călăuzește
în tot adevărul. În adevăr, nu în rătăcire! Duhul Sfânt este „Duhul adevărului” și El nu
poate conduce altfel decât în adevăr. Și anume „în tot adevărul”, orice carență este
periculoasă, păgubitoare și poate fi fatală. Ea poate fi chiar molipsitoare și nocivă
pentru alții. A pretinde că nici măcar sub călăuzirea Duhului Sfânt oamenii nu pot
ajunge la cunoștința adevărului este o idee primejdioasă și insultătoare pentru Duhul
adevărului, însemnând că El nu ne poate conduce în tot adevărul, sau că nu vrea să o
facă.

• După învierea și înălțarea Mântuitorului, ucenicii nu erau greșiți în înțelegerea

Scripturilor, chiar dacă în cursul școlarizării lor de trei și jumătate nu le înțeleseseră pe
deplin și nu înțeleseseră pe deplin nici cuvintele lui Isus. Dar ei progresaseră. Iată ce ni
se spune despre ei când Domnul li S-a arătat după învierea Sa: „Atunci le-a deschis
mintea, ca să înțeleagă Scripturile” (Luca 24,45). Și le-au înțeles și le-au propovăduit. Ei
aveau adevărul.

• Biserica apostolică a avut adevărul. Nu a crezut și nu a răspândit rătăciri. Duhul Sfânt

era cu ei, îi inspira, îi conducea, îi folosea. Dar timpul a trecut. Adevărul a fost
deformat, răstălmăcit, sucit și răspândit așa. S-a format „omul fărădelegii, fiul pierzării,
protivnicul care se înalță mai pe sus de tot ce se numește ,Dumnezeu’ sau de ce este
vrednic de închinare” (2 Tes 2,3.4). Așa cum a fost prezis în versetul 4, el s-a așezat în
templul lui Dumnezeu, biserica, și s-a dat drept Dumnezeu. În secolele care au urmat
după moartea apostolilor.
21
Page
 • Întunericul doctrinar a durat multă vreme, dar nu putea rămâne așa. Ceva din adevăr au
avut copiii lui Dumnezeu și în acea perioadă de beznă, de exemplu, Sabatul zilei a șaptea
a fost păstrat nealterat, păzitori ai lui existând fără întrerupere. Dar era întuneric. Prin
întuneric a sclipit adevărul timp îndelungat, așa cum spune profeția: „Voi da celor doi
martori ai Mei (Vechiul și Noul Testament – Biblia) să proorocească îmbrăcați în saci o
mie două sute șase zeci de zile” (Apoc 11,3). Zile profetice sau ani calendaristici, de la
538 la 1798.

• Dar Dumnezeu a lucrat. Profeția care s-a împlinit prin venirea Mântuitorului, „totuși,
întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz” (Isa 9,1), s-a
împlinit treptat și după rătăcirile evului mediu. Întunericul a fost risipit încetul cu
încetul: „Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire
merge mereu crescând până la miezul zilei” (Prov 4,18). În secolele 14-16 și mai
departe, oameni sinceri din biserica apostaziată au studiat Scripturile, mai mult pe
ascuns, și au descoperit perlele adevărului dumnezeiesc. REFORMAȚIUNEA! LUCRARE A
LUI DUMNEZEU!

• Ciudat, trist și păgubitor pentru cauza lui Dumnezeu a fost faptul că fiecare formațiune
religioasă protestantă a înghețat la stadiul realizat de fondatorul ei, urmașii refuzând cu
cerbicie să meargă mai departe. Dar Dumnezeu a lucrat, lumina adevărului a venit în
mod progresiv și s-a ajuns la Biserica Rămășiței, care cunoaște cu claritate toate
capitolele adevărului mântuitor. Nu s-a ajuns nici în Mișcarea Adventă la o descoperire
bruscă a adevărului, ci a durat decenii până când toate fațetele necesare ale adevărului
au fost recunoscute și stabilite.

• Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu crede rătăciri și nu predică rătăciri. Toate

punctele ei de doctrină se bazează ferm și clar pe Sfintele Scripturi, pe adevărul scris, și
biserica este condusă în mod vizibil și permanent de Adevărul Întrupat, Domnul Isus
Hristos, care este Capul ei.

• Pilat L-a întrebat pe Isus dacă El este Împăratul iudeilor (vezi Ioan 18,33 și 37). Isus i-a
răspuns: „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să
mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (versetul 37).
Rețineți: numai cei care sunt din adevăr ascultă glasul lui Isus. Este corect și invers: cine
ascultă glasul Lui este din adevăr. Și Îi aparține, este parte din turma Lui, pentru că El a
zis: „Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine” (Ioan 10,27).
„După ce Și-a scos toate oile (Păstorul cel bun), merge înaintea lor și oile merg după El,
pentru că Îi cunosc glasul. Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu
cunosc glasul străinilor” (versetele 4 și 5).

• Misiunea Fiului lui Dumnezeu în această lume a constat, între altele, din mărturisirea
22

despre adevăr. Atunci L-a întrebat conducătorul păgân: „Ce este adevărul?” (Ioan
18,38). Nu a așteptat răspunsul, pentru că tumultul gloatelor îl presa să facă ceva. Dar
Page
 poate nu numai din acest motiv. Poate nici nu a așteptat un răspuns. Poate nici nu a
dorit un răspuns. Ce să-i spună lui, luminatului de la Roma, despre adevăr, un biet
galilean urât și hulit de popor. Existau scriitori, filosofi și învățați romani care spuseseră
și scriseseră destul despre adevăr.

• Auzim astăzi glasuri la fel de disprețuitoare în chiar rândurile noastre, contestând ideea
că „noi avem adevărul”. O nefericită tendință de a șterge diferențele dintre adventiști și
alte denominațiuni îi conduce pe unii la eliminarea, sau cel puțin negarea și combaterea
ideii că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are adevărul. De ce să avem această
pretenție, și alții sunt creștini și îi iubește Dumnezeu!

• Un anumit individ al cărui nume nu-l voi menționa, după ce a umblat prin diferite
biserici, și se pare că a și aparținut la unele, a poposit în biserica adventistă și a devenit
membru al ei. Întrebat ce concluzie a tras după tot acest turneu religios, el a răspuns:
„Ceva din adevăr există în fiecare biserică, dar adevărul întreg este numai aici.” Auziți?
Cineva a zis așa, care avusese de a face cu mai multe biserici.

• Să fim clari: dacă biserica aceasta nu are adevărul, tot adevărul, adică dacă nu tot ce
crede și propovăduiește este adevăr biblic, dumnezeiesc, ci împletite în învățătura ei de
credință sunt și erori, amăgiri, curse, atunci ne putem lua bagajele și putem pleca. Să
stăm într-o biserică amăgită și amăgitoare? Dar eu aș întreba ca și Simon Petru:
„Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice!” (Ioan 6,68)

• Să părăsim biserica aceasta, care este chintesența și ultima treaptă a procesului de

reformațiune, condusă de Dumnezeu pas cu pas de la începuturi până acum, și să ne
ducem . . . unde? Unde vom găsi Cuvântul lui Dumnezeu acceptat, explicat și trăit mai
bine decât aici? Ar fi cum a constatat Dumnezeu cu durere despre vechiul Israel: „Căci
poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au
săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă” (Ier 2,13).

• Un tânăr adventist de ziua a șaptea din România, care la începutul anilor 1970 a părăsit
țara cu îndrăzneală periculoasă, a sperat și a așteptat ajutor financiar de la biserica sa
într-o anumită țară europeană pentru a se reface. Cum acest ajutor nu i s-a dat sau nu
cum a dorit el, a scris o scrisoare de retragere din biserică și mi-a trimis-o în orașul unde
eram pastor și de unde plecase. Am primit-o personal prin mama lui. Nu am dat curs
cererii sale, gândindu-mă că o face într-un moment de supărare. Important în contextul
acestei predici este felul cum și-a încheiat el scrisoarea: „Părăsesc biserica aceasta
convins că, dacă ea nu este biserica adevărată a lui Dumnezeu, alta nu poate fi.”
Într-adevăr, alta nu poate fi.

• Nu este o înfumurare personală când spunem „noi avem adevărul”, pentru că nu este
23

vorba despre mine sau despre dumneata; este vorba despre această mișcare a
destinului, pe care a chemat-o Dumnezeu la existență și a condus-o până aici. Nu este
Page
 vorba nici despre o înfumurare colectivă, cuplată cu dispreț și condamnare față de alți
oameni, care nu cred ca noi, ci de realism și credincioșie față de adevăr. Pentru că, dacă
zicem altfel, ne îndoim că Dumnezeu a fost la cârma acestei lucrări, ne îndoim că El ne-a
condus până aici. Păstrându-ne calmul în toată umilința, putem să-L slăvim pe
Dumnezeu pentru descoperirile Sale prețioase, pe care ni le-a dat în Cuvântul Său și pe
care le-a amplificat în Spiritul Profetic, lumina mai mică prin care suntem conduși la
lumina cea mare. Așa ceva nicio altă biserică nu are!

• Întrebat de un moderator de la unul din canalele de televiziune adventiste dacă nu este

în pericol de mândrie, unul dintre teologii noștri renumiți a răspuns așa: „Nu! Pentru că
iată cum gândesc eu: din tot ce știe lumea întreagă, cât știu eu? Din tot ce există, cât
știu eu? Din tot ce s-ar putea cunoaște, cât știu eu? Din tot ce știe Dumnezeu, cât știu
eu?”

• A cunoaște, respectiv a avea, ceea ce este același lucru, exprimat în alte cuvinte,
adevărul, ba chiar tot adevărul, nu înseamnă a cunoaște tot ce cunoaște Dumnezeu. Ni
s-a spus clar prin Moise că există lucruri descoperite și lucruri ascunse: „Lucrurile
ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale
noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia”
(Deut 29,29). Niciodată nu vom ști tot ce știe Dumnezeu, dar putem, prin călăuzirea
Duhului Sfânt, să știm tot ce ni s-a descoperit. E un nonsens și poate un păcat să
cotrobăim în lucrurile nedescoperite de El, dar este păgubitor să le ignorăm pe cele
revelate: ele sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie.

• Dumnezeu nu ne-a descoperit toate lucrurile, nici pe tărâmul spiritual, necum pe cel
fizic, material. El ne-a pus la dispoziție numai ce este necesar pentru mântuirea noastră.
Acest material revelat este adevăr, acceptarea lui în întregime înseamnă a avea tot
adevărul.

• Avem în privința aceasta mărturii elocvente și cu adevărat binecuvântate. Iată unele

dintre ele:

- „Dumnezeu Și-a găsit plăcerea să comunice adevărul Său către lume prin agenți
omenești și El Însuși, prin Spiritul Său cel Sfânt, a calificat oameni și i-a făcut în stare să
efectueze această lucrare. El a dirijat mintea în selecționarea a ceea ce să spună și ce să
scrie. Comoara a fost încredințată unor vase de lut și este, totuși, din Cer. Mărturia este
transmisă prin expresia imperfectă a limbajului omenesc, totuși ea este mărturia lui
Dumnezeu; iar copilul ascultător, credincios al lui Dumnezeu privește în ea slava unei
puteri divine, pline de har și de adevăr.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor,
Introducere, paginile VI-VII)
24

- „În cuvântul Său, Dumnezeu le-a încredințat oamenilor cunoștința necesară pentru
mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca fiind descoperirea autoritară,
Page

infailibilă a voinței Sale. Ele sunt standardul de caracter, descoperitorul doctrinelor și

 testul experienței. ,Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe,
să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu
să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună’ (2 Timotei 3,16.17).”
(Ibid.)

- „Există în Scripturi unele lucruri care sunt greu de înțeles și pe care, potrivit cu limbajul
lui Petru, cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Poate nu vom
fi în stare, în viața aceasta, să explicăm înțelesul fiecărui pasaj din Scriptură, dar nu
există puncte vitale ale adevărului practic care vor fi învăluite în mister. Când va veni
timpul, în providența lui Dumnezeu, ca lumea să fie încercată în legătură cu adevărul
pentru timpul acela, minți vor fi instruite prin Duhul Său să cerceteze Scripturile, chiar cu
post și cu rugăciune, până când verigă după verigă este cercetată și unită într-un lanț
perfect. Fiecare fapt care privește în mod imediat mântuirea sufletelor va fi făcut atât
de clar încât nimeni nu va fi pus în situația să greșească sau să umble în întuneric.”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 2, pagina 692)

• Dacă încă există îndoieli, eu i-aș întreba pe cei îndoielnici, frați și surori care se clatină și
privesc cu scepticism propria noastră mărturisire de credință: care dintre punctele
noastre de credință este greșit? Da, reformulări sau explicații mai bune sunt necesare și
se pot face tot timpul, dar unde sunt erori? Unde sunt amăgiri? Înainte de a prezenta
lista acestor puncte de credință așa cum au fost votate la sesiunea Conferinței Generale
a Adventiștilor de Ziua a Șaptea la San Antonio în vara anului 2015, mă voi referi la
altceva, pentru a arăta că există motive de îngrijorare cu privire la credința unora dintre
coreligionarii noștri.

• În revista Adventist Journey, Inspiration & Information for North America, în numărul 10
din octombrie 2019, secția Adventist World, pe pagina 5, este arătat rezultatul unui
sondaj de opinie pe întrebarea: „Câți adventiști sunt de acord că Dumnezeu a creat
lumea în șase zile de 24 de ore fiecare într-un trecut relativ apropiat?” Răspunsurile au
fost astfel: în totul de acord – 65%; de acord – 21%; nu sunt sigur – 7%; nu sunt de acord
– 3%; nu sunt deloc de acord – 4%. Aș zice, folosind aceste cuvinte devenite celebre:
„Minunează-te, cerule, și rămâi încremenit, pământule!” Sau cu cuvinte din Biblie:
„,Mirați-vă de așa ceva, ceruri, înfiorați-vă de spaimă și groază’, zice Domnul” (Ier 2,12).

• Iată în continuare cele 28 de doctrine biblice fundamentale ale adventiștilor de ziua a

șaptea amintite mai înainte:

(01) Sfintele Scripturi. (02) Trinitatea. (03) Tatăl. (04) Fiul. (05) Duhul Sfânt.
(06) Creațiunea. (07) Natura umană. (08) Marea controversă. (09) Viața, moartea și
învierea lui Hristos. (10) Experiența mântuirii. (11) Creșterea în Hristos. (12) Biserica.
(13) Rămășița și misiunea ei. (14) Unitate în trupul lui Hristos. (15) Botezul. (16) Cina
25

Domnului. (17) Daruri și slujbe spirituale. (18) Spiritul Profeției. (19) Legea lui
Dumnezeu. (20) Sabatul. (21) Isprăvnicia. (22) Comportarea creștină. (23) Căsătoria și
Page
 familia. (24) Lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. (25) A doua venire a lui Hristos.
(26) Moartea și învierea. (27) Mileniul și sfârșitul păcatului. (28) Noul pământ.

• O verificare cinstită, temeinică, bine informată, nepărtinitoare și fără idei preconcepute,

a acestor 28 de articole de credință, va duce la concluzia că ele sunt întemeiate în mod
corect, ferm și competent pe Sfintele Scripturi și că nu poate să fie altfel.

• La o adunare de tabără (camp meeting) a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din

Conferința South Queensland, Australia, ținută în localitatea Kalangur, nu departe de
Brisbane, s-a pus de la amvon întrebarea dacă putem pretinde că noi avem adevărul.
S-au dat diferite răspunsuri, dar o soră a zis: „Dacă Îl avem pe Hristos, avem Adevărul.”
Absolut adevărat. De aceea pleda apostolul: „. . . așa încât Hristos să locuiască în inimile
voastre prin credință” (Efes 3,17); de asemenea: „. . . cărora Dumnezeu a voit să le facă
cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi,
nădejdea slavei” (Col 1,27).

• Așa cum am arătat, Adevărul viu, cel întrupat, este oglindit în Cuvântul Său, adevărul
revelat, prezentat în scris, Sfânta Scriptură. El Însuși a zis: „Dacă rămâneți în Mine și
dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da” (Ioan 15,7).
Rămânerea noastră în Hristos este posedarea Adevărului Întrupat, rămânerea cuvintelor
Sale în noi este posedarea adevărului revelat. În aceste condiții și numai așa putem zice
fără îndoială, fără șovăire și fără teamă: „Noi avem tot adevărul!”

• În ce spirit să spunem lucrul acesta? Într-un spirit de umilință, de recunoștință, de

bucurie, de entuziasm, de pasiune. Să ne rugăm cu toți: „Doamne, fă să fie și să rămână
în noi toți adevărul Tău biruitor, minunat, salvator!” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 75: „Doar Tu ne ești cale, adevăr și viață!”

Cântarea de închidere, 259: „Cuvântul Legii lui Isus”

26
Page
 „STRÂNG CUVÂNTUL TĂU!”

• Cel mai lung capitol din Sfânta Scriptură, psalmul 119, conține și această perlă de
cugetare: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. Aceste
12 cuvinte sunt puternice, expresive, extrem de binecuvântate. Ce spune scriitorul
despre sine trebuie să fie model pentru toți cititorii Bibliei, pentru toți copiii lui
Dumnezeu.

• Cu mult timp înainte de a fi scrisă prima pagină din Biblie, un om credincios și vizionar a
aplicat în viața sa acest principiu, când a răspuns, ca și Mântuitorul, cu hotărâre, dezgust
și indignare în fața ispitei și a ispititoarei: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și
să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39,9)

• Cei care sunt confuzi cu privire la originea și vechimea legii lui Dumnezeu să țină cont de
cunoștința și atitudinea lui Iosif: era vorba de respectarea poruncii a șaptea din
Decalogul divin, cu mult înainte ca acesta să fi fost scris de mâna lui Dumnezeu și rostit
cu glas de tunet pe Muntele Sinai în fața unui public numeros. Legea divină este eternă.
Când nu exista în scris, exista în conștiința oamenilor, continua să existe și să vorbească
de la începutul existenței omenirii.

• Psalmul 119 este, așa cum se știe și cum am menționat, cel mai lung psalm, cu cele 176
de versete ale lui. Începând cu cuvântul „ferice”, el se termină cu aceste două cuvinte:
„poruncile Tale”, iar propoziția finală completă este: „. . . căci nu uit poruncile Tale.”

• Iată în continuare unele date despre acest psalm, extrase dintr-o predică a regretatului
pastor Vilhelm Moldovan:

„(a) Un poem ritmic, are 22 de secţiuni egale, în ordine alfabetică, fiecare având 8
versete:
- de 8 ori 22 fac 176,
- de la prima literă ebraică (Alef),
- la ultima literă ebraică (Tau).

(b) Fiecare secţiune este o literă,

(c) o perlă minunată de adevăr şi lecţii practice;

(d) împreună, ca un tot, când perlele sunt puse laolaltă, formează o capodoperă.

(e) În timpul lui Hristos, în şcolile iudaice, ei au folosit Psalmul 119 ca să-i înveţe pe copii
alfabetul;

(f) de exemplu, când îi învăţau să citească şi să scrie prima literă (Alef), copiii memorizau
27

primele opt versete, apoi, ca să înveţe a doua literă (Beth), ei învăţau următoarele opt
versete;
Page
 (g) astfel, în momentul când învăţaseră cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, un bun
elev avea Psalmul 119 memorizat; eu încă mă zbat cu prima literă (Alef).

(h) Hristos trebuie să fi cunoscut Psalmul 119 din memorie.”

• Iată primele trei versete ale psalmului 119: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care
umblă întotdeauna după legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L
caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și umblă în căile Lui!”

• Iată mai departe alte selecții:

- „Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău” (versetul
9).

- „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale!” (Versetul 18)

- „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (versetul 45).

- „Îmi întind mâinile spre poruncile Tale, pe care le iubesc, și vreau să mă gândesc adânc
la orânduirile Tale” (versetul 48).

- „Sunt prieten cu toți cei ce se tem de Tine și cu cei ce păzesc poruncile Tale” (versetul
63).

- „Mai mult prețuiește pentru mine legea gurii Tale, decât o mie de lucruri de aur și de
argint” (versetul 72).

- „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aș fi pierit în ticăloșia mea” (versetul 92).

- „Poruncile Tale mă fac mai înțelept decât vrăjmașii mei, căci totdeauna le am cu mine”
(versetul 98).

- „Sunt mai învățat decât toți învățătorii mei, căci mă gândesc la învățăturile Tale”
(versetul 99).

- „Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (versetul 100).

- „Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura
mea!” (Versetul 103)

- „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”
(versetul 105).

- „De aceea, eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul
curat” (versetul 127).
28

- „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și legea Ta este adevărul” (versetul 142).

Page
 - „Temelia Cuvântului Tău este adevărul și toate legile Tale cele drepte sunt veșnice”
(versetul 160).

- „Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găsește o mare pradă” (versetul 162).

- „Multă pace au cei ce iubesc legea Ta și nu li se întâmplă nicio neneorocire” (versetul

165).

• Cu rare excepții, fiecare verset din psalmul 119 conține o referire la legea lui Dumnezeu,
chiar cu acest cuvânt sau cu cuvinte echivalente: legea, poruncile, orânduirile, cuvântul,
hotărârile, învățăturile, făgăduințele, calea, judecățile etc.

• Citim din nou versetul 11: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc
împotriva Ta!”

• Iată ce avem aici:

- voința Creatorului (Tău, Ta),

- ființa umană decăzută (păcătuiesc dacă nu fac așa),
- realitatea păcatului,
- Cuvântul divin,
- o acțiune binecuvântată (strâng),
- unica siguranță.

• Verbul „a strânge”, folosit de psalmist în acest verset, are multe conotații și intră în
multe expresii, cum ar fi „a strânge cureaua”, însemnând a face economii. Iată aici două
conotații ale acestui verb:

(01) a aduna, a colecta, a acumula – latura mintală, intelectuală în contextul nostru;

(02) a îmbrățișa (de pildă a strânge un copil în brațe) – latura emoțională, afectivă.

• Astfel, este vorba de a acumula în mintea noastră material inspirat, dar și a-l păstra și
trata cu iubire, plăcere și bucurie, cu grija continuă de a nu-l pierde. Acumularea
Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie o preocupare continuă, zilnică, serioasă,
stăruitoare. Și trebuie să dureze toată viața. Prin urmare, colectare și păstrare.

• Despre Maria, mama lui Isus, se spune: „Maria păstra toate cuvintele acestea și se
gândea la ele în inima ei” (Luca 2,19). De asemenea: „Apoi S-a pogorât împreună cu ei
(de la templu Copilul Isus), a venit la Nazaret și le era supus. Mamă-Sa păstra toate
cuvintele acestea în inima ei” (versetul 51). Cuvinte despre Isus și cuvinte rostite de
Isus. Erau prețioase pentru Maria și trebuie să fie la fel de prețioase pentru toți cei ce
vor să petreacă veșnicia fericită împreună cu Mântuitorul. Păstrarea cuvintelor Sale în
memorie, în suflet, în viață. Fără ele nu există fericire, nu există bucurie, nu există
29

siguranță, nu există viață.

Page

• Iată alte asemenea păstrări:

 - Iosif le-a povestit tatălui și fraților săi visul cu soarele, luna și unsprezece stele;
rezultatul: „Frații săi au început să-l pismuiască, dar tatăl său a ținut minte lucrurile
acestea” (Gen 37,9-11; cuvintele citate sunt din versetul 11).

- „Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile
mele și mi s-a schimbat culoarea feței; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea”
(Dan 7,28).

- „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în

mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când
te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți
fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale” (Deut 6,6-
9).

- „Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor
lungi zilele și anii vieții Tale și-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și
credincioșia: leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale” (Prov 3,1-3).

• Așa cum am arătat, „strâng Cuvântul” nu este doar o chestiune a memoriei, ci și a inimii,
a sufletului, însemnând îmbrățișare, atașare, pasiune, prețuire. Avem în psalmul acesta
câteva versete care exprimă în mod admirabil această atitudine:

- „Când urmez învățăturile Tale, mă bucur, de parc-aș avea toate comorile” (versetul 14).

- „Mă gândesc adânc la poruncile Tale și cărările Tale le am sub ochi” (versetul 15).

- „Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău” (versetul 16).

- „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale” (versetul 20).

- „Mai mult prețuiește pentru mine legea gurii Tale decât o mie de lucruri de aur și de
argint” (versetul 72).

- „Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura
mea!” (Versetul 103)

- „De aceea, eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul
curat” (versetul 127).

- „Deschid gura și oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale” (versetul 131).

- „Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găsește o mare pradă” (versetul 162).

• Vă rog să luați aminte la acest citat măreț din Spiritul Profetic: „Efortul de a înțelege
marile adevăruri ale revelației oferă prospețime și vigoare tuturor facultăților. El
30

extinde mintea, ascute percepțiile și maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila

orice gând, simțământ sau aspirație, cum niciun alt studiu nu o poate face. El dă
Page

stabilitate de scop, răbdare, curaj și fermitate, rafinează caracterul și sfințește sufletul.

 Un studiu serios, respectuos al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură
directă cu mintea nemărginită, ar da lumii oameni de un intelect mai puternic și mai
activ, cum și de principii mai nobile decât a rezultat vreodată din instruirea cea mai
capabilă pe care o permite filosofia omenească. ,Descoperirea cuvintelor Tale dă
lumină, dă pricepere celor fără răutate’ (Psalmul 119,130).” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 94)

• Iată o asigurare din Sfânta Scriptură: „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găsește
fericirea și cine se încrede în Domnul este fericit” (Prov 16,20). Cea mai bună premisă
pentru găsirea acestei fericiri, pentru posibilitatea de a cugeta la Cuvântul Domnului, în
orice timp, în orice loc și în orice împrejurare, chiar când Biblia nu este la îndemână, este
memorizarea de texte.

• Eram pastor al unei comunități americane și, ca în orice comunitate din Occident,
serviciile dinainte de amiază erau singurele activități pblice. Am făcut tot posibilul ca să
avem ceva și după-amiază, spre seară, la sfârșitul Sabatului. Ei numeau „vesper”, cu un
cuvânt împrumutat de la catolici. Însemna că ne adunăm ca să ne relaxăm, să ne
bucurăm, să cântăm; fără predici, dar rugăciune la început și la sfârșit. Întâlnirea era
desemnată mai ales pentru tineret, dar veneau și alții. Participam întotdeauna.

• Se puneau unele întrebări biblice, culese dintr-o carte, ceea ce era foarte bine. Când
ajungeau în încurcături, apelau la mine, românul, străinul, dar, oricum, pastorul lor. De
exemplu: „aur de . . .”; m-au întrebat care ar fi răspunsul. Am completat: „aur de Ofir”.
E doar un exemplu de la una dintre acele adunări.

• Se mirau de unde știu. Le-am spus că nu este niciun secret, eu citesc Biblia în fiecare zi,
cu începere din copilărie, o dată pe an, de la un capăt la altul. Nu se practică în
Occident, de aceea analfabetismul biblic e vizibil și larg răspândit. E foarte greu să le
predici oamenilor care nu cunosc Biblia.

• Scuza este aceasta: Biblia nu trebuie citită, ci studiată! Așa? Dar cum poți să o studiezi
dacă nu o citești? Se studiază anumite părți din Biblie în mod amănunțit, cu apel la
comentarii. Dar dacă nu citești niciodată Biblia de la un capăt până la celălalt nu poți
face niște legături. Citirea Bibliei are rostul ei, studierea Bibliei are rostul ei. Amândouă.

• Amândouă sunt necesare. Nu poți studia Biblia dacă nu o deschizi ca să o citești.

Studiul implică analiza unui pasaj, sublinierea ideilor principale, compararea cu alte
texte biblice, ajungerea la unele concluzii, aplicarea în practică, și mult mai mult. Sau
alegerea unei teme, de exemplu iertarea păcatelor, și găsirea tuturor textelor care
vorbesc despre ea, pentru o înțelegere clară, de ansamblu, corectă.
31

• Citirea Bibliei are ca rezultat păstrarea ei proaspătă în minte și găsirea cu ușurință a

Page

textelor căutate la un moment dat. Studiul conduce la o înțelegere mai profundă a

 gândurilor pe care le-a pus Dumnezeu acolo. Există și plângerea, temerea, dacă nu chiar
ridiculizarea, că un astfel de plan, de citire a Bibliei într-un an, nu duce prea departe,
pentru că mulți abandonează după câteva săptămâni. Eu am constatat că delăsarea
aceasta se poate evita și nu trebuie un efort prea mare.

• În cartea mea intitulată Praștia lui David sau omiletica pe înțelesul tuturor, publicată la
Chișinău sub egida Uniunii de Biserici din Republica Moldova în 2011, am inclus, la
paginile 110-112, o listă de 650 de texte din Sfânta Scriptură, care ar trebui să fie
memorizate, în primul rând de cei care participă la lucrarea de predicare a Cuvântului,
dar și de oricine dorește să procedeze așa cum zicea psalmistul: „Strâng Cuvântul Tău în
inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Ps 119,11). De asemenea, un astfel de
tezaur de cunoștințe ar contribui la experiența sugerată de apostolul Petru: „Fiți
totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar
cu blândețe și teamă” (1 Pet 3,15).

• Am făcut un experiment în legătură cu lucrarea de traducere și anume am ales un

paragraf din Spiritul Profetic în limba engleză, așa cum l-a scris sora White, și i-am rugat
pe patru prieteni, buni cunoscători ai limbii engleze, să-l traducă, apoi am comparat
traducerile, care au fost făcute în mod independent, fiecare traducător neștiind cum o
face altul. Diferențele au fost minore, doar formulări diferite, dar redând corect ideile
din original. Era inutil a aprecia care traducere este mai bună, pentru că toate erau
bune, deși diferite ca limbaj.

• De ce am făcut acest experiment? Pentru a arăta că diferitele traduceri ale Bibliei nu

prezintă deosebiri de fond, chiar dacă ici și colo s-a mai strecurat câte o imprecizie,
eroare sau neclaritate. Putem fi siguri că educația și convingerile religioase ale
traducătorului au jucat un rol în modul de transmitere a ideii din textul original, dar
astfel de neajunsuri nu sunt catastrofale, așa încât să justifice disidențe și încăierări
teologice.

• Știm cu toți că Biblia este propriul ei interpret, așa cum nu este nicio altă carte. Dacă un
text șchioapătă cumva în traducere, sunt multe alte texte care ne ajută să știm ce a vrut
Spiritul lui Dumnezeu să spună acolo. Comparația cu textele din limbile originale
(ebraică/aramaică în Vechiul Testament, greacă în Noul Testament) poate salva situația.
Dar și cititorii care nu știu alte limbi se pot orienta foarte bine folosind o concordanță.
Atacat din toate direcțiile, textul redat în mod inexact cedează analizei și nu putem să
fim derutați.

• Există o tendință de îndoială față de traducerea românească a Bibliei cu care am crescut

și care este folosită în mod intens de cultele neoprotestante din România de aproape o
sută de ani, anume traducerea făcută de fostul slujitor al Bisericii Ortodoxe Dumitru
32

Cornilescu. Mă miră această îndoială și setea după noi traduceri, „corecte”, „exact după
manuscrise”.
Page
 • Dacă se face o nouă traducere, aceea poate fi folosită în birou pentru comparație, dar
predicarea trebuie să continuie a se baza pe traducerea pe care au cunoscut-o atâtea
generații de cititori ai Bibliei. Mulți au memorizat capitole și cărți din ea. A o rupe brusc
cu ce a fost și a trece în mod brutal la o nouă versiune ar produce confuzie și
controverse de care biserica nu are absolut deloc nevoie.

• Am citit de câteva ori traducerea Bibliei în limba germană făcută de reformatorul Martin
Luther și de foarte multe ori traducerea engleză King James Version, versiunea veche și
cea revizuită. Mai mult, am citit de peste 60 de ori Noul Testament în limba greacă și
pot face unele aprecieri: traducerea Cornilescu este vrednică de încredere. Puține sunt
textele unde este nevoie de corectări și acelea își găsesc rezolvarea așa cum am arătat
mai înainte. Pe baza acestei traduceri s-au ținut milioane de predici, s-au organizat mii
de evanghelizări, s-au scris foarte multe cărți. Ar fi o mare pierdere să fie înlocuită cu
oricare altă versiune. Nimeni nu ar avea nimic de câștigat.

• Să avem încredere în textul din Ieremia 1,11.12: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
,Ce vezi, Ieremio?' Eu am răspuns: ,Văd un veghetor.' Și Domnul mi-a zis: ,Bine ai văzut,
căci Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc.'”

• Dumnezeu a vegheat întotdeauna asupra Cuvântului Său și va continua să facă așa până
la sfârșit. De altfel, traducerea lui Cornilescu este splendită, poetică, mângâietoare,
încurajatoare, fără seamăn. Gândiți-vă măcar la aceste versete:

- „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).

- „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor,
în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12).

- „,Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta
de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina’, zice Domnul, care are milă de
tine” (Isa 54,10)

- „Domnul mi Se arată de departe: te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez

bunătatea Mea” (Ier 31,3).

- „Tu să te ții în totul totului tot numai de Domnul, Dumnezeul tău” (Deut 18,13).

- „Și Duhul și mireasa zic: ,Vino!’ Și cine aude să zică: ,Vino!’ Și celui ce îi este sete, să
vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apoc 22,17)

- „Ei vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și
nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul
33

Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor!” (Apoc 22,4.5)

Page
 • S-a pus întrebarea de unde să înceapă citirea Bibliei. Răspunsul este simplu și anume, să
urmăm exemplul Domnului nostru Isus Hristos, despre care s-a scris așa: „Și a început de
la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El”
(Luca 24,27).

• Isus a început de la Moise cu tîlcuirea Bibliei, dar și citirea ei trebuie să urmeze același
model. Să începem de la Moise, care a scris primele cinci cărți ale Bibliei, cea dintâi fiind
Geneza. De ce să începem din altă parte și nu din Geneza? Unii recomandă să citim mai
întâi Noul Testament și apoi Vechiul Testament. Ba cineva sugera să citim mai întâi
Evanghelia după Ioan. Nu înțeleg aceste recomandări. Orice carte se începe de la prima
pagină și se citește până la sfârșit. De ce să citim Biblia de-a-ndoaselea?

• Biblia este ca o carte alcătuită din două volume. Primul volum, Vechiul Testament,
ocupă 75,35%, iar al doilea, Noul Testament, 24,65% din întreaga carte. Niciodată nu
citești o carte începând cu volumul al doilea, pentru că vei fi confuz.

• Și de ce întâi Noul Testament? Se va zice pentru că este mai ușor de înțeles, dar nu este
adevărat, Geneza se citește mai ușor decât scrierile apostolului Pavel, despre care
apostolul Petru a zis că, „în ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și
nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru
3,15.16; cuvintele citate sunt din versetul 16). Și Exodul e mai ușor de citit decât
Apocalipsa!

• Nicio casă nu se poate construi începând cu acoperișul, ci se toarnă mai întâi temelia,
apoi se construiesc zidurile și se încheie cu acoperișul. Fără fundamentul informativ al
Vechiului Testament, Noul Testament nu poate fi înțeles. Epistola către Evrei nu poate fi
înțeleasă fără a citi mai întâi Exodul și Leviticul. Există în Noul Testament o mulțime de
date luate din Vechiul Testament: nume, evenimente, învățături, celebrări, nenorociri;
cum să înțelegi Noul Testament dacă nu ai deja aceste cunoștințe?

• Chiar în Evanghelia după Ioan, pentru că a fost amintită, întâlnim numele Avraam,
Moise, David; nu știi cine au fost aceștia dacă nu citești Geneza, Exodul, Leviticul,
Numeri, Deuteronom, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Împărați, 1 și 2 Cronici. Noul Testament este
plin de Vechiul Testament, îl întâlnești la tot pasul. Cei care evită Vechiul Testament ca
să nu audă despre Cele Zece Porunci vor da de ele, risipite, explicate, lărgite, în Noul
Testament. Am făcut o cercetare și am constatat că în Noul Testament grecesc, adică
originalul de unde s-a tradus, 3% din cuvinte sunt luate exact din Vechiul Testament, în
afară de numeroase aluzii la alte texte și fapte din acele scrieri ebraice.

• Îi implor pe românii care se vor înțelepți: nu ignorați trei sferturi din Sfânta Scriptură!
Apostolul Pavel a zis, referindu-se numai la Vechiul Testament, pentru că atunci nu erau
34

alte scrieri sacre: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să
Page
 mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să
fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,16.17).

• Am obișnuit din pruncie să procedez așa cum era recomandarea în biserica Domnului,
anume de a citi 3 capitole zilnic și 5 în Sabat, adică 23 de capitole pe săptămână. Dacă
se începe la 1 ianuarie, întreaga lectură a Bibliei ia ceva mai puțin decât un an, se
termină cu câteva zile înainte de 31 decembrie. Și în fiecare an la fel, toată viața. Numai
așa ajungi să cunoști Biblia.

• Minunată este Sfânta Scriptură! Dacă începutul preocupării cu ea este dificil,

perseverați și apoi nu veți mai putea renunța. Veți putea zice ca și Ieremia: „Când am
primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele,
căci după numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!” (Ieremia 15,16)

• Satana folosește multe mijloace pentru ocuparea minții și poluarea ei cu materiale

stricăcioase, astfel încât oamenii să nu mai aibă nici timp și nici plăcere de a citi Cuvântul
Domnului. Acum internetul face ravagii în rândurile oamenilor de orice vârste,
necredincioși sau „credincioși”.

• Altădată era televiziunea. Un prieten al meu și coleg de seminar mi-a trimis cândva o
scrisoare, din care citez unele paragrafe în continuare:

„În al 64-lea an al vieții, am memorat Romani, Efeseni, Filipeni, Cântarea Cântărilor și o

bună parte din Eclesiastul, Galateni, Coloseni și ceva din Proverbe. Până la 25 martie
1996, când împlinesc 65 de ani, sper să fiu gata și cu cartea Proverbe, deci, în total șase
cărți memorate într-un an la bătrânețe. Când frații mă întreabă cum am reușit și
reușesc încă să memorizez din Biblie, le răspund:

În primul rând, pentru că nu am televizor. Televizorul mi-ar mânca zilnic câteva ore de
Biblie. În Parabole (de Ellen G. White) se spune că de nimic nu ni se va cere socoteală ca
de timpul nostru.

În al doilea rând, pentru că nu am televizor. Televizorul, prin radiațiile lui, ca și prin

vizionarea la ore târzii, prin dereglarea somnului, mi-ar afecta sănătatea și nu aș mai
avea putere și minte odihnită și limpede ca să învăț din Biblie (aș adăuga la ce spune
acest prieten „aș slăbi și aș fi ca oricare alt om”).

În al treilea rând, pentru că nu am televizor. Prin programele lumești de la televiziune,

nu aș putea sluji la doi domni, iar Hristos și Cuvântul Lui din Scriptură nu m-ar mai
atrage. Nu aș mai avea plăcerea și pasiunea pe care le am acum pentru Biblie.

În al patrulea rând, pentru că nu am televizor. Prin filmele și programele senzuale,

35

mintea mea ar deveni stricată și aș călca porunca a șaptea numai privind la televizor,
Page

potrivit cu cele scrise în Matei 5,27.28; Ezechiel 23,14.15; ,icoane de haldei zugrăviți cu
 culoare roșie’ – imagini la televizorul ,color’, Ezechiel 23,15: „. . . și s-a aprins după ei”.
Iar unui om senzual numai de memorarea lucrurilor sfinte nu i-ar mai arde!

În al cincilea rând, pentru că nu am televizor. Capacitatea de reținere a creierului este

limitată și, acolo unde se înregistrează scenele audio-vizuale din seriale și din toate
celelalte lucruri oribile în adevăratul sens al cuvântului, nu mai este loc pentru bogăția
de nepătruns a Bibliei.

În al șaselea rând, pentru că nu am televizor. Televizorul te transformă într-un animal

,de turmă’, te manipulează, te depersonalizează, îți ia puterea de observare, de
judecată, de analiză și sinteză. Te face, totodată, un leneș în a mai citi, prin ,spoiala’ de
,cunoștințe’ pe care ți-o oferă. Nu aș mai avea coloana vertebrală și nu m-aș mai putea
apuca de un lucru așa de minunat (Ps 119,11.55.97.111 etc).

În al șaptelea rând, pentru că nu am televizor. „Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Efes 4,30). Privind
zilnic la televizor, ar însemna să-L invit pe Domnul Hristos să iasă afară, ar însemna să-L
întristez pe Duhul lui Dumnezeu (Isaia 63,10). Și cum aș mai putea învăța din Biblie dacă
Duhul Sfânt nu m-ar mai ajuta? Consider că memorez prin inspirație, prin ajutor de sus.
Consider ca o minune de la Dumnezeu ori de câte ori termin o carte de memorat.”

• Ce părere aveți, frați și surori? „Pofta vine mâncând”, zice binecunoscuta zicală
românească. Poate ne vine mai greu la început, poate ne plictisim, poate ne vine somn,
dar trebuie să perseverăm. Cuvântul Domnului nu-și dezvăluie bogăția și frumusețea
neapărat la prima vedere, dar trebuie săpat. Nu am auzit până acum pe nimeni care să
regrete pentru că s-a ocupat cu Cuvântul lui Dumnezeu!

• „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!”, zice psalmistul în psalmul 34,8. La fel se poate
spune despre Cuvântul Său: gustați-l, hrăniți-vă cu el și nu vă veți mai opri ușor. Când
Biblia ne va fi luată, când întâlnirile cu confrații vor fi îngreuiate, ce s-a strâns în minte și
inimă își va arăta importanța, valoarea, frumusețea. Duhul Sfânt ne va aduce aminte,
așa cum ne-a promis Mântuitorul (vezi Ioan 14,26).

• Pentru că „legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul, mărturia Domnului

este adevărată și dă înțelepciune celui neștiutor” (Ps 19,7). Slavă Ție, Doamne, pentru
acest har măreț și inepuizabil! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 34: „Spre Cel din slăvi”

Cântarea de închidere, 335: „Îți predau întreaga viață”

36
Page
 „VĂD UN VEGHETOR”

• Predestinarea arbitrară a oamenilor, a unora pentru viață veșnică, a celorlalți pentru

dispariție veșnică, nu este o învățătură biblică, ci o invenție omenească nedreaptă și
absurdă. De fapt, ea este satanică, pentru a-L înfățișa pe Creator ca pe un monstru
suprem care lucrează după toane, lipsindu-i pe oameni de posibilitatea de a-și hotărî în
mod liber viitorul veșnic.

• Biblia nu ne învață așa. Chiar textul de aur exclude o așa sortire brutală: „Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Cine crede în Mântuitorul, cu tot ce
implică și include această credință, nu va pieri, ci va avea viața veșnică. Cine nu face
alegerea aceasta, cu siguranță va pieri, nu va avea viața veșnică. E simplu și clar.

• De aceea zicem noi: „Nu există predestinație!” Dar stați puțin, dacă nu este vorba
despre mântuire, ci despre altceva, nu are Dumnezeu libertatea să decidă? Cine Îl poate
împiedica sau opri? A predestina înseamnă a hotărî mai dinainte. Nu a hotărât
Dumnezeu nimic dinainte? Însăși facerea lumii noastre a fost o predestinare.
Dumnezeu are planuri, îi cheamă pe oameni la activități; nu poate hotărî El ceva și
înainte ca ei să se nască, știind mai dinainte totul, știind cum se vor orienta ei în viață, ce
alegere vor face, ce aspirații vor avea?

• Avem mai multe cazuri de felul acesta în Sfânta Scriptură. Iată câteva dintre ele:

- Samson: un înger a venit la soția lui Manoah și i-a spus așa: „Iată că tu ești stearpă și
n-ai copii, dar vei rămâne însărcinată și vei naște un fiu. Acum, ia bine seama, să nu bei
nici vin, nici băutură tare și să nu mănânci nimic necurat. Căci vei rămâne însărcinată și
vei naște un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui
Dumnezeu din pântecele mamei lui și el va începe să-l izbăvească pe Israel din mâna
filistenilor” (Jud 13,3-5).

- Cir: Dumezeu a vorbit despre el cu 150 de ani înainte de nașterea lui și l-a destinat să
fie solul Său, eliberatorul poporului Său din robia babiloniană, așa cum citim în Isaia
44,28 și 45,1-5. În versetul 13 din acest al doilea capitol, Dumnezeu a zis: „Eu l-am
ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși
cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare și fără
daruri.”

- Ioan Botezătorul: îngerul Gabriel i s-a arătat preotului Zaharia în templu și a zis: „Nu te
teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisabeta îți va naște un
fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie și
mulți se vor bucura de nașterea lui” (Luca 1,13.14). Și în continuare a descris viața și
37

misiunea lui Ioan.

Page
 - Apostolul Pavel: „Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii
mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să-L descopere în mine pe Fiul Său, ca
să-L vestesc între neamuri . . .” (Gal 1,15.16).

• Aceste nume și dovezi de chemare divină înainte de naștere și chiar de concepere, de un

Dumnezeu care cunoaște toate lucrurile de la început, au pregătit calea pentru
menționarea unui alt caz, din Vechiul Testament, și anume acela al profetului Ieremia.
Iată ce a scris profetul chiar la începutul cărții sale principale: „Cuvântul Domnului mi-a
vorbit astfel: ,Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și
mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem
prooroc al neamurilor’” (Ier 1,4.5).

• Când a zis Dumnezeu așa și l-a chemat la slujba de sol al Său, Ieremia a obiectat: „Ah!
Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil” (versetul 6). Dar
Dumnezeu nu a renunțat la planul Său: „Dar Domnul mi-a zis: ,Nu zice ,sunt un copil’,
căci te vei duce la toți aceia la care te voi trimite și vei spune tot ce-ți voi porunci. Nu te
teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap’” (versetele 7 și 8).

• Cine a fost acest copil? Ni se spune pe scurt în versetul 1 al cărții sale principale:
„Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoții din Anatot, din țara lui Beniamin”
(Ier 1,1).

• Iată ce informații găsim într-un comentariu: „Ieremia a fost fiul preotului Hilchia și s-a
născut în Anatot, un mic orășel așezat lângă drumul mare, la vreo opt kilometri spre
nord de Ierusalim, în seminția lui Beniamin. Anatot era situat pe un mic deal, care se
ridica deasupra câmpiilor ce-l înconjurau, în mijlocul unor peisaje ce trebuie să fi mișcat
inima viitorului prooroc. Spre răsărit el a putut vedea, de pe acoperișul plan al casei sale
părintești, văgăuna și șesul Iordanului, cu munții Galaadului ce se ridicau deasupra lor.
Spre sud-est, la poalele munților purpurii ai Moabului, se întindeau apele albastre ale
lacului lui Lot, cum beduinii și astăzi numesc Marea Moartă, iar spre nord, chiar aproape
de sat, se întindea o vale verde.” (Istoria Vechiului Testament, de profesorul
A.P.Lopuhin, volumul IV, pagina 77)

• Iată prima viziune a profetului minor: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Ce vezi,
Ieremio?’ Eu am răspuns: ,Văd un veghetor.’ Și Domnul mi-a zis: ,Bine ai văzut, căci Eu
veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc’” (Ier 1,11.12).

• Domnul l-a întrebat pe copilul-profet ce vede și el a răspuns că vede un veghetor,

răspuns care I-a plăcut Domnului, numindu-Se pe Sine Însuși veghetor asupra Cuvântului
Său, ca să-l împlinească. Aici este o problemă și unii o vor sesiza, că termenul
„veghetor”, folosit în traducerea Cornilescu, nu este cel potrivit. Că trebuia zis: „Văd o
38

ramură de migdal.” Așa găsim în multe traduceri:

Page

- „ a rod of an almond tree”/„o nuia de migdal” (traducerea engleză Old King James);
 - „a branch of an almond tree"/„o ramură de migdal” (traducerea engleză New King
James);

- „the branch of an almond tree”/„ramura unui migdal” (traducerea engleză New

International Version);

- „einen erwachenen Zweig”/„o ramură veghetoare” (traducerea lui Martin Luther

revizuită);

- „einen Mandelzweig”/„o ramură de migdal” (traducerea germană a lui Hans Bruns);

- „einen Zweig des Mandelbaumes (Wachsamen)”/„o ramură de migdal (veghetoare)”

(traducerea germană a lui Ernst Simon);

- „una vara de almendro”/„o ramură de migdal” (traducerea spaniolă Reina Valera);

- „une branche de l’amandier hâtif”/„o ramură de migdal timpuriu” (o traducere

franceză);

- „жезл миндального дерева” („jezl mindalnovo dereva”/„toiag, creangă de migdal” (o

traducere rusă).

• Având în vedere toate aceste traduceri și altele, ne putem întreba de ce Cornilescu, care
le putea consulta și putem fi siguri că a făcut-o, a preferat ca, în loc de „ramură de
migdal”, să zică „un veghetor”. Să vedem ce zice comentariul bisericii adventiste:
„Almond tree (migdal). În ebraică shaqed, de la rădăcina shaqad, ,a fi treaz’. E evident
că pomul și-a derivat numele de la faptul că migdalul este primul pom care se trezește
primăvara. Înflorește în Palestina chiar în ianuarie” (Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul IV, pagina 355).

• Astfel, traducătorul Cornilescu nu a fost nici ignorant, nici incorect, nici nepăsător, ci a
trecut peste metaforă și a mers direct la sensul ei, ca să nu ne batem noi capul să o
înțelegem. Chiar răspunsul pe care i l-a dat Domnul lui Ieremia arată că era vorba de
veghere, de un veghetor: „Bine ai văzut, căci Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l
împlinesc” (Ier 1,12).

• Prin urmare, lucrarea profetului începe cu o întrebare pe care i-o pune chiar Dumnezeu:
„Ce vezi?” El trebuie să aibă o experiență personală cu Creatorul, iar aceasta să-i dea
forță și success în lucrare. Activitatea lui nu trebuie să se bazeze pe fantezii, pe
presupuneri, pe aventuri, pe tradiții sau zvonuri gratuite. El trebuie să vadă, dar să vadă
ceea ce trebuie, să-L vadă pe Dumnezeu.

• Așa a fost și experiența lui Moise, robul lui Dumnezeu, când L-a văzut pe Domnul în
rugul aprins, care nu se mistuia, aproape de Muntele lui Dumnezeu, Horeb (vezi Exodul
39

3,1.2). Era o viziune a prezenței lui Dumnezeu. El a zis: „,Am să mă întorc să văd ce este
Page

această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul.’ Domnul a văzut că el se

 întoarce să vadă și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: ,Moise! Moise!’ El
a răspuns: ,Iată-mă!’ Dumnezeu a zis: ,Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți
încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.’ Și a adăugat:
,Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și
Dumnezeul lui Iacov.’ Moise și-a ascuns fața, căci se temea să-L privească pe
Dumnezeu” (versetele 3-6).

• Isaia zice: „În anul morții împăratului Ozia, L-am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de
domnie foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau templul. Serafimii stăteau deasupra
Lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele
și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: ,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!’ Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care
răsuna și casa s-a umplut de fum” (Isa 6,1-4). Aceasta era atitudinea serafimilor în fața
tronului Celui Atotputernic. Dar profetul? Iată reacția lui: „Atunci am zis: ,Vai de mine!
Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu
buze necurate și L-am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!’” (Versetul 5)

• Ezechiel a fost martor la o manifestare fenomenală a prezenței lui Dumnezeu, pe care el

a descris-o în capitolul 1,3-28, urmată de alte asemenea experiențe înfricoșătoare.

• Apostolul Petru a scris că „v-am făcut cunoscute puterea și venirea Domnului nostru Isus
Hristos nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut
noi înșine, cu ochii noștri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste și
slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ,Acesta
este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’ Și noi înșine am auzit acest glas
venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt” (2 Pet 1,16-18).

• Nici Ioan, ucenicul iubit, care își plecase capul pe pieptul lui Isus (vezi Ioan 13,23;
21,20.24), nu a fost nonșalant când L-a văzut pe Domnul său în slavă cerească, divină:
„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea” (Apoc 1,12). După ce Îl descrie în versetele
următoare (13-16), apostolul zice: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.
El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: ,Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe
urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale
locuinței morților’” (versetele 17 și 18).

• Evanghelistul Ioan a scris în primul capitol al evangheliei sale că „nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1,18). Când Moise a cerut să vadă slava Domnului (vezi Exodul 33,18),
răspunsul Domnului a fost: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea și
voi chema numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur și am
milă de cine vreau să am milă!” (Versetul 19). Și a adăugat: „Fața nu vei putea să Mi-o
40

vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” (Versetul 20)

Page
 • Deci, ce au văzut toți oamenii aceștia? Au văzut manifestări ale prezenței divine, dar nu
propriu-zis fața lui Dumnezeu. Au fost viziuni ale comunicării Sale, scene mărețe în care
Dumnezeu Se apropia și vorbea, dar niciunul dintre aceștia nu L-a putut privi pe
Dumnezeu și să rămână viu.

• Așa a explicat apostolul Pavel: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și

singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin!” (1 Tim 1,17). Și mai
târziu: „. . . fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor,
singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe
care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică!
Amin!” (6,15.16)

• Dumnezeu S-a apropiat de toți acești servi ai Săi cât mai mult cu putință, într-un fel
accesibil lor, arătându-le planurile Sale și comunicându-le voința Sa. Ieremia a văzut o
ramură de migdal și prin ea, dincolo de ea, ca o deslușire a acelui cod, apropierea Celui
Nevăzut și etern, care-l chema în lucrare și care-i garanta călăzirea Sa puternică,
ocrotitoare, în tot cursul misiunii sale dificile de profet.

• „Ce vezi, Ieremio?” „Văd un veghetor.” Domnul era văzut prin lucrarea Sa, lucrare de
veghere, de supraveghere. Această funcție a Tatălui ceresc este foarte importantă
pentru noi, muritorii, fricoșii, neputincioșii. El a făgăduit: „Eu te voi învăța și-ți voi arăta
calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta”
(Ps 32,8).

• Psalmistul avea această încredere: „Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem
de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Ps 33,18).

• Aceasta a fost și rugăciunea lui Solomon la inaugurarea templului: „Ochii Tăi să fie zi și
noapte deschiși asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: ,Acolo va fi
numele Meu!’” (1 Împ 8,29)

• Dacă există îndoieli cu privire la această grijă veghetoare a lui Dumnezeu, să se ia aminte
la versurile cântării redate în continuare și poate că atunci aceste îndoieli vor fi
spulberate:

„De ce îngrijorare?
De ce atât oftat?
De ce o viață tristă
și dor nealinat?
Isus mereu e-aproape,
de-aceea pot să zic:
41

(Refren): Când ochiul Lui veghează,

Page

n-am teamă de nimic!

 Când ochiul Lui veghează,
n-am teamă de nimic!
Eu cânt că sunt ferice
și vesel pot să zic:
când ochiul Lui veghează,
n-am teamă de nimic!

,Să nu te temi!’, îmi spune

plăcută vocea Lui,
și grija se destramă
ca norii cerului.
Chiar de nu văd cărarea,
eu pasul mi-l ridic: (Refren)

Când vine, grea, ispita,

când norii se-ntețesc,
știu doar că prin credință
eu pot să biruiesc!
M-apropii tot mai tare
de bunul meu Amic: (Refren)” (Din Partituri AZS, Cor mixt, Partituri, Partituri corale)

• „Ce vezi, Ieremio?” Are mare importanță ce vedem. Nu întotdeauna vede omul bine.
Isus a vindecat un orb în Betsaida. El „l-a luat pe orb de mână și l-a scos afară din sat,
apoi i-a pus scuipat pe ochi, Și-a pus mâinile peste el și l-a întrebat: ,Vezi ceva?’ El s-a
uitat și a zis: ,Văd niște oameni umblând, dar mi se par ca niște copaci.’ Apoi i-a pus din
nou mâinile pe ochi, i-a spus să se uite țintă și, când s-a uitat, a fost tămăduit și a văzut
toate lucrurile deslușit” (Marcu 8,23-25).

• Îi vedem pe oameni ca pe niște copaci? E regretabil când unele persoane, mai ales
tinere, trec pe lângă cineva fără să-i dea nicio atenție, fără să salute, ca și când ar trece
pe lângă un copac. Oamenii nu trebuie să fie tratați ca niște copaci. Ei nu sunt copaci,
nu sunt plante, sunt ființe raționale, cu personalitate, create după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu.

• Ce am răspunde noi dacă Dumnezeu ne-ar întreba ce vedem? Ce vedem în familie, în

vecinătate, în biserică? Vedem întotdeauna numai lucruri rele? Numai ce este rău? Le
preferăm, le gustăm? Le trâmbițăm?

• Dumnezeu nu a făcut așa. Cu toate relele, cu toate nelegiuirile și nedreptățile existente

în poporul Israel în cursul călătoriei sale către țara promisă, Dumnezeu îl iubea și prefera
să privească la poporul Său în mod pozitiv. Iată ce a zis Balaam: „El nu vede nicio
fărădelege în Iacov, nu vede nicio răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el, El
42

este Împăratul lui, veselia lui” (Num 23,21).

Page
 • Domnul nu vedea nicio fărădelege, nicio răutate în poporul Său. Nu că nu existau, dar
nu era plăcerea Lui să-Și oprească privirile la așa ceva. A zis psalmistul: „Nu ne face
după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus
cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât
este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la
noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci El știe din ce suntem făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână” (Ps 103,10-14).

• Sora White povestește următoarele: „Mulți, mergând de-a lungul cărării vieții, zăbovesc
asupra greșelilor, înfrângerilor și decepțiilor lor, și inimile lor sunt umplute cu jale și
descurajare. Când eram în Europa, o soră care făcuse așa și care era tare nefericită, mi-a
scris, cerându-mi un cuvânt de încurajare. În noaptea după ce am citit scrisoarea ei, am
visat că eram într-o grădină și cineva care părea a fi proprietarul grădinii mă conducea
pe potecile ei. Adunam flori și mă bucuram de aroma lor, când această soră, care
umblase alături de mine, mi-a atras atenția la niște mărăcini urâți care o împiedicau pe
cale. Ea stătea acolo văietându-se și jelindu-se. Nu umbla pe alee, în urma ghidului, ci
umbla între mărăcini și spini. ,O’, se văieta ea, ,nu e păcat că această grădină frumoasă
este deteriorată de spini?’ Atunci ghidul a zis: ,Lasă spinii în pace, ei doar te vor răni.
Adună trandafiri, crini și garoafe.’” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 117)

• Ieremia s-a putut bucura de o aprobare de la Dumnezeu, de o apreciere pozitivă: „Bine

ai văzut, Ieremio!” În timp ce preoții și învățătorii orgolioși ai națiunii vedeau lucrurile
rău și fals, copilul cel credincios, chemat la slujba de profet, Ieremia, era omul care
vedea lucrurile corect. În situația acelor conducători sunt mulți dintre cei ce se pretind
copii ai lui Dumnezeu în zilele din urmă. Impresia lor despre sine este aceasta: „Sunt
bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” (Apoc 3,17), dar aceasta este o amăgire,
pentru că altfel vede Mântuitorul lucrurile: „. . . nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac,
orb și gol” (același verset). Domnul e atât de bun încât e gata să ofere remedii: pentru
orbire El recomandă „doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (versetul 18).

• Să vezi! Să vezi adevărul despre starea proprie, pentru a o remedia, să vezi ce nu se

vede fără credință, ce nu se vede cu ochii firești. Să încetezi a te vedea într-o lumină
strălucitoare și pe alții în întuneric. Despre Moise este scris că „prin credință a părăsit el
Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca și cum
L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr 11,27). Jean Henry Fabre, entomolog francez
(1823-1915), a pus această întrebare retorică: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în
El. Eu Îl văd.”

• Pentru a-L vedea acum pe Dumnezeu cu ochii credinței, e nevoie ca oamenii să trăiască
o viață curată, după voia Sa. Se zice că Iuri Gagarin, primul cosmonaut sovietic, ar fi
declarat la întoarcerea pe pământ: „Eu am fost în cer și n-am văzut niciun Dumnezeu!”
43

Așa le spunea o profesoară elevilor ei într-o oră de clasă, apoi a întrebat: „De ce credeți
voi că nu L-a văzut?” Aștepta răspunsul: „Pentru că El nu există!”, dar o elevă a replicat:
Page
 „Eu știu de ce. Nu avea inima curată, pentru că Biblia zice că numai cei cu inima curată Îl
vor vedea pe Dumnezeu!”

• Da, chiar așa a zis Mântuitorul în Predica Sa de pe Munte, la fericirea a șasea: „Ferice de
cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mat 5,8). Îl văd acum prin
credință, Îl vor vedea în viitor aevea: „Ei vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile
lor” (Apoc 22,4).

• „Văd un veghetor”, a răspuns promt copilul/profet. „Bine ai văzut”, a zis Domnul, o notă
bună la începutul misiunii de profet, debut strălucit și binecuvântat. Dumnezeu știe să
aprecieze atitudinile pozitive ale copiilor Lui și se exprimă așa.

• Interesant este că Domnul este văzut printr-una din acțiunile Lui. Ieremia nu zice: „Îl văd
pe Dumnezeu”, ci „văd un veghetor”. Dumnezeu este văzut la lucru, poate într-o ținută
de străjer, dacă micul Ieremia Îl numește așa. S-ar putea ca acțiunile noastre să fie
uneori paralizate, plăpânde, e posibil să fim neatenți în lucrul nostru sau să-l neglijăm.
Nu așa Dumnezeu: El veghează. Așa trebuie înțeles Dumnezeu. Lucrarea Sa pe pământ
are cei mai buni sorți de izbândă, pentru că Dumnezeu veghează permanent asupra ei.
Nu va reuși nicio mână omenească să o oprească din cursul ei sau să o întârzie, câtă
vreme veghează Dumnezeu. În acest sens avem valoroase mărturii inspirate de sus:

„Biserica este fortăreața lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care El o susține într-o
lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii este o trădare a Aceluia care a cumpărat
omenirea cu sângele unicului Său Fiu” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor,
pagina 11).

„Totul se face în numele și prin autoritatea lui Hristos. Hristos este sursa; biserica este
canalul de comunicare” (Ibid., pagina 122).

„Dumnezeu a învestit biserica Sa cu autoritate și cu putere specială, pe care nimeni nu

poate fi îndreptățit să o nesocotească și să o disprețuiască, pentru că acela care face
acest lucru disprețuiește vocea lui Dumnezeu” (Ibid., pagina 164).

• Ieremia se afla la cea dintâi viziune a sa și chiar în viziunea aceea L-a văzut pe Dumnezeu
în acțiune. O carieră profetică îndelungată, cu foarte multe viziuni, sarcini și dificultăți.
Dar această lungă misiune s-a desfășurat și s-a încheiat cu succes, pentru că a început cu
Dumnezeu. Vorbind despre facerea lumii, Scripturile ne spun că „la început Dumnezeu”
(Gen 1,1) și tot ele ne învață că întotdeauna trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie
primul, să fie „la început”, să fie „Alfa” tuturor acțiunilor noastre (vezi Apocalipsa 1,8).
Numai așa vom avea binecuvântare și izbândă fericită.

• A veghea înseamnă a fi într-o stare de grijă atentă asupra unei persoane, asupra unui
44

obiect sau asupra unei lucrări. A sta de veghe înseamnă a rămâne treaz pentru a
observa anumite fapte, pentru a păzi ceva, pentru a preveni un pericol. Mântuitorul le-a
Page
 atras ucenicilor Săi atenția: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine?”
Apoi i-a îndemnat: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” (Mat 26,40.41).

• Cuvântul „veghetor” are un caracter de permanență, adică veghetor este nu cel ce

veghează o singură dată, în mod întâmplător, ci acela care veghează întotdeauna, care
are misiunea aceasta. Domnul este Marele și Veșnicul Veghetor care privește cu atenție
și dragoste asupra noastră, așa cum foarte frumos este spus în psalmul 121,3-8:

„Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita. Iată că nu

dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel. Domnul este Păzitorul tău, Domnul
este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna
noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îți va păzi sufletul. Domnul te va păzi la
plecare și la venire, de acum și până în veac.”

• Declarația făcută de Dumnezeu în fața lui Ieremia la prima viziune a acestuia spune
foarte mult: „Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc” (Ier 1,12). S-a pus de
către mulți întrebarea dacă Biblia a rămas neschimbată într-un timp atât de îndelungat
de când a fost scrisă.

• Ca aspect, ca formă de prezentare, știm că ea s-a schimbat radical. Nu mai avem suluri
de pergament sau papirus. Nu mai este nevoie de o căruță ca să transporte întreaga
Biblie. Încape într-un buzunar. Ea e scrisă acum pe hârtie fină, pe pagini de dimensiuni
reduse, cu litere de tipar mărunte, la mașini de tipărit moderne. Sau există în format
electronic, scris sau vorbit. Tehnica uluitoare a prezentului a ajuns până acolo că s-a
tipărit întreaga Biblie pe o singură pagină de câțiva centimetri pătrați, cât suprafața
principală a unei cutii de chibrituri. Auzeam lucrul acesta prin 1975.

• Potrivit unei informații culese de pe internet, „oamenii de știință au gravat cele 1,2
milioane de litere ale Vechiului Testament pe un disc nu mai mare decât vârful unui toc
de scris. O numesc Nano-Biblia și citirea ei ar necesita un microscop electronic. Textul
extrem de mic a început ca experiment în miniaturizare, pentru a vedea câte date se pot
stoca în locuri extrem de mici. Oamenii de știință de la Institutul de Tehnologie
Technion-Israel din Haifa au creat un strat de silicon mai subțire decât 100 de atomi, pe
care l-au acoperit cu aur. Apoi au folosit o rază ionică direcționată pentru a grava cele
1,2 milioane de caractere, câte unu, explodând aurul pentru ca să apară siliconul mai
întunecat de dedesubt. Cine vrea să verifice lucrarea, trebuie să magnifice fontul de
10.000 de ori.”

• Cunoștințe și realizări amețitoare! Biblia nu s-a pierdut și nu se pierde. E în fruntea

cercetărilor, se bucură de cea mai mare atenție din partea oamenilor de știință. Ca
format este cu totul altfel decât în urmă cu milenii sau chiar cu secole sau decenii.
45
Page
 • Ca redactare, de asemenea, observăm schimbări de proporții față de textul ebraic, cel
aramaic, fără semne de punctuație. Aceste scrieri sfinte au fost traduse în limbi actuale,
cu gramatica și punctuația lor superioară. Iarăși mari schimbări. Până aici am vorbit de
formă.

• Dar ca fond, ca material informativ, ca principii și învățături, ca raport al faptelor și

datelor, ca întruchipare a cugetării lui Dumnezeu și a vorbirii proorocilor, a suferit Biblia
modificări? Necredincioșii spun că da, și le caută cu disperare. Dar noi spunem nu,
Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici demodat, nici modern, el este etern: „Iarba se usucă
și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul care
v-a fost propovăduit prin evanghelie” (1 Pet 1,24.25).

• Scriptura își păstrează nevătămată integritatea. E tot atât de vrednică de crezare acum
ca și la începutul existenței ei. Și-a schimbat veșmintele, cum era și normal și necesar,
dar e același trup viu și sănătos, mereu tânăr și puternic. Nu s-a produs nicio alterare a
conținutului. Putem avea o încredere desăvârșită în ea. Dar cum putem să știm acest
lucru? Arheologia îl dovedește. Manuscrisele de la Marea Moartă arată că textul actual
nu diferă de cel vechi. Cum a fost posibil așa ceva?

• Trecută din mână în mână, de la un popor la altul, de la o generație la alta, tipărită și

comercializată de oameni care nu cred tot ce scrie în ea, care poate nici nu cred în
existența lui Dumnezeu, ea a rămas neatinsă. Nu găsiți în Biblie, mai ales în Noul
Testament, niciun text care să consacre sfințenia primei zile a săptămânii, care să ne
ceară să ne aducem aminte de ea, care să spună că Sabatul trebuie înlăturat și înlocuit
ca zi sacră cu prima zi a săptămânii.

• Lucrul acesta e uimitor, pentru că cei interesați într-o asemenea schimbare, și care ar fi
avut posibilitatea să o facă, nu au făcut-o. O putere mai mare decât ei i-a oprit. Secretul
ni-l spune textul fundamental al acestei predici și anume Veghetorul văzut de Ieremia a
zis: „Eu veghez asupra Cuvântului Meu.”

• Unii au încercat, dar modificarea este cusută cu ață albă, nu rămâne nedemascată. Iată
un singur exemplu, în Apocalipsa 1,10, Ioan a scris: „În ziua Domnului eram în Duhul.” O
referire aici la ziua întâi a săptămânii, așa cum apare în unele traduceri, sau cum
interpretează foarte mulți teologi expresia „ziua Domnului”, ar fi o gravă schilodire a
Cuvântului revelat. Cineva zicea, referindu-se la o astfel de redare, că este ca și când ai
spune că apostolul Pavel a călătorit cu trenul de la Ierusalim la Cezarea. Într-o vreme
când nu existau trenuri. Într-o vreme când Sabatul și numai Sabatul, numit la noi astăzi
sâmbătă, era știut că este ziua Domnului.

• Care putea fi ziua Domnului pentru un iudeu/apostol decât aceea în care S-a odihnit
46

Dumnezeu după facerea lumii noastre, pe care a binecuvântat-o și a sfințit-o, pe care a

Page

pus-o în mijlocul Decalogului, poruncindu-ne să ne odihnim în ea după șase zile de lucru

 (vezi Exodul 20,8-11), de care a zis, „dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată
Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica
ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta” (versetul
10)? „Închinată Domnului, Dumnezeului tău”: cine o poate dezchina?

• Care putea fi „ziua Domnului”, la care s-a referit Ioan în Apocalipsa 1,10, decât aceea de
care Domnul a zis în Isaia 58,13.14: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți
faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L
sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale,
neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării . . .” (Isa 58,13.14; citat
este versetul 13)?

• Care putea fi ziua Domnului menționată de Ioan în Apocalipsa 1,10, decât ziua al cărei
Domn S-a declarat Isus când a zis: „. . . așa că Fiul omului este Domn chiar și al
Sabatului” (Marcu 2,28)?

• Milioanele de scribi, traducători, tipografi, teologi, interpreți, au fost cu toți

supravegheați de un ochi ceresc, divin. Ei n-au lucrat numai așa, cum au vrut ei, ci așa
cum a vrut Dumnezeu, așa cum, fără știrea lor, i-a dirijat El.

• Se știe că, de sute și sute de ani, marile și bogatele biserici zise creștine îi învață pe
oameni că ziua întâi a săptămânii a înlocuit Sabatul ca expresie a voinței divine. Dar
Biblia nu spune nicăieri lucrul acesta, așa cum nu l-a spus nici pe vremea apostolilor. Nu
s-a strecurat măcar un verset nou, fals, care să spună acest lucru, deși celor amintiți
le-ar fi convenit. N-au putut-o face, deși ei au tradus și au tipărit Biblia. Dumnezeu a
vegheat asupra Cuvântului Său.

• În afară de autenticitatea Bibliei, să ținem seama și de rezistența ei. Nicio carte n-a avut
și nu are atâția dușmani. Împotriva niciuneia nu s-au dezlănțuit atâtea furii și atâtea
persecuții barbare. În Apocalipsa 11, referindu-se la Revoluția Franceză, care a avut loc
la sfârșitul perioadei de 1260 de ani de hegemonie papală, ni se spune că cei doi martori
ai Domnului, care au fost Vechiul și Noul Testament (deci Biblia), au fost omorâți în piața
cetății celei mari, Franța (vezi versetele 3-10). Dar Dumnezeu i-a înviat și i-a proslăvit
(vezi versetele 11 și 12), chemându-i sus. Aceasta înseamnă răspândirea Bibliei prin
societățile biblice la începutul secolului al 19-lea și în continuare până în zilele noastre.

• Nicio altă carte nu a fost tratată cu atâta cruzime, batjocorită, aruncată în foc, interzisă,
cum a fost Biblia. Niciuna nu a fost atacată atât de mult, împotriva niciuneia nu s-au
scris atâtea și atâtea volume, chiar de unii „teologi”. Dar toate planurile de exterminare
a ei au eșuat. Dușmanii Bibliei au fost întotdeauna înfrânți. Rând pe rând, ei s-au întors
în țărâna pământului, dar Biblia a rămas, a supraviețuit. Și nu putea fi altfel, pentru că
47

Domnul a promis: „Eu veghez asupra Cuvântului Meu.”

Page
 • S-au lansat o mulțime de teorii, doctrine și sisteme filosofice care să înlocuiască Biblia,
să o pună în umbră, să o anihileze. Dar sistemele s-au înlocuit unul pe altul, s-au
combătut unul pe altul, au căzut, au apărut altele noi. Numai Biblia a durat. Ce a spus la
început, spune și acum, pentru că ea n-are nimic de schimbat, nimic de îndreptat.
Marele Veghetor trăiește în veci.

• După cucerirea Canaanului de către copiii lui Israel, se raportează: „Din toate vorbele
bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate
s-au împlinit” (Ios 21,45). Experiența generației lui Iosua se repetă cu siguranță: de
atunci, Domnul a rostit multe alte vorbe bune, multe fiind în legătură cu poporul Său din
zilele din urmă. Ele se împlinesc și se vor împlini cu credincioșie.

• Adventiștii de ziua a șaptea au motive să fie optimiști. Frumoasele profeții privind

viitorul lor se vor împlini cu certitudine, până în ziua glorioasă a mult doritei Sale
reveniri. Așa ne asigură apostolul Pavel: „Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe
pământ Cuvântul Lui” (Rom 9,28). Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său, ca să-l
împlinească, tot atât de atent și fidel ca în zilele copilăriei proorocului Ieremia. Aceasta
este o mângâiere, o speranță, un gând cu care se cuvine să încheiem meditația aceasta.

• „Noi nu avem nimic de ce să ne temem în legătură cu viitorul, decât dacă vom uita calea
pe care ne-a condus Domnul și învățătura Lui din istoria noastră trecută” (Life Sketches/
Schițe din viață, pagina 196).

• Doresc ca în fiecare zi a vieții noastre de acum încolo să-L vedem pe Veghetorul ceresc,
căruia să-I slujim fără curmare în veci! Fie ca experiența notată de psalmistul David să
fie și experiența noastră: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; când este El la
dreapta mea nu mă clatin” (Ps 16,8)! Și fie ca făgăduința dată prin profetul Isaia să se
realizeze în mod total și zilnic cu noi toți: „Ochii tăi Îl vor vedea pe Împărat în strălucirea
Lui” (Isa 33,17)! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 405: „Este soare azi în viața mea”

Cântarea de închidere, 4: „Dumnezeu e mare!”

48
Page
 CĂDERI

• Vi s-a întâmplat vreodată să cădeți? Vreau să zic din pat, de pe o scară, dintr-un pom,
pe un drum pietros sau în alte asemenea locuri. Vi s-a întâmplat?

• Când tatăl meu era copil, trăind în satul natal numit Giormane, comuna Bratovoiești,
județul Dolj, la 25 de kilometri de Craiova și toți atâția de Bechetu, port la Dunăre, a
căzut dintr-un car. Nu căruță cu cai, gospodarii de acolo nu aveau cai, ci se foloseau de
căruțe trase de boi pentru transporturile lor agricole și de orice alt fel. A căzut din car și
o roată i-a trecut peste un picior. Nu știu ce vârstă avea, dar a fost rănit destul de grav.
Cum oamenii erau săraci, aveau copii mulți și serviciile medicale erau rare, nu l-au tratat
la doctor, ci așa cum s-au priceput acolo la țară. Sau deloc. Rana s-a infectat, dar s-a și
vindecat de la sine.

• A rămas totuși puțin șchiop. Târziu am aflat de la dânsul de accidentul acela, dar copil
fiind, eu îmi admiram tatăl și, văzându-l șchiopătând puțin, credeam că așa e normal, și
încercam să merg și eu la fel. Poate din cauza aceea nu a fost luat în Cel de al Doilea
Război Mondial, ci a făcut un curs sanitar și așa a fost folosit în armată. Cine știe dacă
normal fiind nu ar fi fost dus pe front, ar fi murit, iar eu nu aș fi existat niciodată, sau aș
fi crescut în condiții precare, într-o casă cu trei copii până la mine (mai târziu cinci).

• Deci, o cădere, nu ușoară, și nu fără urmări. Într-o iarnă pe la sfârșitul anilor 1950, când
mă apropiam de terminarea studiilor la Seminarul nostru Teologic din București, mă
aflam în vacanță la Pitești. Era o iarnă grea, cu îngheț, pe străzi era gheață, iar tinerii își
făceau plăcerea creând poteci lucioase pe trotuare. Mulți bătrâni căzuseră, erau parcă
și internări. Venind acasă dinspre centrul orașului pe strada Crinului, mă gândeam: „E
pericol, dar până acum încă nu am căzut pe gheață în acest sezon.” În secundele
următoare eram jos și mă gândesc la cuvintele apostolului Pavel, care mi se potriveau
atunci perfect: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Cor
10,12). Mă credeam sigur, dar am căzut. Fără urmări, dar am căzut și nu era plăcut.

• Am suferit însă o cădere gravă în ziua de 13 iulie 1993. Era o duminică și tocmai atunci
avea loc nunta fiului nostru Uwe-Wolfgang Radu cu Valerie Long. Cununia religioasă a
avut loc la Comunitatea Dalton din Georgia, iar masa la sediul Conferinței Georgia-
Cumberland din Calhun, pentru că socrul mic era secretarul conferinței. Au venit
majoritatea membrilor comunității române din Atlanta. Unii dintre ei ne-au ajutat să
pregătim unele fructe pentru masă, în cantina GCA, adică a unui liceu adventist din
Calhun, nu prea departe de sediul conferinței.

• Aceasta era înainte de cununia religioasă, înainte de amiază. În sala de mese a cantinei
erau lumini slabe și noi tăiam pepeni verzi. Eu am luat o anumită cantitate de coji și
49

m-am dus afară, la ieșirea din spate, ca să le arunc într-un container. Cum în cantină era
semiobscuritate, iar afară strălucea soarele de iulie, vederea mea a fost blocată la
Page
 ieșirea pe ușă și nu am văzut exact unde calc: am pus un picior dincolo de o platformă
de beton fără bare, unde veneau camioane ca să descarce alimente.

• Imediat m-am răsturnat pe spate pe beton, de la înălțimea de un metru și ceva și mi-am

pierdut cunoștința. Ceilalți, inclusiv soția mea, au auzit căderea și au venit afară speriați.
M-am ridicat și am intrat în clădire, apoi m-am așezat pe un scaun. Sângeram la cap și
mi-am pierdut iar cunoștința. Mi-au pus gheață și mi-am revenit, dar apoi iar n-am mai
văzut nimic. După câtva timp de aplicare a gheții m-am simțit mai bine, dar aveam
dureri. Nu am mai condus mașina, ci a condus-o altcineva, iar la ceremonia din sala de
adunare am șezut în față și nu am mai luat cuvântul. De fapt, serviciul a fost oficiat de
cuscrul nostru, secretarul conferinței.

• A fost cea mai grea cădere pe care am suferint-o, dar luni am fost la policlinică și
radiografia a constatat că nu aveam nicio fractură. În câteva săptămâni nu am mai avut
nimic.

• Nu e bine să cazi. Poți sări, te poți arunca, poți plonja, dar căderea este o răsturnare
nedorită; ea se poate solda cu răniri, mai mult sau mai puțin grave, cu o paralizie, sau
chiar cu deces. Nimic din toate acestea nu mi s-a întâmplat, dar a fost un eveniment pe
care nu l-am putut uita. Am trăit mult de atunci până acum și am fost activ, am muncit
la construirea casei de rugăciune române din Atlanta, muncă grea la bolțari, la beton, la
schelă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ocrotit și pentru că m-am întremat pe
deplin.

• Vă aduceți, precis, aminte de căderea lui Eutih. Este descrisă în Faptele apostolilor 20,7-
12: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care
trebuia să plece a doua zi, le vorbea ucenicilor și și-a lungit vorbirea până la miezul
nopții. În odaia de sus, unde eram adunați, erau multe lumini. Și un tânăr, numit Eutih,
care ședea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit
de somn, a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a pogorât, s-a
repezit spre el, l-a luat în brațe și a zis: ,Nu vă tulburați, căci sufletul lui (în original
ψυχὴ/phyche, care înseamnă viață) este în el.’ După ce s-a suit iarăși, a frânt pâinea, a
cinat și a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu și
lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”

• Căzut, ridicat mort, înviat. Greu de înțeles, pentru că încă era viață în el. Se consideră
însă că a fost vorba chiar de o înviere, poate că a fost viață în el numai după ce l-a
îmbrățișat apostolul Pavel.

• Căderea involuntară și neprovocată de nimeni, chiar însoțită de moarte, se numește

accident și nimeni nu este pedepsit în urma unei cercetări legiste autorizate,
50

competente și corecte. Căderea intenționată, adică aruncarea în gol, când duce la

moarte, și cu intenția acesta, se numește sinucidere și este păcat. Acest drept nu-l are
Page
 nimeni, pentru că, potrivit cu 1 Corinteni 6,19.20, omul nu este stăpân pe corpul și pe
viața lui, ci acestea sunt ale lui Dumnezeu. Sunt al Celui Atotputernic prin creațiune și
prin răscumpărare.

• Căderile trupești sunt periculoase, când se produc sunt regretabile, de aceea trebuie să
fie evitate, prevenite, cu toată grija și prudența. Există însă și căderi mai periculoase,
mai înspăimântătoare, poate chiar fără întoarcere și în adevăr fără întoarcere și despre
acestea va fi vorba în continuare.

• Prima cădere a fost aceea care a zguduit universul și a produs stricăciuni pentru mii de
ani. Este raportată în Isaia 14,12-15: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al
zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta:
,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu,
voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe
vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt!’ Dar ai fost aruncat în locuința morților, în
adâncimile mormântului!”

• Niciun om nu a văzut această cădere și nici măcar nu ne-o putem imagina, dar
Mântuitorul a declarat că El a fost martor ocular: „L-am văzut pe Satana căzând ca un
fulger din cer” (Luca 10,18). Ca un fulger. Creatura cea mai onorată de Dumnezeu a
distrus pacea universului și a pornit o controversă care încă durează și va mai dura. Iată
cum este descris în Biblie tulburătorul:

• „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu
sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu
smaragd și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai
fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt
al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în
căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin
mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de
pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor
scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea
cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților. Prin
mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ți-ai spurcat locașurile
sfinte; de aceea, scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie și te prefac în cenușă pe
pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toți cei ce te cunosc între popoare rămân
uimiți din pricina ta; ești nimicit și nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28,13-19)

• În pasajele din Isaia și din Ezechiel avem informații prețioase și suficiente despre
originea răului: a apărut în mintea unei ființe cerești. Despre acest individ ni se spune că
fost creat, că și-a început existența într-o stare de perfecțiune. Trinitatea i-a acordat de
51

la început toată atenția și onoarea posibile, ca la nimeni altul, în ce privește: înfățișarea,

muzica, decorul, mediul de mișcare, poziția. Avea funcția de heruvim ocrotitor, cu
Page

aripile întinse, poziție care-l situa înainte de toți ceilalți heruvimi, serafimi, sau îngeri de
 rând. În mintea sa a apărut dorința de a fi ca Dumnezeu și a făcut planul de a se ridica
deasupra tuturor, pentru a fi ca Cel Preaînalt.

• În contrast total cu aspirațiile sale îngâmfate, heruvimul și-a stricat înțelepciunea,

frumusețea, a păcătuit, a exercitat o influență criminală (negoț) asupra altor ființe
cerești. În ultima carte din Biblie ni se arată unde au dus înfumurarea și răzvrătirea lui:
„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roș, cu șapte capete,
zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte
dintre stelele cerului și le arunca pe pământ. . . . Și în cer s-a făcut un război. Mihail și
îngerii Lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au
putut birui și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi,
numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și
împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui” (Apoc 12,3.4.7-9).

• O treime din îngeri a căzut sub influența dezastruoasă a fostului heruvim, devenit
„balaurul cel mare, șarpele cel vechi numit Diavolul și Satana”. Au făcut împreună
război împotriva Atotputernicului, dar și-au pierdut pozițiile și au fost expulzați din
ceruri. Această răzvrătire îngerească, urmată de eliminarea din curțile cerești, este
numită păcătuire, cădere: „Căci, dacă nu i-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit,
ci i-a aruncat în adânc, unde stau înconjurați de întuneric, legați cu lanțuri și păstrați
pentru judecată . . .” (2 Pet 2,4). Destinul lor, neprovocat de nimeni, ci ales de ei, este
arătat atât în Ezechiel, cât și în acest text din 2 Petru 2,4: sunt păstrați în zona aceasta
întunecată pentru judecata zilei de apoi. Îngerii căzuți vor împărtăși soarta marelui
răsculător cu care s-au aliat: „te nimicesc, heruvim ocrotitor”, „te prefac în cenușă pe
pământ”, „ești nimicit și nu vei mai fi niciodată”.

• Cândva vor dispărea pentru totdeauna răul și inițiatorii lui. Însă Satana, care a luat cu el
o treime din îngerii cerului, nu s-a mulțumit cu atât. Aici, pe pământ, el i-a ispitit pe
primii noștri părinți și i-a condus la păcat, aruncând lumea noastră în ruină, mizerie și
moarte. Acea tristă experiență din Grădina Eden, care a avut loc în urmă cu circa 6.000
de ani, se numește cădere. A doua mare cădere. Iar de atunci au loc căderi mereu.

• Unele căderi fizice s-au datorat căderilor spirituale premergătoare. Iată patru dintre ele:

- Ierihonul, cetatea cea nelegiuită: „Prin credință au căzut zidurile Ierihonului, după ce
au fost ocolite șapte zile” (Evr 11,30).

„Una dintre cele mai tari fortărețe din țară – marea și bogata cetate a Ierihonului – se
afla chiar în fața lor, doar o distanță mică de la tabăra lor din Ghilgal. La marginea unei
câmpii mănoase, abundând în produsele bogate și variate ale tropicelor, palatele și
templele ei fiind sălașul luxului și desfrâului, această cetate mândră, în spatele
parapetelor ei masive, era o sfidare la adresa Dumnezeului lui Israel. Ierihonul era unul
52

dintre focarele principale de idolatrie, fiind devotat în special Astarteei, zeița lunii. Aici
Page
 își avea centrul tot ce era mai josnic și mai degradant în religia canaaniților.” (Patriarchs
and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 487)

- Samaria, capitala regatului Israel, idolatră și stricată, cucerită de asirieni în anii 723-722
înainte de Hristos, așa cum găsim raportat în 2 Împărați 17,1-23. „Lucrul acesta s-a
întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor,
care-i scosese din țara Egiptului, de sub mâna lui faraon, împăratul Egiptului, și pentru că
s-au închinat la alți dumnezei” (2 Împ 17,7). „Israel a păcătuit. Aceasta a fost cauza
principală pentru căderea lui Israel. Păcatul a fost răspunzător pentru expulzarea
primilor noștri părinți din Eden și este cauza pentru toată suferința care a venit de atunci
asupra neamului omenesc. Omul nu are un dușman mai mare decât păcatul. El distruge
ce atinge, fie că e un om, o națiune, sau o lume” (Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 2, pagina 945).

- Ierusalimul, capitala regatului Iuda, urmând aceeași cale a apostaziei, a îndepărtării

totale de viul Dumnezeu, a fost cucerit de babilonieni sub domnia lui Nebucadnețar, în
trei atacuri succesive: 605, 597, 586. La ultimul atac, orașul a fost distrus, confom cu
mai multe texte, printre care Ieremia 52,1-29, Plângerile lui Ieremia 1-5 și Neemia 1,3.

- Ierusalimul, capitala Palestinei din secolul 1, cucerită și distrusă de romani în anul 70 al

erei creștine, potrivit cu profeția făcută de Hristos și raportată în Matei 24,2, Marcu 13,2
Luca 19,41-44; și 21,6.20. „Atât orașul, cât și templul, au fost rase din temelii, iar
terenul pe care se aflase casa sfântă a fost ,arat ca un ogor’ (Ieremia 26,18). În asediul și
masacrul care au urmat, au pierit peste un milion de oameni; supraviețuitorii au fost
luați captivi, vânduți ca sclavi, târâți la Roma pentru a onora triumful cuceritorului,
aruncați la fiare sălbatice în amfiteatre, sau risipiți pe pământ ca pribegi fără adăpost.
Iudeii își făuriseră propriile lor cătușe, umpluseră pentru ei paharul răzbunării. În
distrugerea totală care a venit asupra lor ca națiune și în toate suferințele care au urmat
după risipirea lor, ei doar strângeau recolta pe care o semănaseră propriile lor mâini.
Zice profetul: ,Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea’; ,căci ai căzut prin
nelegiuirea ta’ (Osea 13,9: 14,1).” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina
35)

• Cuvântul cel veșnic din grupul divin S-a făcut trup și a locuit printre oameni (vezi Ioan
1,1-3.14). El a fost Mielul lui Dumnezeu, care Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, ca să-i
răscumpere pe păcătoșii dornici de mântuire. El a zidit biserica Sa pe Sine, ca Stâncă a
veacurilor, și a declarat că „porțile locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16,18). S-a
înălțat la cer, după ce a trasat urmașilor Săi sarcina de a duce evanghelia la orice făptură
(vezi Matei 28,19.20; Marcu 16,15.16; Fapte 1,8 etc.).

• Creștinismul s-a răspândit cu repeziciune în Iudea și „până la marginile pământului”, dar

nu fără dificultăți, ci prin împrejurări dramatice, datorită persecuțiilor stârnite de
53

balaurul cel mare. Iată ce ni se spune în cartea finală a profețiilor: „Când s-a văzut
balaurul aruncat pe pământ, a început s-o urmărească pe femeia care născuse Copilul de
Page
 parte bărbătească” (Isus) (Apoc 12,13). „Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit
de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șasezeci de zile” (versetul 6).

• Capitolele 2-3 din Apocalipsa descriu istoria creștinismului, de la început și până la

arătarea în glorie a Mântuitorului, istorie împărțită în șapte perioade. În acele scrisori
trimise de Mântuitorul se arată greutățile interne și externe prin care urma să treacă
biserica Sa în cursul dezvoltării și lucrării ei. Dar porțile locuinței morților nu au biruit-o.
Ea există și lucrează pentru Maestrul și în aceste zile din urmă ale vieții omenirii, în timp
ce asupritorii s-au dus, rând pe rând, în țărâna pământului, iar regimurile asupritoare
s-au prăbușit, înlocuindu-se unele pe altele.

• Când zicem biserică ne referim la copiii credincioși ai lui Dumnezeu și nu la toți cei care
au ridicat și ridică pretenția că sunt creștini. În zilele apostolului Pavel, unii creștini
anticipau, susținând că Isus a și venit deja (vezi 2 Tesaloniceni 2,1.2), ceea ce nu era
deloc adevărat, pentru că venirea Sa urmează să fie trupească, în slavă, așa cum S-a
înălțat. Dar diavolul a lucrat pentru pervertirea creștinismului și într-o măsură a avut
succes. Când a constatat că violența nu duce la dispariția bisericii, a folosit metoda
compromisului. El a intrat în biserică și a făcut-o după chipul și asemănarea sa, formând
un discipol care i-a executat cu fidelitate planurile.

• Iată ce a scris apostolul către tesaloniceni: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip;

căci nu va veni (Hristos) înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi
omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul care se înalță mai pe sus de tot ce se numește
,Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes 2,3.4).

• Această cădere se numește marea apostazie. Ea a avut loc printr-o îndepărtare treptată
de adevărurile Sfintelor Scripturi și adoptarea tradițiilor păgâne. Conducătorii
bisericești, sătui de persecuții și dornici de prosperitate, au negociat o acomodare cu
păgânismul greco-roman și așa a luat naștere biserica apostaziată, imperială,
prigonitoare, adevăratul creștinism rămânând în ilegalitate și ascuns. Această lepădare
de credință s-a produs timp de secole, pornind cu precădere din secolul al 4-lea și mai
departe.

• Spre mijlocul celui de al doilea mileniu al erei creștine, Dumnezeu a produs lucrarea de
Reformațiune. Slujitori integri din puternica biserică romano-catolică, studiind Biblia, au
descoperit unele adevăruri călcate în picioare de biserica oficială. Ei au protestat
împotriva rătăcirilor și abuzurilor papale, mulți dintre ei plătind cu prețul vieții. Aceștia
au fost reformatorii. Așa s-a născut protestantismul, care treptat a recuperat
adevărurile pierdute de-a lungul timpului prin marea apostazie.
54

• Diavolul a încercat o nouă soluție. Prin aducerea la existență a mișcării monahale

iezuite, el i-a infiltrat în protestantism pe dușmanii lucrării lui Dumnezeu, reușind în
Page
 secolele mai aproape de noi să corupă formațiunile religioase reformate, mai ales
pentru că acestea nu au dus reformațiunea la bun sfârșit. Așa a ajuns protestantismul să
nu mai fie protestantism, să nu mai fie lucrarea lui Dumnezeu, ci o nouă formă de
amăgire cu tendința de revenire la biserica apostaziată din care s-a desprins.

• Iată cum este descrisă în Apocalipsa această nouă „lepădare de credință”: „Apoi a urmat
un alt înger, al doilea, și a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a
adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’” (Capitolul 14,8)

• Aceasta se numește a doua solie îngerească, se referă la decăderea protestantismului și

este întregită în capitolul 18: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger,
care avea o mare putere, și pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare și a
zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a
oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte; pentru că toate
neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și
negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.’ Apoi am auzit din cer un
alt glas, care zicea: ,Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei
și să nu fiți loviți cu urgiile ei!’” (Versetele 1-4)

• O nouă ieșire din Babilon este necesară. În Apocalipsa 14,6-13 și 18,1-4, este arătată
paralel apostazierea protestantismului, dar și nașterea unei mișcări profetice, a sfinților
„care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (capitolul 14,12). Mișcarea
aceasta duce o evanghelie veșnică la orice făptură de pe pământ (vezi capitolul 14,6).
Este biserica rămășiței, poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă, adevărata
Reformațiune completă, Biserica Adventistă de Ziua a șaptea.

• Din câte vedeți, în ciuda tuturor acestor căderi, Dumnezeu a avut întotdeauna soluții de
ridicare, de perpetuare a creștinismului adevărat, astfel că, de la apostoli până la
revenirea Domnului, lucrarea Lui s-a făcut și se face, în ciuda mâniei balaurului, a tuturor
atacurilor lui furioase sau a șiretlicurilor folosite de el și de agenții lui.

• Atenția diavolului s-a concentrat întotdeauna mai mult asupra copiilor și slujitorilor lui
Dumnezeu decât asupra lumii: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea
voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din
lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (Ioan
15,18.19). Isus i-a avertizat de multe ori pe ucenicii Lui față de planurile criminale ale
vrăjmașului și ale agenților lui: „Păziți-vă de prooroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în
haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt niște lupi răpitori” (Mat 7,15). „Nu v-am ales Eu pe
voi cei doisprezece? Și, totuși, unul dintre voi este un drac. Vorbea despre Iuda, fiul lui
Simon, Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă, el, unul dintre cei doisprezece” (Ioan
6,70.71).
55
Page
 • Și așa a fost: „Dar Satana a intrat în Iuda, zis și Iscarioteanul, care era din numărul celor
doisprezece” (Luca 22,3). „În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda
Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă . . .” (Ioan 13,2). „Și ucenicul acela (Ioan)
s-a rezemat pe pieptul lui Isus și I-a zis: ,Doamne, cine este?’ (Cel ce Te vinde). Isus a
răspuns: ,Acela căruia îi voi întinge bucățica și i-o voi da.’ Și a întins o bucățică și i-a
dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în
Iuda” (versetele 25-27).

• În adunarea celor aproape o sută douăzeci de urmași ai lui Hristos, care s-au strâns după
înălțarea Lui, Simon Petru a arătat cum a avut loc sfârșitul lui Iuda (vezi Fapte 1,15-20) și
a propus înlocuirea lui (vezi versetele 21 și 22): „Ei i-au pus înainte pe doi; pe Iosif, numit
Barsaba, zis și Iust, și pe Matia. Apoi au făcut următoarea rugăciune: ,Doamne, Tu, care
cunoști inimile tuturor oamenilor, arată-ne pe care dintre acești doi l-ai ales, ca să ia loc
în slujba și apostolia aceasta, din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui’” (Fapte
1,23-25).

• A căzut Iuda, o cădere fatală. Putea avea numele scris pe una dintre cele douăsprezece
temelii ale cetății sfinte. Putea să șadă pe unul dintre cele douăsprezece scaune de
domnie, participând la judecarea celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Dar „a mers
la locul lui”. Care loc? Printre cei iremediabil pierduți.

• Apostolul Pavel i-a avertizat pe prezbiteri la adunarea din Milet despre apostazia ce
urma să zguduie biserica: „Știu bine că, după plecare mea, se vor vârî între voi lupi
răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor
învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30).

• Biserica apostolică a fost biserica iubirii, dar, pe măsură ce apostolii au dispărut, lucrurile
s-au schimbat în rău. Iată ce a zis Isus către biserica Efes: „Dar ce am împotriva ta este
că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și
întoarce-te la faptele tale dintâi” (Apoc 2,4.5). Adu-ți aminte de unde ai căzut.
Dumnezeu poate ridica, atâta vreme cât mai există har și cei căzuți sunt în viață. Iată ce
sarcină i-a trasat Domnul slujitorului Său Ieremia cu privire la conaționalii săi: „Spune-le:
,Așa vorbește Domnul: ,Cine cade și nu se mai scoală? Sau cine se abate fără să se
întoarcă iarăși?’” (Ier 8,4)

• Da, cei căzuți pot fi întorși la Dumnezeu: „Fraților, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de
la adevăr și-l întoarce un altul, să știți că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii
lui va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate” (Iac 5,19.20).
Cei care încearcă să-i întoarcă pe cei căzuți trebuie să o facă folosind metodele lui
Dumnezeu: „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care
sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii
56

ispitit și tu” (Gal 6,1).

Page
 • Căderea în păcat, căderea de la credință, cu toată posibilitatea revenirii, este
periculoasă. Ea poate conduce la o împietrire a inimii, la o stare din care individul s-ar
putea să nu mai fie recuperat. La așa ceva se referă textul următor: „Căci cei ce au fost
luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat
Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este
cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei Îl răstignesc din nou,
pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, și-L dau să fie batjocorit” (Evr 6,4-6).

• Cum este cu căderea din har? La ea se referă apostolul Pavel în Galateni 5,2-4; avem
nevoie de toate aceste trei versete și nu numai de ultimul, pentru a înțelege ce zice
apostolul: „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi
la nimic. Și mărturisesc iarăși încă o dată oricărui om care primește tăierea împrejur că
este dator să împlinească toată legea. Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege,
v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har.” Antinomianiștii îi consideră căzuți din har
pe cei ce iubesc legea divină, lege care oglindește caracterul Său desăvârșit, sfânt și
iubitor. Dar ce este această cădere din har?

• În primul rând, țineți cont că tăierea împrejur nu face parte din Decalog, ci din legea
ceremonială, despre care se zice în Evrei 10,1 așa: „În adevăr, legea, care are umbra
bunurilor viitoare, nu înfățișarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleași
jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i facă desăvârșiți pe cei ce se apropie.”
Legea care are umbra bunurilor viitoare, legea care se referă la jertfe. În Cele Zece
Porunci nu este vorba deloc despre jertfe, legea morală nu este o lege/umbră; prin
urmare, creștinii din Galatia, sub influența unor iudaizanți, încercau să țină legea
ceremonială, ceea ce nu putea fi în armonie cu harul mântuitor. Ea era depășită, pentru
că Se jertfise Hristos.

• Legea jertfelor a arătat spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (vezi Ioan
1,29). Când a venit Hristos și a murit pentru păcătoși, mijlocul real de mântuire s-a
realizat – oamenii sunt mântuiți prin har, prin credință (vezi Efeseni 2,8). Ori se acceptă
harul acesta, adică mântuirea aceasta fără plată, realitatea înfăptuită de Hristos, ori se
recurge la umbrele de până atunci. Revenirea la sistemul umbră, ceremonial, însemna
nerecunoașterea jertfei lui Hristos, era cădere din har. Și este.

• Dar mai mult, oricât ar părea de greu de înțeles. Nici încercarea de a-I plăcea lui
Dumnezeu prin eforturi proprii de ținere a poruncilor morale, eforturi zadarnice pentru
omul nerenăscut, nu reprezintă calea mântuirii - și aceasta este o cădere din har. Dacă
vinovatul își ignoră vina și vrea să se descurce singur în revenirea la stare de dinainte de
cădere, el declară că nu are nevoie de har. Nu are nevoie de Hristos. Se descurcă
singur. Aceasta este calea sigură a pieirii.
57

• Ne putem cutremura la gândul căderii din har, al căderii de la credință, al căderii în

mocirla păcatului. Sau al recăderii. O asemenea situație nu este de dorit. Iată cum o
Page
 ilustrează apostolul Petru: „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii,
prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt
biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine
pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala
adevărată: ,Câinele s-a întors la ce vărsase’ și ,scroafa spălată s-a întors să se tăvălească
iarăși în mocirlă’” (2 Pet 2,20-22).

• Am zis și repet că este un fapt teribil să recazi după ce ai fost ridicat. Există însă o teamă
care poate să fie ea însăși primejdioasă: teama de căderea altuia, uitând posibilitatea
riscantă a propriei căderi. Zicea apostolul: „Cine ești tu, care îl judeci pe robul altuia?
Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci
Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (Rom 14,4).

• Ceea ce nu înseamnă deloc să fim nepăsători față de mântuirea altora, în stilul lui Cain:
„Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Dar nu uitând faptul că noi înșine trebuie
să veghem. Prea multa grijă de bunăstarea altora și neglijarea propriei situații poate
atrage atacul surprinzător al vrăjmașului.

• Planul de mântuire este soluția divină anticipată pentru marea cădere în păcat a
neamului omenesc. Ridicarea celor căzuți a costat enorm: a costat toată nenorocirea
planetei acesteia și a celor ce o locuiesc, a costat viața Fiului lui Dumnezeu. Mântuire
gratuită, realizată la un cost uriaș. Nu pentru noi, ci pentru Cer.

• Salvați prin harul Domnului nostru Isus Hristos, noi nu suntem scutiți de primejdii, la
care a făcut aluzie apostolul Ioan: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți.
Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit”
(1 Ioan 2,1). Da, convertiții pot șchiopăta. Să nu se lase, să se ridice: avem la Tatăl un
Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. Dar trebuie atenție sporită.

• Cu toate că există încă posibilitatea ridicării în urma unei căderi, e mult mai de dorit
evitarea sau prevenirea căderii: „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere
și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție,
putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii și acum și în veci! Amin!” (Iuda 24)

• În multe împrejurări, dar mai ales în orele critice din Grădina Ghetsimani, Mântuitorul
i-a avertizat pe ucenici: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” (Mat 26,41).
Petru, unul dintre cei ce nu au luat în seamă avertismentul acela și a pățit-o ulterior, n-a
uitat niciodată teribila lui experiență, de aceea a dat el însuși acest avertisment: „Fiți
treji și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care
58

răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Pet 5,8). Cei ce persistă în ignorarea unor astfel
de avertismente vor eșua totalmente: „Vor cădea și nu se vor mai scula” (Amos 8,14).
Page
 • Există o cădere greșit înțeleasă și ideea aceasta este repetată la infinit, fără a se acorda
suficientă atenție textului în discuție. Iată acest text: „Nu întinde curse, nelegiuitule, la
locuința celui neprihănit și nu-i tulbura odihna. Căci cel neprihănit de șapte ori cade și
se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire” (Prov 24,15.16). Rețineți următoarele
elemente ale pasajului:

- Dumnezeu îl avertizează pe un nelegiuit să-l lase în pace pe cel neprihănit,

- să nu-i întindă curse,

- să nu-i tulbure odihna.

- Dumnezeu vorbește despre cădere în nenorocire, nu despre cădere în păcat;

- El îi atrage nelegiuitului atenția că neprihănitul nu se va prăbuși, ci se va ridica;

- ridicarea aceasta se poate produce chiar de șapte ori, adică de multe ori;

- cei răi nu au nicio protecție, ei se prăbșesc în nenorocire.

• Ați auzit de multe ori că neprihănitul cade în păcat de șapte ori și se ridică. Și mai e și
neprihănit! Dar e ignorat contextul, pentru că nu e vorba de păcat, ci de necazuri, pe
care omul lui Dumnezeu le depășește oricând. Este adevărat că și păcatul este o
nenorocire, dar nu orice nenorocire este păcat. Isus l-a avertizat pe Petru că va cădea, el
a ignorat avertismentul, a căzut în păcat, dar s-a ridicat prin iubirea și rugăciunea lui Isus
(vezi Matei 26,33-35; Luca 22,31-34).

• Dar textul din Proverbe 24,15.16 se referă în mod clar la curse, la lovituri, la tulburarea
odihnei, la supraviețuire, la ridicare. Găsim multe astfel de exemple în Sfânta Scriptură.
Iată cazul lui Iov: lovit de Satana în toate felurile, prin distrugerea averii, a familiei și a
sănătății, Domnul l-a ridicat și la urmă i-a mers mai bine decât la început, așa cum se
arată la sfârșitul cărții (vezi Iov 42,10).

• Nu degeaba îl asigura Elifaz din Teman: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu
nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana și tot El o leagă, El rănește și mâna
Lui tămăduiește. De șase ori te va izbăvi din necaz și de șapte ori nu te va atinge răul. El
te va scăpa de moarte în vreme de foamete și de loviturile săbiei în vreme de război. Vei
fi la adăpost de biciul limbii, vei fi fără teamă când va veni pustiirea” (Iov 5,17-21).

• Dar David, omul după inima lui Dumnezeu? Titlul psalmului 18 este însoțit de această
explicație: „Un psalm al lui David, robul Domnului. El a spus Domnului cuvintele cântării
acesteia, când l-a scăpat Domnul din mâna tuturor vrăjmașilor săi și din mâna lui Saul.”
59

Și începe psalmul cu aceste cuvinte mărețe: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!
Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca
Page
 mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă și întăritura mea! Eu strig:
,Lăudat să fie Domnul!’, și sunt izbăvit de vrăjmașii mei” (versetele 1-3).

• Știau și Hanania, Mișael și Azaria, trei tineri iudei aflați în valea Dura în fața tiranului
Nebucadnețar și a cuptorului aprins, care urma a fi înfierbântat de șapte ori mai mult
decât era plănuit, că Domnul poate salva din nenorocire. Ei i-au spus împăratului, fără
îndoială și fără nicio teamă: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată
din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate” (Dan 3,17). Dar luau în calcul
și neintervenția divină și bine făceau, pentru că mulți au fost uciși pentru cauza
adevărului și Dumnezeu nu i-a scăpat. Nici pe Ioan Botezătorul nu l-a scos din închisoare
și nu l-a scăpat de moarte. Dumnezeu are motivele Lui și planurile Lui, iar tinerii iudei
din valea Dura știau lucrul acesta.

• Ce aveau ei de gând să facă? Nimic. Cunoșteau porunca a doua, „să nu te închini

înaintea chipurilor”, și acționau ca atare, orice ar fi să vină: „Și chiar de nu ne va scoate,
să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de
aur, pe care l-ai înălțat!” (Dan 3,18)

• Dar Dumnezeu i-a scos din cuptor nevătămați: „Atunci, împăratul Nebucadnețar s-a
înspăimântat și s-a sculat repede. A luat cuvântul și le-a zis sfetnicilor săi: ,N-am aruncat
noi în mijlocul focului trei oameni legați?’ Ei i-au răspuns împăratului: ,Negreșit,
împărate!’ El a luat iarăși cuvântul și a zis: ,Ei bine, eu văd patru oameni umblând
slobozi în mijlocul focului și nevătămați și chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui
fiu de dumnezei!’ Apoi Nebucadnețar s-a apropiat de gura cuptorului aprins și, luând
cuvântul, a zis: ,Șadrac, Meșac și Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui preaînalt, ieșiți
afară și veniți încoace!’ Și Șadrac, Meșac și Abed-Nego au ieșit din mijlocul focului.
Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului s-au strâns și au văzut că focul
n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se
pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese
de ei” (versetele 24-27).

• Copiii lui Dumnezeu pot sfida puterea inamicului bazați pe protecția aceluiași al patrulea
bărbat care a venit în cuptorul aprins, a acelui „fiu de dumnezei”, cum L-a numit
Nebucadnețar. Este „Omul Isus Hristos” (1 Tim 2,5), oricând gata să fie alături de noi în
cele mai critice situații. Putem să ne exprimăm așa: „Nu te bucura de mine, vrăjmașă,
căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul
este Lumina mea!” (Mica 7,8)

• Da, Domnul este Lumina mea! El este ocrotitorul meu, este stânca mea, cetățuia mea,
în care mă încred, în orice cădere, în orice primejdie, în orice nenorocire. Cei răi se
prăbușesc în nenorocire, dar nu cel neprihănit, căci Domnul îl ridică, ori de câte ori este
60

nevoie.
Page
 • Putem conta pe aceste cuvinte de asigurare ale psalmistului necunoscut: „Pentru că zici:
,Domnul este locul meu de adăpost!’ și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de
aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci
El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale și ei te vor duce pe mâini, ca
nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră. Vei păși peste lei și peste năpârci și vei
călca peste pui de lei și peste șerpi. ,Fiindcă Mă iubește’, zice Domnul, ,de aceea îl voi
izbăvi, îl voi ocroti, căci cunoaște numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde, voi fi
cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta
mântuirea Mea’” (Ps 91,9-16).

• Necazuri, nenorociri, atacuri, curse, suferințe, căderi. Domnul ne poate scăpa din toate,
ca să nu vină peste noi, sau ca să ieșim credincioși și biruitori din ele, dacă au venit. Dar
cât timp va fi așa? În vecii vecilor? Nu! Planul mântuirii se va încheia victorios,
mântuiții Domnului vor fi cu El în veci: „Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor
merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia
și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!” (Isa 35,10). Și nu se va repeta
oare niciodată experiența căderii? Suntem asigurați că nu: „Nenorocirea nu va veni de
două ori!” (Naum 1,9). Că aplicarea acestui text este corectă, reiese din multe alte
texte.

• Viitorul va fi luminos, sigur și superb: „Ce cel ședea pe scaunul de domnie a zis: ,Iată, Eu
fac toate lucrurile noi.’ Și a adăugat: ,Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de
crezut și adevărate’” (Apoc 21,5). „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul
de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea (în cetatea sfântă, Ierusalimul cel
nou). Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo
nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apoc 22,3-5).

• În împărăția lui Dumnezeu nu va mai fi noapte. Niciun fel de noapte. Nicio suferință,
nicio cădere, nicio prăbușire. Nicio nevoie de ridicare. Bucurie, sănătate, viață veșnică,
lumină dumnezeiască binecuvântată. Doamne, fă-ne parte de lumea aceea eternă!
Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 270: „În Domnul găsesc adăpost”

Cântarea de închidere, 553: „Există-o țară-a lui Hristos”

61
Page
 VALOAREA CARACTERULUI

• Într-un studiu despre sfârșitul vieții lui Alexandru cel Mare, Shary Shahid, istoric și
psiholog, ne-a oferit următoarele informații:

Aflându-se în Babilon pe patul de moarte, vestitul cuceritor i-a chemat pe generalii săi
loiali și le-a prezentat ultimele lui trei dorințe, înainte de a muri:

(01) Prima mea dorință este ca numai doctorii să care sicriul meu.

(02) A doua mea dorință este ca drumul spre mormântul meu să fie presărat cu aur,
argint și toate posesiile prețioase din trezoreria mea, în timp ce trupul meu este dus să
fie înmormântat.

(03) A treia și ultima mea dorință este ca ambele mele mâini să atârne în afara sicriului.

• Generalii au fost uimiți de cele trei dorințe și i-au cerut explicații. El a răspuns așa:

(01) Vreau ca doctorii mei să care sicriul meu pentru a arăta că niciun doctor nu-l poate
vindeca pe cineva. Ei sunt neputincioși, nu pot salva o persoană de la moarte.

(02) Aurul, argintul și pietrele prețioase să fie presărate pe calea spre cimitir, pentru a le
arăta oamenilor că eu am petrecut toată viața acumulând bogății, dar nici măcar un
grăunte de aur nu mă va însoți când voi părăsi această lume. E pur și simplu o risipă de
timp, energie și pace a minții când cineva tânjește să fie bogat.

(03) Prin atârnarea mâinilor mele în afara sicriului, eu vreau ca oamenii să știe că am
venit cu mâinile goale în această lume și tot cu mâinile goale voi pleca.

(Din Quora: Search for questions, people, and topics)

• Interesant, așa este? Nu știu dacă Alexandru cel Mare a știut și a copiat, dar un alt om a
zis așa cum a fost ultima sa dorință, cu mult înainte de venirea lui pe lume, și anume Iov.
Când solii i-au adus la cunoștință că boii și măgărițele i-au fost furate de sabeeni și
slujitorii respectivi au fost uciși cu sabia, că un foc venit din văzduh i-a ars toate oile și pe
păzitorii lor, că niște haldeeni au furat cămilele și i-au ucis cu săbiile pe slujitori, și, mai
rău decât orice, că un vânt puternic a distrus casa în care se aflau toți cei zece copii ai săi
și i-a omorât (vezi Iov 1,13-19), „Iov s-a sculat, și-a sfâșiat mantaua și și-a tuns capul.
Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat și a zis: ,Gol am ieșit din pântecele mamei
mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat –
binecuvântat să fie numele Domnului!’” (Versetele 20 și 21)

• Apostolul Pavel a fixat în scris adevărul acesta exprimat de Iov și de Alexandru Macedon:
„Căci noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea” (1 Tim
62

6,7). Cine nu știe lucrul acesta? Ne-am născut goi și plecăm goi. Am venit pe lume fără
avere, plecăm cu mâinile goale.
Page
 • Acum marea întrebare: „Chiar nu luăm nimic cu noi din lumea aceasta? Nimic?” Iată ce
zice Spiritul Profetic: „Un caracter format după asemănarea divină este singura comoară
pe care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 332). La moarte pierdem tot, prin descompunere
pierdem toate celulele corpului nostru, ne destrămăm în molecule și atomi și devenim
nimic. Dar la înviere Dumnezeu va reconstitui ființa noastră; în cazul moștenirii vieții
veșnice, într-un trup nemuritor, nesupus putrezirii, însă cu identitatea recuperată. Ce
am realizat în viața aceasta de probă în materie de umblare cu Dumnezeu, în materie de
credință, de formare a caracterului, se reface prin înțelepciune și putere divină. Orice
altceva e pierdut.

• Nu luăm cu noi nimic din lumea aceasta, cu excepția caracterului. Și ce este caracterul?
Este definit astfel:

- „Totalitatea trăsăturilor psihice esențiale și stabile ale omului, care se manifestă în

modul specific de a se comporta al acestuia” (Dicționar online).

- „Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se

manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale” (Archeus.ro, Resurse
lingvistice pentru limba română).

- „Sistem de atitudini stabile și specific individuale și de dispoziții antrenate in viața

concretă, având o semnificație morală și definind omul ca membru al societății”
(psychologies.ro, Revista Psychologies România).

• După un anumit manual de psihologie, personalitatea individului este formată din trei
componente: aptitudini, temperament, caracter.

- Aptitudini: însușiri psihice și fizice relativ stabile, care-i permit omului să efectueze cu
succes anumite forme de activitate.

- Temperament: particularități energetice, dinamice ale personalității.

- Caracter: ansamblul unitar de însușiri psihice esențiale și stabile ale unei persoane
(curajul, hărnicia, fermitatea, lașitatea, lenea etc.), care-și pun amprenta pe felul său de
a se comporta și dobândesc o apreciere morală, pozitivă sau negativă.

• Prin urmare, potrivit psihologilor, caracterul este o componentă esențială a

personalității. Să încercăm o definire rezumativă: este ansamblul însușirilor psihice-
morale fundamentale și stabile ale omului, care se manifestă în idei, acțiuni și mod de
comportare.
63

• Deci caracterul cuprinde însușiri pozitive și însușiri negative, totalitatea însușirilor,

Page

oricare ar fi ele. Se zice despre cineva că nu are caracter, dar lucrul acesta nu este
 adevărat, orice om are caracter. În caracterul fiecărei ființe omenești există părți bune
și părți rele, trăsături pozitive și trăsături negative. Niciun om nu este în totul rău, niciun
om nu este în totul bun, ci caracterul fiecăruia este un amestec de ambele, întrebarea
este doar ce predomină, ce aspirații are și în ce direcție tinde.

• Prin urmare, nu există ființă rațională fără caracter. Putem chiar să spunem că
Dumnezeu are caracter și că Satana are caracter. În timp ce caracterul divin este în totul
pozitiv, perfect, caracterul diavolului este în totul negativ, stricat, ruinat. Sau există și în
caracterul lui Satana trăsături pozitive, cum ar fi hărnicia, răbdarea, perseverența,
curajul? Se poate zice că da, dar și acestea sunt puse în slujba răului și astfel devin
negative și periculoase.

• Iată cum l-a caracterizat Mântuitorul: „El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr,
pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbește din ale lui, căci
este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Chiar în caracterizarea făcută de Dumnezeu
prin profetul Său se spune așa: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai
stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ezec 28,17).

• Cuvântul „caracter” nu se găsește în Biblie, dar există cuvinte echivalente, cel puțin trei:
nume, slavă, inimă.

(01) Nume. Când Moise s-a suit pe munte la chemarea Domnului, cu tablele de piatră
pe care Domnul a scris din nou Cele Zece Porunci, „Domnul S-a pogorât într-un nor, a
stătut acolo lângă el și a rostit numele Domnului” (Exod 34,5). A rostit „numele”
Domnului și urmează versetele 6 și 7, unde Dumnezeu a făcut o descriere a caracterului
Său.

(02) Slavă. Cuvântul ebraic chabod apare în Vechiul Testament de circa 200 de ori; vă
aduceți aminte de cuvintele rostite de nevasta lui Fineas, fiul lui Eli, când era să moară
(vezi 1 Samuel 4,19-22); femeile o încurajau: „Nu te teme, căci ai născut un fiu!” Dar ea
„a pus copilului numele I-Cabod (nu mai e slavă), zicând: ,S-a dus slava din Israel!’” Și
scriitorul explică: „Spunea lucrul acesta din pricina luării chivotului lui Dumnezeu și din
pricina socrului și bărbatului ei” (versetele 20 și 21). Termenul grecesc corespunzător
pentru chabod, așa cum îl întâlnim în Noul Testament, este doxa, și apare, în diferite
forme substantivale și verbale, de peste 200 de ori.

Uneori, ambii termeni, cel ebraic și cel grecesc, se referă la prezența strălucită a lui
Dumnezeu, dar și la însușirile Lui mărețe, adică la caracterul Lui divin minunat pentru
care este lăudat. Iată patru asemenea texte:

- „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Și credincioșii Tăi Te vor binecuvânta. Vor
spune slava împărăției Tale și vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscută fiilor oamenilor
64

puterea Ta și strălucirea plină de slavă a împărăției Tale” (Ps 145,10-12).

Page
 - „Atunci se va descoperi slava Domnului și în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci
gura Domnului a vorbit” (Isa 40,5).

- „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui!”
(Luca 2,14). Slavă Celui plin de slavă!

- „El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui . . .” (Evr 1,3).

(03) Inimă. Când se afla în casa lui Isai la Betleem pentru a-l unge ca împărat pe unul
dintre fiii lui în locul lui Saul, fiul lui Chiș, Samuel a fost impresionat de primul născut:
„Când au intrat ei, Samuel, văzându-l pe Eliab, și-a zis: ,Negreșit, unsul Domnului este
aici înaintea Lui.’ Și Domnul i-a zis lui Samuel: ,Nu te uita la înfățișarea și înălțimea
staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea
ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă’” (1 Sam 16,1-7; cuvintele citate sunt din
versetele 6 și 7).

Domnul Se uită la inimă! Fiți siguri că nu era vorba de acest mușchi care pompează
sânge în corp o viață întreagă, format din auricule și ventricule, din valve, nervi și vase
de sânge. Lui Dumnezeu Îi plăcea caracterul lui David.

• Atunci când se spune despre cineva că este un om „fără caracter”, nu se înțelege chiar
că nu are caracter, altfel unde ar intra însușirile lui psihice-morale fundamentale, care
constau în idei, acțiuni și comportare? Înțelesul este că e vorba de o persoană rea,
capabilă de fapte rele, necinstită, periculoasă, că are un caracter necreștinesc.

• La fel, când se spune de cineva că este un om de caracter, înțelesul este că la el ies în

evidență însușirile bune, fiind cunoscut și apreciat ca atare. Iată indivizi din Biblie
despre care se poate zice că au fost oameni de caracter:

- Enoh: „După nașterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani și a
născut fii și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șasezeci și cinci de ani. Enoh a
umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Gen 5,22-
24). „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai
fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturia
că este plăcut lui Dumnezeu” (Evr 11,5).

- Noe: „Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui; Noe umbla cu
Dumnezeu” (Gen 6,9). „Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre
lucruri care încă nu se vedeau și plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape
casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin
credință” (Evr 11,7).

- Iov: „Era în țara Uț un om care se numea Iov. Și omul acesta era fără prihană și curat la
suflet. El se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău” (Iov 1,1). „Domnul a zis
65

Satanei: ,L-ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără
Page

prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău’” (versetul 8).
 „Domnul a zis Satanei: ,L-ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ.
Este un om fără prihană și curat la suflet. El se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.
El se ține tare în neprihănirea lui și tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină’” (2,3).

- Avraam: „Atunci Domnul a zis: ,Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac? Căci
Avraam va ajunge negreșit un neam mare și puternic și în el vor fi binecuvântate toate
neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui
după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să
împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit’” (Gen 18,17-19). „Dar tu, Israele, robul Meu,
Iacove, pe care te-am ales, sămânța lui Avraam, prietenul Meu . . .” (Isa 41,8).

- Iosif, invitat să calce porunca divină, a răspuns hotărât: „Cum aș putea să fac eu un rău
atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39,9)

- Moise: „Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața
pământului. . . . Cum de nu v-ați temut deci să vorbiți împotriva robului Meu, împotriva
lui Moise?” (Num 12,3.8). „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care
Domnul să-l fi cunoscut față în față” (Deut 34,10). „Prin credință Moise, când s-a făcut
mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu
poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El
socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea
ochii pironiți spre răsplătire” (Evr 11,24-26).

- Samuel: „Samuel a zis întregului Israel: . . . ,Cât despre mine, eu sunt bătrân, am albit,
așa că fiii mei sunt cu voi; am umblat înaintea voastră din tinerețe până în ziua de azi.
Iată-mă! Mărturisiți împotriva mea, în fața Domnului și în fața unsului Lui: cui i-am luat
boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat și pe cine am năpăstuit? De la cine
am luat mită, ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiți și vă voi da înapoi.’ Ei au răspuns:
,Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit și nici n-ai primit nimic din mâna nimănui.’ El le-a
mai zis: ,Domnul este martor împotriva voastră și unsul Lui este martor, în ziua aceasta,
că n-ați găsit nimic în mâinile mele.’ Și ei au răspuns: ,Sunt martori’” (1 Sam 12,1-5).

- Daniel. „Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul
pe care-l bea împăratul și a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se
spurce” (Dan 1,8). Amăgit de dregători, împăratul Dariu a dat un decret ca nimeni să nu
se închine decât împăratului timp de treizeci de zile, altfel va fi aruncat în groapa cu lei:
„Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de
sus erau deschise în spre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și-L lăuda pe
Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte” (6,10). Iată cuvintele îngerului Gabriel
adresate acestui profet: „Daniele, om preaiubit și scump. . . ” (10,11). „Când ai început
tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc, căci tu ești preaiubit și scump”
(9,23).
66

- Zaharia și Elisabeta: „În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din
ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron și se chema Elisabeta. Amândoi erau
Page
 neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile
Domnului” (Luca 1,5.6).

- Ioan Botezătorul. Mântuitorul a zis că, „dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat
niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mat 11,11). Chiar înainte de nașterea lui,
îngerul Gabriel a zis către Zaharia: „El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie și
mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici
vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”
(Luca 1,14.15). Ioan a înfruntat păcatul fără deosebire, a îndrăznit să-l mustre chiar pe
împăratul Irod pentru că trăia în concubinaj: „Căci Irod îl prinsese pe Ioan, îl legase și-l
pusese în temniță, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că Ioan îi zicea:
,Nu-ți este îngăduit s-o ai de nevastă’” (Mat 14,3.4). Fapt pentru care, prins de Irodiada
într-o cursă, Irod a ordonat decapitarea profetului (vezi versetele 5-12).

- Ștefan: „L-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt . . . . Ștefan era
plin de har și de putere și făcea minuni și semne mari în norod” (Fapte 6,5.8). „Și
aruncau cu pietre în Ștefan, care se ruga și zicea: ,Doamne Isuse, primește duhul meu!‘
Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: ,Doamne, nu le ține în seamă păcatul
acesta!’ Și după aceste vorbe a adormit” (7,59.60).

- Barnaba: „Iosif, numit de apostoli și Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un

levit, de neam din Cipru, a vândut un ogor, pe care-l avea, a adus banii și i-a pus la
picioarele apostolilor” (Fapte 4,36.37). „Vestea despre ei (credincioșii din Antiohia) a
ajuns la urechile bisericii din Ierusalim și l-au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a
ajuns el și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu
inimă hotărâtă alipiți de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și
de credință” (11,22-24).

- Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că
mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine” (Fapte
20,33.34). „Voi înșivă știți ce trebuie să faceți ca să ne urmați; căci noi n-am trăit în
neorânduială între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui, ci, lucrând și
ostenindu-ne, am muncit zi și noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că
n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înșine o pildă vrednică de
urmat” (2 Tes 3,7-9).

• După această listă de oameni de caracter cu care Dumnezeu S-a putut lăuda, să vedem
cum sunt ilustrate în Biblie unele trăsături pozitive de caracter:

(01) Iubirea: „Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el (omul
căzut între tâlhari) și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile
și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a
îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis:
67

,Ai grijă de el și orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere’” (Luca 10,33-35).
Page
 (02) Mărinimia: „David a zis: ,A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din
pricina lui Ionatan?’ . . . Împăratul David l-a trimis (pe Țiba) să-l ia din casa lui Machir,
fiul lui Amiel, din Lodebar (pe Mefiboșet, un fiu al lui Ionatan, olog de picioare). Și
Mefiboșet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu fața la pământ și s-a
închinat. David a zis: ,Mefiboșet!’ Și el a răspuns: ,Iată robul tău!’ David i-a zis: ,Nu te
teme, căci vreau să-ți fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îți voi da înapoi toate
pământurile tatălui tău Saul și vei mânca totdeauna la masa mea.’ . . . Mefiboșet locuia
la Ierusalim, căci mânca totdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă
picioarele” (2 Sam 9,1.5-7.13).

(03) Perseverența: Potrivit informațiilor pe care le avem în cartea care-i poartă numele,
Neemia a venit din Persia la Ierusalim ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului. Au fost
condiții extrem de dificile, cu dușmani din afară ca Sambalat, horonitul, Tobia, amonitul,
și Gheșem, arabul, sprijiniți de informatori din interior. A biruit toate cursele, s-a opus
tuturor împotrivirilor, a depășit toate obstacolele, pentru că avea în minte un singur
obiectiv: „Am o mare lucrare de făcut și nu pot să mă pogor; cât timp l-aș lăsa ca să vin
la voi (la Sambalat, Tobia și Gheșem, care încercau să-l atragă pe un teren periculos),
lucrul ar înceta” (Neem 6,3).

A venit din Persia ca om înstărit, pentru că era un slujbaș apropiat al împăratului, și și-a
cheltuit averea cu hrănirea lucrătorilor și a altora, având zilnic câte 150 de persoane la
masa lui. Dar ținta lui a fost atinsă: „Zidul a fost isprăvit în a douăzeci și cincea zi a lunii
Elul, în cincizeci și două de zile” (Neem 6,15). Adversarii au fost consternați și
dezarmați: „Când au auzit toți vrăjmașii noștri, s-au temut toate popoarele dimprejurul
nostru; s-au smerit foarte mult și au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia
Dumnezeului nostru” (versetul 16).

(04) Răbdarea: „Frații mei, luați ca pildă de suferință și de răbdare pe proorocii care au
vorbit în numele Domnului. Iată, noi îi numim fericiți pe cei ce au răbdat. Ați auzit
vorbindu-se despre răbdarea lui Iov și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul și cum Domnul
este plin de milă și de îndurare” (Iac 5,10.11). „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apoc 14,12).

(05) Hărnicia: „Oriunde se muncește este și câștig, dar oriunde numai se vorbește este
lipsă” (Prov 14,23). „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împărați,
nu lângă oamenii de rând” (22,29). „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de
preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea și nu duce lipsă de venituri.
. . . Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei și nu mănâncă pâinea lenevirii”
(31,10.11.27).

(06) Curajul: „David i-a zis lui Saul: ,Nimeni să nu-și piardă nădejdea din pricina
filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el.’ Saul i-a zis lui David: ,Nu
poți să te duci să te bați cu filisteanul acesta, căci tu ești un copil și el este un om
68

războinic din tinerețea lui.’ David i-a zis lui Saul: ,Robul tău păștea oile tatălui său. Și,
Page

când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam și-i
 smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și-l
omoram. Așa a doborât robul tău leul și ursul; și cu filisteanul acesta, cu acest netăiat
împrejur, va fi ca și cu unul din ei, căci a ocărât oștirea Dumnezeului celui viu’” (1 Sam
17,32-36).

Cunoașteți bine restul istoriei, cum David l-a învins pe Goliat și i-a tăiat capul. Tot David
a zis: „Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este
sprijinitorul vieții mele: de cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea, ca
să-mi mănânce carnea, tocmai ei, prigonitorii și vrăjmașii mei, se clatină și cad. Chiar o
oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica
împotriva mea, tot plin de încredere aș fi” (Ps 27,1-3).

(07) Umilința: „Avraam a luat din nou cuvântul și a zis: ,Iată, am îndrăznit să vorbesc
Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă’” (Gen 18,27). „Moise I-a zis lui
Dumnezeu: ,Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon și să-i scot din Egipt pe copiii lui
Israel?’” (Exod 3,11). „David i-a răspuns lui Saul: ,Cine sunt eu și ce este viața mea, ce
este familia tatălui meu în Israel, ca să fiu ginerele împăratului?’” (1 Sam 18,18)

„Drept răspuns, Ioan i-a zis: ,Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă
îmi sunteți martori că am zis: ,Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.’ Cine are
mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când
aude glasul mirelui; și această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să
crească, iar eu să mă micșorez’” (Ioan 3,27-30).

• Apostolul Pavel a zis că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom
3,23). Într-adevăr, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a
intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au
păcătuit . . .” (5,12). Harul divin a salvat păcătoși și i-a călăuzit pe calea mântuirii,
formând în ei caracterul sfânt necesar și ajutându-i să umble cu Dumnezeu, dar niciunul
dintre ei nu a putut pretinde că este fără păcat. Ar fi fost un neadevăr, așa cum a
precizat apostolul Ioan: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu
este în noi” (1 Ioan 1,8).

• Dacă vrem să găsim un caracter desăvârșit, în care nu există nimic păcătos, niciun cusur,
în care orice însușire bună este prezentă și în formă absolută, acela este caracterul lui
Dumnezeu. Când Moise a cerut să vadă slava lui Dumnezeu (vezi Exodul 33,18),
„Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: ,Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu
plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține
dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul,
dar nu-l socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în
copii și în copiii copiilor lor până în al treilea și al patrulea neam!’” (34,6.7)
69

• Tocmai caracterul Domnului îl deranja pe profetul Iona, pentru că era îndurător față de
adversarii neamului său: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram
Page

încă în țara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că
 ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și că
Te căiești de rău!” (Iona 4,2)

• Dimpotrivă, psalmiștii au preamărit cu bucurie trăsăturile minunate ale caracterului lui

Dumnezeu. Iată asemenea afirmații și exclamații:

- „Dar Tu, Doamne, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și

bogat în bunătate și în credincioșie” (Ps 86,15).

- „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut. . . . Israele, pune-ți nădejdea în Domnul,
căci la Domnul este îndurarea și la El este belșug de răscumpărare!” (130,4.7)

- „Domnul este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și plin de bunătate.

Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui”
(145,8.9).

- „Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate. El nu Se

ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne
pedepsește după fărădelegile noastre. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât
este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de
apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată
de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem
făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână” (103,8-14).

- „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!” (136,1; cu a doua
propoziție se încheie toate cele 26 de versete ale acestui psalm.)

• În capitolul al cincilea din Galateni este arătat antagonismul între un caracter lumesc și
unul creștin. Iată-l pe cel lumesc: „Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt
acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria,
vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide,
pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal 5,19-
21). Versetul 21 se încheie cu această concluzie, care trebuie luată drept avertisment:
„Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni
împărăția lui Dumnezeu.”

• Când a mai spus? În 1 Corinteni 6,9.10: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni
împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii
la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii,
nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.”

• După faptele firii pământești, care sunt transpunerea în practică a trăsăturilor

caracterului lumesc, apostolul prezintă caracterul creștin, numindu-l „roada Duhului”. El
70

zice așa: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal
Page
 5,22.23). Și aici este o concluzie, dar nu ca avertisment, ci ca asigurare, ca promisiune:
„Împotriva acestor lucruri nu este lege” (versetul 23). Ceea ce înseamnă: legea nu
osândește aceste lucruri, ele nu sunt în conflict, ci în armonie deplină, cu legea divină.

• În timp ce după lista faptelor care constituie caracterul lumesc urmează o avertizare că
astfel de indivizi vor fi pierduți, după roada Duhului, după caracterul creștin, urmează
asigurarea liniștitoare că aceasta este calea de urmat.

• Ne putem întreba: e posibilă scăparea de faptele firii pământești, de debarasarea de

caracterul lumesc, pentru a dobândi un caracter creștin, marcat prin prezența virtuților
sfinte numite „roada Duhului”? Da, și acest transfer se numește convertire. Ea poate fi
realizată numai de Duhul lui Dumnezeu, după spălarea prin sângele Mântuitorului. Dar
iată chiar cuvintele apostolului Pavel, care arată că există speranță și citează fapte
concrete: „Și așa erați unii dintre voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți
neprihăniți, în numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor
6,11). „Prin Duhul Dumnezeului nostru” – o nouă trimitere la „roada Duhului”.

• Timpul optim pentru formarea caracterului este tinerețea. Așa zice Biblia: „Dar adu-ți
aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se
apropie anii când vei zice: ,Nu găsesc nicio plăcere în ei!’” (Ecl 12,1). Sau așa cum zice
frumoasa noastră cântare „Ah, duce e, în flori bogat!”, la strofele a treia și a patra: „Azi e
un timp înfloritor / lăsat pentru-orice om, / Să-L ia pe-al său Mântuitor / ca scut etern și
Domn. // E-al tinereții timp dorit, / când poți să pui temei, / Spre-a fi de-apururi
mântuit / și viață-n dar să iei!” // (Cântarea numărul 726 din Imnuri creștine, ediția
2006). Tinerețea este timpul când poți să pui temei pentru formarea caracterului!

• Ceea ce nu înseamnă că dincolo de tinerețe nu se mai poate face nimic în ce formarea

caracterului. E adevărat că defecte neeliminate în tinerețe mai greu se pot birui mai
târziu, dar nu este imposibil. Convertirea și sfințirea sunt lucrări dumnezeiești care pot
avea loc în viața oricărui individ. Hristos a zis: „Căci despărțiți de Mine nu puteți face
nimic” (Ioan 15,5). Despărțiți de El nu putem face nimic, dar când nu suntem despărțiți
de El, ci cu totul subordonați Lui, uniți cu El, totul este posibil. Cuvintele acestea ale lui
Isus au fost precedate de această asigurare: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine
rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă.” Apostolul neamurilor a întărit
făgăduința printr-o constatare practică: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filip
4,13).

• Să reținem în continuare următoarele afirmații valoroase despre caracter găsite în

Spiritul Profetic:

(01) Caracterul nu se moștenește: „Un caracter nobil, echilibrat nu se moștenește”

71

(Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 331).

Page
 (02) Caracterul nu se împrumută: „Caracterul nu este transferabil. Nimeni nu poate
crede pentru altul. Nimeni nu poate primi Spiritul pentru altul. Nimeni nu poate
transmite altuia caracterul, care este roada lucrării Duhului Sfânt” (Ibid., pagina 412).

(03) Caracterul nu este un produs al întâmplării: „Nu vine la noi prin accident. Un
caracter nobil este obținut prin efort individual prin meritele și harul lui Hristos.
Dumnezeu dă talentele, puterile minții; noi formăm caracterul” (Ibid., pagina 331).

Apostolul Pavel spunea lucrul acesta despre sine: „Nu că am și câștigat premiul sau că
am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat
de Hristos. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce
este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul
chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filip 3,12-14).

A zis eruditul istoric român Nicolae Iorga, în Maxime: „Semeni un gând, / culegi o faptă.
/ Semeni o faptă, / culegi un obicei. / Semeni un obicei, / culegi un caracter. / Semeni
un caracter, / culegi un DESTIN!”

(04) Formarea caracterului nu este un lucru ușor: „Dar Hristos nu ne-a dat nicio
asigurare că obținerea desăvârșirii de caracter este un lucru ușor. . . . El se formează
prin lupte grele, crâncene cu eul. Conflict după conflict trebuie purtat împotriva
tendințelor ereditare. Va trebui să ne criticăm pe noi înșine îndeaproape și să nu
permitem nicio trăsătură nefavorabilă să rămână necorectată” (Ibid.).

• Au loc controverse înverșunate în legătură cu identitatea celor 144.000, în general fără

niciun rezultat pozitiv. Dar important este caracterul acelor mântuiți, așa cum este
descris el în cartea Apocalipsa: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri și-L
urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi
rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără
vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc 14,4.5). De asemenea: „Și am
văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui
Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei”
(15,2). Contextul arată că este același grup de 144.000 despre care se vorbește în
capitolul 14,1-5.

• Oamenii se pot preface, se pot strădui să pară altfel de cum sunt în realitate, însă, așa
cum ne spune Inspirația, „caracterul se descoperă într-o criză” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 412. În timp de criză s-a văzut cu adevărat cine
sunt Hanania, Mișael și Azaria. Sau Daniel.

• Faptele noastre vor vorbi mai mult decât cuvintele noastre, după cum lumina se
răspândește mult mai repede decât sunetul. De aceea ni se spune așa: „Caracterul este
72

putere. Mărturia tăcută a unei vieți cinstite, neegoiste, evlavioase poartă cu sine o
influență aproape irezistibilă” (Ibid., pagina 340).
Page
 • Nu vor ajunge în împărăția cerurilor decât cei care oglindesc caracterul Domnului Isus
Hristos, așa cum suntem învățați în Cuvântul sfânt: „Copilașii mei, pentru care iarăși simt
durerile nașterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal 4,19). „Noi toți privim cu fața
descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui,
din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3,18). Din slavă în slavă ar însemna
progres în formarea caracterului, mai departe și tot mai departe, mai sus și tot mai sus:
„În Cuvântul lui Dumnezeu ei trebuie să învețe că toți cei ce intră în ceruri trebuie să
aibă un caracter desăvârșit” (Counsels on Sabbath School Work/Mărturii pentru Școala
de Sabat, paginile 112-113).

• Având în vedere această posibilitate cerească de a înainta „din slavă în slavă”, „prin
Duhul Domnului” în asemănarea cu Hristos, orice văietare este nejustificată: „Nimeni să
nu spună: eu nu pot să-mi corectez defectele de caracter. Dacă ajungi la această decizie,
vei eșua cu siguranță în ce privește obținerea vieții veșnice” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 331).

• Mărit să fie Domnul că se poate. El a luat toate măsurile ca să ne pregătească pentru

cer și, „când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod perfect în poporul Său, atunci El
va veni să-i revendice ca fiind ai Săi” (Ibid., pagina 69). „Noi așteptăm, o, scump Isus, cu
dor a Ta venire!” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 295: „De mult mă lupt s-ajung mai sus”

Cântarea de închidere, 350: „,Urmați-Mi!’, zice blând Hristos”

73
Page
 LUMINI ÎN LUME

• „Un tânăr student se așază în tren în fața unui domn în vârstă. Acesta, la un moment
dat, scoate rozariul și începe să se roage cu pietate. Băiatul, cu aroganță, îi spune: ,Se
pare că încă mai credeți în aceste vechituri.’ ,Eu, da! Tu, nu?’ ,Eu?’, spune tânărul
pufnind într-un hohot de râs. ,Știința a demonstrat că religia este lipsită de orice bază și
fundament.’ ,Știința? Nu înțeleg. Ai putea să-mi explici?’ ,Cu mare plăcere’, spuse
tânărul umflat în pene. ,Dați-mi adresa și vă trimit câteva cărți ca să vă informați.’
Bătrânul scoate din portofel o carte de vizită și i-o întinde tânărului. Acesta citește
cuprins de rușine: ,Luis Pasteur. Institutul de Cercetări Științifice. Paris.’ Pentru a
cunoaște adevărul este nevoie de o bună doză de umilință. Pentru a vedea pe unde
calci, trebuie să-ți pleci capul” (A. Corredor, ”Smile to Life”, pusă de Helmut Niko pe
faithbook la 30 octombrie 2019).

• Știință, religie, credință, informare, documentare, bun simț. Tocmai în rândurile celor
care acceptă absurdități „pe nedrept numite știință” (1 Tim 6,20), care închid ochii față
de toate sistemele complicate din natură, sisteme ce ne obligă să acceptăm existența și
acțiunea unui Creator înțelept și atotputernic! Tocmai în rândurile lor apar indivizi care
pufnesc în râs când aud glasul rațiunii exprimându-se.

• Glasul rațiunii, pentru că necredincioșii susțin că apariția tuturor lucrurilor, oricât ar fi

ele de interesante, complexe, uimitoare, frumoase, artistic lucrate, a avut loc fără
gândire, din haos și prin haos. Exact cum a zis apostolul Pavel în Romani 1,22: „S-au
fălit că sunt înțelepți și au înnebunit.” Cum să nu fie nebunie dacă e preamărită absența
rațiunii ca origine a tuturor lucrurilor?!

• Or fi în parte vinovați și credincioșii, pentru că nu și-au făcut datoria? O fi și din vina lor
faptul că mulți au ajuns să se lepede de Dumnezeu și să îmbrățișeze nebunii
intelectuale? Oamenii religiei, care susțin că Dumnezeu îi va ține în foc, delectându-Se,
pe adversarii Lui, în vecii vecilor! Oamenii religiei, care și-au exterminat împotrivitorii,
pentru că le-au demascat fățărnicia și minciunile, care au comis cele mai înfiorătoare
crime pe care le-a cunoscut omenirea vreodată, și chiar în numele lui Dumnezeu!

• Ce facem noi? Predica aceasta urmărește să provoace o temeinică și amănunțită

examinare de sine în rândurile celor care pretind a fi copiii ai lui Dumnezeu. Ca să nu
mai fie pricini de poticnire, să nu mai facă de ocară cauza evangheliei. Ca să nu mai fie
depășiți în multe privințe de vrăjmașii evangheliei, așa cum cu regret a constatat
Mântuitorul: „Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii
luminii” (Luca 16,8).

• Fiii luminii să fie cu adevărat fiii luminii, și nu ai întunericului! Ei pretind că Îi slujesc unui
74

Dumnezeu care a zis: „,Să fie lumină!’ Și a fost lumină” (Gen 1,3). Că Îi slujesc unui
Dumnezeu despre care apostolul Ioan a scris: „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe
Page

care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5).
 „Fiii lumii sunt numiți fiii întunericului. Ei sunt orbiți de dumnezeul acestei lumi și sunt
conduși de spiritul prințului întunericului. Ei nu se pot bucura de lucruri cerești. Fiii
luminii își fixează afecțiunile asupra lucrurilor de sus. Ei lasă în urma lor lucrurile acestei
lumi. Ei împlinesc porunca: ,Ieșiți din mijlocul lor și fiți separați’” (Testimonies for the
Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 1, pagina 279).

• În Evanghelia după Ioan întâlnim cel puțin zece calități, funcții, prerogative pe care
Mântuitorul le-a scos în evidență cu aplicare la Sine, arătând ce este El. Se zice în lumea
teologilor „cele șapte ,Eu sunt’ rostite de Isus”, dar veți vedea că cele șapte sunt cel
puțin zece:

(01) VIȚA: „Eu sunt adevărata Viță și Tatăl Meu este Vierul. . . . Eu sunt Vița, voi sunteți
mlădițele” (Ioan 15,1.5).

(02) UȘA: „Isus le-a mai zis: ,Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Ușa oilor. . . . Eu sunt
Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune’”
(10,7.9).

(03) PĂSTORUL CEL BUN: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun își dă viața pentru
oi” (10,11).

(04) PÂINEA VIEȚII: „Isus le-a zis: ,Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi
niciodată’” (6,35).

(05) APA VIEȚII; sensul acesta este ascuns în afirmația Sa, făcută în continuare în același
verset: „,. . . și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.’”

(06) CALEA: „Isus i-a zis (lui Toma): ,Eu sunt calea . . .’” (14,6).

(07) ADEVĂRUL: „,Eu sunt . . . adevărul’” (același verset).

(08) VIAȚA: „,Eu sunt . . . viața’” (același verset).

(09) ÎNVIEREA: „Isus i-a zis (Martei): ,Eu sunt învierea și viața’” (11,25).

(10) LUMINA LUMII: „Isus le-a vorbit din nou și a zis: ,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții‘” (8,12).

• Așa a zis, așa a declarat, așa a pretins Hristos despre Sine și așa este. El a fost și este
toate acestea, în mod incontestabil, demonstrate cu prisosință în două milenii de
creștinism. Și acum atenție! Nimeni dintre noi, ucenicii Domnului Isus Hristos, nu poate
zice despre sine:

Eu sunt vița!
75

Eu sunt ușa!
Page
 Eu sunt pâinea vieții!

Eu sunt apa vieții!

Eu sunt calea!

Eu sunt adevărul!

Eu sunt viața!

Eu sunt învierea!

• Opt dintre toate aceste calificative, metafore, nu se pot aplica la oameni. Cei care le-ar
pretinde, pe toate sau numai una dintre ele, ar fi vinovat de blasfemie, s-ar așeza în
locul lui Hristos, fiind astfel un anticrist.

• Ați observat că am omis două dintre punctele de pe această listă.

Am omis punctul 3 din 10, unde afirmația lui Isus a fost: „Eu sunt PĂSTORUL CEL BUN.” Nu
se poate zice exact așa despre oameni, dar aproape așa, da. „Și El a dat pe unii apostoli, pe
alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători” (Efes 4,11). Urmașii Lui pot fi
păstori și pot fi buni păstori, dar niciunul dintre ei nu poate fi declarat a fi „PĂSTORUL CEL
BUN”. Ei sunt subpăstori. Iată alte două texte despre Hristos în postura de Păstor:

- „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veșnic, L-a sculat din morți pe
Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor” (Evr 13,20). Marele Păstor al oilor!

- „Și, când Se va arăta Păstorul cel Mare, veți căpăta cununa care nu se poate vesteji, a
slavei” (1 Pet 5,4). Păstorul cel Mare!

Despre păstorii umani s-a scris mult, atât în Vechiul Testament, cât și mai târziu: aceștia
au fost păstori buni, cinstiți, harnici, iubitori ai oilor, sau păstori corupți, necinstiți,
abuzivi. Iată și alte texte care afirmă chemarea slujitorilor lui Dumnezeu de a face
lucrarea de păstorire a turmei:

- Isus l-a întrebat pe Simon Petru, după înviere, la Marea Galileii, de trei ori, dacă Îl
iubește pe El, iar Petru a răspuns că da (vezi Ioan 21,15-17), și Isus i-a trasat aceste
sarcini, în ordine: „Paște mielușeii Mei” (versetul 15), „paște oițele Mele” (versetul 16),
„paște oile Mele” (versetul 17).

- Apostolul Pavel a zis către prezbiterii pe care i-a adunat la Milet: „Luați seama dar la
voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți
biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Știu bine că, după
plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma” (Fapte
20,28.29).
76

- Și iată îndemnurile apostolului Petru către prezbiteri: „Păstoriți turma lui Dumnezeu,
Page

care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu
 pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce
v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei” (1 Pet 5,2.3).

Și am omis punctul 10 din 10, unde Isus S-a numit pe Sine „LUMINA LUMII”. De ce?
Pentru că iată ce a zis Domnul Isus Hristos către ucenicii Săi, către noi toți: „Voi sunteți
lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii
n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din
casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele
voastre bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat 5,14-16).

Prin urmare, Hristos a zis despre Sine: „Eu sunt lumina lumii.” Și la fel a zis despre ucenicii
Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Și în punctul acesta se aseamănă misiunea lui Hristos cu
misiunea ucenicilor Săi în această lume.

• Iată în continuare un model interesant, care descrie chemarea ucenicilor Domnului Isus
Hristos, termenul „lumină” fiind omniprezent:

I. SURSA, lumină în Domnul: „Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în
Domnul” (Efes 5,8).

II. MISIUNEA, copii ai luminii: „Umblați deci ca niște copii ai luminii” (același verset).

III. MEDIUL, lumea: „. . . ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină,
în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume” (Filip
2,15).

IV. BENEFICIARUL, lumea: „Voi sunteți lumina lumii” (Mat 5,14).

• Referindu-se la Ioan Botezătorul, apostolul Ioan a scris așa în evanghelia sa: „El a venit
ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el
Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (Ioan 1,7.8). Dar iată ce a zis
Hristos Însuși, la care evanghelistul s-a referit ca fiind „Lumina”: „Ioan era lumina, care
este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui” (Ioan
5,35).

• Ioan Botezătorul era lumina? Era lumina sau nu era lumina? Apostolul Ioan a zis că nu,
Isus a zis că da! Iată ce a zis Mântuitorul mai departe: „Dar Eu am o mărturie mai mare
decât a lui Ioan, căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârșesc, tocmai lucrările
acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (versetul 36).

• Mărturia lui Hristos era mai mare decât mărturia lui Ioan. Ioan nu era Lumina venită din
cer ca să lumineze tot pământul cu slava Sa. Ioan era lumină, lumina lumii, așa cum și
noi, ucenicii Domnului, am fost chemați să fim lumina lumii, potrivit cu afirmația lui Isus
din Predica de pe Munte (vezi Matei 5,14). Hristos este Lumina originală, marea Lumină,
77

Sursa de lumină; noi suntem o reflectare a luminii Sale, lumina pe care o răspândim noi
Page

în lume este ca lumina lunii, care primește lumină de la soare. „Soarele neprihănirii, cu
 tămăduirea sub aripile Lui” (Mal 4,2) ne face lumini în această lume, în sensul de a
reflecta lumina Lui.

„Nicio altă lumină nu a strălucit sau va străluci vreodată asupra omului căzut decât
aceea care emană de la Hristos. Isus, Mântuitorul, este singura lumină care poate
lumina întunericul unei lumi care trăiește în păcat. Despre El este scris: ,În El era viața și
viața era lumina oamenilor’ (Ioan 1,4). Primind din viața Sa au putut ucenicii Săi să
devină purtători de lumină. Viața lui Hristos în suflet, iubirea Sa descoperită în caracter,
aveau să-i facă lumina lumii”. (Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, paginile 39-40)

„Omenirea nu are în sine nicio lumină. Fără Hristos, noi suntem ca o lumânare
neaprinsă, ca luna când fața ei este întoarsă de la soare; noi nu avem nici măcar o
singură rază de strălucire pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Însă când ne
îndreptăm spre Soarele Neprihănirii, când venim în contact cu Hristos, sufletul întreg
este incandescent prin strălucirea prezenței divine.” (Ibid., pagina 40)

„Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină în mijlocul oamenilor. Ei sunt
lumina lumii. Isus zice către toți cei ce au preluat numele Său: ,Voi v-ați dat pe voi înșivă
Mie și Eu v-am dat lumii ca reprezentanți ai Mei.’ Așa cum Tatăl L-a trimis pe El în lume,
la fel, declară El, ,i-am trimis și Eu pe ei în lume’ (Ioan 17,18). După cum Hristos este
canalul pentru descoperirea Tatălui, tot așa și noi trebuie să fim canalul pentru
descoperirea lui Hristos. În timp ce Mântuitorul nostru este marea sursă de lumină, nu
uita, creștine, că El este descoperit prin oameni. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt
oferite prin instrumente omenești.” (Ibid.)

• Încă din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu a hotărât ca poporul Său să fie lumina lumii.
Avem două texte în cartea profetului Isaia care vorbesc despre lumina pentru întreaga
lume și anume:

- „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te
voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor” (Isa 42,6).

- „El zice: ,Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov și să
aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci
mântuirea până la marginile pământului’” (49,6).

• Aceste texte profetice au o dublă aplicare:

- În primul rând, ele se referă la Mesia, Hristos, numit de Dumnezeu-Tatăl în Isaia 42,1
„Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care își găsește plăcere sufletul Meu”.
Aceste cuvinte au fost rostite asupra lui Isus la botez de glasul din cer (vezi Matei 3,17).
Și în Isaia 49,6 se folosește expresia „Robul Meu”. Astfel, Hristos a fost trimis pe pământ
78

să fie Lumina lumii, El „a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip
2,7).
Page
 - A doua aplicare a fost arătată de apostolul Pavel după cea de a doua sa predică în
sinagoga din Antiohia Pisidiei, când iudeii i se împotriveau: „Căci așa ne-a poruncit
Domnul: ,Te-am pus ca să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile
pământului’” (Fapte 13,47). După ce zisese: „. . . dar, fiindcă voi nu-l primiți (Cuvântul lui
Dumnezeu) și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre
neamuri” (versetul 46). Deci, apostolul Pavel îi privea pe slujitorii evangheliei ca pe niște
oameni trimiși de Dumnezeu să ducă mântuirea până la marginile pământului, fiind
astfel lumina neamurilor, același lucru cu lumina lumii.

• Reținem astfel: prima aplicare a celor două texte din Isaia a fost, așa cum reiese clar din
ele, la Mesia; a doua – la urmașii lui Mesia. Așa a zis chiar El, Hristos, către ucenici:
„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20,21). Hristos este
Lumina lumii, Lumina cea mare, Lumina originală sau Sursă, urmașii Lui sunt luminile
mai mici care reflectă lumina Sa.

• Nu numai după întruparea Cuvântului a ales Cerul să-i folosească pe oameni ca lumini
spirituale, răspândind între oameni adevărurile dumnezeiești, ci și întotdeauna până
atunci. Astfel, Enoh a fost o astfel de lumină între contemporanii săi, altul a fost Noe.
La fel Avraam, Iosif, Moise, Samuel, Ezra, Neemia, Daniel și prietenii săi, și mulți alții.
Apostolii. Reformatorii. Toți oamenii consacrați ai Dumnezeu din toate veacurile au
fost relee ale luminii Cerului, pentru a o duce mai departe între semenii lor.

• Textele pe care le-am citat mai înainte ne arată că Dumnezeu așteaptă de la copiii Săi să
fie lumini ale lumii, lumini în mijlocul lumii. Există două reacții total diferite ale
oamenilor lumii cu privire la viața creștinilor:

(01) Blasfemia, când faptele nedemne ale celor ce se pretind copii ai lui Dumnezeu
stârnesc oroare, consternare și dezgust în rândurile necredincioșilor.

Când David s-a abătut de la poruncile lui Dumnezeu, comițând adulter și crimă, profetul
Natan a venit la el trimis de Dumnezeu și l-a mustrat, spunându-i mai întâi o pildă
pregătitoare. Împăratul s-a smerit și și-a recunoscut vinovăția, după care profetul a zis:
„Domnul îți iartă păcatul, nu vei muri. Dar, pentru că i-ai făcut pe vrăjmașii Domnului
să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut va muri” (2 Sam 12,1-14;
cuvintele citate sunt din versetele 13 și 14). I-ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L
hulească.

A scris apostolul Pavel, referindu-se la iudeii cu pretenții de credincioșie, dar a căror

viață îi contrazicea: „Căci ,din pricina voastră este hulit numele lui Dumnezeu între
neamuri’, după cum este scris” (Rom 2,24). Era scris în Isaia 52,5: „,Și acum, ce am să
fac aici’, zice Domnul, ,când poporul Meu a fost luat pe nimic?’ ,Asupritorii lui strigă de
bucurie’, zice Domnul, ,și cât e ziulica de mare este batjocorit numele Meu.’”
79

„Toți membrii bisericii, dacă sunt fii și fiice ale lui Dumnezeu, va trebui să se supună unui
Page

proces de disciplină înainte de a putea fi lumini în lume. Dumnezeu nu va face din

 bărbați și femei canale de lumină în timp ce ei sunt în întuneric și sunt mulțumiți să
rămână așa, nefăcând niciun efort special ca să se conecteze la Sursa de lumină. Cei ce
își simt nevoia și se trezesc la cea mai profundă gândire și la cea mai serioasă,
perseverentă rugăciune și acțiune, vor primi ajutor divin.” (Testimonies for the Church/
Mărturii pentru comunitate, volumul 4, pagina 485)

(02) Glorificarea, oamenii Îl preamăresc pe Dumnezeu pentru ceea ce văd în viețile

copiilor Săi: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat 5,16).
Convertirea lui Saul din Tars a produs astfel de laude la adresa lui Dumnezeu: „Și eram
încă necunoscut la față bisericilor lui Hristos care sunt în Iudea. Ele auzeau doar
spunându-se: ,Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduiește credința pe care căuta
s-o nimicească odinioară.’ Și-L slăveau pe Dumnezeu din pricina mea” (Gal 1,22-24).

• A fi sau a nu fi lumină, aceasta e o mare întrebare. Suntem lumină tot timpul, sau
alternăm în viața noastră lumina cu întunericul? E posibil așa ceva? Pot lumina și
întunericul să coexiste? Mântuitorul a zis că nu, iar noi știm din experiența vieții că așa
ceva nu este cu putință.

• El a zis așa: „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va
fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa
că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul
acela!” (Mat 6,22.23). Ochiul acesta, destinat să fie lumina trupului, este conștiința.
Când conștiința este întunecată, întreaga viață este pervertită, dar când conștiința este
luminată de Duhul lui Dumnezeu, întreaga persoană și viață abundă în lumină și
strălucire.

• Prin urmare, e o pură iluzie că poți fi când întuneric, când lumină, că poți fi creștin
uneori și altfel în restul timpului. O așa duplicitate este doar ocară pentru evanghelie și
dezonoare adusă Mântuitorului, care a venit să ne salveze și să ne salveze în chip
desăvârșit (vezi Evrei 7,25). Poți oare să fii lumină aici în casa Domnului, în câteva ore
de Sabat, și altceva dincolo de aceste uși? Lumea are nevoie de lumini spirituale în afara
casei de rugăciune, în fiecare zi, în mijlocul ei, altfel e beznă de jur împrejur.

• Să presupunem că te-ai mutat în altă localitate și acolo ai devenit prin transfer membru
al bisericii de acolo. Nu-i cunoști încă pe membrii bisericii, dar ei te cunosc, pentru că
ești noul venit și ai fost prezentat în sală pentru votarea transferului. Într-o zi mergi la
un magazin pentru niscaiva cumpărături și acolo te cerți cu vânzătorul pentru că nu te-a
servit bine. Țipi la el sau la ea, ca să-ți revendici drepturile. Cei ce așteaptă la rând aud
și văd. În Sabatul viitor, pe unul dintre ei îl vezi în casa de rugăciune; cum te vei simți
când vei da ochi cu persoana aceea și o vei recunoaște? Sau dacă ți-ar aduce aminte de
ce ai făcut?
80
Page
 • Pentru a evita asemenea situații penibile, e bine să fim creștini șapte zile pe săptămână,
24 de ore pe zi. Oricând și oriunde. Să vorbim frumos cu oamenii, oricine ar fi ei; să fim
calmi, răbdători și toleranți când conducem mașina și alți șoferi ne taie calea. Să fim
gata a sări în ajutorul persoanelor care au nevoie de ajutor. Hristos așa ar face. Să-I
reflectăm caracterul în viața noastră în orice timp și în orice loc. Lumini care nu se sting.

• Lumea judecă biserica văzută prin reprezentanții ei, membrii bisericii. Când unul dintre
ei face ceva rău, ei zic: „Iată ce fac adventiștii!”, nu se limitează la cel care s-a făcut
vinovat de fapta respectivă. Lumea nu e chiar dispusă să ne răsplătească cu aprecieri
când facem binele, dar e gata să sară cu reproșuri când nu-l facem sau când facem ceva
rău.

• La o adunare cu pastorii la sediul Conferinței Bacău (acum Moldova), pe la sfârșitul

anilor 1970, au fost discuții despre felul cum contribuim la treburile obștești. Era
prezent cel puțin un inspector de la Departamentul Cultelor. Pastorii au arătat cum au
participat membrii bisericii din cutare localitate la lucrările de dezzăpezire sau la alte
asemenea activități sociale urgente. La care inspectorul a zis: „Faceți lucrurile acestea
ca locuitori ai comunei respective, nu vă afișați ca adventiști de ziua a șaptea!” În curte,
după terminarea întâlnirii, un anumit pastor a zis: „Deci, când facem ceva rău, suntem
adventiști de ziua a șaptea (iată ce fac adventiștii!); când facem ceva bun, atunci suntem
doar cetățeni!”

• Nu putem avea control asupra comportării și exprimării lumii, Hristos nici nu ne-a cerut
lucrul acesta. Dar putem avea control asupra noastră înșine. Indiferent de răspunsuri și
de reacții, suntem chemați să fim lumini în lume, să fim lumina lumii, reprezentându-L
cu cinste pe Cel care S-a declarat pe Sine Lumina lumii. Cu literă inițială mare și cu literă
inițială mică.

• Fiecare dintre noi are un rol uriaș în succesul și în misiunea bisericii, promovându-le sau
obstrucționându-le. Atunci când aderi la biserică, trebuie să știi de la bun început că nu
mai ești un gânditor independent, ci influența bisericii în lume depinde într-o măsură și
de dumneata: contribui prin viață și purtare ca această influență să fie binecuvântată și
să sporească, sau o anihilezi prin manifestări care sunt o dizgrație pentru evanghelie.

„Când întunericul este cel mai des, lumina unui caracter asemenea lui Dumnezeu va
străluci cu cea mai mare putere. Când orice altă încredere eșuează, atunci se va vedea
cine are o încredere statornică în Iehova. Și, în timp ce vrăjmașii adevărului sunt în toate
părțile, urmărindu-i pe slujitorii Domnului ca să le facă rău, Dumnezeu va veghea asupra
lor ca să le facă bine. El va fi pentru ei ca umbra unei stânci masive într-un loc pustiu.”
(The Acts of the Apostles/Fapte apostolilor, pagina 432)

„Lumea este în întuneric. ,Dar voi, fraților’, zice Pavel, ,nu sunteți în întuneric, pentru ca
81

ziua aceea să vă prindă ca un hoț.’ Dumnezeu urmărește întotdeauna să scoată lumină

Page

din întuneric, bucurie din necaz și odihnă din oboseală pentru sufletul care așteaptă și
 tânjește” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina
216).

„Marea apostazie va deveni întuneric adânc ca miezul nopții. Pentru poporul lui
Dumnezeu va fi o noapte de încercare, o noapte de plâns, o noapte de persecuție din
cauza adevărului. Însă din noaptea aceea de întuneric va străluci lumina lui Dumnezeu”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 717).

• Avem nevoie să ne rugăm, să acționăm conform planului divin pentru viața noastră, ca
indivizi și ca biserică. Lumini în lume? Da, și fără nicio limită sau economie de kilowați.
Altfel titlul de „lumină a lumii” poate fi sau poate rămâne o pretenție goală, cum vedem
firme pictate pe pereții unor clădiri foarte vechi, în care nu mai este nimic din rostul de
altădată.

• Aici ne stă bine să rostim cuvintele/rugăciune ale cântării pe care o citez în continuare:

„1. În bezna lumii vreau să luminez,

pașii nesiguri către cer s-așez,
ca bun străjer vreau pururi să veghez,
trâmbițând că Domnul vine.

Refren: Vreau să luminez, vreau să luminez,

în orice vreme vreau să luminez.
De-al dreptății țărm viața-mi ancorez,
pentru-a fi ,lumina lumii’!

2. De merg cu Domnul chiar pe lungi cărări,

pe vreme bună sau în încercări,
voi duce-n lume binecuvântări,
trâmbițând că Domnul vine. Refren

3. Voi, cei salvați din noapte și păcat,

să fiți lumină Domnul v-a chemat;
pentru iubirea care v-a salvat,
trâmbițați că Domnul vine!”

(Cântarea numărul 54, „Vreau să luminez”, din colecția Trâmbițe de argint, Cultul Creștin
Adventist de Ziua a Șaptea, București, 1961)

• Așa ne învață sfintele mărturii date bisericii rămășiței:

- „Noi trebuie să facem ca lumina noastră să strălucească prin întunericul moral. Mulți
care sunt acum în întuneric, când vor vedea o reflectare a Luminii lumii, își vor da seama
82

că au o speranță de mântuire. Lumina voastră poate să fie mică, dar amintiți-vă că este
ceea ce v-a dat Dumnezeu și că El vă socotește răspunzători de a o face să lumineze.
Page

Cineva își poate aprinde lumina de la a voastră și lumina sa poate fi mijlocul de a-i
 conduce pe alții afară din întuneric.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 9, pagina 171)

- „Dar Hristos nu le-a cerut ucenicilor, ,străduiți-vă să faceți ca lumina voastră să

lumineze’; El a zis: ,Să lumineze’. Dacă Hristos locuiește în inimă, este imposibil să
ascunzi lumina prezenței Sale. Dacă aceia care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos
nu sunt lumina lumii, aceasta este pentru că puterea vitală i-a părăsit; dacă ei nu au
nicio lumină de dat, aceasta este pentru că ei nu au nicio legătură cu Sursa de lumină.”
(Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pagina 41)

• Fă-ne, Doamne, cu adevărat, ce ai intenționat ca noi să fim: lumini strălucind în această

lume, trâmbițând că Domnul vine! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 289: „Lumina-i Hristos”

Cântarea de închidere, 526: „Luminezi tu, oare?”

83
Page
 EVLAVIA PRIMITIVĂ

• În revista americană Time, numărul din 27 septembrie 1999, la pagina 17, s-a pus o
întrebare științifică: „Oare animalele gândesc?” Am selecționat de acolo trei răspunsuri
care mi s-au părut mai semnificative:

- „Animalele nu pot nici să mediteze, nici să reflecteze, nici să filosofeze, nici să

raționeze (Natura, 6 septembrie). ,Cuget, de aceea exist’ nu se aplică la animale. Ele nu
au niciun simț al culturii, religiei, artei, sau despre sine. Ele nu au scopuri, speranțe,
idealuri, legi, sau ambiții; toate acestea sunt rezultatul capacității de gândire a unei
specii, fie și numai la nivelurile cele mai elementare. Orice ,gând’ pe care animalele îl
dau pe față este doar o formă modificată de comportament și instinct. Nu, animalele nu
gândesc. Cum îndrăznește cineva chiar să ridice o astfel de întrebare?” (April Pedersen,
Reno, Nevada)

- „Cățelușa mea DACHSHUND DEMON nu numai că are capacitatea de a gândi și a

raționa, dar chiar m-a dresat pe mine. Când un accident a împiedicat-o să umble, ea a
inventat anumite țipete și tonuri mârâite pentru a indica sete, foame și nevoia de a ieși
afară. Ea repeta cu răbdare cererile ei până când le satisfăceam. De asemenea, ea dă
dovadă de viclenie în încercarea de a primi un surplus de hrană într-un mod mai
sofisticat decât cerșitul. Mă intimidează complexitatea gândirii animalelor. M-aș face
vegetariană, însă, probabil, cățeaua mea nu ar fi de acord să nu primească mâncare
specială.” (Nancy Anderson, Salinas, California)

- „Întotdeauna am crezut că animalele pot gândi, raționa, își pot aduce aminte, pot
plănui sau anticipa – în diferite grade, în funcție de specie și de individ. Natura abundă
în exemple de comportament animal care cere prea multă credulitate ca să explici totul
numai prin instinct sau imitare. Întrebarea cea mai interesantă este nu ,oare gândesc
animalele’, ci ,ce gândesc ele despre noi, oamenii?’ Poate că nu ne-ar conveni
răspunsul.” (Olivia Bassett, La Jolla, California)

• Clar? Cine are dreptate? Așa se întâmplă în orice sferă de cunoștință, chiar în religie.
Spui ceva, cu argumente zdrobitoare, altcineva spune exact contrariul, cu argumente la
fel de zdrobitoare, sau și mai și. Acesta este postmodernism. Nu există adevăruri
absolute, totul e relativ. Eu am adevărul meu, tu îl ai pe al tău. Orice ai zice, există un
contraargument. Așa că, dragă frate pastor, predică! Da, voi predica! Acum și ori de
câte ori Domnul îmi va cere să fac acest lucru.

• În Apocalipsa 2,1-7, avem mesajul Domnului Isus Hristos către biserica din Efes, un
simbol al bisericii Sale din secolul întâi. Mesajul Său este în mare măsură pozitiv, cu
excepția versetelor 4 și 5: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.
Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.
Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”
84
Page
 • Prima biserică a fost mustrată, așa cum vedem, nu pentru multe lucruri, ci numai pentru
unu, dar central, fundamental – pierderea dragostei dintâi. Dragoste pentru ce?
Dragoste pentru Dumnezeu, pentru lucrarea Lui; dragoste unul pentru altul; dragoste
pentru toți oamenii, chiar pentru dușmani. Așa cum și Isus practica iubirea. Nu avem
nicio îndoială, dragostea bisericii apostolice fusese autentică, sinceră, stabilă, puternică,
fierbinte, uimitoare. Atât timp cât funcționase, dar acum constatarea era dureroasă –
ea dispăruse. Poate că se dizolvase în structuri organizatorice și în dezbateri teologice
interminabile. Poate.

• Aceasta a fost o direcție retrogradă, pe care Fondatorul bisericii o deplângea. Iată care a
fost punctul de pornire, absent în momentul când li se trimitea scrisoarea din Apocalipsa
2,1-7: „Cei ce au primit propovăduirea lui (a lui Petru, în Ziua Cincizecimii) au fost
botezați; și, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.
Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în
rugăciuni. . . . Toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște. . . .
Toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau
hrana cu bucurie și curăție de inimă” (Fapte 2,41.42.44.46).

• „Iar acum”, a zis Isus, „tu nu mai ești acolo! Întoarce-te la nivelul acela!” Cinci lucruri
sunt spuse de Isus în Apocalipsa 2,4.5 despre prima biserică:

(01) Ți-ai părăsit dragostea dintâi, sau ai pierdut-o, ai abandonat-o.

(02) Adu-ți aminte de unde ai căzut!

(03) Pocăiește-te!

(04) Întoarce-te la faptele tale dintâi!

(05) Dacă nu, atunci voi veni și-ți voi lua lumina.

Ceea ce înseamnă: constatare, deci radiografie; îndemnuri; avertisment.

• Jalea din cauza pierderii dragostei dintâi este ciudată: de ce să nu ne bucurăm de acest
lucru? Nu ar fi normal așa? Un student la facultate este trist și deplânge faptul că nu
mai are cunoștințele pe care le avea când era în clasa întâi elementară. Se poate așa
ceva? Înseamnă că ultima sau actuala dragoste este inferioară în loc să fie superioară
celei dintâi. Aceasta se numește creștere oare? Nu, ci degenerare. Exclamația noastră
ar trebui să fie așa: „Dragostea dintâi era bună, dar nu era nimic în comparație cu
dragostea noastră de acum, care este mult mai puternică!”

• Orice grupare sau mișcare religioasă a cunoscut această pierdere de zel și devotament în
cursul existenței sale: un început puternic și dinamic, numai pentru a îngheța mai târziu
85

într-o stare comună tuturor celorlalte entități religioase. De la flacără la fosilă.

Page
 • Referindu-Se la prima biserică, Isus a vorbit despre iubire pentru că în ea se include
orice: iubire față de Dumnezeu, față de legea Sa, față de adevăr, Scriptură, lucrare,
sanctuar, împărăție; iubire pentru semeni ca fiind cea mai bună dovadă a uceniciei în
cercul Domnului Isus Hristos.

• Am zis iubire față de adevăr? Ce înseamnă realitate și ce înseamnă adevăr? Realitate

este tot ce există în jurul nostru și în întregul univers. Adevăr este cunoștința corectă
despre realitate. Pe tărâm spiritual, adevăr este Hristos, care este de aceea real,
Persoană istorică, și adevăr este și Cuvântul Său inspirat – Biblia, bazat pe realitatea
descoperită de Dumnezeu.

• Pavel zice în Efeseni 4,15 că adevărul trebuie spus „în dragoste”. Adevăr, da, adevăr
divin, dar spus în dragoste. Știți că cineva poate fi ucis cu o pâine? Oricât de bună ar fi
pâinea, dacă este înghețată, e tare ca o piatră și poate ucide. Și pâinea este singurul
aliment amintit în rugăciunea „Tatăl nostru”, singurul aliment pe care-l consumăm zilnic,
toată viața, fără să ni se scârbească.

• Este vorba acum despre adevărul pe care l-am numit „evlavia primitivă”. Avem nevoie
de definirea acestor doi termeni.

(01) Evlavie. „Sentiment religios manifestat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor

bisericești; cucernicie. Comportare respectuoasă și admirativă față de cineva sau de
ceva” (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 310).

Evlavie este traducerea substantivului grecesc din Noul Testament εὐσεβείᾳ (eusebeia),
explicat astfel: „Eusebeia este un termen complex, care se referă la viața creștină
caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu, devoțiunea față de familie și respectul față
de instituțiile care formează țesutul social” (din Vaisamar). Potrivit cu Vaisamar,
corespodentul latin este „pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul
,pietate’.”

În limba engleză se zice „godliness”, a cărui definiție este: „Godliness este percepția
respectuoasă a suveranității lui Dumnezeu asupra oricărui aspect al vieții și hotărârea ce
rezultă din ea de a-L onora în orice purtare. ‘Godliness/evlavie’ și ‘holiness/sfințenie’ se
referă la aceeași realitate (termenii sunt asociați în 1 Timotei 2,2 and 2 Petru 3,11).”
(https://www.biblestudytools.com).

Iată aceste două texte:

„. . . cu toată evlavia și cu toată cinstea” (1 Tim 2,2). Astfel, Cornilescu a zis „cinste”
unde această sursă a tradus cu „sfințenie”. Este vorba de fapt despre termenul grecesc
σεμνότης, care înseamnă: seriozitate, purtare potrivită, respectabilitate.
86

„. . . printr-o purtare sfântă și evlavioasă” (2 Pet 3,11). Aici avem traducerea exactă a
sintagmei grecești ἁγίαις ἀναστροφαῖς/hagiais anastrophais (purtări sfinte, dativ
Page
 plural). Primul termen provine de la ἅγιος/hagios (pus de o parte pentru Dumnezeu sau
de El, consacrat, sfânt, curat din punct de vedere moral, corect).

Aș zice că evlavia este o atitudine demnă și o viață trăită în temere de Dumnezeu, în

armonie cu toate așteptările Sale, totdeauna și în orice loc.

(02) Primitivă. Dicționarul limbii române citat mai înainte dă câteva definiții ale
termenului „primitiv”, una dintre ele fiind: „care se referă la începutul istoric al
existenței sale, care se află în starea de la început, originar, primar” (pagina 744).

• Când zicem „evlavie primitivă”, în limbajul bisericii noastre, prezent în Spiritul Profetic,
ne referim la spiritualitatea bisericii Domnului din primul secol. Existența bisericii a fost
inițiată de Hristos în timpul lucrării Sale pe pământ prin alegerea celor doisprezece
apostoli și a fost extinsă prin frățietatea care a rezultat și s-a înmulțit după revărsarea
Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii.

• De fapt, evlavia primitivă este caracteristica dumnezeiască a începutului unei mișcări

inițiate de Duhul Sfânt, fie că este creștinismul în general, fie că este mișcarea adventă –
condiția spirituală a primilor ani.

• Iată câteva idei de bază despre evlavie, prezente în Sfânta Scriptură:

(01) Vorbind despre zilele din urmă, apostolul Pavel a prezis prin inspirație că oamenii
vor avea „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim 3,5).

(02) Tot Pavel a descoperit o orientare greșită a unor pretinși creștini, „care cred că
evlavia este un izvor de câștig” (1 Tim 6,5). În felul acesta, evlavia este privită ca o
afacere cu profit, făcută în scopuri egoiste, și este considerată adevărată evlavie, ceea ce
nu este deloc. Contrariul este adevărat și anume, „evlavia însoțită de mulțumire este un
mare câștig” (versetul 6).

(03) Unde aparține evlavia? Într-un lanț superb de virtuți descris de Pavel în 1 Timotei
6,11: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri și caută neprihănirea, evlavia,
credința, dragostea, răbdarea, blândețea.” Sau este o treaptă a scării virtuților creștine
enumerate în 2 Petru 1,5-7: „. . . credința, fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea,
evlavia, dragostea de frați, iubirea de oameni.”

(04) Evlavia deplină sau totală, nu doar parțială, este standardul biblic pentru
credincioși: „. . . ca să putem duce astfel o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu
toată cinstea” (1 Tim 2,2).

(05) Adevărata evlavie atinge toate aspectele vieții, fiind atotcuprinzătoare: „. . . evlavia
este folositoare în orice privință, întrucât ea are făgăduința vieții de acum și a celei
viitoare” (1 Tim 4,8).
87
Page
 (06) Evlavia nu vine dintr-o dată, ci este o fază a creșterii, este parte dintr-un exercițiu
spiritual: „caută să fii evlavios” (1 Timotei 4,7; în engleză: „exersează-te în evlavie”).

(07) Evlavia din viața unui creștin este opera lui Dumnezeu, care Se îngrijește de cele
două sfere ale existenței noastre: viața (să-i zicem fizică, zilnică, cuprinzând toate
nevoile ei) și evlavia (să-i zicem viața spirituală, penetrând totul): „. . . dumnezeiasca Lui
putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia” (2 Pet 1,3).

(08) Evlavia este condiția de bază pentru moștenirea vieții viitoare: pentru că toate
lucrurile se vor strica, „ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și
evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor
pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului?” (2 Pet 3,11.12)

• Evlavia pur formală este o pseudoevlavie și nu are în sine nicio putere spirituală. Ea îl
înșală pe posesor și pe cei care o privesc. Este mai periculoasă decât lipsa totală de
religiozitate, pentru că duce la mulțumire de sine. Așa făcea fariseul care s-a suit la
templu ca să se roage: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni,
hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca 18,9-12; citate sunt versetele
11 și 12). Deci, stau bine; Doamne, Te rog să apreciezi evlavia mea! Numai că în
versetul 14 Isus a zis că nu el, ci vameșul s-a pogorât acasă socotit neprihănit. Evlavia
fariseului era nulă; s-a suit la templu fără nimic și s-a întors la fel sau mai rău.

• La fel laodiceanul: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” (Apoc 3,17).
Isus prefera ca acesta să fie rece sau în clocot. Mai bine rece decât căldicel. Mai bine
fără nicio evlavie decât cu o evlavie înșelătoare. Pentru că atunci se pleacă de jos, de la
zero, mai există speranță de ridicare.

• Pavel a vorbit de o formă de evlavie, lipsită de putere. Așa se poate observa în zilele
sfârșitului: mii și mii de biserici care leapădă adevărul, care sunt mulțumite cu religia lor,
cu formele lor, cu activitățile lor. Multă evlavie, fără niciun conținut. Această stare este
promovată de Satana, pentru că știe că în cazurile acestea el nu are mult de făcut, ci se
poate ține după adevărații copii ai lui Dumnezeu.

- „Mulți acceptă o religie intelectuală, o formă de evlavie, în timp ce inima nu este

curățită. Rugăciunea voastră să fie: ,Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune
în mine un duh nou și statornic’ (Psalmul 51,10). Ocupați-vă în mod realist de sufletul
vostru. Fiți tot atât de serioși, de persistenți, cum ați fi dacă viața voastră muritoare ar fi
în cumpănă. Aceasta este o chestiune de rezolvat între Dumnezeu și propriul vostru
suflet, rezolvată pentru veșnicie. O presupusă nădejde și nimic mai mult se va dovedi a
fi ruina voastră.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 35)
88

- „O formă de evlavie nu va mântui pe nimeni. Toți trebuie să aibă o experiență

profundă și vie. Numai aceasta îi va scăpa în timpul strâmtorării” (Testimonies for the
Page

Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 1, pagina 125).

 - „Nu există nicio siguranță pentru acela care are doar o religie legală, o formă de
evlavie. Viața creștinului nu este o modificare sau o îmbunătățire a celei vechi, ci o
transformare a naturii. E o moarte față de eu și față de păcat și o viață cu totul nouă.
Această schimbare poate fi efectuată numai prin lucrarea eficientă a Duhului Sfânt” (The
Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 172).

• Învățăm din textele de mai înainte că evlavia poate fi „un mare câștig”, când este
„însoțită de mulțumire” la adresa lui Dumnezeu. Aceea este evlavia cerească, lucrată de
Duhul lui Dumnezeu. Ea duce la un câștig etern, viața nesfârșită și fericită în împărăția
lui Dumnezeu.

• Dar oamenii la care se referea Pavel în 1 Timotei 6,5 căutau să realizeze profituri lumești
din aparența de evlavie; da, creștinismul poate fi rentabil, de ce să nu-l acceptăm?
Istoria este plină de asemenea mizerii, religia creștină folosită pentru îmbogățire,
noțiunile sfinte vândute pe bani, ceea ce se numește simonie: „Când a văzut Simon că
Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani și a zis: ,Dați-mi și
mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească Duhul
Sfânt’” (Fapte 8,18.19). Dar Petru l-a mustrat: „Banii tăi să piară împreună cu tine,
pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!” (Versetul 20). Ce
altceva era târgul murdar cu indulgențe al bisericii romane împotriva căruia au protestat
reformatorii?

• Evlavia singură nu este evlavie, ci este o înșelăciune. Apostolii au pus-o în serii de virtuți
spirituale, care se condiționează reciproc. Roada Duhului nu este doar dragostea, ci și
restul. Evlavia nu este singura treaptă din scara lui Petru, ci una dintre cele opt. Acesta
este caracterul complet, format sub puterea schimbătoare a Duhului Sfânt. Acesta este
sensul îndemnului rostit de apostolul Pavel către corinteni la încheierea celei de a doua
epistole: „Încolo, fraților, . . . desăvârșiți-vă!” (2 Cor 13,11)

• Evlavia adevărată este opera lui Dumnezeu lucrată în ființa omenească; El ne dă tot ce
trebuie în ce privește viața și evlavia (vezi 2 Petru 1,3), dar nu fără cooperarea omului.
De aceea zicea Pavel către Timotei: „Caută să fii evlavios” (1 Tim 4,7). Acest „caută”
este înțeles, în traducerea engleză New King James Version, ca exercițiu, „exersează-te
în evlavie”.

„Evlavia practică trebuie învățată” (Counsels to Parents, Teachers, and Students/Sfaturi

pentru părinți, profesori și studenți, pagina 362).

„Cultivați o dragoste pentru spiritualitate și adevărată evlavie” (Testimonies for the

Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 2, pagina 315).
89

• Rețineți din 2 Petru 3,11.12 ideea că numai cei evlavioși vor merge la cer. Ce ar căuta
acolo cei lumești? Pentru ei cerul ar fi o tortură: nu le-a plăcut aici, nu le-ar plăcea în
Page

niciun caz acolo, pentru că nu s-au format pentru cer. Dumnezeu nu le face nedreptatea
 de a-i duce într-un loc care i-ar chinui. Numai evlavioșii vor merge la cer. Păi nu e drept
și normal așa?

• Să ne ocupăm acum de două pasaje biblice extrem de importante:

(01) 1 Timotei 3,16: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei. Cel ce a fost arătat în
trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre
neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.”

(02) Galateni 2,20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința
în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

• Două aspecte ale evlaviei se pot distinge în lumina acestor două texte:

(01) Aspectul cosmic: Dumnezeu arătat în trup, Marele Om, Hristos. Această evlavie a
întrupării este o taină.

(02) Aspectul soteriologic: Dumnezeu cel descoperit în trup, cu numele Isus Hristos,
trebuie să Se descopere în chip spiritual într-un alt trup – trupul meu, viața mea.

• Această dublă întrupare a eternului Cuvânt al lui Dumnezeu, coborât într-un trup
omenesc în mod tainic acum două milenii și ceva, și acum format în mine din punct de
vedere spiritual, este adevărata evlavie. Orice alt sortiment este fals, nu-l acceptați.
Evlavia este o viață nouă pentru o lume nouă.

• Ne putem strădui să identificăm nevoile actuale urgente ale poporului lui Dumnezeu, și
acestea pot fi multe. Dar iată unde trebuie să se concentreze în primul rând și la
maximum atenția noastră: „O trezire a adevăratei evlavii printre noi este cea mai mare
și cea mai urgentă dintre toate nevoile noastre. Căutarea ei trebuie să fie prima noastră
lucrare” (Selected Messages/Solii alese, cartea 1, pagina 121).

• Este trist să citim cuvintele Martorului credincios, adresate bisericii din Laodicea, cuvinte
care demască adevărata noastră stare. Această stare trebuie neapărat schimbată. Iată
constatarea Mântuitorului: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă
ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din
gura Mea. Pentru că zici: ,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi
că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol . . .” (Apoc 3,15-17).

• Există vreo speranță, vreo soluție? Iată remediile oferite de Martorul credincios și
adevărat: „. . . te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te
îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii
tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi. Eu îi mustru și-i pedepsesc pe
90

toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te! Iată, Eu stau la ușă și
Page
 bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu
Mine” (versetele 18-20).

• Decizia este personală, dar putem avea încredere că apelul Mântuitorului are efect. La
nivel individual și la nivel colectiv. Ca individ și ca biserică. Iată ce ne spune Inspirația cu
privire la viitorul acestei mișcări: „Înainte ca judecățile finale ale lui Dumnezeu să
lovească pământul, va avea loc în poporul Domnului o așa trezire a evlaviei primitive,
cum nu s-a observat din timpurile apostolilor. Spiritul și puterea lui Dumnezeu vor fi
revărsate asupra copiilor Săi. În timpul acela mulți se vor despărți de acele biserici în
care iubirea de această lume a înlocuit iubirea de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Mulți,
atât dintre pastori cât și dintre membri, vor accepta cu bucurie acele adevăruri mari pe
care Dumnezeu le-a destinat să fie vestite în timpul acesta, ca să pregătească un popor
pentru a doua venire a Domnului.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina
464)

• Planul divin este ca noi să ne preocupăm de evlavie nu doar în viața proprie, ci și să o

propovăduim, dar în spiritul lui Hristos; nimeni nu poate fi constrâns să fie evlavios. Așa
învățăm din sfintele Mărturii:

- „Trebuie să prezentăm adevărul în simplitatea lui, să milităm pentru evlavie practică și

să facem lucrul acesta în spiritul lui Hristos. Manifestarea unui asemenea spirit va avea
cea mai bună influență asupra propriilor noastre suflete și va avea o putere
convingătoare asupra altora” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 6, pagina 396).

- „Pastorii să nu țină predică după predică numai pe subiecte doctrinare. Evlavia

practică trebuie să găsească un loc în orice cuvântare” (Review and Herald din 23 aprilie
1908, citat în Evangelism/Evanghelizare, pagina 178).

- „Adevărata evlavie creștină nu poate fi impusă, ea este manifestarea unei inimi

cinstite” (Manuscrisul 34 din 1904, citat în Selected Messages/Solii alese, cartea 2,
pagina 202).

• Evlavia este un proces, o înaintare continuă în legătura cu Dumnezeu, este umblare

zilnică cu El: „Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei pământului, pericolele și
amenințările se îndesesc în jurul nostru. O simplă mărturisire de evlavie nu va fi de
folos. Trebuie să fie o legătură vie cu Dumnezeu, ca să putem avea clarviziune spirituală
pentru a discerne răutatea care se strecoară în mijlocul nostru, în modul cel mai viclean
și mai subtil, prin aceia care fac o mărturisire de credință.” (Testimonies for the Church/
Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 139)

• Știm prea bine că neprihănirea Domnului Isus Hristos este singura uniformă cu care
91

suntem admiși în împărăția cerurilor. Dar această neprihănire nu este un simplu

concept teologic, o teorie frumoasă și atrăgătoare. Ea este practică, este viață, se vede.
Page
 • „Neprihănirea își are rădăcina în evlavie. Niciun om nu poate să ducă permanent
înaintea semenilor săi o viață curată, eficientă, decât dacă viața sa este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Cu cât este mai intensă activitatea între oameni, cu atât trebuie
să fie mai strânsă comuniunea inimii cu cerul” (The Ministry of Healing/Divina vindecare,
pagina 136).

• Condu-ne, Tată bun, la această comuniune reală și continuă cu cerul, cu Tine! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 200: „Am venit la tine, Doamne!”

Cântarea de închidere, 513: „Ascultați, străjerul cheamă!”

* * * *
92
Page
 „ROBUL TĂU ASCULTĂ!” (I)

• Aceste cuvinte sunt preluate din cartea 1 Samuel și le cunoașteți foarte bine. Cartea
începe cu istorisirea intrigilor dintr-o familie de leviți care locuiau în Ramataim-Țofim,
din muntele lui Efraim. Levitul Elcana, un om spiritual, „se suia în fiecare an din cetatea
sa la Silo, ca să se închine înaintea Domnului oștirilor și să-I aducă jertfe” (1 Sam 1,3).

• Era însă o problemă în casa aceea: contrar planului lui Dumnezeu de la facerea lumii, dar
potrivit practicii foarte răspândite a timpului său, Elcana nu avea o singură soție, ci
două: Ana și Penina. Deși nicăieri în Biblie nu stă scris: „Și cei trei vor fi un singur trup.”
Despre ele ni se spune: „Penina avea copii, dar Ana n-avea” (versetul 2). Faptul că la
început este amintită Ana și apoi Penina înseamnă, probabil, că Ana era prima lui soție,
însă, pentru că era stearpă, el a recurs la poligamie și s-a căsătorit și cu Penina, iar
aceasta a avut copii. Ca în cazul lui Avram și Sarai; Sarai, singura lui soție, i-a sugerat
ideea să facă uz de roaba ei egipteancă Agar pentru a avea copii, ceea ce Avram a făcut
și așa s-a născut Ismael (vezi Geneza 16,1-16).

• Cum era și de așteptat, ca și în familia lui Avram, familia multiplă a lui Elcana nu se
bucura de pace. Dar lucru ciudat: în loc ca Ana să dea pe față invidie față de Penina,
aceasta din urmă o necăjea pe ea, probabil pentru că Elcana, în compensație, o trata în
mod preferențial pe Ana: „În ziua când își aducea Elcana jertfa, dădea părți nevestei sale
Penina, tuturor fiilor și tuturor fiicelor pe care le avea de la ea. Dar Anei îi dădea o parte
îndoită, căci o iubea pe Ana. Dar Domnul o făcuse stearpă” (versetele 4 și 5).

• Și iată cum o trata Penina pe Ana: „Protivnica ei o înțepa deseori, ca s-o facă să se
mânie, pentru că Domnul o făcuse stearpă. Și în toți anii era așa. Ori de câte ori se suia
Ana la casa Domnului, Penina o înțepa la fel. Atunci ea plângea și nu mânca. Elcana,
bărbatul ei, îi zicea: ,Ano, pentru ce plângi și nu mănânci? Pentru ce ți-este întristată
inima? Oare nu prețuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?’” (Versetele 6-8)

• Pentru schimbarea situației ei amarnice, Ana a recurs la singura soluție salvatoare:

rugăciunea. Ea s-a rugat cu disperare la ușa cortului întâlnirii: „Și Ana se ruga Domnului
cu sufletul amărât și plângea. Ea a făcut o juruință și a zis: ,Doamne, Dumnezeul
oștirilor! Dacă vei binevoi să cauți spre întristarea roabei Tale, dacă-Ți vei aduce aminte
de mine și nu vei uita pe roaba Ta, și dacă îi vei da roabei Tale un copil de parte
bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieții lui și brici nu va trece peste
capul lui’” (versetele 10 și 11).

• Și copilul a venit: „Când i s-au împlinit zilele, Ana a rămas însărcinată și a născut un fiu,
căruia i-a pus numele Samuel (Dumnezeu a ascultat), ,căci’, a zis ea, ,de la Domnul l-am
cerut’” (versetul 20). Pentru că l-a cerut de la Domnul, Ana l-a închinat Domnului pe
93

întâiul ei născut: ea a zis către soțul ei: „Când voi înțerca copilul, îl voi duce, ca să fie pus
înaintea Domnului și să rămână acolo pentru totdeauna” (versetul 22).
Page
 • Așa a și făcut. După ce l-a înțărcat, l-a dus la templu, la marele preot Eli, care o
înțelesese greșit când se rugase, gândind că este beată. Ea a zis către Eli acum: „Domnul
meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul tău trăiește, domnul meu, atât este de
adevărat că eu sunt femeia aceea care stătea aici lângă tine și se ruga Domnului. Pentru
copilul acesta mă rugam și Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea
vreau să-l dau Domnului: toată viața lui să fie dat Domnului” (versetele 26-28).

• Copilul Samuel a rămas la templu, în îngrijirea marelui preot Eli. Excelent mediu pentru
formarea caracterului, așa este? Nu prea. Iată ce ni se spune despre fiii lui Eli: „Fiii lui
Eli erau niște oameni răi. Nu-L cunoșteau pe Domnul” (1 Sam 2,12). În versetele 13-17
ni se arată cum pângăreau ei jertfele aduse de popor, iar în versetul 22 chiar că
săvârșeau fapte imorale acolo. Domnul a trimis un serv al Lui ca să-l mustre pe Eli
pentru tolerarea fărădelegilor fiilor lui (vezi versetele 27-36), dar nimic nu s-a schimbat.

• Se spune mai departe despre Samuel: „Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli”
(1 Sam 3,1). Mai departe: „Samuel era culcat în templul Domnului, unde era chivotul lui
Dumnezeu. Atunci Domnul l-a chemat pe Samuel. El a răspuns: ,Iată-mă!’” (Versetele 3
și 4). Era glasul Domnului care i se adresa lui Samuel, dar el a crezut că l-a strigat marele
preot, de aceea s-a dus la el: „Iată-mă, căci m-ai chemat” (versetul 5). Eli i-a spus că nu
l-a chemat și l-a trimis înapoi să se culce. De trei ori l-a chemat Domnul pe Samuel și el a
crezut de fiecare dată că l-a strigat marele preot.

• După a treia strigare, ni se spune: „Eli a înțeles că Domnul îl cheamă pe copil și i-a zis lui
Samuel: ,Du-te de te culcă și, dacă vei mai fi chemat, să spui: ,Vorbește, Doamne, căci
robul Tău ascultă!’” (Versetele 8 și 9). Samuel a făcut așa și Domnul i-a spus ce se va
întâmpla cu casa lui Eli din pricina fărădelegilor comise de fiii lui, pe care el le tolerase.

• Așadar, numele Samuel (în ebraică ‫ ל א מּו ש‬/ š ə · m ū · ’ê l, citit de la dreapta spre
stânga), înseamnă „Dumnezeu a ascultat”. Dar și copilul a răspuns, la chemarea
Domnului, potrivit cu sfatul pe care i-l dăduse marele preot Eli: „Vorbește, căci robul Tău
ascultă!” (Versetul 10). Așa ceva se așteaptă de la orice rob: să asculte de stăpânul său.
Dacă nu ascultăm de Dumnezeu, prin aceasta declarăm că nu suntem robii Săi. Dar iată
ce citim pe ultima pagină a Bibliei, unde este făcută descrierea noului pământ și a cetății
sfinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui
Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și numele
Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc 22,3.4).

• Numai robii Domnului vor moșteni împărăția cerurilor; toți cei ce refuză această robie
vor fi pierduți. Pentru că ea nu este sclavie, așa cum a cunoscut antichitatea sau
America secolelor trecute. Robia în slujba Domnului este cea mai autentică formă de
libertate: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște
94

adevărul și adevărul vă va face slobozi. . . . Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu
adevărat slobozi” (Ioan 8,31.32.36).
Page
 • Este adevărat că Isus a zis odată către ucenicii Săi, rămași 11: „Nu vă mai numesc robi,
pentru robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut
cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15,15). Nu vă mai numesc robi, ci
prieteni. Așa îi numea, căci lucrul acesta îi apropia și mai mult de El. Ei erau acum robi
superiori, în poziția de prieteni ai Mântuitorului. Dar iată ce au zis ei și alți slujitori ai
Domnului mai târziu: „Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Hristos” (2 Pet 1,1). „Pavel,
rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol” (Rom 1,1). Chiar dacă Domnul îi numea
prieteni, nu robi, ei păstrau distanța smereniei și a recunoștinței, numindu-se pe sine
robi.

• Astfel ne explică apostolul neamurilor, care s-a declarat rob al lui Isus Hristos: „Căci,
atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire. Și ce roade aduceați
atunci? Roade de care acum vă este rușine, pentru că sfârșitul acestor lucruri este
moartea. Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu,
aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică” (Rom 6,20-22).

• Robia păcatului și robia lui Dumnezeu. Oamenii pot să fie ori robi ai păcatului, ori robi ai
lui Dumnezeu. Ei nu se pot sustrage de la amândouă aceste robii. Dar nici nu le pot
avea pe amândouă concomitent: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî
pe unul și-l va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și-l va nesocoti pe celălalt: nu puteți
sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Mat 6,24).

- „În lucrarea de mântuire nu există constrângere. Nicio forță externă nu este folosită.
Sub influența Spiritului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui îi va sluji. În
schimbarea care are loc când sufletul se predă lui Hristos există cel mai înalt sens de
libertate” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 466).

- „Orice suflet care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri.
El nu este al lui însuși. El poate vorbi de libertate, dar este în cea mai respingătoare
sclavie. El nu este lăsat să vadă frumusețea adevărului, pentru că mintea lui este sub
controlul lui Satana. În timp ce se fălește că urmează ordinele propriilor sale judecăți, el
ascultă de voința prințului întunericului. Hristos a venit ca să rupă cătușele sclaviei
păcatului din suflet. , Dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.’ ,Legea
Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții’ (Rom 8,2).”
(Ibid.)

• Ascultarea în cazul lui Samuel nu s-a limitat la semnificația numelui lui, ci el a făcut din
ea o lege – legea vieții lui. Și le vorbea altora despre ascultare. Când Saul, trimis să
extermine neamul amaleciților și tot ce aveau ei, a aplicat porunca Domnului numai
parțial, și apoi s-a scuzat cu cererea poporului de a opri unele animale pentru jertfe (vezi
95

1 Samuel 15,1-21), „Samuel a zis: ,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele
decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea
Page

cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât
 de vinovată ca ghicirea și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la
idoli și terafimii’” (versetele 22 și 23).

• Samuel a pus neascultarea de Dumnezeu pe același plan cu idolatria și cu spiritismul.

Astfel, neascultarea de Dumnezeu este ascultare implicită de Satana. Nu există un teren
neutru.

• În zilele noastre, și nu numai acum, ci de multă vreme, unii oameni au ajuns să pretindă
că Dumnezeu nu mai cere, ca în vechime, ascultare de poruncile Sale, și apelează la
astfel de texte:

- „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul
lui Dumnezeu” (Efes 2,8).

- „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele legii”
(Rom 3,28).

- „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin
credința în Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin
credința în Hristos, iar nu prin faptele legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit
prin faptele legii” (Gal 2,16).

• Și cum rămâne cu ascultarea de cuvântului Domnului, care este atât de prețioasă, încât
neascultarea de El este asemănătoare cu idolatria și cu spiritismul? Apostolul Pavel nu
ne-a lăsat să ne înșelăm. El a pus aceste întrebări?

- „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi,
care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom 6,1.2)

- „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege, ci sub
har. Ce urmează de aici? Să păcătuim, pentru că nu mai suntem sub lege, ci sub har?
Nicidecum. Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de
care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de
ascultare, care duce la neprihănire?” (Versetele 14-16)

• Ascultarea duce la neprihănire, păcatul (= neascultarea) duce la moarte. Așa a început

trista istorie a lumii noastre: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți
au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți
neprihăniți” (Rom 5,19). Neascultarea lui Adam, și înainte de el a lui Eva, a ruinat lumea
noastră, păcatul și moartea continuându-se prin toți urmașii lor (vezi Romani 5,12). Dar
ascultarea unui singur om, „Omul Isus Hristos” (1 Tim 2,5), a adus neprihănirea, care
96

conduce la viața veșnică.

Page
 • Ni se spune mai mult despre ascultarea Omului Isus Hristos: „Să aveți în voi gândul
acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine
Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit
ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De
aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai pe sus de
orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri,
de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui
Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip 2,5-11).

• Ascultare până la moarte. Așa ni se cere și nouă: „Fii credincios (= ascultător) până la
moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apoc 2,10).

• Ascultarea lui Hristos s-a realizat, s-a dovedit și s-a perfecționat prin suferință: „El este
Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și
cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și, fiind ascultat din pricina
evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evr
5,7.8).

• Hristos a învățat să asculte, a fost ascultător de Tatăl până la moarte de cruce și ne-a
învățat și pe noi lecția ascultării. El a zis așa: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în
dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea
Lui” (Ioan 15,10). Ascultarea face mai mult decât jertfele, ascultarea de Cuvântul lui
Dumnezeu înseamnă călcare pe urmele Domnului Isus Hristos, înseamnă a trăi viața Lui.
Dacă neascultarea de porunca divină a adus suferința, mizeria și moartea, cum am alege
noi să trăim mai departe în neascultare?

• „Prin natura Sa umană, Hristos a venit în contact cu omenirea; prin divinitatea Sa, El are
drept la tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca
Fiu al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 24)

• Când eram copil, un predicator a pus într-o predică întrebarea: „Ce limbă se va vorbi în
cer?” Ascultătorii au încercat diferite răspunsuri, toate naive, dar vorbitorul ne-a spus la
urmă ce avea în minte: „Ascultarea este limba cerului.” Da, ascultarea este limba
cerului, este legea universală a tuturor ființelor create și necăzute. Numai dacă învățăm
acum această limbă vom putea trăi în curând printre ființele cerești.

• „Condițiile mântuirii expuse în Cuvântul lui Dumnezeu sunt raționale, clare și pozitive,
nefiind nimic mai puțin decât desăvârșită conformitate cu voința lui Dumnezeu și
puritate a inimii și a vieții.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
97

volumul 1, pagina 440)

Page
 • „Condiția vieții veșnice este acum exact ce a fost întotdeauna, exact ce a fost în paradis
înainte de căderea primilor noștri părinți, - ascultare desăvârșită de legea lui Dumnezeu,
neprihănire desăvârșită. Dacă viața veșnică ar fi oferită cu orice condiție mai pe jos de
aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi periclitată. Calea ar fi deschisă pentru ca
păcatul, cu tot șiragul său de nenorociri și suferințe, să fie imortalizat.” (Steps to Christ/
Calea către Hristos, pagina 62)

• Deci: ascultare de Dumnezeu, de poruncile Sale eterne, date pentru fericirea noastre!
Iată însă cum nu trebuie să fie ascultarea noastră:

(01) Ascultare înfumurată. Un fariseu s-a suit la templu ca să se roage și s-a exprimat
așa cum știm: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți,
nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca 18,9-12; citate sunt versetele
11 și 12). Foarte bine, ferice de tine că nu ai făcut și că ai făcut anumite lucruri! Dar de
ce vii să-I spui lui Dumnezeu toate acestea, ca și când L-ai trage la răspundere, ca și când
ai pretinde o plată în schimb? Și de ce mi le spui mie?

A zis Pavel: „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar
nu înaintea lui Dumnezeu” (Rom 4,2). Avraam n-a făcut-o, dar fariseul da. Fă tot binele
pe care l-ai amintit, ferește-te de toate relele pe care le-ai enumerat, dar nu te lăuda.
Uită că le-ai făcut: „Atunci cei neprihăniți Îi vor răspunde: ,Doamne, când Te-am văzut
noi flămând și Ți-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ți sete și Ți-am dat de ai băut? Când
Te-am văzut noi străin și te-am primit? Sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut
noi bolnav sau în temniță și am venit pe la Tine?’” (Mat 25,37-39). Ei au și uitat binele
pe care l-au făcut. Au ascultat de legea lui Dumnezeu în mod instinctiv, era parte din
viața lor; nici nu mai știau că au făcut așa, nu au notat binefacerile efectuate de ei.

(02) Ascultare incompletă. Să fim drepți față de împăratul Saul, el nu a fost în totul
neascultător. Iată raportul cronicarului: „Samuel i-a zis lui Saul: ,Pe mine m-a trimis
Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: ascultă dar ce zice Domnul’”
(1 Sam 15,1).

Acest „ascultă” înseamnă „auzi”, „ia aminte”. Prin urmare, trebuie să distingem între a
asculta în sensul de a auzi și a asculta în sensul de a pune în practică. Un predicator se
adresează comunității cu aceste cuvinte: „Iubiți ascultători!” Nu se obișnuiește să se
zică: „Iubiți auzitori!”, chiar ar suna strident. Deci toți cei prezenți în sală sunt în primul
rând ascultători pentru că aud ce zice predicatorul. Vor fi după aceea ascultători și în
sensul de a pune în practică învățăturile auzite? Aceasta este datoria lor. Că sunt
ascultători cu urechile este una, că sunt ascultători cu inima și cu fapta este cu totul
altceva.

Deci Saul a fost invitat de profet „să audă” ce a zis Domnul; pentru moment, o astfel de
98

ascultare. Dar cealaltă formă de ascultare, punerea în practică a poruncii Domnului?

Page

Vom vedea: „Așa vorbește Domnul oștirilor: ,Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec
 lui Israel, când i-a astupat drumul la ieșirea lui din Egipt. Du-te acum, bate-l pe Amalec și
nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți și să omori bărbații și femeile, copiii
și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile’” (versetele 2 și 3).

Ce a făcut Saul după ce Samuel i-a comunicat porunca Domnului? Iată ce ni se spune:
„Saul a adunat poporul și l-a numărat la Telaim: erau două sute de mii de oameni
pedeștri și zece mii de oameni din Iuda. Saul a mers până la cetatea lui Amalec și a pus
niște oameni la pândă în vale. . . . Saul l-a bătut pe Amalec, de la Havila până la Șur, care
este în fața Egiptului. L-a prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, și a nimicit cu
desăvârșire tot poporul, trecându-l prin ascuțișul sabiei” (versetele 4, 5, 7, 8).

Până aici a fost bine, Saul a ascultat de Dumnezeu: el a adunat poporul și l-a numărat,
pregătindu-se de luptă. Nu s-a dus acasă să se relaxeze; a mers până la cetatea lui
Amalec, nu s-a dus la Sidon sau în altă parte; l-a bătut pe Amalec, nu a stat de vorbă cu
el; a nimicit cu desăvârșire tot poporul, trecându-l prin ascuțișul sabiei, nu l-a lăsat în
pace.

Până aici ascultare de porunca Domnului. Nu și mai departe: „Dar Saul și poporul au
cruțat pe Agag și oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce
era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire și au nimicit numai tot ce era prost
și nebăgat în seamă” (versetul 9).

A luat pradă de război, contrar poruncii lui Dumnezeu. Când l-a întâlnit Samuel și l-a
întrebat ce se aude (behăit de oi și muget de boi, vezi versetul 14), el a folosit două
scuze: (01) poporul a vrut așa; (02) vitele salvate sunt pentru jertfe de adus Domnului
(vezi versetele 15.20.21.24).

Samuel nu putea fi dus în eroare, el cunoștea porunca Domnului; și Saul o cunoștea

foarte bine, și până la urmă și-a recunoscut vina, dar era prea târziu: „Am păcătuit, căci
am călcat porunca Domnului și n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor și
i-am ascultat glasul” (versetul 24). Deci, ascultarea lui Saul era incompletă, era parțială,
ceea ce înseamnă, de fapt, neascultare. El asculta de Domnul până la un anumit punct,
dar după aceea modifica porunca Domnului, punea și de la el.

Nu așa se ascultă de Domnul. Ascultarea adevărată este imediată, totală, fără adăugări,
scăderi, sau modificări. Acceptarea cerințelor divine și practicarea lor cu voioșie, din
iubire și recunoștință fericită față de Creatorul tuturor lucrurilor și Dătătorul „oricărui
dar desăvârșit” (Iac 1,17), aceasta se numește ascultare.

(03) Ascultare doar promisă. Isus le-a spus preoților celor mai de seamă și bătrânilor
norodului, care L-au întrebat cu ce putere face lucrările pe care le face (vezi Matei
21,23-27): „,Ce credeți? Un om avea doi feciori și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: ,Fiule,
99

du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ,Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și
s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ,Mă duc,
Page

doamne!’, și nu s-a dus. Care dintre amândoi a făcut voia tatălui său? ,Cel dintâi’, au
 răspuns ei” (versetele 28-31). Apoi Isus a declarat: „Adevărat vă spun că vameșii și
curvele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi
umblând în calea neprihănirii și nu l-ați crezut. Dar vameșii și curvele l-au crezut și,
măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți” (versetele 31 și 32).

Ascultare limitată la vorbe. Așa au zis copiii lui Israel la muntele Sinai: „Vom face tot ce
a zis Domnul!” (Exod 19,8). Dar au făcut ce a zis „domnul puterii văzduhului” (Efes 2,2),
„dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor 4,4); după puține zile, s-au dedat la idolatrie și la
petrecere idolatră, asemenea egiptenilor pe care-i părăsiseră, rupând astfel legământul
făcut cu Dumnezeu.

Tot așa au făcut iudeii întorși din captivitatea babiloniană. Capitolul 10 din cartea lui
Neemia începe cu o listă de conducători care și-au pus pecetea pe documentul unui
legământ, amintit în versetul precedent, ultimul verset, 38, al capitolului 9, la încheierea
lungii rugăciuni de mărturisire a păcatelor: „Pentru toate acestea, noi am încheiat un
legământ, pe care l-am făcut în scris. Și căpeteniile noastre, leviții noștri și preoții noștri
și-au pecetea pe el.”

Iată cum este descris acel legământ, semnat de conducători și încheiat de ei și de tot
poporul înaintea Domnului: „Cealaltă parte a poporului, preoții, leviții, ușierii, cântăreții,
slujitorii templului și toți cei ce se despărțiseră de popoarele străine, ca să urmeze legea
lui Dumnezeu, nevestele lor, fiii și fetele lor, toți cei ce aveau cunoștință și pricepere,
s-au unit cu frații lor mai cu vază dintre ei. Au făgăduit cu jurământ și au jurat să umble
în legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, robul lui Dumnezeu, să păzească și să
împlinească toate poruncile Domnului, Stăpânului nostru, orânduirile și legile Lui”
(versetele 28 și 29).

Neemia s-a întors în Persia, la împărat, pentru o vreme, iar la revenirea sa în țara lui Iuda
a găsit lucruri grave, contrare legământului pe care-l încheiaseră cu jurământ.
Promisiuni solemne, pioase, frumoase, dar călcate prin reluarea vieții lumești de mai
înainte.

(04) Ascultare întârziată. Douăsprezece iscoade au fost trimise de Moise să cerceteze

țara Canaan și să aducă niște roade de acolo. S-au dus, s-au întors și au declarat că țara
este foarte bună (vezi Numeri 13,1-33): „Iată ce i-au istorisit lui Moise: ,Ne-am dus în
țara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o țară în care curge lapte și miere și iată-i
roadele’” (versetul 27).

Frumos, însă, prin ce ni se spune în versetul următor, ei au stricat totul: „Dar poporul
care locuiește în țara aceasta este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă
am văzut acolo și pe fiii lui Anac” (versetul 28). Zece dintre cei doisprezece s-au unit în
denigrarea țării; singurii care nu li s-au alăturat au fost Iosua și Caleb: „Caleb a potolit
100

poporul, care cârtea împotriva lui Moise. El a zis: ,Haidem să ne suim și să punem mâna
pe țară, căci vom fi biruitori!’” (Versetul 30)
Page
 Dar răzvrătiții nu s-au lăsat; ei au zis: „Nu putem să ne suim împotriva poporului
acestuia, căci este mai tare decât noi. . . . Țara pe care am străbătut-o ca s-o iscodim
este o țară care-i mănâncă pe locuitorii ei; toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt
oameni de statură înaltă. Apoi i-am văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag
din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste” (versetele
31-33).

Capitolul 14 ne arată că a avut loc o răzvrătire generală a poporului, cu intenția de a

alege o căpetenie și a se întoarce în Egipt. Ca urmare, Dumnezeu a hotărât ca poporul
să continue pribegia prin pustie încă 38 de ani, până vor pieri toți cei ce au ieșit din Egipt
ca oameni maturi, afară de Iosua și Caleb. Cât despre iscoadele defetiste, au pierit pe
loc: „Bărbații pe care îi trimisese Moise să iscodească țara și care, la întoarcerea lor,
făcuseră ca toată adunarea să cârtească împotriva lui, înnegrind țara, oamenii aceștia,
care înnegriseră țara, au murit acolo înaintea Domnului, loviți de o moarte năpraznică”
(Num 14,36.37).

Iată cum a reacționat poporul la auzirea știrii că vor mai umbla prin pustietate încă 38 de
ani: „Moise a spus acest lucruri tuturor copiilor lui Israel și poporul a fost într-o mare
jale” (versetul 39). Și atunci s-au hotărât să asculte de Dumnezeu: „S-au sculat dis-de-
dimineață a doua zi și s-au suit pe vârful muntelui, zicând: ,Iată-ne! Suntem gata să ne
suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit’” (versetul 40).

Dar Moise i-a avertizat: „Pentru ce călcați porunca Domnului? Nu veți izbuti. Nu vă
suiți, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutați să fiți bătuți de vrăjmașii voștri.
Căci amaleciții și cananiții sunt înaintea voastră și veți cădea uciși de sabie; odată ce v-ați
abătut de la Domnul, Domnul nu va fi cu voi” (versetele 41 și 42). Ce au făcut ei atunci?
„Ei s-au îndărătnicit și s-au suit pe vârful muntelui; dar chivotul legământului și Moise
n-au ieșit din mijlocul taberei. Atunci s-au pogorât amaleciții și cananiții care locuiau pe
muntele acela, i-au bătut și i-au tăiat în bucăți până la Horma” (versetele 44 și 45).

Ascultare întârziată. Nu au vrut să asculte de Domnul prima dată, ca să se ducă să ia

țara în stăpânire, nu ascultau acum când li s-a spus să nu se ducă. O ascultare întârziată,
de fapt dublă neascultare. Orice ascultare care nu are loc când zice Dumnezeu, unde
zice Dumnezeu, și cum zice Dumnezeu, este, măcar în mod parțial, neascultare.

(05) Ascultare însoțită de neascultare. În anul 722 înainte de Hristos, împăratul Asiriei a
ocupat și desființat regatul de nord, numit Israel, cu capitala la Samaria, ultimul rege
israelit fiind Osea. Asirienii i-au dus pe israeliți în robie și au adus coloniști în locul lor:
„Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat și din
Sefarvaim, și i-a așezat în cetățile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe
Samaria și au locuit în cetățile ei” (2 Împ 17,1-41; citat este versetul 24).
101

Ceva s-a întâmplat cu acești coloniști: „Când au început să locuiască aici, nu se temeau
de Domnul și Domnul a trimis împotriva lor niște lei care-i omorau!” (Versetul 25). Și
mai departe: „Atunci i-au spus împăratului Asiriei: ,Neamurile pe care le-ai strămutat și
Page

le-ai așezat în cetățile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului țării și
 El a trimis împotriva lor niște lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie
să slujească Dumnezeului țării’” (versetul 26).

Atunci împăratul Asiriei a trimis înapoi un preot: „Unul dintre preoții care fuseseră luați
robi din Samaria a venit de s-a așezat la Betel și le-a învățat cum să se teamă de
Domnul” (versetul 28). Ce a rezultat? Ei și-au continuat practicile păgâne: „Dar
neamurile și-au făcut fiecare dumnezeii săi în cetățile pe care le locuiau și i-au așezat în
templele idolești din înălțimile zidite de samariteni. . . . Totodată se închinau și
Domnului și și-au făcut preoți ai înălțimilor, luați din tot poporul: preoții aceștia aduceau
pentru ei jertfe în templele din înălțimi. Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în
același timp și dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutați. Până
în ziua de astăzi își urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului și nu se
țin nici de legile și rânduielile lor, nici de legile și poruncile date de Domnul copiilor lui
Iacov, căruia i-a pus numele Israel” (versetele 29.32-34).

Se închinau și Domnului, și zeilor lor, nici Domnului, nici zeilor lor. O religie de
amestecătură. Ascultare de Domnul și neascultare de Domnul. Pentru că „nimeni nu
poate sluji la doi stăpâni” (Mat 6,24).

(06) Ascultare rău plasată. Domnul a sădit pentru primii noștri părinți o grădină, în care
erau tot felul de pomi fructiferi și pomul vieții. Dar a plantat și un pom numit al
„cunoștinței binelui și răului”, pentru probarea credincioșiei lor: „Domnul Dumnezeu a
dat omului porunca aceasta: ,Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină,
dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca
din el vei muri negreșit’” (vezi Geneza 2,8-17; citate sunt versetele 16 și 17).

Acest test al ascultării lui Adam și Eva era foarte ușor. Nu aveau nevoie să apeleze la
fructele pomului oprit, pentru că le stăteau la dispoziție atâția pomi „plăcuți la vedere și
buni la mâncare” (versetul 9). Au ascultat? În capitolul următor ni se spune că femeia
s-a apropiat de pomul oprit și a avut o discuție cu un șarpe, care era încolăcit în pomul
cunoștinței binelui și răului.

Acesta, prin care vorbea de fapt Satana, a întrebat-o pe Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu
adevărat: ,Să nu mâncați din toți pomii din grădină?’ Femeia a răspuns șarpelui: ,Putem
să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul
grădinii Dumnezeu a zis: ,Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu
muriți.’ Atunci șarpele a zis femeii: ,Hotărât că nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că, în
ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele și răul’” (Gen 3,1-5).

Ce s-a întâmplat? Eva mai întâi, care a vorbit cu șarpele, și apoi Adam, servit de Eva, au
mâncat din pomul oprit: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit
102

și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a
mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (versetul 6).
Page
 Adam și Eva au dat dovadă de ascultare, dar nu de cine trebuia să asculte. N-au ascultat
de Dumnezeu, ci au ascultat de Satana. Ascultare rău plasată. Ni se spune clar în
Romani 5,19 că, „prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși.”
Ascultare păcătoasă, neascultare păcătoasă. Când porunca Domnului era clară și foarte
ușoară.

(07) Ascultare selectivă. Creștinătatea de astăzi, în majoritatea ei covârșitoare, ține

cont de o parte din legea lui Dumnezeu și ignoră restul. Majoritatea bisericilor ascultă
de 8 sau 9 dintre Cele Zece Porunci, dar ignoră porunca a 2-a (bisericile cele mai mari,
care practică idolatria), și porunca a patra, porunca Sabatului zilei a șaptea (toate
acestea), înlocuindu-l cu un sabat fals, creat de oameni sub pretexte care contravin
Cuvântului lui Dumnezeu.

Iată ce i-a poruncit Moise poporului: „Tu să te ții în totul totului tot numai de Domnul,
Dumnezeul tău” (Deut 18,13). „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău,
păzind și împlinind toate poruncile Lui, pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău,
îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările
care vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului,
Dumnezeului tău . . .” (Deut 28,1.2), și urmează 11 versete care enumeră
binecuvântările pe care Domnul li le va da dacă ei vor asculta.

Pasajul se încheie cu versetele 13 și 14: „Domnul te va face să fii cap, nu coadă,

totdeauna vei fi sus și niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului,
Dumnezeului tău, pe care ți le dau astăzi, dacă le vei păzi și le vei împlini, și nu te vei
abate nici la dreapta, nici la stânga, de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să vă
duceți după alți dumnezei și să le slujiți.”

Iacov, fratele Domnului, a spus clar că, „cine păzește toată legea și greșește într-o
singură poruncă se face vinovat de toate” (Iac 2,10). Cunoaștem bine cuvintele
Mântuitorului: „Nu orișicine-Mi zice: ,Doamne, Doamne!’ va intra în împărăția cerurilor,
ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea:
,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în
numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?’ Atunci le voi spune curat:
,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege’”
(Mat 7,21-23). Toți care lucrați fără-de-lege. Ați ascultat ce v-a convenit, dar aceasta a
fost neascultare! Nu vă cunosc! Depărtați-vă de la Mine!

• Laodiceanului înfumurat, care se înșală pe sine zicând, „sunt bogat, m-am îmbogățit și
nu duc lipsă de nimic”, dar care este în realitate „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”,
Hristos îi dă niște sfaturi: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să
te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii
tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoc 3,17.18).
103

• Observați că Isus prezintă trei remedii, toate necesare, nu de ales una sau alta. El zice:
Page

aur și haine și alifie. Nu zice: aur sau haine sau alifie. Toate. Ori toate, ori nimic.
 Mântuirea nu se negociază. Ascultarea totală de Domnul nu se poate înlocui cu o
ascultare parțială, selectivă. Nu se alege, ca la bufetul unui restaurant; tot ce oferă
Hristos este de importanță vitală: nu merge una fără alta.

• Apoi Isus exprimă una dintre cele mai frumoase făgăduințe existente în Sfânta Scriptură:
„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el,
voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3,20).

Iată patru combinații care pot rezulta din verbele „a auzi” și „a asculta”. Dacă aude („a
auzi”) cineva glasul Meu și deschide ușa („a asculta”). . . .

(01) Cineva nu aude glasul Domnului și nu deschide ușa: nu este de mirare, e ceva foarte
ușor de înțeles. Nu aude, nu ascultă!

(02) Cineva nu aude glasul Domnului, dar deschide ușa: pare imposibil, dar poate că
deschide pentru alt scop, fără nicio legătură cu invitația Domnului, și, totuși, Îl va întâlni
și va fi fericit. Nu aude, ascultă! „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire
lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege și ei dovedesc că
lucrarea legii este scrisă în inimile lor” (Rom 2,14.15).

(03) Cineva aude glasul Domnului, dar nu deschide ușa: e ignorare, e refuz, e răzvrătire.
Aude, nu ascultă!

(04) Cineva aude glasul Domnului și deschide ușa: este acceptarea invitației Sale, iar
urmările sunt binecuvântate. Aude, ascultă!

• Facă Domnul ca, prin Duhul Său cel Sfânt, noi toți să ne încadrăm în această ultimă
categorie: aud și ascultă! Vom beneficia de părtășie îmbelșugată cu El acum aici, și mult
mai mult sus, în împărăția Lui, la El acasă! Ca să cinăm împreună cu El! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 94: „Isus, ce mult Tu m-ai iubit!”

Cântarea de închidere, 637: „Vorbește-mi Tu, Isuse!”

104
Page
 „ROBUL TĂU ASCULTĂ!” (II)

• Dumnezeu le-a dat israeliților contemporani cu profetul Ieremia această poruncă:

„Ascultați glasul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu; umblați
pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiți fericiți” (Ier 7,23). Reacția lor: „Dar ei
n-au ascultat și n-au luat aminte, ci au urmat sfaturile și pornirile inimii lor rele, au dat
înapoi și n-au mers înainte” (versetul 24).

• Nu era vorba la copiii lui Israel de o neascultare din neatenție, de o scăpare, ci de

îndărătnicie: „Așa vorbește Domnul: ,Stați în drumuri, uitați-vă și întrebați care sunt
cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru
sufletele voastre!’ Dar ei răspund: ,Nu vrem să umblăm pe ele!’ ,Am pus niște străjeri
peste voi: ,Fiți cu luare aminte la sunetul trâmbiței!’ Dar ei răspund: ,Nu vrem să fim cu
luare aminte!’” (Ier 6,16.17)

• Altfel s-au comportat recabiții. La porunca primită de sus, Ieremia i-a dus la casa
Domnului, le-a pus înainte „niște vase pline cu vin și pahare” și le-a zis: „Beți vin!” (Ier
35,1-19; cuvintele citate sunt din versetul 5). Dar aceștia au răspuns: „Noi nu bem vin!
Căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: ,Să nu beți
niciodată vin, nici voi, nici fiii voștri; și nici să nu zidiți case, să nu semănați nicio
sămânță, să nu sădiți vii, nici să nu stăpâniți vii, ci toată viața voastră să locuiți în corturi,
ca să trăiți multă vreme în țara în care sunteți străini.’ Astfel, noi ascultăm tot ce ne-a
poruncit Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru. . . .” (versetele 6-8).

• Atunci Domnul i-a poruncit lui Ieremia: „,Du-te și spune-le oamenilor lui Iuda și
locuitorilor Ierusalimului: ,Nu voiți să luați învățătură ca să ascultați de cuvintele Mele?’,
zice Domnul. ,Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin,
sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de azi și ascultă astfel de porunca tatălui lor.
Iar Eu v-am vorbit și de vreme și târziu, și nu M-ați ascultat!’” (Versetele 13 și 14)

• Voi arăta în continuare cum trebuie să fie ascultarea noastră, ca să fie aceptată de
Dumnezeu. Ea trebuie să fie:

(01) Ascultare teocentrică. Ceea ce înseamnă că ascultarea de Dumnezeu are prioritate

față de orice alte ascultări. Sfânta Scriptură ne dă indicații prețioase în acestă privință,
anume că trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai întâi și mai pe sus de oricine, celelalte
ascultări fiind subordinate acesteia, practicate numai dacă nu violează ascultarea de El.

Arestați pentru o faptă bună, pentru vindecarea în numele și prin puterea lui Isus a unui
olog din naștere (vezi Fapte 3,1-16; 4,1-22), Petru și Ioan au fost puși în fața acestei
alegeri: de a asculta de oameni și a nesocoti voința lui Dumnezeu prin aceasta, sau a
105

asculta de Dumnezeu și a suferi consecințele din partea mai marilor norodului, care
le-au poruncit „să nu mai vorbească cu niciun chip, nici să mai învețe pe oameni în
numele lui Isus” (versetul 18).
Page
 Dar cum suna porunca lui Isus? „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile,
botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot
ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului!
Amin!” (Mat 28,19.20). De asemenea: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți
evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va
crede va fi osândit” (Marcu 16,15.16).

Aceasta era porunca Mântuitorului, ca ucenicii să predice evanghelia, adică mântuirea

urzită de El, în toată lumea și la orice făptură. Petru a răspuns așa la somația membrilor
Sinedriului de a nu mai predica în numele lui Isus: „Judecați voi singuri dacă este drept
înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu
putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit” (Fapte 4,19.20). Noi trebuie să
ascultăm de Dumnezeu! Observați că, în concepția apostolului Petru, a asculta de Isus
însemna a asculta de Dumnezeu? De ce? Pentru că Isus este Dumnezeu!

Da, ascultăm și de oameni, dar nu mai mult decât de Dumnezeu și nu exact ca de

Dumnezeu. Ascultăm de părinți (vezi Exodul 20,12 și Efeseni 6,1-3), de slujitorii
Domnului din biserică (vezi 1 Tesaloniceni 5,12.13 și Evrei 13,17), de conducătorii locali
sau centrali ai societății (vezi Romani 13,1-7, Tit 3,1 și 1 Petru 2,13.14). Așa ne învață
Biblia. Dar nu să ascultăm de ei și când aceștia ne cer să facem lucruri contrare
Cuvântului lui Dumnezeu.

„Dumnezeu vrea să aibă pe pământ un popor care să susțină Biblia și numai Biblia ca
standarul tuturor doctrinelor și baza tuturor reformelor. Opiniile oamenilor învățați,
deducțiile științei, crezurile sau deciziile conciliilor bisericești, tot atât de numeroase și
discordante cum sunt bisericile pe care le reprezintă, vocea majorității – nici una, nici
toate acestea nu trebuie să fie privite ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct de
credință religioasă. Înainte de a accepta orice doctrină sau precept, trebuie să cerem un
clar ,așa zice Domnul’ în sprijinul ei.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor,
pagina 595)

(2) Ascultare necondiționată. În armată se zice că „ordinul nu se discută, ci se execută”.

Ordin sau poruncă, și este vorba ca militarii să asculte de superiorii lor. Noi nu suntem
chemați să discutăm sau să interpretăm porunca Domnului, ci să o respectăm, să-i dăm
ascultare. Așa a zis apostolul Pavel către Timotei: „. . . să păzești porunca, fără prihană și
fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tim 6,14).

Dictonul „să păzești porunca” era străvechi; așa a zis Solomon: „Să ascultăm dar
încheierea tuturor învățăturilor: teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om” (Ecl 12,13). Dar era și mai vechi acest dicton: „Acum, Israele,
ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. Împliniți-le, pentru ca să trăiți și să
intrați în stăpânirea țării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinților voștri” (Deut 4,1).
106

Dumnezeu i-a cerut lui Moise să lovească o stâncă pentru a ieși apă din ea. Porunca
suna așa: „Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă
Page

din ea și poporul va bea” (Exod 17,6). Moise putea să șovăie: „Să lovesc cu toiagul o
 stâncă? Va ieși apă din ea? Cine a mai văzut așa ceva?” Dar el a scultat: „Moise a făcut
așa în fața bătrânilor lui Israel” (același verset). El nu s-a temut că se va face de râs. A
lovit stânca aceea, care era foarte tare: „Da, cutremură-te, pământule, înaintea
Domnului, înaintea Dumnezeului lui Iacov, care preface stânca în iaz și cremenea în izvor
de ape” (Ps 114,7.8). Și a curs multă apă: „A deschis stânca și au curs ape, care s-au
vărsat ca un râu în locurile uscate” (Ps 105,41).

Astfel, porunca Domnului trebuie ascultată chiar când ni se cere să facem ceva de
necrezut, nemaiauzit, irațional, când se pare că ea contrazice legile fizice și constatările
experiențelor. Fără șovăire. În mod necondiționat.

(03) Ascultare consecventă. Se așteaptă ca noi să ascultăm de poruncile Domnului nu

numai când ne convine, când avem ceva de câștigat, când făcând așa nu stricăm relații
cu nimeni. În orice împrejurare. Astfel, Isus „S-a făcut ascultător până la moarte și încă
moarte de cruce” (Filip 2,8). De fapt, era încheierea unui lung șir de ascultări din partea
Sa: „. . . măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evr 5,8).
„Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud și judecata Mea este
dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5,30).
Niciodată să nu dăm dovadă de neascultare, ci în orice clipă și în orice împrejurare să
facem exact cum ne-a cerut Dumnezeu.

„Chiar în viața aceasta, nu este spre binele nostru să ne depărtăm de voința Tatălui
nostru din cer. Când ajungem să cunoaștem puterea cuvântului Său, noi nu vom da curs
sugestiilor lui Satana pentru a obține hrană sau pentru a ne salva viața. Singurele
noastre întrebări vor fi: Care este porunca lui Dumnezeu? Și care este făgăduința Sa?
Cunoscând acestea, vom asculta de prima și ne vom încrede în cealaltă.” (The Desire of
Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 121)

(04) Ascultare voluntară. Domnul Dumnezeu l-a trimis pe profetul Iona într-o misiune:
„Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a
suit până la Mine!” (Iona 1,2). Lui Iona nu i-a plăcut porunca Domnului, de aceea a
încercat să se eschiveze: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.
S-a pogorât la Iafo și a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit prețul
călătoriei și s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de fața
Domnului” (versetul 3).

Ne putem întreba dacă profetul acela chiar nu dorea să mai aibă nimic de a face cu
Domnul în restul vieții lui. Și ne putem întreba dacă el chiar nu cunoștea cuvintele altui
profet, ale psalmistului David, care a zis: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și
unde voi fugi departe de fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca
în locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc
la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi
107

zice: ,Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!’,
iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua
Page

și întunericul ca lumina” (Ps 139,7-12).

 Oricum, Iona s-a suit în corabie și a pornit spre Tars. Nu la Tars, pentru că nu a ajuns
acolo. Și imediat a adormit dus undeva în fundul corabiei. Chiar nu-l mustra conștiința
pe acest profet? Restul primului capitol din cartea intitulată „Iona” ne arată că Domnul
a produs o furtună teribilă, corăbierii și pasagerii s-au rugat la dumnezeii lor, s-a tras la
sorț pentru descoperirea vinovatului și sorțul a căzut pe Iona. A fost întrebat despre
identitatea lui, Iona le-a spus totul și le-a sugerat să-l arunce în mare, pentru ca furtuna
să se potolească. Au făcut așa și furtuna s-a potolit imediat, iar Iona a fost înghițit de un
pește mare trimis de Domnul.

În pântecele peștelui, profetul s-a rugat cu disperare și Domnul a poruncit peștelui să-l
verse pe profet pe pământ. Peștele a ascultat de Domnul. Observați lucrul acesta?
Peștele a ascultat de porunca Domnului de două ori: și când l-a înghițit pe profet, și când
l-a eliminat din pântecele lui. Dar profetul nu a ascultat.

În sfârșit, a venit și ascultarea: „Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel:
,Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo strigarea pe care ți-o voi
da!’” (Iona 3,1.2). De data aceasta, Iona s-a dus la Ninive și a făcut ce i-a poruncit
Dumnezeu. Exact: „Și Iona s-a sculat și s-a dus la Ninive, după cuvântul Domnului. Și
Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile. Iona a început să pătrundă în
oraș, cale de o zi, strigând și zicând: ,Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!’”
(Versetele 3 și 4)

Ninivitenii s-au pocăit și Domnul i-a iertat. S-au pocăit cu adevărat la strigarea
profetului Iona. Da, Iona s-a dus la Ninive, dar după cunoscutele peripeții. Ascultare
involuntară. Nu ar fi fost cu mult mai bine să se ducă acolo când Domnul l-a trimis prima
dată?

Iată-L însă pe Cineva care a făcut altfel: „Atunci am zis: ,Iată-Mă (în sulul cărții cărții este
scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!’” (Evr 10,7). Cuvintele acestea
provin din psalmul 40,7.8: „Atunci am zis: ,Iată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre
Mine; vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și legea Ta este în fundul inimii Mele.’”
Preluate din acest psalm, cuvintele respective sunt citate în textul din Evrei 10,7 și sunt
aplicate la Domnul nostru Isus Hristos.

L-am comparat pe Iona, neascultătorul sau ascultătorul întârziat, involuntar, mai întâi cu
peștele cel ascultător. Acum priviți-l în comparație cu Hristos: ce mare deosebire! E
bine să ascultăm de Dumnezeu la prima auzire a cuvintelor Sale, altfel s-ar putea să
ascultăm totuși mai târziu și să ne coste amânarea!

(05) Ascultare sinceră. Și Balaam a ascultat de Dumnezeu și nu s-a dus cu slujitorii lui
Balac când a fost chemat prima dată să-l blesteme pe Israel; nu s-a dus, dar nu era o
ascultare sinceră. El ar fi vrut, de fapt, să se ducă (vezi Numeri 22,5-14). Nu era sincer
108

nici când au venit „mai multe căpetenii, mai cu vază decât cele dinainte” (versetul 15),
trimise de Balac cu aceeași invitație, iar el a zis: „Să-mi dea Balac chiar și casa lui plină de
argint și de aur și tot n-aș putea să fac niciun lucru, fie mic, fie mare, împotriva poruncii
Page
 Domnului, Dumnezeului meu” (versetele 15-18; citat este versetul 18). De fapt, el
râvnea după bani, el „a iubit plata fărădelegii” (2 Pet 2,15).

Cunoaștem bine istoria, cum el L-a mai întrebat o dată pe Dumnezeu, dacă să se ducă
sau nu, deși cunoștea bine porunca Domnului, și Domnul l-a lăsat în voia lui, dar nu fără
câteva încercări de a-l opri (vezi Numeri 22,19-35). S-a dus, a încercat de câteva ori să
blesteme poporul ales, dar Domnul „i-a pus cuvinte în gură” (vezi capitolul 23,16),
cuvinte de binecuvântare (vezi capitolele 23 și 24).

Până la urmă a plecat acasă (vezi Numeri 24,25), dar nu fără o ultimă încercare de a
obține răsplata promisă, așa cum a afirmat Isus în epistola către biserica din Pergam:
„Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam,
care l-a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să
mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să se dedea la curvie” (Apoc 2,14). Despre
această apostazie a lui Israel și despre urmările ei citim în Numeri 25,1-18. De aceea, în
cursul războiului cu madianiții, ostașii lui Israel „l-au ucis cu sabia și pe Balaam, fiul lui
Beor” (Num 31,8). Probabil Balaam a plecat acasă cu banii promiși, dar aceștia nu l-au
scăpat de ascuțișul sabiei! Au scăpat banii, dar nu a scăpat el!

Dacă ascultăm de Dumnezeu, să ascultăm cu adevărat, fără încercări de a-L duce în

eroare (!), fără compromisuri și minciuni. S-o facem cu toată sinceritatea.

(06) Ascultare voioasă. Noi suntem adesea învinuiți că vrem să cumpărăm mântuirea
prin faptele noastre de ținere a legii, că, făcând astfel, am căzut din har. Dacă am face
așa, într-adevăr am cădea din har. Dacă, în loc să-L credem pe Dumnezeu că ne dă
mântuirea în dar (vezi Romani 3,24), noi încercăm să acumulăm merite, să o obținem
prin eforturi personale, am respinge solia evangheliei și am fi pierduți. Dar dacă
ascultăm de poruncile Domnului din recunoștință pentru actul Său salvator? Dacă
ascultăm pentru că Îl iubim? Dacă ascultăm pentru că ne place să-L ascultăm? Și atunci
este ascultarea cădere din har?

Mântuitorul a zis: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). Apostolul care
a consemnat în scris aceste cuvinte ale Domnului Isus Hristos a zis mai târziu: „Noi Îl
iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19).

„Orice ascultare adevărată vine din inimă. A fost o lucrare a inimii în cazul lui Hristos. Și,
dacă suntem de acord, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și aspirațiile
noastre, așa va aduce inimile și mințile noastre în conformitate cu voința Sa, încât,
atunci când Îl ascultăm, vom urma propriile noastre impulsuri. Voința, rafinată și
sfințită, își va găsi încântarea supremă în îndeplinirea serviciului Său. Când Îl cunoaștem
pe Dumnezeu așa cum este privilegiul nostru să-L cunoaștem, viața noastră va fi o viață
de continuă ascultare. Printr-o apreciere a caracterului lui Hristos, prin comuniune cu
109

Dumnezeu, păcatul va deveni pentru noi oribil.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 668)
Page
 „Aceia care simt iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu întreabă cât de puțin se
poate da pentru a întâmpina cerințele lui Dumnezeu; ei nu se interesează de cel mai
scăzut standard, ci tind la conformare desăvârșită cu voința Răscumpărătorului lor”
(Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 45).

• Să urmărim mai departe consecințele ascultării și pe cele ale neascultării. E foarte

important să le cunoaștem, pentru că de ele depinde viitorul nostru veșnic.

- Iată cazul trist al împăratului Saul, când Samuel a zis: „Căci neascultarea este tot atât
de vinovată ca ghicirea și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la
idoli și terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat” (1
Sam 15,23). Astfel, ca urmare a neascultării lui, Domnul l-a îndepărtat pe Saul din
poziția de împărat, deși el s-a cramponat de scaunul de domnie până la moartea prin
sinucidere pe muntele Ghilboa. Și, ca să nu piardă domnia, l-a prigonit tot timpul cu
furie pe noul uns al Domnului, David.

Imediat însă după ce a fost lepădat ca împărat, Saul a fost luat în stăpânire de Satana:
„Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh rău care venea de la
Domnul” (1 Sam 16,14). Venea de la Domnul în sensul că nu s-a mai bucurat de
protecția Duhului Sfânt și vrăjmașul atât a așteptat: a pus stăpânire pe el și l-a chinuit
până l-a condus la sinucidere (vezi 1 Samuel 31,4-6).

- Un alt caz, nu mai puțin zguduitor, de consecințe teribile ale neascultării, a fost acela al
ultimului împărat al lui Iuda – Zedechia. Profetul Ieremia l-a sfătuit pe împărat să se
supună împăratului Babilonului, și atunci va scăpa cu viață, el, familia sa, și tot Iuda. Dar
„împăratul Zedechia i-a zis lui Ieremia: ,Mă tem de iudeii care au trecut la haldei; mă
tem să nu mă dea în mâinile lor și să mă batjocorească.’ Ieremia a răspuns: ,Nu te vor
da. Ascultă glasul Domnului în ce-ți spun, căci o vei duce bine și vei scăpa cu viață’” (Ier
38,19.20).

Zedechia nu a ascultat de glasul Domnului, de aceea soarta lui și a casei lui a fost
înspăimântătoare. El a fugit noaptea împreună cu toți oamenii de război, în timp ce
haldeii înconjurau Ierusalimul: „Dar oastea haldeilor i-a urmărit și l-a ajuns pe Zedechia
în câmpiile Ierihonului. L-au luat și l-au dus la Nebucadnețar, împăratul Babilonului, la
Ribla, în țara Hamatului; el a dat o hotărâre împotriva lui. Împăratul Babilonului a pus
să-i junghie la Ribla pe fiii lui Zedechia înaintea lui, împreună cu toți mai marii lui Iuda.
Apoi a pus să scoată ochii lui Zedechia și a pus să-l lege cu lanțuri de aramă, ca să-l ducă
la Babilon” (vezi Ieremia 39,1-10; citate sunt versetele 5-7).

• Nu trebuia ajuns acolo: la lepădare, la pierderea fiilor, a ochilor, și a libertății. În iubirea

Sa nemărginită, Domnul a avut grijă să le dea oamenilor avertismente prețioase și
folositoare. Ascultate, acestea duc la viață și la fericire; lepădate, nu pot fi urmate decât
110

de nenorociri și pieire. Înainte de a cita unele dintre multele Sale avertismente, să

vedem ce zice Spiritul Profetic despre consecințele ascultării sau ale neascultării de
Dumnezeu:
Page
 - „Oamenii nu știu ce fac atunci când dau la o parte legea lui Dumnezeu. Legea lui
Dumnezeu este transcrierea caracterului Său. Ea întruchipează principiile împărăției
Sale. Acela care refuză să accepte aceste principii se așază în afara canalului unde curg
binecuvântările lui Dumnezeu. Glorioasele posibilități puse înaintea lui Israel puteau fi
realizate numai prin ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Aceeași înnobilare de
caracter, aceeași bogăție de binecuvântare – binecuvântare asupra minții, sufletului și
trupului, binecuvântare asupra casei și a câmpului, binecuvântare pentru viața aceasta și
pentru viața viitoare – sunt posibile pentru noi numai prin ascultare.” (Christ’s Object
Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 305)

- Scriind despre moartea năpraznică a lui Nadab și Abihu, serva Domnului a zis:
„Dumnezeu a intenționat să-i învețe pe oameni că ei trebuie să se apropie de El cu
respect și cu teamă sfântă, cum și în modul stabilit de El. El nu poate accepta ascultare
parțială. Nu a fost destul că în această ocazie solemnă de închinare aproape totul a fost
făcut cum poruncise El. Dumnezeu a rostit un blestem asupra acelora care se
depărtează de poruncile Lui și care nu fac nicio deosebire între lucruri obișnuite și cele
sfinte. . . . Dumnezeu nu a așezat în cuvântul Său nicio poruncă pe care oamenii o pot
asculta sau nu, așa cum vor, fără să sufere consecințe. Dacă oamenii aleg orice altă cale
decât aceea a ascultării stricte, ei vor constata că ,la urmă duce la moarte’ (Proverbe
14,12).” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 360-361)

• Iată acum texte destul de clare, în care Dumnezeu i-a avertizat pe copiii lui Israel cu
privire la urmările ascultării și cele ale neascultării, avertismente valabile și pentru noi
cei de astăzi:

- „De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării, dar de nu veți voi și
nu veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit” (Isa 1,19.20).

- „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă
începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu?” (1
Pet 4,17). Care va fi sfârșitul? Iată-l în textul următor:

- „. . . într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe

cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (așa va fi venirea
Domnului; 2 Tesaloniceni 1,8).

- „Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți ai Mei
dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exod 19,5).

• Dacă ascultăm de glasul Domnului, Dumnezeului nostru, și dacă păzim legământul Său,
vom fi ai Lui dintre toate popoarele, ai Lui pentru totdeauna. Cea mai bună hotărâre pe
care o putem lua acum o găsim în 2 Corinteni 10,5: „. . . orice gând îl facem rob ascultării
111

de Hristos” (2 Cor 10,5). Aceasta pentru că „Domnul cere de la fiecare dintre supușii Lui
ascultare deplină” (Scrisoarea 72 din 1893, publicată în Evangelism/Evanghelizare,
pagina 242).
Page
 • La ultima adunare generală a israeliților de sub îndrumarea sa, Iosua și-a exprimat
îngrijorarea că, după moartea lui, copiii lui Israel se vor strica, părăsind calea Domnului
și luându-se după obiceiurile popoarelor păgâne care-i înconjurau.

• De aceea el i-a îndemnat cu toată ardoarea: „Acum, temeți-vă de Domnul și slujiți-I cu

scumpătate și credincioșie. Depărtați dumnezeii cărora le-au slujit părinții voștri dincolo
de râu și în Egipt și slujiți Domnului. Și, dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți
astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de râu,
sau dumnezeilor amoriților, în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom
sluji Domnului!” (Ios 24,14.15)

• Era îndreptățit Iosua să fie îngrijorat, pentru că iată ce zisese Moise către copiii lui Israel,
spre sfârșitul vieții sale, și putem fi siguri că Iosua a fost de față: „Luați cartea aceasta a
legii și puneți-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie
acolo ca martoră împotriva ta. Căci eu îți cunosc duhul tău de răzvrătire și
încăpățânarea ta cea mare. Dacă vă răzvrătiți voi împotriva Domnului cât trăiesc eu încă
în mijlocul vostru, cu cât mai răzvrătiți veți fi după moartea mea. Strângeți înaintea mea
pe toți bătrânii semințiilor voastre și pe căpeteniile oștirii voastre; voi spune cuvintele
acestea în fața lor și voi lua martori împotriva lor cerul și pământul. Căci știu că, după
moartea mea, vă veți strica și vă veți abate de la calea pe care v-am arătat-o; și, în cele
din urmă, vă va ajunge nenorocirea, dacă veți face ce este rău înaintea Domnului, până
acolo încât să-L mâniați prin lucrul mâinilor voastre” (Deut 31,26-29).

• Și a urmat textul cântării lui Moise, compusă ca avertizare împotriva apostaziei (vezi
capitolul 32,1-43). Din fericire, temerile lui Moise nu s-au adeverit. În așa fel e bine să
fii dezamăgit. Generația de copii ai lui Israel care a trăit după moartea lui Moise a fost o
generație de oameni credincioși, care au ascultat de Domnul, urmând cu respect și
supunere toate ordinele servului Său Iosua. Nici temerile lui Iosua nu s-au adeverit,
pentru că iată ce ne spune cronicarul: „Israel a slujit Domnului în tot timpul vieții lui
Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care cunoșteau tot ce
făcuse Domnul pentru Israel” (Iosua 24,31).

• Frumos. La fel citim și în Judecători 2,6.7: „Iosua a dat drumul poporului și copiii lui
Israel au plecat fiecare în moștenirea lui, ca să ia țara în stăpânire. Poporul a slujit
Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după
Iosua și care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel.” S-au
stricat, dar nu după moartea lui Moise și nici imediat după moartea lui Iosua, care l-a
urmat.

• Ca să-i provoace la și mai multă afirmare a loialității lor față de Iehova, Iosua le-a zis:
112

„Voi nu veți putea să slujiți Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos;
El nu vă va ierta fărădelegile și păcatele. Când Îl veți părăsi pe Domnul și veți sluji unor
dumnezei străini, El Se va întoarce și vă va face rău și vă va nimici, după ce v-a făcut
Page
 bine” (Ios 24,19.20). Poporul a răspuns cu hotărâre: „Nu! Căci vom sluji Domnului. . . .
Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, și vom asculta glasul Lui” (versetele 21 și
24).

• Mântuitorul a fost întrebat de un cărturar: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?”
(Marcu 12,28). Răspunsul Domnului Isus Hristos a fost: „Cea dintâi este aceasta:
,Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn’ și ,să-L iubești pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu
toată puterea ta’; iată porunca dintâi” (versetele 29 și 30).

• Cea dintâi dintre toate poruncile este ascultarea de Dumnezeu; orice altă poruncă
derivă de aici și îi urmează. Neascultarea de Dumnezeu a fost primul păcat săvârșit pe
pământ și acela a aruncat întreaga rasă umană într-o prăpastie de mizerie, suferință,
răutate și moarte. Înapoi la Edenul pierdut nu se poate ajunge altfel decât prin
ascultare. Ascultare prin credință, nu prin vedere. Așa a zis Dumnezeu și așa facem.

• Iată-l pe omul numit Avraam: bogat și bine așezat în țara lui de baștină, Haldea, în
cetatea Ur. Nici prin minte nu-i trecea să emigreze. Dar a auzit glasul Dumnezeului
cerurilor și i-a dat ascultare: „Domnul îi zisese lui Avram: ,Ieși din țara ta, din rudenia ta,
și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta’” (Gen 12,1). Avram a făcut
așa și a fost numărat printre oamenii credinței: „Prin credință Avraam, când a fost
chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat, fără
să știe unde se duce” (Evr 11,8). Totală încredere în Dumnezeu, ascultare nelimitată de
El.

• Avraam a mai fost încercat de Dumnezeu, într-un mod cum niciun alt locuitor al
pământului nu a mai fost vreodată încercat: „După aceste lucruri, Dumnezeu l-a pus la
încercare pe Avraam și i-a zis: ,Avraame!’ ,Iată-mă!’, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: ,Ia
pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l
ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune’” (Gen 22,1.2).

• Nu urmează nicio discuție a lui Avraam cu Dumnezeu, nicio încercare de a evita o astfel
de „tragedie” pentru familia sa. Așa a zis Dumnezeu, așa va face. Era glasul
vrăjmașului? Nu, pentru că el cunoștea foarte bine, din experiență, din umblare zilnică,
glasul lui Dumnezeu. Mai departe ni se spune: „Când au ajuns la locul pe care i-l spusese
Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar și a așezat lemnele pe el. L-a legat pe fiul său
Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna și a luat cuțitul,
ca să-l junghie pe fiul său. Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri și a zis:
,Avraame! Avraame!’ ,Iată-mă!’, a răspuns el. Îngerul a zis: ,Să nu pui mâna pe băiat și
să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău,
113

pe singurul tău fiu, pentru Mine’” (versetele 9-12).

Page
 • Iată o dublă ascultare la gradul superlativ: ascultarea lui Avraam și ascultarea lui Isaac.
Nu știu pe care să o admir mai mult: să fii gata să-l pierzi pe unicul tău fiu, pentru că așa
îți cere Dumnezeu, sau să te lași sacrificat. O comparație aici e extrem de dificilă. Dar
ascultare: ascultare la pătrat!

• Aici găsim și cea mai mișcătoare parabolă care ilustrează în mod plastic planul de
mântuire: Avraam a plecat să-l aducă jertfă pe singurul lui fiu; era gata să o facă; nu a
făcut-o, doar pentru că în secunda decisivă a fost oprit de Dumnezeu. Dar dincolo de ea
se afla realitatea, nu umbra; antitipul, nu tipul: Dumnezeu „nu L-a cruțat nici chiar pe
Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți” (Rom 8,32). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viața veșnică” (Ioan 3,16).

• Ascultarea lui Avraam, ascultarea lui Isaac, simbolizau jertfirea de Sine a lui Dumnezeu
pentru mântuirea noastră, jertfa supremă adusă de Tatăl pentru noi în Persoana Fiului
Său. Iată cuvintele unui înger rostite față de serva Domnului într-o viziune:

„A zis îngerul: ‚Credeţi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său mult iubit fără nicio luptă? Nu, nu.’ A
fost o luptă chiar pentru Dumnezeul cerului, anume să-l lase pe omul vinovat să piară
sau să-L dea pe scumpul Său Fiu să moară pentru ei. Îngerii erau aşa de interesaţi în
mântuirea omului, încât s-ar fi putut găsi printre ei unii care ar fi renunţat la slava lor şi
şi-ar fi dat viaţa pentru omul pieritor. ‚Însă’, a zis îngerul care mă însoţea, ‚aceasta nu ar
fi folosit la nimic.’ Călcarea de lege era atât de mare, încât viaţa unui înger nu ar fi plătit
datoria. Nimic altceva decât moartea şi mijlocirea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi plătit
datoria şi nu l-ar fi salvat pe omul pierdut din suferinţa şi mizeria lipsite de nădejde.”
(Early Writings/Experienţe şi viziuni, pagina 127)

• Căderea omului a avut loc prin neascultarea lui; recuperarea celui căzut s-a făcut prin
ascultarea desăvârșită a Răscumpărătorului, aducându-l și pe păcătos în sfera ascultării
Sale: „Prin ascultarea Sa desăvârşită, El a făcut posibil ca fiecare fiinţă omenească să
asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima este unită cu
inima Sa, voinţa se contopeşte cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile
sunt aduse în captivitate faţă de El; noi trăim viaţa Lui.” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 312)

• Învață-ne, Doamne, această limbă a ascultării desăvârșite de Tine și dă-ne bucuria de a o

vorbi în vecii vecilor! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 184: „La a Ta chemare vin!”

114

Cântarea de închidere, 219: „Cred în Domnul Isus”

Page
 „PENTRU O VREME CA ACEASTA . . .”

• Cartea a șaptesprezecea a Bibliei poartă numele unei femei iudaice pe care Dumnezeu a
folosit-o în mod uimitor pentru salvarea poporului Său într-un moment de teribil pericol
național. Satana hotărâse, ca și în Egipt prin faraon (vezi Exodul 1,8-22), să extermine
poporul ales și, prin aceasta, să înlăture posibilitatea nașterii lui Mesia, așa cum arătau
făgăduințele și profețiile biblice. A fost necesară o intervenție energică a Providenței
pentru demascarea și zădărnicirea acelui plan. Deznădământul acelei drame a fost,
într-adevăr, extraordinar.

• Istoria lumii nu se desfășoară la întâmplare, cum cred materialiștii. Iată ce ne spune în

acest sens Inspirația divină pentru zilele din urmă: „În analele istoriei omenești,
dezvoltarea națiunilor, ridicarea și prăbușirea imperiilor, apar ca dependente de voința
și bravura omului. Desfășurarea evenimentelor pare, într-o mare măsură, să fie
determinată de puterea, ambiția și capriciile lui. Însă în cuvântul lui Dumnezeu cortina
este dată la o parte și privim, în spatele, deasupra și în cursul întregului joc și contrajoc
al intereselor, puterii și pasiunilor omenești, acțiunile Celui atotmilostiv, realizându-Și în
tăcere, cu răbdare, sfaturile propriei Sale voințe.” (Education/Educație, pagina 173)

• „Cartea Estera este o istorisire dramatică a modului cum Dumnezeu a folosit o tânără
curajoasă, de o frumusețe excepțională, pentru a-l salva pe poporul ei într-o vreme de
criză, când i-a amenințat exterminarea. Ca și în istorisirea lui Rut, vedem rolul important
al femeilor în marele plan al lui Dumnezeu pentru salvarea poporului Său. Rut era o
neevreică care s-a hotărât să se identifice cu Israel și să-L accepte pe Dumnezeul lor ca
Dumnezeu al ei, în timp ce Estera era o evreică, devenită, în providența lui Dumnezeu,
împărăteasa celei mai mari națiuni a timpului ei. Ea a înțeles adevărul și urgența
întrebării adresate ei de tatăl ei adoptiv: ,Cine știe dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai
ajuns la împărăție?’ Cu rugăciune către Dumnezeu, ea și-a riscat cu îndrăzneală viața
pentru a salva viețile copiilor lui Dumnezeu răspândiți în toate părțile imperiului.
Istorisirea Esterei îi determină pe cititorii ei să înțeleagă ocaziile pe care providența lui
Dumnezeu le poate oferi celui mai slab dintre cei slabi. Poate că și noi ,am ajuns la
împărăție pentru o vreme ca aceasta.’” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 3, pagina 457)

• Urmăriți, vă rog, și aceste concluzii valoroase extrase din același comentariu, pentru a
putea avea o bază suficient de solidă și de clară pe care să construim meditația noastră
în continuare:

„Caracterul religios și învățătura morală din cartea Estera se pot rezuma astfel:

(01) Cu toate că numele lui Dumnezeu nu apare în întreaga carte, providența Sa se

115

manifestă peste tot. Nimeni care nu crede în Dumnezeu nu ar fi putut să scrie cartea;
niciun credincios nu o poate citi fără să constate că credința sa a fost întărită. Izbăvirea
este prezentată de scriitor ca fiind rezultatul al unei credințe vii în Dumnezeu.
Page
 (02) Cartea Estera prezintă un raport al originii unei importante sărbători naționale
iudaice, Sărbătoarea Purim, care încă este celebrată cu bucurie în fiecare an.

(03) O lecție morală vitală străbate narațiunea. Odată cu apusul scurtei zile a
popularității lui Haman, natura trecătoare a puterii și prosperității pământești devine
dureros de evidentă. Dumnezeu îi smerește pe cei mândri și îi înalță pe cei ce se încred
în El.

(04) Providența lui Dumnezeu este arătată într-un mod remarcabil. Puterea divină este
unită cu efortul omenesc. Mijloacele folosite sunt umane, însă izbăvirea însăși este
divină.” (Ibid., pagina 461)

• Ce s-a întâmplat, de fapt? Ba nu s-a întâmplat, ci Dumnezeu a condus evenimentele

după planul Său, așa cum ne-au arătat sursele citate. Astfel, în această carte întâlnim
niște date importante din istoria poporului iudeu aflat în exil în diferite părți ale
imperiului persan în zilele împăratului Ahașveroș, „acelui Ahașveroș care domnea de la
India până în Etiopia peste o sută douăzeci și șapte de ținuturi” (Est 1,1).

• Împăratul a organizat o expoziție a bogățiilor lui, care a durat o sută optzei de zile (1,4).
La sfârșitul acelei lungi perioade, „împăratul a dat întregului popor care se afla în
capitala Susa, de la cel mai mare până la cel mai mic, un ospăț, care a ținut șapte zile, în
curtea grădinii casei împărătești” (vezi versetele 5-9; citat este versetul 5). În ultima zi a
ospățului, împăratul, amețit de vin, a poruncit ca „cei șapte fameni care slujeau înaintea
împăratului Ahașveroș să o aducă în fața lui pe împărăteasa Vasti, cu cununa
împărătească, pentru ca să arate frumusețea ei popoarelor și mai marilor săi, căci era
frumoasă la chip” (versetele 10 și 11).

• Așa cum se istorisește mai departe, împărăteasa nu a acceptat invitația, ceea ce l-a
mâniat foarte mult pe împărat (vezi versetul 12). Acesta s-a sfătuit cu cei șapte
domnitori ai Persiei și Mediei și a ascultat de sfatul lor, așa cum citim în restul
capitolului. Urma ca împărătesei Vasti să i se retragă coroana și împăratul să aducă la
tron o altă împărăteasă, selectată dintr-o mulțime de „fete, fecioare și frumoase” (2,1-
18; cuvintele citate sunt din versetul 2). Concursul a fost câștigat de Hadasa sau Estera,
o verișoară a lui Mardoheu, un „bărbat din Beniamin, care fusese luat din Ierusalim
printre robii strămutați împreună cu Ieconia, împăratul lui Iuda, de Nebucadnețar,
împăratul Babilonului” (versetele 5 și 6).

• Hadasa avusese o copilărie nefericită: „El (Mardoheu) o creștea pe Hadasa, adică Estera,
fata unchiului său, căci ea n-avea nici tată, nici mamă. Fata era frumoasă la statură și
plăcută la vedere. După moartea tatălui și a mamei sale, Mardoheu o luase de suflet”
(versetul 7). După selecționarea vastă care a avut loc, Estera a devenit împărăteasă în
116

locul lui Vasti, dar nu și-a destăinuit originea etnică, pentru că așa îi ceruse Mardoheu,
de care continua să asculte (vezi versetul 20).
Page
 • Între timp, „Bigdan și Tereș, doi fameni ai împăratului,”, au plănuit să-l asasineze pe
împărat. Mardoheu a aflat de acel plan și, prin Estera, l-a informat pe împărat, care a
făcut cercetări și, constatând că este adevărat, i-a spânzurat pe cei doi fameni (vezi
versetele 21-23). Mardoheu nu a fost răsplătit cu nimic, dar contribuția lui la salvarea
vieții împăratului a fost scrisă în „cartea aducerilor aminte, Cronicile” (2,23; 6,1).

• Capitolul 3 ne arată cum împăratul l-a promovat într-o poziție asemănătoare aceleia de
prim-ministru pe „Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul” (versetul 1). Potrivit cu porunca
împăratului, toată lumea trebuia să-și plece genunchii înaintea lui Haman, dar
Marhoheu a refuzat să facă lucrul acesta și a persistat în refuzul lui, chiar când a fost
avertizat că este o călcare a poruncii împăratului (vezi versetele 2-4). Haman a observat
lucrul acesta și, aflând că Mardoheu este iudeu, a făcut un plan de exterminare a tuturor
iudeilor din imperiu, plan pentru care a cerut și obținut aprobarea împăratului, căruia
însă nu i-a spus despre ce popor este vorba (citiți restul capitolului 3).

• Mardoheu a aflat cu groază de planul acela criminal și a rugat-o pe Estera să apeleze la

împărat. După o ezitare, Estera s-a conformat, au urmat trei zile de post general al
iudeilor, o riscantă dar reușită audiență a Esterei la împărat, două ospețe organizate de
ea la care au luat parte împăratul și Haman, iar în cursul celui de al doilea ospăț ea l-a
demascat pe Haman în fața împăratului și a apelat la el pentru salvarea poporului său,
așa cum aflăm din capitolele 4-7.

• Drept urmare, împăratul a poruncit executarea lui Haman pe o spânzurătoare (7,9),

executare care chiar a avut loc (versetul 10). Cum regula persană nu îngăduia anularea
unei legi, împăratul le-a permis iudeilor să se apere, ceea ce ei au făcut, răzbunându-se
pe vrăjmașii lor în zilele a treisprezecea (ziua când, după planul lui Haman, iudeii trebuia
să fie exterminați) și a paisprezecea ale lunii a douăsprezecea – Adar (citiți capitolele 8 și
9).

• În amintirea acelei izbăviri providențiale, Mardoheu și Estera au hotărât, și au răspândit

pretutindeni printre iudei hotărârea, ca zilele a treisprezecea și a paisprezecea ale lunii
Adar să fie prăznuite în fiecare an, în amintirea acelei experiențe salvatoare (vezi
capitolul 9,17-32). În capitolul 8,15 se arată că Mardoheu a fost onorat mult de împărat:
„Mardoheu a ieșit de la împărat cu o haină împărătească albastră și albă, cu o mare
cunună de aur și cu o mantie de in subțire și de purpură.”

• Iudeii s-au bucurat de întorsătura providențială a evenimentelor (vezi capitolul 8,

versetele 16 și 17), iar Mardoheu „era cel dintâi după împăratul Ahașveroș. El era cu
vază între iudei și iubit de mulțimea fraților săi, căci a căutat binele poporului său și a
vorbit pentru fericirea întregului său neam” (10,3, ultimul verset din cartea Estera).
117

• Am făcut această lungă incursiune prin scurta carte Estera pentru a avea un fond istoric
Page

concred și solid pentru studiul nostru de față. În centru vom avea numai groaza și
 smerirea iudeilor în zilele după ce au aflat de planul ucigaș al lui Haman. Putem fi siguri
de motivul pentru care Satana l-a inspirat pe Haman să încerce acel genocid uriaș -
uciderea tuturor iudeilor. De ce nu a altui grup etnic? Era numai jignirea adusă de
Mardoheu pentru că nu-și pleca genunchii în fața lui, sau era mai mult?

• În Egipt, înainte de nașterea lui Moise, noul faraon, care nu-l cunoscuse pe Iosif,
încercase să producă o dispariție asemănătoare a poporului evreu, dar pe o cale mai
lentă: uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească. Care era scopul? Faraon se
temea că evreii se înmulțesc prea mult și se pot uni cu vrăjmașii egiptenilor în caz de
război, plecând apoi din țară. Dar faraon făcea jocul neștiut al lui Satana. La fel Haman.

• Două planuri ucigașe de eliminare a poporului ales de pe scena istoriei. Și pentru ce?
Satana știa din făgăduințe și profeții că din acel popor Se va naște Mesia, de aceea a
încercat zădărnicirea acelui plan divin. De fiecare dată fără succes, și nu putea fi altfel,
pentru că Cel Preaînalt nu poate să piardă.

• Când Mardoheu a aflat de sinistrul aranjament al lui Haman, aranjament în mod

inconștient binecuvântat de împărat, prin care neamul iudeu urma să dispară, a apelat la
Estera prin intermediul lui „Hatac, unul dintre famenii pe care-i pusese împăratul în
slujba ei” (4,5). Estera, care știa că nimeni nu are voie să se prezinte în fața împăratului
nechemat, s-a cutremurat. Prin același Hatac, ea i-a trimis vărului-protector următorul
răspuns: „Toți slujitorii împăratului și poporul din ținuturile împăratului știu că este o
lege care pedepsește cu moartea pe oricine, fie bărbat, fie femeie, care intră la împărat,
în curtea dinlăuntru, fără să fie chemat. Numai acela scapă cu viață căruia îi întinde
împăratul toiagul lui împărătesc de aur. Și eu n-am fost chemată la împărat de treizeci
de zile” (versetul 11).

• Mardoheu știa că nu este timp de târguială. El „i-a trimis următorul răspuns Esterei: ,Să
nu-ți închipui că numai tu vei scăpa, dintre toți iudeii, pentru că ești în casa împăratului.
Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei și tu și
casa tatălui tău veți pieri’” (versetele 13 și 14).

• Ajutor din altă parte? De unde? Când? Cum? Mardoheu simțea ce știm noi cu
siguranță din Spiritul Profetic: „Tatăl nostru ceresc are o mie de căi de a Se îngriji de noi,
de care noi nu știm nimic. Cei ce care acceptă acel unic principiu de a face serviciul
pentru Dumnezeu suprem vor vedea încurcături dispărând și o cale clară înaintea
picioarelor lor” (The Ministry of Healing/Divina vindecare, pagina 481).

• Estera a cedat, comunicându-i lui Mardoheu următorul mesaj: „Du-te, strânge-i pe toți
iudeii care se află în Susa și postiți pentru mine, fără să mâncați, nici să beți, trei zile, nici
118

noaptea, nici ziua. Și eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în
ciuda legii; și, dacă va fi să pier, voi pieri” (Est 4,16). „Și chiar de nu ne va scoate . . .”
(din mâna ta, împărate), au declarat ferm Hanania, Mișael și Azaria în fața temutului
Page
 Nebucadnețar și a cuptorului fierbinte (vezi Daniel 3,18). Dacă Dumnezeu nu ne va
scoate din mâna ta și vom pieri, noi tot nu ne vom închina idolului pe care l-ai făcut!

• Nici Estera, nici Mardoheu, nici poporul iudeu, nu au pierit. Au pierit adversarii lor.
Observați că Estera a apelat la Mardoheu, și, prin el, la iudeii din Susa, să postească trei
zile (așa au postit locuitorii din Ninive și tot cu rezultat fericit, vezi Iona 3,5-10). Nu e
amintită rugăciunea, dar e subînțeleasă; ce rost ar fi avut un post atât de drastic fără
rugăciune? Nu se adresau ei în disperare lui Dumnezeu? Nu știm de ce nu se amintește
nimic, nici despre Dumnezeu, nici despre rugăciune, în cele zece capitole ale cărții. Dar
credința, stăruința, intervenția divină, izbăvirea, toate acestea sunt vizibile.

• Ne-am putea întreba acum pe drept cuvânt: Dumnezeu, care a intervenit și Și-a salvat
poporul din acea primejdie teribilă, nu putea să împiedice cu totul situația aceea? Nu
putea El să facă imposibilă promovarea lui Haman și, prin aceasta, toată criza aceea? De
ce a așteptat ca ea să apară și abia apoi să o rezolve în favoarea poporului Său?
Dumnezeu putea proceda așa, dar a îngăduit ca evenimentele să se desfășoare în voia
lor, a lăsat jocul să curgă. I-a îngăduit lui Satana să lucreze, le-a îngăduit oamenilor răi să
plănuiască și să pregătească răul. De ce? Ca să-i trimită pe copiii Săi pe genunchi.

• Dacă noi nu Îl căutăm pe Dumnezeu în vremuri calme, El ne va lăsa să avem alte

vremuri, ca să-L căutăm, spre binele nostru spiritual. Am văzut un scurt video în care un
halterofil se străduia să ridice o greutate mare, pentru că așa i-au cerut doi antrenori
care se ocupau de el. Halterofilul s-a străduit din greu să o ridice, s-a opintit, aproape
fără succes sau cu foarte mic succes. Antrenorii au insistat de el, l-au încurajat, au pus și
ei mâna pe halteră. La un moment dat, unul dintre ei a scos un pistol și l-a îndreptat
spre sportiv. În disperare, acesta a început să ridice haltera, la înălțime maximă și din ce
în ce mai repede.

• Bună parabolă, așa este? Explicam unei comunități, în Sabatul de la 28 decembrie 2019,
la o lecțiune din ciclul despre Ezra și Neemia, de ce Dumnezeu a îngăduit toate acele
hărțuieli ale vrăjmașilor în timpul reconstruirii zidurilor Ierusalimului, și m-am folosit de
această parabolă. Am zis așa în concluzie: „Domnul S-a folosit de dificultăți, de pericole,
pentru ca poporul Său, în disperare, să ia lucrurile în serios și să construiască repede, cât
mai repede cu putință. Potrivit cu Neemia 6,15, ,zidul a fost isprăvit în . . . cincizeci și
două de zile.’ Adică aproape două luni, dacă socotim și Sabatele, zile când nu au lucrat.
Record! Poate că fără adversități reconstrucția ar fi durat multe luni sau chiar ani, sau
poate că nu s-ar fi realizat niciodată. Ce nu facem în timpuri de pace și libertate,
Domnul ne ajută să facem în împrejurări critice sau foarte critice.

• De remarcat este și atitudinea eroică, de martir potențial, a Esterei: „. . . și, dacă va fi să

119

pier, voi pieri” (Est 4,16). Pentru noi, în cadrul acestei teme, este extrem de importantă
declarația interogativă a lui Mardoheu către Estera: „Și cine știe dacă nu pentru o vreme
ca aceasta ai ajuns la împărăție?” (Versetul 14). Ceea ce însemna: poate că Dumnezeu
Page

a dirijat lucrurile în acest fel, ca tu să ajungi la palat, pentru o vreme critică pentru
 aceasta, pentru salvarea poporului Său. Poate că tu ești instrumentul programat de El
pentru salvarea noastră națională! Gândește-te la aceasta și mai puțin la viața ta și la
viitorul tău!

• Acelea erau zile extrem de periculoase pentru poporul iudeu: țara lor era pustiită,
capitala lor făcută una cu pământul, ei duși în robie de multă vreme, departe de țara lor!
Satana nu era însă mulțumit: iudeii trebuia să fie neapărat măcelăriți până la unu, să nu
Se mai nască Mesia niciodată, pentru ca planul de mântuire să fie zădărnicit, purtătorii
de lumină să piară, iar lumina adevărului să se stingă pentru totdeauna:

„Numai Dumnezeu poate limita puterea lui Satana. El merge încoace și încolo pe
pământ, umblând pe el în sus și în jos. El nu lipsește de la locul lui de veghe nici măcar
un moment, de teamă că pierde un prilej de a distruge suflete. Este important ca
poporul lui Dumnezeu să înțeleagă lucrul acesta, pentru a putea scăpa de cursele lui”
(Review and Herald din 13 mai 1862, citat în Messages to Young People/Solii pentru
tineret, pagina 51).

• Când Mesia era deja născut, Satana a încercat prin Irod cel Mare să-L nimicească,
omorându-i „pe toți pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în
Betleem și în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la
magi” (Mat 2,16). Observați? Prin Haman, diavolul a încercat să aplice un vaccin pentru
prevenirea venirii lui Mesia; dacă nu a reușit atunci și nici în timpul cezarului, a încercat
prin împăratul Irod o injectare generală mortală a pruncilor din Betleem și împrejurimi,
însă de fiecare dată a pierdut. Mesia a fost ocrotit și Și-a făcut lucrarea.

• Așa cum am arătat, la bază nu era numai refuzul lui Mardoheu de a se închina omului
Haman, ci însăși existența națiunii urma să fie lichidată; acesta era punctul numărul unu
pe agenda lui Satana: „Și Haman a văzut că Mardoheu nu-și pleca genunchiul și nu se
închina înaintea lui. S-a umplut de mânie, dar a crezut prea puțin pentru el să pună
mâna numai pe Mardoheu, căci i se spusesse din ce popor era Mardoheu și a voit să-l
nimicească pe poporul lui Mardoheu, pe toți iudeii care se aflau în toată împărăția lui
Ahașveroș” (Est 3,5.6).

• Un timp de mare criză pentru poporul lui Dumnezeu. Nu singura criză. De-a lungul
istoriei, credincioșii s-au deplasat de la o criză la alta, căci Satana i-a urmărit tot timpul
cu înverșunare; ei erau „personae non gratae” în împărăția lui!

• Ce este o criză? O lipsă materială acută, o complicare a unei boli, o situație periculoasă
și în aparență fără ieșire, în care se află un individ, o familie, un grup, o națiune, sau
chiar omenirea întreagă.
120

• Așa cum am aflat din cartea Christian Counseling/Consiliere creștină, de Gary R. Collins,
pagina 64, se pot distinge trei tipuri de crize:
Page
 (01) Crize accidentale sau situaționale. Acestea apar când există o amenințare bruscă,
un eveniment extrem de tulburător sau o pierdere neașteptată. Moartea unei persoane
apropiate, descoperirea unei boli grave, experiența unui viol sau a unui alt fapt brutal,
tulburări sociale ca un război sau o depresiune economică, pierderea locului de muncă
sau a banilor economisiți, o pierdere bruscă a respectului sau a poziției, toate acestea
sunt stresuri situaționale care afectează atât indivizi, cât și familii.

Cineva a constatat că evenimentele stresante care au loc în afara familiei – persecuție,

dezastru natural, un incendiu grav, incident rasial – adesea întăresc o familie, membrii ei
strângând rândurile ca să rezolve criza. Când stresul este intern – o încercare de
sinucidere, infidelitate, abuzarea unui copil sau alcoolism – criza este în stare să
dezmembreze familia. Mai dăunătoare sunt crizele care vin una după alta. Aceasta a
fost experiența lui Iov. Într-un timp scurt, acest om religios a pierdut familia, averea,
sănătatea, și poziția socială.

(02) Crize de dezvoltare. Acestea se produc în cursul dezvoltării umane normale.

Începerea unei școli, adaptarea la viața de căsătorie sau la situația de părinte,
întâmpinarea criticii, a pensionării sau a deteriorării sănătății, sau adaptarea la
pierderea prin moarte a unui prieten, toate acestea sunt crize care cer noi forme de
tratare a lor. Avraam și Sara au făcut față emigrării, criticii, mulților ani fără copii,
stresului familial și chiar poruncii lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac.

(03) Crize existențiale. Acestea se suprapun cu celelalte două. Sunt timpuri când toți
trecem prin împrejurări când trebuie să stăm față în față cu unele adevăruri, adesea
despre noi:

- Sunt un ratat.
- Absolvesc și habar n-am ce să fac în continuare.
- Nu voi avea niciodată succes cu firma mea.
- Nu am obținut mult așteptata avansare.

- Acum sunt văduv, din nou singur.

- Viața mea nu are niciun sens.
- Căsătoria mea s-a sfârșit cu divorț.
- Boala mea este incurabilă.

- Sunt blocat în orașul acesta.

- Nu mă mai entuziasmează nimic.
- Casa și tot ce am au fost mistuite de foc.
- Am fost respins din cauza culorii mele.
- Sunt prea în vârstă ca să mai ating țintele vieții mele.

Aceste situații și altele cer timp și efort ca să fie asimilate. Ele sunt schimbări în felul
121

cum omul se percepe pe sine, care pot să fie negate temporar, însă în timp trebuie să fie
confruntate în mod realist, dacă este vorba ca viața să continue și să se realizeze.
Page
 (Acestea sunt idei preluate din cartea Christian Counseling/Consiliere creștină, de Gary
R. Collins.)

• O mare parte din Biblie se ocupă de crize. Adam, Eva, Cain, Noe, Avraam, Isaac, Iosif,
Moise, Samson, Iefta, Saul, David, Ilie, Daniel și alte persoane au trecut prin crize pe care
Vechiul Testament le descrie în mod amănunțit. Isus a trecut prin crize: criza din Galilea
(vezi Ioan 6), Ghetsimani, crucificarea. La fel ucenicii Săi, apostolul Pavel și mulți alți
credincioși. Unele epistole au fost scrise pentru a ajuta indivizi sau biserici să întâmpine
crize, iar Evrei 11 este un rezumat de crize atât cu încheieri fericite, cât și terminate cu
torturi, suferințe de necrezut și moarte.

• În Apocalipsa 12,3-12 este descrisă criza războiului din cer. La începutul Scripturii
întâlnim criza planetei Terra, prin căderea în păcat a primilor noștri părinți; criza aceasta
a produs tăcere și durere în cer, apoi complicații, mizerie, ruină și moarte pe pământ.

• Gândiți-vă la criza sufletească teribilă prin care a trecut Iacov în așteptarea venirii
fratelui său Esau, pus pe răzbunare, potrivit cu Geneza 32,9-12.

• După secole, împăratul Saul, părăsit de Duhul lui Dumnezeu, a trecut printr-o situație
critică, pe care i-a povestit-o diavolului: „Sunt într-o mare strâmtoare: filistenii îmi fac
război și Dumnezeu S-a depărtat de la mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin
vise. Și te-am chemat să-mi arăți ce să fac” (1 Sam 28,15). Cerea o soluție de la Satana,
care pretindea că este Samuel, chemat de vrăjitoarea din En-Dor! Și diavolul i-a adâncit
criza, ducându-l la prăbușire sufletească și fizică (vezi versetele 20-25), apoi la sinucidere
(vezi capitolul 31,1-6). Nu se cere ajutor de la Satana în timp de criză; și nici de la
oameni întotdeauna. Trebuie căutat Dumnezeu.

• Chiar profetul Ilie Tișbitul a trecut printr-o criză zguduitoare, imediat după o mare
biruință pe Muntele Carmel, unde fusese demascată neputința și inexistența lui Baal, în
contrast cu existența și atotputernicia lui Iehova (vezi 1 Împărați 18,16-40). Poporul a
fost convins de religia lui Iehova și profeții păgâni au fost măcelăreți. Dar la scurt timp
după aceea Ilie a fugit la amenințarea nelegiuitei Izabela, care a trimis la el un sol să-i
spună: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu
voi face cu viața ta ce ai făcut tu cu viața fiecăruia dintre ei” (1 Împ 19,2). Ni se spune
mai departe că „Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața”
(versetul 3).

• Disperarea lui a fost extremă „în pustie, unde, după un drum de o zi, a șezut sub un
ienuper și dorea să moară, zicând: ,Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul (viața), căci nu
sunt mai bun decât părinții mei’” (versetul 4). La Muntele lui Dumnezeu, Horeb, Domnul
122

l-a întâlnit și l-a încurajat (vezi versetele 9-18). Gândiți-vă la versurile cântării
următoare:
Page
 DACĂ DRUMUL CĂTRE CERURI
(autorul nu este indicat)
„Dacă drumul către ceruri
e adesea trist și greu,
Tu alungă deznădejdea,
te încrede-n Dumnezeu.
Refren:
Mii de lacrimi de durere
șterge mâna Domnului.
Când te afli-n clipe grele,
păsul tău să-l spui doar Lui.
Ai pierdut cumva cărarea,
neguri te-au acoperit,
Tu să ai încredințarea:
Domnul nu te-a părăsit. Refren
Frații tăi la strâmtorare
te-or trăda și părăsi,
Numai Domnul va rămâne,
El și-atunci te va iubi. Refren
De-a aprins vrăjmașul rugul,
nu ceda, căci biruiești,
Ți-a gătit Isus veșmântul
pentru sferele cerești. Refren”

• Putem aminti aici și criza prin care a trecut regatul lui Iuda în timpul credinciosului
împărat Ezechia, când împăratul Asiriei a amenințat Ierusalimul cu invazie (vezi Isaia
36,1-22). Omul lui Dumnezeu nu a apelat, ca Saul, la un profet mort, și implicit la
Satana, nici la vreun ajutor omenesc, ci la Dumnezeu: „Doamne al oștirilor, Dumnezeul
lui Israel, care șezi pe heruvimi! Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor
pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul! Doamne, pleacă-Ți urechea și ascultă!
Doamne, deschide-Ți ochii și privește! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib
ca să-L batjocorească pe Dumnezeul cel viu!” (Isa 37,16.17)

• Rugăciunea continuă până la versetul 20, care e un apel disperat, dar încrezător: „Acum,
Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărățiile
pământului să știe că numai Tu, Doamne, ești Dumnezeu!”

• Așa cum citim în versetele 21-35, Dumnezeu i-a răspuns împăratului Ezechia prin
profetul Isaia, fiul lui Amoț, apoi a intervenit împotriva hulitorului împărat asirian:
123

„Îngerul Domnului a ieșit și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii de
oameni. Și, când s-au sculat dimineața, iată că toți aceștia erau niște trupuri moarte.
Page

Atunci Sanherib, împăratul Asiriei, și-a ridicat tabăra, a plecat și s-a întors; și a rămas la
 Ninive. Și, pe când stătea cu fața la pământ, rugându-se în casa lui Nisroc, dumnezeul
său, fiii săi Adramalec și Șarețer l-au lovit cu sabia și au fugit în țara Ararat. Și, în locul
lui, a domnit fiul său Esar-Hadon” (versetele 36-38).

• Gândiți-vă la criza Mișcării Millerite, când, la 22 octombrie 1844, dată profetică foarte
bine calculată după prezicerile din Daniel 8 și 9, a doua venire a lui Hristos nu a avut loc,
așa cum se predicase și cum așteptaseră mii de credincioși. Problema era nu data, ci
evenimentul: nu sfârșitul lumii, ci începerea judecății prezise în Daniel 8,13.14 și în
Apocalipsa 14,6.7. Mulți au părăsit nădejdea adventă, dar din criza aceea s-a născut
Biserica Rămășiței, care vestește întreita solie îngerească pe tot pământul, ca lucrare
absolut necesară înainte de a veni sfârșitul (vezi Matei 24,14 și Apocalipsa 10,11).

• Psalmul 107 începe cu cuvintele: „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține
îndurarea Lui!” (Versetul 1). Autorul necunoscut descrie apoi câteva crize prin care au
trecut unii oameni, eforturi disperate și infructuoase de a se ajuta singuri, apoi apel
disperat: „Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul și El i-a izbăvit din
necazurile lor” (versetele 6, 13, 19, 28). De fiecare dată a urmat intervenția divină și
exclamația psalmistului: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și
pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!” (Versetele 8, 15, 21, 31)

• Au și necredincioșii succese în viață, uneori mai mari decât cele ale credincioșilor? Au.
Le merge și lor bine? Le merge. Sunt și ei optimiști? Sunt. Da, însă tocmai în situații de
criză le lipsește factorul moral necesar pentru a le depăși. Atunci se vede diferența
dintre „copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului”, ca să folosim cuvintele scrise de apostol
în 1 Ioan 3,10. Și noi avem asigurarea: „Nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost
potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți
ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea,
ca s-o puteți răbda” (1 Cor 10,13).

• Într-o cuvântare ținută în Indianapolis la data 12 aprilie 1959, J. F. Kennedy a arătat că

termenul chinezesc pentru criză are două componente: (01) pericol; (02) ocazie. Ce fel
de ocazie ne oferă nouă crizele? Ca să manifestăm încrederea noastră în Providență și
să apelăm acolo pentru izbăvire, după care vom ieși întăriți și bine pregătiți pentru crize
mai mari.

• Rhoda Thomas Tripp, în cartea The International Thesaurus of Quotations, la pagina 203,
a citat următoarele afirmații înțelepte:

- „Învățăm geologie în dimineața de după cutremur” (Emerson).

- „Pentru o situație extraordinară, măsuri extraordinare și sacrificii după necesitate”

124

(graffito scris în timpul unei revolte studențești franceze în 1968).

- „Marile crize produc oameni mari și mari fapte de curaj” (J. F. Kennedy în 1956).
Page
 - „Dacă poți ține capul sus când toți cei din jur și-l pierd, poate că nu ai înțeles situația”
(Jean Kerr, 1957). Aici eu aș zice: poate ai înțeles-o, dar, ca și apostolul Pavel, știi în cine
te-ai încrezut (vezi 2 Timotei 1,12).

• O vreme ca aceasta! O vreme de criză! Chemat de Dumnezeu să lucrezi pentru El în

astfel de timpuri dificile, periculoase! S-a pus întrebarea în cer: „Pe cine să trimit și cine
va merge pentru Noi?” (Isa 6,8). Răspunsul profetului a fost: „Iată-mă, trimite-mă!”
(Același verset). Așa să răspundem noi când Dumnezeu are nevoie de oameni prin care
să lucreze în astfel de împrejurări critice. Sigur, noi știm că, dincolo de răspunsul
profetului, era răspunsul Cuvântului divin, care „era la început cu Dumnezeu și era
Dumnezeu” (Ioan 1,1), care a acceptat să devină trup, ca să Se jertfească pentru salvarea
păcătoșilor, potrivit cu versetul 14 (vezi și Filipeni 2,5-8).

• Răspunsul Fiului lui Dumnezeu pentru trimitere și rezolvarea crizei planetei răzvrătite se
găsește mai complet în cartea Psalmilor, capitolul 40,7.8: „Atunci am zis: ,Iată-Mă că vin!
În sulul cărții este scris despre Mine; vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și legea Ta este
în fundul inimii Mele.’” Că aceste cuvinte au fost rostite de Hristos se arată în Evrei
10,5-7.

• Criza planetei noastre este descrisă în capitolul al 5-lea din cartea Apocalipsa lui Ioan,
unde Tatăl cel atotputernic șade pe scaunul de domnie, având în mâna dreaptă „o carte,
scrisă pe dinlăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți” (versetul 1). Era cartea cu
misterul salvării păcătoșilor, care trebuia descifrat și rezolvat. Un înger puternic a strigat
cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Versetul 2)

• Vizionarul continuă: „Și nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ,
care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Și am plâns mult, pentru că nimeni
nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea. Și unul dintre bătrâni mi-a
zis: ,Nu plânge! Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să
deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.’ Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele
patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și
avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în
tot pământul. El a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de
domnie” (versetele 3-7).

• Nu ne putem îndoi absolut deloc că Mielul acela, care părea junghiat, dar care a și fost,
cu adevărat, junghiat, a fost Domnul Isus Hristos. Despre El a scris tot Ioan, în
evanghelia sa, citând cuvintele lui Ioan Botezătorul, când L-a văzut pe Isus: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29). Apostolul Petru adaugă: „. . . căci
știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert
125

de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos,

Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Pet 1,18.19).
Page
 • Mielul lui Dumnezeu Și-a dat viața pentru mântuirea noastră, rezolvând astfel criza
discutată în Apocalipsa 5,2-7, criza planetei noastre căzute în păcat, a omenirii
înstrăinate de Dumnezeu: „Căci erați ca niște oi rătăcite. Dar acum v-ați întors la
Păstorul și Episcopul sufletelor voastre” (1 Pet 2,25).

• Hristos a salvat omenirea din criza căderii, dar El folosește oameni pentru continuarea
lucrării Sale, în toate împrejurările, inclusiv în cele de criză. Astfel, se poate spune
despre ei, ca și despre Estera: „Cine știe dacă nu ai ajuns . . .” aici, „pentru o vreme ca
aceasta?”

• Vom face lucrarea lui Dumnezeu! În ciuda opoziției omenești! Iată în încheiere ce ne
învață aceste mărturii prețioase:

- „Este nevoie acum de oameni cu o inteligență clară. Dumnezeu îi cheamă pe cei

dispuși a fi stăpâniți de Duhul Sfânt, ca să promoveze o lucrare de reformă temeinică.
Eu văd o criză înaintea noastră, iar Domnul îi cheamă pe conlucrătorii Săi să I se alăture.
Fiecare suflet trebuie să stea acum într-o poziție de consacrare mai profundă, mai
autentică față de Dumnezeu decât în anii care au trecut.” (Testimonies to Ministers/
Mărturii pentru predicatori, pagina 514)

- „O mare criză îl așteaptă pe poporul lui Dumnezeu. O criză stă în fața lumii. Cea mai
importantă luptă a tuturor timpurilor se află imediat înaintea noastră” (Testimonies for
the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 711).

- „Timpul de încercare va veni peste toți. Prin cernerea încercării va fi descoperit

creștinul adevărat. Este poporul lui Dumnezeu acum atât de ferm întemeiat pe Cuvântul
Său, încât să nu cedeze dovezilor aduse de simțurile lor? Se vor alipi ei, într-o astfel de
criză, de Biblie și numai de Biblie?” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina
625)

- „Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni – oameni care nu vor fi cumpărați
sau vânduți, oameni care în adâncul sufletelor lor sunt credincioși și cinstiți, oameni care
nu se tem să numească păcatul pe numele lui adevărat, oameni a căror conștiință este
tot atât de loială față de datorie cum este acul față de pol, oameni care vor sta pentru
dreptate chiar dacă s-ar prăbuși cerul.” (Education/Educație, pagina 57)

• Suntem chemați să lucrăm pentru Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu pentru salvarea

sufletelor care pier în neștiință și păcat. Să răspundem cu toți: „Iată-ne! Trimite-ne!”
Să ne ducem unde ne trimite Dumnezeu și când ne trimite El, sub călăuzirea și protecția
sigură a Duhului Său Sfânt, în această vreme critică a istoriei omenirii! Chiar dacă ar fi să
lucrăm pentru El în ciuda unor legi omenești, chiar dacă ar fi să plătim cu viața! Pentru
că Dumnezeu ne-a așezat aici, acum, într-o vreme ca aceasta, tocmai pentru acest scop
126

important! Amin!

* * * *
Page
 Cântarea de deschidere, 300: „Cerul ne tot cheamă”

Cântarea de închidere, 281: „’Nainte cu Isus!”

127
Page
 ÎNTREBAȚI-L PE DOMNUL!

• Căderea miraculoasă a zidurilor Ierihonului, urmată de cucerirea și nimicirea totală a

cetății, a semănat panică printre locuitorii țării. Panica preceda, de fapt, acea cucerire.
Rahav a zis către cele două iscoade israelite pe care le-a găzduit: „Știu că Domnul v-a dat
țara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi și toți locuitorii țării tremură înaintea
voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieșirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea
voastră apele Mării Roșii, și am auzit ce le-ați făcut celor doi împărați ai amoriților
dincolo de Iordan, lui Sihon și Og, pe care i-ați nimicit cu desăvârșire. De când am auzit
lucrul acesta, ni s-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră, căci
Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ” (Ios 2,9-11).
Iscoadele i-au raportat lui Iosua acea stare de lucruri: „Cu adevărat, Domnul a dat toată
țara în mâinile noastre și toți locuitorii țării tremură înaintea noastră” (versetul 24).

• A urmat experiența tristă a păcatului lui Acan și pierderea momentană a luptei cu

cetatea Ai. După înlăturarea păcatului și a păcătoșilor însă, poporul și-a revenit și
Domnul a lucrat din nou în favoarea lor. Cetatea Ai a fost cucerită și populația ei
exterminată, după care adversarii au încercat în disperare să se regrupeze pentru a-și
apăra viața și cetățile.

• A intervenit un eveniment ciudat și anume, locuitorii cetății Gabaon, care „era o cetate
mare, ca una dintre cetățile împărătești, mai mare chiar decât Ai” (Ios 10,2), au folosit o
tactică vicleană pentru a evita nimicirea lor, așa cum ni se spune în Iosua 9,3-27. Ei au
trimis niște delegați la Iosua, rugându-l să facă legământ cu ei. „Au luat niște saci vechi
pe măgarii lor și niște burdufuri vechi pentru vin, rupte și cârpite, iar în picioare purtau
încălțăminte veche și cârpită și erau îmbrăcați cu niște haine vechi pe ei; iar toată pâinea
pe care o aveau pentru hrană era uscată și mucegăise” (versetele 4 și 5).

• Suntem informați mai departe că ei „s-au dus la Iosua în tabără la Ghilgal și i-au zis lui și
tuturor celor din Israel: ,Noi venim dintr-o țară depărtată, acum deci faceți legământ cu
noi’” (versetul 6). Era împotriva poruncii Domnului ca israeliții să facă un astfel de
legământ: „Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor” (Exod 23,32). La început,
israeliții au evitat intrarea într-un astfel de legământ; ei „le-au răspuns heviților
acestora: ,Poate că voi locuiți în mijlocul nostru; cum să facem noi legământ cu voi?’”
(Versetul 7)

• Versetele 8-13 ne arată că gabaoniții au insistat cu argumentele lor și au reușit să-i

convingă pe israeliți că sunt sinceri și că, într-adevăr, vin dintr-o țară îndepărtată, pentru
că au auzit de faima Dumnezeului lor, de aceea vor să facă acest legământ. Iată
urmarea: „Bărbații lui Israel au luat din merindele lor și n-au întrebat pe Domnul. Iosua
128

a făcut pace cu ei și a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viață și
căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta” (versetele 14 și 15).
Page
 • Așa cum aflăm mai departe, la scurtă vreme după aceea copiii lui Israel au aflat că a fost
o înșelăciune, pentru că aceștia erau gabaoniți, unii dintre locuitorii Canaanului. S-au
ținut de cuvânt, așa că nu i-au ucis, dar i-au făcut servi ai adunării.

• Să reținem precizarea scriitorului că nici Iosua, nici căpeteniile, „n-au întrebat pe

Domnul” (versetul 14).

• A-L întreba pe Domnul sau a nu-L întreba. Este important să cerem sfatul Domnului în
treburile vieții acesteia? Cum altfel poate fi răspunsul cel potrivit decât afirmativ?! O
soră căsătorită de două ori și tot de atâtea ori despărțită zicea cândva: „Nu L-am
întrebat pe Domnul!” Domnul nu pierde nimic dacă nu-L întrebăm, deși e surprins și
întristat; dar noi suferim, trecând uneori prin experiențe amarnice și ireversibile.

• Cum Îl întrebăm pe Domnul? Simplu: prin rugăciune. Și cum ne răspunde Dumnezeu?

Pe astfel de căi sau pe altele nesesizate de noi până acum:

(01) Prin semne. Robul lui Avraam, trimis de el să-i aducă din Mesopotamia, din cetatea
lui Nahor, o soție pentru Isaac (vezi Geneza 24,1-9), aflându-se aproape de cetatea
aceea seara, lângă o fântână, s-a rugat așa: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu
Avraam! Te rog, dă-mi izbândă astăzi și îndură-Te de stăpânul meu Avraam. Iată, stau
lângă izvorul acesta de apă și fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă. Fă ca fata,
căreia îi voi zice: ,Pleacă-ți vadra, te rog, ca să beau’, și care va răspunde: ,Bea și am să
dau de băut și cămilelor tale’, să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău
Isaac! Și prin aceasta voi cunoaște că Te-ai îndurat de stăpânul meu” (versetele 12-14).

Cititorii experimentați ai Sfintelor Scripturi își aduc aminte că așa a și fost: Rebeca a
venit la fântână, robul i-a cerut apă, iar ea a răspuns și a acționat exact cum ceruse el în
rugăciune (vezi versetele 15-20).

Iată-l și pe Ghedeon. În Judecători 6,11-24, ni se istorisește că Îngerul Domnului l-a

vizitat pe Ghedeon la stejarul din Ofra, l-a salutat și l-a trimis să-l elibereze pe Israel din
robia madianiților, care le pustiau țara. După un dialog cu Îngerul Domnului, Ghedeon
s-a dus acasă și I-a adus un dar, carne și azimi, pe care i s-a spus să le toarne pe stâncă.
El a făcut așa, Îngerul Domnului a atins mâncarea cu vârful toiagului pe care-l avea în
mână, un foc a aprins-o, iar vizitatorul ceresc a dispărut. Ghedeon a înțeles atunci că a
fost Dumnezeu: „,Vai de mine, Stăpâne Doamne! L-am văzut pe Îngerul Domnului față-n
față!’ Și Domnul i-a zis: ,Fii pe pace! Nu te teme, căci nu vei muri!’” (Versetele 22 și 23)

Deci, acest bărbat credincios a fost trimis de Îngerul Domnului să lupte împotriva
madianiților și i s-a dat făgăduința că Domnul va fi cu el. Dar după aceea Ghedeon a
cerut de la Domnul două semne. Iată-l pe primul: „Dacă vrei să-l izbăvești pe Israel prin
129

mâna mea, cum ai spus (I se adresa lui Dumnezeu), iată, voi pune un val de lână în arie;
dacă numai lâna va fi acoperită de rouă și tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaște
că-l vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus” (versetele 36 și 37).
Page
 Cum a fost? „Și așa s-a întâmplat. În ziua următoare, el s-a sculat dis-de-dimineață, a
stors lâna și a scos roua din ea, care a dat un pahar plin cu apă” (versetul 38). Dar el nu
s-a oprit aici: „Ghedeon I-a zis lui Dumnezeu: ,Să nu Te aprinzi de mânie împotriva mea
și nu voi mai vorbi decât de data aceasta. Aș vrea numai să mai fac o încercare cu lâna:
numai lâna să rămână uscată și tot pământul să se acopere cu rouă’” (versetul 39).
Rezultatul? Iată-l: „Și Dumnezeu a făcut așa în noaptea aceea. Numai lâna a rămas
uscată și tot pământul s-a acoperit cu rouă” (versetul 40).

Necredință? Eu nu aș zice așa. E adevărat că semnele cu lâna i-au întărit lui Ghedeon
credința că este trimis de Dumnezeu, dar probabil el avea nevoie și de niște mijloace de
a-i convinge pe oameni de chemarea aceea.

Eu aș recomanda însă precauție când este vorba de a ne folosi de semne că Domnul ne

conduce. Să nu generalizăm acest mijloc de informare și să nu-l banalizăm, pentru că
poate uneori încercăm să ni se confirme părerile și dorințele prin astfel de semne și să le
interpretăm în mod pripit. E un joc periculos. De exemplu, un tânăr care vrea să se
căsătorească: „Eu mă duc sâmbătă la comunitatea învecinată; dacă și ea este acolo,
înseamnă că este voia Ta ca eu să mă căsătoresc cu ea.” Nu neapărat, te poți încurca.

(02) Prin citirea Bibliei: răspunsul ne poate veni în timp ce citim Biblia. Și aici să fim
foarte atenți, ca nu cumva să ne grăbim cu interpretarea favorabilă.

(03) Prin rugăciune. Ne vine în minte o soluție pentru o problemă în timp ce ne rugăm.
Pastorul F. A. era în vizită într-o familie unde soția născuse nu de mult și suferea de
hemoragie prelungită. Orice remediu pe care-l încercase fusese ineficient. Pastorul s-a
rugat pentru dânsa. Imediat ce s-a ridicat de pe genunchi a întrebat-o dacă a încercat și
soluția X; aceasta a zis că nu, dar a aplicat-o după aceea și s-a făcut bine. E evident că
pastorul a avut în timpul rugăciunii inspirația de a pune întrebarea aceea care era
implicit o sugestie. Răspunsul venise în timpul rugăciunii.

(04) Prin Duhul Său: ne aducem aminte, așa cum suntem informați în Faptele apostolilor
16,6-10, că Pavel și Sila au fost opriți de Duhul Sfânt să intre în anumite teritorii pentru
lucrarea lor misionară, dar au fost trimiși în Macedonia printr-o vedenie pe care a avut-o
Pavel în cursul nopții, când un om l-a chemat: „Treci în Macedonia și ajută-ne!”
(Versetul 9). Concluzia celor doi misionari a fost: „După vedenia aceasta a lui Pavel, am
căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le
vestim evanghelia” (versetul 10).

(05) Printr-o predică sau altfel. Domnul ne poate răspunde la întrebarea care ne
frământă, dacă este o întrebare serioasă și importantă, dacă un răspuns la ea este
necesar, în cursul unei predici pe care o ascultăm. Sau primim răspuns în timp ce citim o
carte, vorbim cu cineva, sau, pur și simplu, ne vine în minte răspunsul în altă
130

împrejurare. Adesea eu o întreb pe soția mea sau pe altcineva ceva și imediat în creier
se declanșează răspunsul, pentru că e undeva stocat, lipit de întrebare. În cazul acesta,
Page

când răspunsul nu poate fi decât nou, este intervenție divină care produce clarificarea.
 (06) Prin acțiunile noastre. Acest mod prin care Dumnezeu ne răspunde la o întrebare,
la o nedumerire, la o frământare, este foarte interesant: fără să ne spună absolut nimic,
El ne dirijează în sensul necesar și facem exact ce trebuie să facem, acțiunea fiind
răspunsul inclus al lui Dumnezeu.

(07) Prin tragere la sorți. În timpurile Vechiului Testament, metoda aceasta de

orientare era folosită foarte mult. Putem fi siguri că în majoritatea cazurilor era vorba
doar de o selecționare întâmplătoare neutră care-i mulțumea pe oameni, ca în
programarea întrecerilor sportive. Poate că la asemenea cazuri se referă textul din
Proverbe 18,18: „Sorțul pune capăt neînțelegerilor și hotărăște între cei puternici.”

Dar sorțul era adesea dirijat și de Duhul lui Dumnezeu, chiar în împrejurări când oameni
neconvertiți la religia adevărată se foloseau de el. Un exemplu grăitor este cel de pe
corabia cu care încercase Iona să fugă la Tars. Fiecare dintre călători s-a rugat la
dumnezeul său, ca să afle din pricina cui s-a stârnit furtuna îngrozitoare, iar Iona
dormea:

„Cârmaciul s-a apropiat de el și i-a zis: ,Ce dormi? Scoală-te și cheamă-L pe Dumnezeul
tău! Poate că Dumnezeu va voi să Se gândească la noi și nu vom pieri!’ Și au zis unul
către altul: ,Veniți să tragem la sorț, ca să știm din pricina cui a venit peste noi
nenorocirea aceasta!’ Au tras la sorț și sorțul a căzut pe Iona” (Iona 1,6.7). Nu era o
descoperire întâmplătoare, pe o corabie de călători care putea transporta zeci sau sute
de persoane (pe corabia cu care călătorea Pavel spre Roma și care a naufragiat erau 276
de persoane, vezi Fapte 27,37). Dumnezeu l-a dat în vileag pe vinovat, care era chiar
Iona, prin sorțul tras de păgâni!

La fel a fost descoperit vinovatul pentru înfrângerea suferită de armata lui Israel în lupta
contra cetății Ai (vezi Iosua 7,1-5); așa a zis Iosua: „Cine va fi arătat prin sorți că a luat
din ce era dat spre nimicire va fi ars în foc, el și tot ce este al lui, pentru că a călcat
legământul Domnului și a făcut o mișelie în Israel” (versetul 15). Au tras la sorți pentru
seminții, familii, case, bărbați și „a fost arătat prin sorți Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi,
fiul lui Zerah, din seminția lui Iuda” (versetul 18). Acan a fost osândit la moarte și
executat imediat, împreună cu familia și vitele lui (vezi versetele 24-26).

Tragerea la sorți a fost practicată de conducătorii poporului Israel în împrejurări și în

chestiuni foarte importante: la alegerea între doi țapi în Ziua Ispășirii, unul pentru
Domnul, celălalt pentru Azazel (vezi Leviticul 16,7.8); la împărțirea țării Canaanului între
cele douăsprezece seminții (vezi Numeri 26,55.56; Iosua, capitolele 14-18); la rânduirea
căpeteniilor preoților și ale leviților (vezi 1 Cronici 24,1-31), la stabilirea slujbelor
cântăreților (vezi capitolul 25,1-31) și ale ușierilor (vezi capitolul 26,1-28); în alte
împrejurări.
131

În Noul Testament întâlnim trei cazuri unde se vorbește despre folosirea sorțului: (01) la
Page

alegerea preotului care să tămâieze în templul Domnului, când sorțul a căzut pe Zaharia
 (vezi Luca 1,8.9); (02) ostașii care-L păzeau pe Isus la cruce au tras la sorți pentru cămașa
Lui, a cui să fie, ca nu o sfâșie (vezi Ioan 19,23.24); (03) la alegerea lui Matia ca apostol
înlocuitor al lui Iuda Iscarioteanul (vezi Fapte 1,23-26).

Cineva m-a întrebat odată printr-o scrisoare de ce acum alegerile în biserică nu se fac
prin tragere la sorți, cum au făcut apostolii cu Matia. I-am răspuns că a fost singurul caz
amintit în Noul Testament de o astfel de alegere efectuată de biserică, dar la noi se
lucrează prin comitete și adunări elective, unde Domnul Își poate spune foarte bine
cuvântul, când procedeele sunt corecte.

(08) Printr-un fel de Urim și Tumim. Iată un extras din Seventh-day Adventist Bible
Dicționary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 1120:

„Urim și Tumim, literal ,lumini’, ,perfecțiune’. Cei doi termeni ebraici încep cu prima și
cu ultima literă a alfabetului ebraic, respectiv. Două obiecte atașate la pieptarul purtat
de marele preot pe efod (Exod 28,30; Lev 8,8). Cuvântul ,Urim’ e folosit singur de două
ori (Num 27,21; 1 Sam 28,6). Marele preot folosea aceste două obiecte ca să se asigure
de voința lui Dumnezeu în chestiuni îndoielnice privitoare la binele națiunii, de obicei
când conducătorii cereau acest lucru (Num 27,21; 1 Sam 22,10). Biblia nu arată clar
mijloacele prin care aceste obiecte certificau voința divină.”

Chiar dacă în scrierile ebraice nu găsim o explicație a modului cum se făcea această
precizare a voinței lui Dumnezeu, avem o clarificare în Spiritul Profetic: „Când unele
chestiuni erau aduse înaintea Domnului pentru decizie, o aureolă de lumină încercuind
piatra scumpă din dreapta era un semn al acordului sau al aprobării divine, în timp ce un
nor umbrind piatra din stânga era o dovadă a negării sau a dezaprobării!” (Patriarchs
and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 351)

„În partea dreaptă și în partea stângă a pieptarului erau puse două pietre ceva mai mari
decât celelalte, care aveau o strălucire deosebită. Când cazuri dificile erau aduse în fața
judecătorilor, pe care ei nu le puteau rezolva, ele erau trimise la preoți, iar aceștia Îl
întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă răspunsul era favorabil și dacă El urma
să le dea succes, o aureolă de lumină și slavă se așeza, în mod special, pe piatra
prețioasă din dreapta. Dacă răspunsul era negativ, un abur sau un nor părea să se așeze
pe piatra prețioasă din stânga. Când Îl întrebau pe Dumnezeu despre pornirea la luptă,
piatra prețioasă din dreapta, când era încercuită de lumină, zicea ,mergeți și aveți
succes.’ Piatra din stânga, când era umbrită de un nor, zicea ,nu mergeți; nu veți avea
succes.’” (The Story of Redemption/Istoria mântuirii, paginile 183-184)

• Noi nu practicăm astăzi metoda tragerii la sorți când Îl întrebăm pe Dumnezeu ceva. Dar
Urim și Tumim? Cum funcționează Urim și Tumim astăzi? La nivel de biserică, prin
hotărârile organizației, dacă acestea sunt conforme cu Sfânta Scriptură și cu Spiritul
132

Profetic.
Page
 • Așa a aflat prigonitorul Saul din Tars ce are de făcut după întâlnirea cu Domnul Isus
Hristos pe calea către Damasc, unde mergea ca să aresteze creștini. El L-a întrebat pe
Mântuitorul: „Doamne, ce vrei să fac?” (Fapte 9,1-19; cuvintele citate sunt din versetul
6). Răspunsul Domnului a fost: „Scoală-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să
faci” (același verset). Adică Domnul Isus Hristos i-a răspuns la întrebare prin biserica Sa.
Acesta era Urim și Tumim.

• Metoda „Urim și Tumin” poate funcționa la nivel individual și altfel, așa cum voi arăta
printr-o experiență pe care am avut-o în Arizona. În timp ce locuiam cu chirie într-o casă
particulară, plătind 650 de dolari pe lună, ne-am gândit că aceștia sunt bani pierduți, așa
că ar fi mai bine să cumpărăm o casă, cu credit de la bancă, pentru a face astfel
investiție și nu cheltuială irecuperabilă.

• Am vorbit cu un agent de vânzări, am văzut multe case, ne-a plăcut în sfârșit una. Când
ne-am dus cu el la birou, a aflat din computer că era vândută. Am renunțat la planul de
a cumpăra o casă și am continuat să stăm cu chirie. După câtva timp însă, iar ne-am
gândit că pierdem și am căutat din nou casă, cu ajutorul unui agent. Iar nimic – din nou
nu ne-am putut hotărî. Am stat mai departe în casa unde ne aflam, plătind chirie lunară.
Într-o zi m-am dus singur, când soția era la lucru, la un complex de case frumoase, case
noi, și am vizitat agenția, situată chiar în locul acela. Am rugat-o pe agentă să-mi arate
niște case, ceea ce a și făcut. Am vizitat două, care mi-au plăcut mai mult.

• Când a venit soția de la lucru după-amiază, am întrebat-o dacă vrea să vină cu mine să
vadă niște case. Ne-am dus imediat, iar agenta era încă la birou. Am văzut prima casă,
pe a doua. Soției i-a plăcut alta, care nici nu era terminată, adică avea nevoie de niște
finisări. Asta e bună, și-a zis și mi-am zis. Ne-am hotărât să o cumpărăm. Cu ce? Abia
aveam un minimum de dolari ca să plătim o mică arvună și actele, trebuia să
împrumutăm de la o bancă, alta decât cea cu care lucram de obicei. Sumă mare, peste
puterile noastre.

• Acum vine „Urim și Tumim”. Am zis așa: „Doamne, dacă această cumpărare este o
greșeală, atunci este o greșeală mare. Nu ne lăsa să o facem. Dacă însă este o bună
decizie, ajută-ne să o cumpărăm. Te rugăm să ne răspunzi prin atitudinea băncii: dacă
nu este bine și nu este voia Ta, fă ca banca să nu ne acorde împrumutul. Dacă însă
planul acesta vine de la Tine, fă să ni-l aprobe imediat.” Aceasta era rugăciunea. În
decurs de o săptămână sau mai puțin, am primit împrumul și am cumpărat casa. Ne-am
mutat în ea și am locuit acolo, în condiții bune, doi ani și jumătate.

• Dar aceasta nu este totul. După pensionare și când plănuiam să ne întoarcem la Atlanta,
în răsăritul Statelor Unite, unde locuiserăm și lucraserăm mai înainte, trebuia să vindem
133

casa. Vânzarea a cerut câteva luni de așteptare, dar s-a realizat în mod formidabil: la
preț dublu față de cel plătit la cumpărare. Era o experiență fantastică, pentru prima
Page
 dată în viața noastră (și ultima!), o așa realizare, noi, care nu aveam nici măcar o
cărămidă în America și eram sortiți să stăm cu chirie ca pensionari!

• Minunea a fost mai complexă: în cele două rânduri când am căutat casă, nu ne-am
putut hotărî la niciuna – era mâna lui Dumnezeu la lucru, trebuia să ajungem unde am
ajuns. La niciuna dintre cele văzute mai înainte nu am fi avut un asemenea succes.
Dumnezeu a zis: „Nu aici. Nu aici. Nu acum.” Până a pus degetul pe locuința cu care am
făcut acea experiență de necrezut.

• E bine să-L întrebi pe Dumnezeu. E bine să te lași condus de El. Și e bine să-I
mulțumești din suflet pentru toate „nu”-urile pe care le rostește.

• De ce evităm noi sau șovăim de multe ori să-L întrebăm pe Domnul? Din mai multe
motive. Aș identifica trei:

(01) Pur și simplu, pentru că scăpăm din vedere sau nu ne-am făcut o practică din a-L
întreba, din a-I cere sfatul.

(02) Pentru că ne încredem în propria noastră înțelepciune, ceea ce nu este deloc bine,
ba chiar este un lucru periculos: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui
pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale și El îți va netezi cărările” (Prov
3,5.6). Nepoata noastră de nici șase ani știe toate lucrurile. Ori de câte ori vrei să-i spui
ceva, răspunde grăbit: „Știu!” Și nu e o fetiță rea. Era o soră undeva în România, soția
primului prezbiter, care avea o voce bună, conducând comunitatea la cântările comune;
dar niciodată nu voia să învețe o cântare de la cineva, răspunzând: „A, o știu!” Sau: „O
am pe partituri!” Când chiar nu știa o cântare trăgea cu urechea dacă o cântau alții, dar
evita să recunoască deschis că nu o cunoaște.

(03) Pentru că ne temem că Dumnezeu va zice: „Nu!” Mai degrabă închidem ochii,
mergem grăbit înainte, și-L punem în fața unui fapt împlinit! Cu toate consecințele pe
care le suferim după aceea!

• Avem cazul clasic al împăratului Saul. Ascultarea sa de Dumnezeu era trunchiată, făcea
ceva din voia lui Dumnezeu, dar o modifica, punea de la el, și apoi credea că totul e în
regulă. Dar nu a mers așa la nesfârșit; până la urmă Dumnezeu l-a lepădat, așa cum a zis
către el profetul Samuel: „Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca
împărat” (1 Sam 15,23). Așa a zis chiar Dumnezeu când l-a trimis pe slujitorul Său
Samuel la Betleem să-l ungă pe unul dintre fiii lui Isai ca împărat: „Când vei înceta să-l
plângi pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel?” (16,1)

• Lepădarea lui Saul de la slujba de împărat s-ar fi putut limita aci, dar el a continuat să
134

meargă pe căile dorite de el, până când „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost
muncit de un duh rău, care venea de la Domnul” (1 Sam 16,14; că a venit asupra lui Saul
un duh rău era efectul inevitabil al plecării Duhului Sfânt – nu poate exista un vacuum
Page

spiritual!).
 • Când a fost la mare strâmtorare în fața unei invazii a filistenilor, Saul a căutat sfatul
Domnului: „Saul L-a întrebat pe Domnul și Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin
Urim, nici prin prooroci” (1 Sam 28,6). Această înfrângere, Saul a mărturisit-o către
Satana (deghizat sub chipul profetului Samuel, care murise), într-o ședință ținută de
vrăjitoarea din En-Dor: „Sunt într-o mare strâmtoare: filistenii îmi fac război și
Dumnezeu S-a depărtat de la mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin vise. Și
te-am chemat să-mi arăți ce să fac” (versetul 15).

• Cauza morții lui Saul (deși era o sinucidere, însă în condiții în care urma să fie ucis de
filisteni) este arătată în 1 Cronici 10,13.14: „Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de
fărădelege față de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit și pentru că a întrebat și a cerut
sfatul celor ce cheamă morții. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât și
împărăția a dat-o lui David, fiul lui Isai.”

• Cum a putut cronicarul să scrie că Saul n-a întrebat pe Domnul, când noi am văzut că L-a
întrebat, dar nu a primit niciun răspuns? Până la acea consultare disperată a sfatului
Domnului el făcuse ce dorise, ignorând voința lui Dumnezeu, pe care nu-L întrebat. Că la
urmă L-a întrebat nu s-a mai luat în considerare. Noi învățăm ceva de aici: dacă nu
obișnuim să-L întrebăm pe Domnul din principiu, cu toată râvna și seriozitatea, am
putea încerca să-L întrebăm într-o situație disperată, când ar fi posibil ca Domnul să nu
ne mai răspundă. Atunci ar fi ca și când nu L-am fi întrebat deloc, niciodată, nici atunci.

• Sfânta Scriptură vorbește despre un alt Saul, devenit renumitul și credinciosul apostol
Pavel. Și el făcuse rele. Și el se împotrivise voinței lui Dumnezeu, dar iată ce putea
spune apostolul mai târziu: „Mulțumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit,
că m-a socotit vrednic de încredere și m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram
un hulitor, un prigonitor și bajocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din
neștiință, în necredință. Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult
împreună cu credința și cu dragostea care este în Hristos Isus” (1 Tim 1,12-14).

• Acest Saul al secolului întâi din era creștină a fost oprit de Isus din cursa lui nebunească
împotriva creștinismului, când, într-o vedenie pe calea către Damasc, l-a întrebat:
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Fapte 9,4). Saul a întrebat: „Cine ești Tu,
Doamne?” (Versetul 5). Răspunsul primit a fost: „Eu sunt Isus, pe care-L prigonești”
(același verset). Și apoi Saul a pus întrebarea care a devenit clasică: „Doamne, ce vrei să
fac?” (Versetul 6). Așa cum am mai spus, Mântuitorul nu i-a spus direct și pe loc ce să
facă, ci l-a îndrumat la biserica Sa, care urma să-l instruiască: „Intră în cetate și ți se va
spune ce trebuie să faci” (același verset).
135

• „Doamne, ce vrei să fac?” Să ne însușim această întrebare, care să devină regula de

căpătâi a vieții și practicii noastre. Căutarea, aflarea și respectarea voinței lui
Page
 Dumnezeu, a planului Lui, a sfatului Lui este singura cale sănătoasă, normală, corectă,
biblică, binecuvântată, pe care să mergem în viața aceasta și în vecii vecilor.

• Auziți-l pe acela pe care l-a ales Dumnezeu în locul lui Saul, fiul lui Chis, ca împărat al lui
Israel, omul după inima lui Dumnezeu – David, fiul lui Isai. Când era uns dar încă
neinstalat în poziția oficială de împărat pentru că Saul se crampona de tron și îl urmărea
ca să-l omoare, David comunica în mod frecvent cu Dumnezeu.

• Filistenii au atacat Cheila, iar David a luptat împotriva lor și i-a alungat (vezi 1 Samuel
23,1-5). Atunci a aflat că Saul știe că el este acolo și intenționează să împresoare
cetatea ca să-l prindă (vezi versetele 7 și 8): „David, luând cunoștință de acest plan rău
pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar: ,Adu efodul!’ Și David a
zis: ,Doamne, Dumnezeul lui Israel, robul Tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila ca să
nimicească cetatea din pricina mea. Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va
pogorî Saul aici, cum a aflat robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel, binevoiește și
descopere lucrul acesta robului Tău!’ Și Domnul a răspuns: ,Se va pogorî.’ David a mai
zis: ,Mă vor da locuitorii din Cheila pe mine și pe oamenii mei în mâinile lui Saul?’ Și
Domnul a răspuns: ,Te vor da’” (versetele 9-12). Atunci David a plecat de acolo și a
scăpat.

• Mai târziu, „filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel și s-au suit toți să-l
caute. David, căruia i s-a dat de știre, s-a pogorât în cetățuie. Filistenii au venit și s-au
răspândit în valea Refaim. David L-a întrebat pe Domnul: ,Să mă sui împotriva
filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?’ Și Domnul i-a zis lui David: ,Suite-te, căci îi voi da
pe filisteni în mâinile tale’” (2 Sam 5,17-19).

David i-a biruit pe filisteni, dar aceștia au venit din nou și tot în valea Refaim (vezi
versetele 20-22). „David L-a întrebat pe Domnul. Și Domnul i-a zis: ,Să nu te sui, ci ia-i
pe la spate și mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de pași în
vârfurile duzilor, atunci să te grăbești, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oștirea
filistenilor.’ David a făcut cum îi poruncise Domnul și i-a bătut pe filisteni de la Gheba
până la Ghezer” (versetele 23-25).

• Comunicarea lui David cu Dumnezeu, întrebându-L ce are de făcut, a dus la biruințe. Ce

păcat că nu a procedat așa întotdeauna! Nu când s-a dedat la adulter cu Bat-Șeba, soția
lui Urie hetitul; nu când l-a omorât mișelește pe bărbatul ei (vezi 2 Samuel 11,1-27).
Ideea aceasta pare absurdă: cum să-L întrebe oamenii pe Dumnezeu înainte de a
păcătui? Dar ce ar fi să o luăm în serios? Nu-L întrebăm pentru că știm bine ce a
poruncit El, în consecință să facem cum a poruncit El și ne va merge bine.
136

• Care este atitudinea Domnului față de cei ce doresc în mod sincer să-L întrebe? Iat-o:
„Eram gata să le răspund celor ce nu întrebau de Mine, eram gata să fiu găsit de cei ce
nu Mă căutau; am zis: ,Iată-Mă, iată-Mă!’ către un neam care nu chema numele Meu”
Page

(Isa 65,1).
 • Am zis „în mod sincer”, pentru că nu toate întrebările sunt sincere. Isus știa lucrul
acesta și nu se lăsa prins în cursele oamenilor. De exemplu, când L-au întrebat fariseii
dacă să plătească bir cezarului sau nu (vezi Matei 22,15-22), sau când a fost întrebat cu
ce putere face El anumite lucruri (vezi Luca 20,1-8).

• Uneori, Dumnezeu refuză să Se lase întrebat sau nu răspunde. De ce oare? Din cauza
nesocotirii căilor lui Dumnezeu și a poruncilor Sale: „În toate zilele Mă întreabă și vor să
afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea și n-ar fi părăsit legea
Dumnezeului său” (Isa 58,2). Pentru că trăiau în păcat și apoi veneau să-L întrebe pe
Domnul: „Fiul omului, oamenii aceștia își poartă idolii în inimă și își pironesc privirile
spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire! Să Mă las Eu să fiu întrebat de ei?” (Ezec
14,3)

• Din nou: „În al șaptelea an, în ziua a zecea a lunii a cincea, unii dintre bătrânii lui Israel
au venit la mine să-L întrebe pe Domnul și au șezut înaintea mea. Și cuvântul Domnului
mi-a vorbit astfel: ,Fiul omului, vorbește bătrânilor lui Israel și spune-le: ,Așa vorbește
Domnul Dumnezeu: ,Să Mă întrebați ați venit? Pe viața Mea că nu Mă voi lăsa să fiu
întrebat de voi’, zice Domnul Dumnezeu’” (Ezec 20,1-3). Și de ce? „,Da, aducându-vă
darurile de mâncare, trecându-vă copiii prin foc, vă spurcați și azi prin idolii voștri. Și Eu
să Mă la să fiu întrebat de voi, casa lui Israel! Pe viața Mea’, zice Domnul Dumnezeu, ,că
nu Mă voi lăsa întrebat de voi!’” (Versetul 31)

• Trebuie să ne gândim foarte bine înainte de a-L întreba pe Dumnezeu ceva. După
învierea Mântuitorului, cu ore sau minute înainte de înălțarea Sa la cer, când înainte le
stătea o lucrare măreață, ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Doamne, în vremea aceasta
ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel?” (Fapte 1,6). Și Domnul le-a răspuns:
„Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat
sub stăpânirea Sa” (versetul 7).

• Eu sunt gata să-i invit pe credincioși să pună întrebări și le răspund, în măsura în care mă
pricep, dar unele întrebări m-ar deranja, întrebări la care ei înșiși ar trebui și ar putea
foarte bine să răspundă. Exemple:

- Ce să zic eu dacă un slujbaș al comunății, poate chiar prezbiter, m-ar întreba: „Frate
pastor, e păcat să bem bere?”

- O soră l-a întrebat pe pastor: „E păcat să merg la serviciu în Sabat?”

- Un frate dintr-o comunitate din România m-a întrebat după predică, la ieșirea din sală:
„Ce s-a întâmplat în ziua de 22 octombrie 1844?” I-am spus și s-a agitat, pentru că așa
137

ceva căuta. Trebuia să-i spun: „Dacă sunteți adventist, știți ce s-a întâmplat atunci.”

- La o evanghelizare ținută într-o comunitate din sudul României, doi tineri m-au oprit
Page

pe culoar, înainte de a începe o adunare, și m-au întrebat despre botez, despre dietă. Ei
 nu întrebau pentru că doreau să învețe, ci aveau chef să creeze o controversă. De aceea
veniseră, pentru că nu făceau parte din comunitate. M-am întors și i-am părăsit.

- Un frate se căsătorise cu o fată dintr-o familie cu ceva probleme și, după câtva timp, l-a
întrebat pe un pastor: „Ce părere aveți despre căsătoria mea? Am făcut o alegere
bună?” Răspunsul pastorului a fost: „Acum mă întrebi?” Întrebări fără rost, nelalocul
lor sau nelatimpul lor, întrebări surprinzătoare.

- După ce o soră care se ducea la lucru în Sabat a fost sfătuită să aranjeze cumva, așa
încât să nu se mai ducă, dânsa a zis: „Să ne rugăm Domnului ca să ne dea lumină!”
Răspunsul meu a fost: „Nu lumină, soră, lumină clară avem, dar trebuie umblat în
această lumină.”

• În unele cazuri, răspunsul e atât de evident că nu este nimic de întrebat; de exemplu,

să-L întrebăm pe Domnul dacă să ne rugăm pentru copiii noștri? Uneori, a-L întreba pe
Domnul poate fi chiar o greșeală. Vă amintiți de Balaam; veniseră solii lui Balac,
împăratul Moabului, ca să-l cheme să-l blesteme pe poporul Israel (vezi Numeri 22,7). El
s-a dus să-L întrebe pe Domnul (vezi versetele 8-12), deși știa care era poporul acela
(vezi capitolul 23,21; 24,5). Domnul i-a spus să nu se ducă: „Să nu te duci cu ei și nici să
nu blestemi poporul acela, căci este binecuvântat” (22,12). Când „Balac a trimis din nou
mai multe căpetenii, mai cu vază decât cele dinainte” (versetul 15), Balaam s-a dus din
nou să-L întrebe pe Domnul (vezi versetul 19).

• De ce Îl mai întreba pe Domnul, când primise răspuns și știa că nu e bine să se ducă cu

solii lui Balac? În speranța că Domnul Se va lăsa înduplecat să-l lase să se ducă. Atunci
Domnul l-a lăsat în voia lui, deși a mai făcut câteva încercări de a-l opri printr-un înger
care i-a ieșit în cale (vezi capitolul 22,21-35). De ce mai întrebi când ai răspunsul
dinainte? Un fel de aruncare cu zarul în mod repetat până când iese așa cum dorești?

• Dacă oamenii ar ține seama de voința Domnului, multe păcate ar rămâne nesăvârșite:

- Cain înainte de a-l ucide pe fratele său Abel (vezi Geneza 4,1-12).

- Iacov înainte de a pregăti așa-zisul vânat ca să i-l ducă tatălui său Isaac (vezi Geneza
27,1-40).

- Aaron înainte de a face vițelul de aur (vezi Exodul 32,1-6).

- Iuda Iscariotul înainte de a se duce la preoții cei mai de seamă pentru târgul criminal
de a li-L vinde pe Isus (vezi Matei 26,14-16).

• Am zis că oamenii aceștia, dacă L-ar fi întrebat pe Domnul, nu ar fi săvârșit acele păcate.
Dar discuția este pur retorică. Dacă doar s-ar fi gândit la Dumnezeu și la legea Lui, ei nu
138

ar fi făcut ce au făcut. În astfel de situații, oameni trebuie să știe cu siguranță care este
calea cea bună și ce răspuns ar primi la o astfel de întrebare.
Page
 • Când Îl întrebăm pe Domnul, trebuie să fim gata pentru orice răspuns, chiar dacă el
contravene așteptărilor, părerilor, dorințelor, sau calculelor noastre. Dacă L-am întrebat
pe Dumnezeu, trebuie să acceptăm răspunsul Său, oricare și oricum ar fi acesta.

• În capitolul 42 al cărții lui Ieremia, ni se spune că „toate căpeteniile oștilor, Iohanan, fiul
lui Careah, Iezania, fiul lui Hosea, și tot poporul de la cel mai mic până la cel mai mare,
au înaintat și i-au zis proorocului Ieremia: ,Fie bine primită înaintea ta rugămintea
noastră! Mijlocește pentru noi la Domnul, Dumnezeul tău, pentru toți cei ce au mai
rămas, căci eram mulți, dar am mai rămas numai un mic număr, cum bine vezi tu însuți
cu ochii tăi. Binevoiască Domnul, Dumnezeul tău, să ne arate drumul pe care trebuie să
mergem și să ne spună ce avem de făcut!’” (Versetele 1-3)

• Profetul le-a răspuns: „Am auzit! Iată că mă voi ruga Domnului, Dumnezeului vostru,
după cererea voastră, și vă voi face cunoscut, fără să vă ascund ceva, tot ce vă va
răspunde Domnul!” (Versetul 4). Poporul a declarat în mod hotărât: „Domnul să fie un
martor adevărat și credincios împotriva noastră, dacă nu vom face tot ce-ți va porunci
Domnul, Dumnezeul tău, să ne spui! Fie bine, fie rău, noi vom asculta de glasul
Domnului, Dumnezeului nostru, la care te trimitem, ca să fim fericiți, ascultând de glasul
Domnului, Dumnezeului nostru!” (Versetele 5 și 6)

• Ieremia L-a întrebat pe Domnul și porunca Domnului a fost ca poporul să nu se pogoare

în Egipt, ci să rămână în țara sfântă, unde Domnul va avea grijă de ei și îi va ocroti (vezi
versetele 7-22). Când Ieremia le-a adus răspunsul Domnului, ei au zis: „Minți! Nu
Domnul, Dumnezeul nostru, te-a însărcinat să ne spui: ,Nu vă duceți în Egipt, ca să
locuiți acolo pentru o vreme!’, ci Baruc, fiul lui Neriia, te ațâță împotriva noastră, ca să
ne dai în mâinile haldeilor, să ne omoare sau să ne ducă robi la Babilon!” (43,2.3)

• Observați? Conducătorii și poporul Îl întreabă pe Domnul prin slujitorul Său, chiar jură
că vor face ce zice Domnul, că vor asculta de glasul Lui, „fie bine, fie rău”, apoi se
îndoiesc de faptul că răspunsul vine de la Domnul și nu vor să dea ascultare poruncii de
sus.

• Nu ne mirăm de ei, dar întâlnim un caz care chiar ne miră și ne întristează – este vorba
despre Iosafat, bunul împărat al lui Iuda. Ahab, împăratul lui Israel, intenționa să
meargă la luptă împotriva sirienilor pentru a elibera Ramotul din Galaad, o cetate de
scăpare (vezi 1 Împărați 22,1-28). L-a invitat și pe Iosafat să-l însoțească la luptă, iar
acesta a acceptat. Totuși, Iosafat a vrut să știe voia Domnului, de aceea el a zis către
Ahab: „Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului” (versetul 5).

• Împăratul Ahab avea o întreagă armată de prooroci falși, „în număr de aproape patru
139

sute” (versetul 6), pe care i-a întrebat: „Să merg să lupt împotriva Ramotului din Galaad,
sau să mă las?” (Același verset). Aceștia au răspuns în mod unanim: „Suie-te, și Domnul
Page

îl va da în mâinile împăratului” (același verset).

 • Iosafat a simțit că acesta nu este chiar răspunsul Domnului, de aceea a întrebat: „Nu mai
este aici niciun prooroc al Domnului, ca să-L putem întreba?” (Versetul 7). Ahab l-a
amintit pe Mica, fiul lui Imla, pe care îl ura, pentru că, după spusele lui, „nu-mi
proorocește nimic bun, nu proorocește decât rău” (versetul 8). Iosafat a insistat, Mica a
fost adus, și, după o introducere în aparență pe placul împăratului Ahab, le-a dat apoi de
înțeles că lupta va fi pierdută și că Ahab nu se va mai întoarce (vezi versetele 15-28).

• Prin urmare, Iosafat a înțeles răspunsul Domnului: nu e cazul să se meargă la luptă, căci
Domnul nu va fi cu armata lui Israel, ci sirienii vor fi învingători. Și, totuși, culmea,
Iosafat s-a dus la luptă; a făcut și imprudența de asculta de Ahab și a rămâne în hainele
lui împărătești, ceea ce îi determina pe sirieni să-l considere împăratul lui Israel și să
lupte împotriva lui. Domnul S-a îndurat de Iosafat și i-a salvat viața, dar Ahab a fost ucis
acolo (vezi versetele 29-38).

• După ce ai aflat răspunsul Domnului la întrebarea pusă, mergi în direcția aceea, nu

considera ascultarea facultativă, pentru că s-ar putea să te coste scump.

• Nu așa făcea Mântuitorul. El Se ruga foarte mult și primea zilnic instrucțiuni de la Tatăl
Său ca să știe ce are de făcut în ziua aceea: „Isus a luat din nou cuvântul și le-a zis:
,Adevărat, adevărat vă spun, că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce-L
vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai’” (Ioan 5,19). „Eu nu pot
face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud și judecata Mea este dreaptă, pentru
că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (versetul 30). „. . . căci M-am
pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38).

• Hristos este modelul nostru suprem, permanent, binecuvântat și fericit. Să consultăm

voința Domnului, ori de câte ori lucrul acesta este necesar, ori de câte ori nu o
cunoaștem. Aflând răspunsul Său, să nu ne abatem nici la dreapta, nici la stânga, de la
porunca Sa, ci să o urmăm întocmai. El e mai mult decât dispus să ne călăuzească și
numai așa avem siguranța că nu greșim. Închei cu această superbă făgăduință:
„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ,Iată drumul, mergeți pe el!’, când
veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isa 30,21).

• Să zicem cu toții: „Îți mulțumim Doamne pentru această îndrumare! Îți mulțumim
pentru porunca Ta, pentru direcția pe care o precizezi! Fă-ne dispuși și în stare să ne
supunem fără șovăire!” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 26: „Ne plecăm în adorare”

140

Cântarea de închidere, 228: „Fericit e tot acela”

Page
 „SFATURILE LUI AHITOFEL”

• Sabat fericit! În comunitățile americane se zice și „Good morning!”, adică „Bună

dimineața!” Am găsit undeva un acrostih pentru acest salut în limba engleză, care arată
precum urmează:

G = Get up

O = Open your heart

O = Open your mind

D = Dedicate your day to God

M = Meditate on God’s Word

O = Optimise your faith and hope

R = Rebuke all evils

N = Never doubt God’s love

I = Inspire someone

N = Nothing should scare you

G = Go out with joy

• Am încercat să compun un acrostih asemănător în limba română pe salutul „Bună

dimineața!” Iată-l:

B = „Binecuvintează, suflete, pe Domnul (Ps 103,1)!”

U = „Umblă înaintea Domnului și fii fără prihană (Gen 17,1)!”

N = „Nu uita niciuna din binefacerile Lui (Ps 103,2)!”

Ă = Ăsta să-ți fie gândul principal în tot cursul zilei!

D = „Domnul să-ți fie desfătarea și El îți va da tot ce-ți dorește inima (Ps 37,4)!”

I = „Iubește-L pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul (Mat

22,37)!”
141

M = Memorizează acum cel puțin un text biblic!

Page

I = Isus „să te păzească în toate căile tale (Ps 91,11)!”

 N = „Nu da prilej diavolului (Efes 4,27)!”

E = Elimină toate lucrurile care pot fi pricini de poticnire pentru alții!

A = „Aleargă spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu (Filip
3,14)!”

Ț = Ține înaintea ochilor toate poruncile Domnului și umblă în căile Lui!

A = „Așteaptă-L pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața (Ps

130,6)!”

• Iată o chemare solemnă lansată de un psalmist anonim: „Tot pământul să se teamă de

Domnul! Toți locuitorii lumii să tremure înaintea Lui! Căci El zice și se face, poruncește
și ce poruncește ia ființă. Domnul răstoarnă sfaturile neamurilor, zădărnicește planurile
popoarelor. Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie și planurile inimii Lui din neam în
neam. Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Și-l
alege El de moștenire!” (Ps 33,8-12)

• Putem adăuga și versetul 6: „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului și toată
oștirea lor prin suflarea gurii Lui.” În acest pasaj, Dumnezeu apare în calitatea Sa divină
și unică de Creator al tuturor lucrurilor. Creator prin cuvânt rostit și materializat în
formele dorite în mod instantaneu. El face, produce, aranjează, organizează.

• Dar poate Dumnezeu și să strice, să sfărâme, să desfacă, să distrugă, să nimicească?

Textul afirmă această posibilitate. Aici este o reflectare a marii controverse universale
stârnite de Lucifer în răzvrătirea lui împotriva guvernării divine. Aici vedem sfaturile și
planurile lui Dumnezeu, pe de o parte, dar și sfaturile și planurile vrăjmașului, pe de altă
parte. Psalmistul afirmă cu toată certitudinea că „Domnul răstoarnă sfaturile
neamurilor, zădărnicește planurile popoarelor”, în timp ce sfaturile și planurile Lui sunt
eterne. De aceea este ferice de oamenii care aleg partea Lui și nu partea vrăjmașului,
care se atașază lui Dumnezeu în marea controversă, și nu adversarului.

• Răsturnare de sfaturi, zădărnicire de planuri criminale. Numai Dumnezeu are

capacitatea de a realiza această neutralizare a răului. La El să apelăm, în El să
nădăjduim, de la El să așteptăm orice izbăvire și eliberare.

• Titlul acestei predici este, așa cum ați văzut, „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!”

Întâlnim în psalmii scriși de David și în anumite capitole din cărțile istorice ale Vechiului
Testament multe rugăciuni ale lui David, dar aceasta scurtă, de numai cinci cuvinte, este
unică, frapantă, disperată, zguduitoare: „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!” (2
142

Sam 15,31)

• Să vedem ce înseamnă „sfat”, ce înseamnă „Ahitofel”, și cine a fost acest „Ahitofel”, ale
Page

cărui sfaturi David se ruga fierbinte să fie nimicite.

 SFAT: „Vorbe, argumente spuse cuiva pentru a-l convinge să procedeze într-un anumit
fel, într-o împrejurare dată; povață, îndemn, îndrumare” (Dicționar online). Eu aș zice și
un plan recomandat cuiva.

AHITOFEL: înseamnă „fratele meu e nebun” – de la ach (frate) aph’el (a acționa

nebunește, prostește).

IDENTITATEA LUI AHITOFEL: „Un om din Gilo, în partea de sud-vest a lui Iuda, care a fost
unul dintre sfetnicii lui David (2 Samuel 15,12). Fiul lui a fost unul dintre ,vitejii’ lui David
și pare să fi fost tatăl Bat-Șebei (cap. 23,34; 11,3). Înțelepciunea lui Ahitofel era atât de
mare, încât oamenii o considerau divină (cap. 16,23)” (Seventh-day Adventist Bible
Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 25).

Bat-Șeba, fata lui Eliam, era nevasta lui Urie, Hetitul (2 Sam 11,3). În 2 Samuel 23,34
este amintit printre vitejii lui David „Eliam, fiul lui Ahitofel din Ghilo”. Ar rezulta că
Ahitofel era bunicul Bat-Șebei, adică: Ahitofel, Eliam, Bat-Șeba, idee confirmată de
Spiritul Profetic: „Dezertarea lui Ahitofel, cel mai capabil și mai șiret dintre conducătorii
politici, a fost determinată de răzbunare pentru dezonoarea adusă familiei prin fapta
urâtă cu Bat-Șeba, care era nepoata lui (de la fiu)” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și
profeți, pagina 735).

• Deci Ahitofel a fost mai întâi unul dintre sfetnicii lui David. Nu știm ce sfaturi i-a dat lui
David și nu știm câte sfaturi i-a dat lui Absalom, dar cunoaștem două dintre ele, unul
diabolic și celălalt satanic. Absalom l-a ascultat pe primul și l-a ignorat pe al doilea.

Primul sfat. Chiar la începutul răscoalei, când Hușai a venit la Absalom, „Absalom i-a zis
lui Ahitofel: ,Sfătuiți-vă împreună; ce avem de făcut?’” (2 Sam 16,20). „Și Ahitofel i-a zis
lui Absalom: ,Intră la țiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel, tot
Israelul va ști că te-ai făcut urât tatălui tău și mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor
întări’” (versetul 21). Versetul 22 ne arată că Absalom a ascultat de acel sfat și a făcut
exact așa cum i-a spus Ahitofel, „în fața întregului Israel”.

Al doilea sfat. „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula și-l voi
urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neașteptate, când va fi obosit și
va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta și tot poporul care este cu el va fugi. Îl voi lovi
numai pe împărat și-l voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l
urmărești va face ca toți să se întoarcă și tot poporul va fi în pace” (2 Sam 17,1-3).

• Dar Absalom l-a întrebat și pe Hușai: „Iată cum a vorbit Ahitofel; trebuie să facem ce a
zis el sau nu? Spune tu!” (Second opinion, versetul 6)

„Hușai i-a răspuns lui Absalom: ,De data aceasta, sfatul pe care ți l-a dat Ahitofel nu este
bun.’ Și Hușai a zis: ,Tu cunoști vitejia tatălui tău și a oamenilor lui; sunt înfuriați ca o
143

ursoaică de pe câmp, căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război și nu va
petrece noaptea cu poporul; iată, acum, stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc.
Page

Și dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată și se va zice:
 ,Poporul care-l urma pe Absalom a fost înfrânt!’ Atunci cel mai viteaz, chiar dacă ar fi
avut o inimă de leu, se va înspăimânta, căci tot Israelul știe că tatăl tău este un viteaz și
că are niște viteji cu el. Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan
până la Beer-Șeba, o mulțime ca nisipul de pe marginea mării. Și tu însuți să mergi la
luptă. Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade
roua pe pământ și nu va scăpa niciunul, nici el, nici vreunul dintre oamenii care sunt cu
el. Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va duce funii la cetatea aceea și o vom trage în
pârâu, până când nu va mai rămâne nicio piatră în ea’” (versetele 7-13).

• Absalom s-a lăsat convins de Hușai. „Absalom și toți oamenii lui Israel au zis: ,Sfatul lui
Hușai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel.’ Dar Domnul hotărâse să
nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom” (versetul
14).

Pentru că așa se rugase David: „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!” Și Domnul
le-a nimicit. Sfârșitul luptei și sfârșitul vieții lui Absalom le cunoașteți.

• „,Și David a zis: ,Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!’ Ajungând pe vârful muntelui,
împăratul s-a plecat în rugăciune, aruncând asupra lui Dumnezeu povara sufletului său și
cerând în umilință îndurare divină. Rugăciunea lui părea să fie ascultată pe loc. Hușai,
Architul, un sfetnic înțelept și destoinic, care se dovedise un bun prieten pentru David,
acum a venit la el cu hainele sfâșiate și cu țărână pe cap, ca să împărtășească soarta
împăratului detronat și fugar. David a văzut, ca printr-o iluminare divină, că omul
acesta, credincios și loial, era cel necesar ca să servească interesele împăratului în
sfaturile din capitală. La cererea lui David, Hușai s-a întors la Ierusalim ca să-i ofere lui
Absalom serviciile lui și să învingă sfatul viclean al lui Ahitofel.” (Patriarchs and
Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 735)

• Iată cuvintele lui David către Hușai: „Dacă vei veni cu mine, îmi vei fi o povară.
Dimpotrivă, vei nimici pentru mine sfaturile lui Ahitofel, dacă te vei întoarce în cetate”
(2 Sam 15,33.34).

„,Absalom și toți oamenii lui Israel au zis: ,Sfatul lui Hușai, Architul, este mai bun decât
sfatul lui Ahitofel.’ Dar era unul care nu a fost înșelat – unul care a prevăzut clar
rezultatul acestei greșeli fatale a lui Absalom. Ahitofel știa că era pierdută cauza
rebelilor. Și el știa că, oricare ar fi soarta prințului, nu era nicio speranță pentru sfetnicul
care instigase cele mai mari crime ale lui. Ahitofel îl încurajase pe Absalom la răscoală;
el îl sfătuise la răutatea cea mai urâcioasă, în dezonoarea tatălui său; el dăduse sfatul ca
David să fie ucis și plănuise înfăptuirea lui; el tăiase ultima posibilitate a împăcării sale cu
împăratul; și acum altul era preferat înaintea lui, chiar de către Absalom. Gelos, mânios
și disperat, Ahitofel ,a plecat acasă în cetatea lui, și-a pus casa în rânduială, s-a spânzurat
144

și a murit.’ Acesta a fost rezultatul înțelepciunii unuia care, cu toate înzestrările lui
superioare, nu L-a făcut pe Dumnezeu sfetnicul său. Satana îi momește pe oameni cu
Page

promisiuni măgulitoare, dar în cele din urmă se va afla de fiecare suflet că ,plata
 păcatului este moartea’ (Romani 6,23).” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți,
pagina 741)

• Aristotel (384-322 în. Hr.) este considerat cel mai mare filosof și om de știință al lumii
antice. Scriitor erudit în multe domenii, 47 de cărți ale lui au supraviețuit și se consideră
că ar fi scris 170. A scris despre etică, metafizică, teologie, filosofie, politică, estetică,
educație, poezie, tradiții barbare și constituția atenienilor.

„Spre sfârşitul vremurilor medievale, admiraţia pentru Aristotel a atins limitele

idolatriei, iar scrierile sale au devenit un soi de cămaşă de forţă intelectuală care
împiedica extinderea investigaţiilor, în loc să constituie o lumină călăuzitoare”
(nformație găsită pe internet). Așa s-a impus principiul autorității: tot ce a zis Aristotel e
perfect, nu trebuie contrazis. Ceva e adevărat sau nu, dacă este în concordanță cu ideile
lui Aristotel sau nu.

Dar mai târziu atitudinea față de cercetările științifice s-a schimbat. Aristotel nu era
Dumnezeu, și el putea greși, orice om poate greși, nu trebuie să se rămână la ideile lui ca
la o dogmă.

• Ahitofel era privit ca un fel de Aristotel în Israel: „Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel
avea tot atâta putere ca și când L-ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot așa era cu
sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom” (2 Sam 16,23).

• „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!”, s-a rugat David în cursul fugii lui, când „suia
dealul măslinilor, plângând și cu capul acoperit, și mergea cu picioarele goale” (2 Sam
15,30).

• „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!”, așa să ne rugăm și noi. Omul acela a murit
demult, ca Iuda, spânzurându-se. Dar noi avem de a face cu Ahitofel de proporții uriașe,
de mii de ori mai puternic din punct de vedere mintal și mai viclean decât era bunicul
Bat-Șebei. Ne-a și învățat Hristos să ne rugăm așa, oarecum ca David: „. . . și nu ne duce
în ispită, ci izbăvește-ne de Cel Rău!” (Matei 6,13)

• Doamne, izbăvește-ne de Cel Rău! Doamne, nimicește sfaturile Ahitofelului alungat din
cer! O, de s-ar spânzura! Dar nu o face! În cazul lui nici nu merge, pentru că el e spirit și
poate că nu are gât, nici nu moare ca oamenii.

• Dar îl va pune Dumnezeu la punct. L-a pus într-un fel când l-a alungat din cer, și îi
limitează mișcările acum. El este un vrăjmaș înfrânt: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să
nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3,8). Până la urmă Dumnezeu îl va nimici: „Și
diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde sunt fiara și
145

proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor” (Apoc 20,10).

• Orice ispită cu care Satana ni se adrezează este un sfat ticălos, este sfatul lui Ahitofel.
Page

Noi nu ne putem măsura puterile cu el. Nici pe departe. Unica noastră siguranță este
 să-L chemăm în ajutor pe cel care l-a biruit prin moartea Sa pe cruce. „Tăria noastră nu-i
de-ajuns, / și-am fi răpuși pe dată, / Dar pentru noi luptă Isus, / El duce lupta toată. /
Și-ntrebi tu cine-i El? / El e Emanuel, / E Domnul Sabaot, / și Dumnezeu a tot; / El e
biruitorul!”

„Hristos îi îndeamnă să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa; dar
Satana merge alături de ei şi zice: ,Orice ar fi adevărat în legătură cu viaţa veşnică,
pentru a avea succes în această lume trebuie să-mi slujeşti mie. Eu ţin binele tău în
mâinile mele. Îţi pot da bogăţii, plăceri, onoare şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu
permite să fii dus de noţiuni ciudate de cinste şi sacrificiu de sine. Eu voi pregăti calea
înaintea ta.’ Astfel sunt amăgite mulțimi. Ei acceptă să lucreze în slujba eului și Satana
este satisfăcut. În timp ce îi ademenește cu nădejdea stăpânirii pământești, el câștigă
stăpânire asupra sufletului.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 130)

• Iată-L pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani, luptându-Se cu forțele întunericului.

Satana Îi dădea târcoale ca un leu; era acolo ca să-L descurajeze, să-L deruteze, să-L
piardă:

„Satana Îi spunea că, dacă El devine garantul pentru o lume păcătoasă, despărţirea va fi
veşnică. El va fi identificat cu împărăţia lui Satana şi nu va mai fi niciodată una cu
Dumnezeu. Şi ce urma să se câştige prin sacrificiul acesta? Cât de disperată apărea vina
şi nerecunoştinţa oamenilor! Satana Îi prezenta Răscumpărătorului situaţia în cele mai
negre culori: poporul care pretindea a fi mai presus de toate celelalte în avantaje
temporare şi spirituale Te-a respins. Ei încearcă să Te distrugă pe Tine, temelia, centrul
şi sigiliul făgăduinţelor făcute lor ca popor special. Chiar unu dintre ucenicii Tăi, care a
auzit învăţăturile Tale şi a fost printre cei mai de seamă în activităţi bisericeşti, Te va
trăda. Unu dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi Te va tăgădui. Toţi Te vor părăsi.” (The
Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 687)

• A apărut pe facebook de mai multe ori această „informație”:

„Când transporți Biblia, pe Satana îl doare capul, când o deschizi, el se prăbușește. Când
vede că o citești, el leșină. Când vede că o trăiești, el fuge, iar când tu publici acest
mesaj, el caută să te descurajeze. Acum l-ai învins!!! Cum??? Copiază mesajul și
trimite-l la alții, frați, prieteni și celor la care le vrei binele. Tu ești în armata lui
Dumnezeu!!! Dumnezeu să te binecuvinteze!”

• Nu am trimis acest mesaj la nimeni și nu am de gând să o fac, pentru că afirmațiile pe

care le cuprinde sunt banale, ridicole și false. Poate chiar Satana a râs în hohote
citindu-le. El este un spirit, un înger căzut, cu capacitate mintală extraordinală și putere
fizică teribilă. Gândiți-vă numai: pe acest spirit „îl doare capul”, el „se prăbușește”,
„leșină”. Și când pățește așa? Când transporți Biblia, când o deschizi, când o citești,
146

când vede că o trăiești, când publici acest mesaj.

Page
 • Iacov, fratele Domnului, ne-a dat acest îndemn: „Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de
la voi” (Iac 4,7, ultima parte). Versetul începe însă cu propoziția: „Supuneți-vă dar lui
Dumnezeu.” Atunci fuge diavolul, însă atenție și la textul acesta: „După ce L-a ispitit în
toate felurile (pe Isus, în pustie, după botez și post), diavolul a plecat de la El, până la o
vreme” (Luca 4,13). Doar până la o vreme; nu a plecat definitiv.

• Diavolul fuge de la noi când ne împotrivim lui, supunându-ne lui Dumnezeu. Numai
atunci fuge, dar nici atunci nu se prăbușește și nu leșină. Fuge sau pleacă „până la o
vreme”. Nu te du la culcare pe plan spiritual, fii în gardă, pentru că vrăjmașul vine iar!

• Asigurările din „informația” amintită adineaori sunt pure copilării. Sigur că nu-i convine
diavolului să citim Biblia, dar are soluții și pentru astfel de situații: face ca gândurile
noastre să zboare în alte părți, ne umple mintea cu alte gânduri, murdare sau nu, ca să
nu ne putem concentra asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Ne face să înțelegem Biblia
greșit, să ne luăm după interpretări aberante, să credem răstălmăciri ale textelor biblice.
Mai mult, el se folosește de predicatori care deschid Biblia în fața mulțimilor și-i învață
pe oameni să calce legea lui Dumnezeu și să creadă învățături contrare Bibliei, provenite
din păgânism.

• Nu e chiar atât de simplu. Câtă vreme a putut ține Biblia departe de oameni, a făcut-o,
timp de sute de ani. Mulți au fost omorâți pentru că au citit-o sau chiar pentru că au
posedat-o. Dar lucrurile s-au schimbat, și în zilele noastre Biblia se găsește pe toate
drumurile, la prețuri derizorii. Se apreciază că în Statele Unite există cam trei Biblii
pentru fiecare locuitor (și sunt peste 300 de milioane de locuitori!). Comunitatea din
care fac parte acum (martie 2020) a cumpărat o clădire bisericească și posesorii
anteriori au părăsit-o pur și simplu, lăsând acolo orice: mobilier, alte obiecte, cărți de
imnuri și alte cărți, dar și numeroase Biblii. Unele Biblii bine păstrate, altele mai mult
sau mai puțin uzate. Le-au abandonat.

• E mare inflație de Biblii acum, unii încearcă să scape de ele. E foarte ușor să obții una.
Diavolul nu mai pune astfel de piedici. Biserica persecutoare nu mai arde pe nimeni pe
rug pentru că posedă o Biblie sau pentru că o citește. Satana însuși e predicator. El
însuși apare la amvon și predică. Apare în casele oamenilor și le predă studii biblice. Să
o citească, dar să se lase îndrumați de el. Sau dacă o lasă prăfuită și fac altceva, mai
bine!

• Nu-l mai deranjează pe Satana existența Bibliei, posedarea ei, citirea ei, câtă vreme
oamenii ascultă explicațiile lui. Ba atunci e și mai sigur de pradă, pentru că ei sunt
mulțumiți și au sentimentul siguranței. Al unei false siguranțe.
147

• Ar mai fi un punct: „. . . când vede că o trăiești, el fuge.” Nu chiar așa ușor, ci încearcă să
te descurajeze, să te facă să te crezi mai sfânt decât alții, având merite în fața lui
Page

Dumnezeu. Diavolul este mult mai șiret decât ne închipuim noi și se bucură când noi
 bagatelizăm puterea lui. Decât să răspândim frazele pomenite mai înainte, mai bine
este să popularizăm aceste citate inspirate:

„Numai Dumnezeu poate limita puterea lui Satana. El merge încoace și încolo pe
pământ, umblând pe el în sus și în jos. El nu lipsește de la locul lui de veghe nicio clipă,
de teamă că pierde o ocazie de a distruge suflete. Este important ca poporul lui
Dumnezeu să înțeleagă lucrul acesta, pentru a scăpa de cursele lui” (Review and Herald
din 13 mai 1862, citat în Messages to Young People/Solii pentru tineret, pagina 51).

„Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruință este împotrivirea
continuă față de atacurile lui Satana. Acela care a triumfat asupra adversarului
sufletelor în conflictul ispitelor înțelege puterea lui Satana asupra neamului omenesc și
l-a biruit în favoarea noastră. Ca biruitor, El ne-a dat avantajul biruinței Sale, pentru ca,
în eforturile noastre de a rezista ispitelor lui Satana, noi să unim slăbiciunea noastră cu
tăria Sa, nevrednicia noastră cu meritele Sale. Și, susținuți de puterea Sa statornică în
fața puterii ispitei, noi să putem rezista în numele Său atotputernic și să putem birui așa
cum a biruit El.” (The Signs of the Times/Semnele timpului din 4 martie 1880, citat în
Messages to Young People/Solii pentru tineret, pagina 50)

• Deci, să ne împotrivim vrăjmașului și el va fugi de la noi. Să facem uz de biruința lui

Hristos, care devine biruința noastră. Să nu uităm niciun moment că „noi n-avem de
luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt
în locurile cerești” (Efes 6,12).

• Pentru siguranță și pentru biruință, ni se spune în continuare ce avem de făcut: „De

aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să
rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu
adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna
evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea
stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului,
care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de
rugăciuni și cereri” (versetele 13-18).

• Ca să stingem săgețile arzătoare ale celui rău, avem nevoie de credință, de Cuvântul lui
Dumnezeu. Și de rugăciune, mai ales să ne rugăm ca David: „Doamne, nimicește
sfaturile lui Ahitofel! Stinge săgețile lui arzătoare!” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 70: „Cuvânt dumnezeiesc”

148

Cântarea de închidere, 268: „Cetate tare-i Dumnezeu”

Page
 SUPERLATIVE BIBLICE

• Ne aducem aminte de la lecțiile de gramatică despre gradele de comparație ale

adjectivelor și ale adverbelor. Ce este o comparație? Iată definiția dată de DEXONLINE:
„Examinare a două sau a mai multor lucruri, ființe sau fenomene, făcută cu scopul de a
stabili asemănările și deosebirile dintre ele.” Se poate spune însă mai mult: un obiect
poate fi examinat pentru a vedea în ce măsură se manifestă o anumită însușire în el
însuși sau în raport cu alte obiecte – aceasta este o comparație.

• Cunoaștem trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.

Pozitivul nu este de fapt o comparație, ci o simplă constatare, de exemplu, o floare este

frumoasă. Atât. Fără a măsura această însușire nici în floarea respectivă, nici față de
alte flori. Este comparația zero.

Comparativul este deja o măsurare; floarea poate fi mai frumoasă decât alta
(comparativul de superioritate), tot atât de frumoasă ca alta (comparativul de egalitate),
sau mai puțin frumoasă decât alta (comparativul de inferioritate).

Superlativul poate fi relativ sau poate fi absolut. Când este relativ, atunci avem de a
face cu o comparație propriu-zisă: dintr-un grup, un obiect le este superior tuturor (Nilul
este cel mai lung fluviu de pe glob, de 6.650 de kilometri). Ca absolut, superlativul doar
afirmă gradul de manifestare al unei însușiri, fără comparare nici interioară, a obiectului
posedând acea însușire, cu el însuși, nici cu alt/alte obiect/obiecte. În acest caz însușirea
atinge un maximum de manifestare, sau așa o percepem noi.

Adesea, superlativul este folosit ca o exagerare, vinovată sau nu: când este vinovată, o
numim minciună; când este nevinovată, o numim hiperbolă și se găsește din belșug în
Cuvântul lui Dumnezeu. Ne vom limita însă la exprimarea cât de cât realistă a unor
însușiri. Pentru superlativul absolut se folosesc adverbe sau locuțiuni adverbiale
determinative: foarte, nespus de, nemaipomenit de, extrem de, grozav de . . . etc. Un
exemplu: „După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte și iată că era o a patra
fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare . . .” (Dan 7,7). Un super-superlativ.

• Dar înainte de a ne ocupa de superlativele biblice, pozitive sau negative, să vedem ce

zice Biblia despre tendința omului de a se compara cu alții. Ne amintim de purtarea
fariseului care s-a suit la templu „ca să se roage” (vezi Luca 18,9-14). Aceea era o
rugăciune? El a zis așa: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni,
hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta” (versetul 11).

• Fariseul se lăuda. Dacă ar fi fost un cunoscător al scrierilor inspirate, ar fi știut ce a zis

Solomon în Proverbe 27,2: „Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale.” Până
149

la urmă, laudele oamenilor pot fi fățarnice, pot fi lingușiri interesate, sau sincere, dar nu
chiar înțelepte sau de folos. De dorit este experiența prevăzută de apostolul Pavel ca
rezultat al judecății divine: „Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Cor
Page
 4,5). Ce minunat este să fim acceptați de Dumnezeu, chiar lăudați de El: „L-ai văzut pe
robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la
suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1,8).

• Fariseul se compara cu „ceilalți oameni” și constata că nu era ca ei; se compara cu

„vameșul acesta” și se găsea mai bun. De ce nu se compara cu îngerii? De ce nu se
compara cu Dumnezeu? Iov știa că are dreptate în apărarea lui, dar când a vorbit
Dumnezeu a fost copleșit: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ți răspund? Îmi pun mâna la
gură. Am vorbit o dată și nu voi mai răspunde; de două ori și nu voi mai adăuga nimic”
(Iov 40,4.5). „Da, am vorbit, fără să le înțeleg, de minuni care sunt mai pe sus de mine și
pe care nu le pricep. . . . Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu
Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (42,3.5.6).

• Apostolul Pavel a zis așa despre părintele credincioșilor: „Dacă Avraam a fost socotit
neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Rom 4,2).
De aceea experiența fariseului a fost dezastruoasă, așa cum reiese din aprecierea făcută
de Domnul Isus Hristos, care a spus parabola: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta
(vameșul, vezi versetul 13) s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât celălalt (fariseul).
Căci oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat” (Luca 18,14).

• Împăratul Irod s-a lăsat preamărit de mulțimea ascultătorilor, care au zis, după
cuvântarea lui: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” (Fapte 12,20-25; cuvintele citate sunt
din versetul 22). Împăratul a acceptat slava adusă numelui lui și a plătit scump
înfumurarea: „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui
Dumnezeu. Și a murit mâncat de viermi” (versetul 23).

• Iată-l însă pe profetul Daniel, în fața puternicului împărat Nebucadnețar, înainte de a-i
spune visul și a i-l explica: „Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că
este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea
împăratului tâlcuirea ei și să afli ce-ți dorește inima să știi” (Dan 2,30).

• La fel Iosif, înaintea lui faraon. Suveranul a zis către omul lui Dumnezeu proaspăt adus
din temnița unde fusese aruncat de Potifar fără să aibă nicio vină: „Am visat un vis.
Nimeni nu l-a putut tălmăci; și am aflat că tu tălmăcești un vis îndată după ce l-ai auzit”
(Gen 41,15). Răspunsul lui Iosif a fost așa: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un
răspuns prielnic lui faraon!” (Versetul 16). La fel zisese către pitar și către paharnic în
temniță, înainte de a le tâlcui visele: „Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu. Istorisiți-mi dar
visul vostru” (Gen 40,8).

• Prin urmare, când vorbim de comparații în această predică, nu scoatem în evidență ce

150

au zis oamenii despre sine, ci analizăm raportul biblic respectiv. Și ne limităm la

superlative, fie relative, fie absolute, prezente în Scriptură. Sper să vă placă și să fie
instructive, pentru minte și pentru suflet.
Page
 Mai întâi, superlativele răului

(01) Antediluvienii: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate
întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen
6,5). Toate întocmirile gândurilor. În fiecare zi. Numai spre rău. Adam și Eva au fost
izgoniți din Grădina Eden, din cauza neascultării de porunca lui Dumnezeu. Nu a fost o
poruncă grea, tocmai de aceea vina lor era cu atât mai mare. Cei care cred că nu a fost
mare lucru păcătuirea lor, să ia seama la urmările păcatului: primul lor fiu l-a ucis pe al
doilea, apoi răutatea omenească s-a agravat atât de mult, din generație în generație,
încât singura soluție a fost distrugerea acelei lumi și pornirea din nou cu Noe și familia
lui.

(02) Sodomiții: „Oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși împotriva
Domnului” (Gen 13,13). Ceea ce înseamnă cum nu se putea mai păcătoși, un superlativ
nenorocit. Și sodomiții erau descendenții bunului Noe!

(03) Omri: „Omri a făcut ce este rău înaintea Domnului și a lucrat mai rău decât toți cei
ce fuseseră înaintea lui” (1 Împ 16,25). Omri a fost al șaselea împărat al regatului de
nord, după Ieroboam, Nadab, Baeșa, Ela, Zimri – toți nelegiuiți, care l-au făcut pe Israel
să păcătuiască. Observați calificarea din versetul acesta, că Omri i-a depășit pe toți cei
dinaintea lui în răutate, cel mai nelegiuit dintre toți până atunci.

(04) Ahab: „Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât
toți cei ce fuseseră înaintea lui” (1 Împ 16,30). Cu toată ticăloșia fără precedent a tatălui
său Omri, Ahab, a mers și mai departe în stricăciune, mai ales că s-a căsătorit cu
„Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidoniților” (versetul 31).

(05) Iudeii dinainte de captivitatea babiloniană: „Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui
Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui, până când mânia
Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cron 36,16). Păcatul împotriva
Duhului Sfânt, nu există leac pentru el! Pentru că păcătoșenia israeliților atinsese
punctual culminant, profitând la extrem de răbdarea lui Dumnezeu cu ei.

(06) Demonizatul din Gadara (vezi Marcu 5,1-9): aflat în stăpânirea „legiunii” de duhuri
rele, omul acesta rupea cătușele, sfărâma obezile, un fel de Samson întărit de forțele
întunericului; ieșind din el la porunca lui Isus, demonii aceia au pus stăpânire pe aproape
2.000 de porci, pe care i-au aruncat în mare (vezi versetele 10-13). Atâta putere
demonică existase în acel om!

(07) Mulțimea celor ce vor ieși din morminte la a doua înviere (vezi Apocalipsa 20,7-9)
– mulți „ca nisipul mării”. Ei se suie pe fața pământului și înconjoară cetatea preaiubită,
dar foc din cer îi mistuie.
151

„Ei ies ca o oaste puternică, nenumărați ca nisipul mării. Ce contrast față de cei care au
fost înviați la prima înviere! Cei drepți au fost îmbrăcați cu tinerețe și frumusețe
Page
 nemuritoare. Cei răi poartă urmele bolii și ale morții” (The Great Controversy/Tragedia
veacurilor, pagina 662).

Cum pot ei să umble atât de mult și să încerce cucerirea cetății? Unii au murit în floarea
vârstei, dar cei mai mulți au murit secerați de boli sau de neputința bătrâneții. Ce
soldați pot fi aceia? Ca și pe demonizatul din Gadara, Satana îi întărește: „El pretinde că
este prințul care este posesorul de drept al lumii și a cărui moștenire a fost smulsă de la
el în mod ilegal. El se prezintă supușilor săi amăgiți ca un mântuitor, asigurându-i că
puterea lui i-a adus afară din morminte și că el este pe cale să-i salveze de tirania cea
mai crudă. Prezența lui Hristos fiind îndepărtată, Satana face minuni în sprijinul
pretențiilor lui. El îi face pe cei slabi puternici și îi inspiră pe toți cu spiritul și energia lui”
(Ibid., pagina 663).

(08) Balaurul cel mare. Toți indivizii nelegiuiți enumerați până aici, care au excelat în
răutate, nelegiuire, ticăloșie, pălesc însă față de „domnul puterii văzduhului, duhul care
lucrează acum în fiii neascultării” (Efes 2,2), supranumit „dumnezeul veacului acestuia”
(2 Cor 4,4). A fost cândva Lucifer. El este descris în Ezechiel 28,12-19, așa cum arăta
înainte de cădere. „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și
desăvârșit în frumusețe” (Ezec 28,12).

În versetul acesta întâlnim trei superlative pozitive în dreptul lui Lucifer, așa cum îl
crease Dumnezeu: „cea mai înaltă desăvârșire”, „plin de înțelepciune”, „desăvârșit în
frumusețe”. Caracter, rațiune, înfățișare – toate la superlativ absolut.

În el s-a produs o metamorfoză, arătată în Isaia 14,12-15: de la „Luceafăr strălucitor, fiu

al zorilor” (versetul 12), la „puterea întunericului” (vezi Coloseni 1,13). Sau cum se zice
despre el în Apocalipsa 12,9: „Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și
Satana, acela care înșală întreaga lume.”

Iată desăvârșirea negativă: „El (diavolul) de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr,
pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui,
căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Răul în formă absolută, personificarea
răului, de aceea Hristos l-a numit „Cel Rău” în rugăciunea domnească (vezi Matei 6,13).

De la desăvârșirea pozitivă (polul binelui) la desăvârșirea negativă (polul răului).

Superlativul pozitiv și superlativul negativ.

De ce nu mai este iertare pentru el? A cunoscut pe deplin iubirea lui Dumnezeu, în el
răul a luat naștere și a ajuns perfect, nu se poate mai rău, metastază. Pe el nu l-a ispitit
nimeni, dar el i-a ispitit pe toți, ba și-a permis chiar să-L ispitească pe Mântuitorul –
„ispitit în toate lucrurile, ca și noi, dar fără păcat” (Evr 4,15). El a ruinat viitorul a o
treime dintre îngeri și a miliarde de locuitori ai pământului, toți oamenii care vor fi
pierduți.
152
Page
 Să trecem la superlativele binelui

O zi: „Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când i-a dat Domnul pe amoriți în mâinile
copiilor lui Israel, și a zis în fața lui Israel: ,Oprește-te, soare, asupra Gabaonului, și tu,
lună, asupra văii Aialonului!’ Și soarele s-a oprit și luna și-a întrerupt mersul, până ce
poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea
Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi
întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi
ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel” (Ios 10,12-14). Cea mai lungă
zi din toată istoria acestei planete, devenită așa într-un timp de necesitate și ca urmare a
rugăciunii omului lui Dumnezeu.

O cetate: Ierusalimul ceresc, cetatea sfântă descrisă în ultimele două capitole ale Bibliei.
Cea mai frumoasă cetate cu putință, care va depăși toate așteptările celor răscumpărați.
Se poate spune că va fi ce „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a
suit” (1 Cor 2,9).

CEA MAI LUNGĂ ZI, CEA MAI MINUNATĂ CETATE!

Mă voi referi mai departe la oameni amintiți în Sfânta Scriptură, în ce au excelat ei, din
punct de vedere fizic, mintal, moral, sau spiritual.

(01) Noe, supraviețuitorul potopului. Omul neobișnuit în generația aceea rea și stricată.
În timp ce despre omul antediluvian stă scris că „răutatea lui era mare pe pământ și
toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”
(Gen 6,5), despre Noe se spune că „era un om neprihănit și fără pată între cei din
vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (versetul 9). Gândurile lui Noe erau curate,
neprihănite, orientate în sus, spre cer și veșnicie (vezi Coloseni 3,2), concretizate în
propoziția că el „umbla cu Dumnezeu”; dar contemporanii lui se gândeau în fiecare zi
numai la rău și răutatea lor era mare pe pământ.

(02) Avraam, cel mai credincios: plecare în necunoscut, având totală încredere în
Dumnezeu care l-a chemat, în călăuzirea și grija Sa părintească (vezi Geneza 12,1-3 și
Evrei 11,8-10). Apoi jertfirea lui Isaac, gata să o facă, deși acesta era fiul făgăduinței, din
care trebuia să se nască urmași numeroși ca stelele cerului și ca nisipul de pe marginea
mării (vezi Geneza 22,1-19). „Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din
morți și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi” (Evr 11,19).

(03) Iov, cel mai răbdător dintre oameni (vezi Iacov 5,11). Nu numai atât, dar Domnul a
zis către Satana: „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la
suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1,8). „El se ține tare în
neprihănirea lui” (2,3). Unic în ce privește răbdarea în suferințe, unic și în privința
caracterului moral, nimeni ca el pe pământ în generația aceea.
153

(04) Moise, numit cel mai blând om: „Moise însă era un om foarte blând, mai blând
Page

decât orice om de pe fața pământului” (Num 12,3).

 (05) Moise, tot el, declarat profet unic: „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe
care Domnul să-l fi cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce
privește toate semnele și minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în țara
Egiptului împotriva lui faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări și în ce
privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea
întregului Israel” (Deut 34,10-12).

(06) Absalom, cel mai frumos din generația lui: „Nu era om în tot Israelul așa de vestit ca
Absalom în privința frumuseții lui; din talpa piciorului până în creștetul capului n-avea
niciun cusur” (2 Sam 14,25). Niciun cusur fizic, dar plin de cusururi în caracter.

(07) Asael, fratele lui Ioab și al lui Abișai, cel mai rapid om, campion național de viteză:
„Asael era iute de picioare, ca o căprioară de câmp” (2 Sam 2,18).

(08) Solomon, cel mai înțelept om al tuturor timpurilor, în aprecierea lui Dumnezeu. Nu
a fost întrecut de nimeni în înțelepciune, nici înainte de el, nici după aceea: „Îți voi da o
inimă înțeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula
nimeni niciodată ca tine” (1 Împ 3,12).

(09) Samson, cel mai puternic om din vremea lui, uimind lumea prin acțiunile lui: a
sfâșiat cu mâinile goale un leu tânăr mugind (vezi Judecători 14,5.6); cu o falcă de
măgar neuscată încă a ucis 1.000 de oameni (15,15); „a apucat porțile cetății (Gaza) cu
amândoi stâlpii, le-a scos împreună cu zăvorul, le-a pus pe umeri și le-a dus pe vârful
muntelui din fața Hebronului” (16,3); cu câteva clipe înaintea morții a strâns în brațe
stâlpii de sprijin ai templului lui Dagon, care s-a prăbușit și a ucis aproape trei mii de
filisteni (16,22-31).

(10) Ioan Botezătorul – cel mai mare om născut din femeie, așa cum l-a caracterizat
Domnul Isus Hristos: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat
niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mat 11,11).

Ideea aceasta, a mărimii lui Ioan Botezătorul, poate fi explorată mai departe, dar voi
aminti numai smerenia lui. A zis către Mântuitorul, înainte de a-L boteza: „Eu am
trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” (Mat 3,14). Către noroade a zis: „Cât
despre mine, eu vă botez cu apă, dar vine Acela care este mai puternic decât mine și
căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor” (Luca 3,16). La
presupunerea generală că el ar fi Mesia, Ioan a răspuns prompt: „Nu sunt eu Hristosul, ci
sunt trimis înaintea Lui” (Ioan 3,28).

Dar punctual culminant al modestiei acestui „cel mai mare om născut din femeie” a fost
când a zis: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (versetul 30).

Spiritul Profetic se exprimă astfel cu privire la Ioan: „În aprecierea cerului, ce constituie
154

mărimea? Nu ceea ce lumea consideră mărime; nu bogăția, sau rangul, sau originea
nobilă, sau darurile intelectuale, luate ca atare. Dacă mărimea intelectuală, fără altă
Page

considerare mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci omagiul nostru i se datorează lui
 Satana, a cărui putere intelectuală niciun om nu a egalat-o vreodată. Însă, când este
pervertit spre servire de sine, cu cât este mai mare darul, cu atât mai mare blestem
devine. Valoarea morală este ceea ce apreciază Dumnezeu. Iubirea și puritatea sunt
atributele pe care El le prețuiește cel mai mult. Ioan a fost mare în ochii lui Dumnezeu
când, în fața solilor de la Sanhedrin, în fața poporului și în fața propriilor lui ucenici, s-a
ferit să caute onoare pentru sine, ci i-a îndreptat pe toți spre Isus ca fiind Cel Făgăduit.
Bucuria lui neegoistă în lucrarea lui Hristos constituie cel mai înalt tip de noblețe
descoperită vreodată oamenilor.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina
219)

Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului

• Am încheiat mai înainte lista superlativelor negative cu cel care a adus răul pe lume și
care lucrează în fiii neascultării, arătând cum a ajuns de la luceafăr strălucitor și curat la
inspiratorul tuturor nelegiuirilor posibile. Am încheiat lista superlativelor pozitive în
dreptul ființelor omenești, așa cum ni le prezintă Biblia. Destul despre oameni, toți
păcătoși, toți în nevoie de un Salvator din păcat și din moarte eternă.

• Mă voi referi în restul acestei meditații la Acela care „n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a
găsit vicleșug” (1 Pet 2,22), Mântuitorul nostru Isus Hristos. Să ne întrebăm și să
căutăm răspunsul în Biblie: în ce consta și constă superlativitatea Mântuitorului nostru?

• O zi în vremea lui Iosua? Fără seamăn în durată? Noi așteptăm o altă zi, mai importantă
decât oricare alta care a existat vreodată, o zi măreață și fericită, care va însemna
împlinirea tuturor nădejdilor noastre. Așa cântăm: „Aștept măreața zi, / când Tu vei
reveni, / Isuse bun, pe norul alb, / în mii de străluciri!” Cântăm așa pentru că Biblia zice
așa: „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și
Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13). Profeția preciza de multă vreme: „În ziua aceea, vor
zice: ,Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui.
Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim și să ne bucurăm de
mântuirea Lui!‘” (Isa 25,9)

• O cetate descrisă în Apocalipsa? Da, însă ne interesează mult mai mult întâlnirea cu Cel
care ne-a promis-o, ne-a pregătit-o, și ne va duce în cetatea aceea – Salvatorul nostru
iubit.

• Răbdarea lui Iov? Auziți ce se spune despre Hristos: „Când era batjocorit, nu răspundea
cu batjocuri și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Pet
2,23). „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la
măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isa 53,7).
155

• Avraam l-a jertfit pe fiul său? A fost o încercare întreruptă. Dar Hristos chiar S-a jertfit
pe Sine: „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi,
Page

,ca un prinos și ca o jertfă de bun miros’ lui Dumnezeu” (Efes 5,2).

 • Moise cel mai blând om de pe fața pământului? Da, în vremea lui, dar Isus a zis:
„Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Mat 11,29).

• Moise profet fără seamăn? „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse
Isus, ziceau: ,Cu adevărat, acesta este Proorocul cel așteptat în lume!’” (Ioan 6,14).
„Acesta este cu adevărat Proorocul” (7,40). Nu „prooroc” sau „un prooroc”, ci
„Proorocul”. „Cât despre Moise, el a fost ,credincios în toată casa lui Dumnezeu’ ca
slugă. . . . Dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem
noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm”
(Evr 3,5.6).

• Solomon cel mai înțelept? Locuitorii din Nazaret se întrebau mirați: „De unde are El
aceste lucruri? Ce fel de înțelepciune este aceasta, care I-a fost dată?” (Marcu 6,2).
„După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui,
căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor” (Mat 7,28.29).
„. . . Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col 2,3).

• Samson cel mai puternic om? Da, însă el nu a potolit niciodată o mare înfuriată; Isus a
făcut-o, zicând doar: „,Taci! Fără gură!’ Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare” (Marcu
4,39). Iată ce a zis Petru în fața romanilor din casa lui Corneliu: „Știți vorba făcută prin
toată Iudea, începând din Galilea, în urma botezului propovăduit de Ioan, cum
Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în
loc, făcea bine și-i vindeca pe toți cei ce erau apăsați de diavolul; căci Dumnezeu era cu
El” (Fapte 10,37.38).

Nici nu citim că Samson ar fi izgonit demoni, cum de atâtea ori a făcut Isus, așa că
oamenii se mirau: „Ce este aceasta? O învățătură nouă! El poruncește ca un stăpân
chiar și duhurilor necurate și ele Îl ascultă!” (Marcu 1,27). Da, Îl ascultau: o legiune de
duhuri rele, care-l torturau pe un om și populația Gadarei, care au aruncat în mare
aproape 2.000 de porci, la porunca lui Isus l-au părăsit pe omul stăpânit de ele (vezi
Marcu 5,1-13).

• Asael cel mai rapid om? Iute de picioare ca o căprioară de câmp? E bine să știm că
Hristos a creat toate căprioarele și El l-a creat pe Asael, pentru că așa ni se spune în Ioan
1,3: „Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără
El.” Când Îl chemăm în rugăciune, Hristos e imediat lângă noi, arătându-Se cu viteza
gândului, de fapt instantaneu. Viteză cosmică? Viteză dumnezeiască, eternă!

• Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut din femeie? Isus este singurul Om născut în
156

mod supranatural, ca nicio altă naștere, și despre El Ioan Botezătorul a zis: „Cel ce vine
după mine este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele”
(Mat 3,11). Cine a fost mai mare?
Page
 • Absalom frumos? Ca nimeni altul în Israel? Iată ce zice psalmistul cu ochi profetic
despre Hristos: „Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale,
de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie” (Ps 45,2).

Îmi place acest text din Cântarea cântărilor 5,9-16: „,Ce are iubitul tău mai mult decât
altul, o, cea mai frumoasă dintre femei? Ce are iubitul tău mai mult decât altul, de ne
rogi așa de fierbinte?’ ,Iubitul meu este alb și rumen, deosebindu-se din zece mii. Capul
Lui este o cunună de aur curat, pletele Lui, ca niște valuri, sunt negre cum e corbul.
Ochii Lui sunt ca niște porumbei pe marginea izvoarelor, scăldați în lapte și odihnindu-se
în fața Lui plină. Obrajii Lui sunt ca niște straturi de mirezme, în care cresc saduri
mirositoare; buzele Lui sunt niște crini, din care curge cea mai aleasă smirnă. Mâinile Lui
sunt niște inele de aur, ferecate cu pietre de hrisolit, trupul Lui este un chip de fildeș
lustruit, acoperit cu pietre de safir; picioarele Lui sunt niște stâlpi de marmură albă,
așezați pe niște temelii de aur curat. Înfățișarea Lui este ca Libanul, pare un tânăr ales
ca cedrii. Cerul gurii Lui este numai dulceață și toată ființa Lui este plină de farmec. Așa
este iubitul meu, așa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului!’”

Se crede, în general, că mireasa din această carte a lui Solomon este un simbol al
bisericii, iar mirele astfel descris este Hristos.

Iată-L descris de Inspirația mai recentă: „Compătimirea Lui gingaşă cădea cu o atingere
vindecătoare asupra inimilor obosite şi tulburate. Până şi în mijlocul agitaţiei vrăjmaşilor
furioşi, El era înconjurat cu o atmosferă de pace. Frumuseţea înfăţişării Lui, drăgălăşenia
caracterului Lui, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire şi în ton, îi atrăgeau
către El pe toţi aceia care nu erau înăspriţi în necredinţă. Dacă nu ar fi fost spiritul dulce,
plin de simpatie, care strălucea în fiecare privire şi cuvânt, El nu ar fi atras marile
mulţimi, aşa cum a făcut-o.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 254)

• Ne atrage și pe noi, așa este? Dar haideți să mergem la El, ca să-L vedem față în față:

„Cu Isus, ah, față-n față, / fericit mă voi simți! / Să-L privesc o veșnicie / pe Cel ce mă
mântui! // Am să-L văd, da, față-n față, / să mă satur de privit, / Sus, cu Domnul, pe
vecie, / am să-L văd necontenit. // Te-am văzut doar ca-n oglindă, / scumpul meu
Mântuitor, / Dar, să Te privesc în față, / tare mult mi-e dor, mi-e dor!” (Imnul 479 din
Imnuri creștine, ediția 2006)

Să-L vedem cu toți, față-n față! Aceasta este rugăciunea mea acum! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 38: „Te-adorăm cu bucurie!”

157

Cântarea de închidere, 63: „Hristos e Cel ce va domni!”

Page
 „AU STINS PUTEREA FOCULUI . . .” (EVREI 11,34)

(01) Introducere

• „Un grup de studenți de la un colegiu se chinuiau să înțeleagă cartea lui Daniel. Astfel,
ei s-au dus la sala de sport ca să joace baschet. După joc, au observat că bătrânul
îngrijitor ședea într-un colț citind. ,Ce citești, Joe?’, au întrebat ei. ,Cartea lui Daniel’, a
răspuns el. ,Ah! Nu o poți înțelege.’ ,Ba da, pot’, a replicat Joe. ,E foarte simplu.
Dumnezeu câștigă’” (Adaptată din Daniel: A Tale of Two Cities/Daniel: o poveste a două
orașe, de Bob Fyall, citată în Daniel, broșura de lecțiuni biblice în limba engleză, ediția
pentru instructori, trimestrul I, 2020, pagina 174).

• Într-adevăr, de la un capăt la altul al cărții profetului Daniel, Dumnezeu câștigă. În

primul capitol, servii Săi credincioși, care au ales o dietă simplă, ca să nu se spurce cu
bucatele de la masa împăratului, au luat cele mai bune note la examene; împăratul
Nebucadnețar i-a găsit „de zece ori mai destoinici decâți toți vrăjitorii și cititorii în stele
care erau în toată împărăția lui” (versetul 20).

• În capitolul al doilea, piatra din munte, simbolizând împărăția lui Dumnezeu, elimină
toate împărățiile lumii, și umple pământul pentru veșnicie. În capitolul al treilea, cei trei
tineri aruncați în foc au rămas nevătămați pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit la ei și i-a
ocrotit, iar numele lui Dumnezeu a fost slăvit de Nebucadnețar.

• În capitolul patru, împăratul Nebucadnețar este înlăturat de la tron, suferind de

licantropie, și se comportă șapte vremi asemenea animalelor, mâncând laolaltă cu ele,
până când Îl recunoaște pe Dumnezeul cel preaînalt. În capitolul cinci, hulitorul împărat
Belșațar este înspăimântat de scrierea de pe zid, care decretează sfârșitul domniei lui,
iar el este omorât în aceeași noapte, în toiul invaziei persane. În capitolul șase, Daniel
este păzit de gurile leilor prin îngerul trimis de Dumnezeu, care este proslăvit de
împăratul Dariu.

• Capitolul șapte cunoaște același deznodământ ca și capitolul doi, cornul cel mic fiind
judecat și exterminat, iar împărățiile lumii sunt date „poporului sfinților Celui Preaînalt”
(versetul 27). Capitolele opt și nouă conțin aceeași viziune, terminată cu eliberarea
poporului lui Dumnezeu și venirea lui Mesia, care-i mântuiește pe păcătoși.

• Capitolele zece, unsprezece și doisprezece se referă la o singură viziune, când Daniel

este informat de înger cu privire la dificultățile create de Satana în legătură cu eliberarea
poporului lui Dumnezeu, dar Mihail intervine și Își salvează poporul, oferindu-le partea
de moștenire în împărăția Sa veșnică.
158

(02) Asigurări

• A întrebat apostolul Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?

Page

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
 primejdia, sau sabia? . . . Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât
biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici
înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39).

• Întâlnim în versetul 35 un număr de 7 obstacole sau pericole, în versetele 38 și 39, încă

10 – se fac 17. Eu aș mai adăuga unu, și se vor face optsprezece: „nici focul”. Focuri în
Australia! Focuri în California! Or fi zis oare unii credincioși: „Unde ești, Doamne? Ce
faci? Ne prăjești?”

• Nu adevărații credincioși, pentru că ei cunosc Cuvântul lui Dumnezeu și se încred în el.

Iată asemenea asigurări superbe:

- „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie” (Ps
34,7).

- „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin
foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde” (Isa 43,2). Dacă vei trece prin foc!!! El nu
te va arde!!!

„În curțile de sus, Hristos pledează pentru biserica Sa – pledează pentru aceia pentru
care El a plătit prețul de răscumpărare al sângelui Său. Secole, ere, nu pot niciodată să
reducă eficacitatea jertfei Sale ispășitoare. Nici viața, nici moartea, nici înălțimea, nici
adâncimea, nu ne pot despărți de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus; nu
pentru că noi ne ținem de El cu atâta tărie, ci pentru că El ne ține pe noi cu atâta tărie.
Dacă mântuirea noastră ar depinde de propriile noastre eforturi, nu am putea fi
mântuiți; dar depinde de Acela care stă în spatele tuturor făgăduințelor. O prindere de
El poate să pară plăpândă, însă iubirea Lui este aceea a unui frate mai mare; atâta timp
cât continuăm unirea noastră cu El, nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa.” (The Acts
of the Apostles/Faptele apostolilor, paginile 552-553)

(03) Nume

• Cele mai profetice cărți din Biblie sunt Daniel și Apocalipsa. Dar știți că lui Daniel i-a fost
schimbat numele în Beltșațar? Acel „t” de la mijloc deosebea numele lui de al
împăratului Belșațar de mai târziu. Deci: cartea lui Beltșațar și Apocalipsa?

• Nu! Daniel nu și-a zis niciodată așa. Iată cum vorbea și cum scria el: „Eu, Daniel, am stat
leșinat și bolnav mai multe zile, apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile
împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta și nimeni nu știa” (Dan 8,27). „În vremea
aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale” (10,2).
159

• Daniel înseamnă „Dumnezeu este Judecătorul meu.” Dar Beltșațar? „Bel, apără viața
Page

împăratului!”
 • Iată și numele celor trei prieteni ai lui Daniel, cu semnificațiile lor în limba ebraică:

Hanania = „Iahve e milostiv”. I s-a zis Șadrac: „Numele este inexplicabil în babiloniană.
Unii învățați au presupus că numele este o denaturare a lui Marduk, în timp ce alții au
încercat să-l explice cu ajutorul cuvintelor sumeriene. Jensen a sugerat că era numele
zeului elamit Shutruk, dar e dificil să se explice de ce un nume elamit a fost dat de
babilonieni” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de
ziua a șaptea, volumul 4, pagina 760).

Mișael = Înseamnă, probabil, „Cine este al lui Dumnezeu?” I s-a zis Meșac: „Nu s-a găsit
încă o explicație satisfăcătoare cu privire la originea acestui nume. Meșac nu este un
nume babilonian” (Ibid.).

Azaria = „Iahveh ajută”. I s-a zis Abed-Nego. „Se crede, în general, că numele acesta
corespunde lui Ebed-Nebo, ,slujitor al lui (zeului) Nabu’, nume atestat de un papirus
aramaic găsit în Egipt” (Ibid.).

(04) Daniel și cei trei prieteni ai lui

• Nu erau singurii evrei selecționați pentru școala împărătească. Lucrul acesta reiese cu
claritate din versetele următoare: „Împăratul i-a dat poruncă lui Așpenaz, căpetenia
famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câțiva dintre copiii lui Israel de neam împărătesc
și de viță boierească, niște tineri fără cusur trupesc, frumoși la chip, înzestrați cu
înțelepciune în orice ramură a științei, cu minte ageră și pricepere, în stare să slujească
în casa împăratului, și pe care să-i învețe scrierea și limba haldeilor. . . . Printre ei erau,
dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mișael și Azaria” (Dan 1,3.4.6).

• Sintagma „printre ei” ne spune că erau mai mulți, dar în continuare ni se vorbește numai
despre aceștia patru. De ce? Nu știm și nu este bine să facem speculații, cum că toți
ceilalți au acceptat păgânismul. Ce nu ni se spune nu știm și păstrăm tăcere, pentru că
textul nu ne dă în privința aceasta nicio explicație.

„Printre copiii lui Israel care au fost duși captivi la Babilon la începutul celor șaptezeci de
ani de captivitate au fost patrioți creștini, bărbați care au fost tot atât credincioși ca
oțelul față de principiu, care nu au vrut să fie corupți de egoism, ci să-L onoreze pe
Dumnezeu în condițiile pierderii tuturor lucrurilor” (Prophets and Kings/Profeți și regi,
pagina 479).

• Să observăm în continuare ce ni se spune în cartea lui Daniel despre relațiile dintre cei
patru tineri iudei, adică în ce măsură și în ce împrejurări Daniel este amintit împreună cu
prietenii săi – Hanania, Mișael și Azaria. Este interesant faptul că, deși puțini au reținut
160

ce nume i-a dat Nebucadnețar lui Daniel, cei mai mulți cititori ai Bibliei îi numesc pe
ceilalți trei cu numele date de împărat - Șadrac, Meșac și Abed-Nego, nefiind în stare să
spună numele lor iudaice.
Page
 În capitolul 1, versetele 6 și 7, sunt amintiți pentru prima dată, în legătură cu numele lor.
Tot în capitolul 1, în legătură cu refuzul de a mânca bucatele împăratului și a bea vinul
lui, cum și în legătură cu rezultatele dietei alese de ei (versetele 11-20; în fiecare dintre
aceste versete este vorba de toți patru).

În capitolul 2,17.18: „Apoi Daniel s-a dus în casa lui și a spus despre lucrul acesta
tovarășilor săi, Hanania, Mișael și Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului
cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel și tovarășii săi odată cu ceilalți
înțelepți ai Babilonului.” După ce Nebucadnețar decretase ca toți înțelepții să fie
nimiciți.

În ultimul verset al capitolului 2, când Daniel a vorbit despre prietenii săi; voi reveni.

• M-am referit la cazurile unde sunt numiți pe nume, ei și Daniel, dar ei sunt prezenți fără
a fi amintiți, când Daniel s-a dus la împărat; cred că s-au rugat pentru el (Daniel 2,24-48).

În capitolul 3, Daniel nu este prezent. De ce? Nu știm. Dar este capitolul lui Hanania,
Mișael și Azaria, deloc numiți așa, ci numai cu numele babiloniene: Șadrac, Meșac și
Abed-Nego. Sub aceste nume ei sunt amintiți de 13 ori: 12, 13, 14, 16, 19, 20, 22, 23,
26, 26, 28, 29, 30. Nebucadnețar (pe nume, afară de „împăratul”), de 15 ori: 1, 2, 2, 3, 3,
5, 7, 9, 13, 14, 16, 19, 24, 26, 28.

(05) Ce se poate admira cel mai mult la Daniel

(01) Credința și rugăciunea, manifestate în permanență, dar mai ales în legătură cu visul
împăratului.

(02) Recunoștința. Înainte de a merge la Arioc, ca să fie dus la împărat, I-a mulțumit lui
Dumnezeu pentru descoperirea visului și a interpretării lui: „Binecuvântat să fie numele
lui Dumnezeu, din veșnicie în veșnicie! A Lui este înțelepciunea și puterea. El schimbă
vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați; El dă înțelepciune
înțelepților și pricepere celor pricepuți! El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce
este în întuneric și la El locuiește lumina. Pe Tine, Dumnezeul părinților mei, Te slăvesc
și Te laud că mi-ai dat înțelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce Ți-am cerut noi;
căci ne-ai descoperit taina împăratului” (2,20-23).

Observați că Daniel, în rugăciunea lui de laudă, vorbind despre Dumnezeu, se referă la El

13 de ori: „Dumnezeu” – de două ori; „a Lui” (este înțelepciunea) – o dată; „El” – de șase
ori; „pe Tine” – o dată; „Te” – de două ori; „Ți-am” – o dată. Dumnezeu este scos în
evidență și slăvit, nici urmă de slăvire de sine la Daniel.

(03) Generozitatea. După amintirea și explicarea visului, Daniel „l-a rugat pe împărat să
161

dea grija treburilor ținutului Babilonului în mâna lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”
(versetul 49). El fusese „pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înțelepților
Babilonului” și era la curtea împăratului (versetele 48 și 49). Dar nu i-a uitat pe prietenii
Page

lui.
 (04) Iubirea vrăjmașilor. Când a mers la Arioc ca să fie dus la împărat, primele lui cuvinte
au fost: „Nu-i pierde pe înțelepții Babilonului!” (Versetul 24). Aceștia nu-i erau tocmai
prieteni, dar Daniel nu a dorit exterminarea lor.

(06) Cei trei fără Daniel

• Am împărțit capitolul 3 din Daniel în următoarele 15 secțiuni:

(01) Chipul (versetul 1).

(02) Invitații (versetele 2-3).

(03) Chemarea la închinare (versetele 4-6).

(04) Supunerea (versetul 7).

(05) Nesupunerea celor trei iudei (versetul 8).

(06) Raportul împotriva lor (versetele 9-12).

(07) A doua șansă (versetele 13-15).

(08) Răspunsul curajos al iudeilor (versetele 16-18).

(09) Pedeapsa (versetele 19-23).

(10) Surpriza șocantă pentru împărat (versetele 24-25).

(11) Chemarea afară din furnal (versetul 26).

(12) Vizita medicală (versetul 27).

(13) A doua recunoaștere rostită de împăratul Nebucadnețar (versetul 28).

(14) Al doilea decret de moarte (versetul 29).

(15) Neașteptatea promovare (versetul 30).

(07) Cele două decrete de moarte

Înaintea de aruncarea lor în cuptor:

Versetul 6: „Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va fi aruncat

chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.”

După ieșirea lor din cuptor:

162

Versetul 29: „Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau
limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, va fi făcut
bucăți și casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării.”
Page
 • Sunteți de acord cu primul? Bineînțeles că nu. Sunteți de acord cu al doilea????? Mulți
creștini ar fi de acord: vrăjmașii Dumnezeului adevărat să fie scoși în afara legii și
nimiciți. Dar nu așa ne învață Biblia. Religia adevărată nu trebuie impusă prin niciun
decret, iar blasfemiile nu trebuie pedepsite de creștini sau de guverne. În era creștină,
ele rămân în seama lui Dumnezeu.

• Nebucadnețar acționa pripit, pe bază de extreme: a încercat printr-un decret de moarte

să-i facă păgâni pe cei trei tineri iudei, să le scoată din cap religia învățată de la părinții
lor credincioși; după experiența miraculoasă a izbăvirii lor, el a dat un decret ca aceia
care Îl vor vorbi de rău pe Dumnezeul iudeilor să fie exterminat. Evanghelia nu este în
favoarea niciunuia dintre cele două decrete de moarte.

„Era corect pentru împărat să facă mărturisire publică și să caute să-L înalțe pe
Dumnezeul cerului mai pe sus de toți ceilalți dumnezei; însă, în strădania de a-i forța pe
supușii săi să facă o mărturisire de credință asemănătoare și să arate un respect similar,
Nebucadnețar își depășea dreptul de suveran temporar. El nu avea mai mult drept, fie
civil, fie moral, de a-i amenința pe oameni cu moartea pentru că nu se închinau la
Dumnezeu, decât avusese să dea decretul de a-i preda flăcărilor pe toți cei ce refuzau să
se închine chipului de aur. Dumnezeu nu constrânge niciodată ascultarea omului. El îi
lasă pe toți liberi să aleagă cui îi vor sluji.” (Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile
510-511)

(08) Cele două mărturisiri ale împăratului Nebucadnețar

• După ce Daniel i-a explicat visul și i-a dat tâlcuirea (Dan 2,46.47): „Atunci, împăratul
Nebucadnețar a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea lui Daniel și a poruncit să
i se aducă jertfe de mâncare și miresme. Împăratul a vorbit lui Daniel și a zis: ,Cu
adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților și El
descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!’”

• După ce cei trei prieteni ai lui Daniel au ieșit nevătămați din cuptor (Daniel 3,28 întreg
și ultima parte din 29): „Nebucadnețar a luat cuvântul și a zis: ,Binecuvântat să fie
Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care l-a trimis pe îngerul Său și i-a izbăvit pe
slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai
degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât
Dumnezeului lor!’ . . . ,pentru că nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca
El.’”

• Dar niciuna dintre aceste două mărturisiri nu era o expresie a convertirii lui
Nebucadnețar. El nu era convertit. Abia după visul din capitolul 4, cu privire la copacul
măreț, și nu imediat după ce Daniel i l-a explicat, ci după cele șapte vremuri de
163

sălbăticie, care au venit ca o consecință a înfumurării lui, Nebucadnețar a declarat cu

toată convingerea și cu toată inima:
Page
 „L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela
a cărui stăpânire este veșnică și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam. Toți
locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu
locuitorii pământului și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ,Ce
faci?’ . . . Acum eu, Nebucadnețar, Îl laud, Îl înalț și Îl slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci
toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte și El poate să-i smerească
pe cei ce umblă cu mândrie!” (Dan 4,34.35.37)

(09) Cum ar fi putut ei să-l păcălească pe împărat

• Hanania, Mișael și Azaria ar fi putut evita criza de confruntare cu mânia împăratului.

Cum? Înțelepți ca șerpii? Nu în acest caz; totuși, iată cum ar fi putut ei să rămână
neobservați:

(01) plecându-se să-și aranjeze sandalele;

(02) plecându-se, dar rugându-se Dumnezeului cerului;

(03) acceptând a doua șansă oferită de împărat și făcând la fel ca prima dată.

• Făcând oricum altfel de cum au făcut, ei ar fi fost nesinceri. Ar fi încercat să respecte

porunca a doua călcând-o pe a noua. Decalogul nu poate fi respectat în mod selectiv.
Iacov, fratele Domnului, a spus-o foarte clar: „Căci cine păzește toată legea și greșește
într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iac 2,10).

• Unii susțin că, deși o asemenea purtare nu ar fi justificată din punct de vedere moral, ea
poate fi apărată din punct de vedere etic – așa face societatea, în ochii oamenilor este
corect să ocolești uneori adevărul, pentru a evita consecințe primejdioase. Nu așa zice
Sfânta Scriptură. Satana este mincinos și tatăl minciunii, așa cum a zis Isus în Ioan 8,44.
Orice minciună este inspirată de diavol și nu de Duhul lui Dumnezeu.

• Orice plecare ar fi fost idolatrie, pentru că porunca a doua (vezi Exodul 20,4-6) zice clar:
„Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.” Ar fi fost închinare înaintea chipului,
indiferent ce ar fi zis ei în mintea lor. Oricum, idolatrie.

• Mai mult decât atât: ei ar fi pierdut ocazia de aur de a da o mărturie răsunătoare despre
Dumnezeul cel adevărat. Ori de câte ori ne permitem să ne ajutăm singuri pe o cale
neconformă cu Cuvântul lui Dumnezeu, Îl lipsim pe Dumnezeu de ocazia de a interveni
în mod providențial.

• „În mijlocul mulțimii de închinători au fost trei bărbați care erau ferm hotărâți să nu-L
dezonoreze astfel pe Dumnezeul cerului. Dumnezeul lor era Împăratul împăraților și
164

Domnul domnilor; ei nu se vor pleca la nimeni altul” (Prophets and Kings/Profeți și regi,
pagina 506). „Actul de plecare în fața chipului era înțeles de toți ca un act de închinare.
Page

Un astfel de omagiu ei nu-I puteau aduce decât lui Dumnezeu” (Ibid., pagina 507).
 (10) Încredere obiectivă

• Răspunsul servilor lui Dumnezeu la întrebarea împăratului dacă înadins au refuzat să se

închine la chipul făcut de el a fost direct și curajos: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi
slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și
chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne
vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!” (Dan 3,17.18). Ceea ce însemna: nu e
nevoie de o altă ocazie, noi nu putem accepta compromisul!

• Observați la ei încredere combinată cu dispoziția de a accepta orice decizie a Cerului:

Dumnezeu ne poate salva și ne va salva; dar dacă nu o face, noi nu ne putem schimba
poziția – nu ne putem închina decât Lui!

• Dacă Îl acceptăm pe Dumnezeu și Îi suntem credincioși numai în zile bune, numai dacă
ne hrănește, ne protejează, ne salvează, aceea nu este o credincioșie adevărată.
Hanania, Mișael și Azaria știau că Dumnezeu îi poate smulge din mâna împăratului,
respectiv din foc; erau siguri de lucrul acesta. Dar o va face? Ei nu știau și erau pregătiți
pentru orice deznodământ, în modul „facă-se voia Domnului”. Ne bucurăm dacă ne
scapă, Îi rămânem credincioși dacă nu o face.

• Am numit-o încredere obiectivă. Dar Dumnezeu a onorat și a răsplătit încrederea lor:

„Dar Domnul nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Săi au fost aruncați în cuptor,
Mântuitorul Însuși li S-a arătat în persoană și au umblat împreună în mijlocul focului. În
prezența Domnului focului și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea de a mistui”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile 508-509).

(11) Contraste

• Cei trei tineri iudei au fost izbăviți de mânia împăratului și de puterea focului. Dar Ioan
Botezătorul, Jan Hus, Ieronim de Praga și atâția alții, nu au fost izbăviți. În timpul
dominației feroce a cornului celui mic au fost uciși milioane pentru credința lor.

• Dar chiar în primul secol au fost comise astfel de atrocități, așa cum ne spune apostolul:
„Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două
cu ferestrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei
de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică – au
rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evr 11,36-
38).

• Deci în primul secol. Se crede că Epistola către Evrei a fost scrisă înainte de distrugerea
Ierusalimului în anul 70 al erei creștine: de ce nu a intervenit Dumnezeu să-i scape pe
165

aceștia de torturi și de moarte? De ce a permis să aibă loc cruzimile de la Colosseum?

Dar Inchiziția? Dar barbariile și crimele împotriva credincioșilor comise de regimuri
Page
 totalitare? De ce Dumnezeu nu a procedat cu aceștia cum procedase cu Hanania, Mișael
și Azaria?

• Satana trebuia demascat în fața universului, arătat că este un criminal, ca astfel marea
controversă să se încheie în favoarea adevărului și spre onoarea lui Dumnezeu. Iar
sângele martirilor a avut o funcție misionară – mulți păgâni s-au alăturat creștinismului,
văzând ce putere are evanghelia de a schimba vieți și de a întări credincioșia chiar în fața
suferințelor și a morții.

(12) Al patrulea bărbat

• A întrebat împăratul Nebucadnețar înspăimântat: „N-am aruncat noi în mijlocul focului

trei oameni legați?” (Dan 3,24). Consilierii lui au confirmat: „Negreșit, împărate!”
(Același verset). „,Ei bine’, a continuat suveranul, ,eu văd patru oameni umblând slobozi
în mijlocul focului și nevătămați; și chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de
dumnezei!’” (Versetul 25)

• Un fiu de dumnezei? Mai exact : Fiul lui Dumnezeu! Al patrulea în grup, de fapt primul!
Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul a toate!!! Hristos
neîntrupat încă, Acela care a existat în toate timpurile, „a cărui obârșie se suie până în
vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2).

• Profetesa întreabă și răspunde: „De unde a știut împăratul acela păgân cum arăta Fiul lui
Dumnezeu? Captivii evrei ocupând poziții de încredere în Babilon prezentaseră înaintea
lui adevărul în viață și caracter. Când li s-a cerut să arate rațiunea credinței lor, ei au
arătat-o fără șovăire. În mod clar și simplu, ei prezentaseră principiile neprihănirii,
învățându-i astfel pe cei din jurul lor despre Dumnezeul la care se închinau. Vorbiseră
despre Hristos, Răscumpărătorul ce va veni; și, în forma celui de al patrulea din mijlocul
focului, împăratul L-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.” (Prophets and Kings/Profeți și
regi, pagina 509)

(13) Dimensiunea escatologică a experienței celor trei tineri

• După cum bine se știe, în capitolul 13 din Apocalipsa apar două fiare: prima se ridică din
mare (vezi versetele 1-10.18) și este papalitatea, a doua se ridică din pământ și
reprezintă Statele Unite ale Americii, mai exact protestantismul apostaziat din lumea
nouă (vezi versetele 11-17). El este „proorocul mincinos” despre care se vorbește în
capitolul 16,13, capitolul 19,20 și capitolul 20,10.

• Prooroc mincinos, pentru că susține principiul protestant „Sola Scriptura”, în timp ce

acceptă tradițiile primei fiare. Și-a început existența formând o lume nouă pe un
166

continent abia descoperit și pentru a scăpa de persecuțiile papale, dar apoi trece
printr-o metamorfoză regretabilă și se unește cu biserica puternică de unde a plecat,
promovându-i interesele și politica.
Page
 • Iată ce se spune mai departe: „Și a făcut ca toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și
robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată
cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui
ei” (Apoc 13,16.17). Boicotul economic nu se oprește acolo: „I s-a dat putere să dea
suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu
se vor închina icoanei fiarei” (versetul 15).

• Închinare forțată, sub pedeapsa cu moartea, exact cum s-a procedat în secolul al șaselea
înainte de Hristos în Valea Dura prin chipul de aur pregătit de Nebucadnețar.

„Timpul de strâmtorare care stă înaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credință care
nu se va clătina. Copiii Săi trebuie să arate că El este singurul obiect al închinării lor și
niciun considerent, nici măcar acela al vieții în sine, nu-i poate determina să facă nici cea
mai măruntă concesie închinării false. Pentru inima credincioasă, poruncile oamenilor
păcătoși, mărginiți, vor fi lipsite de semnificație față de cuvântul veșnicului Dumnezeu.
Se va asculta de adevăr, chiar dacă rezultatul va fi întemnițarea, exilul sau moartea.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile 512-513)

„Precum în zilele lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, tot astfel, în perioada de încheiere a
istoriei pământului Domnul va lucru cu putere în favoarea acelora care stau în mod
statornic de partea dreptății. Cel ce a umblat cu eroii evrei în cuptorul aprins va fi cu
urmașii Săi oriunde se află ei. Prezența Lui statornică îi va mângâia și îi va întări. În toiul
timpului strâmtorării – strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile – aleșii Lui
vor sta neclintiți. Satana cu toate oștile răului nu-l poate distruge pe cel mai slab dintre
sfinții lui Dumnezeu. Îngeri care excelează în tărie îi vor proteja și în favoarea lor Iehova
Se va arăta ca ,Dumnezeu al dumnezeilor’, capabil să mântuiască în chip desăvârșit pe
aceia care-și pun încrederea în El.” (Ibid., pagina 513)

• Să predicăm și să facem așa cum sună prima solie îngerească: „Temeți-vă de Dumnezeu
și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și
pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apoc 14,7). Numai Lui! În veci de veci! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 90: „Isus, Prieten minunat”

Cântarea de închidere, 227: „Dumnezeu ne e salvare”

167
Page
 OAMENI LEGAȚI ȘI OAMENI SLOBOZI

• I-a întrebat împăratul Nebucadnețar pe slujitorii lui, după ce îi sancționase pe cei trei
iudei pentru refuzul de a se închina chipului de aur ridicat de el în valea Dura: „N-am
aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legați?” (Daniel 3,24). Legați cu ce?
„Oamenii aceștia au fost legați cu izmenele, cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor
și aruncați în mijlocul cuptorului aprins” (versetul 21). Înfierbântat de câte ori mai mult?
„De șapte ori mai mult, de cum se cădea să-l încălzească” (versetul 19).

Oameni legați și aruncați în foc.

• Tot împăratul Nebucadnețar: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul
focului și nevătămați” (versetul 25).

Oameni nelegați – umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați.

Dar oamenii care îi legaseră și îi aruncaseră în cuptorul aprins au murit imediat arși de
foc, deși ei nu erau legați (vezi versetul 22).

• Cum suntem noi: slobozi sau legați? Legați cu ce? Și aruncați în focurile vrăjmașului?
Legăturile pot fi multe acum și focurile pot fi multe acum, dar plăcerea lui supremă ar fi
să ne vadă arzând odată cu el în focul zilei de apoi.

• Nu e cazul! Hristos ne poate dezlega, ca pe tinerii iudei, ne poate face slobozi, cu

adevărat slobozi. Dar El nu ne poate face slobozi fără voia noastră, fără dorința noastră,
fără hotărârea noastră, fără rugăciunea noastră fierbinte în acest sens.

• Mă voi referi mai departe la șapte tipuri de lanțuri care-i pot lega pe locuitorii planetei
acesteia și să vedem ce învățături putem obține de aici.

(01) Lanțurile suferinței

• Într-o sinagogă, în timp ce-i învăța pe oameni în ziua Sabatului (vezi Luca 13,10-17), Isus
a văzut o femeie suferindă: „Și acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un
duh de neputință; era gârbovă și nu putea nicidecum să-și îndrepte spatele. Când a
văzut-o Isus, a chemat-o și i-a zis: ,Femeie, ești dezlegată de neputința ta.’ Și-a întins
mâinile peste ea; îndată s-a îndreptat și-L slăvea pe Dumnezeu” (versetele 11-13).

• Fruntașul sinagogii a obiectat pentru că Isus făcuse această vindecare în ziua Sabatului,
dar Isus a răspuns: „Fățarnicilor, oare în ziua Sabatului nu-și dezleagă fiecare din voi boul
sau măgarul de la iesle și-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui
Avraam și pe care Satana o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie
dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” (Versetele 15 și 16)
168

Lanțuri ale suferințelor trupești, în care Satana ne poate ține legați: Isus le poate rupe,
Page

ne poate dezlega de ele.

 • A trebuit să fiu dus de soție de urgență la spital, după un nou blocaj intestinal, parcă al
patrulea în circa doi ani. Acolo m-au conectat la câteva aparate, perforându-mi vase de
sânge la ambele mâini pentru multe extracții și analize. De asemenea, perfuzie, pentru
hidratarea continuă a corpului, pentru că nu puteam mânca și nu puteam bea nimic.
Prin nara stângă mi-au introdus până în stomac și ceva mai departe un tub pentru
extragerea întregului conținut, care nu mergea mai departe, din cauza blocajului
intestinal; am purtat acest tub cinci zile complete și cu greu puteam înghiți pe lângă el
niște pastile.

La ambele picioare mi-au fost înfășurate niște manșoane pentru masaje periodice, ca
vasele de sânge să funcționeze fără blocaje. Dar nu era tot: a trebuit să fiu hrănit
artificial, pentru care scop alte două sau trei pungi agățate pe un stativ lângă pat au fost
conectate. Lichidele acelea erau astfel preparate încât corpul să primească vitamine și
alte substanțe absolut necesare pentru menținerea activității organismului. Și pe unde
mergeau acești nutrienți în corp? Mi-au introdus un tub subțire din partea dreaptă a
cutiei toracice transversal până aproape de inimă.

Înainte de operație, tubul din esofag a fost înlăturat. Iar operația a constat în tăierea
unei porțiuni din intestinul subțire, unde se produceau blocajele. Dar apoi am fost legat
din nou cu celelalte. Legat, legat și iarăși legat. Așa am suportat multe zile. Mergerea la
baie, ziua sau noaptea, era foarte dificilă, necesitând asistență. Aveam un telefon
special lângă mine în pat ca să cer ajutor când trebuia, dar ajutorul venea de regulă cu
întârziere!

Visam să fiu dezlegat. Și am fost. Dar așa am stat mult timp, unele legături rămând
multe zile și nopți. Când au fost îndepărtate, m-am simțit un om nou. Dezlegat din nou!
Liber din nou! Doamne, Îți mulțumesc atât de mult!

Nu e bine să fii legat, chiar dacă trebuie neapărat. Suporți, înduri, numeri zilele, orele,
minutele. Te gândești, te rogi, aștepți. Aștepți eliberarea.

• M-am refăcut într-o măsură, acum când continui să scriu această predică întreruptă. Mă
gândesc la Pavel și Sila, despre care citim următoarele: „Norodul s-a ridicat și el
împotriva lor și dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei și au poruncit să-i bată cu
nuiele. După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță și au dat în grijă
temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă,
i-a aruncat în temnița din lăuntru și le-a băgat picioarele în butuci” (Fapte 16,22-24).

Eu întemnițat nu am fost niciodată, nici nu au fost smulse hainele de pe mine; nu am

fost bătut și nu mi s-au pus picioarele în butuci, nici mâinile nu mi-au fost legate cu
lanțuri. Dar legat am fost. În spital. Așa cum am explicat. Și am suferit. O, Doamne, ce
bună e libertatea!
169
Page
 (02) Lanțurile necazurilor

• Petru a manifestat o credință extraordinară când și-a exprimat dorința de a merge la

Isus pe marea înfuriată (vezi Matei 14,28-31). Când însă s-a lăsat pradă încrederii în
sine, îndoielii și fricii, el a fost în pericol de înec. Atunci a strigat disperat: „Doamne,
scapă-mă!” (Versetul 30). Hristos nu a ezitat: „Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat și
i-a zis: ,Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’” (Versetul 31)

• A zis psalmistul: „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Și-a
plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viața mea. Mă înfășuraseră
legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului, eram pradă necazului și durerii”
(Ps 116,1-3).

„Hristos nu a eșuat, nici nu a fost descurajat, iar urmașii Lui trebuie să manifeste o
credință de aceeași natură durabilă. Ei trebuie să trăiască așa cum a trăit El și să lucreze
cum a lucrat El, pentru că depind de El ca marele Lucrător Maestru. Ei trebuie să posede
curaj, energie și perseverență. Cu toate că imposibilități aparente le blochează calea, ei
trebuie să înainteze prin harul Său. În loc să se plângă de greutăți, ei sunt chemați să
treacă peste ele. Ei nu trebuie să dispere de nimic și să spere orice. Cu lanțul de aur al
iubirii Sale fără seamăn, Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu. Planul Său este ca
influența cea mai înaltă din univers, emanând de la sursa oricărei puteri, să fie a lor.”
(The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 679)

(03) Lanțurile prigoanei

• Vă aduceți aminte că, în urma unei revelații, Daniel i-a spus împăratului Nebucadnețar
visul pe care acesta îl uitase, și i-a dat și tâlcuirea: un mare chip umanoid, capul fiind de
aur (împărăția babiloniană), pieptul și brațele de argint (împărăția medo-persană),
pântecele și coapsele de aramă (împărăția greco-macedoneană), fluierele picioarelor de
fier (imperiul roman), degetele picioarelor, parte de fier și parte de lut (cele zece regate
care s-au constituit pe teritoriul imperiului roman de apus: vandalii, herulii, ostrogoții,
lombarzii, alemanii, francii, burgunzii, vizigoții, suevii, anglo-saxonii).

• Nebucadnețar a fost impresionat, l-a onorat și l-a răsplătit pe profet, dar după aceea a
făcut el un chip în totul din aur, pe care l-a înălțat pe un piedestal în valea Dura din
ținutul Babilonului. Era o sfidare a revelației divine și o manifestare de aroganță
împotriva Cerului. În valea aceea a fost adusă o mare mulțime de slujbași ai imperiului și
li s-a poruncit ca, la sunetul instrumentelor muzicale, toți să se plece și să se închine
chipului de aur (vezi Daniel 3,1-6). Chemarea la închinare idolatră era însoțită de o
amenințare cu moartea: „Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va
fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins” (versetul 6).
170

• Gloata închinătorilor s-a plecat în fața chipului de aur (vezi versetul 7), cu excepția a trei
tineri iudei – Hanania, Mișael și Azaria –, care au refuzat să facă lucrul acesta. Au fost
Page

raportați la împărat, care i-a interogat și le-a oferit o nouă șansă, dar ei au refuzat din
 nou (vezi versetele 8-16). Răspunsul lor ferm a fost: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi
slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și
chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne
vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!” (Versetele 17 și 18)

• Împăratul s-a înfuriat și a poruncit să fie înfierbântat de șapte ori mai mult cuptorul de
pedeapsă, și slujitorii viului Dumnezeu au fost aruncați acolo, „legați cu izmenele,
cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor” (versetele 19-23). Legați și aruncați în
mijlocul focului. La un moment dat, împăratul s-a înspăimântat, văzând că în loc de trei
oameni sunt patru, liberi, nevătămați, umblând prin mijlocul focului, „chipul celui de al
patrulea semănând cu al unui fiu de dumnezei” (vezi versetele 24 și 25; cuvintele citate
sunt din versetul 25).

• Li s-a poruncit să iasă afară din cuptor și s-a constatat că nu sunt deloc vătămați și „nici
măcar miros de foc nu se prinsese de ei” (vezi versetele 26 și 27; cuvintele citate sunt
din versetul 27). Ca urmare, Nebucadnețar L-a preamărit pe Dumnezeul tinerilor evrei
credincioși și a dat poruncă pentru întreaga împărăție ca nimeni să nu vorbească ceva
rău de Dumnezeul acelor tineri, încălcarea poruncii urmând a fi aspru pedepsită (vezi
versetele 28 și 29.

• Legați, aruncați în flăcări. Fiul lui Dumnezeu a venit la ei, i-a dezlegat, i-a apărat și a
vorbit cu ei. Oameni legați și dezlegați. Legați de păgâni, dezlegați de Domnul Isus
Hristos.

• M-am referit deja în introducere la acest caz celebru și acum l-am explorat ceva mai pe
larg, pentru că el a format baza de pornire a acestei predici.

• Voi adăuga doar un caz din Noul Testament, unde izbăvirea cerească a fost la fel de
miraculoasă. Este vorba despre apostolul Petru (vezi Fapte 12,1-19). Se spune că
„împăratul Irod a pus mâinile pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască” (versetul 1),
adică să-i tortureze. Apoi în versetul 2 suntem informați despre asasinarea cu sabia a lui
Iacov, fratele lui Ioan, grupul apostolilor fiind din nou redus la unsprezece.

• Cronicarul continuă: „Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, a mai pus mâna și pe
Petru. Erau zilele Praznicului Azimilor. După ce l-a prins și l-a băgat în temniță, l-a pus
sub paza a patru cete de câte patru ostași, cu gând ca după Paște să-l scoată înaintea
norodului. Deci Petru era păzit în temniță și biserica nu înceta să înalțe rugăciuni către
Dumnezeu pentru el. În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfățișeze la judecată,
Petru dormea între doi ostași, legat de mâini cu două lanțuri și niște păzitori păzeau
temnița la ușă” (versetele 3-6).
171

• În temnița lui Irod. Păzit bine de mulți ostași. Între doi ostași, legat de mâini cu două
Page

lanțuri. Nicio șansă de a scăpa. Iar rugăciunile bisericii? Comanda de la distanță? Da,
 strigăte în sus, care au lucrat. Cerul a trimis un înger care l-a izbăvit din temniță, iar în
ziua următoare au fost executați păzitorii.

• Ni se arată cum a fost scos din temniță: „Și iată, un înger al Domnului a stătut lângă el pe
neașteptate și o lumină a strălucit în temniță. Îngerul l-a deșteptat pe Petru, lovindu-l în
coastă, și i-a zis: ,Scoală-te iute!’ Lanțurile i-au căzut jos de pe mâini. Apoi îngerul i-a
zis: ,Încinge-te și leagă-ți încălțămintele.’ Și el a făcut așa. Îngerul i-a mai zis:
,Îmbracă-te în haină și vino după mine.’ Petru a ieșit afară și a mers după el, fără să știe
dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie. După ce au trecut de
straja întâi și a doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, și ea li s-a deschis
singură; au ieșit și au trecut într-o uliță. Îndată îngerul a plecat de lângă el” (versetele 7-
10).

• Străji, lanțuri, porți metalice. Cum să scapi, frate Petru? Nicio problemă, acest apostol a
fost izbăvit din toate. Desfăcut din cele două lanțuri în care îl blocase vrăjmașul nevăzut
prin agenții lui omenești. Dezlegat de Domnul prin îngerul Său.

(04) Lanțurile păcatului

• Așa i-a zis Petru lui Simon Magul: „Pocăiește-te dar de această răutate a ta și roagă-te
Domnului să ți se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putință, căci văd că ești
plin de fiere amară și în lanțurile fărădelegii” (Fapte 8,22.23). Lanțurile fărădelegii.
Oamenii pot fi conștienți de ele sau nu: „Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înșiși
sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Pet 2,19).

• Astfel de lanțuri sunt multe, sau cătușe, sau lațuri. Diavolul promite libertate și fericire,
pentru ca doar să-i prindă pe oameni, ca un păianjen, în plasa lui, legându-i în patimi de
care nu se mai pot descotorosi. Droguri, jocuri de noroc, imoralitate etc. Dar speranță e
oferită oricând, atât timp când există viață și există har: „Îmi pusesem nădejdea în
Domnul și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii,
din fundul mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii” (Ps 40,1.2).

• Petru a recomandat pocăința și rugăciunea, pentru iertare și dezlegare din lanțurile

fărădelegii. Numai Hristos poate oferi această eliberare, numai El poate dezlega de
aceste lanțuri. De orice lanțuri, oricât ar fi de dure, de groase și de grele, sloboziți de un
Fiu de Dumnezeu: „Dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8,36).

• Ne amintim destul de bine cântarea aceasta: „Domnu-i iubirea / ce mântuiește, /

Domnu-i iubirea, / El m-a iubit. / Deci zic înc’odată: Domnu-i iubirea, Domnu-i iubirea, /
El m-a iubit. // Zăceam în lanțul nelegiuirii, / zăceam într-însul făr’ajutor. / Deci zic
înc’odată: Domnu-i iubirea, Domnu-i iubirea, / El m-a iubit.” (Cântarea numărul 72 din
172

cartea veche Imnuri creștine)

Page
 • Dar odată dezlegați de lanțul nelegiuirii să rămânem dezlegați, să nu fim din nou prinși
în el, cum a constatat Petru despre unii renegați: „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de
întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se
încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea
dintâi” (2 Pet 2,20).

• Să-I mulțumim Domnului pentru dezlegarea răscumpărării Sale și să rămânem în această

libertate, opunându-ne cu hotărâre tentațiilor vrăjmașului! Iată ce ne spune Inspirația:

- „Alegeți sărăcie, ocară, despărțire de prieteni sau orice altă suferință, în loc de a vă
mânji sufletul cu păcat. Moarte, iar nu dezonoare sau călcarea legii lui Dumnezeu
trebuie să fie deviza fiecărui creștin” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 5, pagina 147).

- „Poftele și pasiunile, țipând pentru îngăduință, calcă în picioare rațiunea și conștiința.

Aceasta este opera crudă a lui Satana și el depune încontinuu cele mai stăruitoare
eforturi ca să întărească lanțurile cu care și-a legat victimele” (Ibid., volumul 4, pagina
552).

- Scriind despre unii slujbași ai bisericii, profetesa a afirmat că „ei se așază nepăsători pe
scaunul comod al lui Satana și vrăjmașul, întotdeauna vigilent și perseverant, îi leagă cu
lanțuri de întuneric, în timp ce ei gândesc că stau bine. Satana lucrează în dreapta, în
stânga și împrejurul lor și ei nu știu aceasta. Ei numesc întunericul lumină și lumina
întuneric” (Ibid., volumul 3, pagina 207).

- „Tot ce distrage afecțiunile de la Dumnezeu trebuie abandonat. Mamona este idolul

multora. Lanțul ei de aur îi leagă de Satana. O altă clasă se închină la reputație și
onoare lumească. Viața de comoditate egoistă și lipsă de răspundere este idolul altora.
Acestea sunt cursele lui Satana, plasate pentru picioare imprudente. Dar aceste legături
de sclavie trebuie rupte; firea trebuie răstignită împreună cu patimile și poftele. Noi nu
putem să fim pe jumătate ai Domnului și pe jumătate ai lumii. Nu suntem oameni ai lui
Dumnezeu decât dacă suntem așa în întregime.” (Ibid., volumul 5, pagina 83)

- Robia Satanei este teribilă: „Orice suflet care refuză să se predea lui Dumnezeu se află
sub controlul unei alte puteri. El nu este al său însuși. El poate să vorbească despre
libertate, dar se află în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se permite să vadă
frumusețea adevărului, pentru că mintea lui este sub controlul lui Satana. În timp ce se
măgulește cu gândul că urmează direcțiile propriei sale judecăți, el ascultă de voința
prințului întunericului. Hristos a venit ca să rupă din suflet cătușele sclaviei păcatului.
‚Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.’ ‚În adevăr, legea Duhului de
viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții (Rom 8,2).’” (The Desire of
Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 466)
173

• Probabil robia păcatului nu pare robie la început, doar înfășurare, poate plăcută, dar nu
știi unde te oprești, dacă te mai oprești vreodată: „Cei nesocotiți glumesc cu păcatul”
Page

(Proverbe 14,9).
 • Iată-l pe Samson, el a făcut câteva glume cu prostituata care l-a dus la pierzare: „Dacă aș
fi legat cu șapte funii noi, care să nu fie uscate încă, aș slăbi și aș fi ca orice alt om” (Jud
16,7). Dar „el a rupt funiile, cum se rupe o ață de câlți când se atinge de foc” (versetul
9). „Dacă aș fi legat cu funii noi, care să nu fi fost întrebuințate niciodată, aș slăbi și aș fi
ca orice alt om” (versetul 11). „Și el a rupt funiile de la brațe ca pe o ață” (versetul 12).

Nicio legare nu l-a putut slăbi, până când și-a trădat secretul: că nu a fost ras niciodată,
pentru că este închinat Domnului din pântecele mamei lui (vezi versetul 17). Și așa a
fost: după ce l-au tuns în somn, cea mai scumpă tunsoare din toate timpurile, „filistenii
l-au apucat și i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza și l-au legat cu niște lanțuri de aramă.
El învârtea la râșniță în temniță” (vezi versetele 19-21; cuvintele citate sunt din versetul
21).

Acolo era. El, cel mai puternic bărbat care a existat vreodată, era acum legat, era orb și
era pus la muncă silnică; legat nu cu funii, noi sau vechi, ci cu lanțuri de aramă. Ce
tragedie, în viața unui om care s-a jucat cu păcatul! Deși închinat Domnului din
pântecele maicii lui!

• Din nou cuvintele lui Simon Petru: „Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înșiși sunt
robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Pet 2,19).
Satana descrie păcatul ca fiind calea fericirii și a libertății, dar aceasta este o falsă
libertate, mai degrabă o sclavie care se agravează mereu. Dar Mântuitorul nostru a
făgăduit: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8,36).

• De altfel, nu există și nu poate exista libertate absolută. Desprindere de orice. Cine

refuză legăturile dragostei și serviciului lui Dumnezeu este și rămâne un sclav al Satanei.
Dar atunci când un astfel de prizonier este eliberat prin putere divină, el nu poate trăi
într-un vid; dacă nu se predă în serviciul lui Hristos, va fi mai departe sclavul Satanei:
„Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire. . . . Dar acum,
odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod
sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică” (Rom 6,20.22).

• Isus Și-a declarat în sinogaga din Nazaret misiunea profetică și izbăvitoare pentru care
venise între oameni: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor evanghelia; M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul
celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4,18.19). Să
propovăduiesc robilor de război slobozirea, să dau drumul celor apăsați!
174

• Iată alte mărturii prețioase ale Duhului lui Dumnezeu:

- „Ca să-l răscumpere pe om, Hristos S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte
Page

de cruce. Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. E lanțul de aur
 care leagă sufletele noastre de Hristos și prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să
fie studiul nostru. Hristos a fost un om real și Și-a dovedit umilința prin aceea că a
devenit om. Și El era Dumnezeu în trup” (Manuscrisul 67 din 1898, publicat în Seventh-
day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul
7, pagina 904).

- „Hristos Se apleacă asupra a ceea ce a cumpărat cu sângele Său, zicând cu o duioșie

inexprimabilă: ,Vrei să te faci sănătos?’ El te invită să te ridici în sănătate și pace. Nu
aștepta să simți că te-ai făcut sănătos. Crede cuvântul Mântuitorului. Așază-ți voința de
partea lui Hristos, voință de a-I sluji Lui, și, acționând pe baza cuvântului Său, vei primi
tărie. Oricare ar fi obiceiul rău, patima stăpânitoare care prin îngăduință îndelungată
leagă sufletul și trupul, Hristos este în stare și dorește să elibereze. El va transmite viață
sufletului care este ,mort în păcate’ (Efeseni 2,1). El îl va elibera pe captivul care este
ținut prin slăbiciune, nenorocire și lanțurile păcatului.” (The Ministry of Healing/Divina
vindecare, paginile 84-85)

- „Fiecare lucrător să-și concentreze energiile și să-și folosească puterile pentru cel mai
înalt dintre toate serviciile, acela de a recupera oameni din cursa lui Satana și a-i lega de
Dumnezeu, prinzând cu tărie lanțul dependenței prin Isus Hristos de tronul înconjurat de
curcubeul făgăduinței” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 6, paginile 339-340).

(05) Lanțurile produse de neascultare

• Manase, fiul bunului împărat Ezechia, a fost unul dintre cei mai nelegiuiți împărați ai lui
Iuda. Despre el se spune: „A zidit altare în casa Domnului, măcar că Domnul zisese: ,În
Ierusalim va fi numele Meu pe vecie.’ A zidit altare întregii oștiri a cerurilor, în cele două
curți ale casei Domnului. Și-a trecut fiii prin foc în valea fiilor lui Hinom; umbla cu
descântece și vrăjitorii și ținea la el oameni care chemau duhurile și care-i spuneau
viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mânie” (2
Cron 33,4-6).

Ce s-a întâmplat mai departe? „Domnul i-a vorbit lui Manase și poporului său, dar ei
n-au vrut să asculte. Atunci Domnul a trimis împotriva lor pe căpeteniile oștirii
împăratului Asiriei, care l-au prins pe Manase și l-au pus în lanțuri. L-au legat cu lanțuri
de aramă și l-au dus la Babilon. Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului,
Dumnezeului lui, și s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinților săi. I-a făcut
rugăciuni și Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile și l-a adus înapoi la
Ierusalim în împărăția lui. Și Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu” (versetele
10-13).

O izbăvire de necrezut, dar adevărată. Omul care nu mai avea niciun fel de șase de
175

scăpare, nelegiuitul fără egal care pervertise națiunea, era legat în lanțuri de aramă și se
afla în mâinile asirienilor în Babilon. Dar când s-a smerit adânc și s-a rugat cu disperare,
Page
 Dumnezeu i-a desfăcut legăturile și l-a adus înapoi la Ierusalim. Din nou împărat al lui
Iuda! Ce bun e Domnul! Ce deznodământ fericit!

• Cunoaștem însă un alt caz, un caz de nesocotire a sfatului dat de profetul Domnului –
este vorba despre ultimul împărat al lui Iuda, anume Zedechia. Proorocul Ieremia l-a
sfătuit, într-o întâlnire secretă la cererea împăratului: „Așa vorbește Domnul,
Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Dacă te vei supune căpeteniilor împăratului
Babilonului, vei scăpa cu viață și nici cetatea aceasta nu va fi arsă cu foc, iar tu vei trăi
împreună cu casa ta. Dar, dacă nu te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului,
cetatea aceasta va fi dată în mâinile haldeilor, care o vor arde cu foc, iar tu nu vei scăpa
din mâinile lor!’” (Ier 38,17.18)

Nu a făcut așa, ci a încercat să fugă noaptea, în timpul unui îndelungat asediu:

„Zedechia, împăratul lui Iuda, și toți oamenii de război, cum i-au văzut (pe haldei), au
fugit și au ieșit noaptea din cetate, pe drumul grădinii împăratului, pe poarta dintre cele
două ziduri, și au apucat pe drumul câmpiei. Dar oastea haldeilor l-a urmărit și l-a ajuns
pe Zedechia în câmpiile Ierihonului. L-au luat și l-au dus la Nebucadnețar, împăratul
Babilonului, la Ribla, în țara Hamatului; el a dat o totărâre împotriva lui. Împăratul
Babilonului a pus să-i junghie la Ribla pe fiii lui Zedechia înaintea lui, împreună cu toți
mai marii lui Iuda. Apoi a pus să scoată ochii lui Zedechia și a pus să-l lege cu lanțuri de
aramă și să-l ducă la Babilon” (39,4-7).

În alt loc ni se spune că „împăratul Babilonului l-a dus la Babilon și l-a ținut în temniță
până în ziua morții lui” (52,11). Rețineți: capturat, fiii lui uciși în fața lui, ochii lui scoși
după scena aceea oribilă, legat cu lanțuri de aramă, dus la Babilon și lâncezind în
temniță până în ziua morții lui.

Împăratul lui Iuda, unsul Domnului, ultimul împărat pământesc dintre urmașii lui David.
Totul pentru că nu a acceptat sfatul Domnului dat lui prin profetul Ieremia. Zisese în
străbun al lui, anume Iosafat, cândva: „Ascultați-mă, Iuda și locuitorii Ierusalimului!
Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți; încredeți-vă în proorocii Lui,
și veți izbuti” (2 Cron 20,20).

(06) Lanțurile răzvrătirii

• „Cei ce ședeau în întuneric și umbra morții trăiau în ticăloșie și în fiare, pentru că se

răzvrătiseră împotriva cuvintelor lui Dumnezeu, pentru că nesocotiseră sfatul Celui
Preaînalt. El le-a smerit inima prin suferință, au căzut și nimeni nu i-a ajutat. Atunci, în
strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor. I-a scos din
întuneric și din umbra morții și le-a rupt legăturile. O, de L-ar lăuda oamenii pe Domnul
pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!” (Ps 107,10-15). Un
caz pozitiv și fericit, ca experiența împăratului Manase, dar nu e întotdeauna așa.
176

• Psalmul al doilea începe cu o dublă întrebare: „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru

Page

ce cugetă popoarele lucruri deșerte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se

 sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: ,Să Le rupem
legăturile și să scăpăm de lanțurile Lor!’” (Versetele 1-3)

Această tendință străveche inspirată de Lucifer, de desprindere de Dumnezeu și de

legea Sa, își găsește apogeul în războiul final, care duce la nimicirea nelegiuiților
răsculați împotriva Cerului, înainte de revenirea Domnului Isus Hristos: „Toți au același
gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va
birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și
credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui” (Apoc 17,13.14).

„Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel
ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui (Cel numit ,Cuvântul lui Dumnezeu’, ,Cel
credincios’, ,Cel adevărat’, versetele 11-13). Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a
fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care îi amăgise pe cei
ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați
de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc 19,19.20).

• Va veni vremea când, în sfârșit, și autorul păcatului și al tuturor răzvrătirilor împotriva

guvernării divine va fi legat: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger care ținea în
mână cheia adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi,
care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a
închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se
vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme”
(20,1-3).

• Și o ultimă fază a bătăliei Cer-Pământ, la sfârșitul mileniului: „Când se vor împlini cei o
mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui, ca să înșele neamurile, care
sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru
război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au
înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a
mistuit” (20,7-9).

(07) Lanțurile morții și ale mormântului

• Isus Însuși a fost prins în acele lanțuri. Mai întâi El le-a îngăduit adversarilor Lui să-L
lege: „Ceata ostașilor, căpitanul lor și aprozii iudeilor L-au prins deci pe Isus și L-au legat”
(Ioan 18,12). Dumnezeu manifestat în trup ajuns în lanțuri! L-au batjocorit, L-au bătut,
L-au răstignit și a murit pe cruce. Dar a înviat din morți și, după ce S-a arătat ucenicilor
timp de patruzeci de zile, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta Tatălui.

• Iată ce a zis apostolul Petru în Ziua Cincizecimii către norodul adunat în Ierusalim: „Dar
177

Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie
ținut de ea” (Fapte 2,24). În viziunea măreață pe care a avut-o apostolul Ioan pe insula
Page

Patmos, Isus S-a recomandat așa: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost
 mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților”
(Apoc 1,17.18).

• Adică: Eu am fost prins în lanțurile mormântului, dar am fost dezlegat și sunt viu în veci
de veci. Așa va face El cu toți credincioșii Săi care se odihnesc în morminte: îi va dezlega
de legăturile morții și le va da libertatea deplină pentru vecii vecilor: „Căci Însuși
Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va
pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos” (1 Tes 4,16).

• Îmi plac cuvintele psalmistului: „Eu strig: ,Lăudat să fie Domnul!’, și sunt izbăvit de
vrăjmașii mei. Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile pieirii, mă
înfășuraseră legăturile mormântului și mă prinseseră lațurile morții. Dar, în
strâmtorarea mea, L-am chemat pe Domnul și am strigat către Dumnezeul meu; din
locașul Lui, El mi-a auzit glasul și strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui”
(Ps 18,3-6).

• Slobozi cu adevărat, nu în aparență, nu pentru o vreme, fără bani și fără plată, prin
lucrarea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, în viața aceasta și în vecii vecilor!

• Auziți-i pe toți dezlegații, în marele cor de la tronul lui Dumnezeu: „După aceea m-am
uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam,
din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea
scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în
mâini, și strigau cu glas tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade
pe scaunul de domnie, și a Mielului!’” (Apoc 7,9.10)

• Unul dintre bătrâni i-a explicat lui Ioan cine sunt aceia: „Aceștia vin din necazul cel mare;
ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (versetul 14). Cu alte cuvinte:
aceștia au fost legați cu lanțurile păcatului, ale vrăjmașului, ale necazurilor, dar au fost
dezlegați de Fiul lui Dumnezeu; ei sunt acum cu adevărat liberi în vecii vecilor! Aceasta a
fost esența și acesta a fost rezultatul planului de mântuire!

• Să strigăm cu toți smeriți: „Îți mulțumim, Doamne, pentru această dezlegare făcută prin
planul Tău de mântuire, prin crucea de la Golgota! Prin jertfa Fiului Tău iubit! Îți
mulțumim pentru această libertate adevărată și deplină de care ne vom bucura în vecii
vecilor!” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 50: „Fii lăudat, Isus Hristos”

178

Cântarea de închidere, 270: „În Domnul găsesc adăpost”

Page
 MĂRTURIA LUI ISUS

• Ce este mărturia lui Isus și de ce este numită așa? Găsim această denumire în
următoarele cinci texte ale cărții Apocalipsa:

(01) „Eu, Ioan, fratele vostru, . . . mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din
princina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” ( Apoc 1,9).

(02) „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care
păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (12,17).

(03) „Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: ,Ferește-te să
faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează
mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul
proorociei)’” (19,10).

(04) „Și am văzut niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata.
Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani” (20,4).

(05) „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arată robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscută, trimițând prin
îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre
mărturia lui Isus Hristos și a spus tot ce a văzut” (1,1.2).

• Dumnezeu-Tatăl, Isus Hristos, îngerul Său, profetul Ioan, biserica. Așa se deplasează
descoperirea profetică, Dumnezeu-Tatăl fiind inițiatorul, profetul recepționerul pentru
biserică. Hristos este un factor divin activ în tot acest proces. El nu poate fi eliminat
din traseul profetic – cu El începe cartea Apocalipsa.

• Mărturia lui Isus este duhul proorociei sau spiritul profeției. Aceasta este tema de care
ne ocupăm acum. Ce este, de fapt, spiritul profeției, într-un sens mai larg? Este modul
prin care Dumnezeu le vorbește oamenilor de la căderea în păcat încoace și anume le
vorbește printr-un instrument special uman (profetul), spiritul profeției cuprinzând
totalitatea acestor comunicări, date mai departe pe cale orală sau scrisă.

• De ce a fost și este nevoie ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor prin profeți? De ce

nu le vorbește tuturor direct? Păcatul a produs înstrăinarea omului de Dumnezeu, de
179

aceea legătura directă și liberă dintre Divinitate și oameni nu mai este acum posibilă, așa
cum a fost cazul cu Adam și Eva înainte de cădere, când nu se ascundeau de Dumnezeu.
Iată ce zice Biblia în această privință:
Page
 - „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare
ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru;
păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte” (Isa 59,1.2).

- „Domnul a zis (către Moise): ,Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă
vadă și să trăiască!’” (Exod 33,20)

- „Îngerul Domnului nu S-a mai arătat lui Manoah și nevestei lui. Atunci Manoah a
înțeles că este Îngerul Domnului și a zis nevestei lui: ,Vom muri, căci L-am văzut pe
Dumnezeu’” (Jud 13,21.22).

- „. . . fiindcă Dumnezeul nostru este ,un foc mistuitor’” (Evr 12,29).

• Pentru a le vorbi, totuși, oamenilor și a le transmite soliile Sale, Dumnezeu a selecționat

anumite persoane cu o viață și cu aspirații corespunzătoare: „După ce a vorbit în
vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu
. . .” (Evr 1,1).

• Nicio lucrare a lui Dumnezeu nu rămâne necontrafăcută, neimitată, de Satana, la fel și

cu manifestările profetice. Și el folosește oameni ca profeți ai lui, bineînțeles profeți
falși. Deși nu erau numiți profeți, unii slujitori ai lui faraon făceau chiar o astfel de
lucrare: „Dar faraon a chemat pe niște înțelepți și pe niște vrăjitori și vrăjitorii Egiptului
au făcut și ei la fel prin vrăjitoriile lor (ca Aaron, care își aruncase toiagul înaintea lui
faraon, și toiagul se prefăcuse în șarpe). Toți și-au aruncat toiegele și s-au prefăcut în
șerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor” (Exod 7,11.12).

• Satana îi folosește pe slujitorii lui omenești, sau apare el sub diferite forme înșelătoare.
Așa a apărut la pomul oprit și a vorbit printr-un șarpe (vezi Geneza 3,1-6). Apostolul
Pavel l-a demascat în astfel de cuvinte: „Și nu este de mirare, căci chiar Satana se
preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă și slujitorii lui se prefac în
slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (2 Cor 11,14.15).

• Lepădat de Dumnezeu, de la care nu mai primea niciun răspuns, și disperat în fața unui
război cu filistenii, împăratul Saul s-a dus la vrăjitoarea din En-Dor, unde, la chemarea ei,
s-a arătat o ființă misterioasă, pretinzând că este Samuel, care de fapt murise; vizitatorul
era în realitate Satana, și a rostit către împărat cuvinte care l-au ruinat psihic și l-a dus la
pieire (vezi 1 Samuel 28,7-25).

• Încă din timpuri străvechi, Domnul a dat avertismente împotriva profeților pe care nu i-a
trimis El, ci erau agenții Celui Rău:

- „Așa vorbește Domnul oștirilor: ,N-ascultați cuvintele proorocilor care vă proorocesc!

180

Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice; spun vedenii ieșite din inima lor, nu ce vine din gura
Domnului. Ei le spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veți avea pace’, și zic
Page
 tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla niciun rău’” (Ier
23,16.17).

- „Vedeniile lor sunt înșelătoare și proorociile lor mincinoase. Ei zic: ,Așa vorbește
Domnul!’, măcar că Domnul nu i-a trimis și-i fac pe oameni să tragă nădejde că se va
împlini cuvântul lor. Nu sunt înșelătoare vedeniile pe care le aveți și nu sunt mincinoase
proorociile pe care le rostiți? Voi ziceți: ,Așa vorbește Domnul!’, în timp ce Eu n-am
vorbit. De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: ,Pentru că spuneți lucruri
înșelătoare și vedeniile voastre sunt minciuni, iată, am necaz pe voi’, zice Domnul
Dumnezeu” (Ezec 13,6-8).

• Mântuitorul a rostit avertismente clare și ferme împotriva unor astfel de prooroci

nechemați de Dumnezeu:

- „Păziți-vă de prooroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinlăuntru
sunt niște lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din
spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul
rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face
roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc. Așa că după
roadele lor îi veți cunoaște” (Mat 7,15-20).

- „Se vor scula mulți prooroci mincinoși și îi vor înșela pe mulți. . . . Căci se vor scula
hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât
să-i înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Mat 24,11.24).

• Prin urmare, există prooroci adevărați și există prooroci mincinoși. Ce avem de făcut? Îi
acceptăm pe toți? Îi respingem pe toți? Nu așa zice Biblia. Dacă este un păcat să ne
plecăm urechea la amăgirile proorocilor mincinoși, tot păcat este să-i respingem pe
proorocii Domnului. De ce? Pentru că Dumnezeu a spus așa despre proorocii falși:
„N-ascultați de cuvintele proorocilor care vă proorocesc!” (Ier 23,16). Hristos Însuși:
„Păziți-vă de proorocii mincinoși” (Mat 7,15).

• Cât privește neascultarea de proorocii Domnului, cuvântul Scripturii este la fel de clar:
„Domnul, Dumnezeul părinților lor, le-a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i
înștiințeze, căci voia să-l cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de
trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui, până când
mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cron 36,15.16).

• Iată două texte din Noul Testament, scrise de doi apostoli ai Domnului, care ne arată
atitudinea corectă față de proorociile de orice fel: „Preaiubiților, să nu dați crezare
oricărui duh, ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit
mulți prooroci mincinoși” (1 Ioan 4,1). „Nu disprețuiți proorociile. Ci cercetați toate
181

lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tes 5,20.21).

Page
 • Aceste sfaturi inspirate ne spun deci să nu acceptăm nimic orbește, dar nici să nu
lepădăm nimic orbește, când este vorba despre profeți și profeții. Trebuie să cercetăm,
să verificăm. Dar pe ce bază putem face lucrul acesta? Biblia ne oferă criterii sigure de
recunoaștere a adevăraților profeți; toți ceilalți sunt falși. Iată aceste criterii:

(01) Profetul Domnului trăiește o viață neprihănită, o viață spirituală de valoare (vezi
Samuel, Daniel etc.), deși e om și poate greși (Moise, Iona). Zaharia „s-a umplut de
Duhul Sfânt, a proorocit și a zis” la nașterea lui Ioan Botezătorul, fiul său: „. . . cum
vestise prin gura sfinților Săi prooroci, care au fost din vechime” (Luca 1,67.70).

(02) El vorbește întotdeauna în armonie cu legea lui Dumnezeu (vezi Deuteronom 13,1-3
și Isaia 8,19.20).

(03) Respectă misiunea și soliile profeților lui Dumnezeu care au trăit și au lucrat
înaintea lor (vezi 1 Corinteni 14,32).

(04) Nu rostește solii frivole: „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, zicând:
,Pace! Pace!’ Și, totuși, pace nu este” (Ier 8,11). Așa făceau profeții falși, dar nu profeții
Domnului.

(05) Mărturisește că Domnul Isus Hristos a venit în trup: „Duhul lui Dumnezeu să-L
cunoașteți după aceasta: orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este
de la Dumnezeu și orice duh care nu-L mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci
este duhul lui antihrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan
4,2.3).

(06) Nu născocește nimic, ci este portvocea fidelă a lui Dumnezeu (vezi Ieremia 14,1;
Isaia 1,2; 50,1; 1 Împărați 22,13.14; Numeri 22,38; Deuteronom 18,20).

(07) Se împlinește ce spune el (vezi Deuteronom 18,21.22; 1 Samuel 9,6), cu excepția

profețiilor condiționale, unde atitudinea oamenilor este decisivă pentru împlinire sau
neîmplinire (vezi Iona 3,4-10; Ieremia 18,1-10).

(08) Profetul adevărat nu caută popularitate, ci, datorită mesajelor lui, poate întâmpina
împotrivire, ură, persecuție sau chiar moarte (vezi 1 Împărați 22,8.26.27; 2 Cronici
24,19-22; Matei 23,29-31.37).

(09) Poate fi cunoscut după roadele lui (vezi Matei 7,15-20).

• Mai mult despre calitățile spirituale ale profetului lui Dumnezeu:

(01) Duce o viață după voia lui Dumnezeu (vezi Marcu 6,20).

(02) Ascultă în totul de Cel ce l-a trimis (vezi 1 Samuel 16,1-13).

182

(03) Transmite cu credincioșie și exactitate soliile lui Dumnezeu (vezi 1 Împărați 17,1;
18,1.2; 21,17-24).
Page
 (04) Dă dovadă de curaj și perseverență în fața oricărei împotriviri (vezi Ieremia 1,17;
Ezechiel 2,6.7).

(05) Este om al studiului și al rugăciunii (vezi 1 Împărați 18,36-38; Iacov 5,17.18; 2

Împărați 6,17; Daniel 9,1-19; 1 Petru 1,10.11).

(06) Manifestă iubire față de aceia cărora le vorbește, de exemplu Ieremia, care a scris
„Plângerile” după ce Ierusalimul a fost pustiit, deși era o împlinire a prezicerilor sale. El
nu a dorit să se întâmple așa.

• Un adevărat profet al Domnului își primește descoperirile pe căi rânduite de Cer: vise
sau viziuni inspirate (vezi Numeri 12,6), îngeri (vezi Daniel 8,16; 9,20-27), voci audibile
din cer (vezi Apocalipsa 4,1; 18,4), impresii mintale de la Duhul Sfânt (vezi 1 Samuel
16,6.7; Fapte 16,6.7).

• Profetul Domnului poate fi tânăr (ca Samuel, Ieremia, la început) sau bătrân (apostolii
Pavel, Ioan, mai târziu), vârsta nu are importanță în legătură cu manifestarea darului
profetic. Profetul poate să fie cult (ca Moise, Daniel, Pavel) sau fără o educație specială
(Amos), gradul de școlarizare nu este luat în considerare de Dumnezeu când Își cheamă
profeții.

• De asemenea, profetul poate fi bărbat sau femeie, genul nefiind determinant pentru
acordarea darului profetic. Am identificat cel puțin unsprezece femei prin care s-a
manifestat darul profetic, fie permanent, fie ocazional: Maria, sora lui Moise (vezi
Exodul 15,20), Debora (vezi Judecători 4,4 și 5,1-31), Ana, mama lui Samuel (citiți
cântarea ei profetică în 1 Samuel 2,1-10), Hulda (vezi 2 Împărați 22,14-20), Elisabeta,
mama lui Ioan Botezătorul (vezi Luca 1,39-45), Maria, mama lui Isus (vezi cuvintele ei
profetice în Luca 1,46-55), Ana, fata lui Fanuel, din seminția lui Așer (vezi Luca 2,36-38),
patru fete fecioare ale lui Filip, evanghelistul din Cezarea (vezi Fapte 21,8.9).

• Profeția din Ioel 2,28-32 prevede revărsarea Duhului Sfânt asupra poporului lui
Dumnezeu în zilele din urmă, cu manifestarea darului profetic de către: fii și fiice,
bătrâni și tineri, robi și roabe. Astfel, nu se face nicio discriminare de gen, vârstă sau
stare socială; Duhul Sfânt e suveran, El ia în stăpânire pe cine vrea. Așa a zis și apostolul
Pavel în 1 Corinteni 12,11: „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă
fiecăruia în parte cum voiește.”

• Acest apostol a lăsat în scris patru liste de daruri spirituale date de Duhul Sfânt: Romani
12,4-8; 1 Corinteni 12,4-10; versetele 28-31; Efeseni 4,11-15. În toate aceste liste este
prezent darul profetic.
183

• În timpul unei viziuni, profetul trecea prin astfel de manifestări fizice:

(01) puterile naturale erau pierdute (vezi Daniel 10,17);

Page
 (02) acestea erau înlocuite cu puteri supranaturale (vezi Daniel 10,18.19);

(03) profetul pierdea contactul cu mediul înconjurător (vezi Ezechiel 8,1-3);

(04) rămânea cu ochii deschiși (vezi Numeri 24,16);

(05) în tot timpul viziunii nu respira (vezi Daniel 10,17).

• Profetul poate rosti soliile Cerului în mod verbal către indivizii la care este trimis sau
poate chiar să le și scrie. Nu toți profeții au scris cărți, de exemplu: Ioan Botezătorul,
Maria, Debora, Hulda etc. Alții au scris cărți amintite ca inspirate dar nu incluse în
canonul Sfintelor Scripturi, ceea ce nu reduce valoarea lor: dacă a vorbit Dumnezeu, a
vorbit Dumnezeu.

• Iată astfel de cărți profetice necanonice:

(01) „Cartea Dreptului” (2 Sam 1,18).

(02) „Cartea faptelor lui Solomon” (1 Împ 11,41).

(03) „Cartea Cronicilor împăraților lui Israel” (1 Împ 14,19).

(04) „Cartea Cronicilor împăraților lui Iuda” (1 Împ 14,29).

(05) „Cartea proorocului Natan” (1 Cron 29,29).

(06) „Cartea proorocului Gad” (1 Cron 29,29).

(07) „Proorocia lui Ahia din Silo” (2 Cron 9,29).

(08) „Descoperirile proorocului Ieedo despre Ieroboam, fiul lui Nebat” (2 Cron 9,29).

(09) „Cartea proorocului Șemaia” (2 Cron 12,15).

(10) „Cartea proorocului Ido” (2 Cron 12,15).

(11) „Cărțile spițelor de neam” (2 Cron 12,15).

(12) „Istoria lui Iehu, fiul lui Hanani, care este cuprinsă în cartea împăraților lui Israel” (2
Cron 20,34).

(13) Epistola apostolului Pavel către Laodicea (Col 4,16).

• Despre niciunul dintre profeții amintiți în Sfânta Scriptură nu se spune: „Acesta este
ultimul profet; niciodată nu va mai exista altul după el.” E adevărat că apostolul Pavel a
zis în 1 Corinteni 13,8.9: „Proorociile se vor sfârși, limbile vor înceta, cunoștința va avea
184

sfârșit. Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte, dar, când va veni ce este
desăvârșit, acest ,în parte’ se va sfârși.” Este vorba despre încetarea simultană a
Page

proorociilor, a limbilor, a cunoștințelor parțiale, așa cum le avem noi acum. Dar această
 experiență nu poate fi decât după venirea Domnului Isus Hristos, în viața viitoare, „când
va veni ce este desăvârșit”.

• Nu există însă nicio limitare a darului profetic la timpurile biblice. Chiar pe atunci darul
profetic se manifesta frecvent în poporul lui Dumnezeu, așa cum a arătat apostolul
Pavel, și era o parte din viața bisericii, o necesitate permanentă, pentru: iluminare,
creștere spirituală, avertizare față de pericole, acțiuni misionare. Timpurile fără
descoperiri profetice erau timpuri de întuneric și apostazie: „Când nu este nicio
descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu” (Prov 29,18).

• Pavel a zis că darurile duhovnicești, inclusiv darul profetic, au fost date „pentru
desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,
până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4,11-15; citate sunt
versetele 12 și 13). Am ajuns la „înălțimea staturii plinătății lui Hristos”, ca să nu mai
avem nevoie de darul profetic?

• Iată în continuare câteva argumente care arată necesitatea manifestării darului profetic
până la sfârșitul timpului, deci cu mult după apostolul Ioan, cu mult timp după
încheierea canonului Sfintelor Scripturi:

(01) Nimeni nu poate astupa gura lui Dumnezeu; dacă El vrea să cheme pe cineva la
slujba de profet, o va face fără să întrebe pe nimeni.

(02) Revărsarea Duhului Sfânt, cu manifestarea darului profetic, promisă în Ioel 2,28-32,
este prevăzută mai ales pentru zilele dinaintea revenirii Mântuitorului.

(03) O motivare a necesității darului profetic făcută de Pavel este aceasta: „. . . ca să nu

mai fim copii, plutind încoace și încolo purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia
oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Efes 4,14). Mai există amăgiri
astăzi? Destule și din ce în ce mai multe! Atunci este nevoie de ghidare profetică
pentru siguranță.

Gândiți-vă și la această prezicere a aceluiași profet: „Dar Duhul spune lămurit că, în
vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare
și de învățăturile dracilor” (1 Tim 4,1). În vremile din urmă, lepădare de credință,
răspândire de învățături satanice; cum să nu fie nevoie de o călăuzire profetică în astfel
de timpuri?

(04) Biserica Domnului este biserica Domnului când are toate darurile spirituale, altfel
este handicapată: „. . . așa că nu duceți lipsă de niciun fel de dar, în așteptarea arătării
Domnului nostru Isus Hristos” (1 Cor 1,7).
185

(05) Prezența unui profet al Domnului în poporul Său nu este niciodată o pagubă.
Gândiți-vă la experiența lui Saul, fiul lui Chiș, înainte de a deveni împăratul lui Israel.
Page

Măgărițele tatălui său se pierduseră și Saul, însoțit de un slujitor, a pornit în căutarea

 lor, dar nu le-au găsit. Atunci slujitorul a zis: „Iată că în cetatea aceasta este un om al lui
Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el
dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm” (1 Sam 9,6).

După o scurtă discuție (vezi versetele 7-9), Saul a acceptat: „,Ai dreptate; haidem să
mergem!’ Și s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu” (versetul 10). În cele din
urmă, profetul Samuel i-a spus lui Saul: „Nu te neliniști de măgărițele pe care le-ai
pierdut acum trei zile, căci s-au găsit” (versetul 20).

(06) Principiul protestant „sola Scriptura” nu este ignorat și nu este violat prin prezența
darului profetic în biserică, pentru că nimic din ce aduce acest dar nu înlocuiește Biblia,
nu adaugă la Biblie, ci îi îndrumă pe oameni în conformitate deplină cu Biblia, ba chiar îi
cheamă înapoi la Biblie, după ce s-au depărtat de ea. Oamenii aveau Cuvântul lui
Dumnezeu când a proorocit Agab (vezi Fapte 11,27.28; 21,10.11), dar lucrarea lui nu a
fost inutilă, nici nu era o nouă Biblie!

• Înainte de a vorbi despre manifestarea darului profetic în biserica lui Dumnezeu din
zilele din urmă, să vedem cum poate să fie identificată această biserică:

(01) Ea se naște la o dată profetică, după terminarea celor 2.300 de ani, cea mai lungă
perioadă profetică, declarată în Daniel 8,13.14 în coroborare cu Daniel 9,24-27. Acea
perioadă a început în toamna anului 457 înainte de Hristos și s-a încheiat la 22
octombrie 1844. Biserica Rămășiței s-a format în continuare după data aceea și în
legătură cu ea.

(02) Crede, trăiește și propovăduiește întregul adevăr al Sfintelor Scripturi, fără apel la
tradiții omenești sau decizii ale unor concilii eclesiastice (vezi 2 Timotei 3,16.17).

(03) Acceptă și respectă toate Cele Zece Porunci divine (vezi Apocalipsa 12,17; 14,12),
inclusiv Sabatul zilei a șaptea.

(04) Este o mișcare hristocentrică (vezi Apocalipsa 14,12).

(05) Este o mișcare profetică, având în cadrul ei darul profetic (vezi 1 Corinteni 1,7;
Apocalipsa 12,17; 19,10).

(06) Este o mișcare religioasă universală, nu limitată la un popor sau la câteva popoare,
ci se adresează întregii lumi (vezi Apocalipsa 10,11; 14,6; 18,1).

• Singura entitate religioasă creștină care corespunde tuturor acestor șase criterii de
identificare este Biserica Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Această biserică s-a născut cu
darul profetic; fără acesta nici nu ar fi existat. Acest dar s-a manifestat în viața și
activitatea profetesei Ellen G. White.
186

• Deși nu a pretins niciodată cu emfază a fi profetesă, dânsa nu a negat lucrul acesta, ci a

afirmat că activitatea sa cuprinde mai mult decât lucrarea profetică. Iată chiar cuvintele
Page

sale în acest sens: „În tinerețe am fost întrebată de câteva ori: ,Ești profet?’ Am răspuns
 întotdeauna: ,Sunt solul Domnului.’ Știu că mulți m-au numit profet, dar eu nu am
pretins titlul acesta. . . . De ce nu am pretins a fi profet? Pentru că în aceste zile mulți
care pretind cu îndrăzneală că sunt profeți sunt o rușine pentru cauza lui Hristos; și
pentru că lucrarea mea cuprinde mult mai mult decât arată cuvântul ,profet.’” (Articolul
„Un sol”, publicat în Review and Herald din 26 iulie 1906, pagina 8, citat în cartea
Seventh-day Adventists Believe . . . /Adventiștii de ziua a șaptea cred . . ., pagina 224)

• În 1827, s-a născut o fetiţă în localitatea Gorham, Maine, Statele Unite ale Americii. Mai
târziu, după căsătorie, a fost cunoscută sub numele de Ellen G. White. Deşi a fost
surprinsă şi şovăielnică, Ellen a fost chemată de Dumnezeu, la vârsta de 17 ani, ca să-L
servească în calitate de profet în ultima perioadă a istoriei creştine.

• A primit peste 2000 de viziuni și vise profetice în mai mult de 70 de ani de activitate
publică. Condiţia ei fizică în viziune (ochii deschişi, pierderea cunoştinţei despre
lucrurile înconjurătoare, fără respiraţie timp de ore, ca în cazul profeţilor biblici) nu a
putut fi explicată de medicii contemporani. A scris circa 100.000 de pagini de manuscris,
conţinând material spiritual, sfaturi despre educaţie, sănătate etc. Lucrarea sa, scrierile
şi sfaturile sale au avut o influenţă decisivă asupra întemeierii şi dezvoltării mondiale a
Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

• A fost Ellen G. White profetesă? Extrem de smerită, așa cum am arătat, nu a pretins
niciodată acest titlu, dar toate faptele dovedesc că a fost, într-adevăr, o profetesă
adevărată. Numai profeții falși declară în mod zgomotos și arogant că sunt profeți!
Dacă verificăm viaţa şi activitatea sa prin criteriile menţionate mai înainte, ajungem la
singura concluzie posibilă – că această persoană a fost chemată de Dumnezeu şi
înzestrată cu darul profetic. Cea mai bună dovadă este studierea cărţilor pe care le-a
scris.

• Ellen G. White a scris cartea Tragedia veacurilor (în original The Great Controversy). În
zilele noastre, se împlinesc preziceri făcute de dânsa în urmă cu peste 120 de ani. De
exemplu, papa a devenit cel mai onorat oaspete în Statele Unite ale Americii şi este
persoana cea mai respectată în întreaga lume. America protestantă a stabilit relaţii
diplomatice cu Vaticanul în 1984. În timpul când Ellen a scris că America va da mâna cu
papalitatea, o asemenea transformare era de necrezut, deoarece America era în mod
ferm anticatolică. Mulţi dintre primii colonişti fugiseră din Europa din cauza prigonirilor
papale. Împlinirea profeţiei este uimitoare.

• În urmă cu peste 130 de ani, Ellen a scris despre sănătate şi dietă, fără să aibă absolut
nicio educaţie formală în acel domeniu, iar afirmaţiile şi sfaturile sale sunt acum
confirmate de ştiinţele medicală şi dietetică. Numai Dumnezeu putea să-i dea astfel de
187

informaţii cu atât de mult timp înainte de cercetările ştiinţifice.

Dânsa a promovat dieta vegetariană, arătând, printre altele, că în zilele din urmă
Page

animalele vor fi bolnave. Astăzi, tot mai mulţi oameni se tem să consume carne, din
 pricina înfricoşătoarelor boli afectând lumea animală. În numărul din noiembrie 2005 al
revistei americane National Geographic a apărut un articol care afirmă că adventiștii de
ziua a șaptea sunt cel mai sănătos grup de oameni de pe pământ. Singura explicație
este că ei au urmat îndrumările date în cărțile profetesei Ellen G. White. N-a zis
Mântuitorul că îi vom cunoaște pe profeți după roadele lor?

• Există o organizaţie în Alabama numită United Prison Ministries International. La

mijlocul anilor 1990, această organizaţie a ajutat Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din
România să tipărească 80.000 de exemplare ale cărţii Hristos, Lumina lumii, de Ellen G.
White. Această carte a fost distribuită în mod gratuit în închisorile din România.

La scurt timp după aceea, doamna Shirlie F. Lobmiller, fostă gardiană în Sistemul
Corecţional American timp de 17 ani, a vizitat România şi i s-a spus de către conducătorii
sistemului închisorilor că „jumătate din gardieni ar putea fi concediaţi datorită
schimbărilor produse în viaţa deţinuţilor după citirea acestei cărţi” (potrivit cu o
scrisoare pe care am primit-o de la doamna Shirlie F. Lobmiller în 1996). O carte care
schimbă viaţa celor mai înrăiţi criminali, aşa cum şi Biblia face, nu poate fi decât
inspirată de Duhul lui Dumnezeu. Ellen G. White a fost, cu adevărat, o profetesă a
Domnului.

• Orice lucru bun poate fi folosit şi în mod greşit, inclusiv scrierile produse de Ellen G.
White, pe care Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea le numeşte Spiritul Profetic. Această
literatură nu a fost dată ca să fie adăugată la Biblie ori ca să înlocuiască Biblia. Toate
învăţăturile de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea sunt întemeiate pe
Biblie.

• Dar cei care refuză să ia aminte la soliile venite prin profetesa zilelor din urmă, sub
cuvânt că ei cred numai în Biblie, leapădă o foarte importantă învățătură a Bibliei, aceea
despre darurile Duhului Sfânt, și astfel nu-și bazează concepțiile pe Biblie, ci vin în
conflict cu ea. Nici nu cercetează toate lucrurile ca să păstreze ce este bun, cum a zis
apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 5,20.21!

• Biblia însăși ne cere să acceptăm darurile duhovnicești, unde la loc de cinste este și darul
profetic. „Numai Scriptura” înseamnă „toată Scriptura” și „tot ce spune Scriptura”. Cum
se bazează cineva pe Biblie și numai pe Biblie, dacă nu crede în a doua venire a lui
Hristos? Dacă nu crede în înnoirea tuturor lucrurilor sau în alte doctrine biblice
fundamentale?

• Ellen G. White a afirmat că scrierile sale sunt „o lumină mai mică menită să conducă
bărbați și femei la lumina mai mare”, Biblia (Advent Review and Sabbath Herald, 20
188

ianuarie 1903). Scrierile sale nu reprezintă niciodată o replică la Biblie sau un substitut
pentru un studiu biblic serios.
Page
 • Iată comentariile sale: „Dumneata nu ești familiarizat cu Scripturile. Dacă ai fi făcut din
Cuvântul lui Dumnezeu studiul dumitale, cu o dorință de a ajunge la standardul biblic și
a atinge perfecțiunea creștină, nu ai fi avut nevoie de Mărturii. Din cauză că ai neglijat
să faci cunoștință cu Cartea inspirată de Dumnezeu a căutat El să te găsească prin
mărturii simple, directe.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 2, pagina 605)

• Confirmând principiul protestant sola Scriptura (Biblia şi numai Biblia ca singura regulă
de credinţă și practică), Ellen G. White a scris:

- „Îţi recomand, stimate cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regula credinţei şi practicii
dumitale. Prin acel Cuvânt vom fi noi judecaţi. Dumnezeu a făgăduit, în acel Cuvânt, că
va da viziuni ‚în zilele din urmă’, nu ca o nouă regulă de credinţă, ci pentru mângâierea
poporului Său şi pentru corectarea celor ce se depărtează de adevărul Bibliei. În felul
acesta a procedat Dumnezeu cu Petru când era pe cale să-l trimită să predice neamurilor
(Fapte 10).” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 78)

- „În Cuvântul Său, Dumnezeu le-a încredinţat oamenilor cunoştinţa necesară pentru
mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca o descoperire autoritară,
infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul de caracter, descoperitorul doctrinelor şi
testul experienţei” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, Introducere, pagina vii).

• Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost binecuvântată peste măsură de mult prin
această literatură inspirată. Cei ce o citesc înţeleg şi iubesc Biblia mai mult, având o
legătură mai strânsă cu Hristos şi o mai înţeleaptă implicare în lucrarea misionară.

• Iosafat, împăratul lui Iuda, şi-a îndemnat poporul, în momente de înspăimântătoare

criză naţională, cu următoarele cuvinte: „Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului!
Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui
şi veţi izbuti” (2 Cron 20,20). Așa să facem și noi! Acum! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 147: „Spirit Sfânt, ce dai putere!”

Cântarea de închidere, 151: „Dați-ne-n mână Bibliia cea sfântă!”

189
Page
 „CARTEA VIEȚII MIELULUI”

• Biblia vorbește despre „cartea vieții”, despre „apa vieții” și despre „pomul vieții”.
Uimitor este faptul că aceste trei noțiuni apar în această ordine spre sfârșitul cărții
Apocalipsa, în trei versete consecutive:

- „Nimic întinat nu va intra în ea (în cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc), nimeni care
trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (Apoc
21,27).

- „Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de
domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” (22,1).

- „În mijlocul pieții cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind
douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la
vindecarea neamurilor” (22,2).

• Despre apa vieții se mai vorbește o dată în ultimul capitol al cărții Apocalipsa și anume în
versetul 17: „Și Duhul și mireasa zic: ,Vino!’ Și cine aude să zică: ,Vino!’ Și cel căruia îi
este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!”

• Pomul vieții mai este amintit de două ori în acest ultim capitol al Bibliei, prima dată în
mod pozitiv, a doua oară în mod negativ. Iată aceste versete:

- „Ferice ce cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în
cetate!” (22,14)

- „Și, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate
Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”
(22,19)

• Referindu-ne simultan la cartea vieții, apa vieții și pomul vieții, putem spune că prima
noțiune privește accesul în împărăția lui Dumnezeu, pentru că, fără a avea numele scris
în cartea vieții, nimeni nu ajunge acolo; apa vieții și pomul vieții sunt drepturi, sunt
binecuvântări, sunt răsplătiri de care au parte cei scriși în „cartea vieții Mielului”. Apă și
fructe – menținerea și continuarea vieții obținute prin sângele Mielului.

• Cartea vieții este un catalog păstrat în ceruri, în care sunt înregistrate nume de oameni.
Iată textele care vorbesc despre cartea vieții:

(01) Moise a zis către Dumnezeu pe Muntele Sinai, după ce israeliții făcuseră vițelul de
aur și se închinaseră la el: „,Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea
Ta, pe care ai scris-o!’ Domnul i-a zis lui Moise: ,Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe
190

acela îl voi șterge din cartea Mea’” (Exod 32,32.33).

(02) „Să fie șterși din cartea vieții și să nu fie scriși împreună cu cei neprihăniți!” (Ps
Page

69,28)
 (03) „Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că
numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10,20).

(04) „Și pe tine, adevărat tovarăș de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care
au lucrat împreună cu mine pentru evanghelie, cu Clement și cu ceilalți tovarăși de lucru
ai mei, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții” (Filip 4,3).

(05) „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele
din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”
(Apoc 3,5).

(06) „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris,
de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (13,8).

(07) „Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în
cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni” (17,8).

(08) „Și i-am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.
Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și
morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea”
(20,12).

(09) „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc” (20,15).

(10) „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci
numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (21,27).

(11) „Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în
carte” (Dan 12,1).

• Aceste unsprezece texte despre cartea vieții ne permit să tragem concluzia că, din punct
de vedere al acelei cărți, oamenii se împart în trei categorii:

(01) Cei ale căror nume nu au fost niciodată scrise în cartea vieții.
(02) Cei ale căror nume au fost scrise în cartea vieții, dar ulterior au fost șterse.
(03) Cei ale căror nume au fost scrise în cartea vieții și au fost păstrate acolo.

• În prima lui viziune majoră, aceea descrisă în capitolul 7 al cărții sale, profetul Daniel ne
informează: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie.
Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era
ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc și roțile Lui ca un
foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și
de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile”
191

(versetele 9 și 10).
Page
 • Judecată și cărți. Cărți au fost deschise. Așa spune textul și așa zicem și noi, deși nu
cunoaștem nimic altceva despre sistemul acela de înregistrare a numelor oamenilor și
despre notarea faptelor lor.

• Versetele 13 și 14 ne spun așa: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată
că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile
și a fost adusă înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca
să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui
este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și împărăția Lui nu va fi nimicită
niciodată.” În Luca 22,29, Mântuitorul a zis către ucenicii Săi: „De aceea vă pregătesc
împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie.”

• Înțelegem din aceste texte că Hristos este Acela care primește de la Tatăl împărăția
veșnică; El a fost adus înaintea Tatălui (a Celui Îmbătrânit de zile), nu este vorba de a
doua venire, ci de începerea în cer a lucrării de judecată. Rețineți că prezenți sunt
Dumnezeu-Tatăl (pe tron), Dumnezeu-Fiul, adus înaintea Lui, și nenumărați îngeri. Dar
nu oameni. Oameni sunt judecați în cadrul acelui proces, dar ei nu sunt acolo.

• Dar ce este această judecată? Este judecata poporului lui Dumnezeu, pentru ca, la
venirea Sa, Mântuitorul să-i poată lua la cer pe cei mântuiți, care au trecut cu bine prin
judecata de cercetare. Ei nu pot fi luați la cer nejudecați, pentru că ar primi o răsplată
fără nicio decizie în acel sens. Iată texte care arată că toți oamenii vor fi judecați, în
special că și credincioșii vor fi judecați, înaintea tuturor celorlalți:

- „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl 12,14). Se judecă totul, bine sau rău.

- „Căci știm cine este Cel ce a zis: ,A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!’ Și în altă
parte: ,Domnul îl va judeca pe poporul Său’” (Evr 10,30).

- „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca
fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în
trup” (2 Cor 5,10). După binele sau răul făcut în acestă viață.

- „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă
începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu?” (1
Pet 4,17)

• Judecarea tuturor locuitorilor pământului are loc în două etape:

(01) Judecarea casei lui Dumnezeu, a credincioșilor, numită judecata de cercetare, de

care vorbim acum. De la 22 octombrie 1844 până la încheierea harului, cu scurt timp
192

înaintea de revenirea Domnului. Țineți cont că, potrivit cu afirmația lui Solomon, toate
faptele vor veni la judecată, și bune și rele. Toți oamenii vor fi judecați - și casa lui
Page

Dumnezeu, care înseamnă credincioșii. Dar ei nu sunt prezenți la această judecată.

 (02) Judecarea celor neconvertiți, timp de 1.000 de ani, după revenirea Domnului, timp
care se scurge între cele două învieri – învierea credincioșilor, la venirea Domnului, și
cea a necredincioșilor, după 1.000 de ani. La această judecată participă activ și cei
mântuiți, alături de Domnul Isus Hristos:

- „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? . . . Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor
6,2.3)

- „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și
am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani” (Apoc 20,4).

• Când se scrie un nume în cartea vieții? În Apocalipsa 13,8 citim: „Și toți locuitorii
pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea
lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat.” De aici ar reieși că numele au fost
scrise sau nu în cartea vieții la întemeierea lumii, fie pe bază de preștiință (Dumnezeu
știa care vor fi credincioși), fie pe bază de predestinație (El a decis cine să fie mântuit).

• Ideea predestinației acesteia nominale cade, pentru că este contrară caracterului lui
Dumnezeu, care îi iubește pe toți oamenii și vrea ca toți să fie mântuiți. Iată trei texte
care spun așa:

- „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Nu Dumnezeu decide
cine va fi mântuit și cine va pieri, ci indivizii în cauză, prin credință în Fiul lui Dumnezeu
sau prin necredință. Altfel, Dumnezeu i-a iubit pe toți și L-a dat pe Fiul Său pentru toți.

- „Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru (să ne
rugăm pentru toți oamenii, vezi versetele precedente), care voiește ca toți oamenii să
fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Tim 2,3.4).

- „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă
răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Pet
3,9).

• Dar preștiința? Dumnezeu știe toate lucrurile mai dinainte, El a știut de la întemeierea
lumii, de la căderea oamenilor în păcat, care va fi sfârșitul fiecăruia dintre ei: dacă va
accepta mântuirea și va avea viața veșnică, sau dacă o va refuza și va fi pierdut. Pe baza
acelei preștiințe, El putea scrie în cartea vieții numele tuturor mântuiților, chiar înainte
de a exista ei, chiar înainte de crearea lumii noastre.
193

• Dar nu este așa. Atunci apelul la păcătoși, predicarea evangheliei, nu ar mai avea niciun
rost. Dumnezeu nu a scris niciun nume în cartea vieții înainte ca persoana care poartă
Page

numele să accepte mântuirea oferită de El. Dacă Dumnezeu ar fi făcut de la început o

 listă completă și definitivă, nu ar mai fi vorba deloc de ștergerea unor nume din cartea
vieții.

• Din nou textul din Apocalipsa 13,8: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți
aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a
fost junghiat.”

• Textul este bine tradus, dar unele cuvinte nu sunt plasate la locul lor, așa cum ar fi
trebuit să fie, de aceea sensul frazei este schimbat. Ne întrebăm: au fost scrise numele
în cartea vieții de la întemeierea lumii, sau Mielul a fost junghiat de la întemeierea
lumii? Traducerea engleză King James Version are această ordine a cuvintelor: „. . . n-a
fost scris în cartea vieții Mielului, junghiat de la întemeierea lumii.” Deci, nu numele au
fost scrise la întemeierea lumii, ci Mielul a fost junghiat atunci.

• Dar cum? N-a fost junghiat prin răstignire în primăvara anului 31 al erei creștine? Ba da,
însă atunci când planul de mântuire a fost comunicat păcătoșilor, Mielul lui Dumnezeu
era deja destinat pentru junghiere. Toate jertfele indicau spre El și serveau ca tipuri ale
acelei jertfe salvatoare. Începuse junghierea Mielului lui Dumnezeu. Trei texte fac o
aluzie la acest rol răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu:

(01) Ioan a văzut în viziune o scenă cerească în cadrul căreia se hotăra soarta neamului
omenesc (vezi Apocalipsa 5,1-14). Era vorba despre planul de mântuire sub forma unei
cărți aflate în mâna Tatălui, pecetluite cu șapte peceți, pe care nimeni nu putea să o
deschidă și să-i rupă pecețile.

Dar soluția s-a găsit: „Și unul dintre bătrâni mi-a zis: ,Nu plânge! Iată că Leul din
seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți
ale ei. Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, am
văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care
sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul’” (versetele 5 și 6).

(02) „. . . căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați
din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele
scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de
întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi” (1 Pet 1,18-20).

(03) „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a
binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În
El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană
înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus
Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efes 1,3-5).
194

• Aceasta era o junghiere virtuală, în principiu, a Mielului lui Dumnezeu, care Și-a asumat
răspunderea rezolvării problemei păcatului prin jertfa Sa. A venit și vremea când
Page

virtualitatea a devenit fapt real.

 • Deci, ordinea cuvintelor în Apocalipsa 13,8 este problema pe care o întâlnim în
traducerea Cornilescu a versetului. Nu numele au fost scrise de la întemeierea lumii, ci
Mielul a fost junghiat atunci. În fața Cerului El figura ca deja junghiat.

• Dar să vedem textul original:

καὶ προσκυνήσουσιν αὐτὸν πάντες οἱ κατοικοῦντες ἐπὶ τῆς γῆς οὗ οὐ γέγραπται τὸ

ὄνομα αὐτοῦ ἐν τῷ βιβλίῳ τῆς ζωῆς τοῦ Ἀρνίου τοῦ ἐσφαγμένου ἀπὸ καταβολῆς
κόσμου

Transcriere în litere latine:

kai proskynesousin auton pantes hoi katoikountes epi tes ges hou ou gegraptai to
onoma autou en to biblo tes zoes tou Arniou tou esphagmenou apo kataboles kosmou

Traducere literală:

și se vor închina lui toți cei ce locuiesc pe pământ al căror nume nu a fost scris în cartea
vieții Mielului junghiat de la întemeierea lumii

• Deci, „junghiat de la întemeierea lumii” – nu atunci s-a scris în cartea vieții, ci atunci a
avut loc junghierea virtuală a Mielului lui Dumnezeu.

• Există un text paralel care pare mai dificil și anume Apocalipsa 17,8. Versetul este mai
lung, dar redau numai partea din el privitoare la cartea vieții. Iată-l în continuare și pe
acesta în forma originală, în transcriere cu litere latine și în traducere literală.

Textul original:

καὶ θαυμασθήσονται οἱ κατοικοῦντες ἐπὶ τῆς γῆς ὧν οὐ γέγραπται τὸ ὄνομα ἐπὶ τὸ

βιβλίον τῆς ζωῆς ἀπὸ καταβολῆς κόσμου

Transcriere cu litere latine:

Kai thaumasthesontai hoi katoikountes epi tes ges hon ou gegraptai to onoma epi to
biblion tes zoes apo kataboles kosmou

Traducere literală:

și se vor mira cei ce locuiesc pe pământ al căror nume nu a fost scris în cartea vieții de la
întemeierea lumii

• În Apocalipsa 13,8 am văzut că nu numele au fost scrise de la întemeierea lumii, ci

195

Mielul a fost junghiat atunci. Textul acesta din Apocalipsa 17,8 pare să justifice ideea că
numele au fost scrise de la întemeierea lumii, dar care este adevărul?
Page
 • Sfintele Scripturi nu se contrazic, ci știm că textele ei se explică unul pe altul. Să luăm
propoziția în cauză: „al căror nume nu a fost scris în cartea vieții de la întemeierea
lumii”. Scrierea s-a făcut la întemeierea lumii, sau cartea există de atunci? Chiar ne
întrebăm: de când există cartea vieții? Neapărat de la întemeierea lumii. Când a fost
ucis Abel, numele lui era scris în cartea vieții, deci cartea era acolo. Dar și numele lui
Samuel, Daniel, Luther, Ellen G. White? Toate numele au fost scrise de la început, sau
au fost scrise treptat, pe măsură ce au trăit persoanele respective?

• Iată cum e comentat acest text: „De la întemeierea. Textul grecesc poate fi înțeles ca
vrând să spună că numele care apar în cartea vieții au fost scrise acolo întotdeauna ,de
la întemeierea lumii’, sau simplu cartea însăși a existat din timpul acela. Aici ultimul
sens este intenționat. Compară cu capitolul 13,8” (Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 854).

• Trimiterea la capitolul 13,8, unde în textul original nu este niciun dubiu, este clară. Nu
17,8 explică 13,8, ci invers, pentru că este mai simplu. Adică, la începutul lumii exista
cartea:

Textul grecesc: τὸ βιβλίον τῆς ζωῆς ἀπὸ καταβολῆς κόσμου

Transcriere cu litere latine: to biblion tes zoes apo kataboles kosmou

Traducere literală: cartea vieții de la întemeierea lumii

• În preștiința Sa, Dumnezeu a pregătit cartea, dar nu a scris în ea decât treptat, când au
existat oamenii respectivi. Sfintele Mărturii ne vin mai departe în ajutor pentru
înțelegerea acestui moment de scriere a numelor în cartea vieții. Iată câteva citate
prețioase:

- „Când devenim copii ai lui Dumnezeu, numele noastre sunt scrise în cartea vieții
Mielului și rămân acolo până în timpul judecății de cercetare. Atunci, numele fiecărui
individ va fi strigat și raportul lui examinat de Acela care declară: ,Știu faptele tale.’
Dacă în ziua aceea se va arăta că nu ne-am pocăit pe deplin de toate faptele noastre
rele, atunci numele noastre vor fi șterse din cartea vieții și păcatele noastre vor figura
împotriva noastră.” (Signs of the Times, 6 august 1885, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 987)

- „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, puteri infinite și atotștiutoare, îi acceptă pe aceia care intră
cu adevărat într-o relație de legământ cu Dumnezeu. Ei sunt prezenți la fiecare botez,
ca să-i primească pe candidații care au renunțat la lume și L-au primit pe Hristos în
templul sufletului. Acești candidați au intrat în familia lui Dumnezeu și numele lor sunt
scrise în cartea vieții Mielului.” (Manuscrisul 27½, 1900, citat în Seventh-day Adventist
196

Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 6, pagina

1075)
Page
 - „Rămășița cea disprețuită este îmbrăcată în veșminte de slavă, spre a nu mai fi
niciodată întinată de stricăciunile lumii. Numele lor sunt păstrate în cartea vieții
Mielului, înscrise printre credincioșii din toate veacurile” (Prophets and Kings/Profeți și
regi, pagina 591).

- „Hristos apreciază fapte de amabilitate cordială. Când cineva I-a făcut o favoare, El l-a
binecuvântat pe făptuitor cu politețe cerească. El nu a refuzat floarea cea mai simplă
culeasă de mâna unui copil și oferită Lui cu iubire. El a acceptat darurile copiilor și i-a
binecuvântat pe dătători, înscriind numele lor în cartea vieții” (The Desire of Ages/
Hristos, Lumina lumii, pagina 564).

• Prin urmare, regula este că, atunci când cineva încheie legământ cu Dumnezeu prin
botez, el sau ea se atașază bisericii lui Dumnezeu și numele respectiv este scris în cartea
vieții, așa cum se constată în mod implicit din Biblie și explicit din Spiritul Profetic.
Hristos a spus despre biserică: „Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat
în cer și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer” (Mat 18,18). Aici El S-a referit
la disciplina bisericii, la excluderea de membri.

• Hotărârile bisericii sunt acceptate de cer. Aș spune că nu și cele abusive, nedrepte,

pătimașe, greșite. Bine, dar dacă biserica procedează corect și drept, după Scripturi, la
excludere, când un nume este șters din registrul comunității, este el șters și din cartea
vieții?

• Nu așa. Hotărârea bisericii este, într-adevăr, ratificată de cer, dar ea nu înseamnă

ștergere imediată din cartea vieții. Altfel, ce se întâmplă când omul se pocăiește și este
reprimit în biserică, este numele său din nou scris în cartea vieții? Cred că este logic să
credem că un nume este scris o singură dată în cartea vieții, dacă este scris, și este șters
o singură dată, dacă ajunge să fie șters. Ce se întâmplă între aceste două acțiuni se
înregistrează în cer, dar numai când este luat în discuție în cadrul judecății de cercetare
rămâne un nume scris în cartea vieții sau este șters de acolo.

• Acelea sunt acțiunile lui Dumnezeu. Noi nu le înțelegem perfect și e bine să nu mergem
prea departe în discuția nostră. Odată ajunși la destinație, putem să fim surprinși de
multe realități neînțelese și neașteptate de noi acum.

• Dar atenție la ce spune Spiritul Profetic în citatul următor: „Aderarea la biserică este un
lucru și a fi în legătură cu Hristos este cu totul altceva. Nu toate numele înregistrate în
listele de membri ale bisericii sunt înregistrate în cartea vieții Mielului” (Testimonies for
the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 278).

• Sunt multe necunoscute în legătură cu viața veșnică, în legătură cu convertirea cuiva și

197

în legătură cu cartea vieții. Am redat în tema aceasta numai ceea ce știm și putem
spune. Prin urmare, un botez, care poate fi fățarnic, nu bazat pe pocăință reală, ca al lui
Page

Simon Magul (vezi Fapte 8,9-13.18-24), nu garantează înregistrarea numelui respectiv în

 cartea vieții din cer. Dumnezeu nu poate fi păcălit – biserica poate boteza, pentru că nu
poate citi inimile oamenilor, dar Dumnezeu le cunoaște și face ce este drept și bine.

• Apoi sunt situații când cineva nu poate fi botezat din pricina împrejurărilor: nu are cine
să-l boteze, sunt condiții de cruntă prigoană sau alte situații care fac botezul imposibil,
asemenea tâlharului pocăit. De aceea botezul nu este singurul criteriu de orientare ca
experiență și timp. Având în vedere lucrul acesta, am zis că atunci când cineva Îl acceptă
pe Hristos ca Mântuitor al său personal și mărturisește lucrul acesta se produce scrierea
numelui în cartea vieții. Și ați văzut ce a zis sora White în citatul din Hristos, Lumina
lumii despre copii: I-au adus Mântuitorului daruri, El le-a acceptat cu bucurie și politețe
cerească și numele lor au fost scrise în cartea vieții. Copii!!! Dumnezeu știe toate
detaliile, noi știm foarte puțin.

• Atunci ne întrebăm din nou: cine sunt aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieții și
pe ce bază? Domnul Isus a zis: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i
voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui
Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apoc 3,5). Hristos mărturisește numele unui om înaintea
Tatălui și a îngerilor; pentru că este biruitor, adică a fost credincios până la sfârșit,
numele lui nu este șters din cartea vieții, ci rămâne acolo.

• Această mărturisire este însă urmarea altei mărturisiri, fără care Hristos nu mărturisește
nimic: „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat 10,32). Mântuitorul rostește mărturisirea
Sa în cer și lasă numele în cartea vieții pentru cei care L-au mărturisit pe El. Omul
mărturisește întâi, apoi Hristos mărturisește. Ori ambele mărturisiri, ori niciuna. De aici
rezultă că atunci când un păcătos Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal, deci Îl
mărturisește ca atare în fața cerului și a oamenilor, el este înregistrat în cer – numele lui
este scris acolo.

• David a zis despre niște oameni nelegiuiți: „Să fie șterși din cartea vieții și să nu fie scriși
împreună cu cei neprihăniți!” (Ps 69,28). Aceștia ori nu s-au pocăit niciodată („să nu fie
scriși”), ori s-au pocăit dar s-au depărtat de adevăr („să fie șterși”). Spuneam că din
punct de vedere al cărții vieții există trei categorii de oameni: niciodată scriși, scriși și
șterși, scriși și păstrați. Se pare că psalmistul se referă aici la primele două categorii.

• Dar mai e un adevăr cuprins în acest text: „scriși împreună cu cei neprihăniți”. Am văzut
că în cartea vieții sunt scrise numele celor ce L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor al lor
personal, aceasta fiind mărturisirea. Tabloul este întregit prin cuvintele lui David: numai
cei neprihăniți sunt scriși în cartea vieții.
198

• Iată această experiență în viziunea profetului Isaia: „Mă bucur în Domnul și sufletul meu
este plin de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a
acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o
Page
 mireasă împodobită cu sculele ei” (Isa 61,10). Îl vedem pe marele preot Iosua, ca
reprezentant al oricărui păcătos salvat, descris în acest fel: „Dar Iosua era îmbrăcat cu
haine murdare și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul,
le-a zis celor ce erau înaintea Lui: ,Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi i-a zis
lui Iosua: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’”
(Zah 3,3.4)

• În Evrei 12,23 se vorbește despre „biserica celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri”.
Deci „în ceruri”, ceea ce nu poate însemna altceva decât că „în cartea vieții” sunt scriși
„întâii născuți”, adică „cei născuți din nou”. Așa cum i-a spus Isus lui Nicodim, în
împărăția cerurilor vor intra numai aceia care sunt „născuți din nou”, adică „născuți din
apă și din Duh” (vezi Ioan 3,1-8; cuvintele citate sunt din versetele 3 și 5). Nașterea din
nou din apă este botezul biblic prin scufundare, iar nașterea din nou din Duh este
experiența convertirii, unde Duhul Sfânt are un rol decisiv.

• Ce se întâmplă însă cu cei care sunt în imposibilitate de a fi botezați, ca tâlharul pocăit

(vezi Luca 23,40-43) sau cu alții? Sau cu cei care au trăit înainte de venirea
Mântuitorului?

• Oamenilor din toate timpurile le-a fost oferită mântuirea prin Hristos; așa cum a zis
Petru în Fapte 4,12, nu există altă cale de mântuire. Cei care au trăit înainte de venirea
Lui au privit în credință înainte, toți ceilalți înapoi spre lucrarea Sa deja efectuată.

• Botezul cu apă, da, este element component al experienței nașterii din nou, dar baza
întregii experiențe, posibilă în toate condițiile și în toate împrejurările, este legătura
spirituală cu Salvatorul, conștientă sau nu. Iată ce a zis evanghelistul: „Dar tuturor celor
ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu” (Ioan 1,12.13).

• Numele celor întâi născuți, ale celor născuți din nou, sunt scrise în ceruri. În Vechiul
Testament, semnul legământului cu Dumnezeu și al apartenenței la poporul Lui era
tăierea împrejur. Acest rol îl are în Noul Testament botezul: „În El ați fost tăiați împrejur
nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în
dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești, fiind îngropați împreună cu El
prin botez și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu, care
L-a înviat din morți” (Col 2,11.12).

• Tăierea împrejur în Vechiul Testament se făcea la vârsta de opt zile și numai la băieți.
Prin urmare, părinții intrau în acțiune, nu individul în cauză. Iar fetele nu treceau prin
199

această experiență. Oricum ar fi fost, Dumnezeu avea un popor și îi recunoștea pe copiii

Săi în astfel de condiții.
Page
 • Dumnezeu merge însă și mai departe, luând în considerare și situația celor care nu au
trăit în contextul poporului lui Dumnezeu dinainte de venirea Mântuitorului sau după
aceea. Pentru că El îi iubește pe toți oamenii și „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți”
(1 Tim 2,4), îndurarea Sa este fără margini și pentru mințile noastre este inexplicabilă.
Iată ce zice Spiritul Profetic:

„În adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nicio cunoștință de legea scrisă a
lui Dumnezeu, care nici măcar nu au auzit vreodată numele lui Hristos, au fost amabili cu
slujitorii Săi, apărându-i cu riscul propriei lor vieți. Faptele lor arată lucrarea unei puteri
divine. Duhul Sfânt a implantat harul lui Hristos în inima sălbaticului, trezindu-i
simpatiile contrare naturii sale, contrare educației sale. Lumina ,care îl luminează pe
orice om venind în lume’ strălăcește în sufletul său, și această lumină, dacă este luată în
seamă, îi va conduce pașii în împărăția lui Dumnezeu.” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 385)

• Iată alte precizări inspirate cu privire la înscrierea numelor muritorilor în cartea vieții din
ceruri:

- „Păcătosul, prin pocăință de păcatele sale, credință în Hristos și ascultare de legea

desăvârșită a lui Dumnezeu, are neprihănirea lui Hristos atribuită lui; ea devine
neprihănirea lui și numele lui este înregistrat în cartea vieții Mielului. El devine un copil
al lui Dumnezeu, un membru al familiei regale” (Testimonies for the Church/Mărturii
pentru comunitate, volumul 3, paginile 371-372).

- „Pe toți aceia care stăruiesc în ascultare, pe toți cei ce nu-și vor vinde sufletul pentru
bani sau pentru favoarea oamenilor, Dumnezeu îi la înregistra în cartea vieții”
(Manuscrisul 9, din 1900, publicat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 950).

- „Unii vor fi cinstiți când vor vedea că cinstea nu le periclitează interesele lumești; însă
toți cei ce acționează din acest principiu vor avea numele șterse din cartea vieții”
(Review and Herald, 29 decembrie 1896, citat în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 3, pagina 1159).

• În Matei 22,1-14 avem parabola nunții fiului de împărat. Cei chemați la nuntă au refuzat
să vină, unii chiar i-au ucis pe solii împăratului. Atunci împăratul a trimis armata, care i-a
nimicit pe ucigași și le-a ars cetatea. În continuare, el i-a trimis pe servii săi să-i cheme la
nuntă pe toți aceia pe care-i vor găsi, așa că odaia de nuntă s-a umplut de oaspeți.

• A urmat o examinare atentă: împăratul a venit să-și vadă oaspeții și l-a găsit pe un om
care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. Întrebat cum a intrat acolo, acela a amuțit și
200

împăratul a poruncit să-l arunce legat în întunericul de afară. Ce reprezenta în realitate

acea examinare a oaspeților din parabolă?
Page
 • Avem această explicație inspirată, pe care este bine să o citim cu foarte mare atenție și,
dacă se poate, în mod repetat:

„Prin examinarea de către împărat a oaspeților de la banchet este reprezentată o

lucrare de judecată. Oaspeții de la festivitatea evangheliei sunt aceia care mărturisesc
că Îi servesc lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieții. Însă nu toți
cei ce mărturisesc a fi creștini sunt ucenici adevărați. . . . Lucrarea judecății de cercetare
are loc în curțile cerului în timp ce oamenii încă locuiesc pe pământ. Viețile tuturor celor
ce mărturisesc a fi urmași ai Săi sunt trecute în revistă înaintea lui Dumnezeu. Toți sunt
examinați potrivit cu raportul din cărțile cerului și este stabilit pentru totdeauna destinul
fiecăruia, în funcție de faptele sale.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului
Hristos, pagina 310)

• Stimați prieteni, nu e timp de amânat. Nu putem să ne jucăm cu soarta noastră veșnică.

Există numai două posibilități – nu mai multe, nu mai puține: ori având numele scris și
păstrat în cartea vieții, ori nu. Care sunt riscurile și care sunt beneficiile? Și unele și
altele sunt enorme:

(01) Indivizii găsiți la judecată scriși în cartea vieții vor fi ocrotiți în timpul strâmtorării:
„În vremea aceea Se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău;
căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și
până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit și anume oricine
va fi găsit scris în carte” (Dan 12,1). Potrivit cu acest verset, cei scriși în carte sunt
ocrotiți de Isus în timpul strâmtorării și vor fi mântuiți. Ideea mântuirii este confirmată
în Apocalipsa 21,27: „Nimic întinat nu va intra în ea (în cetatea sfântă), nimeni care
trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.”

(02) Cei neaflați în cartea vieții Mielului, pentru că numele lor nu au fost scrise niciodată
sau pentru că au fost scrise dar șterse la judecata de cercetare, vor fi pierduți: „Oricine
n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc 20,15).

• Dar de ce să fim pierduți? Nu e prea târziu ca să ne asigurăm de moștenirea veșniciei.

Potrivit cu cuvintele Domnului Isus din Luca 15,7.10, este „multă bucurie în cer pentru
un singur păcătos care se pocăiește”.

• Da, cerul se bucură, dar iadul tremură și se înfurie:

„În legătură cu fiecare suflet care este salvat de sub puterea celui rău și al cărui nume
este înregistrat în cartea vieții Mielului, controversa este repetată (este vorba de Iosua
în Zaharia 3,1-5). Niciodată nu este cineva primit în familia lui Dumnezeu fără a fi trezită
împotrivirea cea mai dârză a vrăjmașului. Însă Acela care a fost nădejdea lui Israel
atunci, apărarea, îndreptățirea și răscumpărarea lor, este nădejdea bisericii de azi.”
201

(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 585)

Page
 • „Bucurați-vă”, a zis Isus, „că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10,20). Cum să
nu ne bucurăm? Poate exista o bucurie mai mare? Ni se dă asigurarea că Domnul
„dorește să vadă recunoștință țâșnind din inimile noastre pentru că numele noastre sunt
scrise în cartea vieții Mielului” (Christ‘s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos,
pagina 299).

• Da, ne bucurăm, Doamne, și vrem să-Ți mulțumim în curând în față, să fim printre aceia
care, „stând în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în
haine albe, cu ramuri de finic în mâini”, vor striga cu glas tare și vor zice: „Mântuirea
este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apoc
7,9.10). Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 549: „Ne așteaptă-un cămin strălucit”

Cântarea de închidere, 210: „Eu sunt înscris în cartea vieții”

202
Page
 MÂNA CARE-A SCRIS PE ZID

• Decalogul este singura parte a Bibliei care a fost scrisă de mâna lui Dumnezeu:

- „Moise s-a întors și s-a pogorât de pe munte, cu cele două table ale mărturiei în mână.
Tablele erau scrise pe amândouă părțile, pe o parte și pe alta. Tablele erau lucrarea lui
Dumnezeu și scrisul era scrisul lui Dumnezeu săpat pe table” (Exod 32,15.16).

- „Domnul i-a zis lui Moise: ,Taie două table de piatră ca cele dintâi și Eu voi scrie pe ele
cuvintele care erau pe tablele dintâi, pe care le-ai sfărâmat’” (34,1).

- „Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți. N-a mâncat
deloc pâine și n-a băut deloc apă. Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului,
Cele Zece Porunci” (versetul 28).

- „Am făcut un chivot de lemn de salcâm, am tăiat două table de piatră ca cele dintâi și
m-am suit pe munte, cu cele două table în mână. Domnul a scris pe table ce fusese scris
pe cele dintâi, Cele Zece Porunci care vă fuseseră spuse pe munte, din mijlocul focului,
în ziua adunării; și Domnul mi le-a dat” (Deut 10,3.4).

• Unii au susținut că au fost și alte lucruri scrise de mâna lui Dumnezeu. Bineînțeles că e
posibil. Noi nu știm tot ce a scris Dumnezeu de-a lungul infinitei Lui existențe. Bine,
bine, dar texte scrise pe pământ. Care? Să vedem:

- Când cărturarii și fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter și L-au întrebat despre
uciderea ei cu pietre cum zisese Moise, „Isus S-a plecat în jos și scria cu degetul pe
pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus și le-a zis: ,Cine dintre voi
este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.’ Apoi S-a plecat iarăși și scria cu
degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul
lor și au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă.
Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc” (Ioan 8,1-11; citate sunt versetele
6-9).

Ce a scris Isus pe pământ? Nu ni se spune, doar putem deduce. Trebuie să fi fost despre
păcatele lor, ceea ce i-a îngrozit și, împreună cu cuvintele spuse de El, i-a îndemnat să
părăsească templul. Și ne răspunde Spiritul Profetic:

„Nerăbdători din cauza amânării Lui și a aparentei Lui indiferențe, acuzatorii au venit
mai aproape, presându-L să dea atenție problemei. Însă când privirile lor, urmând-o pe
cea a lui Isus, au căzut pe pavajul de la picioarele Lui, fețe lor s-au schimbat. Acolo,
marcate în fața lor, erau secretele vinovate ale propriilor lor vieți. Oamenii, privind, au
văzut schimbarea bruscă a expresiei și s-au înghesuit înainte să descopere ce anume
priveau ei cu atâta uimire și rușine” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina
203

461). Nu avem textul scris de Isus pe pământ. Da, El era și este Dumnezeu și ce a scris
acolo a scris Dumnezeu, dar nu s-a păstrat.
Page
 - Unii susțin că mâna lui Dumnezeu a scris cele patru cuvinte pe zidul palatului imperial
din Babilon, cuvinte neînțelese de Belșațar sau de înțelepții lui, dar citite și explicate de
Daniel, profetul Domnului.

Această ultimă scriere, deși foarte scurtă și care a dispărut, ar fi fost, de asemenea, ceva
scris de mâna lui Dumnezeu. Ar fi adevărat că, în afară de Cele Zece Porunci, am avea în
Biblie alte patru cuvinte scrise de mâna lui Dumnezeu. Dar este așa? Lucrul acesta va fi
clarificat mai târziu în cursul acestei predici.

• Nebucadnețar a cucerit Ierusalimul și a capturat unele lucruri sfinte din templul

Domnului: „În anul al treilea al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadnețar,
împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat. Domnul l-a dat
în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele casei lui Dumnezeu.
Nebucadnețar a dus vasele în țara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa
vistieriei dumnezeului său” (Dan 1,1.2).

• Le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său, ca într-un muzeu. Dar atât. Iată însă ce se
raportează despre ultimul împărat al Babilonului: „Împăratul Belșațar a făcut un mare
ospăț celor o mie de mai mari ai lui și a băut vin înaintea lor” (Dan 5,1). Împăratul a băut
vin? Ce rușine și ce oroare. O mamă îl sfătuia astfel pe fiul ei, de asemenea împărat:
„Nu se cade împăraților, Lemuele, nu se cade împăraților să bea vin” (Prov 31,4). Dar
nouă ni se cade să bem vin? Biblia zice că nu: „. . . și a făcut din noi o împărăție și preoți
pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apoc 1,6). Creștinii sunt împărați și sunt preoți, potrivit
cu hotărârea Dumnezeului celui preaînalt.

• Ce s-a întâmplat mai departe în Babilon? „Și, în cheful vinului, a poruncit să aducă
vasele de aur și de argint, pe care le luase tatăl său Nebucadnețar din templul de la
Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui. Au adus
îndată vasele de aur care fuseseră luate din templu, din casa lui Dumnezeu din
Ierusalim, și au băut din ele împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui. Au băut
vin și i-au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de
piatră” (Dan 5,2-4).

• Era palatul împărătesc din Babilon, lung de 52 de metri și lat de 17 metri; tronul era
situat într-o nișă, erau multe candelabre, iar pereții erau tencuiți cu ipsos de Paris. Așa
cum vom vedea mai târziu, împăratul i-a promis lui Daniel locul al treilea în împărăție,
adică primul loc după el, dar de ce nu al doilea? Pentru că el ocupa locul al doilea. Tatăl
lui, Nabonidus, a cucerit Tema din Arabia de nord, a rezidit-o și și-a așezat reședința
acolo, iar în Babilon l-a instalat pe fiul său Belșațar ca rege.

• Belșațar înseamnă „Bel, protejează-l pe rege!” Lui Daniel, Nebucadnețar i-a pus un
204

nume asemănător, aproape la fel, „Beltșațar”, însemnând tot așa: „Bel, protejează viața
regelui!”
Page
 • Alte trei aspecte sunt de menționat înainte de a traversa capitolul al cincilea din cartea
profetului Daniel spre aplicațiile posibile și necesare:

(01) Atât regina-mamă cât și Daniel spun că Nebucadnețar a fost tatăl lui Belșațar; de
fapt, îi era bunic, mama lui Belșațar fiind fiica lui Nebucadnețar. În practica semitică tată
însemna și bunic sau strămoș: „Tatăl nostru este Avraam”, au zis iudeii către Domnul
Isus în Ioan 8,39.

(02) Cine a scris pe zid? Versetul 5 zice: „În clipa aceea s-au arătat degetele unei mâini
de om și au scris, în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul
a văzut această bucată de mână care a scris.” În versetul 24 avem cuvintele lui Daniel
adresate împăratului: „De aceea a trimis El (Dumnezeu) acest cap de mână, care a scris
scrierea aceasta.” Clar? Dumnezeu a trimis un cap de mână, o bucată de mână,
degetele unei mâini, care au scris pe zid.

(03) Prin împăratul Nebucadnețar, Babilonul s-a ridicat și a înflorit. Prin nepotul său
Belșațar, Babilonul s-a ruinat și a dispărut ca imperiu. Nebucadnețar va învia la prima
înviere, Belșațar la cea de a doua.

„Monarhul cândva mândru devenise un copil smerit al lui Dumnezeu; conducătorul

tiranic, arogant, un rege înțelept și milostiv. El, care Îl sfidase și Îl hulise pe Dumnezeul
cerului, a recunoscut acum puterea Celui Preaînalt și a căutat zelos să promoveze
temerea de Iehova și fericirea supușilor săi. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul
împăraților și Domnul domnilor, Nebucadnețar învățase în sfârșit lecția pe care trebuie
să o învețe toți conducătorii – că adevărata mărime constă în bunătate adevărată. El L-a
recunoscut pe Iehova ca pe Dumnezeul cel viu, zicând: ,Acum eu, Nebucadnețar, laud,
înalț și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile
Lui sunt drepte și El poate să-i smerească pe cei ce umblă cu mândrie!’” (Prophets and
Kings/Profeți și regi, pagina 521)

„Planul lui Dumnezeu ca împărăția cea mai mare din lume să vestească lauda Lui era
acum împlinit. Această proclamare publică, prin care Nebucadnețar a recunoscut mila,
bunătatea și autoritatea lui Dumnezeu, a fost ultimul act al vieții sale raportat în istoria
sacră” (Ibid.).

• Iată în continuare capitolul al cincilea din Daniel împărțit pe secvențe:

- Ospăț, beție, folosirea în acest scop obscen a vaselor sfinte ale lui Dumnezeu, timp în
care o mână de om a apărut și a scris ceva pe zid (vezi versetele 1-5).

- Reacția împăratului: „. . . a îngălbenit și gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut

încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul” (versetul 6).
205

- Împăratul i-a chemat pe cititorii în stele, haldei și ghicitori să descifreze scrierea, dar
încercările lor au eșuat (vezi versetele 7-8; Dumnezeu i-a trimis „un email”).
Page
 - Reacția împăratului și a slujitorilor săi în continuare: „. . . s-a înspăimântat foarte tare,
fața i s-a îngălbenit și mai marii lui au rămas încremeniți” (versetul 9).

- Regina-mamă intervine (vezi versetele 10-12). Ea a recomandat chemarea lui Daniel,

exprimându-și înaltele aprecieri cu privire la profet și menționând aprecierile pe care
tatăl ei, Nebucadnețar, le-a avut față de omul lui Dumnezeu, pe care l-a promovat în cea
mai importantă funcție în stat după împărat.

De ce nu a fost prezentă acolo mama lui Belșațar în timpul ospățului? De ce a lipsit

Daniel? Profetul nu putea accepta atmosfera aceea păgână. El cunoștea bine psalmul 1:
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși
și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori” (versetul 1).

Dar fiica lui Nebucadnețar? E posibil oare ca soția și fiica lui Nebucadnețar să se fi pocăit
împreună cu împăratul? Vom afla aceste lucruri în împărăția lui Dumnezeu.

- Sosirea lui Daniel și apelul împăratului de a-i citi scrierea, cu promisiunea că „va fi
îmbrăcat cu purpură, va purta un lănțișor de aur la gât și va avea locul al treilea în
cârmuirea împărăției” (vezi versetele 13-16; cuvintele citate sunt din versetul 16).

- Integritatea lui Daniel, care „a răspuns îndată împăratului: ,Ține-ți darurile și dă altuia
răsplătirile tale! Totuși, voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui’” (versetul 17).

- Daniel a evocat experiența succeselor, înălțării, smeririi și restabilirii împăratului

Nebucadnețar: „. . . până când a recunoscut că Dumnezeul cel preaînalt stăpânește
peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea” (vezi versetele 18-21; cuvintele citate sunt
din versetul 21).

- Comportarea nelegiuită a nepotului în contrast cu cea a bunicului său Nebucadnețar:

„Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri!”
(Versetul 22)

- Descrierea și mustrarea răzvrătirii și destrăbălării lui Belșațar: „Ci te-ai înălțat împotriva
Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu
și mai marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; i-ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de
aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep nimic, și
n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta și toate căile tale! De aceea a
trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta” (versetele 23 și 24).

- Scrierea misterioasă, în limba aramaică și în traducere românească: „mene, mene,

techel, upfarsin” (nota de subsol); „numărat, numărat, cântărit și împărțit” (versetul
25). „Daniel continuă prin citirea cuvintelor scrise pe zid, patru cuvinte evident în
aramaică. Nu are rost să se speculeze cu privire la natura acestei scrieri și legătura ei cu
206

orice altă scriere cunoscută (vezi versetul 8). Însă, chiar după ce cuvintele fuseseră
citite, ele nu puteau fi înțelese decât prin iluminare divină. Un întreg adevăr era
exprimat în fiecare cuvânt cheie, de aici nevoia de o interpretare.” (Seventh-day
Page
 Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4,
pagina 804)

- Tâlcuirea scrierii misterioase: „Numărat înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele

domniei și i-a pus capăt. Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit
ușor! Împărțit înseamnă că împărăția ta va fi împărțită și dată mezilor și perșilor!”
(Versetele 26-28)

- Reacția împăratului la descoperirea făcută de profet: „Îndată, Belșațar a dat poruncă și

l-au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lănțișor de aur la gât și au dat de știre că
va avea locul al treilea în cârmuirea împărăției” (versetul 29).

- Profetul Daniel pe locul al treilea în cârmuirea împărăției! Numai pentru câteva ore,
căci iată ce s-a întâmplat: „Dar chiar în noaptea aceea Belșațar, împăratul haldeilor, a
fost omorât. Și a pus mâna pe împărăție Dariu, Medul, care era în vârstă de șasezeci și
doi de ani” (versetele 30 și 31). Daniel s-a bucurat în continuare de atenția, prețuirea și
protecția noului împărat și a avut parte de promovări și mai bune de cum avusese la
curtea imperiului babilonian (vezi capitolul 6,1-3).

- Trebuie precizat că Cir, împăratul mezilor și al perșilor, a cucerit Babilonul în noaptea

aceea și l-a instalat pe Dariu, Medul, împărat peste provincia Babilonului. Dar prin
aceasta imperiul babilonian a luat sfârșit. Era anul 539 înainte de Hristos.

Avem aceste cuvinte inspirate referitoare la evenimentele din noaptea aceea:

„Aflându-se încă în sala de festivități, înconjurat de aceia a căror pieire fusese sigilată,
împăratul este informat de un sol că ,cetatea lui este luată’ de vrăjmașul împotriva
născocirilor căruia el se simțise atât de sigur; că ,trecătorile sunt luate . . . și oamenii de
război îngroziți’ (Ier 51,31.32). Chiar în timpul când el și mai marii lui beau din vasele
sacre ale lui Iehova și îi lăudau pe dumnezeii lor de argint și de aur, mezii și perșii, după
ce deversaseră Eufratul din albia lui, mărșăluiau în centrul orașului nepăzit. Armata lui
Cir se afla acum sub zidurile palatului; orașul era plin de soldații inamicului ,ca de niște
lăcuste’ (versetul 14) și strigătele lor de triumph puteau fi auzite deasupra țipetelor
disperate ale chefuitorilor surprinși.” (Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 531)

Numărat, numărat = o vorbire în manieră omenească: când vrei să fii sigur că ai

numărat bine, numeri de două ori, așa cum spune zicala: „măsoară de două ori și taie o
dată”, ceea ce înseamnă prudență, precizie, siguranță. Simbolul justiției este o persoană
legată la ochi, care ține în mână o balanță, ideea fiind aceea de imparțialitate.

• Mahomedanii cred că Alah pune pe cele două talere ale unui cântar mare al judecății
faptele bune și faptele rele ale fiecărui om, talerul mai greu decizând care fapte au
predominat și, în funcție de această înclinare, se decide soarta veșnică a celui în cauză.
207

• Dar nu așa este doctrina creștină, ci toate faptele bune ale omului nu au absolut nicio
valoare în procesul iertării păcatelor, cum ne spune Biblia în ambele Testamente:
Page
 - „S-au stricat oamenii, fac fapte urâte, nu este niciunul care să facă binele” (Ps 14,1).

- „Toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”
(Isa 64,6).

- „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele legii”
(Rom 3,28).

- „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii, deoarece prin
lege vine cunoștința deplină a păcatului” (3,20).

- „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin
credința în Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin
credința în Hristos, iar nu prin faptele legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit
prin faptele legii” (Gal 2,16).

- „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul
lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes 2,8.9).

• Totul este harul divin, care acționează la dorința, apelul și rugăciunea smerită a
păcătosului, iar acestea sunt trezite de Duhul Sfânt. Mântuirea nu depinde de fapte, fie
ele cât de bune și cât de multe, ci de harul divin acordat fără merit și fără plată, faptele
bune fiind rezultatele binecuvântate, normale și de așteptat ale acelei salvări.

• Să nu credeți că Belșațar a fost singurul om pe care l-a cântărit Dumnezeu. Nicidecum!

Fiecare ființă omenească trece pe acolo.

- „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl 12,14).

- „Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după evanghelia mea, Dumnezeu va judeca,
prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom 2,16).

- „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca
fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în
trup” (2 Cor 5,10).

• Cineva povestea că a făcut o vizită la monetăria din Londra și ghidul le-a arătat
vizitatorilor un cântar de mare precizie. Atât de mare era precizia încât, atunci când el a
pus câte o coală de hârtie pe fiecare taler și a iscălit una dintre ele, talerul cu coala
iscălită arăta că este puțin mai greu. Un astfel de cântar folosește Dumnezeu:
208

semnătura Mântuitorului asupra unui caz pune capăt oricărei discuții – individul care
beneficiază de ea este salvat!
Page
 • A zis Iov: „. . . să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna celor fără prihană și-mi va
vedea neprihănirea!” (Iov 31,6). Cumpăna celor prihană este aceea unde atârnă
neprihănirea lui Hristos, atribuită celor ce-L acceptă ca Mântuitor personal și împărtășită
în continuare prin sfințirea vieții: „Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este
atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima este titlul
nostru pentru cer, a doua este calificarea noastră pentru cer” (Review and Herald, 4
iunie 1895, citat în Messages to Young People/Solii pentru tineret, pagina 35).

• Când trimit undeva un cec, eu mă asigur mai întâi că l-am scris bine și abia după aceea îl
semnez. Nu semnez niciodată un cec în alb. Trebuie să fie ceva scris acolo și ce e scris
trebuie să fie corect, iar eu să fiu de acord cu tot ce este scris acolo; abia apoi semnez.

• Nici Domnul nostru Isus Hristos nu semnează orice: „De ce-Mi ziceți: ,Doamne,
Doamne!’ și nu faceți ce spun Eu?” (Luca 6,46). „Nu orișicine-Mi zice: ,Doamne,
Doamne!’ va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în
numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în
numele Tău!’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la
Mine, voi toți care lucrați fărădelege’” (Mat 7,21-23).

• Hristos aplică numele Său pe viața, pe identitatea, pe ființa acelora care au neprihănirea
Sa și o manifestă pe deplin în viața lor de toate zilele, așa cum a zis Pavel în Filipeni 3,9:
„. . . și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea
care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin
credință” (Filip 3,9).

• Nu putem fugi de cântarul lui Dumnezeu, nici nu trebuie să încercăm. Ba chiar să ne

prezentăm în mod voluntar examinării ceerești, așa cum a făcut psalmistul David:
„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi
gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!” (Ps 139,23.24)

• Eu aș zice că trebuie chiar să ne cântărim singuri, periodic, în cântarul lui Dumnezeu,

rugându-L pe Duhul Sfânt să citească valorile. Cântarul acela aflat permanent la
dispoziția noastră este Cuvântul lui Dumnezeu, căruia trebuie să ne supunem: „Căci
Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă
simțirile și gândurile inimii” (Evr 4,12).

• Una dintre măsurile de precauție necesare pentru menținerea sănătății optime este
controlarea frecventă a greutății corporale. Prin inspirație divină, acest control în sfera
209

spirituală este ușor:

- „Învață-mă să fac voia Ta, căci Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă
Page

călăuzească pe calea cea dreaptă!” (Ps 143,10)

 - „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă încercați-vă. Nu
recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați” (2 Cor
13,5).

• Există destule cântare care greșesc, al lui Dumnezeu niciodată. Există fel de fel de
cântare: cu arc, cu pară, cu greutăți; cele mai precise sunt cântarele electronice. Dar
cântarul lui Dumnezeu nu e doar precis, el e perfect; niciun cântar omenesc nu poate fi
asemănat cu el.

• Belșațar, acest împărat păgân, a fost pus de Dumnezeu în balanță („în cumpănă”),
cântărit și găsit ușor, sub greutatea cerută de cer, necorespunzător pentru transferare în
împărăția cerurilor. Acesta este sensul cuvintelor spuse de Isus în predica Sa de pe
munte, când a zis: „Așa că, oricine va strica una dintre cele mai mici din aceste porunci
și-i va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor” (Mat 5,19).
„Cel mai mic”, imatur, nedezvoltat până la „starea de om mare, la înălțimea staturii
plinătății lui Hristos” (Efes 4,13).

• Așa cum am zis înainte, nu numai Belșațar a fost cântărit în cumpănă și găsit ușor, ci și
mulți alții. Iată astfel de exemple:

- „Faraon: „Dacă Mi-aș fi întins mâna și te-aș fi lovit cu ciumă, pe tine și pe poporul tău,
ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea și
numele Meu să fie vestit pe tot pământul” (Exod 9,15.16). Dar împietrirea l-a dus în cele
din urmă la pieire: „Moise și-a întins mâna spre mare. Și, în spre dimineață, marea și-a
luat iarăși repeziciunea cursului și, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă, dar
Domnul i-a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors și au acoperit carele,
călăreții și toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul
măcar n-a scăpat” (14,27.28).

- Saul, împăratul lui Israel. Samuel a zis către el: „Pentru ce n-ai ascultat glasul
Domnului? . . . Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat” (1
Sam 15,19.23).

- Eliab, fiul cel mare al lui Isai: „Și Domnul i-a zis lui Samuel: ,Nu te uita la înfățișarea și
înălțimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se
uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă’” (16,7).

- Bogatul căruia i-a rodit țarina: „Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea
aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot
așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu”
(Luca 12,20.21).
210

- Anania și Safira: „Petru i-a zis: ,Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să-L minți
pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? . . . N-ai mințit pe oameni, ci
pe Dumnezeu’” (Fapte 5,3.4). Știm că Anania a căzut jos și a murit.
Page
 „Cam după trei ceasuri a intrat și nevastă-sa, fără să știe ce se întâmplase. Petru i-a zis:
,Spune-mi, cu atât ați vândut moșioara?’ ,Da’, a răspuns ea, ,cu atâta.’ Atunci Petru i-a
zis: ,Cum de v-ați înțeles între voi să-L ispitiți pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor
ce l-au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă și te vor luat și pe tine.’ Ea a căzut îndată la
picioarele lui și și-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară
și au îngropat-o lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea și pe toți cei ce
au auzit aceste lucruri” (versetele 7-11).

• Iată avertizări serioase și zguduitoare la care trebuie să ia aminte toți cei ce se consideră
așteptători ai revenirii Domnului:

- „Timpul nu este prea departe când încercarea va veni peste orice suflet. Ținerea
sabatului fals ne va fi impusă. Disputa va fi între poruncile lui Dumnezeu și poruncile
oamenilor. Aceia care au cedat pas cu pas la cerințele lumii și s-au conformat
obiceiurilor lumești se vor supune mai degrabă atunci autorităților existente, decât să se
expună batjocurii, insultei, amenințării cu închisoarea și morții. În timpul acela aurul va
fi despărțit de zgură. Adevărata evlavie va fi distinsă în mod clar de simularea sau
contrafacerea ei. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor apune
atunci în întuneric. Aceia care și-au asumat podoabele sanctuarului, dar nu sunt
îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea atunci în rușinea goliciunii lor.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 188)

- „Îngerii au notat situația pretinșilor urmași ai lui Hristos. Trecerea timpului stabilit îi
verificase și-i probase, și foarte mulți au fost cântăriți în cumpănă și găsiți ușori. Ei
susțineau cu tărie că sunt creștini, însă aproape în fiecare privință nu-L urmau pe
Hristos. Satana jubila în legătură cu starea pretinșilor urmași ai lui Isus. El îi avea în
cursa lui. El îi determinase pe cei mai mulți să abandoneze calea cea dreaptă și ei
încercau să se urce la cer pe altă cale.” (Early Writings/Experiențe și viziuni, paginile
246-247)

• Există destule cântare care greșesc, al lui Dumnezeu niciodată. Există fel de fel de
cântare: cu arc, cu pară, cu greutăți; cele mai precise sunt cântarele electronice. Dar
cântarul lui Dumnezeu nu e doar precis, el e perfect; niciun cântar omenesc nu poate fi
asemănat cu el.

• Beltșațar (= Daniel) l-a mustrat cu o mustrare ireversibilă pe Belșațar, care chiar în

noaptea aceea a fost omorât. „Bel” nu i-a protejat viața! Dar el, Daniel, a fost și el
numărat, numărat și cântărit în balanță. Bineînțeles, ca orice ființă omenească. Dar nu
a fost găsit ușor, ci la greutatea STAS a Cerului. Iată cum a fost apreciat profetul acolo
sus:
211

- „Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu (îngerul Gabriel) vin să ți-l vestesc;
căci tu ești preaiubit și scump!” (Dan 9,23)
Page
 - „Apoi mi-a zis: ,Daniele, om preaiubit și scump, fie cu luare aminte la cuvintele pe care
ți le voi spune acum’” (10,11).

- „Apoi mi-a zis: ,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ție! Fii tare și cu inimă!’”
(10,19)

- „El a răspuns: ,Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până
la vremea sfârșitului. . . . Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei
scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor’” (12,9.13).

• Cei cântăriți în balanța cerului și găsiți că au neprihănirea lui Hristos, semnătura

aprobării Sale, generând o viață de consacrare deplină, vor avea partea lor de
moștenire. Ei nu sunt ușori. Pe ei nu-i spulberă vântul nimicirii eterne, ca pe pleavă:
„Nu tot așa este însă cu cei răi, ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul” (Ps 1,4). Ei
au greutatea ideală, obținută pe baza programului de hrănire al lui Dumnezeu, așa cum
afirma apostolul Pavel: „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot
mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Cor 4,17).

• O greutate veșnică de slavă! E greutatea numelui lui Hristos, aplicat pe noi, ca să

ajungem la greutatea normală, sănătoasă, ideală, care va atârna în balanță în favoarea
noastră pentru eternitate. Tocmai de aceea avem nesfârșite motive să-I mulțumim lui
Dumnezeu pentru lucrarea Lui mântuitoare! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 165: „Nu pot să prind cu mintea mea”

Cântarea de închidere, 305: „Sunt eu creștin adevărat?”

212
Page
 JUDECATA DIVINĂ

• Niciuna dintre definițiile termenului „judecată”, referitoare nu la gândire, ci la un proces

ținut de un tribunal, nu m-a satisfăcut, de aceea încerc eu o definiție: „Dezbatere
judecătorească cu participarea acuzării, apărării și martorilor, după care urmează o
sentință pronunțată de instanță, favorabilă sau nefavorabilă părții inculpate.”

• În Evrei 12,23, scriitorul vorbește despre „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Dacă nu ar

fi existat cădere în păcat, în cer și pe pământ, nu ar exista judecată, nu ar fi nevoie de
judecată, nu s-ar ține niciodată o judecată. Dar tocmai păcatul a făcut judecarea lui și a
făptuitorilor lui necesară și inevitabilă.

• Deci Dumnezeu este Judecătorul tuturor, oameni sau îngeri căzuți. De câtva timp
încoace auzim mereu că Dumnezeu va fi judecat. Mi se pare absurd: cum să fie judecat
Judecătorul? Între oameni, da, și un judecător poate fi la un moment dat judecat și
poate să ajungă la închisoare pentru ilegalități, dar se poate zice așa despre Dumnezeu?
Știu pe ce se bazează cei ce zic așa, dar ar trebui să se exprime mai clar.

• Este textul din Romani 3,4: „Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsiți
mincinoși, după cum este scris: ,Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale și să ieși
biruitor când vei fi judecat.’” Apostolul citează din psalmul 51,4, unde vinovatul David
zice: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta;
așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta.” Observați că este vorba de
aprecierea dreptății divine în judecarea păcatului, de fapt o judecare a păcătosului și nu
o judecare a lui Dumnezeu.

• Nu există niciun timp special când să aibă loc o judecare a lui Dumnezeu. De fapt, El
este judecat tot timpul, de aceea a îngăduit să treacă atât de mult timp cu istoria
păcatului și a planului de mântuire, pentru ca universul întreg să vadă lucrările Sale și
nimeni să nu aibă vreodată vreo îndoială cu privire la dreptatea hotărârilor Sale.

• Iată care va fi convingerea și exprimarea tuturor mântuiților la sfârșit: „Mari și minunate

sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile
Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi numele
Tău? Căci numai Tu ești sfânt și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta,
pentru că judecățile Tale au fost arătate!” (Apoc 15,3.4)

• Nu numai universul necăzut și mântuiții vor declara dreptatea lui Dumnezeu, ci aceasta
va fi recunoscută chiar de cei pierduți, oameni sau îngeri: „Fiindcă este scris: ,Pe viața
Mea Mă jur’, zice Domnul, ,că orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va
213

da slavă lui Dumnezeu’” (Rom 14,11). Era scris în Isaia 45,23: „Pe Mine Însumi Mă jur,
adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va
pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine.”
Page
 • În Apocalipsa 22,12, Hristos declară: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine,
ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Apostolul Pavel a zis: „Căci toți trebuie să ne
înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească
răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor 5,10). Iată-l și
pe Solomon: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va
face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl 12,14).

• Prin urmare, Hristos îi răsplătește pe oameni după faptele lor, bune sau rele. Dumnezeu
nu judecă nimic și pe nimeni pentru Sine, pentru că El cunoaște toate lucrurile și le
cunoaște dinainte de a fi efectuate. Judecata divină este pentru a se arăta realitatea
vieții fiecăruia, pentru oricine în afară de Dumnezeu, adică transparență, și toți cei ce
vor trăi în veci vor fi în veci și pe deplin convinși de dreptatea lui Dumnezeu în modul
cum a tratat păcatul și pe păcătoși.

• În Romani 3,23 se spune că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”.
Oamenii au păcătuit, apoi au răspuns la chemarea evangheliei, s-au întors la Dumnezeu
și vor trăi în veci, sau au respins această chemare și vor fi pierduți pe veci. O sentință
favorabilă sau nefavorabilă, urmată de o răsplată, pozitivă sau negativă, nu se poate da
fără o judecată. Cei pocăiți au trăit un timp în păcat, au mai șchiopătat și după ce s-au
convertit, de aceea orice faptă trebuie adusă la judecată – faptele celor mântuiți și ale
celor nemântuiți.

• La venirea Sa, Hristos îi va chema pe unii să moștenească împărăția Sa, iar pe alții îi va
lepăda. Iată chiar cuvintele Sale: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii’” (Mat 25,34). În versetele 35 și 36 sunt arătate motivele pentru care
ei moștenesc împărăția, Hristos a acceptat faptele lor. În versetul 41, El zice „celor de la
stânga Lui: ,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit
diavolului și îngerilor lui!’” În versetele 42 și 43 sunt arătate motivele pentru care ei
sunt pierduți. Fapte răsplătite – cu viața veșnică sau cu moartea veșnică.

• Hristos nu-i poate lua la cer pe credincioși fără a-i judeca mai întâi. A-i duce acolo și a-i
judeca acolo ar fi un nonsens, pentru că ar însemna ca unii să fie trimiși înapoi pe
pământ. Nu așa! Toți cei luați la cer vor trăi în veci. Ei sunt mântuiți. Dar cine va fi
mântuit și cine nu va fi mântuit se decide înainte de venirea Sa.

• Judecarea celor credincioși are deci loc înainte de venirea Mântuitorului. Cât durează?
Când începe și când se termină? Nu am fost lăsați fără răspuns. Dar, înainte de a studia
profeția referitoare la timpul acestei judecăți, e bine să vedem formula de calculare a
timpului profetic. Aceasta este dată în două texte:
214

- „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa, patruzeci de ani veți purta
pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi; și veți ști atunci ce înseamnă
Page

să-Mi trag Eu mâna de la voi” (Num 14,34). Un an de fiecare zi!

 - „După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă și poartă
nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îți pun câte o zi pentru fiecare an” (Ezec 4,6).
Câte o zi de fiecare an!

• Astfel, în calcularea oricărui timp profetic, zilele înseamnă ani calendaristici sau istorici.
Iată acum profeția din Daniel 8,13.14: „L-am auzit pe un sfânt vorbind și un alt sfânt l-a
întrebat pe cel ce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desființarea jertfei
necurmate și despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul locaș
și oștirea?’ Și el mi-a zis: ,Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi
sfântul locaș va fi curățit!’”

• Când au început acești 2.300 de ani? Textul acesta nu ne spune; el ne spune „până
când”, anume se vor termina când sfântul locaș va fi curățit. Dar unde avem începutul
lor ca să-i putem calcula? În restul capitolului 8 din Daniel ni se arată că vedenia a fost
întreruptă din pricina neputinței fizice a profetului, care a fost „leșinat și bolnav mai
multe zile” (versetul 27). În capitolul 9, versetele 1-19, găsim o lungă rugăciune a lui
Daniel, disperat că robia va dura 2.300 de ani; era o rugăciune de căință și apel la
Dumnezeu să țină cont de făgăduința Sa că robia va dura șaptezeci de ani, atunci
aproape trecuți.

• Îngerul Gabriel a venit într-o nouă vedenie a lui Daniel și i-a explicat ce rămăsese neclar
în vedenia precedentă. El a arătat când încep șaptezeci de săptămâni profetice, adică
490 de ani de timp special de probă acordat poporului iudeu. El a zis așa: „Să știi dar și
să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul
(Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șasezeci și două de
săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou și anume în vremuri de strâmtorare”
(Dan 9,25). Explicația continuă cu descrierea săptămânii a șaptezecea în versetele 26 și
27.

• Cele șaptezeci de săptămâni (490 de ani) nu pluteau în aer, ci erau „hotărâte asupra
poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte” (versetul 24). Textul original spune că
aceste săptămâni erau tăiate ‫ נ ְֶח ַּ֥תְך‬chathak: tăiate de unde? Neapărat din perioada mai
lungă și oricum de la începutul ei. În Ezra 7,1-26 se vorbește despre un decret al
împăratului persan Artaxerxe Longimanus (cuprins în versetele 12-26), în anul al
șaptelea al domniei lui (vezi versetul 7), care a fost anul 457 înainte de Hristos. Prin acel
decret era restabilită Iudea ca stat și cetatea reconstruită.

• Astfel, avem punctul de plecare pentru numărătoarea anilor din profeţia în discuţie şi
putem alcătui o schemă a celor 70 de săptămâni sau 490 de ani:

69 săpt. = 483 ani 3½ ani 3½ ani

215

457 în. Hr. 27 d. Hr. 31 d. Hr. 34 d. Hr.

Page

toamna toamna primăvara toamna

 decretul de rezidire Unsul, botezul lui Isus crucificarea primul martin creştin.

Din toamna anului 27 până în toamna anului 34, avem şapte ani, o săptămână, a 70-a;
31 primăvara este exact jumătatea celei de a 70-a săptămâni; atunci Sinedriul L-a
respins pe Hristos şi L-a crucificat.

În toamna anului 34, acelaşi Sinedriu a respins creştinismul prezentat de Ştefan şi l-a
ucis pe acest mesager al creştinismului. S-au încheiat aceste 70 de săptămâni de timp
special acordat poporului iudeu.

Dar cei 2300 de ani? 2300 minus 490 = 1810 34 + 1810 = 1844.

• Potrivit cu Daniel 8,14, la sfârşitul celor 2300 de ani, adică în 1844, templul urma să fie
curăţit. Aceasta era o lucrare de judecată, pe care Hristos a început-o în cer la data
aceea, aşa cum era ritualul ebraic din sistemul umbră, Ziua de Ispăşire, de curăţire a
sanctuarului, o zi de judecată.

• Fără să fie clari cu privire la natura judecății acesteia și nici cu privire la timpul profetic,
milleriții au vestit prima solie îngerească astfel: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă,
căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea
și izvoarele apelor!” (Apoc 14,7)

• Dacă studiem cu atenție capitolul 16 din Leviticul, vedem cum se făcea curățirea
sanctuarului pământesc, în ziua a zecea a lunii a șaptea din calendarul ebraic, numită
Ziua de Ispășire. Erau folosite cinci animale: un vițel pentru jertfa de ispășire pentru
marele preot și familia lui, doi țapi asupra cărora se trăgea la sorți, care să fie pentru
Domnul și care pentru Azazel, și doi berbeci pentru arderea de tot.

• Țapul care ieșea la sorți pentru Domnul era sacrificat, iar sângele lui folosit pentru
curățirea sfântului locaș, a altarului de jertfe și a poporului. Numai atunci, cu sânge de
la vițel și cu sânge de la țapul pentru Domnul, o dată pe an, intra marele preot în sfânta
sfintelor și stropea sângele, cu degetul, de șapte ori, pe partea dinainte a capacului
ispășirii.

• După terminarea acelei curățiri, marele preot punea amândouă mâinile pe capul țapului
celui viu și mărturisea asupra lui toate fărădelegile copiilor lui Israel. Apoi acest țap era
trimis în pustie printr-un om însărcinat cu răspunderea aceasta.

• Transferarea simbolică a păcatului reiese clar din activitatea de la sanctuar: zilnic era
poluat prin jertfele aduse pentru păcatele indivizilor și ale poporului. O dată pe an
trebuia curățat, iar păcatele îndepărtate de la sanctuar și puse pe capul țapului de
216

trimis. În felul acesta sanctuarul era curat, poporul era curat. Păcatele erau duse în
pustie de țapul pentru Azazel, care pierea acolo.
Page
 • Toată simbolistica aceea s-a realizat în planul de mântuire. Acum, când avem schița
profetică, putem urmări traseul păcatului în realitate. Când ne mărturisim păcatele,
suntem iertați: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte
păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Psalmistul David era însă
conștient că, odată iertat, păcatul nu dispare: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de
cel cu păcatul acoperit!” (Ps 32,1). Iertat, dar nu eliminat, ci acoperit. Există cărți în
ceruri unde sunt raportate păcatele oamenilor. Raportul acela este păstrat până la
judecată și abia atunci eliminat, templul fiind astfel curățit.

• Ne place tuturor textul din Mica 7,19: „El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare
nelegiuirile noastre și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” Toate păcatele.
Aruncate. În fundul mării. Înseamnă că de acolo nu mai sunt scoase niciodată. Așa
este, dar când sunt aruncate acolo? Textul acesta este înțeles greșit: se consideră că
oricând mărturisești un păcat și ești iertat de el, păcatul acela este imediat aruncat în
adâncul mării.

• Nu este așa, omul este iertat, dar păcatul este acoperit, rămâne încă scris în raportul din
sanctuarul ceresc. Pentru că păcătosul, chiar după ce este iertat, poate să cadă din nou;
cazul lui nu este încheiat: „Însă, dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și
săvârșește nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască
el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dedat la nelegiuire și la
păcat; de aceea va muri în ele” (Ezec 18,24).

• Numai când numele individului este luat în discuție în cadrul judecății poporului lui
Dumnezeu, păcatele lui, în caz că nu a părăsit legământul cu Domnul, sunt aruncate în
adâncul mării. Această aruncare înseamnă terminare, lichidare pentru veci, este totuna
cu punerea păcatelor pe capul țapului de trimis. Atunci se împlinește și făgăduința
aceasta: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și
fărădelegile lor” (Evr 8,12). Dumnezeu le uită, le aruncă în fundul mării, le pune pe
capul țapului de trimis, care este Satana.

• Când profeția din Daniel 8,13.14 vorbea despre curățirea sfântului locaș în anul 1844,
acolo nu putea fi vorba despre templul din Ierusalim, care a fost distrus de romani în
anul 70 după Hristos. În 1844 Dumnezeu nu mai avea un templu material pe pământ.
Dar unde? „Și templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis; și s-a văzut chivotul
legământului Său, în templul Său” (Apoc 11,19). Există un templu al lui Dumnezeu în
cer, cu chivotul conținând legea Celor Zece Porunci. Numai acel templu urma să fie
curățit în 1844, adică rapoartele păcatele celor mântuiți să fie înlăturate de acolo.

• Așa se spune în Evrei 9,23: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au
217

trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe
mai bune decât acestea.” Chipurile lucrurilor cerești, nu realitatea, ci umbra, sistemul
simbolic, curățite o dată pe an cu jertfe de animale. Lucrurile cerești înseși trebuia să fie
Page
 curățite cu jertfe mai bune, jertfa lui Hristos. Curățire în sistemul tipic, curățire în
antitip.

• Trebuie observat că Ziua de Ispășire în sistemul ebraic era o zi de judecată; ea putea

aduce achitarea păcătoșilor sau pieirea lor: „Aceasta să vă fie o lege veșnică: în luna a
șaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriți sufletele, să nu faceți nicio lucrare, nici
băștinașul, nici străinul care locuiește în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face
ispășire pentru voi, ca să fiți curățiți; veți fi curățiți de toate păcatele voastre înaintea
Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriți
sufletele. Aceasta să fie o lege veșnică” (Lev 16,29-31).

• Smerirea aceasta nu era opțională: „Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din
poporul lui” (23,29).

• Astfel, de la 22 octombrie 1844, potrivit cu profeția din Daniel 8,13.14 și 9,24-27, are loc
judecarea poporului lui Dumnezeu și va dura până la încheierea harului, până când
Hristos va zice: „S-a sfârșit!” Atunci va pronunța El cuvintele din Apocalipsa 22,11: „Cine
este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe,
cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se
sfințească și mai departe!” Această lucrare o face Marele Preot ceresc în sfânta sfintelor
a „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (vezi Evrei 8,1.2;
cuvintele citate sunt din versetul 2).

• Propriu-zis, judecata divină are loc în trei faze:

(01) Judecata de cercetare a poporului lui Dumnezeu, numită și preadventă.

(02) Judecata de cercetare a celor nelegiuiți.
(03) Judecata de executare a celor nelegiuiți.

• Am numit „de cercetare” atât procedura juridică cu privire la cei credincioși, cât și cea cu
privire la cei neconvertiți. Nu se zice așa, dar așa este. Fiecare este o examinare a
cărților cerești.

• Dar examinarea nelegiuiților se va termina cu sentința de condamnare a lor și vor fi

nimiciți la sfârșitul mileniului: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat
și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale
pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca
nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea
preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc 20,7-9). Aceasta este
executarea nelegiuiților, sau judecata de executare; ea nu mai este o investigare, ci o
aplicare a sentinței date împotriva lor.
218

• Că sfinții nu sunt judecați odată cu nelegiuiții reiese clar din multe texte biblice. Iată
Page

unele dintre ele:

 - „Dar, când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată
cu lumea” (1 Cor 11,32).

- „Păcatele unor oameni sunt cunoscute și merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe
urmă” (1 Tim 5,24).

- „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă
începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu?” (1
Pet 4,17)

- „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis
are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5,24).

• Rețineți ce zic aceste texte: credincioșii nu sunt osândiți odată cu lumea; judecata
începe de la casa lui Dumnezeu, judecata celor ce nu ascultă de evanghelie trebuie să fie
mai târziu; cei care ascultă de cuvintele Mântuitorului nu vin la judecată. Nu vin la
judecată? Cum se pot înțelege aceste cuvinte, când judecata chiar începe de la casa lui
Dumnezeu? Nu numai atât, dar există texte clare care spun că și credincioșii vor fi
judecați:

- „Căci știm cine este Cel ce a zis: ,A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!’ Și în altă
parte: ,Domnul îl va judeca pe poporul Său’” (Evr 10,30).

- „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca
fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în
trup” (2 Cor 5,10).

• Singura explicație pe care o pot avea cuvintele lui Isus este că aceia care ascultă de
cuvintele Lui nu vor veni la judecata nelegiuiților, de cercetare sau de executare a lor. Ei
nu au parte de acea judecată. Dar înaintea scaunului de judecată al lui Hristos trebuie
să se înfățișeze. Ei fac parte din poporul lui Dumnezeu și „Dumnezeu îl va judeca pe
poporul Său”.

• Despre judecata de cercetare a poporului lui Dumnezeu este vorba și în capitolul 7 din
cartea lui Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de
domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul
capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc și
roțile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de
slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și
s-au deschis cărțile” (versetele 9 și 10).

• „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul
219

ca un Fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a
dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele,
neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va
Page

trece nicidecum și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată” (versetele 13 și 14).

 • Dumnezeu-Tatăl se așază pe scaunul de judecată. Cineva ca un Fiu al omului este adus
înaintea Lui și în cele din urmă primește „stăpânire, slavă și putere împărătească” peste
toți oamenii. Nu poate fi decât Domnul Isus Hristos, iar venirea aceasta a Lui nu este
spre pământ, ci spre Tatăl, pentru efectuarea lucrării de judecare a credincioșilor. Norii
cu care vine spre Cel Îmbătrânit de zile nu se află în atmosfera terestră, ci sunt norii de
îngeri care-L însoțesc.

• Hristos a făcut lucrarea de preot, mijlocind pentru păcătoșii căiți, de la înălțarea Sa la

cer: „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui
Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Rom 8,34). Lucrare preoțească de mijlocire de la
instalarea Sa la dreapta Tatălui până la încheierea harului.

• Dar la 22 octombrie 1844, El a început lucrarea Sa de Mare Preot în sfânta sfintelor,

mijlocind mai departe pentru păcătoși, dar făcând și lucrarea simbolizată în vechime
prin Ziua de Ispășire – curățirea sanctuarului ceresc de poluarea produsă prin rapoartele
păcatelor oamenilor, judecata casei lui Dumnezeu. Această începere a lucrării în sfânta
sfintelor este aducerea Lui înaintea Celui Îmbătrânit de zile în contextul judecății despre
care se vorbește în Daniel 7,9-14.

„Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu-Tatăl. Zice psalmistul: ,Înainte ca să se fi născut

munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești
Dumnezeu!’ (Psalmul 90,2). Este El, sursa oricărei existențe și obârșia oricărei legi, care
trebuie să prezideze la judecată. Și sfinții îngeri, ca slujitori și martori, în număr de ,mii
de mii și de zece mii de ori zece mii’, asistă la acest mare tribunal” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 479).

• Legea lui Dumnezeu este măsura după care vor fi judecate caracterele și viețile
oamenilor:

- „Să ascultăm dar încheierea tuturor învățăturilor: teme-te de Dumnezeu și păzește

poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la
judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”
(Ecl 12,13.14).

- „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege și toți cei ce au păcătuit având lege
vor fi judecați după lege” (Rom 2,12).

- „Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei”
(Iac 2,12). În versetele 8-11, scriitorul inspirat se referă la Cele Zece Porunci, dintre care
chiar citează poruncile a șaptea și a șasea, spunând în versetul 10: „Căci cine păzește
220

toată legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate.”

• În Daniel 7,10 se spune că „s-a ținut judecata și s-au deschis cărțile”. Cărți. Aceasta este
Page

judecata de cercetare a celor credincioși. Dar aceleași surse sunt folosite și la judecata
 de cercetare a celor neconvertiți: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe
Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru
ele. Și i-am văzut pe morți, mari și mici, stand în picioare înaintea scaunului de domnie.
Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte care este cartea vieții. Și
morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apoc
20,11.12). Niște cărți în care sunt scrise faptele oamenilor sunt deschise. Și este
deschisă o altă carte, care este cartea vieții.

• „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc” (20,15). „Nimic
întinat nu va intra în ea (în cetatea sfântă), nimeni care trăiește în spurcăciune și în
minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (21,27). Negăsiți scriși în cartea
vieții și aruncați în iazul de foc („iazul de foc este moartea a doua”, 20,14); găsiți scriși în
cartea vieții și primiți în cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc.

- „Cartea vieții cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui
Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenicii Săi: ,Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în
ceruri’ (Luca 10,20)” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, paginile 480-481).

- „,O carte de aducere aminte’ este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt
înregistrate faptele bune ale acelora care ,se tem de Domnul și cinstesc numele Lui’ (Mal
3,16). Cuvintele lor de credință, actele lor de iubire, sunt înregistrate în ceruri. . . . În
cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă neprihănită. Acolo se
înregistrează cu credincioșie orice ispită la care s-a rezistat, orice rău biruit, orice cuvânt
de milă duioasă care a fost exprimat. Și orice faptă de jertfire, orice suferință și durere
suportată pentru Hristos este raportată.” (Ibid., pagina 481)

• Există în cer și un raport al păcatelor ascunse:

- „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl 12,14).

- „Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după evanghelia mea, Dumnezeu va judeca,
prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom 2,16).

- „De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate
la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare
își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Cor 4,5).

• Potrivit cu ultimul text, 1 Corinteni 4,5, Dumnezeu va descoperi și, bineînțeles, va

judeca, gândurile oamenilor. Dar și cuvintele lor: „Vă spun că, în ziua judecății, oamenii
vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale
221

vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit” (Mat 12,36.37).

- „Când cărțile rapoartelor sunt deschise la judecată, viețile tuturor celor ce au crezut în
Page

Isus trec pe dinaintea lui Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe
 pământ, Avocatul nostru prezintă cazurile fiecărei generații succesive și încheie cu cei
vii. Fiecare nume este menționat, fiecare caz cercetat de aproape. Nume sunt
acceptate, nume sunt respinse. Dacă unii au păcate rămase în cărțile rapoartelor, de
care nu s-au pocăit și care nu sunt iertate, numele lor vor fi șterse din cartea vieții și
raportul faptelor lor bune va fi șters din cartea de amintire a lui Dumnezeu.” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 483)

- „Lucrarea fiecărui om apare înaintea lui Dumnezeu și este înregistrată drept

credincioșie sau necredincioșie. În dreptul fiecărui nume din cărțile cerului este trecut
cu teribilă exactitate orice cuvânt rău, orice act egoist, orice datorie neîndeplinită și
orice păcat ascuns, cu orice prefăcătorie iscusită. Avertizări sau mustrări trimise de Cer
dar neglijate, clipe risipite, ocazii nefolosite, influența exercitată spre bine sau spre rău,
cu rezultatele ei ample, toate sunt înregistrate de îngerul raportor.” (Ibid., pagina 482)

• Odată ajunși în ceruri, credincioșii se vor bucura de splendorile paradisului, de

bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu. Ei se vor întâlni cu cei cunoscuți și vor petrece o
mie de ani de părtășie binecuvântată. Dar nu va fi un timp de trândăvie, ci ei vor avea
activitate, așa cum arată următoarele texte:

- „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? . . . Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor
6,2.3)

- „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și
am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani” (Apoc 20,4).

• Din aceste texte și din mărturia care va urma rezultă că mântuiții vor participa în mod
activ la judecarea îngerilor răi și a oamenilor neconvertiți, în timpul celor o mie de ani,
când pământul este pustiu. Ideea că Dumnezeu deja i-a judecat pe nelegiuiți și că
mântuiții doar vor afla rezultatele judecății aceleia, cum și că este necesară mia de ani
pentru ca mântuiții să se convingă de dreptatea lui Dumnezeu, este după mine
nejustificată. Sigur că în vecii vecilor vom avea lucruri de lămurit, că vom învăța lucruri
noi, dar noi nu plecăm la cer cu îndoieli față de dreptatea procedeelor lui Dumnezeu.
Asemenea indivizi nu ajung acolo.

• Eu nu am acum nicio întrebare pe care să I-o pun lui Dumnezeu în legătură cu dreptatea
Sa. De exemplu, de ce fratele meu nu va fi mântuit; știu că a fost nelegiuit și hulitor
toată viața lui și așa a murit, respingând orice încercări de a-l ajuta. Dacă în alte cazuri
nu știm de ce persoana s-a pierdut, ajunge încrederea în Dumnezeu ca să nu mai avem
nimic de întrebat. Nu trebuie să avem dubii: când mântuiții ajung în cer, abia atunci
222

începe judecarea nelegiuiților; nu a făcut-o Dumnezeu deja înainte și ne pune în fața

unui fapt împlinit.
Page
 • E adevărat că luarea sau neluarea la cer sunt deja rezultatele unor decizii, dar nelegiuiții
nu sunt deja judecați prin această lăsare a lor în morminte. Ei nu sunt judecați, sunt
doar arestați. Sigur că în cadrul judecării lor niciunul nu va ieși bine, astfel încât să se
facă o schimbare și individul respectiv să fie luat la cer.

• În cursul judecății la care ei iau parte, și nu ca spectatori la un balcon, mântuiții se vor

convinge mai mult că niciunul dintre nelegiuiți nu era calificat să meargă la cer și astfel
se arată dreptatea lui Dumnezeu, dar judecata este judecată. Ea se ține cu adevărat, nu
este doar teatru sau o joacă. Dacă mântuiții ar descoperi vreo eroare, Dumnezeu ar fi
gata să o repare, dar aceasta numai prin absurd. Dumnezeu nu greșește niciodată.

• Iată ce zice în acest sens Spiritul Profetic:

- „În timpul celor o mie de ani dintre prima și a doua înviere are loc judecata celor răi.
Apostolul Pavel se referă la această judecată ca la un eveniment care urmează după a
doua venire. ,Să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va
scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor’ (1 Cor
4,5). Daniel declară că, atunci când a venit Cel Îmbătrânit de zile, El ,a făcut dreptate
sfinților Celui Preaînalt’ (Dan 7,22).” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor,
paginile 660-661)

- „În timpul acesta cei drepți domnesc ca împărați și preoți ai lui Dumnezeu. Ioan zice în
Apocalipsa: ,Și am văzut niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele li s-a dat
judecata.’ ,Ei vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu Hristos o
mie de ani’ (Apocalipsa 20,4.6). În timpul acesta, așa cum a fost prezis de Pavel, ,sfinții
vor judeca lumea’ (1 Corinteni 6,2). Împreună cu Hristos, ei îi judecă pe cei răi,
comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, și decizând fiecare caz în funcție de
faptele făcute în trup. Apoi partea pe care trebuie să o sufere cei răi este stabilită,
potrivit cu faptele lor, și este raportată în dreptul numelor lor în cartea morții.” (Ibid.,
pagina 661)

• Că sentințele sunt diferite reiese clar din unele texte biblice, printre care: „Robul acela
care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui va fi
bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi
bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult i
se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).

- „De asemenea, Satana și îngerii lui au fost judecați de Isus și de sfinți. Pedeapsa lui
Satana urmează să fie mult mai mare decât a acelora pe care el i-a înșelat. Suferința lui
urmează să o întreacă pe a lor în așa măsură, încât nu se compară cu ea. După ce toți
223

cei pe care el i-a amăgit au pierit, Satana urmează să trăiască încă și să sufere mult mai
mult timp” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 291).
Page
 - „Întreaga lume rea se află citată la bara lui Dumnezeu, învinuită de înaltă trădare
împotriva guvernământului ceresc. Ei nu au pe nimeni care să le pledeze cauza, ei sunt
fără scuză; și sentința morții veșnice este pronunțată împotriva lor” (The Great
Controvery/Tragedia veacurilor, pagina 668).

• Trebuie menționat încăodată, în încheiere, că întregul univers, adică ființele necăzute și

mântuiții, de o parte, cum și Satana, îngerii lui și nelegiuiții, osândiți la pieire, pe altă
parte, vor recunoaște dreptatea judecății divine: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat
nespus de mult (pe Isus) și I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca,
în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub
pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos
este Domnul” (Filip 2,9-11). Mântuiții și restul universului se pleacă în această închinare
cu bucurie și recunoștință, dar cei pierduți o fac înfrânți și nemaiavând nimic altceva de
zis.

• La bara judecății divine fără apărător! E groaznic! Dar nu trebuie să fie așa: putem să
stăm la bara judecății divine cu apărător, Avocatul nostru ceresc (vezi 1 Ioan 2,1.2), pe
care L-am primit și pe care L-am iubit. Căruia I-am slujit, pe care L-am propovăduit și cu
care am dorit să fim în veci! Ce mângâiere! Domnul să fie slăvit pentru imensa Lui
îndurare! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 7: „Ți-nalț, Iehova,-n veci cântare”

Cântarea de închidere, 537: „Acum se spune orișicui”

224
Page
 POPORUL RĂMĂȘIȚEI

• Poporul rămășiței! Care popor și care rămășiță? Putem extrage o definiție simplă a
termenului „rămășiță” din câteva versete biblice neașteptate:

- „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul refaimiților” (Deut 3,11).
Numai acest uriaș, ultimul, ceilalți dispăruseră.

- „Pe Og, împăratul Basanului, singura rămășiță a refaimiților . . .” (Ios 12,4). Og era
singura rămășiță a refaimiților.

- „Gabaoniții nu erau dintre copiii lui Israel, ci erau o rămășiță a amoriților” (2 Sam 21,2).
Unii dintre amoriți, neeliminați de Israel, supraviețuitori, erau gabaoniții. Rămășiță.

• Iată ce zice și acest dicționar: „Rămășiță. Ceea ce a rămas dintr-un întreg, dintr-un tot,
consumat sau utilizat în cea mai mare parte, rest” (Mic Dicționar Enciclopedic, București,
1972, pagina 781).

• Biblia vorbește foarte mult despre „rămășiță” cu referire la poporul lui Dumnezeu.
Sensul este că, în timp ce mulți, majoritatea, au abandonat adevărul și închinarea la
Dumnezeul viu și creator, o minoritate n-a călcat pe urmele lor. Când profetul Ilie
credea că el este „rămășița” („am rămas numai eu singur”), Domnul i-a arătat că
rămășița, deși rămășiță într-adevăr, este mult mai numeroasă, ea nu se limitează la un
individ, la el.

• După căderea în păcat, Adam și Eva I-au slujit lui Dumnezeu în noile condiții. Ei regretau
ascultarea de Satana și situația deplorabilă creată, și priveau cu dor la grădina pierdută.
Ei au avut doi fii – pe Cain și pe Abel. Doi urmași cu orientări diferite, așa cum ni se
arată în Geneza 4,1-8. Cain n-a ascultat de Dumnezeu, ca să aducă jertfă de sânge, ci a
adus produse ale pământului, care erau un simbol al îndreptățirii de sine și o dovadă
fățișă de lepădare a căii lui Dumnezeu. El era lumesc, răzbunător și rău, primul ucigaș
cunoscut de istorie. Abel a ascultat de Dumnezeu și a adus „o jertfă de mâncare din oile
întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor” (versetul 4).

• Rezultatul era previzibil: „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre
Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât
fața” (versetele 4 și 5). Aici erau doi închinători, două religii, două sisteme de închinare,
două îndreptățiri. Abel a fost credincios, „neprihănitul Abel” (Mat 23,35), cum l-a
caracterizat Domnul Isus Hristos. El era rămășița urmașilor lui Adam și Eva.

• Oamenii s-au înmulțit, cei mai mulți s-au stricat: „Domnul a văzut că răutatea omului era
mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
225

zi numai spre rău. . . . Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Noe era un om
neprihănit și fără pată între cei din vremea lui; Noe umbla cu Dumnezeu” (Gen 6,5.8.9).
Page
 Noe și familia lui erau rămășița celor credincioși. Când toți ceilalți se depărtează de
Dumnezeu, cei loiali sunt o rămășiță.

• „Dacă n-a cruțat El (Dumnezeu) lumea veche, ci l-a scăpat pe Noe, acest propovăduitor
al neprihănirii, împreună cu alți șapte inși, când a trimis potopul peste o lume de
nelegiuiți . . .” (2 Pet 2,5). Noe și familia lui, în total opt inși, erau singurii rămași
credincioși, rămășița ascultătoare de legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a adus potopul
peste lumea aceea de nelegiuiți, dar l-a scăpat pe Noe și familia sa. Majoritatea a pierit,
rămășița a scăpat.

• Cei care formează rămășița sunt de obicei puțini, în contrast cu apostaziații. Așa a arătat
și Mântuitorul: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea
care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă
este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Mat 7,13.14).

• Mântuitorul a zis că așa va fi și la sfârșit: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se
va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop,
când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,
și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea
Fiului omului” (Mat 24,37-39). O rămășiță va scăpa de nimicire cu ocazia revenirii
Domnului Isus Hristos.

• După potop, oamenii s-au înmulțit și s-au stricat din nou. Cei mai mulți s-au depărtat de
Dumnezeu, așa cum ni se arată în legătură cu construirea turnului Babel: „Și au zis unul
către altul: ,Haidem! Să facem cărămizi și să le ardem bine în foc.’ Și cărămida le-a ținut
loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: ,Haidem! Să ne zidim o
cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim
împrăștiați pe toată fața pământului’” (Gen 11,3.4).

• Planul era să nu se răspândească pe pământ, cum le poruncise Domnul fiilor lui Noe, ci
să rămână într-un loc, unde să practice idolatria și să-și facă un nume sfidător la adresa
Cerului. Dar Dumnezeu le-a dărâmat turnul neterminat și „i-a împrăștiat de acolo pe
toată fața pământului; așa că au încetat să zidească cetatea” (versetul 8).

• În astfel de condiții, Dumnezeu a avut nevoie de un om, de un om credincios, de un

slujitor al Său, prin care să păstreze și să răspândească mai departe lumina adevărului.
Și l-a găsit: „Domnul zisese lui Avram: ,Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui
tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi
binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei
ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile
226

pământului vor fi binecuvântate în tine’” (Gen 12,1-3).

Page
 • Avram a ascultat de Domnul și a plecat. A pribegit prin Canaan și Domnul a fost cu el
pretutindeni. El i-a schimbat numele: „Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi
tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac
tatăl multor neamuri. Te voi înmulți nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi și
din tine vor ieși împărați” (Gen 17,4-6).

• Avraam și urmașii lui, în contrast cu restul popoarelor. Închinătorii la viul Dumnezeu,

față de închinătorii la idoli. Rămășița și restul lumii.

• Copiii lui Israel s-au dus în Egipt și acolo s-au înmulțit. Egiptenii i-au supus la o robie
aspră și israeliții și-au pierdut în mare măsură orientarea religioasă; ei au învățat multe
obiceiuri de la păgâni. Dar Dumnezeu i-a scos de acolo, a făcut un legământ cu ei și i-a
învățat căile Sale: „Ați văzut ce am făcut egiptenilor și cum v-am purtat pe aripi de
vulture și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi
legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.
Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exod 19,4-6).

• Domnul i-a scos pe urmașii lui Avraam din întunericul păgânismului și i-a făcut poporul
Său, cu care a încheiat un legământ. „Veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot
pământul este al Meu.” Observați contrastul: Israel și toate popoarele – poporul lui
Dumnezeu, rămășița, și restul lumii. Închinătorii la viul și adevăratul Dumnezeu, și
păgânismul.

• Dar nici poporul Israel nu a fost în totul ascultător de Dumnezeu. În Deuteronom 28,1-
14, El le-a făgăduit binecuvântări dacă vor asculta de poruncile Lui, dar în restul
capitolului, de la versetul 15 la 68, a pronunțat blesteme asupra lor dacă nu vor asculta
de poruncile Lui.

• Și așa a fost întotdeauna: o mulțime de indivizi, dintre care unii, puțini la număr, au
rămas credincioși față de poruncile lui Dumnezeu și toți ceilalți a fost călcători ai lor. În
ultima sa cuvântare, Iosua i-a somat pe israeliți să ia o atitudine clară: de partea lui
Dumnezeu, sau închinători la dumnezeii celorlalte popoare: „Acum, temeți-vă de
Domnul și slujiți-I cu scumpătate și credincioșie. Depărtați dumnezeii cărora le-au slujit
părinții voștri dincolo de Râu și în Egipt și slujiți Domnului. . . . Scoateți dar dumnezeii
străini care sunt în mijlocul vostru și întoarceți-vă inima spre Domnul, Dumnezeul lui
Israel!” (Ios 24,14.23)

• Care a fost atitudinea poporului? „Și poporul i-a zis lui Iosua: ,Noi vom sluji Domnului,
Dumnezeului nostru, și vom asculta glasul Lui’” (versetul 24). Au făcut așa? Un timp,
da: „Israel a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor
227

care au trăit după Iosua și care cunoșteau tot ce făcuse Domnul pentru Israel” (versetul
31).
Page
 • Dar mai târziu s-au stricat: „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui și
s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El
pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului și au slujit Baalilor.
L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, care-i scosese din țara Egiptului, și au
mers după alți dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau, s-au închinat
înaintea lor și L-au mâniat pe Domnul. L-au părăsit pe Domnul și au slujit lui Baal și
Astarteelor” (Jud 2,10-13).

• Așa a fost istoria lui Israel, cu timpuri de apostazie și timpuri de redeșteptare.

Judecători și împărați credincioși i-au chemat înapoi la Dumnezeu, dar alții au reintrodus
idolatria și stricăciunea. Un timp de mare întunecime spirituală a fost acela când a trăit
și a lucrat Ilie Tișbitul. Israel era condus de nelegiuitul rege Ahab, despre care se spune:
„Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei ce
fuseseră înaintea lui. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să se dedea la păcatele
lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă și pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul
sidoniților, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui” (1 Împ 16,30.31).

• Domnul l-a chemat pe Ilie Tișbitul ca profet și reformator. Ilie l-a anunțat pe Ahab de
seceta care va pustii țara, apoi s-a dus și s-a ascuns. După trei ani și șase luni de
uscăciune nimicitoare, Ilie s-a înfățișat înaintea lui Ahab, și pe muntele Carmel a fost
folosit de Dumnezeu ca să demonstreze nimicnicia închinării la idoli și existența și
puterea Dumnezeului adevărat. Când foc din cer a mistuit jertfa adusă de Ilie, după
eșecul total al închinătorilor la Baal și Astarteea, poporul a fost impresionat și a strigat:
„Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” (Vezi 1
Împărați 16-40; cuvintele citate sunt din versetul 39)

• Culmea! Era poporul lui Dumnezeu, chemat să fie marea excepție, rămășița sfântă, în
opoziție cu popoarele păgâne și religiile lor. Și poporul acesta „descoperă” acum, în
sfârșit, că „Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Redeșteptarea a fost autentică, dar n-a
fost urmată de o reformă. Poporul a rămas înstrăinat de Dumnezeu. La amenințarea
Izabelei că îl va omorî, Ilie „a plecat, ca să-și scape viața” (19,1-8; cuvintele citate sunt
din versetul 3).

• Ajuns la muntele lui Dumnezeu, Horeb, Ilie s-a refugiat într-o peșteră. Glasul Domnului
l-a întrebat atunci: „Ce faci tu aici, Ilie?” (Versetul 9). Răspunsul lui trist a fost: „Am fost
plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor; căci copiii lui Israel au părăsit
legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și i-au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas
numai eu singur și caută să-mi ia viața!” (Versetul 10)

• „Am rămas eu singur!” Era așa? Ilie nu știa, de aceea Dumnezeu l-a asigurat: „Dar voi
228

lăsa în Israel șapte mii de bărbați și anume pe toți cei ce nu și-au plecat genunchii
înaintea lui Baal și a căror gură nu l-a sărutat” (versetul 18). Așa!!! Rămășița nu se
Page
 redusese la unul singur, ci era mai mare, deși o minoritate în comparație cu totalul fiilor
lui Israel.

• Apostolul Pavel a făcut teologie pe seama experienței lui Ilie și a stării poporului ales din
vremea lui: „Întreb dar: ,L-a lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’ Nicidecum! Căci și eu
sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat
pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu știți ce zice Scriptura, în locul
unde vorbește despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când
zice: ,Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu
singur și caută să-mi ia viața’? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? ,Mi-am păstrat șapte mii
de bărbați, care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’” (Rom 11,1-4).

• Și apostolul continuă cu aplicația: „Tot așa, și în vremea de față (era secolul întâi, când o
mare parte din Israel nu accepta evanghelia), este o rămășiță datorită unei alegeri, prin
har” (versetul 5). Niciodată nu a existat altfel rămășița celor credincioși lui Iehova, decât
prin har. Dar harul a lucrat, i-a păstrat credincioși adevărului.

• Nu trebuie să se ajungă la descurajare când cei mai mulți sunt creștini cu numele, când Îl
mărturisesc pe Hristos în felul lumii și merg înainte cu mulțimea, nesocotind cuvântul lui
Dumnezeu. Nu! Există întotdeauna o rămășiță loială adevărului. Aceia sunt poporul lui
Dumnezeu. Apartenența formală, scriptică, la poporul lui Dumnezeu, nu mântuiește.
Oamenii pot fi pierduți chiar dacă sunt botezați și merg la biserică, chiar dacă ocupă
funcții de onoare și de răspundere în biserică.

• Nu vor fi mântuiți toți cei ce zic „Doamne, Doamne!” (Vezi Matei 7,21-23). Dar nici nu
vor fi pierduți toți oamenii. Ne ajută și experiența profetului Osea, la care se referă
apostolul Pavel în alt capitol: „Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre
neamuri, după cum zice în Osea: ,Voi numi ,popor al Meu’, pe cel ce nu era poporul Meu
și ,preaiubită’ pe cea care nu era preaiubită. Și acolo unde li se zicea: ,Voi nu sunteți
poporul Meu’ vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui viu. Isaia, de altă parte, strigă cu
privire la Israel: ,Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița
va fi mântuită.‘ Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Lui. Și,
cum zisese Isaia mai înainte: ,Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Sabaot o sămânță, am fi
ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora’” (Rom 9,24-29).

• Iată cum este explicat în Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic

adventist de ziua a șaptea termenul acesta:

„Rămășiță. (Ebr. mai ales she’ar și termini înrudiți, și yether, ,ce este lăsat în urmă’, ,ce
rămâne’, ,restanță’; grecește leimma, kataleimma, loipos, ,ce rămâne’, ,ce e lăsat’). Așa
229

cum este folosit în Vechiul Testament, în general israeliți care au supraviețuit după astfel
de calamități ca război, captivitate, ciumă și foamete, și pe care Dumnezeu, în mila Sa,
i-a cruțat pentru a continua să fie poporul Său ales (Gen 45,7; 2 Împ 19,31; Ezra 9,13.14
Page

etc). Ca urmare a apostaziilor, israeliții, de-a lungul istoriei lor, au suferit mari
 catastrofe, care au adus națiunea lor la limita dispariției. Mereu și mereu ei au fost
,lăsați doar un mic număr din mulți’ (Ier 42,2; comp. Isa 10,22).” (Pagina 908)

„,Rămășița’ din timpurile Vechiului Testament a fost astfel corpul oamenilor aleși de
Dumnezeu în generații succesive. . . . Dumnezeu a desemnat această ,rămășiță’ să fie
grupul la care intenționa să-L trimită pe Mesia (Isa 11,1; comp. 4,2 și 53,2) și prin care El
plănuia să-i evanghelizeze pe păgâni (comp. Ioel 2,32). În Romani 9 și 11, Pavel prezintă
biserica creștină ca moștenitoare a făgăduințelor, privilegiilor și răspunderilor veșnicului
legământ, succesoarea iudaismului ca depozitar al voinței descoperite a lui Dumnezeu,
ca reprezentant colectiv al scopurilor Sale pe pământ și ca instrument ales de El pentru
vestirea evangheliei mântuirii oamenilor.” (Ibid.)

„În Romani 9,27, Pavel aplică termenul ,rămășiță’ la iudeii zilelor sale, care, în mod
individual, L-au acceptat pe Hristos ca Mesia. Însă acum ei aveau drept la acest titlu ca
membri ai bisericii creștine și nu ca iudei. În Romani 11,5, Pavel vorbește despre acești
iudei creștini ca fiind ,o rămășiță datorită . . . harului’. ,Rămășița’ din Apocalipsa 12,17
este grupul celor credincioși lui Dumnezeu, rămășița acelei linii lungi și vrednice care a
supraviețuit măcelurilor fioroase ale lui Satana de-a lungul istoriei erei creștine, mai ales
în întunericul, prigoana și rătăcirea evului mediu.” (Ibid., paginile 908-909)

• Trebuie menționat că rămășița credincioșilor adevărați nu este o grupare formată la

inițiativa unor indivizi, ci este opera lui Dumnezeu. Așa a zis apostolul Pavel: „Tot așa și
în vremea de față (ca în vremea lui Ilie), este o rămășiță datorită unei alegeri prin har”
(Rom 11,5). Alegere prin har? E clar că este vorba de o alegere făcută de Dumnezeu și
nu o inițiativă omenească. Tot el, citându-l pe profetul Isaia: „Dacă nu ne-ar fi lăsat
Domnul Sabaot o sămânță . . .” (9,29). Domnul a lăsat „sămânța”, „rămășița”, aceasta
este produsul alegerii Lui.

• Când i-a trimis prin profetul Isaia împăratului Ezechia o solie de încurajare față de
amenințările lui Rabșache, hulitorul trimis al împăratului Asiriei, Domnul a zis: „Acesta
să-ți fie semnul: anul acesta veți mânca ce crește de la sine și al doilea an ce va răsări din
rădăcinile rămase, dar în al treilea an veți semăna, veți secera, veți sădi vii și veți mânca
din rodul lor. Rămășița din casa lui Iuda, ce va mai rămâne, va prinde iarăși rădăcini
dedesubt și deasupra va da rod. Căci din Ierusalim va ieși o rămășiță și din muntele
Sionului cei scăpați. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor” (2 Împ 19,29-31). Prin
măsurile Sale de protecție, Dumnezeu a asigurat supraviețuirea și înflorirea „rămășiței”
lui Israel.

• Iată viitorul promis al acestei rămășițe: „Din cei șchiopi voi face o rămășiță, din cei ce
erau risipiți, un neam puternic, și Domnul va împărăți peste ei, pe muntele Sionului, de
acum și până-n veac!” (Mica 4,7)
230

• Când Ghedeon a sunat din trâmbiță (vezi Judecători 6,34.35), s-au adunat la el 32.000 de
israeliți, ca să meargă la luptă împotriva lui Madian, Amalec și fiii Răsăritului (vezi
Page

versetul 33). Dar Domnul i-a spus că sunt prea mulți și există riscul ca ei să-și asume
 meritul pentru biruință (vezi Judecători 7,1.2). De aceea, la porunca Domnului,
Ghedeon a strigat în auzul poporului: „Cine este fricos și se teme să se întoarcă și să se
depărteze de muntele Galaadului” (versetul 3). Ca urmare, „douăzeci și două de mii de
oameni din popor s-au întors și au rămas zece mii” (același verset).

• Domnul i-a spus că cei 10.000 sunt încă prea mulți, de aceea să-i coboare la apă și să-i
rețină pe aceia pe care îi va arăta El (vezi versetul 4). Au fost selecționați numai cei care
„au limpăit apa, ducând-o la gură cu mâna” și care au fost în număr de 300 (vezi
versetele 5 și 6).

• Dacă socotim numărul inițial de 32.000 ca fiind 100%, atunci cei rămași prima dată, de
10.000, erau numai 31,25% din total, 68,75% fiind trimiși acasă. A doua selecționare a
redus numărul drastic: de la 100% s-a ajuns la sub un procent și anume 0,94%. Domnul
l-a asigurat: „Cu cei trei sute de oameni care au limpăit vă voi mântui și voi da pe
Madian în mâinile tale. Toți ceilalți din popor să se ducă fiecare acasă” (versetul 7).

• Ce diminuare masivă! De la 100% la 31,25% și, în fine, la 0,94%. Domnul nu glumea: cu

acel număr mic de ostași, cu acea rămășiță „de dimensiuni neglijabile”, l-a izbăvit pe
Israel din mâinile madianiților. Fricoșii, în număr de 22.000 din 32.000, au plecat acasă.
Apoi nepăsătorii, în număr de 9.700, nu au fost chemați la arme. Domnul nu avea
nevoie de ei!

• În ciclul de studii biblice pentru adulți din trimestrul 2 al anului 1996, pagina 65, se află
acest comentariu: „Fricoșii sunt cel mai aproape de ,poarta’ împărăției lui Dumnezeu. Ei
cunosc totul. Ei sunt convinși cu privire la adevăr. Le lipsește doar un pas. Este pasul
curajului, este pasul încrederii în Dumnezeu, este pasul credinței. Cât de trist este să-ți
lipsească doar acest unic pas pentru a fi înăuntru! Dar, când ușa se închide, nu mai
contează distanța la care te afli de Dumnezeu și de adevăr. Poți fi la distanța de
kilometri sau poți fi la distanța de un milimetru, rezultatul este același. Ești pe dinafară,
unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Teama are un singur remdiu: cunoașterea lui
Dumnezeu din experiență proprie.”

• Frumoasă și mângâietoare este această făgăduință: „În ziua aceea, rămășița lui Israel și
cei scăpați din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea, ci se vor sprijini cu
încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel. O rămășiță, rămășița lui Iacov, se va întoarce la
Dumnezeul cel puternic. Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, totuși
numai o rămășiță se va întoarce, căci nimicirea este hotărâtă, făcând să se reverse
dreptatea. Și nimicirea aceasta, care a fost hotărâtă, Domnul oștirilor o va aduce la
îndeplinire în toată țara” (Isa 10,20-23).
231

• Potrivit cu textul acesta, rămășița se va întoarce la Dumnezeul cel puternic, dar

„nerămășița” va fi nimicită. L-a întrebat cineva pe Domnul Isus Hristos: „Doamne, oare
puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” (Luca 13,23). Răspunsul Domnului, imediat
Page
 și ferm, a fost: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta
să intre și nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi veți fi
afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’, drept
răspuns, El vă va zice: ,Nu știu de unde sunteți.’ Atunci veți începe să ziceți: ,Noi am
mâncat și am băut în fața Ta și în ulițele noastre l-ai învățat pe norod.’ Și El va răspunde:
,Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii
fărădelegii’” (versetele 24-27).

• Care sunt oare funcțiile rămășiței poporului lui Dumnezeu din zilele finale ale istoriei
lumii acesteia? Rămășița are cel puțin patru funcții:

(01) să dreagă spărturile făcute în legea lui Dumnezeu,

(02) să vestească lumii ultimele solii ale Cerului,
(03) să protejeze lumea prin prezența ei,
(04) să fie o binecuvântare pentru lume.

• În legătură cu prima funcție, avem textul clar din Isaia 58,12-14: „Ai tăi vor zidi iarăși pe
dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune, vei fi numit ,Dragător
de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit’” (versetul 12). Este
vorba despre niște dregători de spărturi, chemați de Domnul să facă o astfel de lucrare.

• Dar la care spărturi se referă textul acesta? Este dat un singur exemplu, din care putem
înțelege mai mult: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile
tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfințești pe Domnul
slăvindu-L, și dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale
și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul și Eu te voi sui pe
înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov, căci gura
Domnului a vorbit” (versetele 13 și 14).

• Atenție mărită: aici a vorbit Dumnezeu și El face un apel solemn către oameni să
respecta ziua Lui cea sfântă, Sabatul zilei a șaptea. De ce? Pentru că a fost înăturat de
oameni și înlocuit cu sabatul lor. Biserica Romano-Catolică recunoaște pe față lucrul
acesta. Iată șase asemenea declarații:

(01) „Duminica este o instituție catolică și pretenția observării ei poate fi apărată numai
pe principii catolice. . . . De la începutul până la sfârșitul Scripturii nu există un singur
pasaj care îndreptățește transferarea închinării publice săptămânale de la ultima zi a
săptămânii la prima.” (Catholic Press, Sydney, Australia, august 1900)

(02) „Biserica . . . a luat duminica păgână și a făcut-o duminica creștină. . . . Soarele a

fost un dumnezeu de prim rang în păgânism. . . . Și, astfel, duminica păgână, dedicată
232

lui Balder, a devenit duminica creștină.” (Dr. William L. Gildea, The Catholic World,
martie 1894)
Page
 (03) „Întrebare: Care este ziua de Sabat? Răspuns: Sâmbăta este ziua de Sabat.
Întrebare: Atunci noi de ce observăm duminica în loc de sâmbătă? Răspuns: Noi
observăm duminica în loc de sâmbătă pentru că Biserica Catolică a transferat
solemnitatea de la sâmbătă la duminică.” (Peter Geiermann, The Convert’s Catechism
of Catholic Doctrine, Rockford, IL, Tan Books and Publishers, 1977, pagina 50)

(04) „Întrebare: Mai ai și alt mod de a dovedi că biserica are putere să instituie sărbători
de precept? Răspuns: Dacă nu ar avea o asemenea putere, ea nu ar fi putut face ceva
unde toți religioniștii moderni sunt de acord cu ea – nu ar fi putut pune observarea
duminicii, a primei zile a săptămânii, în locul observării sâmbetei, a zilei a șaptea,
schimbare pentru care nu există nicio autoritate scripturistică.” (Reverend Stephen
Keenan, A Doctrinal Catechism, 1876, pagina 174)

(05) „Sigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea (Sabatului scripturistic în

duminică) a fost actul ei. . . . Și actul este semnul puterii și autorității sale bisericești în
chestiuni religioase.” (C. F. Thomas, Chancellor of Cardinal Gibbons, in answer to a
letter regarding the change of the Sabbath, 11 noiembrie 1895)

(06) „Duminica este SEMNUL autorității noastre. . . ., biserica este mai presus de Biblie și
acest transfer al observării Sabatului este dovada acestui fapt.” (Catholic Record of
London, Ontario, 1 septembrie 1923)

• Dumnezeu a zis în Exodul 31,13.17 și în Ezechiel 20,12.20 că Sabatul zilei a șaptea,

monument al creațiunii, este semnul Său, prin care oamenii Îl recunosc ca Dumnezeu al
lor și El îi recunoaște ca fiind poporul Lui, un semn al sfințirii, un semn veșnic. Ați
observat că Biserica Romano-Catolică, reprezentată în Daniel 7 prin cornul cel mic al
fiarei a patra, imperiul roman, pretinde că schimbarea Sabatului Domnului în duminică
este semnul autorității ei. Așa a fost profetizat: „. . . se va încumeta să schimbe vremile
și legea” (Dan 7,25).

• Trebuie revenit la Sabatul Domnului și această dregere a unei spărturi grave în legea lui
Dumnezeu este urgentă. Dar mai mult, aceeași biserică a modificat în mod fundamental
Cele Zece Porunci, eliminând porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, și
renumerotând poruncile, ca să iasă tot zece la număr. Spărturi în legea lui Dumnezeu.
La sfârșitul istoriei, Dumnezeu a chemat la existență o rămășiță ca să facă exact această
lucrare de dregere a spărturilor, de restabilire a legii lui Dumnezeu.

• „Profetul descrie aici (Isaia 58,12, citat mai înainte) un popor care, într-o vreme de
depărtare generală de adevăr și de dreptate, caută să restabilească principiile care sunt
temelia împărăției lui Dumnezeu. Ei sunt dregătorii unei spărturi care s-a făcut în legea
lui Dumnezeu, zidul pe care El l-a așezat în jurul aleșilor Săi pentru protecția lor, iar
233

ascultarea de preceptele ei de dreptate, adevăr și curăție urmează să fie siguranța lor.

În cuvinte de un înțeles ce nu se poate suci, profetul arată lucrarea specială a acestui
popor al rămășiței, care construiește zidul.” (Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile
Page

677-678)
 • Rămășița este chemată să vestească lumii cele trei solii îngerești din Apocalipsa 14,6-12,
despre:

- închinarea la Creator prin readoptarea legii Sale;

- căderea Babilonului, a creștinătății apostaziate care derutează lumea și promovează
agenda Celui Rău;
- consecințele nefaste pe care le vor suferi cei ce se închină fiarei ostile legii lui
Dumnezeu și care primesc semnul autorității ei pe frunte sau pe mână.

„Mistere pe care îngerii au dorit să le privească, pe care profeți, împărați și oameni

neprihăniți au dorit să le înțeleagă, biserica rămășiței le va prezenta prin solii de la
Dumnezeu către lume” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 6, pagina 19).

• Când încerca să-l scape pe nepotul său Lot de la pieire împreună cu Sodoma, Avraam a
mijlocit în fața Domnului, întrebând dacă, în caz că va fi acolo un număr de oameni buni,
50, 45, 40, 30, 20, 10 (vezi Geneza 18,23-32), va distruge Domnul, totuși, cetatea?
Răspunsul „Celui ce judecă tot pământul” (versetul 25) a fost: „N-o voi nimici . . ., dacă
voi găsi în ea 50, 45, 40, 30, 20, 10 oameni buni.” Adică o rămășiță. Prezența rămășiței
Domnului într-o cetate asigură existența acelei cetăți. Nu la infinit, dar există o
protecție și societatea ar trebui să știe și să prețuiască lucrul acesta.

• Mântuitorul a spus că urmașii Săi, ucenicii Săi, creștinii, rămășița, funcționează în lume
ca sarea pământului și ca lumina lumii (vezi Matei 5,13-16). Da, creștinii pot fi și trebuie
să fie o binecuvântare pentru lumea în care trăiesc. Potifar a observat și a recunoscut ce
bine îi mergea pentru că Iosif era prezent și activ în casa lui: „De îndată ce Potifar l-a pus
mai mare peste casa lui și peste tot ce avea, Domnul a binecuvântat casa egipteanului,
din pricina lui Iosif; și binecuvântarea Domnului a fost peste tot ce avea el, fie acasă, fie
la câmp. Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea și n-avea altă grijă decât să
mănânce și să bea” (Gen 39,5.6).

• Da, fără prezența credincioșilor lumea ar pieri, cum au pierit Sodoma și Gomora.
Avându-i între ei, oamenii au parte, în mod indirect și nemeritat, de imense
binecuvântări, pentru că Dumnezeu nu se limitează la a-i binecuvânta pe copiii Săi:
„. . . ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său
peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat
5,45).

• Încă o făgăduință frumoasă din partea Domnului: „Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul
234

multor popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se
bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5,7).
Page
 • Ca să înțelegem pe deplin învățăturile acestea, avem însă nevoie neapărată să
identificăm biserica rămășiței. Când se despărțea de prezbiterii adunați la Milet,
apostolul Pavel a rostit niște avertizări: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî
între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru oameni
care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte
20,29.30). În 2 Tesaloniceni 2,1-10, același apostol a descris apostazia creștinismului
prin ridicarea omului fărădelegii – adică Biserica Romano-Catolică condusă de
papalitate, care a amestecat învățăturile creștine cu păgânismul greco-roman, dând la o
parte adevărul lui Dumnezeu.

• Au urmat multe secole de întuneric și teroare, posedarea și citirea Bibliei fiind interzise.
Spre mijlocul mileniului al doilea a avut loc Reformațiunea, când teologi catolici au
demascat rătăcirile și abuzurile papalității. Astfel s-au format bisericile protestante,
care, rând pe rând, au redescoperit unele dintre adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.

• În secolul al 19-lea, din mișcarea de trezire millerită s-a născut treptat Mișcarea și
Biserica Adventistă de Ziua a șaptea. Aceasta este Biserica Rămășiței, ușor de identificat
prin următoarele șase criterii biblice și practice:

(01) Este o mişcare profetică, chemată la existenţă la o dată profetică, prin voinţa lui
Dumnezeu şi nu a oamenilor, Daniel 8,13.14 – la sfârşitul celor 2300 de ani, în 1844.
Evanghelistul Ioan zice: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele
Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia
firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13).

(02) Este o mişcare religioasă creştină care crede, practică şi propovăduieşte toate
adevărurile biblice în puritatea lor: „,La lege şi la mărturie!’ Căci, dacă nu vor vorbi aşa,
nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,20). „Fraţilor, pentru voi am spus
aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine să
învăţaţi să nu treceţi peste ‚ce este scris’” (1 Corinteni 4,6). „Mă mir că treceţi aşa de
repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie. Nu doar că
este o altă evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne
evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă
propovăduiească o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să
fie anatema!” (Galateni 1,6-8)

(03) Este o mişcare religioasă ai cărei adepţi ţin toate poruncile lui Dumnezeu: „Şi
balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17). „Aici este
răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa
14,12).
235

(04) Este o mişcare hristocentrică: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12).
Page
 (05) Este o mişcare condusă prin inspiraţie, având mărturia lui Isus, care este spiritul
profeţiei sau duhul proorociei: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu
rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos”
(Apocalipsa 12,17). „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis:
‚Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi,
care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este
duhul proorociei)’” (Apocalipsa 19,10).

(06) Este o mişcare religioasă care face lucrare misionară pe plan mondial: „Şi am văzut
un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veşnică, pentru ca s-o
vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi
oricărui norod” (Apocalipsa 14,6-12, citat este versetul 6). „Evanghelia aceasta a
împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor
neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24,14).

• Sfânta Scriptură vorbește astfel despre spiritualitatea rămășiței și despre viitorul ei. Iată
și unele mărturii inspirate, date poporului lui Dumnezeu din aceste zile:

- „Hristos va locui în fiecare inimă, conducând, mângâind, sfințind și prezentând lumii

unitatea urmașilor lui Isus ca mărturie că bisericii rămășiței i-a fost acordată legitimația
cerului. În unitatea bisericii lui Hristos se va găsi dovada că Dumnezeu L-a trimis în lume
pe singurul Său Fiu” (Selected Messages/Solii alese, cartea 1, pagina 385).

- „Cei ce iubesc și păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt cei mai nesuferiți de sinagoga lui
Satana, și forțele răului își vor manifesta ura împotriva lor până la extrem. Ioan a văzut
în viziune conflictul dintre biserica rămășiței și puterea răului și a zis: ,Balaurul, mâniat
pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos‘” (Review and Herald, 14 aprilie 1896, citat în
Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea,
volumul 7, pagina 974).

- „Viziunea lui Zaharia despre Iosua și Înger se aplică cu o forță deosebită la experiența
poporului lui Dumnezeu din scenele finale ale marii zile de ispășire. Biserica rămășiței va
fi atunci adusă într-o stare de teribilă încercare și groază. Cei ce țin poruncile lui
Dumnezeu și credința lui Isus vor simți furia balaurului și a oștilor lui. Satana consideră
că lumea îi este supusă; el a dobândit controlul chiar asupra multor pretinși creștini. Dar
iată o mică grupă care se opune supremației lui. Dacă ar putea-o șterge de pe pământ,
triumful lui ar fi deplin. Așa cum a influențat popoarele păgâne să-l distrugă pe Israel,
tot astfel în viitorul apropiat el va stârni forțele răului de pe pământ ca să-l distrugă pe
poporul lui Dumnezeu. Oamenilor li se va cere să asculte de edictele omenești în
violarea legii divine.” (Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile 587-588)
236

- „Aceasta va ilustra ceea ce vedem adesea în zilele noastre în coaliția existentă a

oamenilor de diferite denominațiuni, pentru a se opune adevărului prezent, a căror
unică legătură pare să fie aceea care este diabolică în esența ei, manifestarea urii și
Page

vrăjmășiei împotriva rămășiței care păzește poruncile lui Dumnezeu” (Review and
 Herald, 6 iulie 1886, citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul
biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 3, pagina 1138).

• Dar îl va părăsi Dumnezeu pe poporul Său? Niciodată: „Pâinea și apa sunt tot ce se
promite rămășiței pentru timpul strâmtorării” (Spiritual Gifts/Daruri spirituale, volumul
3, pagina 252).

• Iată o făgăduință splendidă, în care e bine să ne încredem pentru acum și pentru viitor:
„Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată rămășița casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în
spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră: până
la bătrânețea voastră Eu voi fi același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am
purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc” (Isa 46,3.4).

• Dumnezeu ne va purta întotdeauna pe umărul Său, Se va îngriji de rămășița poporului

Său până la venirea glorioasă a Fiului Său și mai departe în vecii vecilor! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 517: „Ai curaj, tu, turmă mică!”

Cântarea de închidere, 274: „Biruitorul”

237
Page
 HRISTOS ÎȘI SLĂVEȘTE BISERICA

• Ce I-a dat Mântuitorului lumii rezistența extraordinară de care a avut nevoie pe cruce?
Două texte ne pot conduce la un răspuns cât de cât sigur:

- „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu
cel neprihănit îi va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua
asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isa 53,11).

- „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care,
pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la
dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

• Hristos nu Se uita la cruce, nu Se concentra asupra rușinii de a fi expus privirilor complet

dezbrăcat, după ce soldații împărțiseră hainele Lui între ei. El privea înainte, peste ani și
peste secole, vedea „rodul muncii sufletului Său”, oameni eliberați de povara
nelegiuirilor lor și aduși într-o stare după voia lui Dumnezeu. Îl susținea „bucuria care-I
era pusă înainte” și care este descrisă cu entuziasm de Ioan în Apocalipsa:

„După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere
nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea
în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu
ramuri de finic în mâini, și strigau cu glas tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!’” (Apoc 7,9.10)

• Iată decizia pe care Isus a luat-o în Grădina Ghetsimani:

- „Întorcându-Se, Isus Și-a căutat din nou locul retras și a căzut prosternat, copleșit de
oroarea unui întuneric des. Natura umană a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela
al încercării. El S-a rugat acum nu pentru ucenicii Săi, pentru ca să nu se piardă credința
lor, ci pentru propriul Său suflet încercat, agonizat. Momentul teribil sosise – acel
moment care avea să decidă destinul lumii. Soarta omenirii tremura în balanță. Hristos
ar fi putut și acum să refuze a bea paharul destinat omului vinovat. Încă nu era prea
târziu. El ar fi putut să șteargă sudoarea însângerată de pe fruntea Sa și să-l lase pe om
să piară în nelegiuirea lui. El putea zice: ,Călcătorul de lege să primească pedeapsa
pentru păcatul lui și Eu mă voi întoarce la Tatăl Meu.’” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii pagina 690)

- „Va bea Fiul lui Dumnezeu cupa amară a umilinței și agoniei? Va suferi cel nevinovat
urmările blestemului păcatului, ca să-l salveze pe cel vinovat? Cuvintele cad tremurânde
de pe buzele palide ale lui Isus: ,Tată, dacă nu se poate ca paharul aceasta să treacă de
la Mine, fără să-l beau, facă-se voia Ta.’ De trei ori a rostit El rugăciunea aceea. De trei
238

ori firea omenească s-a dat înapoi de la sacrificiul final, decisiv. Însă acum istoria
neamului omenesc trece prin fața Răscumpărătorului lumii. El vede că cei care au călcat
legea, dacă sunt lăsați în seama lor, vor pieri.” (Ibid.)
Page
 - „El vede neajutorarea omului. Vede puterea păcatului. Durerile și vaietele unei lumi
sortite pieirii apar înaintea Lui. El privește la soarta ei iminentă și decizia Sa este luată.
Îl va salva pe om oricât L-ar costa. El acceptă botezul Său de sânge, pentru ca prin El
milioane care pier să poată obține viața veșnică. El a părăsit curțile cerului, unde totul
este curăție, fericire și slavă, ca să salveze unica oaie pierdută, singura lume care a căzut
prin fărădelege. Și nu Se va da înapoi de la misiunea Sa. El va deveni jertfa de ispășire a
unui neam care a voit să păcătuiască. Rugăciunea Lui exprimă acum numai supunere:
,Dacă nu e cu putință ca paharul acesta să treacă de la Mine fără să-l beau, facă-se voia
Ta.’” (Ibid., paginile 690, 693)

• „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora”, a zis profetul Isaia. În timpul
maltratării, al suferințelor, al rușinii, al batjocurilor – în așa condiții El va privi mai
departe, la rezultatele lucrării Lui. De fapt, această operă era veche, continua acum și
urma să fie reluată după înviere și înălțarea la cer. Ea a constat în general în:

- cooperare la alcătuirea planului de mântuire;

- crearea omului, după chipul Său și după asemănarea Sa, parte bărbătească și parte
femeiască;

- cooperare la călăuzirea credincioșilor în era dinainte de întrupare;

- dezbrăcarea de slavă și întruparea;

- lucrarea Sa mesianică pe pământ;

- jertfa Sa răscumpărătoare;

- mijlocirea de Preot și Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec, în sanctuarul ceresc.

• Înainte de crearea pământului a fost întocmit planul de mântuire. Atunci, în sfatul

Sfintei Treimi, s-a pus întrebarea: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Și
răspunsul a fost: „Iată-Mă, trimite-Mă!” (Isaia 6,8). Cine a dat răspunsul acesta? Cine
S-a oferit să meargă și să ia asupra Sa lucrarea mântuirii omului căzut? Se oferiseră
îngeri, dar jertfa lor nu era suficientă:

- „Îngerii s-au aruncat la picioarele Conducătorului lor și s-au oferit să devină un

sacrificiu pentru om. Însă viața unui înger nu putea plăti datoria; numai Acela care l-a
creat pe om avea puterea de a-l răscumpăra. Totuși, îngerii urmau să aibă o parte de
îndeplinit în planul de mântuire. Hristos urma să fie făcut ,puțin mai pe jos decât îngerii
pentru a suferi moartea’ (Evrei 2,9). Luând asupra Sa natura umană, puterea Lui nu
avea să fie egală cu a lor și ei aveau să-I slujească, pentru a-L întări și a-I alina
suferințele.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 64-65)
239

- „Planul pentru răscumpărarea noastră nu a fost un gând ulterior, un plan formulat

după căderea lui Adam. El a fost o descoperire a ‚tainei care a fost ţinută ascunsă timp
Page

de veacuri’ (Rom 16,25). Era o desfăşurare a principiilor care din veacuri eterne fuseseră
 temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia
lui Satana şi de căderea omului prin puterea amăgitoare a apostatului. Dumnezeu nu a
predestinat ca păcatul să existe, dar a văzut dinainte existenţa lui şi a luat măsuri pentru
întâmpinarea teribilei urgenţe.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 22)

• Întruparea Cuvântului etern este clarificată mai ales prin astfel de texte:

- „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El
era la început cu Dumnezeu. . . . Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de
har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din
Tatăl” (Ioan 1,1.2.14).

- „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a
făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a
înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca,
în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub
pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos
este Domnul” (Filip 2,6-11).

- „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei. Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit
neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost
crezut în lume, a fost înălțat în slavă” (1 Tim 3,16).

• Imediat după ce a primit botezul în toamna anului 27 al erei creștine, Isus a început să
propovăduiască sosirea împărăției harului: „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în
Galilea și propovăduia evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ,S-a împlinit vremea și
împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în evanghelie’” (Marcu
1,14.15).

• În curând Și-a ales colaboratorii cei mai apropiați: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte
să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut
ziuă, i-a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli,
și anume: pe Simon, pe care l-a numit și Petru, pe Andrei, fratele lui, pe Iacov, pe Ioan,
pe Filip, pe Bartolomeu, pe Matei, pe Toma, pe Iacov, fiul lui Alfeu, pe Simon, numit
Zilotul, pe Iuda, fiul lui Iacov, și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător” (Luca 6,12-
16).

• Când se afla cu ucenicii Săi „în părțile Cezareii lui Filip”, El i-a întrebat cine zic oamenii că
este El, și ei I-au dat diferite răspunsuri: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, unul dintre
240

prooroci (vezi Matei 16,13.14). Apoi i-a întrebat direct: „Dar voi, cine ziceți că sunt?”
(Versetul 15). Răspunsul a fost dat de Simon Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului
celui viu!” (Versetul 16). Isus a apreciat acel răspuns prin cuvintele: „Ferice de tine,
Page
 Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl
Meu care este în ceruri” (versetul 17).

• Urmează o declarație extrem de importantă pe care a făcut-o Domnul nostru Isus

Hristos: „Și Eu îți spun: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile
locuinței morților nu o vor birui” (versetul 18). Aici sunt folosite în originalul grecesc
două cuvinte pentru ce avem în românește „piatră”: Πέτρος (petros), o piatră mobilă,
instabilă, care se rostogolește, și πέτρᾳ (petra), piatră solidă, stâncă. În multe texte din
Vechiul și din Noul Testament, Hristos este numit Stâncă, de exemplu 1 Corinteni 10,4:
ἡ πέτρα δὲ ἦν ὁ Χριστός (he petra de en ho Hristos), în traducere literală: stânca și era
Hristos, adică „și stânca era Hristos”.

• Mântuitorul nu a zidit biserica Sa pe Petru, pe un om supus greșelii, pe un păcătos, ci pe

Sine Însuși, nu pe petros, ci pe petra, adică El, Întemeietorul. Prin urmare, biserica a fost
întemeiată de Hristos și El o prețuiește. Așa zice apostolul Pavel în Efeseni 5,25:
„Bărbaților, iubiți-vă nevestele, cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru
ea.”

• Așa cum am arătat, după botez și ispitirea din pustie, Hristos a alcătuit nucleul bisericii
Sale: „În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El. A
rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască”
(Marcu 3,13.14, după care urmează lista celor doisprezece apostoli).

• Trimiterea aceasta a sunat astfel, potrivit cu poruncile date de El ucenicilor după ce a

înviat din morți și înainte de a Se înălța la cer: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate
neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul
veacului. Amin” (Mat 28,19.20). De asemenea: „Duceți-vă în toată lumea și
propovăduiți evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar
cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16,15.16).

• Au făcut ucenicii așa? Mântuitorul a însoțit trimiterea cu porunca: „. . . dar rămâneți în

cetate, până veți fi îmbrăcați cu putere de sus” (Luca 24,49). Putere de sus? Da, iată
făgăduința mai explicită, pe care El a rostit-o față de cei 11 rămași credincioși, chiar când
era pe cale de a Se înălța la cer: „Ci voi veți primi o putere, când Se va pogorî Duhul
Sfânt peste voi, și-Mi veți martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la
marginile pământului” (Fapte 1,8).

• În Ziua Cincizecimii a anului 31 al erei creștine, la numai zece zile după înălțarea lui Isus
la cer, comunitatea urmașilor lui Hristos, în număr de aproape o sută douăzeci, adunată
241

în Ierusalim, a avut parte de revărsarea Duhului Sfânt într-o măsură bogată. Chiar în
ziua aceea, în urma predicii lui Petru, aproape trei mii de suflete au fost botezate și s-au
alăturat ucenicilor (vezi Fapte 2,1-41).
Page
 • A fost succesul lui Petru? Nu, ci a fost recolta de suflete salvate prin lucrarea Duhului
Sfânt. După ce i-a îndemnat pe ascultători să se pocăiască și să fie botezați pentru a
primi darul Duhului Sfânt, apostolul Petru a făcut această precizare: „Căci făgăduința
aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (versetul 39).

• Chemați de Domnul și uniți cu ucenicii Săi; lucrarea continua: „Ei lăudau pe Dumnezeu și
erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe
cei ce erau mântuiți” (versetul 47). Domnul chema, Domnul adăuga la numărul
ucenicilor. Aceasta era obștea credincioșilor care călcau pe urmele lui Isus și ascultau de
Cuvântul Său. Aceasta era biserica. El făgăduise: „Pe această piatră (petra, stâncă, El
Însuși), voi zidi biserica Mea.” Apostolul Pavel a făcut orice altă aplicație imposibilă:
„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus
Hristos” (1 Cor 3,11).

• Cuvântul „biserică” redă termenul grecesc ἐκκλησία, adică adunare, comunitate, care
provine de la două cuvinte: ἐκ (ek), însemnând „din, de la”, și καλέω (kaleo), verb care
înseamnă „a chema”. Deci, biserica rezultă din chemarea adresată de Hristos oamenilor
de a primi adevărul Său și a se constitui într-un grup de urmași ai Săi – El fiind temelia, ei
biserica Sa („voi zidi biserica Mea”).

• Auziți aceste cuvinte ale Domnului Isus Hristos: „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan
15,19). Chemați și aleși de Hristos! De unde? Din mijlocul lumii! Aceasta este biserica,
exact cum sună cuvintele care-i compun numele ἐκ (ek), „din, de la”, și καλέω (kaleo),
„a chema” - ἐκκλησία, chemați din mijlocul lumii.

• Și-au îndeplinit urmașii Domnului misiunea? Aflăm din unele texte că da, mai ales dacă
citim în întregime cartea Faptele apostolilor, o istorie a creștinismului primar, scrisă de
doctorul Luca, un însoțitor al apostolului Pavel în călătoriile lui misionare. Iată aceste
texte:

- „Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea

Cuvântul prin semnele care-l însoțeau” (Marcu 16,20).

- „. . . cuvântul adevărului evangheliei, care a ajuns până la voi și este în toată lumea,
unde dă roade și merge mereu crescând, ca și între voi” (Col 1,5.6).

- „. . . fără să vă abateți de la nădejdea evangheliei, pe care ați auzit-o, care a fost

propovăduită oricărei făpturi de sub cer” (Col 1,23).

•
242

Aceasta a fost lucrarea făcută de primii ucenici ai Domnului, apostolii, și de alții, chemați
de Domnul și alăturați lor, în primul secol al erei creștine. Evanghelia a ajuns
pretutindeni, pentru că ei au propovăduit pretutindeni, oricărei făpturi de sub cer. Era
Page

lucrarea pentru care Isus zidise biserica și la care Duhul Sfânt îi folosea în mod energic.
 • Dar Satana nu se bucura că pierde supuși. Cu cât înainta mai mult evanghelia, cu atât
mai mult împărăția lui se micșora, așa că a pornit la ofensivă. De fapt, chiar de la
început. După ce L-a omorât pe Prințul vieții, el nu s-a dat înapoi de la prigonirea cruntă
a urmașilor Săi. Hristos a prevăzut aceasta și le-a spus ucenicilor Săi pe față: „V-am spus
aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am
biruit lumea” (Ioan 16,33).

• Mai mult: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi
din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu
v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe
care v-am spus-o: ,Robul nu este mai mare decât stăpânul său.’ Dacă M-au prigonit pe
Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar
vă vor face toate aceste lucruri pentru numele Meu pentru că ei nu-L cunosc pe Cel ce
M-a trimis” (Ioan 15,18-21).

• Primii care i-au prigonit pe creștini au fost iudeii; aceia care-L răstigniseră pe Hristos,
pentru că nu susținuse ideile și practicile lor contrare Cuvântului lui Dumnezeu, cum și
vederile lor eronate despre venirea și rolul lui Mesia, au încercat în repetate rânduri să-i
aducă pe apostoli la tăcere: „Și, după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească
cu niciun chip, nici să-i mai învețe pe oameni în numele lui Isus. Drept răspuns, Petru și
Ioan le-au zis: ,Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm
mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut
și am auzit.’ I-au amenințat din nou și i-au lăsat să plece, căci nu știau cum să-i
pedepsească, din pricina norodului, fiindcă toți Îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele
întâmplate (vindecarea slăbănogului de la poarta templului)” (Fapte 4,18-21).

• Petru și Ioan s-au ales atunci numai cu amenințări, dar mai târziu mai marii norodului
i-au arestat pe toți apostolii și i-au interogat: „Marele preot i-a întrebat astfel: ,Nu v-am
poruncit noi cu tot dinadinsul să nu-l învățați pe norod în numele acesta? Și voi iată că
ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele
acelui om’” (Fapte 5,27.28). S-au lăsat intimidați? Nu! „Petru și apostolii ceilalți, drept
răspuns, i-au zis: ,Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!’”
(Versetul 29). Ni se spune mai departe: „Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă și
s-au sfătuit să-i omoare” (versetul 33).

• A intervenit Gamaliel cu multă înțelepciune și apostolii nu au fost omorâți, dar au fost

maltratați: „După ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să
vorbească în numele lui Isus și le-au dat drumul” (versetul 40). Bătuți, de fapt cu biciul,
schingiuiți. Au încetat apostolii să mai vorbească în numele lui Isus? Iată ce ni se spune
243

mai departe: „Ei au plecat dinaintea Soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să
fie batjocoriți pentru numele Lui. Și în fiecare zi, în templu și acasă, nu încetau să-i
învețe pe oameni și să vestească evanghelia lui Isus Hristos” (versetele 41 și 42).
Page
 • Prigoniți de conaționalii lor, creștinii din Iudea au suportat cu tenacitate: „Aduceți-vă
aminte de zilele de la început, când, după ce ați fost luminați, ați dus o mare luptă de
suferințe: pe de o parte, erați puși ca priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor, și pe de
alta, v-ați făcut părtași cu aceia care aveau aceeași soartă ca voi. În adevăr, ați avut milă
de cei din temniță și ați primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că
aveți în ceruri o avuție mai bună, care dăinuiește” (Evr 10,32-34).

• Creștinii au fost prigoniți mai întâi de iudei, care-L uciseseră și pe Mântuitorul, apoi au
venit alte cruzimi împotriva lor. Iată cum sunt descrise, ca istorie dar și ca profeție,
astfel de maltratări, în Evrei 11,36-38: „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și
închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferestrăul, chinuiți; au murit uciși de
sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți,
munciți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin
peșteri și prin crăpăturile pământului.”

• Au urmat prigonirile puse la cale de împărații romani, pe care istoria le-a înregistrat și
care nu se pot șterge. Colosseum-ul din Roma a fost teatrul unor atrocități teribile,
unde creștinii erau aruncați la fiare sălbatice flămânde, iar spectatorii se distrau privind
la scenele acelea. Au reușit oare măsurile violente să extermine creștinismul? Iată cum
ne răspunde această pagină istorică:

„În zadar au fost eforturile lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violență.
Marea controversă în care ucenicii lui Isus și-au dat viața nu a încetat când acești
credincioși purtători de drapel au căzut la posturile lor. Prin înfrângere ei au biruit.
Lucrătorii lui Dumnezeu au fost uciși, însă lucrarea Lui a mers în mod ferm mai departe.
Evanghelia a continuat să se răspândească și numărul adepților ei să crească. A pătruns
în regiuni care erau inaccesibile chiar pentru vulturii Romei. A zis un creștin, ca
mustrare în fața conducătorilor păgâni care insistau cu prigoana: voi ,ne puteți ucide,
tortura, condamna. . . . Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați. . . . Nici
nu folosește cruzimea voastră la nimic.’ Aceasta era doar o invitație mai puternică de a-i
aduce pe alții la convingerea lor. ,Cu cât mai des suntem secerați de voi, cu atât mai
mult noi creștem la număr; sângele creștinilor este sămânță.’” (Tertullian, Apologie,
paragraful 50, citat în cartea The Great Controversy/Tragedia veacurilor, paginile 41-42)

• Au trecut secole, după care diavolul a schimbat tactica. Nu a renunțat neapărat la

violență, ori de câte ori a putut face uz de ea, dar a încercat exterminarea creștinismului
adevărat prin compromisuri. Așa prevestise apostolul Pavel în fața prezbiterilor bisericii
adunați cu ocazia ultimei lui întâlniri cu ei la Milet: „Știu bine că, după plecarea mea, se
vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru
oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte
244

20,29.30).

• Astfel, chiar în timpul vieții apostolilor s-au strecurat în biserică unele rătăciri, la care
Page

apostolul Pavel se referă uneori în epistolele sale. Dar, după moartea tuturor apostolilor
 și în secolele următoare, conducătorii religioși creștini, în strădania lor de a evita
identificarea creștinilor cu evreii, pentru a câștiga favoarea împăraților și a atrage mai
mulți păgâni la creștinism, au făcut compromisuri, care au modificat total fizionomia
creștinismului. Ei au acceptat învățături, mituri, sărbători și obiceiuri păgâne, așa încât
religia lui Hristos de altădată era acum inexistentă. Cel puțin la suprafață. Cel puțin în
biserica oficială. Dar Dumnezeu Și-a avut în totdeauna servi credincioși care nu au
acceptat compromisurile și au devenit „femeia care a fugit în pustie”, așa cum citim în
Apocalipsa 12,6.13-16.

• Există elocvente lucrări de istorie bisericească în care sunt arătate aceste alunecări de la
adevăr. Profetizase apostolul Pavel, în 2 Tesaloniceni 2,3.4, că va avea loc o astfel de
apostazie, „lepădarea de credință”. Și iată ce spun unele surse istorice:

- „Acum creștinismul devenise popular și, într-o mare măsură, poate că cei mai mulți
dintre cei care l-au îmbrățișat au devenit creștini numai cu numele. . . . Ei erau la fel de
păgâni ca și înainte. Apoi eroarea și denaturarea au intrat în biserică asemenea unui
torent” (Wharey, Church History/Istorie bisericească, pagina 54).

- „Noii creștini erau aceiași vechi păgâni în ceea ce privește modul de gândire și
obiceiurile. . . . Intrarea lor masivă în biserică nu a îndepărtat cu totul păgânismul.
Dimpotrivă, hoardele de păgâni botezați au micșorat până la anihilare energiile morale
ale creștinismului organizat” (Centuries of Christianity: A Concise History/Secole de
creștinism: o istorie concisă, pagina 58).

- „Creștinismul a devenit o religie stabilă în imperiul roman și a luat locul păgânismului.

Așa cum a acționat în evul mediu întunecat, creștinismul poate fi numit păgânism
botezat” (Church History/Istorie bisericească, secolul 2, cap. 2, sec. 7).

• Prin urmare, a dispărut creștinismul? A fost Isus înfrânt? Iată texte care nu admit o
asemenea concluzie:

- „M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; I s-a dat o
cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască” (Apoc 6,2). Rețineți: cal alb, călărețul e
încununat de la început; e biruitor de la pornire și merge înainte ca să biruiască. Cine
este acesta? Este Domnul Isus Hristos, și calul alb este creștinismul așa cum l-a
întemeiat El pe Sine, biserica apostolică.

- Iată-L biruitor până la capăt, revenind în glorie: „Apoi am văzut cerul deschis și iată că
s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el Se cheamă ,Cel credincios’ și ,Cel adevărat’, și El
judecă și Se luptă după dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat
cu multe cununi împărătești și purta un nume scris, pe care nu-l știe nimeni, decât
numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este ,Cuvântul lui
245

Dumnezeu’” (Apoc 19,11-13).

Biruitor până la capăt, din nou pe cal alb, cu multe cununi împărătești și cu multe nume,
Page

printre care „Cuvântul lui Dumnezeu”. Vă amintiți textul din Ioan 1,1-3.14? Cuvântul
 etern, care a fost de la început cu Dumnezeu și este Dumnezeu, care S-a făcut trup și S-a
jertfit ca să ne mântuiască. El are haina „muiată în sânge”, propriul Său sânge.

- „. . . pe această piatră (petra = stâncă, Hristos, El Însuși) voi zidi biserica Mea și porțile
locuinței morților nu o vor birui” (Mat 16,18).

• Hristos Însuși a zidit biserica, biserica este a Sa, și El a garantat că porțile locuinței
morților nu o vor birui. Nu au putut-o birui nici când părea îngenunchiată. Hristos Și-a
avut întotdeauna slujitorii Săi credincioși, care nu au acceptat compromisuri. Există
documente multe și clare, unele scrise chiar de adversari, care atestă că Sabatul zilei a
șaptea a fost respectat de unii, puțini la număr, în toate secolele. Acesta era
creștinismul, aceasta era biserica lui Hristos, pe care porțile locuinței morților, adică
Satana și oștile lui, nu au reușit niciodată s-o biruiască.

• Îmi place îndemnul dat de apostolul Pavel prezbiterilor adunați în Milet: „Luați sema dar
la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți
biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20,28). Prezbiterii
sunt numiți episcopi, adică slujitori ai lui Dumnezeu, supraveghetori ai turmei, nu capete
arogante, încoronate. Ei sunt chemați să-și facă lucrarea în umilință, dându-se pildă
credincioșilor, așa cum i-a scris el lui Tit: „. . . și dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune,
în toate privințele. Iar în învățătură dă dovadă de curăție, de vrednicie, de vorbire
sănătoasă și fără cusur, ca protivnicul să rămână de rușine și să nu poată să spună nimic
rău de noi” (Tit 2,7.8).

• Apostolul pune semnul egalității între noțiunile de turmă și biserică: „turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi”, „să păstoriți biserica Domnului”.

• Biblia foloseşte diferite metafore sau modele pentru conceptul de biserică:

(01) Trup: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate
mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi
Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur
trup” (1 Corinteni 12,12.13). „El este Capul trupului, al bisericii” (Col 1,18).

(02) Turmă: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. . . . Mai
am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor
asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10,1-16, citate sunt aici
versetele 11 şi 16). „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus
Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său” (Fapte 20,28).

(03) Oștire: „Cine este aceea care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca
246

soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor?” (Cânt. cânt. 6,10). „Toți au
același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul
Page
 îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați,
aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui” (Apoc 17,13.14).

(04) Familie: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus
Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efes 3,14.15).

(05) Mireasă: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe
Sine pentru ea” (Efes 5,25). „Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a
venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire,
strălucitor şi curat (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)” (Apoc 19,7.8).

(06) Clădire: „. . . fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul
unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un
templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui
Dumnezeu, prin Duhul” (Efes 2,20-22).

• Prezentându-Se ca fiind Păstorul cel bun (vezi Ioan 10,1-21), Hristos a zis după aceea:
„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața
veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care
Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui
Meu” (versetele 27-29). În mâna Tatălui ceresc, în mâna Domnului Isus Hristos, oile sunt
în siguranță, nimeni nu le poate smulge de acolo. De aceea „porțile locuinței morților”
nu pot birui biserica. Ea este păzită cu o protecție desăvârșită, sigură, binecuvântată,
absolută, eternă.

• Să revenim la cuvintele apostolului Pavel din Epistola către Efeseni, pe care le-am citat
mai înainte: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe
Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca
să înfățișeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără sbârcitură sau altceva de
felul acesta, ci sfântă și fără prihană” (Efes 5,25-27).

• Hristos are un program măreț pentru biserica Sa: Și-a dat viața pentru ea și acum
intenționează s-o sfințească, după ce a fost efectuat botezul poruncit de El. Planul Său
este să pregătească foarte bine biserica înainte de a o înfățișa înaintea Tatălui, astfel
încât să nu aibă pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci să fie sfântă și fără
prihană.

• În prezent, biserica Mântuitorului este militantă, este luptătoare. Cine vrea să-i
găsească cusururi le găsește, ea nu a ajuns încă unde țintește Întemeietorul ei, dar va
ajunge. Tot acest plan al Său cu privire la biserică este cuprins sub genericul „această
biserică slăvită”.
247

• Hristos vrea să-Și slăvească biserica. Ce înseamnă această slăvire? Nu este același lucru
cu a-I da slavă lui Dumnezeu, cum au cântat îngerii deasupra dealurilor Betleemului cu
Page

ocazia nașterii lui Hristos: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte” (Luca 2,14).
 Această slăvire este aducerea din starea de imperfecțiune la aceea de totală dispariție a
oricărui cusur, gata să fie înfățișată înaintea Celui Preaînalt. El o îmbracă în haina curată,
frumoasă, perfectă a neprihănirii Sale. Așa slăvește El biserica, o face ca pe Sine.

• Hristos niciodată nu Și-a disprețuit biserica, nu a neglijat-o, nu a părăsit-o, nu a luat locul

ei. Nu, rolurile sunt clare și sunt distincte – El este Capul, biserica este trupul Său: „El I-a
pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul
Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți” (Efes 1,22.23). „El este Capul trupului, al
bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile
să aibă întâietatea” (Col 1,18).

• Da, Hristos respectă biserica, și așa trebuie să facem și noi. El nu a preluat atribuțiile ei
și nu i-a pus pe îngeri să facă ce trebuie să facă ea. Iată două texte care demonstrează
principiul acesta:

- Când Saul din Tars a avut viziunea neașteptată și înfricoșată a prezenței lui Hristos, în
timp ce se apropia de Damasc ca să-i persecute pe creștini, el a fost copleșit și a
întrebat: „Cine ești Tu, Doamne?” Răspunsul a fost: „Eu sunt Isus, pe care-L prigonești”
(vezi Fapte 9,1-19; cuvintele citate sunt din versetul 5). Saul a întrebat atunci: „Doamne,
ce vrei să fac?” (Versetul 6). Domnul nu i-a spus ce să facă, deși putea. Îl putea
îndoctrina și instrui pe deplin cu privire la adevăr și la misiunea lui, dar nu a făcut-o.

El a zis așa: „Scoală-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci” (versetul 6).
Adică: ia contact cu biserica Mea, acolo ți se va spune ce trebuie să faci.

- Domnul a trimis un înger la sutașul roman Corneliu, care „era cucernic și temător de
Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga
totdeauna lui Dumnezeu” (vezi Fapte 9,1-8; citat este versetul 2). Îngerul i-a spus așa:
„Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă-l pe Simon, zis și Petru. El găzduiește la
un om numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îți va spune ce trebuie
să faci” (versetele 5 și 6). Nici îngerul nu l-a îndoctrinat pe sutaș, ci l-a lăsat pe apostol
să facă lucrarea aceasta.

• Hristos are respect față de biserica Sa, a plătit un preț enorm pentru răscumpărarea ei și
nu o va părăsi niciodată. Spiritul Profetic ne arată în termeni solemni cât de mult
prețuiește Hristos biserica și ce așteaptă El de la noi în privința aceasta:

- „Biserica este fortăreața lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care El o susține

într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii este o trădare a Aceluia care a cumpărat
omenirea cu sângele unicului Său Fiu” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor,
pagina 11).
248

- „Totul se face în numele și prin autoritatea lui Hristos. Hristos este sursa; biserica este
canalul de comunicare” (Ibid., pagina 122).
Page
 - „Dumnezeu a învestit biserica Sa cu autoritate și cu putere specială, pe care nimeni nu
poate fi îndreptățit să o nesocotească și să o disprețuiască, pentru că acela care face
acest lucru disprețuiește vocea lui Dumnezeu” (Ibid., pagina 164).

- „Fiul lui Dumnezeu S-a identificat cu serviciul și autoritatea bisericii Sale organizate”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 3, pagina 432).

- „Biserica luptătoare nu este biserica biruitoare și pământul nu este cerul. Biserica este
compusă din bărbați și femei supuși greșelii, nedesăvârșiți, care sunt doar elevi în școala
lui Hristos, pentru a fi instruiți, disciplinați, educați, pentru viața aceasta și pentru viața
viitoare, nemuritoare” (Signs of the Times/Semnele timpului, 4 ianuarie 1883, citat în
Last Day Events/Evenimente finale, pagina 61).

- „Așa slabă și supusă greșelii cum poate părea, biserica este unicul obiect asupra căruia
Dumnezeu Își îndreaptă într-un sens special suprema Lui atenție. Este locul de
manifestare a harului Său, în care El are plăcerea să-Și descopere puterea de a
transforma inimi” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 12).

• „Porțile locuinței morților nu o vor birui!” Nu o vor birui! Acest lucru a fost garantat de
Hristos, și garanția aceasta este pe termen lung, este veșnică. Diavolul nu a reușit să
nimicească biserica în trecut, nu reușește acum și nu va reuși până la ultima lui suflare:

- „Timp de șase mii de ani, credința a fost zidită pe Hristos. Timp de șase mii de ani,
torenții și furtunile mâniei satanice au bătut în Stânca mântuirii noastre; dar ea stă
nemișcată” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 413).

- „Biserica poate părea gata să cadă, dar nu cade. Ea rămâne, în timp ce păcătoșii din
Sion sunt cernuți, pleava separată de grâul prețios. Aceasta este o încercare teribilă,
totuși ea trebuie să aibă loc. Numai aceia care au biruit prin sângele Mielului și prin
cuvântul mărturisirii lor vor fi găsiți împreună cu cei loiali și credincioși, fără pată sau
mânjitură a păcatului, fără minciună în gura lor. Trebuie să fim dezbrăcați de
neprihănirea noastră proprie și îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos.” (Selected
Messages/Solii alese, cartea 2, pagina 380)

• Biserica lui Hristos va exista în veci și vor exista în veci cei care fac parte din ea cu trup și
suflet. Avem acest privilegiu: ne folosim de el?

* * * *

Cântarea de deschidere, 386: „Veniți, căci vreau a spune!”

Cântarea de închidere, 425: „Domnul ne-a dat prin apostoli”

249
Page
 SIGILARE NUMAI ÎN BISERICĂ

• Un sigiliu este definit astfel: „Obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mâner) pe care
este gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. și care se aplică pe un act oficial, ca
dovadă a autenticității lui.” „Semn imprimat pe ceva (cu tuș sau cu ceară roșie) prin
aplicarea unui sigiliu.” Sau figurat: „Semn distinctiv, marcă” (Dicționarul explicativ al
limbii române, București, 1975, pagina 859).

• Astfel, un sigiliu este un obiect prin care se imprimă un semn sau chiar semnul însuși, iar
sigilarea este acțiunea respectivă. Sigiliul poate fi vizibil, dar și invizibil, o caracteristică.

• Există și sinonimul „pecete”, definit la fel, dar la sensul figurat se spune mai mult: „Semn
caracteristic, trăsătură specifică, distinctivă; amprentă, marcă, întipărire, urmă” (Ibid.,
pagina 670), cu acțiunea corespunzătoare „pecetluire”.

• Prin urmare, sigiliu/pecete, sigilare/pecetluire sunt sinonime, deși nu se folosesc

întotdeauna la fel. Când se spune că „soarta cuiva este pecetluită” sau că „persoana și-a
pecetluit soarta”, înseamnă că nu mai este posibilă nicio recuperare.

• Mântuitorul a zis către iudeii hrăniți de El în mod miraculous în ziua precedentă: „Lucrați
nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică și
pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu
pecetea Lui” (Ioan 6,27). Isus însemnat cu pecetea lui Dumnezeu-Tatăl; primul sigilat a
fost Hristos!

• În Ioan 8,18, Isus a zis: „Despre Mine mărturisește și Tatăl, care M-a trimis.” Mărturia
aceasta a fost dată la botez: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea” (Mat 3,17). Apoi cu ocazia schimbării la față: „Acesta este Fiul Meu preaiubit,
în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați!” (17,5). Isus S-a rugat în fața
mulțimii: „,Tată, proslăvește numele Tău!’ Și din cer s-a auzit un glas care zicea: ,L-am
proslăvit și-l voi mai proslăvi!’” (Ioan 12,28)

• Astfel, însemnarea aceasta a lui Isus cu pecetea Tatălui ceresc însemna aprobare,
recunoaștere ca Fiu al Său proslăvit.

• Vorbind despre Avraam, apostolul Pavel a zis: „Apoi a primit ca semn tăierea împrejur,
ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință când era netăiat
împrejur” (Rom 4,11). Rețineți aceste cuvinte: „semn”, „pecete” – același lucru ca
„sigiliu”.
250

• Ce este deci sigilarea credincioșilor, despre care vorbim și la care se referă Sfânta
Scriptură? Este o însemnare, aplicarea unui semn de aprobare, dovada că lui Dumnezeu
Îi place de cineva, de viața sa, că este acceptat pentru veșnicie. Atenție și la acest text:
Page

„Totuși, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ,Domnul îi
 cunoaște pe cei ce sunt ai Lui’” (2 Tim 2,19). Îi cunoaște, îi recunoaște, îi acceptă, îi
aprobă.

• Așa cum Hristos a fost marcat de Dumnezeu-Tatăl cu pecetea aprobării Sale,

recunoscându-L ca Fiu preaiubit în care Își găsește plăcerea, tot astfel urmașii adevărați
ai Domnului Isus Hristos primesc o astfel de pecete sau sigiliu.

• Există o sigilare generală a tuturor celor care declară că Îl acceptă pe Hristos ca

Mântuitor al lor personal. Atunci numele lor sunt scrise în cartea vieții:

- „Când devenim copii ai lui Dumnezeu, numele noastre sunt scrise în cartea vieții
Mielului și rămân acolo până în timpul judecății de cercetare. Atunci, numele fiecărui
individ va fi strigat și raportul lui examinat de Acela care declară: ,Știu faptele tale.’
Dacă în ziua aceea se va arăta că nu ne-am pocăit pe deplin de toate faptele noastre
rele, atunci numele noastre vor fi șterse din cartea vieții și păcatele noastre vor figura
împotriva noastră.” (Signs of the Times, 6 august 1885, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 987)

- „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, puteri infinite și atotștiutoare, îi acceptă pe aceia care intră
cu adevărat într-o relație de legământ cu Dumnezeu. Ei sunt prezenți la fiecare botez,
ca să-i primească pe candidații care au renunțat la lume și L-au primit pe Hristos în
templul sufletului. Acești candidați au intrat în familia lui Dumnezeu și numele lor sunt
scrise în cartea vieții Mielului.” (Manuscrisul 27½, 1900, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 6, pagina
1075)

- „Rămășița cea disprețuită este îmbrăcată în veșminte de slavă, spre a nu mai fi

niciodată întinată de stricăciunile lumii. Numele lor sunt păstrate în cartea vieții
Mielului, înscrise printre credincioșii din toate veacurile” (Prophets and Kings/Profeți și
regi, pagina 591).

• Pe baza acestor clarificări, putem susține că orice ucenic al lui Hristos este într-un fel
sigilat. Așa zice și apostolul Pavel: „Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului
(evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care
fusese făgăduit, și care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor
câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efes 1,13.14).

• Pecetluiți cu Duhul Sfânt? Este Duhul Sfânt un sigiliu sau El face lucrarea de sigilare? Ni
se dă răspunsul în aceeași epistolă, capitolul 4,30: „Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării.” „Pecetluiți cu Duhul
Sfânt”, „pecetluiți prin Duhul Sfânt”. Biblia se explică singură: „cu Duhul Sfânt” din
251

capitolul 1 înseamnă „prin Duhul Sfânt” din capitolul 4. Atenție la acest comentariu:

„Duhul Sfânt care fusese făgăduit. Duhul Sfânt a fost numit așa pentru că El a fost
Page

făgăduit din timpuri de altădată (Isa 32,15; Ezec 36,26; Ioel 2,28) și de Hristos Însuși
 (Ioan 14,16.17). Duhul făgăduit este Cel care îi pecetluiește sau îi identifică pe cei ce
sunt ai Lui (2 Tim 2,19) și îi ține siguri până în ziua răscumpărării (Efes 4,30). El este
identificat aici ca agentul sigilării. Cei ce sunt sigilați au în ei înșiși mărturia că sunt copii
ai lui Dumnezeu (1 Ioan 5,10). Duhul Sfânt ne asigură că făgăduințele lui Dumnezeu sunt
adevărate și această convingere îi deosebește în mare măsură pe credincioși de
necredincioși. Sigiliul este aplicat pe toți aceia care aleg să devină sfinți.” (Seventh-day
Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 6,
paginile 1001-1002)

• Este această sigilare singura? Este ea suficientă pentru a moșteni împărăția cerurilor?
Absolut nu! Arvuna Duhului Sfânt este o experiență creștină începătoare, dar ea nu este
totul; oamenii trebuie să fie umpluți cu Duhul Sfânt pentru a avea parte de sfințire și a fi
cu Dumnezeu în veci: „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți
plini de Duh” (Efes 5,18).

• Această sigilare cu arvuna Duhului Sfânt, ca înregistrare în catalogul celor chemați, nu

este singura sigilare despre care vorbește Sfânta Scriptură, nici chiar când conduce la
plinătatea cu Duhul Sfânt, la maturizarea experienței și la rămânere în cartea vieții.

• Dumnezeu a prevăzut o sigilare specială a poporului Său din zilele din urmă, vreme pe
care nu au apucat-o generațiile celelalte. Vreme a unor experiențe teribile prin care
trebuie să treacă ucenicii Mântuitorului înainte de revenirea Sa în slavă: „În vremea
aceea Se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta
va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea
aceasta. Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris
în carte” (Dan 12,1).

• Despre această pecetluire sau sigilare este vorba în cartea Apocalipsei:

- „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale
pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ,
nici pe mare, nici peste vreun copac. Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre
răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la
cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: ,Nu vătămați
pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor
Dumnezeului nostru!’” (Apoc 7,1-3). În versetele 4-8 este o listă simbolică, arătând
totalitatea celor pecetluiți.

- „Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului și împreună cu El stăteau
o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scrise pe frunte numele Său și numele
Tatălui Său” (14,1).
252

• Reținem din aceste versete ale cărții profetice de la sfârșitul Bibliei că, înainte de venirea
„Mielului”, adică a lui Hristos, cerul ia măsuri pentru efectuarea unei sigilări a
Page

credincioșilor. Vânturile tulburărilor internaționale sunt ținute în frâu și calamitățile

 stăpânite până când acest sigiliu este pus pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu. Numele
divine, ceea ce înseamnă caracterul Tatălui și al Fiului, sunt reproduse în cei credincioși.

• În aceeași carte profetică se vorbește despre poporul Domnului din ultimele zile. El este
descris în linii mari pentru identificare astfel:

- „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care
păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (12,17).

- „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”
(14,12).

- „Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: ,Ferește-te să faci
una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează
mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul
proorociei’” (19,10).

• Avem aici caracteristicile de bază ale acestui grup de slujitori ai lui Dumnezeu: ei sunt o
rămășiță a femeii, care este biserica, deci este vorba despre timpul sfârșitului; păzesc
poruncile lui Dumnezeu; au credința lui Isus; au darul profetic; au o răbdare de sfinți (în
încercări desigur, trăind într-o epocă de mari prigoniri împotriva lor). Iată însă o
descriere mai completă a acestui popor al sfinților, a bisericii rămășiței:

(01) Ea se naște la o dată profetică, după terminarea celor 2.300 de ani, cea mai lungă
perioadă profetică, anunțată în Daniel 8,13.14 în coroborare cu Daniel 9,24-27. Acea
perioadă a început în toamna anului 457 înainte de Hristos și s-a încheiat la 22
octombrie 1844. Biserica Rămășiței s-a format în continuare după data aceea și în
legătură cu ea.

(02) Crede, trăiește și propovăduiește întregul adevăr al Sfintelor Scripturi, fără apel la
tradiții omenești sau decizii ale unor concilii eclesiastice (vezi 2 Timotei 3,16.17).

(03) Acceptă și respectă toate Cele Zece Porunci divine (vezi Apocalipsa 12,17; 14,12),
inclusiv Sabatul zilei a șaptea.

(04) Este o mișcare hristocentrică (vezi Apocalipsa 14,12).

(05) Este o mișcare profetică, având în cadrul ei darul profetic (vezi 1 Corinteni 1,7;
Apocalipsa 12,17; 19,10).

(06) Este o mișcare religioasă universală, nu limitată la un popor sau la câteva popoare,
ci se adresează întregii lumi (vezi Apocalipsa 10,11; 14,6; 18,1).

• Prin ultima generație de credincioși din istoria lumii, Dumnezeu le prezintă tuturor
253

popoarelor „evanghelia veșnică”, nu așa cum a fost modificată, răstălmăcită,

amalgamată cu păgânism, cum arată istoria bisericească. „Evanghelia veșnică”, așa cum
Page

a ieșit ea din gura lui Isus Hristos.

 • Chiar de la începutul activității Sale publice, în urma botezului și ispitirii, Mântuitorul a
zis: „S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în
evanghelie” (Marcu 1,15). Hristos vestea sosirea împărăției harului, despre care le-a
spus fariseilor: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se
va zice: ,Uite-o aici!’ sau: ,Uite-o acolo!’ Căci iată că împărăția lui Dumnezeu este
înlăuntrul vostru” (Luca 17,20.21).

• Era vorba despre puterea mântuitoare venită prin Isus Hristos ca să lucreze în inimile
oamenilor pentru convertire. O împărăție nespectaculoasă, nevăzută, lucrând lent ca
aluatul și sămânța de muștar.

• Dar la sfârșitul veacurilor e alt context: se apropie împărăția slavei și oamenii trebuie să
știe lucrul acesta:

- „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate
semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, amin!” (Apoc 1,7)

- „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă
Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (14,7)

• Credincioșii din ultima generație au lumina deplină a adevărului mântuitor. Ei „păzesc

poruncile lui Dumnezeu”, fapt pentru care diavolul este mâniat pe ei și le face război.
Nu ni se spune că păzesc „unele dintre poruncile lui Dumnezeu”; „poruncile” înseamnă
toate poruncile, fără excepție.

• Singurul document din Biblie pe care Dumnezeu l-a scris cu mâna Sa în piatră este
Decalogul, Cele Zece Porunci. În inima lui este porunca a patra, care cere să ne aducem
aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfințim. Exact ce lumea refuză să facă. Exact ce
creștinătatea cu numele refuză să facă. Dar biserica rămășiței își aduce aminte de ziua
de Sabat, în sensul că ține cont de unde este, de la facerea lumii, ca monument al puterii
creatoare a lui Dumnezeu. De aceea se adresează ei lumii cu chemarea de a se închina
„Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor.”

• Aceste cuvinte sunt preluate chiar din porunca a patra a Decalogului: „Adu-ți aminte de
ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a
șaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio
lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici
străinul care este în casa ta” (Exod 20,8-10). Și acum vine motivarea: „Căci în șase zile a
făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a
odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (versetul 11).
254

• Într-un sigiliu avem trei părți componente, de pildă:

Page

Numele guvernatorului: Abraham Lincoln

 Titlul: preşedinte

Teritoriul: Statele Unite ale Americii

• Aceste componente le găsim în dreptul lui Dumnezeu în ultimul verset din porunca a
patra (Exod 20,11):

Numele: Domnul Dumnezeu

Titlul: Creator

Teritoriul: cerurile şi pământul

• Dumnezeu a declarat că Sabatul zilei a șaptea este semnul Său, în următoarele texte ale
Sfintelor Scripturi:

- „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi
urmaşii voştri un semn, după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă
sfinţesc”(Exod 31,13) .

- „Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut
Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (versetul 17).

- „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu
sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezec 20,12).

- „Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt
Domnul, Dumnezeul vostru!” (Versetul 20)

Deci, Dumnezeu declară de patru ori că Sabatul zilei a şaptea este semnul autorităţii Sale
asupra poporului Său, pe care El doreşte să-l sfinţească, un semn veșnic.

• În Apocalipsa 13,1-10 este descrisă o fiară care se ridică din mare; aceasta seamănă
foarte bine cu cornul cel mic din Daniel 7,8-26 și este succesoarea imperiul roman –
papalitatea. În Apocalipsa 13,11-17 este descrisă o a doua fiară, care susține agenda
fiarei dintâi. Ea se ridică din pământ, se dezvoltă după ce papalitatea a primit lovitura
de moarte, pierzând puterea politică și teritorii, după ce papa Pius al VI-lea a fost arestat
de Napoleon. Rana aceea s-a vindecat în cursul secolului al douăzecilea, papalitatea
ridicându-se din nou, de data aceasta nu doar ca o superputere europeană, ci mondială:
„Și tot pământul se mira după fiară” (Apoc 13,3).

• Mai departe se spune despre această a doua fiară, care nu poate să fie alta decât Statele
Unite ale Americii: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei și făcea ca
pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese
255

vindecată. Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe
pământ, în fața oamenilor. Și-i amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i
Page

se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei,
 care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana
fiarei să vorbească, și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și
a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe
mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă
semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (versetele 12-17).

• Observați un alt semn, un alt sigiliu, impus prin lege, a cărui respingere duce la sancțiuni
economice și amenințare cu moartea. Ce este semnul acesta, care e pus pe fruntea sau
pe mâna dreaptă a tuturor locuitorilor pământului?

• Dacă Sabatul zilei a şaptea, sâmbăta, binecuvântat şi sfinţit de Dumnezeu de la

creaţiune, este semnul autorităţii Sale, atunci care este semnul autorităţii fiarei care se
ridică din mare, potrivit cu Apocalipsa 13? Este ceva asemănător, dar opus Sabatului
instituit de Dumnezeu, este un fals sabat, sabatul zilei întâi a săptămânii. Creștinismul
apostaziat a dat la o parte Sabatul Domnului, care este semnul Său veșnic, și a pus în
locul lui un alt sabat, care nu are nicio justificare biblică, nu a fost niciodată instituit de
Dumnezeu, nu a fost niciodată binecuvântat și sfințit de El.

• Dacă întrebăm prima fiară din Apocalipsa 13 care este semnul autorităţii sale, ne va
răspunde așa:

„Întrebare: Cum poţi dovedi că biserica are putere să instituie sărbători sau zile sfinte?

Răspuns: Prin chiar faptul schimbării Sabatului în duminică.” (Din An Abridgment of the
Catholic Doctrine, de Henry Tuberville, pagina 58)

* * *

„Întrebare: Ai şi alt mod de a dovedi că biserica are putere să instituie sărbători şi

precepte?

Răspuns: Dacă nu ar avea această putere, atunci ea nu ar fi . . . înlocuit ţinerea sâmbetei,

a şaptea zi, prin duminică, prima zi a săptămânii, pentru care nu există nicio autoritate
scripturistică.” (Din A Doctrinal Catechism, de Stephen Keenan, pagina 174)

* * *

„Întrebare: Care este ziua de Sabat?

Răspuns: Sâmbăta este ziua de Sabat.

Întrebare: Atunci de ce ţinem noi duminica în loc de sâmbătă?

256

Răspuns: Noi ţinem duminica în loc de sâmbătă, deoarece Biserica Catolică a transferat
solemnitatea sâmbetei asupra duminicii.” (Din ediţia 1977 a cărţii The Convert’s
Catechism of Catholic Doctrine)
Page
 * * *

„Duminica este SEMNUL autorității noastre. . . ., biserica este mai presus de Biblie și
acest transfer al observării Sabatului este dovada acestui fapt.” (Catholic Record of
London, Ontario, 1 septembrie 1923)
* * *

• Până acum, nimeni nu a primit semnul fiarei. Când duminica va fi impusă prin lege pe
plan naţional şi internaţional, când fiecare fiinţă umană va trebui să decidă între a
asculta de Dumnezeu şi a risca persecuţie, pe de o parte, ori a asculta de oameni şi a
ignora porunca cea clară şi sfântă a lui Dumnezeu, pe de altă parte, atunci semnul fiarei
va fi primit, pe mâna dreaptă sau pe frunte.

• „Nimeni nu a primit încă semnul fiarei. Timpul încercării nu a sosit încă. Există creștini
adevărați în fiecare biserică, care nu acceptă comuniunea romano-catolică. Niciunul nu
este condamnat până când a avut lumina și a văzut obligația poruncii a patra. Dar când
va ieși decretul impunând sabatul fals și strigătul cel tare al îngerului al treilea îi va
avertiza pe oameni împotriva închinării la fiară și la icoana ei, linia va fi trasă în mod clar
între ce este fals și ce este adevărat. Atunci aceia care continuă încă în călcarea legii vor
primi semnul fiarei.” (Manuscrisul 51 din 1899, citat în Evangelism/Evanghelizare,
paginile 234-235)

„Ne apropiem de această perioadă cu pași rapizi. Când bisericile protestante se vor uni
cu puterea civilă pentru a susține o religie falsă, pentru că se opun la ceva pentru care
strămoșii lor au îndurat cea mai furioasă persecuție, atunci sabatul papal va fi impus prin
autoritatea combinată a bisericii și a statului. Va fi o apostazie națională, care se va
termina numai cu ruină națională.” (Ibid., pagina 235)

• Apocalipsa 13 descrie o polarizare generală a lumii înainte de revenirea Domnului Isus în

glorie. Vor fi numai două clase de oameni: o minoritate, închinându-se lui Dumnezeu
prin respectarea Sabatului zilei a şaptea ca semn al autorităţii Sale, şi covârşitoarea
majoritate a închinătorilor la fiară, prin acceptarea sabatului fals, al zilei întâi a
săptămânii, ca semn al autorităţii ei.

• Dar tocmai de aceea are Dumnezeu un popor al Său în zilele din urmă, care „păzește
poruncile lui Dumnezeu”, care păzește Sabatul zilei a șaptea, numit astăzi sâmbăta: ca să
le vestească lumii. Aceasta înseamnă ca oamenii să se închine „Celui ce a făcut cerul și
pământul, mare și izvoarele apelor.”

• Acest popor are chemarea, privilegiul, ba chiar datoria morală să avertizeze lumea
257

împotriva rătăcirii, să-i cheme pe oameni înapoi la Creator prin respectarea Sabatului
biblic, care semnul cel veșnic al lui Dumnezeu. Această chemare este arătată în
Apocalipsa 18,1.4: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o
Page

mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui. . . . Apoi am auzit din cer un alt glas,
 care zicea: ,Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu
fiți loviți cu urgiile ei!’”

• Dumnezeu are un popor numeros răspândit în lume, în afara hotarelor bisericii Sale; un
popor amăgit, care se află în bisericile călcătoare ale legii lui Dumnezeu și vestitoare ale
sabatului fals. Ploaia târzie a Duhului Sfânt luminează tot pământul și îi folosește pe
credincioșii bisericii rămășiței, pe „sfinții care păzesc poruncile lui Dumnezeu”, ca să-i
cheme afară pe acești alți copii ai lui Dumnezeu și să li se alăture. Așa se va constitui
biserica rămășiței în forma ei finală.

• Două motive au fost indicate pentru care acei copii ai lui Dumnezeu „să iasă afară”: ca să
nu fie părtași la păcatele celorlalți, ale Babilonului spiritual, și ca să nu fie loviți cu urgiile
lui, cu cele șapte plăgi arătate în Apocalipsa 16.

• Unii oameni vor primi sigiliul lui Dumnezeu, fiind credincioși legământului Său,
poruncilor Sale. Alții vor primi semnul fiarei. Celor dintâi, Isus le zice: „V-am spus aceste
lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit
lumea” (Ioan 16,33). Da, primitorii semnului lui Dumnezeu vor avea necazuri în lume:
refuzând să primească sigiliul fiarei și rămânând statornici la sigiliul lui Dumnezeu, ei nu
vor mai putea cumpăra sau vinde, ba chiar vor fi amenințați cu moartea. Dar ei vor sta
cu Mielul pe Muntele Măslinilor și vor trăi în veci.

• În schimb, cei care primesc semnul fiarei, fie pe mână (abținerea de la lucru în sabatul
fals, de frică sau din interes, din comoditate, ca să nu fie prigoniți), fie pe frunte (în
minte, din convingere), sunt scutiți de aceste necazuri în societate, dar vor plăti un preț
scump după aceea, care va avea consecințe veșnice:

- „Și am auzit un glas tare, care venea din templu și care zicea celor șapte îngeri:
,Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!‘ Cel dintâi
s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă i-a lovit pe oamenii
aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei” (Apoc 16,1.2).

- „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: ,Dacă se închină cineva fiarei
și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui
Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă,
înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii
vecilor. Și nici ziua, nici noaptea, n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și
oricine primește semnul numelui ei!’” (14,9-11)

• Necazuri în curând aici, când omenirea nepocăită se va uni împotriva poporului lui
Dumnezeu, impunând semnul fiarei, sabatul fals, dar viață veșnică în împărăția lui
258

Dumnezeu, pe de o parte, sau lașitate, trădare, comoditate acum, cu urmări ulterioare

catastrofale, pe de altă parte.
Page
 • Oamenii au de ales. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, a zis Domnul Isus Hristos în
Matei 6,24. Nimeni nu poate primi și semnul lui Dumnezeu și semnul fiarei. Și nimeni
nu se poate sustrage amândurora – nu există un teren neutru.

• Observați însă un lucru, și anume că îngerul care venea dinspre răsăritul soarelui a
strigat la cei patru îngeri care țineau vânturile: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici
copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc
7,3). Iar în capitolul 14,1 mântuiții apar ca având pe frunte numele Mielului și numele
Tatălui Său. Numai pe frunte. Dumnezeu nu pune sigiliul Său pe mână și nu-l impune,
acestea sunt mari deosebiri față de semnul fiarei. Numai pe frunte, unde este mintea,
gândirea, judecata, alegerea. Doar o reținere manuală de la călcarea poruncii lui
Dumnezeu nu ajunge; Dumnezeu acceptă numai serviciul din convingere, din inimă.

• Mai este un aspect pe care trebuie să-l avem în vedere, și pe care îl voi dezvolta în restul
acestei predici. Până acum am avut fondul de cunoștințe necesar. Predica are titlul
Sigilare numai în biserică. Urmăriți acum cu atenție această învățătură biblică.

• Să citim în cartea profetului Ezechiel, capitolul 9,1-4. Textul începe așa: „Apoi a strigat
cu glas tare la urechile mele.” Cine? Aflăm din capitolul 8,2: „M-am uitat și iată că era
un chip care avea o înfățișare de om; de la coapse în jos, era foc, și de la coapse în sus
era ceva strălucitor, ca niște aramă lustruită.” Citiți în Apocalipsa 1,13-16, unde este
descris Domnul Isus proslăvit, arătându-Se în prima viziune pe care a avut-o apostolul
Ioan. El trebuie să fi fost și Cel descris în Ezechiel 8,2, acel „chip care avea o înfățișare de
om”.

• Și acum mai departe în capitolul 9,1-4: „Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele:
,Apropiați-vă, voi care trebuie să pedepsiți cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în
mână!’ Și iată că au venit șase oameni de pe drumul porții de sus dinspre miazănoapte,
fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o
haină de in și cu o călimară la brâu. Au venit și s-au așezat lângă altarul de aramă. Slava
Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era și s-a îndreptat spre pragul
casei și el l-a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina de in și care avea
călimara la brâu. Domnul i-a zis: ,Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și
fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care
se săvârșesc acolo.’”

• În mijlocul cetății lui Dumnezeu se săvârșesc urâciuni, dar în mijlocul cetății lui
Dumnezeu există oameni care suspină și gem din pricina acestor urâciuni. Sunt
asemenea celor șapte mii din timpul lui Ilie (vezi 1 Împărați 19,18). Ce trebuie făcut?
Tebuie părăsită cetatea? În niciun caz. Aceștia, care „nu și-au plecat genunchii înaintea
259

lui Baal și a căror gură nu l-a sărutat”, trebuie să rămână în cetate, e absolută nevoie de
ei acolo. Cei ce continuă urâciunile vor fi pedepsiți, nimiciți, dar cei care nu se închină la
Page
 Baal și suferă din cauza urâciunilor care se săvârșesc acolo primesc un semn pe frunte.
Aceștia sunt adevărații copii ai lui Dumnezeu.

• Cetatea nu este perfectă, e nevoie de o intervenție. Iată parabola năvodului: „Împărăția

cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești.
După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă
afară de este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei
răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și
scrâșnirea dinților” (Mat 13,47-50).

• Nu tot ce se prinde în năvod este pus în vase. Nu toți cei ce sunt în cetate vor fi sigilați,
numai cei care suspină și gem din pricina urâciunilor care se săvârșesc și, bineînțeles, ei
nu le săvârșesc. Dacă poporului lui Dumnezeu din Babilon i se spune să iasă afară de
acolo, nu așa li se spune celor din cetate care suspină și gem. Ei nu trebuie să iasă din
cetate; nu există sigilare în afara cetății. Ieșiții din Babilon vin în cetatea spirituală a lui
Dumnezeu – ei sunt alte oi, pe care Păstorul cel bun trebuie să le aducă în staulul Lui, ca
să fie o turmă și un Păstor (vezi Ioan 10,16).

• O cernere a poporului lui Dumnezeu trebuie să aibă loc înainte de sigilare – Dumnezeu
nu va sigila tot ce găsește în cetate, dar nici nu sigilează pe nimeni care persistă să stea
în afara ei sau iese din ea. Ce produce această cernere? Prigonirile, învățăturile false, și
atitudinea față de solia Martorului credincios din Apocalipsa 3,14-22.

• A zis apostolul Pavel: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor
lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor” (1
Tim 4,1). Învățăturile false zboară ca fluturii, unii le acceptă și caută să-i corupă și pe
alții. Dar și prigonirile produc o purificare. Iată ce zice în acest sens Spiritul Profetic:

„Timpul nu este prea departe când încercarea va veni peste orice suflet. Ținerea
sabatului fals ne va fi impusă. Disputa va fi între poruncile lui Dumnezeu și poruncile
oamenilor. Aceia care au cedat pas cu pas la cerințele lumii și s-au conformat
obiceiurilor lumești se vor supune mai degrabă atunci autorităților existente, decât să se
expună batjocurii, insultei, amenințării cu închisoarea și morții. În timpul acela aurul va
fi despărțit de zgură. Adevărata evlavie va fi distinsă în mod clar de simularea sau
contrafacerea ei. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor apune
atunci în întuneric. Aceia care și-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt
îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea atunci în rușinea goliciunii lor.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 188)

• Purificarea poporului lui Dumnezeu pregătitoare pentru sigilare se face tehnic în două
feluri:
260
Page
 (01) Cernere: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (Luca 22,31).
Atunci era Simon, Isus S-a rugat pentru el și ucenicul s-a întors, credința lui nu s-a
pierdut. Satana vrea să-i cearnă pe credincioși, cu scopul de a-i duce la pieire.

(02) Vânturare: „Căci iată, voi porunci și voi vântura casa lui Israel între toate neamurile,
cum se vântură ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ!” (Amos 9,9). Niciun bob
nu va cădea la pământ. Iată ce a zis Ioan Botezătorul despre Isus: „Acela Își are lopata în
mână, Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul în grânar, dar pleava o va
arde într-un foc care nu se stinge” (Mat 3,12). Hristos face această lucrare pentru binele
poporului Său.

• La cernere se folosește o sită; din ea cade în vas ce este curat și folositor, iar impuritățile
rămân în sită. La vânturare acționează vântul, care face să zboare pleava, iar grâul curat
cade jos pe pătură. Într-un fel sau altul, rezultatul este același: sunt separate pleava,
gunoaiele, impuritățile, rămâne grâul prețios, care e depozitat în grânarele cerului.
Grâul este sigilat, pleava nu. Dar niciun bob de grâu nu este luat de vânt, nici măcar unu
nu se va pierde.

• Biserica viului Dumnezeu din zilele din urmă este cetatea în care ne aflăm și în care
trebuie să rămânem. Spre această cetate trebuie să-i chemăm pe copiii lui Dumnezeu
cei risipiți. Iar dacă se săvârșesc urâciuni chiar în cetate, nu trebuie să ne descurajăm,
nu trebuie să părăsim cetatea. Niciodată. Hristos „își va curăți cu desâvârșire aria”.
Este a Lui, El are grijă de ea. În cetate vom fi sigilați: nu există sigilare în afara cetății!!!

- „Biserica luptătoare nu este biserica biruitoare și pământul nu este cerul. Biserica este
compusă din bărbați și femei supuși greșelii, nedesăvârșiți, care sunt doar elevi în școala
lui Hristos, pentru a fi instruiți, disciplinați, educați, pentru viața aceasta și pentru viața
viitoare, nemuritoare” (Signs of the Times/Semnele timpului, 4 ianuarie 1883, citat în
Last Day Events/Evenimente finale, pagina 61).

- „Așa slabă și supusă greșelii cum poate părea, biserica este unicul obiect asupra căruia
Dumnezeu Își îndreaptă într-un sens special suprema Lui atenție. Este locul de
manifestare a harului Său, în care El are plăcerea să-Și descopere puterea de a
transforma inimi” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 12).

- „Biserica poate părea gata să cadă, dar nu cade. Ea rămâne, în timp ce păcătoșii din
Sion sunt cernuți, pleava separată de grâul prețios. Aceasta este o încercare teribilă,
totuși ea trebuie să aibă loc. Numai aceia care au biruit prin sângele Mielului și prin
cuvântul mărturisirii lor vor fi găsiți împreună cu cei loiali și credincioși, fără pată sau
mânjitură a păcatului, fără minciună în gura lor. Trebuie să fim dezbrăcați de
neprihănirea noastră proprie și îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos.” (Selected
Messages/Solii alese, cartea 2, pagina 380)
261

• Să umblăm în permanență cu Domnul, ca să fim printre fericiții care vor primi sigiliul
viului Dumnezeu, pecetea aprobării Sale! Amin!
Page
 * * * *

Cântarea de deschidere, 489: „Atât de aproape e Domnul!”

Cântarea de închidere, 538: „Din cer, din sfântul Sanctuar”

262
Page
 DINCOLO DE PUSTIE

• Vom porni meditația cuprinsă în tema aceasta de la un text din a doua carte a Bibliei și
anume Exodul 3,1, care sună astfel: „Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul
Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie și a ajuns la muntele lui
Dumnezeu, la Horeb.”

• Din aceste 25 de cuvinte ale textului din traducerea românească de Dumitru Cornilescu,
ne vom opri la cinci și le vom studia pe larg. Acestea cinci sunt: Moise, turma, Ietro,
pustia, Horeb. Reținem aceste cinci cuvinte și determinantele lor, și le analizăm pe
rând.

(01) Moise

• Cine era Moise? El este amintit de foarte multe ori în Biblie, este primul dintre cei circa
40 de scriitori care au lăsat în urmă paginile sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei toți
au fost inspirați de Duhul lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și
de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru
ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2
Tim 3,16.17). „Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit
de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Pet 1,21). Prin inspirație dumnezeiască,
Moise a scris primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și
Deuteronom, numite Pentateuc, plus cartea Iov.

• Moise a condus poporul Israel afară din robia Egiptului, după ce fusese folosit de
Dumnezeu pentru mustrarea lui faraon și aducerea celor zece plăgi asupra Egiptului. El
l-a condus pe Israel prin pustie timp de 40 de ani până la granița țării promise. A murit,
a fost poate singurul om înmormântat de Dumnezeu (vezi Deuteronom 34,5-7) pe un
munte din țara Moabului. Observați acest contrast: Dumnezeu l-a creat pe Adam (vezi
Geneza 2,7) și tot El l-a înmormântat pe Moise.

• După un timp necunoscut, arhanghelul Mihail, adică Domnul Isus Hristos, a venit și l-a
înviat pe Moise, care de atunci se află în cer (vezi Iuda 9). Împreună cu Ilie, care a fost
luat la cer fără să vadă moartea, ca și Enoh, Moise L-a vizitat pe Domnul Isus Hristos pe
Muntele Schimbării la Față (vezi Matei 17,3). El apare alături de Domnul Isus Hristos și
în alte două texte foarte importante ale Noului Testament:

(01) Evrei 3,1-6, unde Moise este considerat „credincios în toată casa lui Dumnezeu”
(adică biserica), dar „ca slugă”, în timp ce Hristos „este credincios ca Fiu peste casa lui
Dumnezeu” (cuvintele citate sunt din versetele 5 și 6);

(02) Apocalipsa 15,2.3, unde se spune despre mântuiții aflați la „marea de sticlă
263

amestecată cu foc” că „ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea
Mielului. Și ziceau: ,Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule
Page

atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate ale neamurilor!’”

 • În timpul când s-a născut Moise, era în vigoare un decret regal ca toți băieții evrei să fie
aruncați în râul Nil (vezi Exodul 1,22). Părinții lui, Amram și Iochebed, l-au ascuns în casă
trei luni, apoi l-au pus într-un sicriaș de papură tencuit cu lut și smoală și au pus sicriașul
între trestii pe malul Nilului.

Fiica lui faraon a venit cu slujnicele ei ca să se scalde, a descoperit copilul, iar sora
acestuia i-a propus angajarea unei doice evreice; mama copilului a făcut serviciul acesta
și copilul a fost adoptat de fiica lui faraon, care a plătit doica pentru ca să-l îngrijească
(vezi Exodul 2,1-9). Apoi ni se spune: „Copilul a crescut și ea l-a adus fetei lui faraon și el
i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (scos), ,căci’, a zis ea, ,l-am scos din ape’” (versetul
10).

• Moise, adică scos din ape! Nume dat de fiica lui faraon! A devenit copilul acela un
păgân? Nu. Educația dată de mama în timpul creșterii lui a dat rezultate bune și
Domnul a fost cu el, astfel încât Moise a respins păgânismul, idolatria, credința și
practicile egiptenilor.

De unde știm aceste lucruri? Din istoria redată în Pentateuc și din declarația fermă
găsită în Epistola către Evrei: „Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie
numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui
Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui
Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre
răsplătire. Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului,
pentru că a rămas neclintit, ca și cum L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (capitolul
11,24-27).

• Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon. A refuzat să fie un faraon și mai târziu o
mumie. A ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, a ales ocara lui Hristos,
bogația mai mare decât toate bogățiile pământului, s-a comportat ca și când L-ar fi văzut
pe Cel nevăzut. Dar după înviere și luare la cer, Dumnezeu nu a mai rămas pentru el
nevăzut. L-a văzut și Îl vede, așa cum va fi cazul cu toți mântuiții: „Ei vor vedea fața Lui și
numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc 22,4).

(02) Turma

• Cum a ajuns Moise acolo? Fiind încă la curtea lui faraon, prințul evreu s-a gândit că
„Dumnezeu prin mâna lui le va da (israeliților) izbăvirea” (Fapte 7,25). Și a intrat în
acțiune. „În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieșit pe la frații săi și a fost martor
la muncile lor grele. L-a văzut pe un egiptean care îl bătea pe un evreu, unul dintre frații
lui. S-a uitat în toate părțile și, văzând că nu este nimeni, l-a omorât pe egiptean și l-a
ascuns în nisip. A ieșit și în ziua următoare și iată că doi evrei se certau. I-a zis celui ce
264

n-avea dreptate: ,Pentru ce-l lovești pe semenul tău?’ Și omul acela a răspuns: ,Cine
Page
 te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și
pe mine, cum l-ai omorât pe egipteanul acela?’ Moise s-a temut și a zis: ,Nu mai încape
îndoială că faptul este cunoscut’” (Exod 2,11-14).

• Și era cunoscut: „Faraon a aflat ce se petrecuse și căuta să-l omoare pe Moise. Dar
Moise a fugit dinaintea lui faraon și a locuit în țara Madian. A șezut lângă o fântână”
(versetul 15). Iată-l fugit în străinătate, departe de faraon și de fiica lui, departe de
familia părintească. Ni se spune ce s-a întâmplat mai departe la fântâna unde s-a oprit
Moise: „Preotul din Madian avea șapte fete. Ele au venit să scoată apă și au umplut
jgheaburile ca să adapte turma tatălui lor. Dar au venit păstorii și le-au luat la goană”
(versetele 16 și 17).

• Ce brutalitate! Ele erau fiicele preotului Madianului și păstorii aceia îndrăzneau să le

alunge, după ce ele scoseseră apă și umpluseră jgheaburile. Dar a venit puternicul fugar
din Egipt și le-a ajutat: „Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat și le-a adăpat turma”
(versetul 17). Păstorii huligani au dispărut sau au fost martori tăcuți și neputincioși la ce
a făcut egipteanul.

• Tatăl fetelor a fost surprins de sosirea lor acasă timpurie: „Când s-au întors ele la tatăl
lor Reuel (sau Ietro), el a zis: ,Pentru ce vă întoarceți așa de curând azi?” (Versetul 18).
De aici putem înțelege că păstorii mai făcuseră așa ceva și altădată; vă închipuiți în ce
condiții se ocupau bietele fete de turma tatălui lor. Dar lucrurile s-au schimbat. „Ele au
răspuns: ,Un egiptean ne-a scăpat din mâna păstorilor și chiar ne-a scos apă și a adăpat
turma’” (versetul 19).

• Minunat: egipeanul le-a scăpat din mâna păstorilor, deci ei nu se limitau la a le alunga, ci
le atacau. Dar în ziua aceea experiența lor a fost providențială. Tatăl fetelor a fost
impresionat și a întrebat: „Unde este? Pentru ce l-ați lăsat acolo pe omul acela?
Chemați-l să mănânce pâine!” (Versetul 20). Pâine însemna mâncare, deci era vorba să
i se pună masa.

• L-au chemat și el a venit. Nu numai atât, dar întâlnirea ocazională a avut o urmare
interesantă, pentru familia aceea și pentru Moise – refugiatului i s-a aprobat un azil
ospitalier: „Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe
fiică-sa Sefora” (versetul 21). Găzduire, înrudire. Moise avea condiții de viață normale
și neașteptate. Acolo a întemeiat el o familie și mai mult: „Ea a născut un fiu, căruia el
i-a pus numele Gherșom (sunt străin aici); ,căci’, a zis el, ,locuiesc ca străin într-o țară
străină’” (versetul 22).

• Moise a fost străin toată viața lui. Egiptul nu era patria lui, acolo făcea parte dintr-un
265

popor de azilanți deveniți sclavi; în Madian nu era acasă, de aceea se considera „străin
într-o țară străină”. Așa au gândit și patriarhii de până atunci: „În credință au murit toți
aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de
Page
 departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta
arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut-o în vedere pe aceea din
care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai
bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească
Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evr 11,13-16). Moise, veșnicul străin, a ajuns
în cetatea aceea și ne așteaptă și pe noi. Acolo nu mai este străin. Acolo este acasă.

• Dar înapoi la familia preotului Ietro. Moise nu era acolo un trândav, ținut pe mâncare
nemuncită. El a fost o binecuvântare pentru familia respectivă, omul trimis de
Dumnezeu. După toate aparențele, Ietro avea numai fete, dar iată că Providența a avut
grijă să le trimită și un bărbat tânăr, în vârstă de circa 40 de ani, puternic, sănătos,
harnic. Casa nu se baza acum numai pe munca fetelor și a tatălui lor, care, având șapte
fete îngrijitoare ale turmei, nu putea fi tânăr. Moise a fost un stâlp pentru familia aceea.

• Și poate că fetele nu s-au mai ocupat de îngrijirea turmei tatălui lor: Moise a preluat
ocupația aceea. Nu avea experiență, era omul educat la curtea lui faraon, „a învățat
toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvinte și în fapte” (Fapte 7,22). Era un
intelectual; nu știm ce muncise el în Egipt, dar acum s-a apucat de oierit și anii de
practică l-au învățat. „Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului” (Exod
3,1). El păzea turma în pustie și umbla cu ea în diferite locuri, căutând pășune; așa a
ajuns el „la muntele lui Dumnezeu, la Horeb” (același verset). Acolo L-a întâlnit pe
Dumnezeu vorbind dintr-un rug aprins, acolo a fost chemat la o misiune și a fost trimis
să-l libereze pe Israel din robia egipteană (vezi versetele 2-10).

(03) Ietro

• A fost numit și Reuel; el era preotul Madianului. Dacă era preot doar într-o localitate,
adică acolo unde a poposit Moise, sau dacă era preotul general al națiunii, nu ni se
spune. E doar considerat „preotul Madianului”, iar după această formă gramaticală ar
reieși că nu era doar un preot local. E însă greu de înțeles cum „păstorii” își permiteau
să se comporte așa față de fiicele unui om atât de însemnat. Dar era un fapt și atât știm
din cronica pe care o avem, scrisă de Moise.

• Ietro era un om bun, ospitalier. El nu era mulțumit doar de faptul că egipteanul făcuse o
faptă bună în favoarea familiei sale. El dorea să fie recunoscător și a fost. Cum Moise
i-a devenit ginere, se pare că s-a stabilit între ei o relație foarte bună, relație de
încredere, ba chiar o relație spirituală. Madianiții, ca și evreii, erau urmași ai lui Avraam
(deși de multe ori între aceste națiuni a fost ură, ostilitate și chiar războaie); Madian a
fost al patrulea dintre cei șase fii pe care Chetura, nevasta lui Avraam după moartea
Sarei, i-a născut patriarhului.
266

• Din acest motiv, s-a păstrat ceva din cunoașterea viului Dumnezeu în neamul acela al
madianiților. Șederea lui Moise în casa lui Ietro trebuie să fi înnoit și îmbogățit
Page

cunoștințele lui Ietro și ale familiei despre Dumnezeul adevărat și despre modul corect
 de închinare și slujire. În timpul îngrijirii oilor lui Ietro, Moise a scris cartea Geneza și
putem fi siguri că a discutat cu socrul său multe teme cuprinse în ea. Iată ce ne spune
aici Spiritul Profetic:

„Pe măsură ce anii treceau și el umbla cu turmele sale prin locuri singuratice,
gândindu-se la situația de asuprire a poporului său, el a relatat felul cum lucrase
Dumnezeu cu strămoșii lui și făgăduințele care erau moștenirea națiunii alese, și
rugăciunile lui pentru Israel se înălțau zi și noapte. Îngeri cerești revărsau lumina lor în
jurul lui. Aici, sub inspirația Duhului Sfânt, el a scris cartea Geneza. Anii mulți petrecuți
în mijlocul singurătăților pustiei au fost bogați în binecuvântare, nu numai pentru Moise
și pentru poporul lui, ci pentru lume în toate veacurile care au urmat.” (Patriarchs and
Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 251)

• După ieșirea copiilor lui Israel din Egipt, „Ietro, socrul lui Moise, a venit cu fiii și nevasta
lui Moise în pustie unde tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu (rețineți: la muntele lui
Dumnezeu). A trimis vorbă lui Moise să-i spună: ,Eu, socrul tău Ietro, vin la tine cu
nevastă-ta și cu cei doi fii ai tăi.’ Moise a ieșit înaintea socrului său, s-a aruncat cu fața la
pământ și l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate și au intrat în cortul lui
Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui faraon și
împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferințele care veniseră peste ei pe
drum și cum îi izbăvise Domnul din ele” (Exod 18,5-8).

• Ietro nu a fost indiferent față de aceste experiențe: „Ietro s-a bucurat pentru tot binele
pe care-l făcuse Domnul lui Israel și pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Și Ietro a
zis: ,Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor și din mâna lui
faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este
mai mare decât toți dumnezeii; căci, în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai
pe sus de ei’” (versetele 9-11).

• Observați, Ietro Îl cunoștea pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, și Îl slăvea, admirând

lucrările Lui izbăvitoare. Nu numai atât: „Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o
ardere de tot și o jertfă de mâncare. Aaron și toți bătrânii lui Israel au venit și au luat
parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu” (versetul 12).

• Când, în ziua următoare, Moise s-a așezat să judece poporul, petrecând toată ziua în
activitatea aceea, Ietro, care a observat totul, a zis: „Ce faci tu nu este bine. Te istovești
singur și vei istovi și poporul acesta, care este cu tine, căci lucrul este mai pe sus de
puterile tale și nu-l vei putea face singur. Acum ascultă glasul meu; am să-ți dau un sfat
și Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu și du pricinile
înaintea lui Dumnezeu. Învață-i poruncile și legile și arată-le calea pe care trebuie s-o
urmeze și ce trebuie să facă” (versetele 17-20).
267

• Sfatul a continuat cu îndrumări practice: „Alege din tot poporul oameni destoinici,
Page

temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmași ai lăcomiei; pune-i peste popor

 drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii
peste zece” (versetul 21). Observați ce însușiri trebuia să aibă căpeteniile pentru a fi
alese. Apoi rețineți și organizarea căpeteniilor: peste 1.000, peste 100, peste 50, peste
10. Este prima dată când apare această schemă în Biblie, ea i-a fost recomandată de
Ietro lui Moise, Moise a adoptat-o și s-a lucrat așa în toate veacurile care au urmat.

• Încheierea sfatului a fost așa: „Ei să judece poporul în tot timpul, să aducă înaintea ta
toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înșiși. În felul acesta
îți vei ușura sarcina, căci o vor purta și ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta și
dacă Dumnezeu îți va porunci așa, vei putea face față lucrurilor și tot poporul acesta va
ajunge fericit la locul lui” (versetele 22 și 23).

• Mai departe se arată umilința lui Moise și dispoziția lui de a se lăsa învățat, cum și faptul
că Dumnezeu a lucrat așa, sfatul lui Ietro fiind inspirit de sus: „Moise a ascultat sfatul
socrului său și a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul și
i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii
peste cincizeci și căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau
înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înșiși. Apoi Moise
l-a trimis pe socrul său în țara lui” (versetele 24-27).

• Ce binecuvântare a fost Ietro pentru Moise și pentru Israel! Vizita lui a fost
providențială și de mare folos pentru activitățile poporului Domnului în timpul pribegiei
prin pustie și mai târziu.

(04) Pustia

• Prin pustie se înțelege „o regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație”

(Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 764). Se mai zice și
pustiu, pustietate, deșert. Când i-a scos pe copiii lui Israel din țara Egiptului, Dumnezeu
i-a condus prin deșert: „După ce l-a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus
pe drumul care dă în țara filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis Dumnezeu:
,S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul și să se întoarcă în Egipt.’ Ci
Dumnezeu l-a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea
Roșie” (Exod 13,17.18).

• Potrivit cu Deuteronom 1,2, „de la Horeb până la Cades-Barnea, pe drumul care duce la
muntele Seir, este o depărtare de unsprezece zile”.

„Ruta cea mai scurtă și mai directă din Egipt în Canaan ar fi fost pe drumul de coastă
spre Gaza, care era de circa 250 de kilometri din Sucot. Înainte de a fi gata să ia în
stăpânire țara Canaanului ei trebuia să fie mai întâi sudați împreună ca națiune și să
268

învețe să se încreadă în Dumnezeu, pe care încă nu-L cunoșteau prea bine” (Seventh-day
Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 1,
pagina 560).
Page
 • Așadar, copiii lui Israel au schimbat „civilizația” Egiptului cu pustia. Din viața sedentară,
dar de muncă chinuită, silnică, la o viață de pribegi, mergând din loc în loc. În pustie nu
existau drumuri, nu erau localități. Și cum se orientau? Da, se putea și observând aștri,
dar Dumnezeu le-a venit în ajutor într-un mod mult mai simplu: „Au plecat din Sucot și
au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp
de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze,
pentru ca să meargă și ziua și noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului
în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții” (Exod 13,20-22).

• Israeliții aveau vite, ce mâncau vitele? Ei au fost hrăniți zilnic cu mană, dar ne putem
întreba: ce mâncau vitele? Înseamnă că pustia nu era totalmente pustie, era ceva
vegetație, cu care se hrăneau vitele lor. Atât de multe animale erau folosite la jertfe. În
tot timpul acela ele trebuie să fi mâncat ceva, plante de pustie, sau cine știe în ce mod
Se îngrijea Dumnezeu și de vite.

„Pustiu sau pustie. Redări ale unor diferite cuvinte ebraice, mai ales midbar (,pustie‘,
,izlaz‘, ,regiune aridă‘, ,deșert‘), sau ale grecescului erēmos (,pustiu‘, ,pășune‘, ,deșert‘).
Niciunul dintre aceste cuvinte nu se referă la un loc în totul dezolant, nisipos, ci în
general la o regiune necultivată și nelocuită, unde rătăcesc animale sălbatice” (Seventh-
day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina
1145).

• Că pustie nu înseamnă neapărat și nu înseamnă întotdeauna „Sahara” reiese și din

următorul text: „Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii aceștia,
s-a aprins de mânie împotriva lui David. Și a zis: ,Pentru ce te-ai pogorât tu și cui ai lăsat
acele puține oi în pustie?’” (1 Sam 17,28). Era cu scurt timp înainte de momentul când
David l-a învins pe Goliat; el vorbea cu oamenii, interesându-se cum va recompensa
împăratul o asemenea faptă de vitejie, dar Eliab a fost gelos pe fratele său și l-a mustrat:
„Unde ai lăsat acele puține oi în pustie?” Aici pustie înseamnă câmpie, câmp, pășune,
teren nelocuit și folosit pentru pașterea vitelor. Acolo a ucis David ursul și leul care
veniseră să atace oile.

• Oricum, teren neospitalier și primejdios, cu climă fierbinte și fără locuitori. Copiii lui
Israel s-au plâns de multe ori: împotriva lui Moise, a lui Moise și Aaron, și împotriva
Domnului, pentru că au fost aduși în locuri pustii:

- „Ei i-au zis lui Moise: ,Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne
aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?’” (Exod 14,11)

- „Copiii lui Israel le-au zis: ,Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara
Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne
269

săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta, ca să faceți să moară de foame toată
mulțimea aceasta’” (16,3).
Page
 - „Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustiaȚin în luna întâi. . . . Adunarea
n-avea apă. Și s-au răsculat împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron. Poporul a căutat
ceartă cu Moise. Ei au zis: ,Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit frații noștri
înaintea Domnului! Pentru ce ați adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să
murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din Egipt și ne-ați adus în acest
loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viță, nici rodiu, nici apă de
băut?’” (Num 20,1-5)

• În scrierile lui Moise se vorbește de mai multe locuri din vasta zonă pe unde au pribegit
copiii lui Israel, toate acestea numite pustiuri: pustia Țin, pustia Sinai, pustia Paran.

• Iată cum este descrisă pustia prin care au pribegit copiii lui Israel mulți ani: „. . . ia seama
să nu ți se umfle inima de mândrie și să-L uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos
din țara Egiptului, din casa robiei, care te-a dus în acea pustie mare și grozavă, unde
erau șerpi înfocați și scorpioni, în locuri uscate și fără apă . . .” (Deut 8,14.15).

• Copiii lui Israel puteau să intre mult mai devreme în țara promisă, dar răzvrătirile lor
repetate și mai ales cea din Cades-Barnea au făcut ca traversarea Iordanului să fie
amânată cu încă treizeci și opt de ani. Când zece dintre cele douăsprezece iscoade
trimise de Moise în Canaan ca să cerceteze țara au ponegrit-o în fața copiilor lui Israel și
au răsculat poporul împotriva lui Moise și Aaron, Domnul a jurat că nu vor intra în
Canaan, ci trupurile le vor putrezi în pustie (vezi Numeri 14,26-33):

- „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toți, a căror numărătoare
s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, și care ați cârtit împotriva
Mea, nu veți intra în țara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiți, afară de Caleb, fiul
lui Iefune, și Iosua, fiul lui Nun” (Num 14,29.30).

- „Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie, până la nimicirea întregului
neam de oameni de război care ieșiseră din Egipt și care nu ascultaseră de glasul
Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă țara pe care jurase părinților lor că
ne-o va da, țară în care curge lapte și miere” (Ios 5,6).

- „Nu vă împietriți inima, ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie, unde părinții

voștri M-au ispitit și M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele. Patruzeci de ani
M-am scârbit de neamul acesta și am zis: ,Este un popor cu inima rătăcită, ei nu cunosc
căile Mele.’ De aceea am jurat în mânia Mea: ,Nu vor intra în odihna Mea!’” (Ps 95,8-
11)

- „. . .câtă vreme se zice ,astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua
răzvrătirii.’ Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare
toți aceia care ieșiseră din Egipt prin Moise? Și cine au fost aceia de care S-a dezgustat
270

El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră și ale căror trupuri moarte au
căzut în pustie? Și cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor
Page
 ce nu ascultaseră? Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinței lor” (Evr
3,15-19).

(05) Horeb

• Muntele de la Horeb a fost numit „muntele lui Dumnezeu” (Exod 3,1; 18,5; 1 Împ 19,8).
De fapt, toți munții sunt ai lui Dumnezeu, pentru că El i-a făcut, dar ne putem da seama
ce importanță a avut muntele acesta de a fost numit astfel. I s-a zis și muntele Sinai –
este același munte. Nu se cunoaște originea și înțelesul acestor nume.

Iată ce ni se spune despre Sinai/Horeb: „Sinai. Evreiește Sînay, sens necunoscut, deși
numele poate fi conectat cu Sin, zeul-lună babilonian. Grecește Sina. Muntele de pe
care Dumnezeul a rostit Decalogul, numit și Horeb (Hō’rĕb), (evreiește Choreb), al cărui
sens este, de asemenea, necunoscut” (Seventh-day Adventist Bible Dictionary/
Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 1019).

• Câțiva munți menționați în Sfânta Scriptură au avut o semnificație deosebită: acest

munte Sinai/Horeb, apoi Moria, Carmel, Hermon, muntele Fericirilor, muntele
Schimbării la Față.

• La Sinai/Horeb au avut loc evenimente foarte importante din istoria lumii, a poporului
Israel, a planului de mântuire. Iată unele dintre acestea:

- La Horeb a auzit Moise glasul lui Dumnezeu din mijlocul unui rug aprins care nu se
mistuia și a primit chemarea de a-l scoate pe Israel din Egipt (vezi Exodul 3,1-10). Ca
încurajare pentru Moise, Dumnezeu a zis: „Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi
pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji
lui Dumnezeu pe muntele acesta” (versetul 12).

- După ieșirea din Egipt, copiii lui Israel au ajuns într-un loc unde nu era apă, dar
Dumnezeu a rezolvat problema într-un mod miraculos: „Domnul i-a zis lui Moise: ,Treci
înaintea poporului și ia cu tine vreo câțiva dintre bătrânii lui Israel; ia-ți în mână și
toiagul cu care ai lovit râul și pornește! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului;
vei lovi stânca și va țâșni apă din ea și poporul va bea.’ Moise a făcut așa în fața
bătrânilor lui Israel” (Exod 17,5.6). A ieșit apă din stâncă și au băut toți, oamenii și vitele
lor.

- La Horeb a încheiat Dumnezeu un legământ cu poporul Său Israel: „Moise s-a suit la
Dumnezeu. Și Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: ,Așa să vorbești casei lui Iacov și
să spui copiilor lui Israel: ,Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de
vultur și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi
legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi
271

veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.’ Acestea sunt cuvintele pe care le vei
spune copiilor lui Israel’” (Exod 19,3-6; vezi și Deuteronom 5,2; 29,1).
Page
 - La Horeb a rostit Domnul Cele Zece Porunci în auzul unui popor întreg, eveniment unic
în istoria omenirii (vezi Exodul 20,1-17; Deut 4,10.15). De la un rug minor, umil, arzând,
la un munte întreg în flăcări (vezi Exodul 3,2.3; 19,18; Deuteronom 4,11).

- La Horeb a scris Domnul Cele Zece Porunci pe două table de piatră și le-a dat lui Moise
(vezi Exodul 31,18; 1 Împărați 8,9; Maleahi 4,4).

- Pe muntele Horeb a petrecut Moise de două ori câte patruzeci de zile și patruzeci de
nopți cu Dumnezeu, fără să mănânce nimic și fără să bea apă (vezi Deuteronom 9,9;
Exodul 34,28).

- Pe muntele Horeb a văzut Moise slava Domnului (vezi Exodul 33,12-23; 34,1-7).

- Pe muntele Horeb a primit Moise instrucțiuni pentru construirea sanctuarului și la

poalele acelui munte a fost făcut (vezi Exodul 25-31; 36-40).

- Din păcate, tot acolo, la poalele muntelui Horeb, au făcut copiii lui Israel vițelul de aur
și au practicat idolatria (vezi Deuteronom 9,8.12). Acolo Moise a intervenit pentru
salvarea poporului și Domnul l-a iertat, însă mii de oameni din popor au fost nimiciți
(vezi Exodul 32,30-33.25-29).

- La muntele Horeb s-a dus profetul Ilie când fugea de Izabela; pe drum într-acolo, un
înger i-a oferit pâine și apă, apoi se spune: „El s-a sculat, a mâncat și a băut, și, cu
puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de
nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.” Acolo i-a vorbit Dumnezeu și l-a încurajat
(vezi 1 Împărați 19,1-18; citat este versetul 8).

Aplicații spirituale

• Să citim din nou textul de la început: „Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul
Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie și a ajuns la muntele lui
Dumnezeu, la Horeb” (Exod 3,1).

• Moise a ajuns păstor de oi, a făcut experiență intensă în timpul celor 40 de ani de
păstorire. Nu era turma lui, ci a socrului său. La un moment dat, a dus turma dincolo de
pustie și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Acolo Dumnezeu l-a promovat de
la ocupația de cioban la cea de păstor de suflete, așa cum le-a zis mai târziu unor
ucenici: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Mat 4,19). Pescari de
oameni, păstori de oameni.

• Moise a petrecut următorii 40 de ani din viața lui lucrând ca păstor de oameni: un păstor
răbdător, „mai blând decât orice om de pe fața pământului” (Num 12,3). De-a lungul
secolelor și mileniilor, Dumnezeu a folosit milioane de păstori pentru îngrijirea turmei
272

Sale. Păstorirea este chiar un dar al Duhului Sfânt și o activitate la care El îi cheamă pe
unii oameni: „Și El i-a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții
Page

păstori și învățători” (Efes 4,11).

 • Instrucțiuni valoroase au fost date păstorilor creștini: „Luați seama dar la voi înșivă și la
toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți biserica Domnului,
pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20,28). „Păstoriți turma lui Dumnezeu,
care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu
pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce
v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei” (1 Pet 5,2.3).

• Turma Domnului a fost și este condusă prin pustiul lumii acesteia. Se hrănește cu ce
este posibil în acest pustiu dezolant. Înaintăm spre muntele lui Dumnezeu, spre Horeb.
Când vom ajunge oare dincolo de pustie, la muntele lui Dumnezeu, la Horeb, acum
muntele Sionului?

• Psalmistul a arătat cum se poate ajunge acolo și cine va avea o astfel de experiență
fericită: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?
Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă”
(Ps 15,1.2). Și din nou: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica
până la locul Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și
dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele. Acela va căpăta binecuvântarea
Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii lui” (Ps 24,3-5).

• În ultima carte a Bibliei vedem tabloul acestora: „Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea
pe muntele Sionului; și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care
aveau scrise pe frunte numele Său și numele Tatălui Său” (Apoc 14,1).

• Noi mergem înainte și privim prin credință muntele lui Dumnezeu, cerul. Și ne
întrebăm: vom și ajunge acolo? Întrebarea este foarte serioasă, pentru că nu toți cei ce
au mers către țara promisă au și ajuns acolo. După repetate răzvrătiri și nelegiuiri, copiii
lui Israel au fost osândiți să rătăcească prin pustie patruzeci de ani, cum nu fusese planul
lui Dumnezeu de la început.

• După răzvrătirea stârnită de zece dintre cele douăsprezece iscoade trimise să cerceteze
țara Canaanului, Dumnezeu a rostit sentința aceasta: „Trupurile voastre moarte vor
cădea în pustia aceasta. Voi toți, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la
vârsta de douăzeci de ani în sus, și care ați cârtit împotriva Mea, nu veți intra în țara pe
care jurasem că vă voi da-o s-o locuiți, afară de Caleb, fiul lui Iefune, și Iosua, fiul lui
Nun” (Num 14,29.30).

• Scriitorul Epistolei către Evrei pune acestei șase întrebări retorice, trei ca întrebări
propriu-zise și trei ca răspunsuri: „Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce
273

auziseră? N-au fost oare toți aceia care ieșiseră din Egipt prin Moise? Și cine au fost
aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră și ale
Page

căror trupuri moarte au căzut în pustie? Și cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui?
 Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră?” (Evr 3,16-18). Dar apostolul Pavel nu
întreabă, ci afirmă cu siguranță: „Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui
Dumnezeu, căci au pierit în pustie” (1 Cor 10,5).

• Au pierit în pustie! Nu se poate ajunge la muntele lui Dumnezeu, Horeb, în împărăția Sa,
fără a parcurge în întregime pustia aceasta a vieții pământene. Pustie în care clocotesc
ispitele, în care abundă necazurile, în care mișună reptilele iadului. Trebuie mers
înainte. Dumnezeu este cu noi. El poate avea grijă de noi. Pentru că așa ni s-a promis:
„Nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și
Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci,
împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Cor
10,13).

• Trist și adevărat este că mulți se pierd în pustie. Rămân lipiți de glia aceasta blestemată
și își vor continua rămânerea aici timp de 1.000 de ani, când pământul întreg va fi nu
numai o pustie spirituală, ci chiar una fizică. O existență ruinată acum, terminată în mod
fatal, fără perspectiva de a se continua în veci la muntele Sionului.

• Ar zice Iacov, fratele Domnului: „Nu trebuie să fie așa, frații mei!” (Iac 3,10). Nu trebuie
să fie așa. Pentru că „cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit”, așa cum a garantat
Domnul nostru Isus Hristos (Mat 24,13). Domnul ne oferă toate proviziile și ocrotirea Sa
deplină ca să ne terminăm pribegia prin pustiu și să ajungem cu bine la porțile
paradisului: „Haina nu ți s-a învechit pe tine și nici nu ți s-au umflat picioarele, în timpul
acestor patruzeci de ani” (Deut 8,4).

• Se putea ajunge la muntele Sion/Sinai/Horeb, la muntele Domnului, împărăția cerului,

mai demult, așa cum precizează Inspirația:

- „Dacă planul lui Dumnezeu ar fi fost adus la îndeplinire de poporul Său, oferind lumii
solia harului, atunci deja până acum Hristos ar fi venit spre pământ şi sfinţii ar fi fost
primiţi în cetatea lui Dumnezeu” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 6, pagina 450).

- „Dacă biserica lui Hristos ar fi făcut lucrarea încredinţată ei, aşa cum a stabilit Domnul,
întreaga lume ar fi fost avertizată până acum şi Domnul Isus ar fi venit spre pământul
nostru în putere şi slavă mare” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 633-
634).

- „Dacă, după marea dezamăgire de la 1844, adventiştii ar fi ţinut credinţa lor cu tărie şi
ar fi înaintat în unire pe baza directivelor providenţei, primind solia îngerului al treilea şi,
în puterea Duhului Sfânt, vestind-o lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul
274

ar fi lucrat energic prin eforturile lor, lucrarea ar fi fost terminată şi Hristos ar fi venit
deja să-Şi primească poporul ca să le dea răsplata.” (Manuscrisul 4 din 1883, publicat în
Selected Messages/Solii alese, cartea 1, pagina 68)
Page
 - „Oferind lumii evanghelia, noi suntem în stare să grăbim revenirea Domnului nostru.
Noi trebuie nu numai să aşteptăm, ci să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu” (The Desire
of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 633).

• Atunci să grăbim venirea zilei aceleia, cum ne-a îndemnat apostolul Petru: „Deci, fiindcă
toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare
sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Pet 3,11.12).

• Grăbire? Într-un singur fel: „Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată

lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Mat
24,14). Când se va termina această lucrare de răspândire a adevărului mântuitor, în
forma întreitei solii îngerești din Apocalipsa 14,6-12, atunci va veni sfârșitul. Participând
la aceste eforturi, grăbim sosirea sfârșitului, care este de fapt un început glorios.

• Priviți înainte către muntele lui Dumnezeu, oricum s-ar numi el – Sinai/Horeb/Sion! De
acolo ne va veni mântuirea:

- „O, de ar porni din Sion izbăvirea lui Israel! Când va întoarce Domnul înapoi pe prinșii
de război ai poporului Său, Iacov se va veseli și Israel se va bucura” (Ps 14,7).

- „Din Sion, care este întruparea frumuseții desăvârșite, de acolo strălucește Dumnezeu.
Dumnezeul nostru vine și nu tace, înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui o
furtună puternică. El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să-l judece pe poporul Său:
,Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!‘ Atunci
cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este cel ce judecă” (Ps 50,2-6).

• Sosirea mântuiților pe muntele Domnului va însemna inaugurarea celor 1.000 de ani de

domnie împreună cu Hristos. Și după aceea vor avea loc minuni la nivel planetar:
„Pustia și țara fără apă se vor bucura, pustietatea se va veseli și va înflori ca trandafirul,
se va acoperi cu flori și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință,
căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava
Domnului, măreția Dumnezeului nostru” (Isa 35,1.2). Sionul își va răspândi faima,
rodnicia și frumusețea: „Muntele Sionului era chiar în fața noastră și pe munte era un
templu glorios, iar în jurul lui erau alți șapte munți, pe care creșteau trandafiri și crini”
(Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 19).

• Cei sosiți pe muntele Domnului se vor bucura de o izbăvire și de o bucurie eternă,

nevisată, și incomparabilă cu orice altceva:

- „Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință.
O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și
275

gemetele vor fugi!” (Isa 35,10)

Page
 - „Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion și împlinite vor fi juruințele care Ți-au
fost făcute” (Ps 65,1).

- „Mare este Domnul și lăudat de toți, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel
sfânt. Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea
de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat” (Ps 48,1.2).

• Dincolo de pustie e paradisul! Adio pustie în veci de veci! Haideți să ne grăbim cu toți
într-acolo! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 455: „De ce nu vii ca să ne iei la Tine?”

Cântarea de închidere, 217: „O, condu-mă Tu, Isuse!”

276
Page
 TIMPUL DE HAR

• Apostolul Ioan zice în evanghelia sa că „legea a fost dată prin Moise, dar harul și
adevărul au venit prin Isus Hristos” (capitolul 1,17). O citire superficială poate duce la
confuzii, la concluzii doctrinare false și primejdioase. Adică: Nu au existat har și adevăr
înainte de Hristos, înainte de întruparea Sa? Nu mai există lege după ce a venit Hristos?

• Răspunsul cinstit și bine documentat la ambele întrebări este: ba da, toate acestea au
existat de când există lumea. Mai precis adevăr a existat de când există Dumnezeu, la
fel și legea Celor Zece Porunci primită de Moise, care este copia fidelă a caracterului
divin, despre care psalmistul a zis: „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și legea Ta este
adevărul” (Ps 119,142).

• Cuvântul har (sau înlocuitori ai lui) se găsește și în Vechiul Testament, fiind traducerea a
doi termeni ebraici:

- Chen, însemnând har, milă, trecere, bunătate, favoare, cu 38 de apariții, de exemplu:

„Noe a căpătat milă (chen) înaintea Domnului” (Gen 6,8); „să capete roaba ta trecere
(chen) înaintea ta” (1 Sam 1,18); „harul (chen) este turnat pe buzele tale”– (Ps 45,2).

- Tech-in-naw’, cu sensul de îndurare (ne-a fost arătată îndurare): „Și, totuși, Domnul,
Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi” (Ezra 9,8: adică „ne-a arătat îndurare”), apare
numai în acest text.

• În Noul Testament, cuvântul „har” este, de asemenea, traducerea a doi termeni

grecești:

- Charis, care înseamnă beneficiu, favoare, dar, bucurie, dărnicie, plăcere, mulțumire, și
apare de 155 de ori (deși în 24 de locuri este tradus cu alte cuvinte decât „har”).
Exemple de texte unde în original este folosit termenul charis : „erau plăcuți (charin,
acuzativ de la charis) înaintea întregului norod” (Fapte 2,47); „voiam să vin mai înainte la
voi, ca să aveți un al doilea har” (charin, acuzativ de la charis) – (2 Cor 1,15); „harul lui
Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat” (charis) – (Tit 2,11).

- Euprepeia, apare o singură dată, în Iacov 1,11, și este tradus cu frumusețe (euprepeia).

• S-ar cuveni o definire a noțiunii de har și anume: „Har. În general traducerea ebraicului
chen și a grecescului charis, însemnând ,favoare’, ,bunătate’, mai ales când este
necâștigată sau nemeritată. Termenul ebraic se întâlnește în Vechiul Testament în mod
frecvent în expresii traduse precum ,dacă am găsit’ sau ,dacă am căpătat trecere (har)
înaintea ta’ (Gen 30,27; Exod 33,13). Asemenea expresii sunt folosite în mod repetat ca
o formulă de adresare politicoasă, față de Dumnezeu sau față de o persoană.”
277

(Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea,

paginile 419-420)
Page
 • Iată explicația noțiunii de har pe care ne-o dă Spiritul Profetic: „Noi nu am fi învățat
niciodată înțelesul acestui cuvânt, ,har’, dacă nu am fi căzut. Dumnezeu îi iubește pe
îngerii necăzuți în păcat, care fac serviciul Său și sunt ascultători de toate ordinele Lui,
dar nu le dă har. Aceste ființe cerești nu știu nimic despre har; ele nu au avut niciodată
nevoie de el, pentru că nu au căzut niciodată. Harul este un atribut al lui Dumnezeu
arătat ființelor omenești lipsite de merite. Noi nu l-am căutat, ci a fost trimis în căutarea
noastră. Dumnezeu Se bucură să ofere harul acesta oricui flămânzește după el, nu
pentru că noi suntem vrednici, ci pentru că suntem cu totul nevrednici. Nevoia noastră
este calificarea care ne dă asigurarea că vom primi acest har.” (My Life Today/Viața
mea astăzi, pagina 100)

• Prin urmare, harul s-a arătat imediat ce a existat păcat pe pământ. Dar adevărul? A
existat adevăr înainte de sosirea Salvatorului? Cum să nu. Propriu-zis, nici nu ar trebui
demonstrat lucrul acesta, pentru că este prea evident: „Este cu neputință ca Dumnezeu
să mintă” (Evr 6,18), „Dumnezeu nu poate să mintă” (Tit 1,2). El este adevărul și le-a
comunicat creaturilor Sale adevărul. Iată câteva texte din Vechiul Testament care arată
că adevărul a existat și înainte de întruparea Cuvântului:

- Un text deja citat: „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și legea Ta este adevărul” (Ps
119,142).

- „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” (Ps 51,6). Ca să fie în adâncul inimii,
adevărul trebuie mai întâi să existe.

- „Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din
inimă” (Ps 15,2; acela va locui pe muntele Lui cel sfânt).

- „Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele,

Tu ești totdeauna nădejdea mea!” (Ps 25,5)

- „Cumpără adevărul și nu-l vinde, înțelepciunea, învățătura și priceperea” (Prov 23,23).

• Și har a existat întotdeauna? Bineînțeles! Am dat deja unele exemple, dar întreb: nu a
iertat Dumnezeu oameni în Vechiul Testament? Pe David, pe Manase, pe locuitorii din
Ninive? Orice iertare divină se face pe bază de har și niciodată pe bază de merit, căci
dacă ar exista vreun merit omenesc nu s-ar vorbi de iertare.

• „Vechiul Testament arată nu numai neplăcerea lui Dumnezeu față de păcat, ci și

răbdarea și iubirea Lui față de păcătoși, cum și harul oferit pentru mântuirea lor.
Rămâne, totuși, ca Noul Testament să proclame plinătatea harului divin, ,căci legea a
fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos’” (Seventh-day
Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 420).
278

• Legea a fost dată prin Moise în sensul că Moise a fost instrumentul prin care Dumnezeu
Page

le-a transmis oamenilor legea Sa, formulată în zece porunci, și instrucțiunile referitoare
 la practicile ceremoniale, care aveau să le îndrepte oamenilor privirea spre Mântuitorul,
până când va veni în trup și va muri pentru ei.

• Dar aceea era doar o formulare și o comunicare, căci codul moral nu poate fi decât
veșnic, așa cum veșnic este Dumnezeu. Iar după venirea lui Hristos aceeași ordine
morală rămâne pentru totdeauna, așa cum a confirmat apostolul Pavel: „Deci, prin
credință desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea” (Rom 3,31).

• Prin urmare, harul și adevărul, despre care Ioan spune că au venit prin Hristos, au existat
întotdeauna, dar au fost duse la împlinire, la maturitate, la realizare totală pe pământ,
prin venirea Salvatorului. Prin Hristos am primit harul și adevărul, pentru că El le
întruchipează pe amândouă și ele Îl definesc: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit
printre noi, plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14). Hristos este plin de har, El este plin de
adevăr. Niciodată nu a fost altfel.

• Să ne aducem aminte de cuvintele lui Isus din Matei 24,15: „. . . cine citește să
înțeleagă.” Numai legea-umbră (vezi Evrei 10,1) s-a încheiat în jertfa lui Hristos, dar
codul moral formulat de Dumnezeu în zece articole este etern; nu exista Moise când
acest cod era în vigoare și era universal. Moise a fost doar agentul prin care Dumnezeu
a comunicat poporului atât legea Sa morală, eternă, sfântă, dreaptă, bună, spirituală
(vezi Romani 7,12.14), cât și instrucțiunile sistemului ceremonial. Dar Dumnezeu a fost
Autorul propriu-zis al tuturor acelor aranjamente.

• Vorbim însă acum nu numai despre har în general, ci în special despre „timpul de har”, și
ne referim la încheierea sau închiderea harului. Aici este vorba de o aplicare specială a
noțiunii de har. Un pastor destul de experimentat îmi spunea în urmă cu câțiva ani că
unii vorbesc despre încheierea harului, dar cum poate harul să se încheie, când el este o
trăsătură a caracterului lui Dumnezeu? Nu despre această trăsătură a caracterului divin
este însă vorba în contextul nostru; sigur că ea nu poate să dispară, El va fi întotdeauna
bun, milostiv, darnic, iubitor.

• Repet ce a zis sora White în definirea harului: „Harul este un atribut al lui Dumnezeu
arătat ființelor omenești lipsite de merite. Noi nu l-am căutat, ci a fost trimis în căutarea
noastră.” Deci harul este iubirea lui Dumnezeu, dar nu iubirea Sa sub toate aspectele, ci
aplicată aici pe pământ, păcătoșilor, pentru smulgerea lor din păcat și din moarte
eternă.

• Este vorba despre un timp special acordat muritorilor pentru pocăință: acesta nu va
dura în veci. Iată ce a zis Hristos către apostolul Ioan când vorbea despre o categorie de
persoane care au trăit în timpul bisericii din Tiatira: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar
279

nu vrea să se pocăiască de curvia ei!” (Apoc 2,21). Vreme să se pocăiască, vreme de

pocăință. Acesta este timp de har, și este limitat.
Page
 • Porunca dată omului în Eden era să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului,
cu mențiunea că, dacă va face lucrul acesta, în ziua aceea va muri (vezi Geneza 2,16.17).
De ce nu a murit atunci? De ce a trăit Adam 930 de ani (vezi Geneza 5,5)? Pentru că,
imediat ce a căzut în păcat prin neascultare de porunca lui Dumnezeu, a intervenit harul
salvator. Era planul de mântuire necunoscut până atunci:

- „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după evanghelia mea și propovăduirea lui Isus
Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a
fost arătată acum prin scrierile proorocilor și prin porunca Dumnezeului celui veșnic, a
fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor, ca să asculte de credință, a lui Dumnezeu,
care singur este înțelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin!” (Rom
16,25-27)

- „Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care o
rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, și pe care n-a cunoscut-o
niciunul dintre fruntașii veacului acestuia, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe
Domnul slavei” (1 Cor 2,7.8).

- „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă

scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu
despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte
veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos,
prin Duhul” (Efes 3,3-5)

- „. . . și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din
veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile” (versetul 9).

- „. . . vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită
acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei
tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col 1,26.27).

- „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogățiile harului
Său, pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de
pricepere, căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l
alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Și uni iarăși
într-unul în Hristos toate lucrurile, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes 1,7-10).

• Astfel, Biblia vorbește în multe locuri despre o taină a lui Dumnezeu, ținută ascunsă timp
de veacuri, adică din veșnicie, dar descoperită fiilor oamenilor prin prooroci și apostoli.
Taina aceasta este planul de mântuire, plan pentru răscumpărarea omului din domnia
întunericului, mântuirea lui din păcat, și aducerea lui înapoi în familia ființelor
ascultătoare de Dumnezeu. Planul acesta a avut în vedere restabilirea ordinii, armoniei
280

și unității universale, reintegrarea în această unitate a oamenilor salvați prin har.

Page
 • Dumnezeu nu a fost surprins de căderea omului. Nu a dorit-o, i-a arătat omului ce are
de făcut ca să nu piardă inocența și nemurirea, dar luase din timp măsuri pentru
preîntâmpinarea crizei:

„Planul pentru răscumpărarea noastră nu a fost un gând ulterior, un plan formulat după
căderea lui Adam. El a fost o descoperire a ‚tainei care a fost ţinută ascunsă timp de
veacuri’ (Rom 16,25). Era o desfăşurare a principiilor care din veacuri eterne fuseseră
temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia
lui Satana şi de căderea omului prin puterea amăgitoare a apostatului. Dumnezeu nu a
ordonat ca păcatul să existe, dar a văzut dinainte existenţa lui şi a luat măsuri pentru
întâmpinarea teribilei urgenţe.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 22)

• Când i-a vizitat pe Adam și pe Eva în Grădina Edenului, imediat după căderea lor în
păcat, Dumnezeu le-a arătat consecințele neascultării lor, dar și nădejdea mântuirii
printr-un Salvator care va veni. Adresându-se șarpelui care i-a ispitit, de fapt folosit de
Satana, Dumnezeu a zis: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și
sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen 3,15).

• Au trecut mii de ani până când Salvatorul a sosit: „Dar, când a venit împlinirea vremii,
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere
pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal 4,4.5). Hristos a venit la
împlinirea vremii, ca să-i răscumpere pe păcătoși din osânda legii călcate. „ Fiindcă atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în
lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3,16.17). „Și
Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14).

• Iată și o definire analitică a harului divin, așa cum este el descris pe paginile Sfintelor
Scripturi:

(01) Harul este o stare. „Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în acestă stare
de har în care suntem” (Rom 5,2). Deci, nu este vorba doar de o atitudine divină, ci de o
realitate favorabilă în care El ne-a introdus.

(02) Harul nu este monoton. „Dumnezeul oricărui har . . . vă va desăvârși, vă va întări,

vă va da putere și vă va face neclintiți” (1 Pet 5,10). „Și Dumnezeu poate să vă umple cu
orice har” (2 Cor 9,8). „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare
dintre voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Pet 4,10). „Orice har”,
„har felurit”, „harul primit”.

(03) Harul nu se menține de la sine. „Și, după ce s-a împrăștiat adunarea, mulți dintre
281

iudei și dintre prozeliții evlavioși au mers după Pavel și Barnaba, care stăteau de vorbă
cu ei și-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu” (Fapte 13,43). Perseverarea în
Page

har este vitală, altfel harul se poate pierde.

 (04) Harul este dinamic. Am zis că în Hristos harul și adevărul și-au atins apogeul, s-au
manifestat pe deplin, dincolo de orice anticipări și manifestări sporadice. Harul nu este
static, ci se cunoaște și se experimentează în mod progresiv: „Și Cuvântul S-a făcut trup
și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14). PLIN DE HAR.

„Ba încă și legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit
păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (Rom 5,20). „De aceea îți spun: păcatele ei,
care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin”
(Luca 7,47). „Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult, împreună cu
credința și cu dragostea care este în Hristos Isus” (1 Tim 1,14). HARUL SE POATE
ÎNMULȚI.

„Dar, în schimb, ne dă un har și mai mare” (Iac 4,6). „. . . ci creșteți în harul și în

cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum și în
ziua veșniciei! Amin!” (2 Pet 3,18). Creșterea aceasta este posibilă numai prin locuirea
lăuntrică a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. CREȘTERE ÎN HAR.

• Atitudinea și comportarea oamenilor față de harul divin sunt astfel revelate în Sfintele
Scripturi:

(01) Harul adevărat și harul fals: „. . . să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu
este harul acesta, de care v-ați alipi” (1 Pet 5,12). Pastorul luteran german Dietrich
Bonhoeffer, în cartea sa The Cost of Discipleship/Costul uceniciei, a scris despre harul
ieftin („billige Gnade” în germană, „cheap grace” în engleză), pe care l-a definit astfel:

„Harul ieftin este predicarea iertării fără a cere pocăință, botez fără disciplină
bisericească, comuniune fără mărturisire, iertare fără mărturisire. Harul ieftin este har
fără ucenicie, har fără cruce, har fără Isus Hristos, viu și întrupat.”

(02) Harul cerut și acordat. Când era pe cale de a se scufunda în mare, Petru a strigat
disperat: „Doamne, scapă-mă!” Isus i-a întins mâna și l-a salvat (vezi Matei 14,30.31;
cuvintele citate sunt din versetul 30).

(03) Harul necerut, dar acceptat. Domnul Isus Hristos l-a întrebat pe slăbănogul de la
scăldătoarea Betesda: „Vrei să te faci sănătos?” (Vezi Ioan 5,1-9; cuvintele citate sunt
din versetul 6). După ce i-a spus „scoală-te, ridică-ți patul și umblă” (versetul 8),
numaidecât omul s-a făcut sănătos și umbla.

(04) Harul oferit și lepădat, poporul iudeu; a zis Isus, înainte de a părăsi definitiv
templul: „Ierusalime, Ierusalime! . . . De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum își
strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut!” (Mat 23,37)
282

(05) Harul răstălmăcit. „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească
harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom
6,1.2)
Page
 (06) Harul ocolit. „Luați sema bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu”
(Evr 12,15).

(07) Harul zădărnicit. „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă
neprihănirea se capătă prin lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2,21). Căutarea
neprihănirii fără Hristos, indiferent ce altă soluție s-ar accepta, este cădere din har.

(08) Harul pervertit. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scriși de mult pentru
osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului
nostru și-L tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn Isus Hristos” (Iuda 4).

(09) Harul abandonat. „Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege, v-ați despărțit
de Hristos, ați căzut din har” (Gal 5,4). Încercarea de obținere a neprihănirii, de
cumpărare a mântuirii, de acumulare a unor merite înaintea lui Dumnezeu prin fapte
proprii este o atitudine fățișă de lepădare a harului mântuitor.

• Limitarea în timp a posibilității pocăinței a fost indicată cu multă vreme înainte de

timpurile noastre și chiar înainte de întruparea Mântuitorului. Iată apelul adresat
oamenilor prin profetul Isaia: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L,
câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de
gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru,
care nu obosește iertând” (Isa 55,6.7). Câtă vreme se poate găsi, câtă vreme este
aproape. Ce înseamnă aceste cuvinte decât că odată și odată nu va mai putea fi găsit, că
nu va mai fi aproape?

• Acest cuvânt profetic este și mai cutremurător: „Veniți-vă în fire și cercetați-vă, neam
fără rușine, până nu se împlinește hotărârea - ca pleava trece vremea -, până nu vine
peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!” (Țef
2,1-3). Mai este posibilă pocăința, mai este posibilă iertarea, înainte de ziua mâniei Sale.

• Următorul apel din Epistola către Evrei pornește de la răzvrătirile străvechi ale poporului
Israel și avertizează împotriva copierii purtării lor: „Să luăm dar bine seama ca, atâta
vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul dintre voi să nu
se pomenească venit prea târziu” (Evr 4,1). Cândva va fi prea târziu pentru întoarcere la
Dumnezeu, pentru intrare în odihna mântuirii.

• Milostivul Mântuitor așteaptă cu răbdare, perseverență și iubire întoarcerea păcătoșilor:

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el,
voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3,20). E clar din cuvintele Domnului că El stă la ușa
inimii și bate, dar bate câtă vreme și inima bate; când inima încetează să bată, El va
pleca. Dar chiar dacă inima continuă să funcționeze, va sta El oare la ușa ei și va bate,
283

chemându-l pe păcătos la mântuire, la nesfârșit și în ciuda tuturor refuzurilor?

• Iată răspunsul dat chiar de Domnul nostru Isus Hristos, în care limita acceptării este
Page

absolut clară: „Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi veți fi afară și
 veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’, drept răspuns,
El vă va zice: ,Nu știu de unde sunteți!’ Atunci veți începe să ziceți: ,Noi am mâncat și
am băut în fața Ta și în ulițele noastre ai învățat pe norod.’ Și El va răspunde: ,Vă spun
că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi, toți lucrătorii fărădelegii!’”
(Luca 13,25-27)

• Acum rolurile sunt inversate. Isus a stat la ușă, a bătut și a apelat. Unii au răspuns și vor
fi cu El în împărăția cerurilor: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de
domnie” (Apoc 3,21). Dar alții nu au deschis ușa, nu au răspuns pozitiv la chemarea
Mântuitorului. L-au lăsat să stea afară, până când a plecat. Iar acum situația este alta:
nepocăiții stau afară și bat la ușă, iar Stăpânul casei refuză să-i primească.

• Nu era prea târziu când Hristos a rostit cuvintele din Luca 13,25-27 și nu este prea târziu
acum. De aceea El ne îndeamnă răspicat: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci
vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea” (versetul 24). Aceste cuvinte preced
descrierea tragică a nepocăiților stând și așteptând zadarnic în fața ușii încuiate.

• În Matei 24,37-39, Domnul Isus Hristos a zis că, așa cum a fost în vremea lui Noe, așa va
fi și la venirea Fiului omului. El S-a referit mai întâi la starea stricată a lumii, dar apoi și la
ce s-a întâmplat cu ei: „A venit potopul și i-a luat pe toți” (versetul 39). Potopul a venit
la șapte zile după ce „Domnul a închis ușa” corabiei (vezi Geneza 7,10-24; cuvintele
citate sunt din versetul 16). De câte ori a închis-o?

• În Matei 25,1-13, Mântuitorul a relatat pilda celor zece fecioare. Când cele neînțelepte
au plecat ca să cumpere untdelemn, a venit mirele și cele înțelepte au intrat cu el în
odaia de nuntă. „Și s-a încuiat ușa” (versetul 10). De câte ori s-a încuiat ușa? Și s-a mai
descuiat vreodată pentru fecioarele rămase afară?

• Dar poate că textul cel mai exact care arată momentul închiderii harului este cel din
Apocalipsa 22,11.12: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat
să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără
prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin curând și răsplata
Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

• Observați că versetul 12 vorbește despre revenirea Domnului. Înainte de acel

eveniment decisiv încetează toate apelurile la pocăință. Nicio convertire nu mai are loc
și nu mai este posibilă. El aduce răsplata pentru fiecare, „după fapta lui”, răsplată care
poate să fie bună sau rea. Răsplata corespunde vieții trăite de fiecare. Și este răsplata
Domnului Isus, căci El zice „răsplata Mea”. Nu este răsplata oamenilor, deși corespunde
284

raportului vieții lor și le este dată lor. Răsplata nu este meritată, dar este justă, pentru
fiecare, fie că este vorba de mântuire, fie că este vorba de pierzare.
Page
 • Versetul 12, care cuprinde făgăduința Domnului despre revenirea Sa, este precedat de
anunțul teribil din versetul 11. Acolo se spune că nimeni nu mai poate schimba nimic, ci
nu are decât să continue viața așa cum a trăit-o până atunci. Este un sunet de clopot
care marchează sfârșitul timpului de har. În acel verset este vorba despre cei
credincioși: „fără prihană”, „sfânt”, dar și despre cei necredincioși: „nedrept”, „întinat”.
Sunt somați să continue așa. Este o înghețare pe veci a situației existente, o terminare
implacabilă a ofertei mântuirii. A fost destul timp. A fost destul har. A fost destulă
așteptare. A fost destulă iubire. Ajunge!

• În mod providențial, chiar în ziua când compuneam această predică, au apărut niște
versuri de mare valoare, ca artă și apel divin, care se potrivesc de minune cu solia
aceasta. Le redau mai departe:

„Pe mapamond sunt zvonuri că se-ncheie

Istoria calvarului cumplit. . .
Războiul dintre Șarpe și Femeie
Este pe cale de a lua sfârșit.

Sunt ultimele șanse de salvare

Pe care le mai are cel căzut,
Doi stropi de har și-o ultimă-ntrebare:
Ai înțeles ce este de făcut?

Dacă-ți ridici privirea vezi o mână

Ce îți creează pod peste abis?
Minune modelată din țărână,
Vrei împlinirea unui vis promis?

Un vis cu îngeri, paradis, cetate

Cu temelii de iaspis și rubin,
Aripi de zbor și sfântă libertate,
Tărâm de veșnicie fără chin. . .

O lume fără fapte ilicite,

Nu vis utopic, ci-adevăr total,
Nu răutăți genetic moștenite
Ci râu de viață, mare de cristal. . .

Nu avatarul aspru al torturii,

După scenariul hollywoodian
Ci împlinirea sfântă a Scripturii,
Cu o mireasă-ajunsă-n Canaan. . .
285

Și dacă se sfârșește Lupta Mare,

Războiul conceput de cel proscris,
Page
 Întreb retoric, pentru provocare:
Ești sigur că vei fi în Paradis?” (Autor: Alex D Jercan)

• Ești sigur că vei fi în Paradis? E o întrebare extrem de serioasă. Extrem de actuală.

Extrem de personală. Ești sigur? Vei fi în Paradis?

• Cine se mai îndoiește de proximitatea revenirii Domnului? El este chiar la uși. Suntem
gata să-L întâmpinăm? Îngerii ne vor lua în primire și ne vor duce în locuri fascinante,
arătându-ne lucruri pe care nici imaginația cea mai robustă nu le-ar fi putut concepe.
Îngerul păzitor îmi va povesti tot ce a făcut pentru mine, din câte primejdii m-a apărat și
m-a scos. Și altele, și altele.

• Nu e minunat? Cerul e destul de ieftin și merită să fie cucerit! Haidem să-l luăm cu asalt!
Câtă vreme se mai poate! Până când nu este prea târziu! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 128: „Salvare sigură ne-a dat”

Cântarea de închidere, 250: „Speranța mea e doar Hristos”

286
Page
 ÎNCHEIEREA HARULUI

• În istoria aplicării planului de mântuire găsim multe exemple în care Dumnezeu le-a
acordat oamenilor un timp de pocăință.

(01) Adam și Eva. Așa cum știm, ei nu au fost executați în ziua păcătuirii, cum ar fi fost
de așteptat, pentru că „ plata păcatului este moartea” (Rom 6,23). A intervenit harul
salvator: „ . . . dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos,
Domnul nostru” (același verset). Dumnezeu le-a dat primilor noștri părinți timp de
pocăință aproape un mileniu și ei au acceptat îndurarea lui Dumnezeu față de ei.

(02) Antediluvienii. „Atunci Domnul a zis: ,Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci și
omul nu este decât carne păcătoasă; totuși, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani’”
(Gen 6,3). La subsolul paginii este dată o explicație pentru verbul „nu va rămâne”: „nu
se va lupta sau nu va stăpâni”.

Cei o sută douăzeci de ani nu s-au referit la lungimea vieții oamenilor, pentru că
Dumnezeu nu a stabilit o vârstă fixă și egală când să moară oamenii și vedem că după
potop și mai târziu oamenii încă au putut trăi peste 120 de ani. A fost vorba mai
degrabă de un timp de har. Oamenii dinainte de potop au fost foarte stricați: „Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6,5).

„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu
S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea
pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât
înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu
pământul’” (versetele 11-13).

Starea lumii dinainte de potop este arătată și în Noul Testament: „. . . în care S-a dus să
le propovăduiască duhurilor din închisoare (Hristos a apelat la antediluvieni prin Noe),
care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în
așteptare în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic
număr de suflete și anume opt” (1 Pet 3,19.20).

„. . . dacă n-a cruțat El lumea veche, ci l-a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al
neprihănirii, împreună cu alți șapte inși, când a trimis potopul peste o lume de
nelegiuiți” (2 Pet 2,5).

Prin urmare, Dumnezeu l-a folosit pe Noe ca predicator al neprihănirii ca să-i cheme pe
contemporanii săi la pocăință. Era un timp de har, „îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
era în așteptare”.
287

(03) Cetățile din Câmpia Iordanului. Când s-a despărțit de Avraam, Lot „și-a ales toată
Câmpia Iordanului și a mers spre răsărit. . . . Oamenii din Sodoma erau răi și afară din
cale de păcătoși împotriva Domnului” (Gen 13,11.13). Cât de stricați erau sodomiții și
Page

cei din celelalte cetăți din câmpie se vede din felul cum au fost tratați cei doi îngeri
 trimiși de Domnul ca să cerceteze Sodoma (vezi Geneza 19,1-11). Dumnezeu zisese
către Avraam: „Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor
într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au
lucrat în totul după zvonul venit până la Mine și dacă nu va fi așa voi ști” (Gen 18,20.21).
Prezența lui Lot în Sodoma și misiunea celor doi îngeri arată că Domnul le-a dat timp de
pocăință, că nu S-a grăbit să-i nimicească.

Nu știm cât timp a locuit Lot în Sodoma, dar prezența lui acolo era o mustrare pentru
locuitorii aceia, așa cum ni se spune prin apostolul Petru: „ . . . dacă a osândit El la pieire
și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor
trăi în nelegiuire, și dacă l-a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața
destrăbălată a acestor stricați (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, își
chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din
faptele lor nelegiuite) . . .” (2 Pet 2,6-8).

Locuia un om neprihănit în Sodoma; el era martor în fiecare zi la viața lor stricată, dar și
ei aveau ocazie să vadă viața lui neprihănită. În cele din urmă, așteptarea lui Dumnezeu
s-a încheiat și ocaziile de pocăință ale acelei populații destrăbălate au luat sfârșit. Foc
de la Dumnezeu a transformat totul în cenușă, după ce Dumnezeu l-a scăpat de acolo pe
omul neprihănit.

(04) Faraon și Egiptul. Dumnezeu a zis către faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi
arăt în tine puterea Mea și pentru ca numele Meu să fie vestit în tot pământul” (Rom
9,17). În modul cum a lucrat Dumnezeu cu faraon s-a arătat puterea Lui mare, dar și
răbdarea Lui extraordinară. Faraon îl împilase pe poporul lui Dumnezeu prin munci
grele și plănuise exterminarea lui Israel, poruncind poporului său să-i arunce în râu pe
toți băieții evrei.

Dumnezeu i-a dat repetate ocazii să se pocăiască. Iat-o pe prima: „Moise și Aaron s-au
dus apoi la faraon și i-au zis: ,Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Lasă-l pe
poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea.’ Faraon a
răspuns: ,Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu
nu-L cunosc pe Domnul și nu-l voi lăsa pe Israel să plece’” (Exod 5,1.2).

Faraon a respins apel după apel și atunci Dumnezeu a lovit țara lui cu cele zece plăgi:
„Inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese
Domnul” (Exod 7,13). După unele plăgi le-a cerut solilor Domnului să se roage pentru el,
promițând că va ceda și-l va lăsa pe Israel să plece. Fiecare plagă era un puternic și
dureros apel către el să se pocăiască și să asculte de porunca Domnului. Dar el nu s-a
ținut de cuvânt. Dacă ar fi ascultat de la început, Egiptul nu ar fi fost lovit cu nicio plagă.
Dar toate au venit. Silit de ultima plagă, în cursul căreia fiul lui întâi-născut și toți întâi-
născuții din Egipt au murit, a cedat disperat și a insistat de Israel să plece.
288

Mai târziu însă s-a răzgândit și i-a urmărit cu oastea lui în pustie, până la Marea Roșie, ba
chiar a îndrăznit să intre după ei pe calea creată de Dumnezeu prin mare pentru ca să
Page

traverseze poporul Său. Atunci timpul de probă pentru faraon s-a terminat și a pierit,
 împreună cu toată oastea lui, în apele mării, care au venit peste ei (vezi Exodul 14,26-
31).

(05) Locuitorii Canaanului. Domnul i-a spus lui Avraam că sămânța lui „va fi străină
într-o țară care nu va fi a ei, acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp de patru sute de
ani” (Gen 15,13). Și a încheiat cu aceste cuvinte: „În al patrulea neam, ea se va întoarce
aici, căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful” (versetul 16). Ceea ce înseamnă
că nu era încă timpul de nimicire a canaaniților, pentru că li se acorda încă har. În cele
din urmă, israeliților li s-a poruncit să intre în Canaan și să-i nimicească (vezi
Deuteronom 20,16-18).

(06) Israel după cucerirea Canaanului. Un timp au fost credincioși poruncilor lui
Dumnezeu: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în tot timpul vieții
bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse
Domnul pentru Israel” (Jud 2,7).

Dar mai târziu s-au stricat: „ . . . tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui
și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu-L cunoștea pe Domnul, nici ce
făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului și au slujit
Baalilor. L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, care-i scosese din țara
Egiptului, și au mers după alți dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau;
s-au închinat înaintea lor și L-au mâniat pe Domnul. L-au părăsit pe Domnul și au slujit
lui Baal și Astarteelor” (versetele 10-13).

Dumnezeu le-a ridicat judecători, dar nici de aceștia nu voiau să asculte. Așa a fost și în
timpul împăraților lui Israel și ai celor două împărății după dezbinare, timpurile de
apostazie alternând cu scurte perioade de revenire. Domnul a apelat tot timpul la ei,
pentru că îi iubea și ținea cont de făgăduințele pe care le făcute patriarhilor: „Domnul,
Dumnezeul părinților lor, le-a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze,
căci voia să-l cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui
Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui, până când mânia
Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cron 36,15.16).

Și au venit captivitățile. în anul 722 înainte de Hristos, asirienii au cucerit regatul de

nord, al lui Israel (vezi 2 Împărați 17,1-41) și au dus populația în robie, iar în invaziile din
605, 597 și 586, babilonienii au cucerit regatul de sud, Iuda, și au dus cea mai mare parte
a populației la Babilon. Au distrus templul și Ierusalimul și i-au surpat zidurile.

(07) Ultimul timp de probă pentru iudei. După șaptezeci de ani de robie a locuitorilor
regatului lui Iuda, Dumnezeu l-a folosit pe Cir, împăratul perșilor, ca să îngăduie iudeilor
să revină în țara lor, să reconstruiască templul și Ierusalimul, să reorganizeze națiunea.
Acum li s-a acordat un timp special de probă de șaptezeci de săptămâni profetice sau
289

490 de ani, care au început în anul al șaptea al domniei lui Artarxerxe Longimanus (vezi
Ezra 7,11-26, și, în special, versetul 7; Daniel 9,24-27).
Page
 Ultima săptămână urma să înregistreze evenimente importante: botezul lui Isus (Mesia),
în toamna anului 27 al erei creștine (vezi Luca 3,1-22); răstignirea Lui în primăvara anului
31, adică la mijlocul săptămânii a șaptezecea, după trei ani și jumătate de lucrare
mesianică (vezi Daniel 9,26.27; Ioan 19,16-18); lepădarea oficială a evangheliei de către
Sinedriul iudaic și uciderea lui Ștefan cu pietre în toamna anului 34 (vezi Fapte 7,1-60).
Cei 490 de ani de har special ca națiune aleasă se terminaseră.

(08) Ninive. Răutatea locuitorilor din capitala Asiriei ajunsese atât de mare, încât
Dumnezeu a hotărât să-i nimicească. Pentru o ultimă avertizare l-a trimis acolo pe
profetul Său Iona, fiul lui Amitai, dar acesta a încercat să se eschiveze și a pornit cu
corabia în altă direcție, spre Tars.

Știți peripețiile lui, cum s-a pornit o furtună care amenința corabia cu scufundarea;
echipajul și pasagerii erau disperați; până la urmă, după tragerea la sorț, care a căzut pe
Iona, l-au aruncat în mare, la sugestia acestuia. Domnul l-a salvat trimițând un pește
uriaș ca să-l înghită, iar acesta, tot la porunca Domnului, după trei zile și trei nopți, l-a
svârlit pe profet pe uscat (vezi Iona 1,1-17).

Acum Iona a ascultat de Domnul și s-a dus la Ninive: „Iona a început să pătrundă în oraș,
cale de o zi, strigând și zicând: ,Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!’” (Iona 3,4).

S-a produs o schimbare extraordinară: „Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au

vestit un post și s-au îmbrăcat în saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul
acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de
domnie, și-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și a șezut în cenușă. Și a trimis
să se dea de știre în Ninive, din porunca împăratului și mai marilor lui, următoarele:
,Oamenii și vitele, boii și oile, să nu guste nimic, să nu pască și nici să nu bea apă deloc!
Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se
întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele lor de asuprire, de care le sunt pline
mâinile! Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi și dacă nu-Și va opri
mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!’” (Versetele 5-9)

Chiar așa a fost: pentru că locuitorii din Ninive au folosit cu disperare ultimul lor timp de
har, luând în serios ultima avertizare care le-a fost trimisă, situația s-a schimbat:
„Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci
Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut” (versetul 10).
Acesta este Dumnezeu. S-a îndurat de ei, pentru că au folosit harul care li s-a mai
acordat. Altfel piereau. După patruzeci de zile.

(09) Irod Antipa. Împăratul acesta a comis o crimă monstruoasă: l-a ucis pe Ioan
Botezătorul, înainte-mergătorul lui Hristos, care era, după aprecierea Domnului, cel mai
mare om născut din femeie și mai mult decât un profet (vezi Matei 11,9.11).
290

Iată împrejurarea: „Când se prăznuia ziua nașterii lui Irod, fața Irodiadei a jucat înaintea
oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va
Page

cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: ,Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan
 Botezătorul!’ Împăratul s-a întristat, dar, din pricina jurămintelor sale și de ochii celor ce
ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Și a trimis să taie capul lui Ioan în
temniță. Capul a fost adus într-o farfurie și dat fetei, care l-a dus la mamă-sa. Ucenicii
lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat și s-au dus de au dat de știre lui Isus”
(14,6-12).

Când Mântuitorul a fost dus sub stare de arest la Pilat, pârâșii L-au acuzat așa: „Întărâtă
norodul și-i învață pe oameni prin toată Iudea, din Galilea, unde a început, până aici”
(adică în Ierusalim, Luca 23,5).

Pilat a încercat să se scuture de răspundere: „Când a auzit Pilat de Galilea, a întrebat

dacă omul acesta este galilean. Și, când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a
trimis la Irod, care se afla și el în Ierusalim în zilele acelea. Irod, când L-a văzut pe Isus,
s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El;
și nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a
răspuns nimic. Preoții cei mai de seamă și cărturarii stăteau acolo și-L pârau cu
înfierbântare. Irod, cu ostașii lui de pază, se purtau cu El cu dispreț; și, după ce și-a
bătut joc de El și L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat”
(versetele 6-11).

La început, Irod s-a purtat frumos cu Isus, dar până la urmă L-a privit cu dispreț și L-a
batjocorit. De ce nu i-a răspuns Isus nimic la multele lui întrebări? Cel care luase viața
marelui slujitor al lui Dumnezeu depășise granița iertării. Pentru el nu mai exista har.
Isus nu avea ce să discute cu el.

„Însă tăcerea lui Hristos a fost cea mai severă mustrare pe care El ar fi putut-o da. Irod
lepădase adevărul rostit către el de cel mai mare dintre profeți și nu avea să mai
primească nicio altă solie. Maiestatea cerului nu avea niciun cuvânt pentru el. Urechea
aceea care fusese întotdeauna deschisă la suferințele omenești nu avea niciun loc
pentru ordinele lui Irod. Ochii aceia care se opriseră întotdeauna asupra păcătosului căit
cu iubire compătimitoare, iertătoare, nu au aveau de îndreptat nicio privire asupra lui
Irod. Acele buze care rostiseră cel mai impresionant adevăr, care în tonuri de cel mai
gingaș apel se adresaseră celor mai păcătoși și mai degradați, erau închise față de regele
înfumurat care nu simțea nicio nevoie de un Mântuitor.” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii, pagina 730)

(10) Pilat din Pont. Când a fost adus prima dată în fața lui Pilat, Isus a avut o solie
pentru el: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăția Mea din
lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum
împărăția Mea nu este de aici” (Ioan 18,36). La întrebarea guvernatorului, „atunci un
Împărat tot ești!”, Isus a răspuns: „Da, Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut
și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă
291

glasul Meu” (versetul 37).

Din păcate, Pilat nu a așteptat răspunsul lui Isus la întrebarea lui, „ce este adevărul?”
Page

(Versetul 38). El a ieșit afară ca să potolească și să satisfacă gloatele (vezi versetele 38-
 40). A mers atât de departe în atitudinea lui împăciuitoristă, încât a poruncit ca Isus să
fie maltratat: „Atunci Pilat L-a luat pe Isus și a pus să-L bată. Ostașii au împletit o
cunună de spini, I-au pus-o pe cap și L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Apoi s-au
apropiat de El și ziceau: ,Plecăciune, Împăratul iudeilor!’ Și-I dădeau palme” (Ioan 19,1-
3).

Toată acea batjocură și tortură la care a fost expus Hristos a fost pusă la cale de Pilat.
După ce preoții mai de seamă și aprozii au zis că după legea lor El trebuie să moară
pentru că „S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (vezi versetele 6 și 7; cuvintele citate
sunt din versetul 7), ni se spune mai departe: „Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost
și mai mare frică. A intrat iarăși în odaia de judecată și I-a zis lui Isus: ,De unde ești Tu?’
Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns” (versetele 8 și 9).

Pilat era acum în situația lui Irod: Isus nu mai avea ce să-i spună. Dar Pilat nu s-a lăsat:
„Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-Ți dau
drumul!” (Versetul 10). Isus a zis numai atât: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă
nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat”
(versetul 11). Pilat avea putere dată de sus și a făcut abuz de această putere,
schingiuindu-L pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea Hristos nu-i mai vorbea.

Pilat nu s-a oprit aici. După toate discuțiile cu dușmanii lui Isus, iată ce a făcut: „Atunci
L-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit. L-au luat deci pe Isus și L-au dus să-L
răstignească” (versetele 12-16; citat este versetul 16).

Cum a terminat-o Pilat? Ne spune Inspirația: „Pilat a cedat la cererile gloatei. Ca să nu

riște pierderea poziției, el L-a dat pe Isus să fie răstignit. Însă, în ciuda precauțiilor lui,
tocmai lucrul de care se temea a venit mai târziu peste el. Onorurile i-au fost
îndepărtate, a fost înlăturat din serviciul lui important și, ros de remușcare și mândrie
rănită, nu la mult timp după răstignire și-a pus capăt vieții” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii, pagina 738).

(11) Împăratul Nero. Tiranul roman de proastă reputație, contemporan cu apostolul

Pavel, a avut ocazie să cunoască adevărul rostit de acel slujitor credincios al lui
Dumnezeu, cu ocazia apariției apostolului în fața lui. Iată ce a scris Pavel către Timotei:
„La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li
se țină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca
propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine și s-o audă toate neamurile. Și am fost
izbăvit din gura leului” (2 Tim 4,16.17).

Dumnezeu a controlat răutatea „leului”. Iată ce ne spune Spiritul Profetic despre

mărturisirea aceea a apostolului:

„Niciodată mai înainte nu auzise Nero adevărul așa cum l-a auzit cu această ocazie.
292

Niciodată mai înainte vina enormă a vieții sale nu-i fusese așa descoperită. Lumina
cerului a pătruns în camerele mânjite de păcat ale sufletului său și el tremura cu groază
Page

gândindu-se la un tribunal înaintea căruia el, conducătorul lumii, va fi adus în cele din
 urmă și faptele lui își vor primi răsplata dreaptă. El se temea de Dumnezeul apostolului
și nu a îndrăznit să pronunțe sentința asupra lui Pavel, împotriva căruia nicio acuzație nu
fusese confirmată. Un simțământ de sfială a stăpânit pentru un timp spiritul lui setos de
sânge.” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 496)

„Pentru un moment, cerul era deschis în fața vinovatului și împietritului Nero și pacea și
curăția lui păreau de dorit. În momentul acela invitația harului i-a fost extinsă chiar lui.
Însă numai pentru un moment a fost binevenit gândul grațierii. Apoi s-a dat ordinul ca
Pavel să fie dus înapoi în închisoare și, când ușa a fost închisă în urma solului lui
Dumnezeu, ușa pocăinței s-a închis pentru totdeauna față de împăratul Romei. Nicio
rază de lumină din cer nu avea să mai străpungă vreodată întunericul care-l învăluia. În
curând el avea să sufere judecățile retributive ale lui Dumnezeu.” (Ibid.)

• Comitetul fundației ELLEN G. WHITE ESTATE a cules din scrierile profetesei citatele cele
mai reprezentative despre evenimentele finale ale istoriei omenirii, organizându-le în 20
de capitole cuprinse în cartea Last Day Events. A fost tradusă în românește sub titlul
Evenimentele ultimelor zile.

• Capitolul 16 este intitulat ”The Close of Probation”, adică „Închiderea harului”, și apare
pe paginile 227-237 în original. Acest capitol are următoarele 13 secțiuni: (01) Nimeni
nu știe când se va închide harul. (02) Impunerea legii duminicale precede închiderea
harului. (03) Harul se va închide când sigilarea va fi terminată. (04) Harul se va închide
în mod brusc, pe neașteptate. (05) Activitatea omenească după închiderea harului.
(06) Necredința și plăcerile interzise continuă. (07) Oamenii vor fi absorbiți cu totul în
afaceri. (08) Conducătorii religioși vor fi plini de optimism. (09) Satana presupune că
harul s-a închis. (10) O foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. (11) Nicio rugăciune
după aceea pentru cei răi. (12) Transferarea caracterului nu este posibilă. (13) Un alt
timp de har nu i-ar convinge pe cei răi.

• În toate aceste citate este vorba despre închiderea harului, dar niciodată despre
închiderea harurilor sau despre închiderile harului. Un singur har și se închide o singură
dată.

• Încheierea timpului de har este marcată de terminarea lucrării de curățire a sanctuarului

ceresc, care este judecata poporului lui Dumnezeu. Atunci, Isus încetează activitatea de
mijlocire ca Mare Preot. Toate cazurile sunt decise pentru veșnicie, adică pentru
mântuire sau pentru nimicire. Este ce se spune în Romani 2,7.8: „Și anume, va da viața
veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea, și va da mânie
și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire.”
Va avea loc o singură ieșire a Marelui Preot din sfânta sfintelor a sanctuarului ceresc, de
aceea va exista o singură închidere a harului pentru toți oamenii, buni sau răi.
293

• Într-un fel, se poate vorbi și despre o închidere a harului la nivel individual în două
Page

cazuri:
 (01) Moartea individului – aceasta este văzută de toți și oricine cunoaște Biblia și o crede
știe că pentru cel care a fost nu se mai poate face nimic: „Și, după cum oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata . . .” (Evr 9,27).

(02) Comiterea păcatului împotriva Duhului Sfânt – în care caz omul este încă în viață,
dar este lepădat, lucru pe care nu-l știe nimeni, nici măcar cel în cauză, afară de
Dumnezeu. Aici trebuie să cităm următoarele texte:

- „De aceea, vă spun: orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva
Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar
oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel
viitor” (Mat 12,31.32).

- „Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se
vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este
vinovat de un păcat veșnic” (Marcu 3,28.29).

- „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă. Nu
recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați” (2 Cor
13,5).

- „Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am
propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor 9,27).

• În cazul omului viu care este lepădat, pentru că este părăsit de Duhul Sfânt, nu este
vorba despre o retragere arbitrară a harului, ci individul s-a așezat într-o poziție care-l
face insensibil la chemările harului, el s-a închis față de har, el și l-a închis. Apostolul
Pavel era conștient de acest pericol, când le scria credincioșilor din Galatia: „Nu vreau să
fac zadarnic harul lui Dumnezeu” (Gal 2,21). Închidere individuală a harului, dar cine îl
închide? Cine zădărnicește harul lui Dumnezeu?

• Dacă Dumnezeu ar închide harul pentru adventiști înainte de a o face pentru lumea
întreagă, ar însemna că El avantajează lumea în detrimentul copiilor Săi. Faptul că unii
au lumină mai multă și nu o trăiesc va avea ca rezultat ștergerea numelor lor din cartea
vieții, dar aceasta este judecata de cercetare. Dumnezeu nu anticipează, ci îi lasă să-și
consume ocaziile. Judecata aceasta a început la 22 octombrie 1844 și se încheie odată
cu închiderea harului, potrivit cu Apocalipsa 22,11.

• În 1 Petru 4,17 se spune: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui
Dumnezeu. Și, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia
lui Dumnezeu?” Că judecata începe de la casa lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât
că această judecată are loc mai întâi, judecata de cercetare, înainte de venirea Domnului
294

și chiar de închiderea harului, iar judecata nelegiuiților va fi efectuată în timpul

mileniului, cu participarea celor mântuiți, care vor fi în cer.
Page
 • După ce am abordat în lumina Bibliei învățătura despre închiderea harului, acum vom
vedea ce ni se spune în acest sens în scrierile Spiritului Profetic:

(01) Folosirea abuzivă a mărturiilor care vorbesc despre încheierea timpului de har:

„Există unii care aleg din Cuvântul lui Dumnezeu și din Mărturii paragrafe sau propoziții
izolate, care ar putea fi interpretate ca să convină ideilor lor, stăruiesc asupra acestora și
se consolidează în pozițiile lor, când Dumnezeu nu îi conduce. Acesta este pericolul
vostru. Veți lua pasaje din Mărturii care vorbesc despre închiderea harului, despre
zguduirea în rândurile poporului lui Dumnezeu, și veți vorbi despre ieșirea din acest
popor a unui popor mai curat, mai sfânt, ca rezultat. Ei, toate acestea îi plac
vrăjmașului.” (Selected Messages/Solii alese, cartea 1, pagina 179)

(02) Harul se închide pentru toți în același timp:

„Timpul de har este acordat pentru toți, pentru ca toți să-și poată forma caractere
pentru viața veșnică. . . . Toți vor fi încercați înainte ca Isus să-Și părăsească poziția în
locul preasfânt. Timpul de har pentru toți se încheie când apelurile pentru păcătoși sunt
terminate și sunt îmbrăcate veșmintele răzbunării” (Testimonies for the Church/
Mărturii pentru comunitate, volumul 2, pagina 691). De patru ori „toți”: toți, toți, toți,
toți.

(03) Judecata de cercetare se termină imediat înainte de închiderea harului

„Am văzut îngeri grăbindu-se încoace și încolo în cer. Un înger cu o călimară la brâu s-a
întors de pe pământ și I-a raportat lui Isus că lucrarea lui a fost făcută, că sfinții au fost
numărați și sigilați. Apoi L-am văzut pe Isus, care slujise înaintea chivotului conținând
cele zece porunci, aruncând cădelnița. El a ridicat mâinile și, cu o voce puternică, a zis,
,S-a sfârșit.’ Și toată oastea cerească și-a aruncat cununile când Isus a făcut solemna
declarație: ,Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se
întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și
cine este sfânt să se sfințească și mai departe!’” (Early Writings/Experiențe și viziuni,
paginile 279-280)

(04) Chipul fiarei este făcut imediat înainte de închiderea harului

„Domnul mi-a arătat cu claritate că imaginea fiarei va fi formată înainte de închiderea

harului; pentru că aceasta urmează să fie marea încercare pentru copiii lui Dumnezeu,
prin care va fi hotărât destinul lor veșnic. . . . Aceasta este încercarea pe care poporul lui
Dumnezeu trebuie să o aibă înainte de a fi sigilat. Toți cei ce se dovedesc loiali față de
Dumnezeu prin respectarea legii Sale și refuzarea de a accepta un sabat fals se vor așeza
sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova și vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia
care renunță la adevărul de origine cerească și acceptă sabatul duminicii vor primi
295

semnul fiarei.” (Scrisoarea 11 din 1890, publicată în Seventh-day Adventist Bible

Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 976)
Page

(05) Mijlocirea Domnului Hristos se termină la închiderea harului

 „Atunci Isus încetează mijlocirea Sa în sanctuarul de sus. El ridică mâinile și, cu un glas
puternic, zice ,S-a sfârșit’, iar toată oastea îngerească își aruncă cununile când El face
anunțul solemn: ,Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se
întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și
cine este sfânt să se sfințească și mai departe!’ (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost
hotărât pentru viață sau moarte. Hristos a făcut ispășirea poporului Său și le-a șters
păcatele.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, paginile 613-614)

(06) Aplicarea sigiliului lui Dumnezeu și a semnului fiarei sunt concomitente

- „În timp ce o clasă, prin acceptarea semnului de supunere față de puterile pământești,
primește semnul fiarei, cealaltă, alegând semnul credincioșiei față de autoritatea divină,
primește sigiliul lui Dumnezeu” (Last Day Events/Evenimentele ultimelor zile, pagina
225).

- „Aceia care continuă în fărădelege vor primi ,semnul fiarei’, dar nu înainte ca subiectul
să fie astfel prezentat cu claritate înaintea oamenilor și ei să fie aduși în situația de a
alege între poruncile lui Dumnezeu și poruncile oamenilor” (Ibid., pagina 226).

(07) Mânia lui Dumnezeu sub formă de plăgi se manifestă după închiderea harului

- „Toate judecățile care au venit asupra oamenilor înainte de închiderea harului au fost
amestecate cu milă. Sângele implorator al lui Hristos l-a protejat pe păcătos de primirea
măsurii depline a vinovăției lui, însă, în judecata finală, mânia este turnată
neamestecată cu milă” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 629).

- „Dumnezeu le îngăduie oamenilor o perioadă de probă, dar există un punct dincolo de

care răbdarea divină este epuizată și judecățile lui Dumnezeu urmează cu siguranță”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 276).

- „Am văzut că cei patru îngeri vor ține cele patru vânturi până când lucrarea lui Isus va fi
fost făcută în sanctuar și apoi vor veni cele șapte plăgi finale” (Early Writings/Experiențe
și viziuni, pagina 36).

- „Tot cerul se unise cu Isus, când au auzit cuvintele îngrozitoare: ,Gata. S-a sfârșit.’
Planul de mântuire fusese realizat, însă puțini aleseseră să-l accepte. Și, în timp ce
vocea dulce a milei s-a stins, teamă și groază au pus stăpânire pe cei răi. Cu claritate
teribilă, ei au auzit cuvintele: ,Prea târziu! Prea târziu!’” (Ibid., pagina 281)

• Repet cuvintele din Evrei 4,1: „Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în
picioare făgăduința intrării în odihna Lui (odihna mântuirii), niciunul dintre voi să nu se
pomenească venit prea târziu.” Adică atunci când harul este deja închis! Deviza noastră
fermă trebuie să fie aceasta: „Noi însă nu suntem dintre aceia care dau înapoi ca să se
296

piardă, ci dintre aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (Evr 10,39). Amin!

* * * *
Page
 Cântarea de deschidere, 537: „Acum se spune orișicui”

Cântarea de închidere, 533: „Vezi, pe nori El vine iară!”

297
Page
 „CA ÎN ZILELE LUI NOE”

• Omenirea de la începutul secolului trecut era foarte optimistă despre noul veac: noile
invenții ușuraseră munca omenească în multe sectoare de activitate și se spera că va fi o
epocă de aur, când, în sfârșit, oamenii s-au potolit și de acum încolo vor trăi în pace și
înfrățire. A venit însă Primul Război Mondial, care s-a soldat cu 15-22 de milioane de
morți și 23 de milioane de răniți. La circa un sfert de secol după aceea a izbucnit Cel de
al Doilea Război Mondial, cu mult mai multe victime: un total de 70-85 de milioane de
morți, adică circa 3% din totalul populației globului în 1940, cînd trăiau 2,3 miliarde.

• Și nu a fost totul. Au venit și multe alte războaie între națiuni și războaie civile, care au
secerat alte milioane și milioane de vieți omenești. Toate acestea în „secolul de aur”!
Cum se pot înșela oamenii! Și ce va aduce viitorul? Mântuitorul a spus-o pe față: „Veți
auzi de războaie și vești de războaie; vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste
lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci” (Mat 24,6). Isus nu a vrut
să spună prin „trebuie să se întâmple” că aceste războaie sunt o necesitate, că sunt
bune, că sunt de dorit. Ideea a fost că vor avea loc, El a prezis astfel de evenimente în
conversația Sa cu ucenicii.

• Cum merge lumea aceasta care populează planeta Pământ? Evoluează? Progresează?
Avansează de la bine la mai bine? Biblia spune altfel: „Dar oamenii răi și înșelători vor
merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alții și se vor amăgi și pe ei înșiși” (2 Tim 3,13).
Mișcarea omenirii este de la rău la mai rău. Degradare și stricăciune continuă. Răutate,
dușmănie, lăcomie, ură în continuă creștere. Așa zice Sfânta Scriptură și așa vedem în
viața de toate zilele.

• Apostolul Pavel a făcut o descriere a stărilor de lucruri de pe pământ „în zilele din
urmă”; ele nu erau absente în vremea lui, de aceea l-a sfătuit pe colaboratorul său mai
tânăr așa: „Depărtează-te de oamenii aceștia!” (Versetul 5). Dar asemenea situații se
agravează în mod înspăimântător „în zilele din urmă”, adică în zilele noastre. Răutățile
omenești se accentuează, afară de crize de natură satanică nedorite de oameni, cum
este pandemia virusului COVID 19, care a silit lumea să stea acasă și ne-a lipsit de
adunări publice luni de zile.

• Iată această descriere completă în cuvintele apostolului: „Să știi că în zilele din urmă vor
fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași,
hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească,
neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători,
obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având
doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (versetele 1-5).
298

• Să luăm acum aminte la felul cum a descris chiar Domnul nostru Isus Hristos starea lumii
în zilele dinaintea arătării Sale pe norii cerului. El a zis: „Cum s-a întâmplat în zilele lui
Page

Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele
 dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a
intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot
așa va fi și la venirea Fiului omului” (Mat 24,37-39).

• Să mai zică cineva care acceptă existența istorică a lui Hristos și faptul că El este
Dumnezeu și Mântuitorul lumii, că Geneza nu este o carte inspirată! Să mai zică cineva
că potopul nu a avut loc, când Isus îl pomenește ca fapt real, istoric, indiscutabil, și nici
măcar nu găsește necesar să demonstreze că a avut loc. Așa a fost și gata. Deci, cum a
fost în timpul lui Noe, în zilele dinainte de potop, așa va fi și în zilele premergătoare
revenirii Domnului Isus Hristos.

• Cine a fost Noe propriu-zis? Despre el citim în capitolele 6, 7, 8 și 9 din prima carte a
Bibliei. Iată cum este prezentat: „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. . . . Noe
era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”
(Gen 6,8.9). Despre Enoh se spusese în capitolul 5,22-24 că „a umblat cu Dumnezeu trei
sute de ani” (versetul 22), „apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (versetul
24).

• Și Noe a umblat cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a luat la cer; cu el a făcut altceva, mai
precis cu el și cu casa lui. I-a poruncit să construiască o corabie, stabilind dimensiunile și
materialul din care să fie făcut, cum și alte detalii. Noe a făcut așa și, la porunca
Domnului, a intrat în corabie, împreună cu soția sa, cu cei trei fii și cu cele trei nurori,
plus multe animale, câte o pereche dintre cele necurate și câte șapte perechi dintre cele
curate. Domnul a închis ușa corabiei și după șapte zile a venit potopul, care a pustiit
pământul și a nimicit toată omenirea neconvertită.

• Iată unele detalii pe care le primim prin apostolul Petru. Duhurile omenești „fuseseră
răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele
lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete
și anume opt” (vezi 1 Petru 3,19.20; citat este versetul 20). Mai mult: „. . . dacă n-a
cruțat El lumea veche, ci l-a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii,
împreună cu alți șapte inși, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiți” (2 Pet 2,5).

• Deci potopul a avut loc, a nimicit „lumea veche” , „o lume de nelegiuiți”. Petru se referă
la potop și la nimicirea cetăților din câmpie ca fiind un exemplu prevestitor al nimicirii
finale a tuturor nelegiuiților.

• Noe era un „propovăduitor al neprihănirii”; el „a căpătat milă înaintea Domnului”, era

„un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui” – era neprihănit el însuși și
propovăduia neprihănirea. Dorea ca și contemporanii lui să ajungă neprihăniți și să fie
299

mântuiți, de aceea a predicat timp de 120 de ani, înainte de potop, când „îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare”.
Page
 • „Noe umbla cu Dumnezeu”, ca și Enoh, însă, spre deosebire de Enoh, Noe nu a fost luat
la cer, ci a supraviețuit potopului făcând o corabie în care au intrat el și familia lui, opt
suflete la număr. Restul omenirii a pierit, „lumea veche”, și a început dezvoltarea unei
noi omenirii. De la opt suflete, adică fiii lui Noe și soțiile lor, lumea s-a înmulțit din nou,
ajungând, în patru milenii și jumătate, de când a avut loc potopul în 1.656 de la facerea
lumii, la circa 7,8 miliarde în iunie 2020.

• Lume mai bună? Perfectă? Ascultătoare de Dumnezeu? Mergând din bine în mai bine?
Nicidecum, așa cum am văzut din scrierile lui Pavel. Dar să vedem care era starea lumii
vechi, a lumii din timpul lui Noe, înecată de apele potopului: „Domnul a văzut că
răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau
îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe
pământ și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: ,Am să șterg de pe fața pământului
pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările
cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut’” (Gen 6,5-7).

• A fost Domnul surprins de această degradare? Nu S-a așteptat la așa ceva? Nu.
Dumnezeu cunoaște toate lucrurile, El știe totul înainte de a avea loc. Ideea că I-a părut
rău vrea să spună că suferea, că era o situația regretabilă, nenorocită, dureroasă, care
nu fusese înainte de creațiune. Dar nu înseamnă că, dacă ar fi luat-o de la început, ar fi
făcut altfel. El nu învață din greșeli, pentru că El nu greșește niciodată.

• Se mai spune despre starea lumii de atunci: „Pământul era stricat înaintea lui
Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că
pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu
i-a zis lui Noe: ,Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut
pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul’” (Gen 6,11-13).

• Altfel era pământul și ce se afla pe el atunci când Domnul crease lumea: „Dumnezeu S-a
uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Gen 1,31). La sfârșitul zilei a șasea a
creațiunii, „Dumnezeu S-a uitat” – și iată că toate erau foarte bune. În timpul lui Noe, la
16 secole după aceea, „Dumnezeu S-a uitat” - și iată că toate erau foarte rele. Ce
stricăciune, ce nenorocire, ce degradare a adus păcatul! Păcatul lui Adam și Eva, care
părea o faptă minoră. Păcatul ruinează, el înaintează până când strică totul.

• În afară de lumea antediluviană, Mântuitorul a amintit și populația din Sodoma și

Gomora, de pe vremea lui Lot, și anume: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla
aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar, în ziua când a
ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a pierdut pe toți. Tot așa va fi și
în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17,28-30).
300

• Rețineți ce zicea Domnul Isus Hristos că făceau oamenii aceia:

Page

Oamenii din zilele lui Noe:

 mâncau/beau/se însurau/se măritau = hrănire, căsătorie

Oamenii din zilele lui Lot:

Mâncau/beau/cumpărau/vindeau/sădeau/zideau = hrănire, comerț, agricultură,

construcții

• Hristos nu a amintit alte lucruri despre acele două generații. Să le vedem:

Antediluvienii: „. . .răutatea omului era mare pe pământ și toate întocmirile gândurilor

din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6,5). Deci erau răi, se
gândeau numai la rău. Domnul nu S-a referit la această purtare a lor. „. . . o lume de
nelegiuiți” (2 Pet 2,5). Nu a spus lucrul acesta.

Contemporanii lui Lot: „Oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși
împotriva Domnului” (Gen 13,13). „. . . viața destrăbălată a acestor stricați” (2 Pet 2,7),
„. . . faptele lor nelegiuite” (versetul 8). Nici această caracterizare nu a fost evocată de
Isus.

• Putem fi siguri că oamenii din ambele generații la care S-a referit Domnul erau:
obraznici, îngâmfați, geloși, criminali, neascultători, calomniatori, mincinoși, idolatri,
hoți, imorali. Dar El nu a amintit aceste păcate. Fără îndoială că, fiind robii firii
pământești, făceau toate faptele firii pământești pomenite de apostolul Pavel în
Galateni 5,19-21: „preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli,
vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de
partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea.”

• De ce nu a zis Mântuitorul nimic despre astfel de fărădelegi în dreptul antediluvienilor și

al locuitorilor din cetățile Câmpiei Iordanului? Și unii și alții au fost nimiciți, primii prin
apă, ceilalți prin foc. Cu siguranță că ei săvârșeau toate nelegiuirile menționate în
Geneza și în scrierile apostolilor Pavel și Petru, dar Domnul nu S-a referit deloc la ele. Ce
anume a zis despre ei?

• Din nou: că mâncau, beau, se însurau, se măritau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau.
Toate acestea, în anumite condiții, sunt activități omenești normale și nevinovate.
Pentru ele au fost nimiciți indivizii aceia? Pentru asemenea fapte i-a osândit Hristos în
anticiparea comportării lumii de la sfârșitul istoriei pământului?

• Cu siguranță că nu. Nu este păcat să mănânci și să bei, dacă respecți regulile biblice. Nu
este păcat să te căsătorești, dacă te încadrezi în rânduielile stabilite de Dumnezeu. Nu
este păcat să faci comerț, dacă este cinstit, nu este păcat să practici agricultura sau să
construiești clădiri. Atunci de ce i-a osândit și i-a nimicit Dumnezeu? De ce în condiții
301

asemănătoare ultima generație va fi osândită și nimicită de Dumnezeu? Ce pot însemna

cuvintele lui Isus, privitoare la acțiuni oarecum pozitive, când totuși arăta decăderea
Page

unor generații, trecute și viitoare?

 • Acum intrăm în miezul problemei. Toate acele fapte de viață însemnau totul pentru
oamenii în discuție. Nu-i interesa mântuirea, cerul, veșnicia. Trăiau pentru aici și pentru
acum, nimic altceva. Pe Dumnezeu Îl ignorau, Îl negau, Îl batjocoreau, Îl sfidau. Nu
doreau să aibă nimic de a face cu El. Nimic din realitățile transcendentale, spirituale,
dumnezeiești, nu-i interesa.

• Apostolul Pavel ne-a dat îndemnul acesta: „Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de
pe pământ” (Col 3,2). Așa ceva, nelegiuiții din generațiile nimicite nu făceau. Ei nu se
gândeau deloc la lucrurile de sus, ci numai la cele de pe pământ, iar în acestea se
comportau în mod murdar și bestial. Nu i-ați auzit niciodată pe unii, chiar oameni
bisericoși, spunând că aici e raiul și aici e iadul?

• Mântuitorul a zis așa în Predica de pe Munte: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu
și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mat 6,33). Așa ceva
nu făceau generațiile străvechi nimicite prin apă și prin foc. Împărăția lui Dumnezeu?
Care? Neprihănirea lui Dumnezeu? Care Dumnezeu și ce neprihănire? Nu numai că nu
le căutau mai întâi, ci nu le căutau deloc, le sfidau, le batjocoreau.

• Pe scurt, am putea spune că viața își urma cursul obișnuit (nu normal, pentru că era în
totul anormal!): oamenii își vedeau de interesele, plăcerile, ambițiile, aventurile lor.
Potopul și focul i-au surprins. Așa a zis Domnul: „. . .și n-au știut nimic, până când a
venit potopul și i-a luat pe toți” (Mat 24,39). Cum n-au știut? Ce a făcut Noe,
predicatorul neprihănirii, timp de 120 de ani, când a construit corabia? Nu le-a vorbit?
Nu i-a avertizat? Atâta atenție au dat ei cuvintelor lui Noe, încât catastrofa nimicitoare
i-a surprins!

• Cele două situații de perversiune și nimicire au fost folosite de Isus ca parabole ale
stricăciunii și nimicirii generației de la sfârșitul istoriei pământului: „aidoma se va
întâmpla și la venirea Fiului omului” (Mat 24,37); „tot așa va fi și la venirea Fiului
omului” (versetul 39); „ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel și în zilele
Fiului omului” (Luca 17,26); „ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma”
(versetul 28); „tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului” (versetul 30).

• Deci: aidoma, la fel, tot așa. Se zice că aceia care nu învață din istorie sunt osândiți să o
repete. Da, contemporanii noștri, neinteresați de Cuvântul lui Dumnezeu sau
răstălmăcindu-l, nu țin cont de ce au pățit antediluvienii și postdiluvienii, exterminați
prin apă și foc. Va fi la fel cu ei, dar ei nu cred acest lucru. Creștinismul fals nu discută
revenirea Mântuitorului. Nu avertizează restul lumii împotriva călcării legii lui
Dumnezeu, nu vorbesc despre plăgile finale, despre faptul că „pământul cu tot ce este
302

pe el va arde” (2 Pet 3,10).

Page
 • Nu! Promotorii creștinismului păgânizat preferă să zugrăvească viitorul în cei mai
atrăgători termeni, așa cum îl vedeau oamenii la începutul secolului al douăzecilea: totul
va fi bine, Hristos va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani de pace și de
înfrățire; cineva zicea că aluziile din Isaia la animale blânde, la conviețuirea lupului cu
mielul, se referă la acea minunată mie de ani. Ei nu citesc în Isaia 34,1-5; Ieremia 4,23-
27; 25,32.33 și Apocalipsa 20,1-10, că pământul va fi pustiu, fără locuitori umani. Este
vorba de timpul de o mie de ani care urmează venirii lui Isus, timp în care mântuiții vor fi
în cer și vor judeca lumea vinovată și pe îngerii căzuți (vezi și 1 Corinteni 6,2.3). Nu!
Escatologia iezuită a cucerit creștinismul fals, care vede totul în culori luminoase și
splendide.

• Astfel de propovăduitori se aseamănă cu profeții falși din timpul lui Ieremia. Despre ei,
Domnul a zis: „N-ascultați cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în
închipuiri zadarnice, spun vedenii ieșite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului. Ei
le spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veți avea pace!’, și le zic tuturor celor ce
trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla niciun rău’” (Ier 23,16.17). De
asemenea: „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,Pace! Pace!’, și,
totuși, nu este pace!” (Ier 6,14)

• Despre această autoliniștire falsă, iresponsabilă și criminală, apostolul Pavel a scris:

„Pentru că voi știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor
zice: ,Pace și liniște!’, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile
nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare” (1 Tes 5,2.3). Pentru astfel
de visători este rostit un „vai”: „Vai de cei ce doresc ,ziua Domnului’! Ce așteptați voi
de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric și nu lumină” (Amos 5,18). „Ziua Domnului”,
adică epoca strălucită visată de creștinii cu numele, nu va fi pe măsura așteptărilor lor;
în timp ce ei se gândesc la pace și liniște, „o prăpedenie neașteptată” vine pest ei.

• Iată cum este descrisă ziua Domnului în dreptul necredincioșilor: „Fiindcă Dumnezeu
găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează și să vă dea odihnă atât
vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii
puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu
și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca
pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni,
în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut;
căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră” (2 Tes 1,6-10).

• Astfel, Mântuitorul a pus accentul pe elementul surpriză. Din pricina neatenției,

nepăsării, iubirii de plăceri și fărădelegi, oamenii vor fi surprinși de venirea zilei
Domnului. Se vor mira și vor fi disperați. Se așteptau la altceva, aveau alte planuri, alte
303

aspirații, alte calcule, alte prognoze. Și vor fi surprinși de „o prăpădenie neașteptată”.

Page
 • Spiritul Profetic vorbește în termeni clari și în multe feluri despre această surprindere a
locuitorilor pământului, așa cum vom vedea mai departe. Vor fi surprinși și mulți
cunoscători ai adevărului? Dumnezeu așteaptă de la noi nu doar cunoștință, nu doar
constatare de ce se va întâmpla cu lumea. Când Isus a fost anunțat „ce li se întâmplase
unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor” (vezi Luca 13,1-5;
cuvintele citate sunt din versetul 1), El a zis: „Credeți voi că acești galileeni au fost mai
păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit altfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu
vă pocăiți, toți veți pieri la fel. Sau acei optsprezece inși, peste care a căzut turnul din
Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni, care
locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”
(versetele 2-5).

• Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. Trebuie să ne pocăim, altfel vom fi la fel (aidoma,
în același fel): surprinși de prăpădenia neașteptată a venirii Fiului omului. Toate
cunoștințele teologice nu-i vor mângâia pe cei nepocăiți sau trădători ai adevărului în
ziua cea rea, când disperații vor căuta adăpost la munți, la stânci și în peșteri (vezi
Apocalipsa 6,15-17), ca să se ascundă „de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de
mânia Mielului” (versetul 16).

• Isus a asemănat lumea din preajma revenirii Sale cu acele generații distruse de apă și de
foc, și a zis „aidoma”, „la fel”, „tot așa”. Dar ne putem întreba: poate fi și mai rău?
Adică neapărat „la fel”, în niciun caz mai bine, mai puțin rău; dar mai rău decât atunci?
Eu cred că da, pentru că Satana are acum mai multă experiență acum decât avea în
urmă cu milenii. Și răutatea omenească a crescut concomitent cu descoperirile științei și
tehnicii. În Daniel 12,4 avem cuvintele îngerului către profet cum că, „la vremea
sfârșitului”, „cunoștința va crește”. Era vorba în primul rând de cunoștința privitoare la
paginile profetice, dar și cunoștința omenească în general, pentru că prin cercetarea
naturii și a fenomenelor fizice oamenii acumulează cunoștințe.

• Așa s-a ajuns la cinematografie, televiziune, internet și alte realizări de genul acestea.
Ele ajută lucrarea lui Dumnezeu, dar și Satana se folosește din plin de ele, ca să strice
sufletele oamenilor. Ei ajung să vizioneze scene imorale, crime, înșelăciuni, războaie, tot
felul de stricăciuni și nenorociri. Și oamenii ajung pasionați, ahtiați, posedați. Îi vezi
peste tot cu ochii fixați pe micul obiect, în care au lumea toată; nu văd cine se mișcă pe
alături, nu observă și nu aud nimic. Rămân hipnotizați, tineri, bătrâni, copii, de obiectul
magic: și când merg, și când conduc mașina, și când târguiesc, și când lucrează. Nu te
salută și nu-i poți saluta. Se uită pe el în timpul predicii și nu știi ce văd, pentru că acolo
au și Biblia!

• Copiii se strică tot mai mult. Ei știu bine să mânuiască butoanele, clapele, orice comenzi,
304

și văd orice. Aud orice. Se pricep la electronică mai bine decât părinții lor. E imposibil
să fie controlați, dirijați, educați. Ei nu mai știu ce înseamnă aceste lucruri și nici nu le
acceptă. Vor libertate absolută, iar dacă părinții încearcă să-i limiteze, știu ei unde să
Page

dea telefon și să-și vadă părinții în pușcărie, pentru că li se spune la școală.

 • Acestea sunt zilele dinaintea venirii Fiului omului. Ca înainte de potop? Ca în Sodoma și
Gomora? Mult mai rău! Mult mai rău! Nu putem ști, pentru că nu avem niciun fel de
informații, dacă societatea distrusă prin apă și cea distrusă prin foc erau organizate.
Dacă existau legi, controale, tribunale, forțe de impus legile și liniștea publică. Nu știm;
știm doar că „răutatea omului era mare pe pământ”. Poate era anarhie.

• Acum aceste forme de organizare și control există. Fiecare țară are sistem de justiție,
guvern, parlament, poliție. Răul e supravegheat, controlat. Dar nici aceste aranjamente
nu opresc lucrarea diavolului. Legile pot să fie nedrepte: ce părere aveți de acceptarea
prin legislație a căsătoriilor nefirești, care subminează modelul biblic de căsătorie și
familie? Se ajunge până acolo încât dezaprobarea acestor rele să fie pasibilă de pedepse
penale.

• Iar justiția face investigații, ține procese, se fac acuzații, apărări, se rostesc sentințe. Nu
toate sunt corecte. Bani și politică există pretutindeni și acestea pot strica sufletele
oamenilor din orice poziție. Inculpații sunt achitați sau sunt condamnați, nu
întotdeauna pe drept. Se pronunță și osândiri la moarte, care sunt executate, ca mai
târziu să se constate că victimele au fost nevinovate. Nimic nu se mai poate repara.

• Suntem feriți de răufăcători prin activitatea vigilentă a poliției. Dar și forul acesta poate
greși. A stârnit indignare masivă și proteste vehemente sugrumarea unui cetățean
pentru că încercase să se folosească de un cec fals de 20 de dolari. Osândit (de fapt
neosândit) la moarte pentru 20 de dolari!!! Se numea George Floyd. S-a întâmplat în
ziua de 25 mai 2020 în orașul Minneapolis, statul Minnesota. Trântit la pământ de un
grup de patru polițiști, legat cu cătușe, fără să fie înarmat, George Floyd a fost ucis de
unul dintre ei, polițistul Derek Chauvin, care i-a ținut genunchiul pe gât timp de 8 minute
și 46 de secunde. Dus la spital, omul a încetat din viață.

• Apărarea cetățenilor ucide cetățeni, pentru fapte minore. Fără judecată, fără ezitare,
factorul rasă jucând ceva rol în astfel de întâmplări. Și bănuiala că omul are o armă este
suficientă ca să fie atacat. Și impresia că se opune arestării. Psalmistul anonim
deplângea faptul că nelegiuiții „pregătesc nenorocirea la adăpostul legii” (Ps 94,20). Să
fie o acoperire legală, și aceea e ușor de obținut pentru oamenii puterii.

• Ca în zilele lui Noe? Ca în zilele lui Lot? Bineînțeles, nu mai bine. Dar mai rău, da, de la
nivelul acela mai departe.

• Paralela aceasta este comentată astfel: „În ciuda avertizării rostite de Noe și mărturisite
prin construirea de către el a corabiei, oamenii și-au văzut de lucrul lor și de plăcerile lor
305

obișnuite, refuzând categoric să ia seama la evenimentele ce urmau să aibă loc în

curând. Aceeași nepăsare, a zis Isus, îi va caracteriza pe oamenii care vor trăi în zilele
Page

imediat premergătoare celei de a doua veniri a Sa. Iar activitățile lor, asemenea celor
 ale antediluvienilor, vor fi, în cea mai mare parte, rele. . . . Totuși aici, în Matei 24,
Domnul nostru subliniază faptul suplimentar că potopul i-a luat prin surprindere pe
antediluvieni, în timp ce erau ocupați cu treburile lor curente. . . . La fel va fi la cea de a
doua venire.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist
de ziua a șaptea, volumul 5, pagina 504)

• Iată descrierile realiste și cutremurătoare pe care ni le prezintă Spiritul Profetic:

- „Hristos continuă, arătând către condiția lumii la venirea Sa: ,Cum s-a întâmplat în
zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în
zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua
când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe
toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului.’ Hristos nu înfățișează aici un mileniu
temporar, o mie de ani în care toți urmează să se pregătească pentru veșnicie. El ne
spune că, așa cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și când Fiul omului va veni din nou.”
(The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 633)

- „Cum a fost în zilele lui Noe? ,Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ
și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre
rău’ (Geneza 6,5). Locuitorii lumii antediluviene s-au îndepărtat de Iehova, refuzând să
facă voia Lui cea sfântă. Ei s-au condus după propria lor imaginație nesfântă și idei
pervertite. Ei au fost nimiciți din pricina răutății lor; iar astăzi lumea merge pe aceeași
cale. Ea nu prezintă semne măgulitoare de slavă milenară. Călcătorii legii lui Dumnezeu
umplu pământul cu răutate. Pariurile lor, cursele lor de cai, jocurile lor de noroc, risipa
lor, practicile lor senzuale, pasiunile lor neîmblânzite, umplu rapid lumea cu violență.”
(Ibid.)

- „Hristos declară că va exista o necredință asemănătoare cu privire la cea de a doua

venire a Sa. După cum oamenii din zilele lui Noe ,n-au știut nimic, până când a venit
potopul și i-a luat pe toți’, tot așa, în cuvintele Mântuitorului nostru, ,va fi și la venirea
Fiului omului’ (Matei 24,39). Când cei ce pretind a fi copii ai lui Dumnezeu se unesc cu
lumea, trăind cum trăiesc ei și alăturându-se lor în plăceri nepermise, când luxul lumii
devine luxul bisericii, când clopotele nunților răsună și toți așteaptă anii mulți de
prosperitate lumească, atunci, deodată, așa cum fulgerul strălucește pe ceruri, va veni
sfârșitul viziunilor lor luminoase și al nădejdilor lor înșelătoare.” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 338)

- „Cei neprihăniți și cei răi vor trăi încă pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor
sădi și vor clădi, vor mânca și vor bea, toți inconștienți de faptul că hotărârea finală,
irevocabilă, a fost pronunțată în sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a
intrat în corabie, Dumnezeu l-a încuiat pe el înăuntru și pe cei nelegiuiți afară; totuși,
timp de șapte zile, oamenii, neștiind că pieirea lor era hotărâtă, și-au continuat viața
306

nepăsătoare, iubitoare de plăceri, și și-au bătut joc de avertizările cu privire la judecata

iminentă. ,Tot așa’, zice Mântuitorul, ,va fi și la venirea Fiului omului‘ (Matei 24,39).”
Page

(Ibid., pagina 491)

 - „În tăcere, pe neobservate ca și hoțul la miezul nopții, va veni ora decisivă care
marchează stabilirea destinului fiecărui om, retragerea finală a ofertei harului către
oamenii vinovați. ,Vegheați, dar, . . . ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească
dormind’ (Marcu 13,35.36). Periculoasă este starea acelora care, obosiți de veghere, se
întorc către atracțiile lumii. În timp ce omul de afaceri e captivat de goana după profit,
în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacții, în timp ce fiica modei își aranjează
podoabele – s-ar putea ca în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să pronunțe
sentința: ,Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor!’ (Daniel 5:27).” (Ibid.)

- „Criza se furișează treptat către noi. Soarele strălucește pe cer, făcându-și circuitul său
obișnuit, și cerurile încă spun slava lui Dumnezeu. Oamenii încă mănâncă și beau,
sădesc și zidesc, se căsătoresc și-i căsătoresc pe alții. Negustorii cumpără și vând încă.
Oamenii se îmbrâncesc unii pe alții, luptându-se pentru locurile cele mai înalte. Iubitorii
de plăceri încă se înghesuiesc la teatre, la curse de cai, la iadurile jocurilor de noroc.
Pasiunea cea mai aprinsă predomină, dar timpul de har se apropie rapid de încheiere și
orice caz e pe cale de a fi decis pentru veșnicie. Satana vede că timpul lui este scurt. El
i-a pus la lucru pe toți agenții lui pentru ca oamenii să fie înșelați, amăgiți, ocupați și
fermecați, până când timpul de har se va fi încheiat și ușa harului va fi fost închisă
pentru totdeauna.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 636)

• Panică, alarmism, agitație? Nu, ci chemare la seriozitate. Viața aceasta o trăim o

singură dată și acesta este singurul examen pe care suntem chemați să-l susținem. Dacă
îl pierdem, vom pieri. Dar viitorul poate fi frumos, luminos, fericit, și chiar așa va fi în
dreptul celor ce iau aminte la chemările Duhului, la avertismentele Mântuitorului, la
glasurile profeților și ale apostolilor. Dacă facem așa, nu există niciun motiv de
îngrijorare, ci de exuberanță. Vom găsi și noi milă înaintea lui Dumnezeu, asemenea
neprihănitului Noe. Vom găsi milă și salvare asemenea neprihănitului Lot. Ni s-au
promis lucruri mari, și Dumnezeu Se ține întotdeauna de cuvânt, așa cum ne arată
Inspirația mai departe:

„Hristos vine cu nori și cu mare slavă. O mulțime de îngeri strălucitori Îl vor însoți. El va
veni să-i învieze pe cei morți și să-i transforme pe sfinții vii din slavă în slavă. El va veni
ca să-i onoreze pe cei ce L-au iubit și au ținut poruncile Lui și să-i ia la Sine. El nu i-a uitat
nici pe ei și nici făgăduința Sa. . . . Încă puțin și El ne va înfățișa ,fără prihană și plini de
bucurie înaintea slavei Sale’ (Iuda 24). De aceea, când a prezentat semnele venirii Sale,
El a zis: ,Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați
capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.’” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 632)

• Da, să privim în sus cu încredere! Vine izbăvirea! Amin!

* * * *
307

Cântarea de deschidere, 524: „Lăsați lămpile acum să ardă!”

Page

Cântarea de închidere, 491: „Noi așteptăm, o, scump Isus!”

 „TUTUROR CELOR CE VOR FI IUBIT VENIREA LUI”

• Cunoscătorii Sfintelor Scripturi își aduc aminte, imediat după rostirea acestor cuvinte, de
unde provin: erau printre ultimele cuvinte scrise de apostolul Pavel către conlucrătorul
său mai tânăr, Timotei, în testamentul său: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de
băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit
alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va
da, în ,ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce
vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,6-8).

• Veți fi șocați dacă voi zice că numai adventiștii vor primi cununa neprihănirii, vor intra pe
porți în cetate și vor fi cu Dumnezeu în veci? Nu mă refer la nume, la cuvânt, la litere,
când zic „adventiștii”, ci la înțelesul acestui cuvânt. Este vorba despre cei care așteaptă
revenirea Domnului Isus Hristos. Aceștia sunt adventiști. Fiți siguri că nu va exista o
cunună pentru cei care nu așteaptă arătarea în slavă a Mântuitorului, pentru cei care nu
o doresc, nu se pregătesc pentru ea și, bineînțeles, nu o vestesc. Sau chiar o neagă!

• Apostolul Pavel a fost clar și ferm: în „ziua aceea”, Domnul îi va da cununa neprihănirii,
atât lui cât și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui! Nu și celor ce nu o iubesc sau
preferă alte modele de încheiere a timpului decât învățăturile Bibliei.

• Cred că este bine să luăm în considerare contextul în care apostolul a rostit aceste
cuvinte, de aceea citim versetele care le preced, 2 Timotei 4,1-5: „(1) Te rog fierbinte,
înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și
pentru arătarea și împărăția Sa: (2) propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la
timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată blândețea și învățătura. (3) Căci
va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila
urechile să audă lucruri plăcute și își vor da învățători după poftele lor. (4) Își vor
întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. (5) Dar tu fii
treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine
slujba.”

• În acest pasaj găsim deci testamentul lăsat de apostolul Pavel lui Timotei, și care constă
în următoarele părți:

- apeluri fierbinți: versetele 1, 2 și 5;

- starea bisericii (nu a lumii): versetele 3 și 4;

- bilanțul vieții și activității apostolului: versetul 7;

- atitudinea lui față de viitor: versetul 6;

308

- perspectiva eternă care îl susține: versetul 8 prima parte.

Page
 • După un dicționar, apostolul Pavel este „considerat cel mai mare teolog și misionar
creștin” (Mic dicționar enciclopedic, București, 1972, pagina 1486). Misionarismul zero
ar fi „numai mie”, iar misionarismul total „nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit
venirea” Mântuitorului. De la încercările furioase de a-i aduce la tăcere pe toți creștinii
și pe toți misionarii creștini, Saul din Tars devenit Pavel a ajuns cel mai înfocat susținător
și propovăduitor al creștinismului, practicând misionarismul total.

• Nu e egoistă dorința de a fi mântuit, ci este legitimă, normală, sănătoasă, deși

rămânerea numai la ea duce la pieire. Dacă vreți însă ca acestei dorințe legitime să-i
zicem egoism, atunci este un egoism neegoist. Oximoron? Tot Pavel a zis: „Ci mă port
aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora,
eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor 9,27). Apostolul dorea mântuirea altora și făcea tot ce
putea ca să-i conducă la mântuire. Dar și el dorea să fie mântuit și nu era de osândit
pentru aceasta.

• A mers însă mult mai departe, era dispus să piardă veșnicia dacă prin aceasta alții erau
salvați: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi
este martor că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape
să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele
trupești” (Rom 9,1-3). Extraordinară această atitudine: aproape că m-aș lipsi de cer dacă
prin aceasta i-aș ajuta pe alții să ajungă acolo! Acesta este un misionarism ultra-total!

• Cu multe, multe secole înainte de Pavel, un alt om al lui Dumnezeu a manifestat

altruismul acesta nelimitat, ultra-misionarismul, și anume Moise. Când Dumnezeu i-a
dat de înțeles că este gata să nimicească poporul Israel pentru practicarea idolatriei la
Muntele Horeb, Moise s-a suit pe munte și a pledat pentru popor: „Ah! Poporul acesta
a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul!
Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32,31.32)

• Dumnezeu a răspuns: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din
cartea Mea” (versetul 33). Atunci Moise a fost mare – renunț la veșnicie, șterge-mă pe
mine, dar nu pe ei! Pe ei iartă-i!

• Moise și Pavel. Pavel și Moise. Nu știm alte exemple așa, dintre păcătoși salvați. Dar și
aceste exemple superbe pălesc în fața sacrificiului suprem al Mântuitorului, care a riscat
despărțirea veșnică de Tatăl Său pentru salvarea unei omeniri vinovate. Când a strigat
cu disperare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat 27,46),
El a fost străbătut de acest fior al despărțirii eterne – murea de moartea a doua în locul
păcătoșilor și nu avea, în clipa aceea, o claritate de viitorului.
309

• Prin urmare: eu vreau să fiu mântuit, neapărat vreau să fiu mântuit, dar mă sacrific și
pentru alții ca să-i conduc la Mântuitorul. Nu sunt mulțumit să fiu numai eu mântuit, le
Page
 propovăduiesc altora ca să-i ajut, în timp ce eu aștept cu dor întâlnirea cu Cel ce m-a
salvat și care mi-a pregătit cununa neprihănirii.

• Misionarismul total. Fiecare om salvat trebuie să se arunce în marea lumii ca să-i

salveze pe alții. Iată mărturii care confirmă lucrul acesta:

- „,Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură’ (Marcu 16,15)

este porunca lui Hristos către urmașii Săi. Nu că toți sunt chemați să fie pastori sau
misionari în sensul obișnuit al cuvântului; însă toți pot fi lucrători împreună cu El pentru
a le da semenilor lor ,vestea cea bună’. Porunca le este adresată tuturor, mici sau mari,
învățați sau neînvățați, bătrâni sau tineri” (Education/Educație, pagina 264).

- „Fiecare suflet unit cu Hristos va fi un misionar viu pentru toți cei din jurul lui”
(Scrisoarea 55 din 1886, publicată în Evangelism/Evanghelizare, pagina 319).

- „Cel ce devine copil al lui Dumnezeu trebuie să se considere de acum o za în lanțul

coborât pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul Său de milă, ducându-se
împreună cu El ca să-i caute și să-i salveze pe cei pierduți” (The Ministry of Healing/
Divina vindecare, pagina 105).

- „Fiecare ucenic adevărat este născut în împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Acela
care bea din apa vie devine o fântână de viață. Primitorul devine dătător. Harul lui
Hristos în suflet este ca un izvor în deșert, țâșnind ca să-i învioreze pe toți și făcându-i pe
cei ce sunt pe cale să piară dornici de a bea din apa vieții” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii, pagina 195).

• Deviza feroce a lui Satana cu privire la viața veșnică este „nici eu, dar nici voi”. El se
luptă să ducă la pieire împreună cu el cât mai mulți oameni cu putință. Noi ar trebui să
gândim cu totul altfel: „Vreau neapărat să ajung în cer și să duc împreună cu mine cât
mai mulți cu putință!” Și pe alții, pentru asta trăiesc și mă lupt, dar și eu. Împreună.

• Credincioșii tuturor timpurilor se încadrează în următoarele patru categorii:

(01) Cei ce au trăit înainte de prima venire a lui Hristos, înainte de arătarea Sa în trup,
dar nu au apucat-o: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile
făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini
și călători pe pământ” (Evr 11,13).

(02) Cei ce au trăit înainte de prima Sa venire, au apucat-o și au trăit și după aceea,
indiferent cât. Fericit a exclamat Simeon: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău,
Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta” (Luca 2,29.30).
Fusese sigur că vede această mântuire, adică pe Mântuitorul promis, pentru că „Duhul
310

Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte ca să-L vadă pe Hristosul Domnului” (versetul

26).
Page
 (03) Cei ce au trăit sau trăiesc între cele două veniri ale Domnului, fără să apuce a
doua venire, deși au dorit-o în tot timpul: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul
Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o
înaintea celor adormiți” (1 Tes 4,15).

(04) Cei ce trăiesc între cele două veniri ale Domnului și apucă cea de a doua venire:
„Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea și cei ce L-au străpuns. Și toate
semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, amin!” (Apoc 1,7). Credincioșii
care vor apuca revenirea Domnului fără să guste moartea vor privi în sus și vor striga
fericiți: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui.
Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim și să ne bucurăm de
mântuirea Lui!” (Isa 25,9)

• Ar fi și alte două categorii la sfârșitul timpului: (01) Cei ce au așteptat și vestit venirea
Domnului în timpul întreitei solii îngerești, dar au fost chemați la odihnă înainte de a
apuca acel eveniment. Ei vor fi treziți în cadrul unei învieri speciale, ca să vadă venirea
Lui pe nori, adică să-L vadă venind. (02) Cei ce vor fi înviați după ce El Se va fi arătat deja
pe nori, deci nu au apucat venirea Sa, dar Îl văd venit.

• Absolut toți aceștia se unesc într-o categorie generală, a tuturor mântuiților, care trăiesc
după a doua venire, în vecii vecilor. Despre ei se spun cuvinte mărețe: „După aceea
m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice
neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare
înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de
finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru,
care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!’” (Apoc 7,9.10)

• Vizionarul privea la scena aceea cerească, probabil punându-și unele întrebări. El a scris
așa: „Și unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: ,Aceștia, care sunt îmbrăcați în
haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?’ ,Doamne’, i-am răspuns eu, ,tu știi.’ Și
el mi-a zis: ,Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în
sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu
și-I slujesc zi și noapte în templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde
peste ei cortul Lui‘” (versetele 13-15).

• Cuvintele bătrânului, cum că „aceștia vin din necazul cel mare”, i-au determinat pe unii
să creadă că gloata cea mare este formată numai din mântuiții zilelor premergătoare
zilei revenirii Domnului, pentru că ei au trecut prin necazul cel mare, noaptea
strâmtorării lui Iacov, și provin din toate națiunile pământului, așa cum citim în
Apocalipsa 14,6. Dar expresia „necazul cel mare” poate însemna mai mult, după cum
vom vedea mai departe.
311

• Cunoaștem cu toți făgăduința superbă din Psalmul 34,6: „Când strigă un nenorocit,
Page

Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui.” Din toate necazurile. Toți știm ce
 înseamnă necazurile; pe unele ni le facem singuri, altele vin fără participarea noastră.
Niciunul dintre noi nu se poate plânge că a avut necazuri mai mari decât Iov, care a zis
așa: „Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri” (Iov 14,1).
Necazurile sunt deci partea tuturor celor născuți din Adam și Eva. Nu le putem elimina
cu desăvârșire, dar le putem birui prin încredere în protecția și ajutorul lui Dumnezeu și
printr-o continuă umblare cu El.

• Întâlnim însă în Biblie trei mari necazuri, care nu sunt individuale și care depășesc orice
imaginație omenească. Le voi descrie pe scurt mai departe:

(01) Necazul de secole, la care Se referă Mântuitorul în Matei 24: „Pentru că atunci va
fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu
va mai fi. Și, dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina
celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (versetele 21 și 22). În versetul 29, Domnul a zis:
„Îndată după acele zile de necaz, ,soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei,
stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.’”

Acestui verset îi corespunde exact ce se spune la pecetea a șasea: „Când a rupt Mielul
pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele
s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer
pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic”
(Apocalipsa 6,12.13).

Acest necaz nemaintâlnit în istorie a fost hegemonia papală a celor 1260 de ani, de la
538 până la 1798; partea de prigoniri a acelei lungi perioade a fost totuși scurtată prin
slăbirea puterii papale datorită Reformațiunii, atacurile musulmane asupra
creștinismului european și efectele iluminismului, care a diminuat atașamentul
oamenilor față de biserică. Oricum, în jurul anului 1798, înainte și după el, au fost cele
trei mari semne ale sfârșitului, în ordinea stabilită la pecetea a șasea: cutremurul de la
Lisabona la 1 noiembrie 1755, întunecarea soarelui la 19 mai 1780 și căderea de stele la
13 noiembrie 1833.

(02) Necazul foarte scurt, poate de luni, dar teribil, timpul strâmtorării, menționat în
Ieremia 30,7: „Vai! Căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de
necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea.” Iacov este poporul lui Dumnezeu, aici
cu referire la zilele din urmă, după încheierea harului, când sfinții vor trăi fără Mijlocitor,
dar nu părăsiți de Duhul Sfânt, când „cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Hab 2,4).
Nelegiuiții vor încerca exterminarea copiilor lui Dumnezeu, însă aceștia vor fi izbăviți din
acea zi de necaz.

Această asigurare fermă este dată și în Daniel 12,1: „În vremea aceea, Se va scula marele
voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de
312

strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în
vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte.”
Page

Rețineți elementele acestei descoperiri: Mihail Se ridică, încetându-Și activitatea de

 Mare Preot, s-a terminat judecata de cercetare, cei scriși în carte au un statut definitiv și
sunt mântuiți, deși trec printr-o strâmtorare fără precedent, din care sunt izbăviți de
același puternic Mihail, care este Isus Hristos.

(03) Necazul milenar, întreaga istorie a păcatului și a suferinței. Toți mântuiții vin din
acest necaz, care este mare, durează șase milenii; ei au hainele spălate și albite în
sângele Mielului (vezi Apocalipsa 7,13.14). Numărul lor este atât de mare că nu se
poate determina, dar ei stau în picioare la marea de cristal, strigând entuziasmați:
„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”
(Apocalipsa 7,9.10; cuvintele citate sunt din versetul 10). Nu există în Apocalipsa o altă
gloată mare, și mai mare. Dar apare o grupă specială, de 144.000, menționată în
Apocalipsa 7,2-8 ca sigilată, caracterul lor fiind descris în capitolul 14,1-5.

Aceștia apar din nou în capitolul 15,2.3: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu
foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai
icoanei ei și ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu,
și cântarea Mielului.” Ei au trăit în timpul decretului duminical, dar sunt biruitori:
„Aceștia, fiind strămutați de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiți ‚cel dintâi rod pentru
Dumnezeu și pentru Miel’ (Apoc 14,4). . . . Ei au văzut pământul pustiit cu foamete și
ciumă, soarele având putere să-i dogorească pe oameni cu arșiță mare și ei înșiși au
suportat suferință, foame și sete” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina
649).

În capitolul 7 din Apocalipsa sunt intercalări și reluări, ca și în Matei 24, la fel tratate și în
Spiritul Profetic, care nu trebuie să fie confundate. Unele lucruri sunt spuse despre toți
mântuiții, altele nu. Toți mântuiții sunt răscumpărați de pe pământ și nu iubesc
minciuna, dar nu toți sunt garda specială care-L urmează pe Miel oriunde merge El, nu
toți cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului. Apoi, ce este numărabil este
numărabil, ce este nenumărabil este nenumărabil. Aici este mintea plină de
înțelepciune!!! Dar cea mai multă înțelepciune, toată înțelepciunea, o posedă
Dumnezeu, care cunoaște perfect toate aceste lucruri, dincolo de tot ce pot bâjbâi sau
specula oamenii.

• Atitudinea noastră față de revenirea glorioasă a Mântuitorului trebuie să fie precum

urmează:

- S-o așteptăm: „. . . așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru
Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13).

- Să fim gata pentru ea: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care
nu vă gândiți” (Mat 24,44).
313

- Să veghem în vederea sosirii ei: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul
vostru” (Mat 24,42). „Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul
omului” (Mat 25,13).
Page
 - Să însoțim vegherea cu rugăciune: „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți
putere să scăpați de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să stați în picioare
înaintea Fiului omului” (Luca 21,36).

- Să trăim o viață evlavioasă, după voia Domnului: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au
să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă
. . .?” (2 Pet 3,11)

- Să ne rugăm pentru venirea Domnului: „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: ,Da, Eu
vin curând.’ Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc 22,20)

- Să iubim venirea Domnului: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o
va da, în ,ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor
ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,8).

- Să grăbim sosirea acelui eveniment: „. . . așteptând și grăbind venirea zilei lui

Dumnezeu” (2 Pet 3,12).

- Să ne ferim de vești false despre venirea Domnului: „Cât privește venirea Domnului
nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați
clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo
vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit
chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit
lepădarea de credință . . .” (2 Tes 2,1-3). Așa le scria Pavel credincioșilor din Tesalonic și
astfel de amăgiri pot să circule și acum.

- Să evităm stabilirea sau acceptarea de date ale revenirii Domnului, pentru că El a

spus-o clar: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat 24,36).

- Să proclamăm venirea Mântuitorului. Întreita solie îngerească din Apocalipsa 14,6-12

este o descriere a Mișcării Advente, a cărei misiune globală este să vestească cu glas
tare și prin toate mijloacele posibile apropierea venirii Domnului.

• În ce privește data revenirii Mântuitorului, ce a zis El atunci rămâne valabil pentru toți
pământenii, credincioși sau necredincioși. Dar este de neconceput ca, în starea Sa
proslăvită, Hristos încă să nu știe data revenirii Sale. Cât îi privește pe îngeri, nu ar fi
exclus ca ei să fie acum deja informați.

• Dar nici credincioșii nu vor fi ignoranți până la capăt: „Pentru că voi înșivă știți foarte
bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor zice: ,Pace și liniște!’, atunci
o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată,
și nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea
314

să vă prindă ca un hoț” (1 Tes 5,2-4).

Page
 • Prin urmare, credincioșii nu vor fi surprinși de venirea Domnului, ei vor afla data când va
avea loc. Așa zice și Spiritul Profetic: „În curând am auzit vocea lui Dumnezeu asemenea
multor ape, care ne-a anunțat ziua și ceasul venirii lui Isus. Sfinții vii, în număr de
144.000, au cunoscut și au înțeles vocea, în timp ce cei răi credeau că este tunet și
cutremur. Când Dumnezeu a vestit timpul, El a turnat asupra noastră Spiritul Sfânt și
fețele noastre au început să se lumineze și să strălucească de slava lui Dumnezeu, ca în
cazul lui Moise, când a coborât de pe Muntele Sinai.” (Early Writings/Experiențe și
viziuni, pagina 15)

• Venirea Domnului nostru Isus Hristos în slavă trebuie așteptată cu răbdare și cu

nerăbdare. Cei care nu o așteaptă cu nerăbdare nu o așteaptă nici cu răbdare. Cum se
poate descifra acest paradox? Dacă aveți răbdare, veți birui și nerăbdarea. Într-adevăr,
așa trebuie așteptată arătarea Sa în slavă.

Cu răbdare

Îmi place acest îndemn stăruitor: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o
așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare ca, după ce ați împlinit voia lui
Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. ,Încă puțină, foarte puțină vreme’, și
,Cel ce vine va veni și nu va zăbovi’” (Evr 10,35-37).

Și altul: „Fiți dar îndelung răbdători, fraților, până la venirea Domnului. Iată că plugarul
așteaptă roada scumpă a pământului și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaie
timpurie și târzie. Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului
este aproape” (Iac 5,7.8).

E foarte importantă și extrem de valoroasă această prezicere: „Căci este o proorocie a

cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește,
așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit” (Hab 2,3).

Și o asigurare: „Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre” (Luca 21,19).

Cu nerăbdare

Ne putem însuși această rugăciune pioasă: „Voi cânta bunătatea și dreptatea, Ție,
Doamne, Îți voi cânta. Mă voi purta cu înțelepciune pe o cale neprihănită. Când vei veni
la mine?” (Ps 101,1.2). Să reținem această întrebare/suferință/dor: „Când vei veni la
mine?”

În acelaș ton tânjește și mireasa din Cântarea Cântărilor: „Vă rog fierbinte, fiice ale
Ierusalimului, dacă-l găsiți pe iubitul meu, ce-i veți spune? Că sunt bolnavă de
dragoste!” (Capitolul 5,8). Bolnavă de dorul de a-l vedea pe cel iubit. Mireasa/biserică
este bolnavă de dorul de a-L vedea pe Cel iubit!
315

Zicea un nepoțel al meu, la vârsta de numai câțiva anișori, când i-am vorbit despre
venirea Domnului: „Abia aștept să vină!”
Page
 În toamna anului 1979, am fost trimis de Uniunea de Conferințe din România la
Darmstadt, Germania Federală, pentru continuarea studiilor teologice timp de un an.
Soția și cei doi copii au rămas în țară. La un moment dat, fiica noastră, având atunci mai
puțin de patru ani, a întrebat-o pe mama: „Când vine tata? Când?” La care i s-a
răspuns: „Are să vină, mai sunt câteva luni!” „Nu”, a zis ea, „eu vreau să vină acum!
Acum!”

Așa a tânjit suferindul Iov: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la
urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, Îl
voi vedea, totuși, pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea
și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înlăuntrul meu” (Iov 19,25-27). Iată
cum a prins poetul sentimentul acesta chinutor al lui Iov:

„Doamne-auzi când strig spre Tine-ndurerat,

Vin, Salvatorule, vin!
Sufletu-mi zdrobit Te-așteaptă ne-ncetat,
Vin, Salvatorule, vin!

Refren: Am pribegit cărările pustii,

Mi-e dor de Tatăl meu divin,
O, ia-mă-acum, grăbește-Te să vii,
Vin, Salvatorule, vin!

Nu am niciun scut și-i noapte-n fața mea,

Vin, Salvatorule, vin!
Ochiul Tău e viața și lumina mea,
Vin, Salvatorule, vin! Refren

Simt că obosesc și pașii-mi se răresc,

Vin, Salvatorule, vin!
Doar un zâmbet vreau pe chipu-Ți să-ntâlnesc,
Vin, Salvatorule, vin! Refren

Inima-ntristată n-o disprețuiești,

Vin, Salvatorule, vin!
Tu asculți strigarea, ruga o-mplinești,
Vin, Salvatorule, vin!” Refren

(Cântarea numărul 6 din colecția Trâmbițe de argint, Cultul Creștin Adventist de Ziua a
Șaptea, București, 1961)

Cândva prin anii 1960 am călătorit de la Sibiu la Cluj pentru un examen; am sosit în gara
principală din Cluj la miezul nopții și a trebuit să aștept până dimineața, ca să merg unde
316

mă interesa. Multe ore de așteptare, ca să treacă noaptea. Ce făceam? Citeam, mă

plimbam de la un capăt la altul al sălii de așteptare, mă uitam des la ceas, mă gândeam
Page
 la tot ce mă puteam gândi. O noapte lungă, așteptam mult să vină dimineața, și a venit,
dar nu ușor.

Cred că mintea vi se duce imediat la una dintre cântările treptelor, unde autorul a zis:
„Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai
mult decât așteaptă străjerii dimineața” (Ps 130,6).

Îmi amintesc de un vers dintr-o poezie a anilor 1950: „O, vino, Doamne, lipsa Ta ne
doare!” Ne doare lipsa Mântuitorului, suntem bolnavi de dragoste pentru El, vrem să se
termine odată această îndelungată așteptare, să apară în sfârșit Mirele ceresc, să ne ia la
El. Nu suntem nepăsători, gândind doar, pasiv: „Să vină când o veni!” Nu, ci vrem să
vină acum.

Nu ar fi anormal să preluăm, să trăim și să simțim întristarea ucenicilor, la care S-a

referit Maestrul lor: „Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă
întreabă: ,Unde Te duci?’ Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut
inima” (Ioan 16,5.6). Întristare de așteptat, care poate fi atenuată prin meditația
permanentă asupra făgăduinței Mântuitorului: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință
în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă
n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă
voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și
voi” (Ioan 14,1-3).

Așa cântam cândva și încă mai cântăm: „De ce nu vii ca să ne iei la Tine, / de ce nu vii,
cum ne-ai făgăduit? / Sau mai aștepți că poate tot mai vine / vreun suflet ce mai e de
mântuit!” (Imnul 132 din Imnuri creștine, ediție veche)

Sau așa: „Scumpe Isuse, de Tine mi-e dor, / ca de-un Prieten și-un Frate, / ce pentru
mine muri iubitor! / De Tine mi-e dor, mult mi-e dor! // Sufletul, inima, strigă de dor: /
vino mai grabnic, iubit Salvator! / Inima mea strigă de dor: / mi-e dor de Tine, Isuse!”
(O veche cântare de cor, reprodusă în volumul Culegere de cântări creștine, pregătită de
un comitet, Bacău, 2012, numărul 273)

• Îl așteptăm cu dor. Cuvântul acesta românesc, „dor”, fără corespondent în alte limbi,
este definit ca însemnând „o dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva
sau ceva drag” (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 277).
Dorință puternică, nostalgică, chinuitoare.

• Acest „dor” l-au exprimat astfel fiii lui Core: „Sufletul meu suspină și tânjește de dor
după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” (Ps 84,2).
Când Domnul Isus ne promite: „Da, Eu vin curând!”, rugăciunea noastră fierbinte să fie:
„Amin, vino, Doamne Isuse!” (Apoc 22,20). Un amin rostit din toată puterea sufletului
317

nostru, însoțit de suspin și de lacrimi: da, așa este!

• Dor, nostalgie, așteptare dureroasă. Și-L întrebăm pe Domnul când vine, și de ce nu

Page

vine, așa cum a făgăduit. Poetul a găsit un răspuns: „Sau mai aștepți că poate tot mai
 vine / vreun suflet ce mai e de mântuit!” Aici sunt reflectate cuvintele apostolului Petru:
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă
răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Pet
3,9).

• Părinții credincioși ai căror copii sunt în lume doresc venirea Domnului, o iubesc, o
așteaptă cu dor, dar se cutremură la gândul că ziua cea mare va veni și copiii lor vor fi
pierduți. Vor să vină ziua aceea, însă dragostea pentru copiii lor îi face să aibă emoții.
Da, Domnul a așteptat destul ca să mai vină oameni la pocăință; dar cât va aștepta?

• Până la urmă trebuie luate în considerare cuvintele Sale rostite cândva: „Cine iubește pe
tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu
ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat 10,37). Ne doare
după cei dragi care nu-L iubesc pe Hristos și, după toate aparențele, vor fi pierduți. Ne
doare și, doar din punctul acesta de vedere, parcă am vrea să mai fie timp. Însă, până la
urmă, dragostea față de ei nu trebuie să întreacă dragostea noastră față de Cel care Și-a
dat viața ca să ne mântuiască.

• Trebuie să ne gândim și la durerea pe care o simte Dumnezeu pentru pierderea unei

treimi dintre îngerii cerului și a majorității covârșitoare a urmașilor lui Adam. Dar planul
Său nu poate fi abandonat sau extins la nesfârșit pentru întoarcerea unor îndărătnici,
care sfidează orice chemări la pocăință.

• Și mai este ceva, așa cum a zis profetul, redând cuvintele Domnului: „Căci iată, Eu fac
ceruri noi și un pământ nou, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile
trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isa 65,17). Sigur că nu vom uita toate
lucrurile trecute, pe toate cele bune le vom avea transferate în creierul cel nou, toate
experiențele noastre minunate de credință. Însă tot ce ne mânjește mintea sau ne
chinuiește, amintirile dureroase, ale păcatelor noastre (iertate, fără îndoială), sau ale
relațiilor de familie și prietenie, vor dispărea: Domnul le va șterge din mintea noastră,
altfel am fi chinuiți în vecii vecilor.

• E bine să vină Domnul! Să vină acum! Absența Lui fizică ne doare, ne chinuiește.
Iubirea noastră față de Cel ce ne-a răscumpărat din păcat și din moarte eternă ne face
să-L dorim, să tânjim după venirea Lui. Dacă e așa, atunci Domnul Isus Hristos va pune
pe capetele noastre „cununa neprihănirii” (2 Tim 4,8), „cununa vieții” (Iac 1,12),
„cununa care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Pet 5,4).

• Ne așteaptă un viitor strălucit. Să-l dorim, să-l așteptăm, să fim gata pentru a-l
întâmpina! Amin!
318

* * * *
Page
 Cântarea de deschidere, 522: „Să priveghem!”

Cântarea de închidere, 364: „Vino, Te-aștept!”

319
Page
 „FĂ CUM AI ZIS!”

(01) Introducere

• Era o zi toridă, când Avraam ședea la ușa cortului. Ridicând ochii, el a văzut trei bărbați
apropiindu-se. A alergat în întâmpinarea lor și i-a salutat cu o deosebită bucurie,
plecându-se până la pământ. El s-a oferit să le aducă oaspeților puțină apă pentru spălat
picioarele și o bucată de pâine ca să prindă la inimă, înainte de a-și continua călătoria
(vezi Geneza 18,1-5).

• La vorbele bune ale patriarhului, călătorii i-au zis: „Fă cum ai zis!” (Sfârșitul versetului
5). Citiți în continuare versetele 6-15, pentru a vedea cum s-a desfășurat mai departe
vizita.

• Cine erau călătorii? Ființe cerești care s-au arătat în înfățișare de bărbați. Unul dintre ei
era Fiul lui Dumnezeu (IHVH – Iahve, Iehova): „Atunci Domnul a zis: ,Să ascund Eu oare
de Avraam ce am să fac?’” (Versetul 17). Și la sfârșitul capitolului se folosește acest
nume pentru călător: „După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat. Și
Avraam s-a întors la locuința lui” (versetul 33). Domnul . . . Domnul.

• De 20 ori este amintit „Domnul” în capitolul 18 din Geneza. Iată două exemple:

- „Și Domnul a zis: ,Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor
într-adevăr este nespus de greu’” (versetul 20).

- „Dar Avraam stătea tot înaintea Domnului” (versetul 22).

• Ceilalți doi oaspeți s-au dus la Sodoma, iar Avraam a rămas numai cu Domnul: „Bărbații
aceia s-au depărtat și au plecat spre Sodoma” (versetul 22). În primul verset al
capitolului 19, ei sunt identificați ca îngeri: „Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara și
Lot ședea la poarta Sodomei.” Din nou: „Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de
Lot . . .” (versetul 15). În alte versete ei sunt numiți „bărbații aceia” (de exemplu
versetele 10 și 12).

• Avraam a făcut o ofertă de ospitalitate exemplară și vizitatorii, adică Iehova și doi îngeri,
au răspuns: „Fă cum ai zis!” Puteau refuza, dar au acceptat, onorându-l pe servul
Domnului cu vizita lor, cu participarea la masă, cu conversațiile de atunci.

• Să reținem această scurtă frază imperativă „Fă cum ai zis!”, și să facem din ea reperul
central al studiului acestuia.
320

(02) Nu fă cum ai zis!

• Nu întotdeauna este bine să facem cum am zis. Sunt situații când am vorbit fără să
Page

cugetăm, când ne-am angajat să facem ceva rău; atunci nu e bine să mergem înainte, ci
 să ne retragem cuvintele, să regretăm că le-am rostit, chiar să cerem iertare, dacă
însemnau vătămarea aproapelui sau o atitudine nesfântă față de Dumnezeu. Hotărârile
păcătoase nu trebuie să fie respectate: e destul de rău că le-am conceput și poate chiar
rostit, mai vrem și al doilea rău?

• De pildă, dacă te-ai decis să nu mai vii niciodată la adunare, să nu mai vorbești niciodată
cu o anumită persoană, să nu mai cânți la cor (din supărare), să-i faci cuiva un rău, e bine
să te ții de cuvânt? Să faci cum ai zis numai pentru că ai zis?

• Iată mai exact împrejurări când nu este bine să faci cum ai zis:

- când ai luat o hotărâre nesfântă;

- când ai vorbit într-un moment de supărare;

- când te-ai pripit, ajungând victimă a răutății cuiva;

- când continuând îi dai prilej răufăcătorului să facă un rău.

• Iată-l pe profetul Iona dorindu-și moartea și cerând lucrul acesta, când a văzut că
Dumnezeu i-a iertat pe locuitorii cetății Ninive în urma pocăinței lor: „Acum, Doamne,
ia-mi viața, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” (Iona 4,3). Dar Domnul l-a
întrebat: „Bine faci tu de te mânii?” (Versetul 4). Iona era supărat și a făcut o rugăciune
păcătoasă, însă Domnul a fost prea bun cu el ca să i-o împlinească.

• Irod cel Mare „i-a chemat în ascuns pe magi și a aflat întocmai de la ei vremea în care se
arătase steaua” (Mat 2,7). Și a zis mai departe așa: „Duceți-vă de cercetați cu de-a
măruntul despre Prunc și, când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă
închin Lui” (versetul 8). Se pare că magii i-au promis că se vor întoarce și-l vor înștiința,
pentru că a fost nevoie de o informare specială: „În urmă, au fost înștiințați de
Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod și s-au întors în țara lor pe un alt drum”
(versetul 12).

• Versetul 16 zice că „Irod, când a văzut că fusese înșelat de magi, s-a mâniat foarte tare și
a trimis să-i omoare pe toți pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în
Betleem și în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la
magi.” „Fusese înșelat de magi”; chiar l-au înșelat magii? Le-a cerut Dumnezeu să-l
înșele? Irod avea intenții criminale, lucru pe care magii nu-l știau. Ei s-ar fi întors acolo,
cum fusese vorba, dar Dumnezeu i-a oprit, spunându-le „să nu mai dea pe la Irod”.
Eventuala promisiune de întoarcere și informare fusese furată de la ei de un împărat
viclean, mincinos și plin de răutate; Dumnezeu i-a îndrumat să nu dea curs acelei porniri.
321

• În Marcu 6,14-29, citim despre asasinarea de către Irod Antipa a lui Ioan Botezătorul.
Când, cum și de ce? Irodiada avea pică pe Ioan pentru că dezaproba căsătoria ei imorală
Page
 cu Irod și ar fi vrut să-l omoare, dar Irod a împiedicat-o, pentru că se temea de norod
dacă ia viața marelui profet. Iată însă ce s-a întâmplat:

„Totuși, a venit o zi cu bun prilej, când Irod își prăznuia ziua nașterii, și a dat un ospăț
boierilor săi, mai marilor oastei și fruntașilor Galileii. Fata Irodiadei a intrat la ospăț, a
jucat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul a zis fetei: ,Cere-mi orice vrei, și-ți
voi da.’ Apoi a adăugat cu jurământ: ,Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din
împărăția mea’” (versetele 21-23).

Jurământ, un cec semnat în alb, încredere oarbă într-o tânără dansatoare, fiica unei
femei vinovate de necredincioșie față de primul ei soț, Filip. Și care a fost cererea de
împlinit exact datorită jurământului? Ni se spune așa: „Fata a ieșit afară și a zis mamei
sale: ,Ce să cer?’ Și mamă-sa i-a răspuns: ,Capul lui Ioan Botezătorul.’ Ea s-a grăbit să
vină îndată la împărat și i-a făcut următoarea cerere: ,Vreau să-mi dai îndată, într-o
farfurie, capul lui Ioan Botezătorul’” (versetele 24 și 25).

Fata s-a bucurat de sfatul mamei, pentru că, „s-a grăbit să vină îndată la împărat”; „s-a
grăbit”, „îndată”, mențiuni care arată că nu stătea nici ea pe gânduri, ci împărtășea
simțămintele mamei ei. Și cererea implica urgență: „Vreau să-mi dai îndată, într-o
farfurie, capul lui Ioan Botezătorul” (versetul 25).

Cum a reacționat împăratul la cererea surprinzătoare? Șocat: „Împăratul s-a întristat

foarte mult, dar, din pricina jurămintelor sale și din pricina oaspeților, n-a vrut să zică
nu” (versetul 26). A trimis un ostaș ca să-l decapiteze pe Ioan și acesta a adus pe o
farfurie capul profetului (vezi versetele 27 și 28).

Întristat, da? De ce nu a respins cererea fetei? „Din pricina jurămintelor” și „din pricina
oaspeților”, „n-a vrut să zică nu”. Dacă te aflai acolo în sala de banchet, puteai să-l
îndemni pe Irod: „Fă cum ai zis”? Puteai?

Solomon ne-a lăsat sfatul acesta foarte folositor: „Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți
rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este în cer și tu
pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecl 5,2). Irod s-a pripit; el a promis și
acum se simțea obligat să comită odioasa crimă împotriva celui mai mare om născut din
femeie (vezi Matei 11,11), „mai mult decât un profet” (versetul 9).

O promisiune atât de diabolică, una care-l costă pe altul viața, trebuie retrasă imediat și
regretată toată viața. Înainte de dansul fetei, Irod nu avea nicio dificultate în a alege
între uciderea lui Ioan și dacă Salomea să danseze sau nu. El „se temea de Ioan, fiindcă
îl știa om neprihănit și sfânt” și chiar „îl asculta cu plăcere” (versetul 20). Dar s-a repezit,
amețit de alcool și de pasiune, să promită ceea ce nu era de domeniul lui. Putea și după
aceea să zică: „Ioan nu-mi aparține mie, ți-am spus să-mi ceri orice vrei să-ți dau, dar așa
ceva nu se poate da.”
322
Page
 După jurământ, alegerea lui era mai grea, dar nu imposibil de făcut. Să-și calce cuvântul
sau să-l ucidă pe profet? Mândria lui a însemnat mai mult decât rațiunea, bunul simț, și
orice principiu al dreptății.

În psalmul 15,4 stă scris despre omul care vrea să locuiască pe muntele cel sfânt al lui
Dumnezeu: „El nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui.” Jurământul
lui Irod nu era în paguba lui; pe el nu-l costa nimic anularea jurământului, era pur și
simplu revenirea asupra unei exprimări necugetate. Nu Irod pierdea prin executarea lui
Ioan. Pierdea Ioan, rudele lui, biserica, națiunea. Însăși rostirea jurământului era un
fapt criminal.

• Cineva mi-a spus că are jurământ ca niciodată să nu adere la Biserica Adventistă de Ziua
a Șaptea. Jurământ? Nebunie asupra căreia trebuie să se revină fără întârziere. Puteam
oare să-i spun: „Fă cum ai zis”? Multe jurăminte și hotărâri sunt în stilul lui Irod Antipa;
pe cei ce le fac nu-i poți îndemna să-și țină cuvântul!

• Când împlinirea unei hotărâri, a unui cuvânt dat, este ea însăși un păcat, tot ce se poate
face este să ne pocăim de cuvintele rostite și să învățăm lecția pentru viitor. În orice
caz, e absurd să eviți un păcat săvârșind altul.

• Mai este o soluție și aceasta ne este oferită de Solomon: „Fiule, dacă te-ai pus chezaș
pentru aproapele tău, dacă te-ai prins pentru altul, dacă ești legat prin făgăduința gurii
tale, dacă ești prins de cuvintele gurii tale, fă, totuși, lucrul acesta, fiule: dezleagă-te, căci
ai căzut în mâna aproapelui tău! De aceea, du-te, aruncă-te cu fața la pământ și
stăruiește de el. Nu da somn ochilor tăi, nici ațipire pleoapelor tale! Scapă din mâna lui
cum scapă căprioara din mâna vânătorului și ca pasărea din mâna păsărarului” (Prov
6,1-5).

• Ca să le arate iudeilor starea lor de necredință, Mântuitorul le-a spus această pildă: „,Ce
credeți? Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: ,Fiule, du-te astăzi de
lucrează în via mea!’ ,Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus
și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ,Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus.
Care din amândoi a făcut voia tatălui său?’ ,Cel dintâi’, au răspuns ei. Și Isus le-a zis:
,Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în împărăția lui
Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii și nu l-ați crezut.
Dar vameșii și curvele l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în
urmă, ca să-l credeți’” (Mat 21,28-32)

• Pilda se referea la preoții cei mai de seamă și la bătrâni, care veniseră să-L chestioneze
cu ce putere face aceste lucruri, în special curățirea templului (vezi versetele 23-27). Ei,
conducătorii națiunii alese, Îi promiseseră lui Dumnezeu marea și sarea, dar nu se
323

ținuseră de cuvânt, nu erau credincioși. Alții din popor, chiar păcătoși ordinari, au
ascultat propovăduirea lui Ioan și s-au pocăit. Aceștia au făcut voia Tatălui ceresc: ei nu
Page

au promis, dar s-au întors la Dumnezeu.

 • Pilda viza și raportul dintre iudei și neamuri. Poporul iudeu avea „înfierea, slava,
legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele” (Rom 9,4). Ei promiseseră
solemn: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exod 19,8). Dar n-au făcut; când a venit
Răscumpărătorul trimis de Cer, ei L-au omorât. Dar neamurile, care nu avuseseră acele
privilegii și nu se angajaseră în niciun legământ, ci păreau a merge pe calea pierzării,
când a venit lumina, au acceptat-o. E vorba de cei ce au răspuns pozitiv. Creștinismul a
început în mod exploziv în Ierusalim, dar apoi a stagnat, pentru că cei mai mulți iudei,
începând cu Sinedriul, au răspuns: „Nu ne ducem!”, când li s-a vestit evanghelia. Și nu
s-au dus!

• Dar creștinismul s-a întins la neamuri. Acestea au zis: „Da! Ne ducem!” Și s-au dus.
Iată cuvintele apostolului Pavel către iudeii din Antiohia din Pisidia: „Cuvântul lui
Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă, dar, fiindcă voi nu-l primiți și singuri vă judecați
nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre neamuri” (Fapte 13,46).

• Din nou despre cei doi fii pe care-i avea un om. Unul dintre ei a zis: „Nu mă duc”, dar
până la urmă i-a părut rău și s-a dus. Ce bine că nu a făcut cum a zis, ce bine că și-a luat
vorbele înapoi, că și-a schimbat atitudinea! Ce bine! Putem și noi să fim mânați uneori
de gânduri rele, să ne lăsăm amăgiți de Cel Rău și să facem voia lui. E bine să ne
scuturăm de astfel de fapte, gânduri, intenții, cuvinte. Să facem stânga împrejur și să nu
mai săvârșim niciuna dintre faptele întunericului. O astfel de întoarcere, de schimbare,
se cheamă convertire, și poată fi făcută numai răspunzând la apelurile stăruitoare ale
Duhului lui Dumnezeu.

• Deci, un fiu a zis: „Nu mă duc!”, dar s-a răzgândit și s-a dus. Celălalt a zis: „Mă duc!”, și
nu s-a dus, ci și-a călcat angajamentul. Sigur că este de preferat atitudinea celui care în
cele din urmă s-a dus, dar ideal ar fi un al treilea fiu, care să zică: „Mă duc!”, și să se
ducă. Așa să facem noi.

(03) N-au făcut cum au zis

• După plaga cu broaștele (plaga a doua dintre cele zece care au lovit Egiptul), „faraon i-a
chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: ,Rugați-vă Domnului să depărteze broaștele de
la mine și de la poporul meu și am să-l las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului‘”
(Exod 8,8). Moise s-a rugat, broaștele au murit, iar faraon avea datoria de a lăsa poporul
să plece. Dar nu s-a ținut de cuvânt: „Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a
împietrit inima și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul”
(versetul 15). Și cum spusese chiar el, faraon!

• Lucrul acesta s-a repetat de multe ori: când era în strâmtorare, faraon promitea
324

ascultare, când necazul trecea, își călca fără rușine cuvântul. Dacă ar fi făcut cum a zis
după plaga a doua, niciuna nu ar fi mai venit. Dar călcarea lui repetată de cuvânt a dus
Page

la ruinarea Egiptului și la moartea întâilor născuți, „de la întâiul-născut al lui faraon, care
 ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniță și până la
toți întâii-născuți ai dobitoacelor” (Exod 12,29). În cele din urmă, nesinceritatea lui
cronică i-a pricinuit moartea în Marea Roșie: „Apele s-au întors și au acoperit carele,
călăreții și toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul
măcar n-a scăpat” (Exod 14,28).

• Iată un alt caz grav de nerespectare a promisiunii, de data aceasta chiar în poporul
iudeu: „Iată cuvântul spus lui Ieremia din partea Domnului, după ce împăratul Zedechia
făcuse o învoială cu tot poporul Ierusalimului, ca să vestească slobozenia robilor, pentru
ca fiecare să lase slobozi pe robul și roaba sa, pe evreu și pe evreică, și nimeni să nu mai
țină în robie pe fratele său iudeu. Toate căpeteniile și tot poporul care făcuseră învoiala
s-au legat să lase slobozi fiecare pe robul și roaba lui și să nu-i mai țină în robie. Ei au
ascultat și le-au dat drumul. Dar mai pe urmă s-au răzgândit, au luat înapoi pe robii și
roabele pe care-i sloboziseră și i-au silit să le fie iarăși robi și roabe” (Ier 34,8-11).

• Care a fost cuvântul rostit de Domnul prin profetul Său? „Voi v-ați întors astăzi în voi
înșivă, ați făcut ce este bine înaintea Mea, vestind fiecare slobozenia pentru aproapele
său, și ați făcut o învoială înaintea Mea, în casa peste care este chemat numele Meu.
Dar pe urmă v-ați luat vorba îndărăt și Mi-ați pângărit numele, luând iarăși înapoi fiecare
pe robii și roabele pe care-i sloboziserăți și-i lăsaserăți în voia lor și i-ați silit să vă fie
iarăși robi și roabe” (versetele 15 și 16).

• A urmat prevestirea unor mari nenorociri care vor veni peste ei, și anume că Domnul „îi
va da în mânile vrăjmașilor lor, în mâinile celor ce vor să le ia viața, și trupurile lor
moarte vor sluji ca hrană păsărilor cerului și fiarelor câmpului” (versetul 20).

• A venit într-adevăr invazia haldeilor și mulți dintre iudei au fost duși în captivitate. Iată
un nou angajament: „Toate căpetenile oștilor, Iohanan, fiul lui Careah, Iezania, fiul lui
Hosea, și tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare, au înaintat și i-au zis
proorocului Ieremia: ,Fie bine primită înaintea ta rugămintea noastră! Mijlocește pentru
noi la Domnul, Dumnezeul tău, pentru toți cei ce au mai rămas, căci eram mulți, dar am
mai rămas numai un mic număr, cum bine vezi tu însuți cu ochii tăi. Binevoiască
Domnul, Dumnezeul tău, să ne arate drumul pe care trebuie să mergem și să ne spună
ce avem de făcut!’” (Ier 42,1-3)

• Foarte frumos. Cum putea profetul să refuze o asemenea rugăminte? Iată ce a răspuns
el: „Am auzit! Iată că mă voi ruga Domnului Dumnezeului vostru, după cererea voastră,
și vă voi face cunoscut, fără să vă ascund ceva, tot ce vă va răspunde Domnul!”
(Versetul 4)
325

• Din nou o atitudine pozitivă a conducătorilor și a poporului: „Atunci ei i-au zis lui
Ieremia: ,Domnul să fie un martor adevărat și credincios împotriva noastră, dacă nu vom
face tot ce-ți va porunci Domnul, Dumnezeul tău, să ne spui! Fie bine, fie rău, noi vom
Page
 asculta de glasul Domnului, Dumnezeului nostru, la care te trimitem, ca să fim fericiți,
ascultând de glasul Domnului, Dumnezeului nostru!’” (Versetele 5 și 6)

• După zece zile, Ieremia a primit un cuvânt din partea Domnului. Apoi Ieremia i-a adunat
și le-a spus ce a zis Domnul, anume să nu se ducă în Egipt, ci să rămână în țară și Domnul
va fi cu ei (vezi versetele 7-18). Se pare că ei nu au dorit un astfel de răspuns și probabil
au început să se strâmbe, pentru că doreau să plece în Egipt, sperând că Domnul îi va
încuraja în direcția aceea. Ieremia a observat reacțiile lor și a fost foarte precis:
„Rămășițe ale lui Iuda, Domnul vă zice: ,Nu vă duceți în Egipt! Băgați bine de seamă că
vă opresc lucrul acesta astăzi’” (versetul 19).

• Și a continuat: „Căci vă înșelați singuri, dacă m-ați trimis la Domnul, Dumnezeul vostru,
zicând: ,Mijlocește pentru noi la Domnul, Dumnezeul nostru, fă-ne cunoscut tot ce va
spune Domnul, Dumnezeul nostru, și vom face!’ Eu v-am spus astăzi, dar voi n-ascultați
glasul Domnului, Dumnezeului vostru, nici tot ce m-a însărcinat El să vă spun. De aceea
să știți că veți muri de sabie, de foamete, sau de ciumă, în locul unde voiți să vă duceți să
locuiți!” (Versetele 20-22)

• Ieremia a intuit faptul că poporul își va călca cuvântul și nu va asculta de ce a zis

Domnul, și chiar așa a fost: „Când a isprăvit Ieremia de spus întregului popor toate
cuvintele Domnului, Dumnezeului lor, toate cuvintele pe care-l însărcinase Domnul,
Dumnezeul lor, să le spună, Azaria, fiul lui Hosea, Iohanan, fiul lui Careah și toți oamenii
aceia îngâmfați i-au zis lui Ieremia: ,Minți! Nu Domnul, Dumnezeul nostru, te-a
însărcinat să ne spui: ,Nu vă duceți în Egipt ca să locuiți acolo pentru o vreme!’ , ci Baruc,
fiul lui Neriia, te ațâță împotriva noastră, ca să ne dai în mâinile haldeilor, să ne omoare
sau să ne ducă robi la Babilon!’ Astfel, Iohanan, fiul lui Careah, toate căpeteniile oștilor
și tot poporul n-au ascultat de glasul Domnului, care le poruncea să rămână în țara lui
Iuda” (capitolul 43,1-4).

• Iată un caz din biserica primară. Credincioșii erau o inimă și un suflet și făceau sacrificii
mari pentru lucrarea lui Dumnezeu și pentru cei prigoniți pentru credință: „Toți cei ce
aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute și-l puneau la
picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie. Iosif, numit de
apostoli și Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un levit de neam din Cipru, a
vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor” (Fapte
4,34-37).

• A fost o excepție: „Dar (rețineți cuvântul acesta, dar) un om, numit Anania, a vândut o
moșioară, cu nevastă-sa Safira, și a oprit o parte din preț, cu știrea nevestei lui, apoi a
adus partea cealaltă și a pus-o la picioarele apostolilor” (capitolul 5,1.2). Promisiune,
326

modificarea promisiunii, deci încălcarea ei. Petru a sesizat imediat înșelăciunea:

„Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să-L minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o
parte din prețul moșioarei?” (Versetul 3)
Page
 • Și argumentul folosit de apostol: „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai
vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în
inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu” (versetul 4). Nerespectarea
promisiunii și încercarea de a-i înșela pe apostoli a costat scump: „Anania, când a auzit
cuvintele acestea, a căzut jos și și-a dat sufletul. O mare frică i-a apucat pe toți cei ce
ascultau aceste lucruri. Flăcăii s-au sculat, l-au învelit, l-au scos afară și l-au îngropat”
(versetele 5 și 6). La fel a pățit după aceea și soția lui (vezi versetele 7-11).

(04) Fă așa și va fi bine!

• „Un învățător al legii s-a sculat să-L ispitească pe Isus și I-a zis: ,Învățătorule, ce să fac ca
să moștenesc viața veșnică?‘ Isus i-a zis: ,Ce este scris în lege? Cum citești în ea?‘ El a
răspuns: ,Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,
cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ ,Bine ai
răspuns’, i-a zis Isus, ,fă așa și vei avea viața veșnică‘” (Luca 10,25-28).

• Cunoașteți bine cazul acesta. În continuare, învățătorul legii a întrebat cine este
aproapele lui, la care Isus i-a povestit parabola samariteanului milos, așa cum știți foarte
bine. Dar să rămânem la aceste câteva cuvinte: „Fă așa și vei avea viața veșnică”, din
versetul 28. Am putea aplica acest îndemn pe o scară mai generală: „Fă ce zice Sfânta
Scriptură, ce zice Dumnezeu, și vei avea viață, vei avea bucurie, va fi bine.”

• Când cunoști Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să faci ce zice el, să trăiești cum te învață
el. Simpla cunoaștere nu este suficientă, ci conduce la răspundere mai mare decât a
ignoranților. Un singur lucru așteaptă Dumnezeu de la noi: să facem așa cum ne învață
El în Cuvântul Său. Nu doar să zicem, ci și să facem. Între ceea ce învățăm din Sfânta
Scriptură și viața noastră trebuie să fie o armonie deplină. Domnul Isus a zis către gloate
și către ucenicii Săi: „Cărturarii și fariseii șed pe scaunul lui Moise. Deci, toate lucrurile
pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci
ei zic, dar nu fac” (Mat 23,2.3).

• E trist și dureros când noi una spunem și alta facem. În casa de rugăciune rostim atâtea
idei și adevăruri frumoase; dacă acestea nu se văd confirmate în viața noastră, nu ne vor
folosi la nimic, din contra, cauza adevărului va fi făcută de ocară. De ocară am zis. Nimic
nu dăunează mai mult creștinismului decât prăpastia dintre teorie și practică, dintre
mărturisire și viață.

• În localul acesta de adunare, după tot ce exprimăm noi din Cuvântul lui Dumnezeu, ar
trebui să ne sune puternic și mereu în memorie motto-ul: „Fă cum ai zis.” După toate
adevărurile pe care le auzim în sală, ar trebui să citim pe ușă: „Fă cum s-a zis și la care ai
spus ,amin!‘” În drum spre casă, acesta să fie gândul care să ne preocupe: „Fă cum ai zis
327

și cum ai acceptat!” Când se termină Sabatul, problema pe care trebuie să mi-o pun să
fie aceasta: „Începe o nouă săptămână. Azi am spus multe lucruri frumoase și sacre;
Page

cum să procedez ca să fac tot ce am spus? Doamne, ajută-mă! Ajută-mă nu doar să fiu
 un ascultător uituc al Cuvântului Tău, ci un împlinitor cu fapta!” Așa citim în Iacov 1,22-
25.

• Băiatul meu a fost neascultător. Temându-se de pedeapsă, s-a ascuns în cealaltă

cameră. Mama l-a chemat, dar el a răspuns: „Nu vin, mă bate tăticu!” Atunci l-am
strigat eu: „Vino, n-am să te bat.” Teama a dispărut imediat și copilul a venit la mine.
Nu l-am pedepsit. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ignorat promisiunea dată și
l-aș fi pedepsit totuși. Pentru moment ar fi rămas descumpănit, pentru că el contase pe
vorba mea, iar altădată n-ar fi mai avut încredere în mine. Dar cum astfel de experiențe
nu avusese, a venit la mine imediat. El știa că un cuvânt rostit de tatăl lui are valoare, că
poate conta pe el. Altceva decât adevărul el nu știa.

• Nesinceritatea părinților are efecte dezastruoase pentru caracterul și viitorul copiilor.

Când părinții nu fac ceea ce spun, ci una spun și alta fac, ei îi îndepărtează pe copii de ei
înșiși, de mântuire, de Dumnezeu.

• Se numește ipocrizie, fanfaronadă, demagogie, să-i înveți pe alții ceea ce tu însuți nu

trăiești, să le ceri altora ceea ce tu nu faci. Mă aflam într-un tren în sudul Moldovei și în
compartiment s-a pornit o discuție despre preoți. Eu doar ascultam. Unul dintre
călători a zis: „Știm zicala că trebuie să faci ce zice popa, nu ce face.” La care altul, un
bărbat de circa 50 de ani, a zis: „Nu așa, trebuie să dai exemplu, ca să fii ascultat.” Eu
eram adventist de ziua a șaptea, ei aparțineau religiei majoritare, dar nu m-am
amestecat în discuție. Discutau despre duhovnicii lor.

• Cu deosebită energie a atacat apostolul Pavel acest mod de a fi: „Tu, care te numești
iudeu, care te reazimi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoști voia Lui,
care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de lege; tu, care te
măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor
fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în lege ai dreptarul cunoștinței depline
și al adevărului; - tu, deci, care-i înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care
propovăduiești: ,Să nu furi’, furi? Tu, care zici: ,Să nu preacurvești’, preacurvești? Tu,
căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele? Tu, care te fălești cu legea, Îl necinstești
pe Dumnezeu prin călcarea acestei legi?” (Rom 2,17-23)

(05) Nu lăsa nimic nefăcut din ce ai spus!

• Narațiunea cărții Estera este palpitantă; cel care citește această scurtă carte pentru
prima dată abia așteaptă cu sufletul la gură să vadă ce urmează, ce s-a mai întâmplat.
Este o splendidă piesă de literatură universală.

• Haman hotărâse să-i ceară împăratului Ahașveroș exterminarea tuturor iudeilor din
328

imperiu, pentru că Mardoheu refuza să i se închine. Obținuse aprobarea scrisă a

împăratului, iar iudeii erau îngroziți. Dar nevastă-sa Zereș și prietenii l-au sfătuit ca mai
Page

întâi să-i ceară împăratului spânzurarea lui Mardoheu (vezi capitolele 3-5, mai ales
 ultimul verset din capitolul 5). Când a venit în audiență cu această cerere odioasă, el a
găsit un împărat obosit de o noapte albă:

„În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă și a poruncit să-i aducă lângă el cartea
aducerilor aminte, cronicile. Le-au citit înaintea împăratului și s-a găsit scris ce
descoperise Mardoheu cu privire la Bigtan și Tereș, cei doi fameni ai împăratului,
păzitorii pragului, care voiseră să întindă mâna asupra împăratului Ahașveroș. Împăratul
a zis: ,Ce cinste și mărire i s-a făcut lui Mardoheu pentru aceasta?’ ,Nu i s-a făcut nimic’,
au răspuns cei ce slujeau împăratului. Atunci împăratul a zis: ,Cine este în curte?’
Haman venise în curtea de afară a casei împăratului să-i ceară împăratului să-l spânzure
pe Mardoheu pe lemnul pe care-l pregătise pentru el. Slujitorii împăratului i-au răspuns:
,Haman este în curte.’ Și împăratul a zis: ,Să intre’” (Est 6,1-5).

• Acum vine marea surpriză zdrobitoare pentru Haman: „Haman a intrat și împăratul i-a
zis: ,Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?’ Haman și-a
zis în sine: ,Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?’ Și Haman a
răspuns împăratului: ,Omului pe care vrea împăratul să-l cinstească trebuie să i se aducă
haina împărătească, aceea cu care se îmbracă împăratul, și calul pe care călărește
împăratul, și să i se pună cununa împărătească pe cap. Să se dea haina și calul uneia
dintre căpeteniile de seamă ale împăratului, apoi să îmbrace cu haina pe omul acela pe
care vrea să-l cinstească împăratul, să-l plimbe călare pe cal prin locul deschis al cetății și
să se strige înaintea lui: ,Așa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!’
Împăratul i-a zis lui Haman: ,Ia îndată haina și calul, cum ai zis, și fă așa iudeului
Mardoheu, care șade la poarta împăratului. Nu lăsa nefăcut nimic din ce ai spus’”
(versetele 6-10).

• Ce lovitură gigantică pentru Haman! Dar nu s-a putut opune, oricât de grav a fost rănit
orgoliul lui: „Și Haman a luat haina și calul, l-a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare
pe cal prin locul deschis al cetății și a strigat înaintea lui: ,Așa se face omului pe care vrea
împăratul să-l cinstească!’” (Versetul 11). Stupoare! Nu era el omul pe care dorea
împăratul să-l cinstească, ci tocmai omul pe care îl dorise spânzurat!

• N-a fost plăcută experiența lui Haman în ziua aceea: „Mardoheu s-a întors la poarta
împăratului și Haman s-a dus în grabă acasă, mâhnit și cu capul acoperit. Haman a
istorisit nevestei sale Zereș și tuturor prietenilor săi tot ce i se întâmplase. Și înțelepții
lui și nevastă-sa Zereș i-au zis: ,Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este
din neamul iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui’”
(versetele 12 și 13).

• Cred că l-au urmărit pe Haman până la stingerea din viață pe spânzurătoare cuvintele
329

împăratului Ahașveroș: „Nu lăsa nefăcut nimic din ce ai spus” (versetul 10). Gândind
inițial că este vorba despre el, Haman a îngrămădit onoruri care să se ofere omului pe
care împăratul dorea să-l cinstească. Dacă ar fi știut că este vorba despre Mardoheu, ar
Page

fi redus la minimum numărul acelor glorii! Sau la zero!

 • Multe I-am spus și noi Domnului, promisiuni după promisiuni. Acum să auzim glasul
conștiinței și cuvintele Împăratului ceresc spunându-ne: „Nu lăsa nefăcut nimic din ce ai
spus!”

(06) Da, să ne împlinim juruințele!

• Iată care era regimul juruințelor în timpurile vechi: „Moise a vorbit căpeteniilor
semințiilor copiilor lui Israel și a zis: ,Iată ce poruncește Domnul. Când un om va face o
juruință Domnului, sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-și
calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură’” (Num 30,1.2).

• Așa ne-a sfătuit și înțeleptul: „Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o
împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlinește juruința pe care ai
făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruință, decât să faci o juruință și să n-o împlinești”
(Ecl 5,4.5).

• Dacă avem intenții serioase și ne gândim suficient, nu trebuie să ne ferim de a face

juruințe: „Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru, și împliniți-le!” (Ps 76,11).
„Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt”
(Ps 50,14).

• Votul nostru sincer și devotat trebuie să fie: „De aceea voi merge în casa Ta cu arderi de
tot, îmi voi împlini juruințele făcute Ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi
le-a rostit gura când eram la strâmtoare” (Ps 66,13.14).

(07) Fă cum ai zis la botez și în alte momente solemne!

• Nu cred că există un text mai potrivit care să se aplice la respectarea legământului făcut
cu Dumnezeu la botez decât acesta care urmează: „Îmi voi împlini juruințele făcute
Domnului în fața întregului Său popor, în curțile casei Domnului!” (Ps 116,18.19)

• Fiecare dintre noi, care facem parte din biserica Domnului Isus Hristos, I-a făcut
Domnului juruințe în cadrul legământului încheiat la botez, în fața întregului Său popor,
în casa de rugăciune, când a fost examinat în public. Fiecare dintre noi a zis „da” la
fiecare dintre întrebările pastorului, înainte ca biserica să voteze acceptarea noastră de
aderare la biserică prin botez. Da, și da, și da. Să facem așa cum am zis! Fără excepție,
fără modificare, fără șovăire. Pentru că Domnului nu-I plac „cei fără minte”, a zis
Solomon.

• Ne-am luat atunci atâtea angajamente: că nu vom face anumite lucruri, că vom face
330

altele. Primirea cununii cerești depinde în mare măsură de acest singur lucru: „Fă cum
ai zis la botez!” Da, un singur lucru. Să răspundem pozitiv la această chemare, care și-a
avut originea în gura împăratului păgân Ahașveroș: „Nu lăsa nimic nefăcut din ce ai
Page
 spus!” Să poată zice Domnul despre fiecare dintre noi, cum a zis despre Maria
Magdalena: „El/ea și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua!” (Luca 10,42)

• Sunt și alte împrejurări și ocazii solemne când noi rostim cuvinte cu valoare de jurământ
și pe care am face bine să le respectăm după aceea, de exemplu cu ocazia cununiei
religioase. Aflându-se în fața bisericii, mirii sunt întrebați de pastor dacă sunt gata să
rămână împreună până când îi va despărți moartea, sprijinindu-se unul pe altul în
timpuri favorabile și în timpuri dificile, în timpuri de sănătate și în timpuri de boală, în
timpuri de prosperitate și în timpuri de sărăcie etc.

• Ei întotdeauna răspund „da”, niciodată „nu”. Acel „da” e un jurământ, care-i obligă
înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Un „da” pe care să și-l amintească toată
viața și să nu uite somația: „Nu lăsa nimic nefăcut din tot ce ai zis!”

• Ce trist este că nu întotdeauna se face așa! Mulți uită ce au zis în momentul solemn și
ajung la tribunal pentru despărțire. Apoi rostesc alt „da”, poate și altul. Lui Dumnezeu
nu-I plac cei fără minte, și aceste încălcări de cuvânt solemn, de angajament, de
legământ, se pot solda cu consecințe amare în viața aceasta și la judecata de apoi.

(08) Doamne, fă și Tu cum ai zis!

• Și Dumnezeu a spus multe lucruri bune și sfinte și frumoase. Sfintele Scripturi conțin
atâtea făgăduințe mângâietoare, atât de multe, că nu avem loc să le pomenim. Dar ne
amintim multe dintre ele. Iată cum sună legământul Său: „Dacă vei asculta de glasul
Domnului, Dumnezeului Tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe care ți le dau
astăzi, Domnul, Dumnezeul tău . . .” și urmează o lungă listă de binecuvântări, pe care le
găsim în Deuteronom 28,1-14.

• Dumnezeu i-a promis lui Avraam că urmașii lui vor fi foarte numeroși, ca stelele cerului,
i-a promis că le va da în stăpânire țara Canaanului, țară în care curge lapte și miere. S-a
ținut Domnul de cuvânt? Iată răspunsul: „Din toate vorbele bune pe care le spusese
casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit” (Ios 21,45).

• Și iarăși, constatarea rostită de Iosua către popor: „Iată că astăzi eu mă duc pe calea pe
care merge tot ce este pământesc. Recunoașteți dar din toată inima voastră și din tot
sufletul vostru, că niciunul dintre toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de
Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-au împlinit, niciunul n-a
rămas neîmplinit” (23,14).

• Și noi putem conta pe făgăduințele Domnului. Când ne-am făcut datoria cu credincioșie,
ascultând fără șovăire de vocea Lui, putem cere împlinirea făgăduințelor Sale: „În
331

adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ,da’; de aceea și
,amin’, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Cor 1,20).
Page

„Dumnezeu, care nu poate să mintă” (Tit 1,2), „Cel ce este Amin, Martorul credincios și
 adevărat” (Apoc 3,14), Își va împlini în viața noastră toate „făgăduințele Lui nespus de
mari și scumpe” (2 Pet 1,4). Cu toată siguranța.

• Atât de frumos s-a exprimat profetesa: „Ți-ai mărturisit păcatele și în inimă le-ai
înlăturat. Te-ai hotărât să te predai lui Dumnezeu. Acum du-te la El și cere-i ca El să-ți
spele păcatele și să-ți dea o inimă nouă. Apoi crede că El face aceasta, pentru că a
făgăduit” (Steps to Christ/Calea către Hristos, paginile 49-50). Mai clar: „Nu aștepta să
simți că te-ai făcut bine, ci zi: ,Cred lucrul acesta; e așa nu pentru că eu simt acest lucru,
ci pentru că Dumnezeu a făgăduit’” (Ibid., pagina 51).

• De asemenea: „Noi trebuie să credem nu pentru că vedem sau simțim că Domnul ne

aude. Noi trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când venim la El în credință,
fiecare cerere intră în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântarea Sa, trebuie să
credem că o primim și să-I mulțumim că am primit-o. Apoi să ne împlinim datoriile,
siguri că binecuvântarea va fi înfăptuită atunci când avem mai multă nevoie de ea. Când
am învățat să facem aceasta, vom ști că rugăciunile noastre sunt ascultate.” (The Desire
of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 200)

• „Dar credința nu este în niciun fel aliată cu încumetarea. Numai cel ce are credință
adevărată este sigur împotriva încumetării. Pentru că încumetarea este contrafacerea
de către Satana a credinței. Credința revendică făgăduințele lui Dumnezeu și aduce
roadă în ascultare. Și încumetarea revendică făgăduințele, dar le folosește cum a făcut
Satana, ca să scuze călcarea de lege. Credința i-ar fi făcut făcut pe primii noștri părinți să
se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut
să calce legea Lui, crezând că iubirea Lui mare îi va salva de consecințele păcatului lor.
Nu este credință aceea care revendică favoarea Cerului fără să se supună condițiilor pe
baza cărora mila urmează să fie acordată. Credința autentică își are temelia în
făgăduințele și prevederile Scripturilor.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii,
pagina 126)

• Vom putea cere: „Doamne, fă, Te rog, cum ai zis!”, numai atunci când și noi ne-am
respectat angajamentele luate înaintea Sa. Sprijiniți în mod ferm de forțe cerești, să
rămânem fideli legământului pe care l-am încheiat cu Cel ce a zis: „Iată, Eu fac toate
lucrurile noi” (Apoc 21,5). Atunci și Hristos, la revenirea Sa glorioasă, ne va putea zice:
„Bine, rob bun și credincios . . .; intră în bucuria Stăpânului tău!” (Mat 25,21)! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 147: „Spirit Sfânt, ce dai putere!”

Cântarea de închidere, 261: „Voința și îndeplinirea”

332
Page
 ȘI DE CE SĂ TACI?

• Potrivit cu o anumită sursă, o persoană rostește circa 25.000 de cuvinte în fiecare zi,
rezultatul fiind peste 100 de cărți de 500 de pagini într-un an. În decurs de o viață de 70
de ani, aproximativ 7.000 de cărți. Ce bibliotecă! Eu nu am avut niciodată atât de multe
cărți în biblioteca mea!!!

• O conversație normală și decentă constă în momente de vorbire și altele de tăcere,

fiecare trebuie să ajungă la rând. Noi toți cunoaștem persoane care nu se pot opri din
vorbire și e greu să încerci să zici ceva. Cunosc o soră a cărei vorbire interminabilă te
îngrozește; căsnicia ei s-a destrămat, deși e o persoană credincioasă și spirituală. Nu știu
dacă defectul acesta a contribuit la despărțire, dar mă întreb câtă răbdare trebuie să fi
avut soțul ei, deși e de dezaprobat faptul că a părăsit-o pentru altele.

• Solomon ne-a învățat (de fapt știe oricine lucrul acesta, dar el l-a formulat într-un mod
celebru!) că „toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui. . . .
Tăcerea își are vremea ei și vorbirea își are vremea ei” (Ecl 3,1-7; cuvintele citate sunt
din versetele 1 și 7).

• Tăcere în cursul unei conversații? Pentru ce? Pentru a te odihni, pentru a asculta,
pentru a te gândi, pentru a pregăti exprimarea următoare.

• Tăcere la timpul ei, vorbire la timpul ei. Iosua a cerut poporului să se controleze în
privința aceasta, și a reușit. „Iosua dăduse porunca aceasta poporului: ,Voi să nu
strigați, să nu vi se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi
spune: ,Strigați!’ Atunci să strigați’” (Ios 6,10). Poporul a respectat disciplina militară:
„A șaptea oară (din a șaptea zi), pe când preoții sunau din trâmbițe, Iosua a zis
poporului: ,Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’ . . . . Poporul a scos strigăte
și preoții au sunat din trâmbițe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare și
zidul s-a prăbușit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte” (versetele 16 și 20).

• Când se anunță decesul unei persoane renumite sau un deces e comemorat, asistența
din sală păstrează un minut de tăcere sau mai mult. E sublinierea durerii, regretului,
respectului față de persoana dispărută.

• Într-un cadru solemn, tăcerea este cerută ca reverență, pietate și meditație: „Domnul
însă este în templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Hab 2,20). „Când
închinătorii intră în locul de închinare, ei trebuie să facă lucrul acesta cu demnitate,
pășind în liniște la locurile lor. Dacă este o sobă în încăpere, nu este potrivit a se
îngrămădi în jurul ei cu o atitudine indolentă, nepăsătoare. Vorbirea de rând, șoptirea și
333

râsul nu trebuie să fie permise în casa de închinare, nici înainte, nici după serviciu.
Pietate intensă, activă trebuie să-i caracterizeze pe închinători.” (Testimonies for the
Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 492)
Page
 • Citim în ultima carte a Bibliei despre o tăcere dureroasă: „Apoi am văzut în mâna
dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru și pe
dinafară, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas
tare: ,Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?’” (Apoc 5,1.2)

• Atunci, acolo, în cer, a urmat o tăcere chinuitoare pentru vizionarul Ioan: „Și nu se găsea
nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici
să se uite în ea” (versetul 3). Tăcerea aceea apăsătoare i-a smuls lacrimi: „Și am plâns
mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea”
(versetul 4). Era vorba de mântuirea păcătoșilor, a neamului omenesc: exista vreo
soluție? Se aștepta un răspuns și așteptarea era dificilă.

• Dar tăcerea a fost întreruptă: „Și unul dintre bătrâni mi-a zis: ,Nu plânge! Iată că Leul
din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte
peceți ale ei.’ Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni
am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și avea șapte coarne și șapte ochi,
care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” (versetele 5 și 6).
A fost anunțat planul de mântuire: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
(Ioan 1,29)

• Probabil acela a fost momentul când în cer s-a aflat de căderea omului. Atunci a fost
tăcere în cer: „Căderea omului a umplut tot cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu
o făcuse a fost vătămată de blestemul păcatului și locuită de ființe sortite mizeriei și
morții. Nu părea să fie vreo scăpare pentru cei ce călcaseră legea. Îngerii și-au încetat
cântările de laudă. În curțile cerești a fost lamentare pentru ruina pe care o produsese
păcatul” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 63).

• Atunci îngerii au fost informați despre planul de mântuire, cum Fiul lui Dumnezeu va
veni pe pământ ca om, Își va da viața pentru păcătoși, și mulțimi nenumărate vor fi
astfel răscumpărate prin jertfa Lui. Pe îngeri îi durea idea că va trece Comandantul lor
prin acele suferințe și prin moarte, dar în curând voioșia angelică și-a reluat cursul:

„Atunci bucurie, bucurie inexprimabilă, a umplut cerul. Slava și binecuvântarea unei

lumi răscumpărate au depășit până și chinul și sacrificiul Prințului vieții. În curțile cerești
au reverberat primele acorduri ale acelei cântări care avea să răsune deasupra dealurilor
Betleemului: ,Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii
plăcuți Lui’ (Luca 2,14). Cu o mai profundă veselie acum decât a izbucnit la noua
creațiune, când ,stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui
Dumnezeu scoteau strigăte de veselie’ (Iov 38,7).” (Ibid., pagina 65)

• Deranjat de activitatea profetului și de mustrarea pe care i-o adresa pentru viața lui
334

imorală, Irod Antipa l-a arestat pe Ioan Botezătorul: „Dar cârmuitorul Irod, care era
mustrat de Ioan pentru Irodiada, nevasta fratelui său Filip, și pentru toate relele pe care
Page
 le făcuse, a mai adăugat la toate celelalte rele și pe acela că l-a închis pe Ioan în temniță”
(Luca 3,19.20).

• L-a închis pe profet! Dar să citim cuvintele evanghelistului, așa cum narează el aceste
evenimente: „Căci Irod însuși trimisese să-l prindă pe Ioan și-l legase în temniță, din
pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că o luase de nevastă. Și Ioan îi zicea
lui Irod: ,Nu-ți este îngăduit să ții pe nevasta fratelui tău!’ Irodiada avea necaz pe Ioan și
voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, fiincă îl știa om neprihănit și
sfânt; îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neștiind ce să facă; și-l
asculta cu plăcere” (Marcu 6,17-20).

• Satana a creat ocazia fatală: „Totuși, a venit o zi cu bun prilej, când Irod își prăznuia ziua
nașterii, și a dat un ospăț boierilor săi, mai marilor oastei și fruntașilor Galileii. Fata
Irodiadei a intrat la ospăț, a jucat și le-a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul i-a zis
fetei: ,Cere-mi orice vrei, și-ți voi da.’ Apoi a adăugat cu jurământ: ,Orice-mi vei cere, îți
voi da, fie și jumătate din împărăția mea.’ Fata a ieșit afară și a zis mamei sale: ,Ce să
cer?’ Și mamă-sa i-a răspuns: ,Capul lui Ioan Botezătorul.’ Ea s-a grăbit să vină îndată la
împărat și i-a făcut următoarea cerere: ,Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui
Ioan Botezătorul’” (versetele 21-25).

• Care au fost reacția și care a fost acțiunea împăratului: „Împăratul s-a întristat foarte
mult, dar, din pricina jurămintelor sale și din pricina oaspeților, n-a vrut să zică nu. A
trimis îndată un ostaș de pază, cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul.
Ostașul de pază s-a dus și a tăiat capul lui Ioan în temniță, l-a adus pe o farfurie, l-a dat
fetei și fata l-a dat mamei sale. Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit de
i-au ridicat trupul și l-au pus într-un mormânt” (versetele 26-29).

• Împăratul îl ascultase pe Ioan de multe ori, îl ocrotise, dar îl ținuse închis. Nu cedase
presiunilor Irodiadei de a-l ucide, dar acum a fost prins într-o cursă. Cine erau invitații?
„Boierii săi, mai marii oastei, fruntașii Galileii” (versetul 21). În fața acestor somități a
făcut necugetata promisiune, care îl ținea acum legat. Iată detalii și o analiză făcute de
Inspirația profetică:

„Irod era uimit și dezorientat. Distracția sălbatică a încetat și o tăcere de rău augur a
coborât peste scena banchetului. Împăratul se îngrozea la gândul de a lua viața lui Ioan.
Totuși, cuvântul lui era dat și el nu era dispus să apară ca instabil sau pripit. Jurământul
fusese făcut în onoarea oaspeților săi și, dacă unul dintre ei ar fi oferit un cuvânt
împotriva împlinirii promisiunii, el bucuros l-ar fi cruțat pe profet. El le-a dat ocazie să
vorbească în favoarea deținutului. Ei parcurseseră distanțe mari ca să audă predicarea
lui Ioan și îl știau că este un om nevinovat de vreo crimă și un serv al lui Dumnezeu.”
335

(The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 221)

• Oare au intervenit ca să-l scape pe profet? Ascultați mai departe: „Însă, deși șocați de
Page

cererea fetei, ei erau prea amețiți ca să intervină cu un protest. Nicio voce nu s-a ridicat
 ca să salveze viața solului ceresc. Acești bărbați ocupau poziții înalte, de încredere, în
națiune, și asupra lor zăceau răspunderi serioase; totuși, ei se dăduseră la petrecere și la
beție până când simțurile lor erau amorțite. Mințile lor erau denaturate de scena
ușuratică a muzicii și a dansului, și conștiința era adormită. Prin tăcerea lor, ei au
pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a satisface
răzbunarea unei femei abandonate. Irod a așteptat zadarnic să fie eliberat de
jurământul său; atunci, ezitând, el a poruncit executarea profetului.” (Ibid., paginile
221-222)

• Rețineți frazele cheie:

- „Nicio voce nu s-a ridicat ca să salveze viața solului ceresc.”

- „Simțurile lor erau amorțite.”

- „Conștiința lor era adormită.”

- „Prin tăcerea lor, ei au pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu.”

- „Irod a așteptat zadarnic să fie eliberat de jurământul său.”

- „Ezitând, el a poruncit executarea profetului.”

• Tăcere criminală. Ce ai fi făcut dumneata dacă erai prezent în sala aceea? Ai fi ridicat
glasul ca să-l scapi pe profet? Ai fi avut curajul să zici ceva? Fiecare să se cerceteze și să
dea răspunsul pentru sine. Pentru împrejurări cât de cât asemănătoare.

• Să cercetăm o scenă din Vechiul Testament. Era război între filisteni și israeliți. Filistenii
cotropiseră anumite părți din țara sfântă. Pentru că ei erau mulți, bine înarmați și bine
antrenați, copiii lui Israel, înfricoșați, s-au ascuns pe unde au putut (vezi 1 Samuel
13,6.7).

• Ionatan, fiul împăratului Saul, a avut curajul să meargă în credință împreună cu

purtătorul armelor sale și să atace tabăra filistenilor, care era la Ghibea (vezi 1 Samuel
13,2; 14,1-14), speriindu-i pe adversari: „A intrat groaza în tabără, în țară și în tot
poporul; straja și chiar și prădătorii s-au înspăimântat; țara s-a îngrozit. Era groaza lui
Dumnezeu. . . . Domnul l-a izbăvit pe Israel în ziua aceea și lupta s-a întins până dincolo
de Bet-Aven” (1 Sam 14,15.23).

• Atunci Saul a pornit o ofensivă împotriva filistenilor invadatori și a declarat post general
până la terminarea bătăliei: „Ziua aceea a fost obositoare pentru bărbații lui Israel. Saul
pusese pe popor să jure, zicând: ,Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara,
336

până mă voi răzbuna pe vrăjmașii mei!’ Și nimeni nu mâncase” (versetul 24).

Page
 • Poporul era obosit, era flămând, și, totuși, Saul îl angaja într-o luptă acerbă cu filistenii.
Nu putea fi o hotărâre mai neînțeleaptă. Luptătorii aveau nevoie să fie bine hrăniți, ca
să aibă putere să alerge și să înfrunte vrăjmașul; iar împăratul i-a pus să postească.

• Acum, un post este ceva mai ușor de suportat când omul nu are nicio hrană în fața
ochilor. Dar ceva a intervenit: „Tot poporul ajunsese într-o pădure unde se găsea miere
pe fața pământului. Când a intrat poporul în pădure a văzut mierea curgând, dar
niciunul n-a dus mierea la gură, căci poporul ținea jurământul” (versetele 25 și 26).

• Nu chiar tot poporul: „Ionatan nu știa de jurământul pe care pusese tatăl său pe popor
să-l facă; a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, l-a vârât într-un fagure de
miere și a dus mâna la gură; și ochii i s-au luminat” (versetul 27).

• N-a rămas însă neobservat: „Atunci cineva din popor, vorbindu-i, i-a zis: ,Tatăl tău a pus
pe popor să jure, zicând: ,Blestemat să fie omul care va mânca astăzi!’ Și poporul era
sleit de puteri” (versetul 28).

• Prințul a răspuns cu mirare și cu îndrăzneală: „Tatăl meu tulbură poporul; vedeți dar
cum mi s-au luminat ochii, pentru că am gustat puțin din mierea aceasta! Negreșit, dacă
poporul ar fi mâncat azi din prada pe care a găsit-o la vrăjmașii lui, n-ar fi fost
înfrângerea filistenilor mai mare?” (Versetele 29 și 30)

• Postul acela absurd și nelalocul lui a avut efecte negative mai mari decât oboseala: „În
ziua aceea, i-au bătut pe filisteni de la Micmaș până la Aialon. Poporul era foarte obosit
și s-a aruncat asupra prăzii. A luat oi, boi și viței, i-a junghiat pe pământ și i-a mâncat cu
sânge cu tot” (versetele 31 și 32).

• Era împotriva poruncii Domnului să mănânce carnea cu sânge: „Au spus lucrul acesta lui
Saul și i-au zis: ,Iată că poporul păcătuiește împotriva Domnului, mâncând cu sânge.’
Saul a zis: ,Voi faceți o nelegiuire; rostogoliți îndată o piatră mare încoace.’ Apoi a
adăugat: ,Împrăștiați-vă printre popor și spuneți fiecăruia să-și aducă boul sau oaia și să-l
junghie aici. Apoi să mâncați, și nu păcătuiți împotriva Domnului mâncând cu sânge.’ Și
peste noapte fiecare din popor și-a adus boul cu mâna, ca să-l junghie pe piatră”
(versetele 33 și 34).

• Saul nu știa ce să facă mai departe: să se oprească sau să continue ofensiva împotriva
filistenilor care fugeau? Preotul a sugerat ideea să fie întrebat Dumnezeu, ceea ce a și
făcut, dar nu au primit niciun răspuns. Atunci Saul a tras concluzia că s-a săvârșit un
păcat, pentru care cauză Dumnezeu nu trimite nicio lumină. Și a încercat să vadă cine
este vinovatul (vezi versetele 36 și 37).
337

• S-a tras la sorți, așa cum se proceda atunci și cum a propus împăratul: „,Apropiați-vă aici
Page

toate căpeteniile poporului; căutați și vedeți de cine și cum a fost săvârșit păcatul acesta
 astăzi. Căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israel: chiar dacă l-ar fi săvârșit fiul meu
Ionatan, va muri.’ Și nimeni din tot poporul nu i-a răspuns” (versetele 38 și 39).

• Aruncarea sorților s-a desfășurat în două etape: „Atunci (Saul) a zis întregului Israel:
,Așezați-vă voi de o parte și eu și fiul meu Ionatan vom sta de cealaltă.’ Și poporul i-a zis
lui Saul: ,Fă ce vei crede.’ Saul a zis Domnului: ,Dumnezeul lui Israel, arată adevărul.’
Sorțul a căzut pe Ionatan și pe Saul și poporul a scăpat” (versetele 40 și 41).

• A urmat al doilea tur: „Saul a zis: ,Aruncați sorțul între mine și fiul meu Ionatan.’ Și
sorțul a căzut pe Ionatan. Saul i-a zis lui Ionatan: ,Spune-mi ce-ai făcut.’ Ionatan i-a spus
și a zis: ,Am gustat puțină miere cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână; iată-mă, voi
muri.’ Și Saul a zis: ,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea față de mine, dacă nu vei
muri, Ionatane!’” (Versetele 42-44)

• Bunul, bravul și credinciosul Ionatan era acum în pericol de moarte prin mâna tatălui
său. Mai mare pericol decât în tabăra filistenilor, unde Dumnezeu îl ocrotise și-i dăduse
izbândă. L-a ocrotit Dumnezeu și acum, sau Ionatan a fost executat?

• Acum vine mare virtute a poporului: „Poporul i-a zis lui Saul: ,Ce! Să moară Ionatan, el,
care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din
capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta!’ Astfel,
poporul l-a scăpat pe Ionatan de la moarte” (versetul 45).

• Ce frumos! Poporul nu a fost laș, ci a intervenit curajos pentru scăparea lui Ionatan.
Fratele Mihail Manea, unul dintre profesorii noștri de Biblie de la seminar, avea o vorbă,
când observa că în timpul lecției unii elevi discutau între ei: „Există două mari rele: a
vorbi când trebuie să taci și a tăcea când trebuie să vorbești.”

• Rău, foarte rău au făcut mesenii lui Irod când au tăcut, favorizând astfel asasinarea
profetului lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul. Irod așteptase un cuvânt din partea lor ca să
fie eliberat de jurământ, dar nimeni nu l-a rostit. Au tăcut când trebuia să vorbească.
Tăcere ucigașă, satanică! Bine, foarte bine au făcut israeliții când au vorbit în favoarea
lui Ionatan, scăpându-l astfel de moarte. Au vorbit când trebuia să vorbească. Nu au
tăcut.

• Avem însă un exemplu mult mai mare de intervenție verbală în favoarea celor atacați
sau aflați în pericol, și anume exemplul Domnului nostru Isus Hristos. Îl cunoaștem din
viața Sa pe pământ și suntem mângâiați la gândul că El mijlocește pentru noi în fața
Tatălui ceresc: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a
păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).
338

• Iată câteva cazuri care ilustrează grija Domnului Isus Hristos de a nu tăcea în momente
Page

când intervenția Lui era necesară și salvatoare:

 - „În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care
erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au
văzut lucrul acesta, I-au zis: ,Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua
Sabatului’” (Mat 12,1.2).

Ce a făcut Isus? A tăcut? A stat cu mâinile încrucișate? I-a lăsat pe ucenici să se

descurce? Nu așa, ci le-a răspuns acuzatorilor așa cum trebuia: „Oare n-ați citit ce a
făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în casa lui
Dumnezeu și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era
îngăduit să le mănânce, nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit
în lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în templu și, totuși, sunt nevinovați?
Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul” (versetele 3-6).

Și mai departe: „Dacă ați fi știut ce înseamnă ,milă voiesc, iar nu jertfe’, n-ați fi osândit
pe niște nevinovați. Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului” (versetele 7 și 8).

Pe scurt: Domnul Sabatului era prezent și El nu avea nevoie să-L învețe fariseii care este
modul corect de respectare a Sabatului. El i-a declarat pe ucenici nevinovați, citând
cazurile precedente: al lui David și al preoților. Ucenicii aveau un Învățător căruia Îi păsa
de ei, care nu-i părăsea când erau puși în dificultate, ci intervenea în mod energic în
favoarea lor.

- Cu altă ocazie, ucenicii chiar erau vinovați, când au încercat să oprească mamele să-i
aducă pe copiii lor la Isus: „Atunci i-au adus niște copilași, ca să-Și pună mâinile peste ei
și să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Și Isus le-a zis: ,Lăsați copilașii să vină la
Mine și nu-i opriți, căci împărăția cerurilor este a celor ca ei.’ După ce Și-a pus mâinile
peste ei, a plecat de acolo” (Mat 19,13-15). Ucenicii greșeau când credeau că, fiind prea
ocupat, Isus nu-Și va lua timp pentru a-i binecuvânta pe copii. El i-a mustrat atunci pe
ucenici și le-a apărat pe mame.

- Zacheu, mai marele vameșilor, dorea mult să-L întâlnească pe Isus. Ca să-L vadă, s-a
urcat într-un pom. Nu știa dacă Învățătorul îi va da sau nu atenție, dar măcar să vadă
care este Isus (vezi Luca 19,1-4). Isus S-a oprit și i S-a adresat: „Zachee, dă-te jos de
grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (versetul 5). Ce a zis Zacheu? „Zacheu s-a
dat jos în grabă și L-a primit cu bucurie” (versetul 6).

Au urmat proteste: „Când au văzut lucrul acesta, toți cârteau și ziceau: ,A intrat să
găzduiască la un om păcătos!’” (Versetul 7). Era om păcătos, mare păcătos, vameș
bogat, mai marele vameșilor. „Toți cârteau”. Care „toți”? Toți cei prezenți. Cuvântul
acesta exclude orice excepție: cârteau fariseii, dacă erau pe acolo, de obicei erau, cârtea
poporul, care nu-i iubea pe vameși. Cârteau și ucenicii? Poate da, pentru că le strica
reputația, dar sunt sigur că Matei, fost vameș, nu cârtea. Totuși, o excepție. Neexclusă!
339

Zacheu a avut o atitudine formidabilă, de om cu adevărat pocăit, nu degeaba Îl căuta el

pe Isus: „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului și I-a zis: ,Iată, Doamne, jumătate din
Page

avuția mea o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
 împătrit’” (versetul 8). Isus a intervenit în favoarea lui Zacheu, a apreciat în public
schimbarea făcută în viața lui și l-a apărat împotriva atacurilor: „Astăzi a intrat
mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să
caute și să mântuiască ce era pierdut” (versetele 9 și 10).

- Simon, leprosul, fariseul vindecat de Isus, a organizat un ospăț în casa lui. Acolo a avut
loc o scenă interesantă, care merită atenția noastră în acest context: „Când era Isus în
Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu
mir foarte scump și, pe când sta El la masă, a turnat mirul pe capul Lui” (Mat 26,6.7).

Gestul ei a fost dezaprobat: „Ucenicilor le-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, și au
zis: ,Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump și banii să
se dea săracilor” (versetele 8 și 9).

Ce a zis Isus? În primul rând a zis ceva? Sau a zis și El ca ei: „Așa este, aveți dreptate,
chiar că a fost o risipă, ce ocazie de a face bine săracilor a fost ratată!”? Nu, ci,
dimpotrivă, El, numai El, viitorul Mijlocitor ceresc, i-a luat apărarea: „De ce faceți
supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. Pentru că pe săraci îi aveți
totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Dacă a turnat acest mir pe trupul
Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă
spun că, oriunde va fi propovăduită evanghelia aceasta în toată lumea, se va spune și ce
a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei” (versetele 10-13).

De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. Mi-a pregătit
trupul pentru înmormântare. Fapta ei va fi pomenită oriunde se va predica evanghelia.
Pentru că a fost o faptă bună și frumoasă.

• Știm prea bine că Isus nu S-a apărat împotriva acuzațiilor mincinoase, care I-au fost
aduse când stătea legat în fața Sinedriului (vezi Matei 26,57-68). Tăcerea Lui l-a deranjat
pe Caiafa: „,Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?’ Isus tăcea”
(versetele 62 și 63). A răspuns numai afirmativ la întrebarea marelui preot Caiafa,
întrebare ridicată sub jurământ în care a fost invocat numele lui Dumnezeu, dacă este El
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (vezi versetele 63-65).

• Nu a răspuns nimic nici la acuzațiile care I s-au adus în fața lui Pilat. A răspuns numai
afirmativ cu privire la identitatea Sa: „,Ești Tu Împăratul iudeilor?’ ,Da’, i-a răspuns Isus,
,sunt.’ Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoților celor mai de seamă și bătrânilor.
Atunci Pilat I-a zis: ,N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?’ Isus nu i-a răspuns la niciun
cuvânt, așa că se mira foarte mult dregătorul” (Mat 27,11-14).

• Hristos a suportat toate acuzațiile fără să acuze pe nimeni: „Când era batjocorit, nu
răspundea cu batjocuri și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului
340

Judecător” (1 Pet 2,23). Famenul etiopian, care se întorcea de la Ierusalim acasă, citea
în sulul cărții lui Isaia: „El a fost dus ca o oaie la tăiere și, ca un miel fără glas înaintea
Page

celui ce-l tunde, așa nu Și-a deschis gura” (Fapte 8,32). Să-l citim însă direct pe profet:
 „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la
măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isa 53,7).

• Isus a tăcut când era El atacat și învinuit. Dar n-a tăcut când alții erau învinuiți pe
nedrept, așa cum am văzut. Atunci nu putea să tacă. Nu trebuia să tacă. Și noi trebuie
să călcăm pe urmele Lui.

• Care sunt alte împrejurări și situații când tăcerea este inadmisibilă, când este o vină,
poate chiar o crimă, cum a fost aceea a iudeilor tăcuți de la masa lui Irod, a căror tăcere
a dus la uciderea celui mai mare om născut din femeie, înainte-mergătorul lui Mesia?
Iată câteva:

- când numele lui Dumnezeu este luat în deșert;

- când oamenii fac haz de noțiunile și de lucrurile sfinte;

- când adevărul lui Dumnezeu este denaturat și ești în stare să faci o clarificare;

- când cineva își ruinează viața, riscă să fie pierdut pe veci, și îl poți ajuta;

- când se fac nedreptăți.

• În legătură cu penultimul punct, e bine să ne amintim cuvintele rostite de Dumnezeu

către servul Său, profetul Ezechiel: „Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel.
Când vei auzi un cuvânt, care va ieși din gura Mea, să-i înștiințezi din partea Mea! Când
voi zice celui rău: ,Vei muri negreșit!’, dacă nu-l vei înștiința și nu-i vei spune, ca să-l
întorci de la calea lui cea rea și să-i scapi viața, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui,
dar îi voi cere sângele din mâna!” (Ezec 3,17.18). La chestiunea aceasta voi reveni în
final.

• Mă voi referi acum la ultimul punct și anume, atitudinea care trebuie luată atunci când
se fac nedreptăți. A întrebat psalmistul în stilulul caracteristic poeziei ebraice vechi
numit paralelismus membrorum: „Oare tăcând faceți voi dreptate? Oare așa judecați
voi fără părtinire, fiii oamenilor?” (Ps 58,1). Observați cum tăcerea, nepăsarea în fața
nedreptăților și a crimelor este dezaprobată de cer? Este păcatul omiterii, la care se
referă fratele Domnului: „Deci, cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat” (Iac
4,17). Păcat este și când nu stăm de partea binelui, cu orice risc și oricât ne-ar costa, și
nu vorbim împotriva răului, cu orice risc și oricât ne-ar costa!

• În ziua de 25 mai 2020, în orașul Minneapolis, statul Minnesota, George Floyd a fost
arestat. Patru ofițeri de poliție au efectuat această arestare. În timp ce Floyd era legat
și întins la sol, unul dintre polițiști, Derek Chauvin, i-a ținut genunchiul pe gât timp de 8
341

minute și 46 secunde, ceea ce a dus la sufocarea și la moartea lui curând după aceea.
Crima aceea făcută de reprezentanții unui organ de stat care avea menirea să apere
Page

cetățenii a provocat mari proteste peste tot în Statele Unite ale Americii.
 • M-am întrebat adesea dacă este corect pentru un adventist de ziua a șaptea să participe
la demonstrații publice de protest pentru nedreptăți comise de oficialități. Nu proteste
violente, eventual însoțite de jafuri și stricăciuni, ci proteste pașnice. E oare potrivit
pentru copiii lui Dumnezeu să ia parte la asemenea manifestații? E lașitate dacă nu
participă, e o violare a principiilor biblice dacă participă?

• Am găsit o declarație luată de conferința adventistă de ziua a șaptea din zona orașului
Minneapolis, locul unde s-a săvârșit crima împotriva lui George Floyd. Conferința
reprezintă un mare teritoriu și are sediul în Kansas City, statul Kansas. Iată în continuare
traducerea acestei declarații:

Declarație privitoare la moartea lui George Floyd

„Noi, Conferința Statelor Centrale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, suntem profund

întristați, necăjiți și îngroziți de moartea tragică a lui George Floyd, în mâinile ofițerilor
Poliției Minneapolis, luni, 25 mai 2020. Suntem recunoscători Departamentului de
Poliție Minneapolis pentru concedierea rapidă a ofițerilor de poliție implicați în tragedie.
Ne-ar plăcea să vedem dreptatea servită în mod legal, care este egală cu crima comisă
împotriva lui George Floyd.

La nivel de conferință adventistă de ziua a șaptea care supraveghează bisericile și

membrii din zona Minneapolis, Minnesota, noi sprijinim pe deplin orice proteste
neviolente, boicoturi și presiune publică, necesare pentru înfăptuirea dreptății în cazul
lui George Floyd, ca oameni ai Cuvântului, care credem nu numai în vorbirea despre
iubirea lui Dumnezeu, ci și în demonstrarea iubirii lui Dumnezeu. Isaia 1,17 ne
îndeamnă: ,Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți-l pe cel asuprit, faceți
dreptate orfanului, apărați-o pe văduvă!’ Omul înțelept Solomon repetă în Proverbe
18,5: ,Nu este bine să ai în vedere fața celui rău, ca să-l nedreptățești pe cel neprihănit la
judecată.’

În continuare, noi credem cu tărie că avem o răspundere spirituală și morală față de

oamenii și populația de pe teritoriul nostru și intenționăm să fim întotdeauna interesați
de destinul veșnic și de bunăstarea prezentă a oamenilor noștri. Altfel decât preotul și
rabinul care l-au văzut pe un om rănit și au trecut pe partea cealaltă, noi nu vom închide
ochii față de nedreptățile care continuă să fie săvârșite împotriva oamenilor noștri de
culoare.

Dacă există ceva ce membrii noștri, pastorii noștri, bisericile noastre, conferința noastră
pot face pentru a sprijini dreptatea curgând ca un torent puternic pentru familia lui
George Floyd în acest timp de pierdere, noi suntem aici ca să servim. Dumnezeu să aibă
milă de noi, care plângem, însă nu fără speranța că Dumnezeul care vede toate va aduce
342

dreptate prezentă și eternă pentru toți.”

• Nu am participat niciodată la o manifestație publică de protest și nici nu am de gând să

Page

fac aceasta vreodată. Dar nici nu-i osândesc pe aceia care participă, pentru că, așa cum
 arată declarația aceasta, lucrul acesta este îndreptățit și necesar pentru a sprijini
aplicarea dreptății.

• Ce putem zice despre o altă tăcere, aceea care-i lipsește pe păcătoși de auzirea
evangheliei salvatoare? Care ar fi motivele pentru care am tăcea? Iată unele:
neglijența, teama, comoditatea, rasismul, prejudecățile, lipsa de consacrare. Dumnezeu
vrea ca noi să vestim ultima avertizare către o lume care piere. Da, El are nevoie de
participarea noastră. Să ne gândim din nou la ce a zis Domnul către profetul Ezechiel în
legătură cu avertizarea celui rău.

• De altfel, chiar de la începutul erei creștine Isus le-a trasat ucenicilor această sarcină:
„Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mat 28,19.20). Sau: „Duceți-vă în toată
lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi
mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16,15.16).

• Mișcarea adventă nu este caracterizată și descrisă în Biblie ca o mișcare tăcută, ci una

sonoră. Așa citim la prima solie îngerească din Apocalipsa 14,6.7: „Și am văzut un alt
înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească
locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.
El zicea cu glas tare: ,Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății
Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!’”

• La a doua solie se spune: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: ,A căzut, a căzut
Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’”
(Versetul 8). Acest al doilea înger doar „zice”? Nu „strigă”? Nu „cu glas tare”? Iată-l pe
îngerul special din capitolul 18, care i se alătură cu același mesaj, dar mai detaliat: „După
aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul
s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare și a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel
mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a
oricărei păsări necurate și urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei
curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit
prin risipa desfătării ei’” (versetele 1-3).

• La solia a treia se spune: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: ,Dacă
se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea
și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi
chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului
lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea, n-au odihnă cei ce se închină
343

fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei!’” (Versetele 9-11)

Page
 • Acești trei îngeri transmit lumii soliile lor finale cu glas tare și ei reprezintă biserica
rămășiței, poporul lui Dumnezeu de după anul 1844, când s-a încheiat cea mai lungă
perioadă profetică, aceea de 2.300 de ani din Daniel 8,13.14.

• Cu glas tare. Domnul are nevoie astăzi de slujitori care să nu tacă în fața vorbirilor
hulitoare la adresa numelui Său, în fața ridiculizării noțiunilor și lucrurilor sfinte, în fața
răstălmăcirilor adevărului, în fața spectrului înspăimântător al atâtor suflete care pier în
păcatele lor, în fața nedreptăților și a tuturor relelor care se comit pe pământ. Un popor
al dreptății și al adevărului, care ia întotdeauna atitudinea pe care trebuie să o ia în
împrejurarea dată.

• Toți cei ce strigă atunci când trebuie să strige de partea lui Dumnezeu vor striga odată
ultrafericiți și copleșiți de satisfacție: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam
încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne
veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isa 25,9)

* * * *

Cântarea de deschidere, 192: „Doresc a Ta prezență”

Cântarea de închidere, 534: „Ești tu creștin adevărat?”

344
Page
 O REACȚIE SACRĂ

• După terminarea congresului apostolic din Ierusalim, despre care este vorba în Faptele
apostolilor 15,6-29, Pavel și Barnaba au dus scrisoarea circulară la Antiohia, au citit-o și
credincioșii s-au bucurat foarte mult (vezi versetele 30-32). Ni se spune apoi că „Pavel și
Barnaba au rămas în Antiohia și-l învățau pe norod și propovăduiau, cu mulți alții,
Cuvântul Domnului” (versetul 35).

• În Antiohia s-a produs însă o schimbare: „După câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: ,Să
ne întoarcem și să mergem pe la frații din toate cetățile, în care am vestit Cuvântul
Domnului, ca să vedem ce mai fac’” (versetul 36). Atunci a intervenit o neînțelegere
între ei: „Barnaba voia să-l ia cu el și pe Ioan, numit Marcu, dar Pavel socotea că nu este
bine să-l ia cu ei pe acela, care îi părăsise din Pamfilia și nu-i însoțise în lucrarea lor”
(versetele 37 și 38).

• Nu s-au înțeles și atunci s-au despărțit (nu cu dușmănie, fiți siguri!), formându-se două
echipe de lucru: „Barnaba l-a luat cu el pe Marcu și a plecat cu corabia în Cipru. Pavel
și-a ales pe Sila și a plecat, după ce a fost încredințat de frați în grija harului Domnului.”
(versetele 39 și 40).

• În continuare ni se arată itinerariile parcurse de Pavel și Sila: Siria și Cilicia (vezi Fapte
15,41), apoi Derbe și Listra (vezi Fapte 16,1). În Listra, Pavel l-a recrutat pe tânărul
Timotei ca ajutor, „fiul unei iudeice credincioase și al unui tată grec” (același verset). Cu
acest lucrător a colaborat Pavel multă vreme și i-a scris și două epistole cu un total de
zece capitole, cu conținuturi foarte prețioase.

• Pavel și Sila „au fost opriți de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia” (versetul 6), de
aceea „au trecut prin ținutul Frigiei și Galatiei” (același verset). O oprire misterioasă:
Duhul Sfânt nu i-a lăsat să continue activitatea în Asia. Au încercat altceva: „Ajunși lângă
Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie” (versetul 7). A
doua oprire. De ce? Vom vedea.

• Observați încă un lucru, important din punct de vedere doctrinar: în versetul 6 se

vorbește despre Duhul Sfânt, El nu le-a dat voie să predice în Asia; în versetul 7, despre
Duhul lui Isus, El nu le-a dat voie să intre în Bitinia. Duhul Sfânt, Duhul lui Isus. În Matei
10,20, Isus a spus că „Duhul Tatălui” va vorbi prin ucenici. Deci, odată „Duhul lui Isus”,
apoi „Duhul Tatălui”. Duhul Sfânt este Persoană divină atotputernică, eternă,
omniprezentă, atotștiutoare; Persoanele Dumnezeirii formează un grup compact, de o
unitate desăvârșită. Ei Își aparțin unul altuia, colaborând în toate activitățile divine.

•
345

Dar înapoi la activitățile oamenilor lui Dumnezeu. De două ori i-a oprit Duhul Sfânt pe
Pavel și pe Sila să intre în anumite teritorii. De ce? Pentru că exista o altă urgență:
Europa. După o viziune pe care a avut-o Pavel (vezi Fapte 16,9), ei au plecat în
Page

Macedonia, provincie a Greciei, ca să vestească acolo Cuvântul evangheliei. Prima

 localitate a fost Filipi, „dintr-un ținut al Macedoniei” (versetul 12). Acolo a debutat
creștinismul în Europa.

• Deci Grecia: mai întâi Filipi (vezi restul capitolului 16), apoi Tesalonic (vezi capitolul 17,1-
9) și Berea (vezi versetele 10-14). Prigoniți de iudei peste tot, slujitorii Domnului au fost
nevoiți să meargă mai departe: „Cei ce-l însoțeau pe Pavel l-au dus până la Atena”
(versetul 15). Iată-l pe Pavel în Atena singur, așteptând sosirea conlucrătorilor Sila și
Timotei.

• Și acum intrăm în miezul acestei teme: „Pe când îi aștepta Pavel în Atena, i se întărâta
duhul la vederea acestei cetăți pline de idoli” (versetul 16). Restul capitolului 17 ne
vorbește despre întâlnirea lui Pavel cu filosofii epicurieni și stoici, cum și cu alți greci, la
Areopag. Acolo a ținut el vestita cuvântare notată la versetele 22-31.

• Rezultatele nu au fost strălucite, pentru că filosofii au început să-l ridiculizeze după ce

Pavel a pomenit învierea morților (vezi versetele 31 și 32). Puținele roade sunt arătate
în versetul 34: „Totuși unii au trecut de partea lui și au crezut; între aceștia erau Dionisie
Areopagitul, o femeie numită Damaris și alții împreună cu ei.”

• Grecii din antichitate aveau mulți zei, unii specializați în anumite sfere și domenii: Zeus
(considerat zeul întregului univers cunoscut, al cerului, fulgerului și tunetului), Hades
(stăpânul lumii subterane, unde numai morții puteau intra), Poseidon (zeul mărilor,
furtunilor, cutremurelor și cailor), Prometheus (zeul asociat cu focul și cu crearea
muritorilor), Dionysus (zeul festivităților, plăcerilor și vinului), Apollo (zeul vindecării,
medicinii, muzicii, poeziei și soarelui), Cronos (zeul timpului, în special văzut ca o forță
destructivă), Ares (zeul războiului), Hephaestus (zeul focului, meseriilor și artelor),
Hermes (un mesager al zeilor, foarte înțelept și foarte rapid, capabil să se miște repede
în tărâmurile cer, mări și lumea subterană), Asclepius (zeul medicinii), Artemis (zeița
vânătorii, vegetației, copiilor și nașterilor). Și alți zei și zeițe.

• Pentru aceștia, sculptorii greci au făcut statui și le-au construit altare. Ca să nu le scape
niciun zeu, au ridicat și un altar pe care au scris: „Unui Dumnezeu necunoscut” (Fapte
17,23), știți, ca statuia soldatului necunoscut, pentru ca orice luptător să fie onorat.

• Ni se spune că, la începutul vizitei lui în Atena, Pavel a fost șocat în fața acelei lumi
păgâne. Textul zice că „i se întărâta duhul la vederea acestei cetăți pline de idoli”
(versetul 16). Pavel, teologul iudeu, rabinul educat la picioarele lui Gamaliei, devenit
apostol al Domnului, cu respect nemărginit față de legea lui Dumnezeu: „Deci, prin
credință desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea” (Rom 3,31).
Și a caracterizat porunca legii divine ca fiind „sfântă, dreaptă, bună” (7,12),
346

„duhovnicească” (versetul 14). Legea morală, urâtă și atacată de mulți pretinși urmași ai
lui Hristos, care a zis: „. . . și legea Ta este în fundul inimii Mele” (Ps 40,8). Legea morală,
în care porunca a doua interzice manufacturarea de chipuri pentru închinare la ele.
Page
 • Iată-l pe omul legii lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei. Chiar idolatrie. Mai văzuse Pavel
idoli, dar aici a fost uimit, pentru că Atena „era plină de idoli” (Fapte 17,16). Plină; peste
tot idoli. Ne îngrozim la gândul că și țara lui Iuda ajunsese cândva așa: „Căci câte cetăți
ai, atâția dumnezei ai, Iuda! Și câte ulițe are Ierusalimul, atâtea altare ați ridicat idolilor,
altare ca să aduceți tămâie lui Baal!” (Ier 11,13). A urmat captivitatea babiloniană, apoi
cea persană. Cei ce s-au întors în țara lui Iuda au terminat-o pentru totdeauna cu
idolatria propriu-zisă, vizibilă.

• Pavel nu a trăit în timpul lui Ieremia, ci mult mai târziu, în Iuda reînnoit, în care idolatria
de altădată nu se mai practica. Și iată-l în mijlocul unei vaste expoziții de dumnezei
străini și de monumentele lor vizibile – idolii! Nu e de mirare că i s-a întărâtat duhul,
adică a fost șocat, îngrozit, dezgustat, indignat. Am avut și eu o astfel de experiență, pe
care o descriu în continuare.

• În ziua de 2 martie 2008, am făcut o vizită, împreună cu soţia şi cu fiica noastră, la noul
templu Hindu din Lilburn, Atlanta, Statele Unite ale Americii. E un templu colosal, învelit
la exterior şi în interior cu marmură albă de Italia, trimisă în India pentru prelucrare,
apoi adusă în Statele Unite pentru asamblare. Turnuri albe frumoase decorează
acoperişul, sculpturi fascinante sclipesc la exterior şi în interior. A trebuit să intrăm în
ciorapi în partea centrală a clădirii, unde este templul propriu-zis. La un moment dat, un
bărbat a deschis nişte uşi masive, dincolo de care, la o oarecare înălţime, erau nişte
statui de înfăţişare feminină, extrem de frumoase, din marmură. La deschiderea uşilor,
hinduşii prezenţi, bărbaţi şi femei de diferite vârste, au scos strigăte de bucurie şi s-au
închinat acelor statui, făcând plecăciuni, împreunând mâinile sau chiar întinzându-se
complet pe podeaua de marmură.

• M-am cutremurat văzând scenele de acolo, iar după aceea timp luni de zile am avut
frământări de conștiință, dacă nu cumva trebuia să evit vizita aceea. Nu știam exact ce
va fi, credeam că doar vizităm un palat și atât. Dar a fost idolatrie, așa cum se practică
astăzi de sute de milioane de oameni. De altfel era ca și o vizită într-o biserică „istorică”,
și aceea plină de chipuri, în fața cărora oamenii îngenunchează, la care se închină și pe
care le sărută.

• Apostolul Pavel putea să aibă și altă atitudine. În niciun caz una de acceptare a idolilor,
dar una de indiferență: aceștia sunt păgâni, nu e treaba mea să-i judec, nici nu am să
stau mult aici. Nu așa: în fața fărădelegilor, apostolul suferea. Iată ce ni se spune
despre venirea Mântuitorului într-o lume a păcatului: „Simţurile, nervii, pasiunile,
organele oamenilor, erau influenţate de forţe supranaturale pentru lăsarea în voia celor
mai sălbatice pofte. Chiar pecetea demonilor era imprimată pe fizionomiile oamenilor.
347

Feţele umane reflectau expresia legiunilor răului de care erau posedate. Aşa era scena
asupra căreia privea Răscumpărătorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!” (The
Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 36)
Page
 • Acesta era Fiul lui Dumnezeu, Infinita Puritate, coborând pe pământ prin întrupare.
Venise din cerul imaculat și aici era zilnic martor al urâciunilor săvârșite de muritori. Ce
șoc, ce durere, ce suferință!

• Pavel nu era Infinita Puritate, dar el era servul Domnului, care fusese educat în școala
Scripturilor, izvoare sacre pe care le iubea. După adoptarea creștinismului, el a putut
scrie cu toată convingerea și bucuria: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc,
dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o
trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru
mine” (Gal 2,20).

• Cred că unii contemporani de-ai mei l-ar fi dojenit pe apostolul Pavel: „Ce te frămânți
atâta? Asta este cultura lor și gata! Mai bine învață ceva de la ei și vezi cum poți aplica
în propria ta activitate acele valori!” Cunoașteți limbajul? Sau mai rău: „Îi jignești pe
oameni uitându-te la aceste perle de artă cu fruntea încruntată! Spune-le mai bine că te
bucuri să faci cunoștință cu asemenea capodopere ale culturii universale!”

• Artă? Cultură? Capodopere? Era țara iluștrilor învățați, printre care:

Thales din Milet: inginer, matematician, astronom, logician, descoperitorul echinocțiului

și al solstițiului.

Pythagoras din Samos: îi sunt atribuite multe descoperiri științifice ca teorema lui
Pytagora, teoria proporțiilor, sfericitatea pământului.

Hippocrates din Cox: părintele medicinii, care a descoperit că există cauze științifice
pentru boli și a folosit tratamente simple ca dietă, igienă și somn.

Aristotel din Stagira: întemeietor al științei politice, a întemeiat și sistematizat domenii

filosofice ca logica formală, retorica, etica.

Euclid din Alexandria: a scris un manual de algebră, teoria numerelor și geometrie, care
este încă relevant.

Arhimede din Syracuza: cu realizări în matematică, fizică, astronomie, inginerie.

• Și în țara acestor titani ai gândirii oamenii se închinau la obiecte făcute de mâinile lor?!
La asemenea absurdități s-a referit apostolul în fața filosofilor epicurieni și stoici, când a
zis: „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al
pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
348

omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care le dă tuturor viața, suflarea și
toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată
fața pământului, le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei
Page
 să-L caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17,24-27).

• Și a continuat: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii dintre
poeții voștri: ,Suntem din neamul lui . . .’”. Astfel dar, fiindcă suntem de neam din
Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului
sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului” (versetele 28 și 29). Vedeți zeii?
Vedeți statuile? Vedeți altarele? Meșteșugirea și iscusința omului!

• Cum sunau astfel de idei în urechile filosofilor adunați la Areopag? La început, ei l-au
întrebat așa: „Putem să știm care este această învățătură nouă, pe care o vestești tu?
Fiindcă tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea dar să știm ce vrea să zică aceasta”
(versetele 19 și 20).

• Creștinismul față în față cu păgânismul. Diavolul era înfuriat de intruziunea pe teritoriul

lui și încerca să zădărnicească misiunea apostolului. Ce spunea solul creștin era „ciudat
la auz” pentru păgâni; ce vedea el acolo era „ciudat la vedere” pentru omul lui
Dumnezeu.

• Bine zicea el mai târziu: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt
pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui
Dumnezeu” (1 Cor 1,18). Dar o astfel de nebunie era superioară oricărei științe
omenești, chiar și celebrului tezaur al cunoștințelor Greciei antice: „Căci nebunia lui
Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare
decât oamenii” (versetul 25).

• Vă atrag atenția la aceste câteva rânduri de inspirație cerească: „În timp ce Pavel privea
la frumusețea și grandoarea care-l înconjurau și vedea cetatea cu totul dedată la
idolatrie, spiritul său era întărâtat de gelozie pentru Dumnezeu, pe care-L vedea
dezonorat în orice loc, iar inima sa era mișcată de compătimire pentru oamenii din
Atena, care, în ciuda culturii lor intelectuale, erau ignoranți cu privire la adevăratul
Dumnezeu.” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 234)

• Oamenii lui Dumnezeu nu se pot simți bine într-o atmosferă stricată. Isaac și Rebeca au
avut mult de suferit din cauza căsătoriei lui Esau: „La vârsta de patruzeci de ani, Esau a
luat de neveste pe Iudita, fata hetitului Beeri și pe Basmat, fata hetitului Elon. Ele au
fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac și Rebeca” (Gen 26,34.35). După ce
Iacov i-a furat lui Esau binecuvântarea și Esau se exprimase că-l va ucide după moartea
tatălui lor (vezi Geneza 27,41), Rebeca a zis către Isaac: „M-am scârbit de viață din
pricina fetelor lui Het. Dacă Iacov va lua o asemenea nevastă, dintre fetele lui Het,
349

dintre fetele țării acesteia, la ce-mi mai este bună viața?” (Versetul 46)
Page
 • Nu ni se spune nimic concret despre purtarea acelor nurori, dar ele trebuie să fi fost
afară din cale de nelegiuite și rele. Până și Rebeca, adusă din Mesopotamia, care-i
dăduse lui Iacov un sfat rău, era torturată de faptele lor. Nu putea fi fericită în
asemenea împrejurări, de aceea zicea că este disperată de viață.

• Despre locuitorii Sodomei și Gomorei se spune că „erau răi și afară din cale de păcătoși
împotriva Domnului” (Gen 13,13). Lot făcuse imprudența să-și aleagă zona aceea ca loc
de pășunat și de trăit (vezi versetele 10-12) și a plătit scump alegerea aceea
neînțeleaptă, care a dus la ruinarea totală a familiei sale și la pierderea întregii averi.
Stricăciunea locuitorilor cetăților din câmpia Iordanului s-a manifestat cu ocazia vizitei
celor doi îngeri la Lot, așa cum citim în Geneza 19,1-11.

• Și cum se simțea Lot acolo? Ne spune apostolul Petru: „. . . și, dacă (Dumnezeu) l-a
scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor
stricați (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, își chinuia în toate zilele
sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite) . . . ”
(2 Pet 2,7.8).

• Până și nelegiuitul Ioram, fiul lui Ahab, împăratul lui Israel, a fost șocat de modul cum
împăratul Moabului a încercat să respingă atacul unit al lui Israel, Iuda și Edom:
„Împăratul Moabului, văzând că fusese înfrânt în luptă, a luat cu el șapte sute de
oameni, care scoteau sabia, să-și croiască drum până la împăratul Edomului, dar n-au
putut. L-a luat atunci pe fiul său întâi născut, care trebuia să domnească în locul lui, și
l-a adus ca ardere de tot pe zid. Și o mare mânie a cuprins pe Israel, care s-a depărtat de
împăratul Moabului și s-a întors în țară” (2 Împ 3,26.27).

• Iată cum reacționa autorul celui mai lung psalm la vederea faptelor nelegiuite: „Ochii
mei varsă șiroaie de ape, pentru că legea Ta nu este păzită” (Ps 119,136). De asemenea:
„Râvna mea mă mănâncă, pentru că protivnicii mei uită cuvintele Tale” (versetul 139).

• E numai normal ca aceia care umblă cu Dumnezeu să se simtă torturați la vederea

stricăciunii din jurul lor. Dacă nu au asemenea reacții, umblarea lor cu Dumnezeu este
discutabilă. Există și pericolul ca, zăbovind prea mult în medii nelegiuite, până și
credincioșii să fie influențați. Ioan Botezătorul știa acest lucru și îl evita:

- „Deși se afla în pustie, el nu era scutit de ispită. Pe cât era cu putință, el închidea orice
potecă pe care Satana putea intra și, totuși, era asaltat de ispititor. Însă percepțiile lui
spirituale erau clare; el dezvoltase tărie și fermitate de caracter și, prin ajutorul Duhului
Sfânt, era în stare să descopere tentativele lui Satana și să se împotrivească puterii lui”
(The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 102).
350

- „Pentru el, singurătatea pustiului era un refugiu binevenit din societate, în care
suspiciunea, necredința și necurăția deveniseră atotcuprinzătoare. El nu se încredea în
Page
 puterea lui de a rezista ispitei și evita contactul permanent cu păcatul, ca să nu-și piardă
simțul păcătoșeniei lui extreme” (Ibid., paginile 101-102).

• Dacă unii păgâni l-ar fi întrebat pe apostolul Pavel: „Ce părere ai despre închinarea
noastră, despre dumnezeii noștri?” El ce trebuia să zică? La Listra, apostolul nu a ocolit
adevărul și cred că așa ar fi răspuns oricând și oriunde: „Să vă întoarceți de la aceste
lucruri deșarte la Dumnezeul cel viu” (Fapte 14,15). Dar chiar în Atena: „Dumnezeirea
nu este asemenea aurului sau argintului sau piatrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința
omului.”

• Închinarea la Dumnezeul cel viu și adevărat și închinarea la dumnezei falși, cu

reprezentare materială sau nu, nu se pot împăca. Un astfel de ecumenism este satanic.
Și de ce nu se pot împăca? Pentru că Domnul nostru Isus Hristos a spus-o clar: „Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, sau va ține la
unul și-l va nesocoti pe celălalt; nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Mat 6,24).
Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Satana!

• Apostolul Pavel a desfășurat în fraze multiple această imposibilitate, această

incompatibilitate: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce
legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu
întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial? Sau ce legătură are cel
credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Cor
6,14-16)

• Pentru eliminarea acestei amestecări stricăcioase, apostolul vorbește mai departe astfel:
„Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi locui și voi
umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu.’ De aceea: ,Ieșiți
din mijlocul lor și depărtați-vă de ei’, zice Domnul; ,nu vă atingeți de ce este necurat și
vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice’, zice Domnul cel atotputernic”
(versetele 16-18).

• Așadar, omul inspirat de Dumnezeu îi cheamă pe cei dornici de mântuire să se despartă

de închinătorii la idoli, fie ei în păgânismul clasic sau modern, fie în creștinismul
păgânizat. Nu are importanță. Interesant este că această chemare ca oile celelalte, care
nu fac încă parte din staulul adevărat, așa cum a zis Isus în Ioan 10,16, este repetată la
sfârșitul Bibliei, așa cum a scris vizionarul Ioan: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care
zicea: ,Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți
loviți cu urgiile ei!’” (Apoc 18,4)

• Psalmistul l-a apreciat pe omul care nu se încurcă și nu se complace în scene nelegiuite

351

și în asociere cu cei care le produc: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu
se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori!” (Ps 1,1).
Sunt și alte avertizări asemănătoare, de pildă: „Nu intra pe cărarea celor răi și nu umbla
Page
 pe calea celor nelegiuiți! Ferește-te de ea, nu trece pe ea, ocolește-o și treci înainte!”
(Prov 4,14.15)

• Iată doi oameni ai lui Dumnezeu care au evitat astfel de primejdii:

- David: „Nu șed împreună cu oamenii mincinoși și nu merg împreună cu oamenii vicleni.
Urăsc adunarea celor ce fac răul și nu stau împreună cu cei răi” (Ps 26,4.5).

- Ieremia: „N-am șezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei; de frica

puterii Tale am stat singur la o parte, căci mă umpluseși de mânie” (Ier 15,17).

• Este de dorit deci ca urmașii Domnului Isus Hristos să nu se ducă în locuri unde
Dumnezeu este dezonorat, unde îngerii Săi nu-i pot ocroti și nu-i pot însoți. Dacă sunt
cu adevărat consacrați, ei nu se vor simți bine acolo, ci vor fi chinuiți; atunci de ce să se
ducă? Știți ceva? Într-o predică la o adunare de tabără (campmeeting) în Prescott,
Arizona, cândva la începutul anilor 2000, vorbitorul oaspete George Knight, istoric și
profesor la Universitatea Andrews, a pus întrebarea: „Pe cine va lua Dumnezeu la cer?”
Și a dat în continuare răspunsul: „Pe toți aceia care s-ar simți bine acolo!”

• Chiar așa este. Aceia cărora le place păcatul, indiferent de formă, nu s-ar simți bine
acolo. Tot ce ar vedea și ar auzi acolo li s-ar părea ciudat și ar dori să părăsească locul
acela; de aceea Dumnezeu nu va face nedreptatea de a-i chinui printr-o asemenea
transferare. Ei nu sunt pregătiți pentru acea atmosferă, nu le place, iar acolo li s-ar
întărâta duhul, așa cum a pățit apostolul Pavel în Atena idolatră, dar în sens invers.

• Pentru strămutarea de aici în cer e nevoie de o metamorfoză spirituală: „Noi toți privim
cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip
al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3,18). Enoh a făcut această
experiență, de aceea locul lui nu s-a mai găsit pe pământ: „Enoh a umblat cu Dumnezeu,
apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Gen 5,24). Apostolul explică: „Prin
credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit,
pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este
plăcut lui Dumnezeu” (Evr 11,5).

• Plăcuți lui Dumnezeu, adică lui Dumnezeu să-I placă de noi! Ceea ce înseamnă că și
nouă ne place de El, de căile Sale. Această adaptare pentru cer este absolut posibilă:
„Aceia care devin făpturi noi în Hristos Isus vor aduce roadele Duhului: ,dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea,
înfrânarea poftelor’ (Galateni 5,22.23). Ei nu se vor mai conforma plăcerilor anterioare,
ci, prin credința Fiului lui Dumnezeu, ei vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul
Lui și se vor curăți, după cum El este curat. Lucrurile pe care altădată le urau acum ei le
352

iubesc și lucrurile pe care altădată le iubeau acum le urăsc.” (Steps to Christ/Calea către
Hristos, pagina 58)
Page
 • Convertiții urăsc lucrurile pe care le iubeau altădată și iubesc lucrurile pe care le urau
altădată. De ce zice glasul din cer „ieșiți din mijlocul ei (din păgânism, din creștinismul
pervers), poporul Meu”? Se dă imediat explicația: „Ca să nu fiți părtași la păcatele ei și
să nu fiți loviți cu urgiile ei.” S-ar putea zice: „Dacă vă place acolo, nu văd ce v-ar face să
ieșiți.” Poate că aceia care se simt bine în Babilon nici nu doresc să iasă de acolo și
atunci ei nu aud acel glas; nu lor li se adresează, pentru că ei nu sunt poporul Domnului.

• După o evanghelizare de 12 etape, pe care am ținut-o într-un oraș mare din România, în
casa de rugăciune a celei mai mari dintre cele trei comunități din acea localitate, am
dorit să am o conversație separată cu vizitatorii, în prezența pastorului și a altor slujbași.
O doamnă mi-a spus că este catolică, dar s-a convins de Sabatul Domnului; întrebarea sa
era dacă trebuie neapărat să părăsească religia aceea, chiar dacă respectă ziua de
Sabat? Nu era ușor de dat un răspuns și nu am vrut să o rănesc, dar am zis așa: „După
câtva timp dumneavoastră nu vă veți mai simți bine acolo.”

• Termometrul stării spirituale: cum te simți în mijlocul călcătorilor legii lui Dumnezeu,
care Îl batjocoresc, cum te simți când se cântă muzică lumească sau când se manifestă
scene imorale? Suferi sau nu-ți pasă? Sau te încântă?

• Nu ne ducem la sfatul celor răi, nu ne oprim pe calea celor păcătoși și nu ne așezăm pe

scaunul celor batjocoritori. În niciun caz. Dar trăim încă în această lume și Hristos S-a
rugat așa pentru toți ucenicii Săi, de atunci și din toate timpurile: „Nu Te rog să-i iei din
lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17,15).

• Trăim în lume și ne mișcăm printre oameni. Ne ducem la magazine după cumpărături și

acolo se aude muzică. Nu muzică pe placul nostru, nimeni nu ne întreabă dacă ne place.
Muzică lumească, zgomotoasă, rea, tulburătoare. Dacă umblăm cu Dumnezeu, nu o
gustăm cu nesaț, ci ne facem târguielile și ieșim cât mai repede de acolo. Pentru că ne
chinuiește. Nu este lumea noastră.

• Îndrăznesc să pun întrebarea: „E oare posibil ca până și în mijlocul nostru să se vadă și să

se audă lucruri care ne chinuiesc? În biserica rămășiței? E posibil așa ceva? Să nu ne
simțim bine între frați?” Biblia zice că da: „Domnul i-a zis (omului îmbrăcat în haină de
in cu o călimară la brâu, vezi Ezechiel 9,1-3): ,Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul
Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor
urâciunilor care se săvârșesc acolo’” (versetul 4).

• În mijlocul Ierusalimului se săvârșesc urâciuni! Groaznic! Versetele care urmează arată

că aceia care le fac sunt loviți „fără milă”; dar aceia cărora le plac? Nu se face o
distincție. Semn se face numai pe fruntea „oamenilor care suspină și gem din pricina
353

tuturor urâciunilor, care se săvârșesc acolo”.

Page
 • Suspină și gem, adică li se întărâtă duhul. De ce și când? Când văd că indivizi care calcă
în mod flagrant legea lui Dumnezeu sunt tolerați, acceptați, apărați, justificați,
promovați. Cei care umblă cu Dumnezeu suspină și gem. E posibil ca susținătorii
nelegiuiților să-i urască și să-i condamne pe aceștia, care suspină și gem: ce aveți oameni
buni? Nu înțelegeți vremurile? Nu adaptați Scripturile?

• Vorbeam despre muzica din magazine. Urâtă, zgomotoasă, tulburătoare pentru copiii
lui Dumnezeu. Nu căutată, dar suportată, pentru că e nevoie de mâncare. Nimeni nu-i
întreabă dacă le place muzica aceea, li se impune, ceea ce este un abuz asupra
cumpărătorilor. Și apoi, pentru ce muzică?

• Dar în biserica Domnului? Se poate strecura așa muzică? O muzică datorită căreia
duhul nostru este întărâtat, adică tulburat, deranjat, rănit, îmbolnăvit? Spiritul Profetic
a prezis că da: „Acele lucruri care au fost în trecut vor fi și în viitor. Satana va face
muzica o cursă prin felul cum este condusă. Dumnezeu îl cheamă pe poporul Său, care
are în fața sa lumina în Cuvânt și în Mărturii, să citească, să evalueze și să ia aminte”
(Selected Messages/Solii alese, cartea 2, pagina 38). „Lucruri care au fost în trecut” –
sora White se referea la niște manifestări fanatice din statul Indiana, cu muzică
zgomotoasă. Și a zis că aceleași lucruri „vor fi și în viitor”.

• Într-o comunitate din orașul american unde locuiesc a avut loc un program muzical,
într-o după-amiază de Sabat. M-am dus și eu, pentru că am fost chemat. Muzică bună,
m-am bucurat. Am fost chemat și altădată și m-am dus, deși era departe de locuința
mea. De data aceasta a fost altfel. Pentru că era decembrie. Ei și? Erau cântări despre
nașterea Domnului! Ei și? Sunt destul de frumoase. Sunt, dar nu așa cum le-au cântat
ei: cu tobe, cu zgomot, cu gălăgie, cu glume, cu râsete. Mă așezasem undeva spre față,
dar nu pe prima bancă.

• Comunitatea era americană, dar erau și niște români prezenți. Am suportat eu o piesă,
și alta, apoi m-am hotărât să plec. Nu ostentativ, ci am așteptat să se termine piesa
respectivă, apoi m-am ridicat, m-am îndreptat spre ușă și am ieșit în liniște. Pentru că
duhul meu era întărâtat. Ce am văzut și ce am auzit m-a tulburat. În timp ce ieșeam,
unii români m-au observat, dar nu au plecat. Sora de la ușă m-a întrebat dacă mi-e
cumva rău; am zis că nu, dar sunt foarte dezamăgit. Am traversat holul și am ieșit afară
ca să mă îndrept spre mașină. Îmi părea rău că venisem.

• M-a urmat un frate care m-a întrebat care este problema, probabil informat de sora
diaconeasă de la ușa sălii de adunare. I-am spus că astfel de muzică nu trebuie să se
audă în casele noastre de rugăciune, iar el mi-a explicat că e un alt stil de a cânta. Știam
eu cum este cu „stilurile”, un termen care justifică orice: merge, pentru că noi nu putem
354

folosi doar un stil, ci trebuie să ținem cont de tineret, ca să nu-l pierdem!!! I-am spus că
pe mine nu mă câștigă cu filosofia aceea, că eu sunt pastor pensionar și știu ce înseamnă
Page
 o muzică bună. S-a mirat de mine și eu m-am mirat de el. Am plecat de acolo întristat și
cu duhul întărâtat.

• Împrejurările ne-au silit ca familie să ne mutăm în altă parte a marelui oraș Atlanta și să
ne transferăm la comunitatea cea mai apropiată, comunitate mare, de circa 400 de
membri. A venit un pastor nou, foarte bun vorbitor și prietenos cu noi. Ceea ce ne-a
tulburat a fost însă faptul că a introdus „un nou still” de a se cânta: cu tobe zgomotoase,
chitare electrice, cântări interdenominaționale. Pastorul însuși cânta, nu prea bine, la o
chitară electrică. În fiecare Sabat era program de cântări la începutul serviciului divin de
la ora 11,00, apoi preliminarii și, în sfârșit, predica. Ascultam lungile preliminarii și
așteptam, neapărat, predica.

• Pentru cântări ne ridicam pe picioare și cântam acompaniați de acel grup muzical

asurzitor și puternic ritmat. Am zis „cântam”? Mai degrabă „cântau”. Dar mă ridicam și
eu. Textul cântărilor apărea pe ecran, pentru că nu era din cartea de imnuri (rar câte un
imn, dar și acela deteriorat!). Nu puteam să mă încadrez în ansamblul acela acustic, ci
mă chinuiam și așteptam cu dor să se termine și să ascult predica.

• Sabat după Sabat aceeași suferință. M-am rugat: „Doamne, scapă-ne din balamucul
acesta! Suferim, ajută-ne cumva!” Un grup de filipinezi, frați și surori, au discutat cu
conferința și au obținut aprobarea pentru organizarea unei comunități filipineze, limba
serviciilor divine fiind engleza, pentru că ei toți vorbesc engleza. Nu putea fi comunitate
dintr-o dată, ci mai întâi grup misionar, company, apoi biserică. La data de 7 iulie 2018,
după circa cinci luni de funcționare, a avut loc un eveniment important: conferința a fost
prezentă și a organizat grupa ca o company, faza premergătoare înainte de a deveni
comunitate (church/biserică).

• Am fost invitați să participăm cu ei imediat după început și ne-am dus acolo, de unde nu
am mai plecat. Toate cântările publice sunt imnuri din carte, cântate solemn, așa cum
se cuvine în biserica Domnului. Domnul ne-a ascultat rugăciunile și de atunci putem
cânta cu toată inima laudă Creatorului!

• Sunt absolut sigur că nimic nu va întărâta duhul nostru în cer: nu va fi idolatrie, nu vor fi
manifestări de scene și sunete tulburătoare. Totul solemn și înălțător! „Amin, vino
Doamne Isuse!” (Apoc 22,20)

* * * *

Cântarea de deschidere, 440: „Dorul meu ne-ncetat . . .”

Cântarea de închidere, 555: „Vreau să cânt azi un imn”

355
Page
 LEUL CARE RĂCNEȘTE

• Suntem poporul Domnului, frați și surori de credință, aparținând Mișcării Advente,

mișcare care pregătește bărbați și femei, bătrâni, tineri, copii, angajați cu toți într-un
avântat marș spre Muntele Sionului, spre cetatea viului Dumnezeu.

• O ascensiune pe munți e dificilă: drumul e îngust, pietros, alunecos, abrupt, adesea sunt
și alte primejdii. Așa sunt și condițiile în care se desfășoară deplasarea noastră către cer,
dar această călătorie are un specific, care o face fără seamăn. Ce ar fi ca, de exemplu, în
timp ce te străduiești să escaladezi un munte, cineva în apropiere să te tragă de haină
lateral sau înapoi, să-ți pună piedică, să te îmbrâncească, sau să te lovească cu pietre?
Cum ar fi ascensiunea? Așa ceva cred că n-a pățit niciunul dintre noi. Dar călătoria spre
cer e chiar așa. Dificultăților drumului în sine li se adaugă obstrucțiile pe care le suferim
din partea unui dușman nevăzut și neobosit.

• Să citim în 1 Petru 5,8.9: „Fiți treji și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în
credință.”

• „Fiți treji și vegheați!” De unde știa apostolul Petru aceste cuvinte? Din experiență.
Tristă experiență, și asemenea experiențe nu se uită niciodată. Era împreună cu colegii
săi ucenici în Grădina Ghetsimani. Hristos era acolo, chinuit de asalturile forțelor
întunericului. El „a început să se întristeze și să se mâhnească foarte tare” (vezi Matei
26,36-46; cuvintele citate sunt din versetul 37). Și a continuat: „Sufletul Meu este
cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (versetul
38). Deci: vegheați împreună cu Mine.

• Isus a vegheat, nici nu putea altfel. Dar ce au făcut ucenicii? „Apoi a venit la ucenici, i-a
găsit dormind și i-a zis lui Petru: ,Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!
Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar
carnea este neputincioasă’” (versetele 40 și 41). Ucenicii au dormit în timpul teribilei
agonii a lui Isus. „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!”, a fost îndemnul Lui.

• Petru nu a vegheat și a căzut în ispită: „În timpul somnului, când Isus l-a îndemnat să
vegheze și să se roage, Petru pregătise calea pentru marele lui păcat. Toți ucenicii,
dormind în acea oră hotărâtoare, au suferit o mare înfrângere. Hristos cunoștea
încercarea teribilă prin care aveau să treacă. El știa că Satana va lucra ca să le paralizeze
simțurile, ca să nu fie pregătiți pentru încercare. De aceea le-a dat avertizarea. Dacă
orele acelea din grădină ar fi fost petrecute în veghere și rugăciune, Petru nu ar fi fost
lăsat să depindă de puterea lui firavă. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul său.” (The Desire
356

of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 713-714). Așa a învățat Petru să vegheze și să se

roage și așa le cerea acum cititorilor.
Page

• „Protivnicul vostru”. Trebuie altă identificare? Dacă da, Biblia o oferă:

 - „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală
întreaga lume . . .” (Apoc 12,9).

- „Șarpele a amăgit-o pe Eva cu șiretlicul lui” (2 Cor 11,3).

- „Stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14,30).

- „Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor 4,4).

- „Domnul puterii văzduhului, duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Efes 2,2).

- „Cel Rău” (Mat 6,13).

• Protivnicul, adversarul, vrăjmașul lui Dumnezeu și al oamenilor. Vrăjmașul nostru. Ce

face el acum? „El merge încoace și încolo pe pământ și umblă pe el în sus și în jos. El nu
lipsește de la locul lui de veghe nici măcar un moment, de teamă că pierde un prilej de a
distruge suflete. Este important ca poporul lui Dumnezeu să înțeleagă lucrul acesta,
pentru a putea scăpa de cursele lui” (Review and Herald din 13 mai 1862, citat în
Messages to Young People/Solii pentru tineret, pagina 51).

• „Dă târcoale.” „Merge încoace și încolo pe pământ și umblă pe el în sus și în jos.”

Apostolul Domnului a descris astfel mișcările acestea: „dă târcoale ca un leu”. Leul
înconjoară staulul, grajdul, așteptând momentul când să se poată repezi asupra vitelor.
Expresia „dă târcoale” sugerează idea de repetare: Satana nu te înconjoară o dată și,
dacă nu reușește, pleacă. Amintiți-vă că pe Fiul lui Dumnezeu L-a ispitit în pustie de trei
ori. Apoi a plecat, dar a încercat altădată, de foarte multe ori, deși întotdeauna fără
succes.

• „Răcnește.” Nu doar dă târcoale, ci și răcnește; acestea sunt urlete, strigăte puternice și

prelungi, ca să intimideze: „Sunt leu, nu vă puteți măsura cu mine!” Spun cei care știu
că așa face leul, iar vitele se înspăimântă și încearcă să dea buzna afară, tocmai ce
așteaptă vrăjmașul, idee la care vom reveni.

• „Împotriviți-vă lui tari în credință!” (1 Pet 5,9). Deci este posibil, dar nu fără credință. Și
dă rezultate această împotrivire? Se va lăsa păgubaș vrăjmașul? Fratele Domnului ne-a
îndemnat la fel ca și Petru și ne-a asigurat de izbândă: „Împotriviți-vă diavolului și el va
fugi de la voi” (Iac 4,7).

• Satana are toate defectele posibile, care se pot imagina și care nu se pot imagina:

- E gelos. A fost gelos pe Fiul lui Dumnezeu, pentru că El participa la sfaturile Celui
Preaînalt; a fost gelos pe Adam și Eva pentru că erau fericiți în Grădina Edenului; e gelos
357

pe copiii lui Dumnezeu, pe cei aleși, și face tot ce poate ca să-i înșele, având deviza
aceasta: „Nici eu, dar nici voi!”
Page
 - E mândru. Acesta este păcatul care l-a dus la cădere: „Tu ziceai în inima ta: ,Mă voi sui
în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe
muntele adunării Dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi
fi ca Cel Preaînalt’” (Isa 14,13.14).

- E rău. Așa l-a numit Hristos în rugăciunea „Tatăl nostru”: „. . . ci izbăvește-ne de Cel
Rău” (Mat 6,13).

- E pârâtor. „El (Îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea
Îngerului Domnului și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască” (Zah 3,1).
„. . . pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului
nostru, a fost aruncat pe pământ” (Apoc 12,10).

- E mincinos. „Ori de câte ori spune o minciună vorbește din ale lui, căci este mincinos și
tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Satana a inventat minciuna, el i-a mințit pe îngeri în cer și o
treime dintre ei l-au crezut. El a spus prima minciună pe pământ: „Hotărât, că nu veți
muri!” (Gen 3,4). El inspiră toate minciunile spuse de oameni.

- E ucigaș. „El de la început a fost ucigaș” (Ioan 8,44). I-a condus pe oameni la păcat și
astfel la moarte, l-a îndemnat pe Cain să-l ucidă pe Abel, i-a inspirat pe israeliți să-i ucidă
pe prooroci, i-a determinat pe iudei și pe romani să-i ucidă pe creștini, a stârnit toate
războaiele, inclusiv primul și al doilea război mondial, a inițiat cursa înarmărilor; dacă i
s-ar permite, ar ucide întreaga omenire. Niciodată n-a avut loc o crimă în care el să nu fi
fost amestecat.

• Să recapitulăm: Satana e gelos, mândru, rău, pârâtor, mincinos, ucigaș. Și altele. Și

multe altele. Am zis că are toate defectele, și nu-mi retrag cuvântul, pentru că așa este.
Dar există o excepție: el nu este leneș! O, de ar fi leneș, ce bine ar fi de noi! Ce bine!
Lupta noastră ar fi mult mai ușoară, deși nu ar dispărea, pentru că rămâne să luptăm cu
firea pământească, pe care trebuie să o răstignim (vezi Galateni 5,24). Dar ar fi mai ușor
fără stimulentele și atâțările diavolului. Am arătat ce zice Spiritul Profetic despre
hărnicia lui Satana și repet: „ El merge încoace și încolo pe pământ și umblă pe el în sus
și în jos. El nu lipsește de la locul lui de veghe nici măcar un moment, de teamă că
pierde un prilej de a distruge suflete.”

• Ce îl face să fie atât de sârguincios? E taina fărădelegii (vezi 2 Tesaloniceni 2,7). E ura lui
totală împotriva lui Dumnezeu și a tuturor creaturilor Sale. Și este mânia lui sălbatică și
acerbă care-l mână la lucru; el e „cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină
vreme” (Apoc 12,12). Cât de ușor uităm noi adevărul acesta că există „puțină vreme”,
puține zile în care să ne pregătim pentru veșnicie!

• Așa cum am arătat pe baza textului de la început, Satana este protivnicul nostru, adică
358

dușmanul nostru. El e dușmanul lui Dumnezeu și al nostru, nu e niciodată prieten, chiar

dacă el vrea să pară așa. Există o zicală care zice: „Fă-te prieten cu diavolul până treci
Page

puntea”, ceea ce înseamnă să asculți de el până ți-ai realizat niște interese, dar apoi să
 renunți la această prietenie. Dar nu mai renunță el. Și crezi cumva că te lasă să treci
puntea? În niciun caz, ci te trântește în prăpastie, așa că nu încheia o astfel de prietenie.
Niciodată. În niciun fel. Nici pentru o secundă. El nu ne poate fi prieten adevărat,
pentru că e perfid, mincinos și criminal.

• Unii cred că există situații când poți să faci un compromis cu Satana – doar acum, apoi
am terminat. Nicidecum! Pentru că orice compromis pregătește calea pentru alte
compromisuri. E o reacție în lanț, care se agravează mereu și nu se termină niciodată.
Și chiar dacă nu ar fi așa, de ce o prietenie care ar fi o trădare directă împotriva lui
Dumnezeu?

• Să revenim la fraza „diavolul dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să

înghită.” Imaginea este luată din țările calde, unde trăiesc aceste fiare. Noaptea, ele ies
la pradă. Gospodarul are însă grijă să închidă vitele într-un adăpost sigur, unde
vrăjmașul nu poate să pătrundă. Leul se apropie de staul și îl înconjoară. O dată, de
două ori, de multe ori. Cercetează fiecare punct pe unde s-ar putea strecura înăuntru.
Dacă un asemenea loc există, el pătrunde și vitele sunt pierdute. Dacă nu găsește niciun
loc slab, începe să răcnească și răcnetele lui sunt teribile. Animalele dinăuntru se sperie
și încearcă să fugă, să fugă afară, neavând înțelepciunea de a sta înăuntru; îngrozite, dar
înăuntru, unde sunt în deplină siguranță. Ele se reped spre ieșire. Dacă ușa cedează, ele
se năpustesc afară și sunt prada ușoară a dușmanului.

• Leul dă târcoale, urmărește locul slab, pe care l-ar putea exploata. Hoțul nu vine cu
târnăcopul, cu ciocanul pneumatic, cu buldozerul sau cu escavatorul, ca să spargă zidul
și să intre ca să fure. Nu, pentru că s-ar auzi. El vine pe furiș, neauzit, și încearcă să intre
în clădire prin locurile ei slabe, ferestrele, ușile. Satana atacă părțile slabe din caracter.
El le cunoaște bine, ne știe bine istoria vieții, știe unde a avut el altădată succes și
încearcă la fel. Tot acolo. El are pentru fiecare om harta amănunțită a punctelor slabe
din caracterul lui și lovește acolo. El nu se va obosi, de exemplu, să mă ispitească pe
mine cu țigări sau cu alcool, eu, care n-am fumat și n-am băut alcool niciodată și care
sunt chinuit de prezența acestor lucruri. Cu acestea nu-și pierde vremea. Dar știe el
unde să încerce.

• Iar dacă nu poate reuși în mod camuflat, tainic, atunci răcnește, ca să-l sperie și să-l
slăbească pe om. Aceasta este veșnica lui tactică, alternanța continuă dintre furișare și
violență, dintre șoaptă și răcnet. El face uz când de promisiuni dulci, când de violență,
folosește când cozonacul, când sabia, cum i se pare mai potrivit pentru a-și atinge
obiectivele. Aceste procedee le-a folosit și față de Hristos: I-a promis în pustie toate
împărățiile lumii, cu toată splendoarea și slava lor, a făcut acest lucru și pe parcursul
activității Mântuitorului.
359

• Când a văzut că așa nu reușește să-L corupă, a făcut uz de forță, a răcnit prin gura
gloatelor, care au strigat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Dar în spatele lor era același
Page

diavol, care în pustie Îi făgăduise toate împărățiile lumii, cu slava lor. Așa va face până la
 sfârșit. În lumea liberă, răcnetele Satanei se aud mai puțin; aici el întrebuințează
metoda șoaptelor, a promisiunilor, și reușește mult. Dar față de cei ce nu se lasă amăgiți
el răcnește, sau va răcni în curând.

• Iată ce zice un comentariu: „Niciun leu nu așteaptă ca prada să vină în bârlogul lui, nici
Satana nu așteaptă doar ca victimele lui să-i cadă în curse. El umblă de colo până colo,
ca să-i găsească și să-i vâneze pe aceia pe care vrea să-i prindă” (Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina
587).

• „Caută pe cine să înghită.” Cuvintele „pe cine” nu vor să spună că el îi ocolește pe unii:
„pe acesta îl las, e bolnav, e sărac, are copii”. Satana nu cruță pe nimeni, i-ar înghiți pe
toți, dacă ar putea, „chiar și pe cei aleși” (Mat 24,24). Dar însăși ideea că el „caută”
arată că nu oricine devine victima lui, deși riscul există. Domnul nostru Isus Hristos a zis:
„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața
veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care
Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui
Meu” (Ioan 10,27-29).

• Atâta timp cât rămânem în mâna Mântuitorului, nimeni nu ne poate smulge de acolo,
nici toate forțele iadului! Poate să răcnească leul până când va răguși, nimic nu-i va
reuși, așa cum zice cântarea scrisă de Martin Luther:

„De-ar fi cu draci pământul plin,

ce-ar vrea să ne înghită,
Nu ne-ndoim cât de puțin
de-a noastră reușită.
Al lumii-acestea prinț
scrâșnește-amar din dinți;
Dar oricât ar scrâșni,
nimic n-ar izbuti;
Scriptura-l va răpune.” (Cântarea 144 din Imnuri creștine, ediție veche)

• „Pe cine să înghită.” Care sunt urmările sau efectele înghițirii? Dacă înghițim ceva – un
aliment, ca pâinea sau alt produs alimentar, ce se întâmplă cu el mai departe? Am
cercetat procesul acesta și am constatat că înghițirea este urmată de trei consecințe:

(01) Dispariția. După ce am înghițit o porțiune dintr-un aliment, aceasta nu se mai vede.
Dacă cineva este înghițit de Satana, el dispare. El, care venea cu regularitate la serviciile
divine și era punctual, activ, căruia îi plăcea mult să se întâlnească acolo cu familia
credincioșilor, care participa la studiile Școlii de Sabat și venea pregătit, răspundea la
360

întrebări, se ruga, a început să vină mai rar, din ce în ce mai rar, până când a dispărut.
Unde e fratele/sora . . .? Nu mai sunt printre noi, nu au mai venit de mult, i-a înghițit
Satana!
Page
 (02) Descompunerea. Alimentul înghițit ajunge în stomac, unde este supus procesului
digestiei; sucul gastric, alte substanțe chimice, îl descompun așa încât ajunge cu totul
altfel de cum era înainte de a fi înghițit. Dacă s-ar putea privi în stomac atunci s-ar
putea constata acest lucru. Cum era alimentul în farfurie și cum e acum, la câteva ore
după ce a fost înghițit! Cu totul altfel.

Cineva a fost înghițit de Satana: nu mai este cum a fost mai înainte, cum îl știam, el s-a
schimbat și continuă să se schimbe în rău, ajunge de nerecunoscut, face lucruri grave, de
care se ferea ca de foc, folosește cuvinte pe care mai înainte nu le-ar fi rostit în niciun
caz. Nu se mai îmbracă așa cum se îmbrăca atunci când era un copil al lui Dumnezeu,
mănâncă, bea, se poartă cu totul altfel. E alt om, complet schimbat, pentru că l-a
înghițit Satana.

(03) Asimilarea. Alimentul înghițit și descompus în stomac, în duoden, trece mai

departe în intestin, unde e supus altor transformări, iar substanțele utile rezultate sunt
transportate de sânge în toate organele, sistemele și țesuturile organismului; acestea
hrănesc corpul, devenind o parte din el. Rețineți: o parte din el, din corp. Alimentul
este atât de mult schimbat, că devine ca trupul nostru, nu se mai deosebește deloc de
el.

Aceasta este explicația simplă pe care o dă un nespecialist în fiziologie. Sigur, un biolog,

un medic, ar putea spune mult mai mult și mai bine. Totuși, în linii mari, așa stau
lucrurile. Omul înghițit de Satana ajunge în cele din urmă ca Satana, după chipul și
asemănarea lui: gândește, acționează ca Satana. Ce tragedie! „Îl aveți de tată pe
diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru”, a zis Isus către împotrivitorii Săi iudei
(Ioan 8,44).

• Și? Dacă cineva a fost înghițit de Satana, cu toate urmările nenorocite descrise, mai
poate scăpa vreodată? Depinde în ce măsură s-a produs degenerarea. Totuși, câtă
vreme există suspinul, dorința după mai bine (și aceasta este lucrarea indiscutabilă a
Duhului Sfânt) – există speranță. S-a pus cândva întrebarea: „Se poate lua prada celui
puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare? ,Da’, zice Domnul, ,prada celui
puternic îi va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva
vrăjmașilor tăi și-i voi scăpa pe fiii tăi’” (Isa 49,24.25).

• Să observăm două asemenea împliniri ale făgăduinței acesteia, că prinșii lui Satana pot
scăpa, un caz din Vechiul Testament și altul din Noul Testament:

(01) Locuitorii cetății Ninive. Dumnezeu l-a trimis pe profetul Său Iona, fiul lui Amitai,
să strige împotriva cetății Ninive, a cărei răutate se urcase până la cer (vezi Iona 1,1.2).
Adică să-i cheme pe oamenii aceia la pocăință. Că răutatea lor se suise până la
Dumnezeu sună exact ca în cazul cetăților din Câmpia Iordanului în timpul lui Avraam:
361

„Și Domnul a zis: ,Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor
într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au
Page

lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi așa, voi ști’” (Gen
 18,20.21). Strigătul împotriva locuitorilor din Sodoma și Gomora a ajuns până la
Dumnezeu; răutatea cetății Ninive s-a suit până la El!

Iona nu a fost de acord cu misiunea primită și s-a eschivat, încercând să fugă la Tars, dar
Domnul a pus mâna pe el și l-a trimis din nou la Ninive. Datorită peripețiilor prin care
trecuse pe mare (vezi capitolele 1-2), de data aceasta Iona s-a supus și s-a dus acolo
unde l-a trimis Domnul (vezi Iona 3,1-3).

Avertismentul strigat de Iona pe străzile cetății Ninive, „Încă patruzeci de zile și Ninive va
fi nimicită!” (Versetul 4), era implicit o chemare la pocăință. Și ei s-au pocăit, întregul
oraș, ceva de necrezut și poate unic în istoria lumii.

Iată ce ni se spune despre experiența lor: „Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu,
au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul a
ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, și-a
scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și a șezut în cenușă. Și a trimis să se dea de
știre în Ninive, din porunca împăratului și mai marilor lui, următoarele: ,Oamenii și
vitele, boii și oile, să nu guste nimic, să nu pască și nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii
și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la
calea lor cea rea și de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine știe dacă
nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi și dacă nu-Și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu
pierim!’” (Versetele 5-9)

Care a fost răspunsul Domnului? „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la

calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu
l-a făcut” (versetul 10).

Ninivitenii erau prinși în lațul Satanei, înghițiți de el. Au putut scăpa? Cronica ne arată
că da. Ei s-au pocăit cu adevărat și Domnul a fost milostiv, iertându-i, fără să ceară
aprobarea profetului, care s-a făcut foc.

(02) Demonizatul din Gadara. Imposibil de stăpânit, devenit o teroare pentru ținutul
acela, demonizatul a ajuns față în față cu Isus. Este descris astfel: „Omul acesta își avea
locuința în morminte și nimeni nu mai putea să-l țină legat, nici chiar cu un lanț. Căci de
multe ori fusese legat cu picioarele în obezi și cu cătușe la mâini, dar rupsese cătușele și
sfărâmase obezile și nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi și noapte, stătea în
morminte și pe munți, țipând și tăindu-se cu pietre” (Marcu 5,3-5).

Evanghelistul Luca ne spune că era „stăpânit de mai mulți draci; de multă vreme nu se
îmbrăca în haină și nu-și avea locuința într-o casă, ci în morminte” (Luca 8,27). Tot el ne
spune că duhul necurat „pusese stăpânire (pe el) de multă vreme”, că omul „era păzit
legat cu cătușe la mâini și cu obezi la picioare, dar rupea legăturile și era gonit de demon
prin pustii” (versetul 29).
362

„Stăpânit de mai mulți draci”; câți? Când Isus l-a întrebat cum îi este numele, el a
Page

răspuns, „,Legiune’, pentru că intraseră mulți draci în el” (versetul 30). Se poate lua
 prada celui puternic? Și poate scăpa cel prins din prinsoare? Aici avem un răspuns
pozitiv. Omul stăpânit de mii de demoni a fost eliberat de ei la glasul lui Isus. Era cu
totul schimbat: „Oamenii au ieșit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus și l-au găsit pe
omul din care ieșiseră dracii, șezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat și în toate mințile; și
i-a apucat frica” (versetul 35).

Frică acum, când demonizatul era eliberat? Frica îi stăpânise până atunci și acum
trebuia să dispară, și ei să-I fie recunoscători Mântuitorului pentru că a îndepărtat
pericolul acela îngrozitor din regiunea lor.

Matei vorbește despre doi demonizați (vezi Matei 8,28.29), dar Marcu și Luca și-au
concentrat atenția asupra unuia dintre ei, care era, se pare, cel mai fioros. Ei amândoi
au fost vindecați: „Între timp, o schimbare minunată s-a produs cu demonizații. Lumină
strălucise în mințile lor. Ochii lor sclipeau de inteligență. Fețele, atât de mult timp
deformate după chipul lui Satana, au devenit dintr-o dată blânde, mâinile pătate de
sânge erau liniștite și cu glasuri de bucurie oamenii Îl lăudau pe Dumnezeu pentru
eliberarea lor” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 338).

Vorbind despre unul dintre ei, evanghelistul Luca zice: „Omul din care ieșiseră dracii Îl
ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar Isus l-a trimis acasă și i-a zis: ,Întoarce-te acasă și
povestește tot ce ți-a făcut Dumnezeu.’ El a plecat și a vestit prin toată cetatea tot ce-i
făcuse Isus” (Luca 8,38.39). Marcu adaugă câteva cuvinte despre efectul predicării
aceleia: „Și toți se minunau” (Marcu 5,20).

Arătând contrastul dintre frica gadarenilor și pacea dobândită de cei tămăduiți, Spiritul
Profetic zice: „Dar cu totul altul era simțământul demonizaților restabiliți. Ei doreau
compania izbăvitorului lor. În prezența Lui se simțeau siguri față de demonii care le
torturaseră viața și le ruinaseră bărbăția. Când Isus era pe cale să intre în corabie, ei
s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui și L-au implorat să-i țină lângă
El, unde puteau asculta totdeauna cuvintele Lui. Însă Isus le-a poruncit să meargă acasă
și să spună ce mari lucruri făcuse Domnul pentru ei.” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii, pagina 339)

• „Fiți treji și vegheați!”, acesta a fost îndemnul apostolului Petru în prima sa epistolă,
capitolul 5,8. Acestea sunt două atitudini: „fiți trezi”, „vegheați”, legate prin conjuncția
„și”. Una fără alta nu este eficientă. Între aceste două atitudini există asemănări, dar și
deosebiri de sens.

(01) A fi treaz se referă la starea de nesomn, dar ea poate fi determinată de multe

cauze: poate fi insomnie, adică neputința de a dormi, din cauza altui somn prea recent, a
unei oboseli prea mari, a unor gânduri chinuitoare sau încântătoare, a unei indigestii, a
unei stări nervoase proaste, datorită unor substanțe care alungă somnul sau alte cauze.
363

Deci, a fi treaz nu este neapărat o virtute, poate fi o neputință. Dar omul poate fi treaz și
pentru că își propune să fie treaz, pentru că face un efort ca să stea treaz, fără succes în
cazul lui Eutih, care a adormit pe fereastră în timpul predicii lui Pavel la Troa, a căzut de
Page

la etajul trei și a fost ridicat mort, dar a fost înviat apoi de Pavel (vezi Fapte 20,9.10).
 (02) A veghea înseamnă mai mult. Dacă prima stare, a fi treaz, poate fi intenționată sau
neintenționată, a doua, a veghea, este numai intenționată. Veghere înseamnă
concentrarea atenției, grijă, vigilență, responsabilitate. Despre păstorii de lângă
Betleem se spune că „făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8); aceasta
era veghere. Deci, a veghea înseamnă a face de strajă, a păzi, a supraveghea, a proteja.

Apostolul Pavel le-a cerut prezbiterilor adunați în Milet: „De aceea vegheați” (Fapte
20,31), după ce îi avertizase în versetele 29 și 30: „Știu bine că, după plecarea mea, se
vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru
oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor.” În
cazul acesta „a veghea” însemna: „fiți prudenți, fiți cu ochii în patru, nu vă lăsați
amăgiți”.

Iată un alt îndemn al aceluiași apostol: „Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni,
întăriți-vă!” (1 Cor 16,13). „Faptul că acest îndemn se găsește în câteva locuri din Noul
Testament subliniază necesitatea pentru creștin de a fi în gardă împotriva eforturilor
vrăjmașului de a-l distruge (vezi Matei 24,42; 25,13; Marcu 13,35; Fapte 20,31; 1
Tesaloniceni 5,5.6). Aici îndemnul avea o aplicație specială față de primejdiile specifice
care-i pândeau pe credincioșii corinteni. Ei trebuia să aibă grijă ca nu cumva mântuirea
lor să fie periclitată de disensiuni, învățături false, învățători falși, practici eronate și
răspândirea idolatriei în jurul lor.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 6, pagina 816)

• „Fiți treji și vegheați!”, a zis Petru. „Vegheați, fiți tari în credință”, a zis Pavel. „Vegheați
și rugați-vă!”, a zis Isus. Acum avem această armură spirituală vitală pentru biruința
creștinului: el trebuie să fie treaz, să vegheze, să exerseze credință, să se roage.
Vegherea fără rugăciune nu e neapărat religie, ea poate fi o profesie, și paznicii de
noapte veghează sau trebuie să vegheze; iar rugăciunea fără veghere și fără credință
este ineficientă; ea poate fi o liturghie mecanică fără niciun rezultat spiritual, care nu
influențează viața.

• Îmi exprim dorința și convingerea că noi suntem gata să stăm treji, să veghem, să ne
rugăm cu credință. Să facem așa pentru siguranța noastră spirituală! Și Hristos ne va
izbăvi „din gura leului” (2 Tim 4,17). „Leul din seminția lui Iuda” (vezi Apocalipsa 5,5) ne
va izbăvi de leul care răcnește și caută să ne înghită. Atunci Hristos poate lucra în noi și
prin noi spre slava Sa în veci de veci. Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 359: „O, Tată din ceruri!”

Cântarea de închidere, 522: „Să priveghem!”

364
Page
 CINE TE OPREȘTE?

• Fiecare dintre noi are dorințe, aspirații, planuri, inițiative. La unele renunțăm, dându-ne
seama că nu sunt necesare, nu sunt bine gândite, ori sunt greșite, dăunătoare, cumva
chiar periculoase. Pe altele le părăsim, în orice fază, pentru că am găsit alte obiective,
mai bune, sau măcar le amânăm din motive financiare, lipsă de timp, sau alte cauze.

• Există însă și planuri, inițiative, obiective, pe care am dori să le înfăptuim, dar suntem
împiedicați să pornim la drum. Ce ne poate împiedica în realizarea acestora? Eu am
găsit cinci factori care ne pot împiedica sau opri: (01) circumstanțele; (02) noi înșine;
(03) alți oameni; (04) Duhul Sfânt; (05) Satana. Să analizăm pe rând acești cinci factori:

(01) Circumstanțele

• Acum câțiva ani, am făcut o călătorie împreună cu soția din Statele Unite în Germania, în
vizită la rude. Am vizitat o comunitate română la cererea celor de acolo și am predicat.
Am amintit într-o predică două dintre cărțile pe care le scrisesem și am promis că le voi
trimite prin poșta electronică acelora care vor dori să le aibă. Nu aveam cu mine
computerul portativ și nu-l folosesc niciodată în acest scop. În Sabatul următor, cineva
mi-a reproșat că nu am trimis cărțile, dar am răspuns: „Nu am ajuns acasă în Statele
Unite. Când voi fi acolo le voi trimite.” Era vorba de împrejurări: era necesară o
călătorie spre casă pentru a pune în practică ce am făgăduit. Și după aceea am făcut
așa.

• Uneori împrejurările ne blochează planurile complet, așa încât nu putem realiza deloc ce
ne-am propus. Dacă este vorba despre promisiuni, ne cerem scuze, nu le ignorăm pur și
simplu. Dacă sunt doar obiective personale, pe care le putem schimba sau la care
putem renunța oricând, încercăm altfel, încercăm altădată, sau facem altceva. Iată-l pe
apostolul Pavel neînstare de a face ce dorise:

- „Nu vreau să nu știți, fraților, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg
vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum”
(Rom 1,13). Scriitorul nu a explicat ce l-a împiedicat să meargă la Roma, dar trebuie să fi
fost alte activități sau cine știe ce împrejurări nefavorabile.

- „Și am căutat să vestesc evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc
pe temelia pusă de altul, după cum este scris: ,Aceia cărora nu li se propovăduise despre
El Îl vor vedea și cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaște.’ Iată ce m-a împiedicat de multe
ori să vin la voi” (Rom 15,20-22). Din nou Pavel, din nou despre Roma, dar aici el explică
motivele nevenirii la ei: avea de lucru în alte părți, era împiedicat de aceste nevoi ca
să-și împlinească visul de a-i vizita pe creștinii romani.
365

(02) Noi înșine

• E posibil așa ceva? Noi să fim cauza nerealizării unor obiective? Cum s-ar putea
Page

întâmpla? Simplu: nu am făcut tot ce puteam, nu ne-am documentat corect și suficient,

 nu am procurat elementele și instrumentele necesare pentru a ne atinge țintele. Am
fost delăsători, ne-am lăsat furați de alte lucruri și am rămas în urmă, depășiți de propria
noastră indolență, nepregătire, inconsecvență, nestatornicie.

• În lucrurile vieții acesteia, asemenea eșecuri pot fi nesemnificative, dar dacă este vorba
despre viața spirituală, despre calea mântuirii, consecințele pot fi periculoase și tragice,
ducând la pierderea mântuirii. Noi nu vom ajunge niciodată la marea de cristal fără o
părtășie totală cu Mântuitorul. Și la ce folosește această părtășie? Ne schimbă, ne
pregătește pentru cer, așa cum citim în 2 Corinteni 3,18: „Noi toți privim cu fața
descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui,
din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

• Iată ce avem de făcut pentru această orientare vitală, cu urmările ei binecuvântate și

veșnice: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori (eroii
credinței din capitolul 11), să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară
așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă
la Căpedenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I
era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de
domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,1.2).

• „Să dăm la o parte orice piedică”; „și păcatul, care ne înfășoară așa de lesne”. Aici sunt
două lucruri diferite. Păcatul ne blochează accesul la Hristos, Salvatorul răstignit pentru
noi. Ba chiar Îl împiedică pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile (vezi Isaia 59,1.2). Dar
ce sunt piedicile? „Orice piedică”. Nu este vorba tot despre păcat, pentru că ar fi o
repetare inutilă. Există lucruri care nu sunt păcate, nu sunt călcări ale legii lui
Dumnezeu, dar obstacole, impedimente în această venire la Hristos. Trebuie să le dăm
la o parte. De ce noi? De ce nu Dumnezeu?

• E adevărat, pe unele le putem înlătura noi, în timp ce la altele poate va fi greu sau
imposibil. Dar piedicile trebuie să fie înlăturate. Toate. În acest din urmă caz să ne
rugăm. Cum a zis Mântuitorul? „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un
grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ,Mută-te de aici colo’, și s-ar muta; nimic
nu v-ar fi cu neputință” (Mat 17,20). Sau: „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva
muntelui acestuia: ,Ridică-te și aruncă-te în mare’, și dacă nu se va îndoi în inima lui, ci
va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veți
cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea” (Marcu 11,23.24).

• Isus nu vorbea despre munți geografici, ci despre greutăți, obstacole, piedici.

Rugăciunea cu credință le înlătură. Și nu este vorba despre mușuroaie de cârtiță,
movilițe, sau dealuri. Munți! Cele mai înalte ridicături ale pământului, simbolizând
366

piedici uriașe în calea succesului nostru. Rugăciunea cu credință le spulberă pe toate.

„Să dăm la o parte orice piedică”. Noi, personal, direct, când se poate, pentru că
Dumnezeu nu va face ce putem face noi: „Dați piatra la o parte”, a zis Isus la mormântul
Page

lui Lazăr (Ioan 11,39). Nu a dat-o El la o parte, acest lucru îl puteau face și oamenii, li s-a
 poruncit să-l facă și l-au făcut. Dar învierea a făcut-o El; oamenii nu puteau face așa
ceva. Când piedicile depășesc puterea omenească, le înlătură Dumnezeu, dar numai la
cererea noastră plină de credință și de recunoștință.

(03) Alți oameni

• Unii oameni poate ne vor binele și de aceea ne stau în cale, judecând că nu este bine ce
am dorit să facem. Sau că nu e posibil. Sau că nu este timpul potrivit. Dar alții o fac din
dușmănie. Cailor li se pune o legătură la picioarele din față, numită piedică, pentru ca să
nu fugă, ci să se miște încet, în scopul de a paște numai într-un anumit loc și să fie ușor
de controlat. Există și un procedeu brutal de a trata pe cineva, punându-i în față un
picior sau un obiect pentru a-l face să cadă; se zice că „i s-a pus piedica”, sau „o piedică”.

• Adversarii creștinismului au depus eforturi sălbatice, chiar de la nașterea bisericii, ca să-i

împiedice lucrarea: cerându-le servilor lui Dumnezeu să se oprească din propovăduire,
amenințându-i, sau chiar bătându-i pentru a-i intimida și înfricoșa.

• După vindecarea slăbănogului, care cerșea la poarta templului numită „Frumoasă”, și

după predica ținută de Petru, așa cum ni se istorisește în Fapte 3,1-26, Petru și Ioan au
fost arestați. Sinedriul a încercat să le blocheze activitatea: „Dar, fiindcă îl vedeau lângă
ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă. Le-au poruncit doar să
iasă afară din Sobor, s-au sfătuit între ei și au zis: ,Ce vom face oamenilor acestora? Căci
este știut de toți locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită, pe care n-o
putem tăgădui. Dar, ca să nu se lățească vestea aceasta mai departe în norod, să-i
amenințăm și să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în numele
acesta’” (4,14-17)

• S-au supus apostolii restricției lor? Să vedem: „Și, după ce i-au chemat, le-au poruncit să
nu mai vorbească cu niciun chip, nici să-i mai învețe pe oameni în numele lui Isus. Drept
răspuns, Petru și Ioan le-au zis: ,Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui
Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu
vorbim despre ce am văzut și am auzit’” (versetele 18-20). Care a fost reacția
conducătorilor? „I-au amenințat din nou și i-au lăsat să plece, căci nu știau cum să-i
pedepsească, din pricina norodului, fiindcă toți Îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele
întâmplate. Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare avea mai bine de
patruzeci de ani” (versetele 21 și 22).

• Conducătorii iudei au încercat, prin poruncire și prin amenințare, să-i împiedice pe

apostoli să-L predice pe Hristos, dar nu au reușit. Din contra, intenția lor a fost
zădărnicită prin teama de norod, care era încântat de minunea de vindecare săvârșită de
Dumnezeu prin apostoli.
367

• Mai târziu au mers însă și mai departe: i-au arestat pe toți apostolii, i-au pus în temniță
Page

și așteptau să treacă noaptea pentru a-i judeca (vezi Fapte 5,17.18). Erau legați, închiși
 în temniță: piedici în calea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu. Dar un înger al Domnului a
dat piedicile la o parte, eliberându-i, și i-a trimis în templu ca să predice evanghelia, ceea
ce ei au și făcut (vezi versetele 19-21).

• S-a aflat că sunt în templu, au fost aduși la Sinedriu și interogați cu furie: „Nu v-am
poruncit noi cu tot dinadinsul să nu-l mai învățați pe norod în numele acesta? Și voi iată
că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră
sângele acelui om” (versetul 28). Apostolii nu s-au lăsat intimidați: „Petru și apostolii
ceilalți, drept răspuns, i-au zis (marelui preot): ,Trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi
L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și
L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi
suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce
ascultă de El’” (versetele 29-32).

• Răspunsul lor curajos i-a înfuriat și mai mult pe conducători: „Când au auzit ei aceste
vorbe, îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare” (versetul 33). A intervenit Gamaliel și
mai marii au renunțat la gândul de a-i ucide, dar nu le-au dat drumul ușor: „După ce i-au
chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în numele lui Isus
și le-au dat drumul” (vezi versetele 34-40; cuvintele citate sunt din versetul 40).

• Împiedicați să vestească evanghelia? Cu succes? Nu! Apostolii au fost bucuroși și au

ignorat prohibiția: „Ei au plecat dinaintea Soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți
să fie batjocoriți pentru numele Lui. Și, în fiecare zi, în templu și acasă, nu încetau să-i
învețe pe oameni și să vestească evanghelia lui Isus Hristos” (versetele 41 și 42).

• Pretutindeni în Iudea și peste hotare, iudeii și păgânii au făcut eforturi disperate ca să

oprească înaintarea evangheliei. Nimic însă nu a reușit, pentru că Duhul Sfânt era la
cârmă, dând la o parte toate piedicile și favorizând lucrarea creștinilor.

• Apostolul Pavel lucra pentru Hristos cu toată îndrăzneala, înfruntând toate vicisitudinile
și asumându-și toate riscurile: „Voi mai rămâne totuși în Efes până la Cincizecime, căci
mi s-a deschis aici o ușă mare și largă și sunt mulți protivnici” (1 Cor 16,8.9). Mulți
protivnici, multe obstacole, multe greutăți. Dar cine-L poate împiedica pe Dumnezeu
să-Și facă lucrarea?

• Urmărindu-mi activitatea misionară pe facebook, un membru al bisericii care mi se

pretindea prieten mi-a scris să o las mai încet cu solia sănătății. Trebuia să-l ascult? Era
totuna cu a-mi cere: „Nu ne mai predica despre cele trei solii îngerești, despre Sabat
etc.!” Să ascult? Să ascultăm? Să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu?
368

Judecați și dumneavoastră înșivă.

Page
 • Să ascultăm de oameni care încearcă să ne împiedice de a predica adevărul, care
încearcă să limiteze propovăduirea noastră la ce le convine lor? A zis Domnul către
profetul Isaia: „Poporul acesta este un popor răzvrătit, niște copii mincinoși, niște copii
care nu vor să asculte legea Domnului, care zic văzătorilor: ,Să nu vedeți!’, și proorocilor:
,Să nu proorociți adevăruri, ci spuneți-ne lucruri măgulitoare, proorociți-ne lucruri
închipuite. Abateți-vă din drum, dați-vă în lături de pe cărare, lăsați-ne în pace cu
Sfântul lui Israel!’” (Isa 30,9-11)

• Iată ce le-ar fi răspuns apostolul Pavel, ce trebuie să le răspundem noi unor astfel de
oameni, care încearcă să împiedice lucrarea lui Dumnezeu: „Caut eu oare, în clipa
aceasta, să capăt bunăvoința oamenilor, sau bunăvoința lui Dumnezeu? Sau caut să le
plac oamenilor? Dacă aș mai căuta să le plac oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos” (Gal
1,10).

(04) Duhul Sfânt

• Referindu-Se la răutatea oamenilor care au trăit înainte de potop, „Domnul a zis: ,Duhul
Meu nu va rămâne pururi în om, căci și omul nu este decât carne păcătoasă; totuși,
zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani’” (Gen 6,3). La subsolul paginii este dată o
explicație pentru verbul „nu va rămâne”: „nu se va lupta sau nu va stăpâni”.

• Cei o sută douăzeci de ani nu s-au referit la lungimea vieții oamenilor, pentru că
Dumnezeu nu a stabilit o vârstă fixă și standard când să moară oamenii. Observăm că
după potop și mai târziu oamenii încă au putut trăi peste 120 de ani. A fost vorba mai
degrabă de un timp de har. Oamenii dinainte de potop au fost foarte stricați: „Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6,5). Duhul Sfânt Se lupta să
rețină valul de stricăciune.

• Dar așa este și în prezent: multe acțiuni rele ale nelegiuiților sunt împiedicate de Duhul
lui Dumnezeu. Cum se explică însă faptul că mulți neconvertiți dau adesea pe față
trăsături de caracter admirabile? Acesta este efectul lucrării Duhului Sfânt asupra lor.
Iar pe cei afară din cale de răi El îi strunește, dar după încheierea harului Se va retrage
de la cei nepocăiți și atunci ei vor fi prada celor mai sălbatice porniri ale firii lor și vor fi la
dispoziția nelimitată a Satanei.

• E clar că Duhul Sfânt limitează răul care are loc pe pământ. Dar binele? E posibil ca El să
împiedice chiar unele lucrări bune, chiar lucrări făcute din sinceritate și credincioșie,
pentru Dumnezeu și pentru oamenii rătăciți de turma Sa? Da, e posibil, așa cum ne
arată experiențele lui Pavel și Sila:
369

„Fiindcă au fost opriți de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ținutul
Frigiei și Galatiei. Ajunși lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus
Page

nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia și s-au pogorât la Troa. Noaptea, Pavel a
 avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare și i-a făcut următoarea rugăminte:
,Treci în Macedonia și ajută-ne!’ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să
ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim evanghelia”
(Fapte 16,6-10). Iată cum explică experiența aceasta un anumit autor:

- „Pavel și Sila călătoreau spre apus pe teritoriul cunoscut în Biblie ca Asia. Locurile pe
care le-au vizitat sunt acum în țara modernă Turcia. În versetul 6, Luca zice: ,Fiindcă au
fost opriți de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ținutul Frigiei și
Galatiei.’ Aici Îl vedem pe Duhul Sfânt la lucru schimbând planurile lui Pavel și Sila. Când
Luca zice că Duhul îi interzisese lui Pavel să vestească Cuvântul în Asia, el dă de înțeles că
Pavel intenționase să facă așa. Fără îndoială, la un moment dat, Pavel făcuse cunoscută
dorința sa grupului său misionar. Cu toate că Luca nu menționează Efesul, orașul
principal al Asiei, se pare că Pavel dorise să propovăduiască evanghelia acolo. Efesul era
un mare centru comercial, religios și cultural. Totuși, Duhul Sfânt a amânat predicarea
lui Pavel acolo. La timpul stabilit de Dumnezeu, el s-a dus la Efes pentru lucrare. El s-a
dus acolo spre sfârșitul celei de a doua călătorii misionare (Fapte 18,19-21) și s-a întors
în cursul celei de a treia călătorii.”

- Același autor zice: „După ce au sosit în Misia, în partea de nord-vest a ceea este Turcia
modernă, Pavel și Sila au vrut să se îndrepte spre nord în provincia nordică a Bitiniei. Se
pare că aveau o strategie pe care doreau să o aplice. Partea nordică a Bitiniei era pe
coasta sudică a Mării Negre. Un oraș cheie în această provincie era Nicea. Acesta ar fi
fost un loc important pentru dus evanghelia. Acum, pentru a doua oară, Duhul Sfânt a
intervenit. ,Duhul lui Isus’ nu a îngăduit grupului misionar să meargă în Bitinia. Acesta a
fost un moment istoric în istoria bisericii. Duhul a îndreptat atenția lui Pavel și a
grupului său spre Europa în loc de Bitinia. În cursul cărții Faptelor, momente cruciale
sunt descrise ca venind de la Duhul. Strategia lui Dumnezeu pentru evanghelizarea
mondială era Europa înainte de Asia.”

• Mântuitorul le promisese apostolilor, cu ore sau minute înainte de a-i părăsi ca să Se

întoarcă la Tatăl: „Ci voi veți primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi,
și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile
pământului” (Fapte 1,8). Veți primi putere, dar veți primi și orientare de la Duhul Sfânt.
El vă va călăuzi în toată lucrarea voastră, inspirându-vă planurile, acțiunile, soliile. Nu
era lucrarea lor, ci lucrarea Duhului Sfânt. Nu degeaba s-a zis că, de fapt, cartea ar
trebui numită „Faptele Duhului Sfânt.”

(05) Satana

• Am văzut din două texte citite mai înainte, Romani 1,13 și 15,22, cum Pavel i-a informat
pe credincioșii din Roma că intenționase să meargă la ei, și nu o dată, dar, zicea el, „am
fost împiedicat până acum” (primul text), „iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la
370

voi” (al doilea text, înainte de care a arătat că a mai avut de lucru în alte părți).
Page
 • Există însă un alt text, unde Pavel este mai explicit, adresându-se credincioșilor din
orașul grecesc Tesalonic: „Astfel, o dată și chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel
puțin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes 2,18). Satana să împiedice
lucrarea lui Dumnezeu? Nu e de mirare, aceasta este toată dorința lui. Dar poate? În
măsura în care-i permite Dumnezeu. Dar de ce îi permite? Pentru că are încă libertate
să demonstreze în fața universului filosofia lui și nu este oprit până ce lucrarea de
răspândire a evangheliei va fi încheiată. El va pierde prin folosirea dușmănoasă a
toleranței divine și astfel va fi pentru totdeauna nimic, fără să rămână în urmă vreun
regret.

• Am arătat cum oamenii (iudei sau păgâni) au făcut eforturi disperate ca să împiedice
răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu de către creștini, și același lucru l-au făcut
necredincioșii în toate veacurile de atunci încoace. Dar în spatele tuturor acestor
împiedicări, obstrucții, prigoniri, a fost marele apostat alungat din cer.

• Ni se spune în ultima carte a Bibliei: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a
început s-o urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și cele
două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în
locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața
șarpelui. Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.
Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura și a înghițit râul, pe care-l
aruncase balaurul din gură” (Apoc 12,13-16).

• Antichitatea, evul mediu, epoca modernă: diavolul a urmărit pretutindeni

femeia/biserica, pentru ca s-o nimicească, dar Dumnezeu a ocrotit-o, a hrănit-o, a
inspirat-o, a întărit-o, a călăuzit-o. Era vorba despre marea luptă pe care
Lucifer/balaurul/Satana a stârnit-o în cer și a continuat-o pe pământ, după atragerea în
păcat a primei perechi de ființe omenești. A fost războiul început în cer împotriva lui
Mihail și reluat pe pământ, culminând cu uciderea Fiului lui Dumnezeu.

• Până când merge balaurul cu împotrivirea? Până la sfârșitul istoriei. Ultima fază a
bisericii Domnului este numită „rămășița” și despre atitudinea vrăjmașului față de ea se
spune astfel: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței
ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc 12,17).
Biserica rămășiței este în prezent ținta atacurilor Satanei, atacuri care se vor înteți tot
mai mult până când, potrivit cu Apocalipsa 13,11-17, vor culmina cu un decret de
moarte împotriva slujitorilor viului Dumnezeu/Creator.

• „Am vrut să venim la Tesalonic, dar ne-a împiedicat Satana, o dată și chiar de două ori,”
a zis apostolul Pavel. Să nu ne mirăm niciodată că vrăjmașul ne pune piedici! El e
371

disperat, e furios pentru că vede că îi vine sfârșitul: „De aceea, bucurați-vă, ceruri și voi
care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi,
cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apoc 12,12).
Page
 • Despre eforturile lui Satana de a împiedica și de a zădărnici lucrarea lui Dumnezeu avem
mărturii valoroase, din care le citez pe următoarele:

- „Prințul răului se luptă pentru fiecare centimetru de teren pe care avansează poporul
lui Dumnezeu în călătoria sa către cetatea cerească. În toată istoria bisericii, nicio
reformă nu a înaintat fără să întâmpine obstacole serioase. Așa a fost în zilele lui Pavel.
Oriunde apostolul a întemeiat o biserică, au existat unii care pretindeau că primesc
credința, dar care au introdus erezii care, dacă ar fi fost primite, ar fi eliminat în cele din
urmă dragostea de adevăr.” (The Great Contorversy/Tragedia veacurilor, pagina 396)

- „Primii creștini au fost adesea chemați să întâmpine puterile întunericului față în față.
Prin sofisme și prin prigoană, vrăjmașul s-a străduit să-i abată de la credința cea
adevărată. În timpul prezent, când sfârșitul tuturor lucrurilor pământești se apropie cu
rapiditate, Satana depune eforturi disperate ca să amăgească lumea. El născocește
multe planuri ca să țină mințile ocupate și să abată atenția de la adevărurile esențiale
pentru mântuire. În fiecare oraș, agenții lui sunt ocupați cu organizarea în partide a
acelora care se opun legii lui Dumnezeu.” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor,
pagina 219)

- „Arhiamăgitorul este la lucru ca să introducă elemente de confuzie și răzvrătire și

oamenii sunt înflăcărați cu un zel care nu este potrivit cu cunoștința. Răutatea ajunge la
un nivel niciodată atins până aci și, totuși, mulți predicatori ai evangheliei strigă: ,Pace și
liniște.’ Dar solii credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să înainteze în mod perseverent în
lucrarea lor. Îmbrăcați cu armura cerului, ei trebuie să meargă înainte fără teamă și
biruitori, neîncetând niciodată lupta lor, până când fiecare suflet la care pot ajunge va fi
primit solia adevărului pentru timpul acesta.” (Ibid., paginile 219-220)

O MARE DILEMĂ

• Și acum marea întrebare: cum putem ști când este Spiritul lui Dumnezeu și când este
Satana care ne împiedică în atingerea obiectivelor noastre, particulare sau misionare?
Cum știa apostolul Pavel?

• Întrebarea aceasta este foarte serioasă și avem nevoie de orientare precisă, ca să fim
siguri că nu greșim. Putem să ne înșelăm și să-i înșelăm și pe alții, zicând că Dumnezeu a
pus piedici, când de fapt Satana a fost la lucru, sau să-l menționăm pe Satana, când de
fapt a fost intervenția lui Dumnezeu.

• A pune lucrarea lui Dumnezeu, respectiv a Duhului lui Dumnezeu, pe seama Satanei este
o afirmație foarte periculoasă, o hulă împotriva Duhului Sfânt. Avem precedente în
acest sens. Iată-i , de pildă, pe farisei. Hristos a făcut o lucrare de eliberare: „Atunci I-au
372

adus un îndrăcit orb și mut și Isus l-a tămăduit, așa că mutul vorbea și vedea. Toate
noroadele, mirate, ziceau: ,Nu cumva este acesta Fiul lui David?’” (Mat 12,22.23). Chiar
Page

era Fiul lui David și era Fiul lui Dumnezeu, dar noroadele nu erau sigure, ele
 presupuneau. Totuși impresia făcută de minunea săvârșită de Isus asupra lor era
pozitivă, corectă, puternică.

• Nu toți au văzut lucrurile în lumina aceea: „Când au auzit fariseii lucrul acesta (ce ziceau
noroadele), au zis: ,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!’”
(Versetul 24). Absurd, dar mai rău.

• Hristos a răspuns la învinuirea lor cu logica Lui caracteristică: „Isus, care le cunoștea
gândurile, le-a zis: ,Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși este pustiită și orice
cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară
pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăția lui? Și dacă Eu scot afară
dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voștri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii
voștri. Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăția lui
Dumnezeu a venit peste voi. Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i
jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.
Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu strânge cu Mine risipește’”
(versetele 25-30).

• Și nu era vorba doar de interpretare greșită sau de ignoranță. Fariseii comiteau păcatul
care nu se iartă: „De aceea vă spun: orice păcat și orice hulă le vor fi iertate oamenilor,
dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului va fi
iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta,
nici în cel viitor” (versetele 31 și 32).

• Deci, fariseii puneau lucrarea Duhului lui Dumnezeu pe seama Satanei și aceasta era o
hulă, un păcat care nu se iartă niciodată. Dar se poate și invers? Se poate oare ca
oamenii să pună lucrarea lui Satana în seama lui Dumnezeu? Da, se poate. Iată două
exemple:

(01) Saul și „Samuel”. În 1 Samuel 28,4-25, ni se istorisește că Saul fusese lepădat de

Dumnezeu, care nu-i mai răspundea la întrebări pe nicio cale: „. . .nici prin vise, nici prin
Urim, nici prin prooroci” (versetul 6). Atunci a apelat la serviciile unei vrăjitoare din
En-Dor, unde l-au dus slujitorii lui. El a cerut vrăjitoarei să-l cheme pe Samuel, pentru a-i
da un sfat, ca să știe ce să facă, pentru că filistenii îi făceau război și el era disperat.
Vrăjitoarea și-a făcut serviciul și a apărut o ființă misterioasă, după cum zicea ea „o ființă
dumnezeiască, sculându-se din pământ” (versetul 13).

Saul a cerut detalii, femeia i-a spus cum arată cel apărut și „Saul a înțeles (el a înțeles
așa) că era Samuel și s-a plecat cu fața la pământ și s-a închinat” (versetul 14). De ce s-a
închinat crezând că are de a face cu Samuel e greu de priceput, dar să luăm lucrurile așa
cum au fost. El i-a cerut necunoscutului un sfat, iar acesta l-a înspăimântat prin
373

cuvintele lui: „Îndată Saul a căzut la pământ, cât era de lung, și cuvintele lui Samuel l-au
umplut de groază” (versetul 20). Groaza nu l-a părăsit până când a doua zi a pierdut
Page

lupta cu filistenii și, ca să nu cadă viu în mâinile lor, s-a sinucis.

 Cine se ridica „din pământ”? Era chiar „o ființă dumnezeiască”, cum pretindea
vrăjitoarea? De remarcat este că Saul nu a văzut nimic, doar femeia pretindea că vede,
dar Saul a auzit cuvintele nimicitoare. În versetul 3 se spune că „Samuel murise. Tot
Israelul îl plânsese și-l îngropaseră la Rama în cetatea lui.” Deci profetul Samuel era
mort și îngropat. Biblia spune că morții nu știu și nu simt nimic (vezi Eclesiastul
9,5.6.10). Mai spune Biblia că mortul „nu se va mai întoarce în casa lui și nu-și va mai
cunoaște locul în care locuia” (Iov 7,9.10; citat este versetul 10).

De ce am amintit episodul acesta? Pentru că mulți cititori ai Bibliei susțin că vizitatorul

misterios era chiar Samuel. Nu există nicio dovadă că ar fi așa, dimpotrivă, potrivit cu
textele arătate, Samuel se odihnea în mormânt, el, omul lui Dumnezeu. Faptul că în
versetele 15 și 16 se spune „Samuel a zis” este doar o chestiune de redactare și de
punctuație. În limba ebraică a Vechiului Testament nu s-au folosit semne de punctuație;
noi am scrie astăzi „Samuel”, ceea ce înseamnă pretinsul Samuel.

Învățătura biblică despre starea morților, apelarea la o vrăjitoare, cum și cuvintele auzite
de Saul, cuvinte cu o solie nimicitoare, arată că acela nu era altul decât Satana. De
altfel, vrăjmașul mai acționase asupra împăratului renegat: „Duhul Domnului S-a
depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh rău, care venea de la Domnul” (1 Sam
16,14). Era un mod de gândire al evreilor din vechime, spunând că Dumnezeu a făcut
ceva dacă nu împiedica sau nu oprea.

Credința populară susține că sfinții se duc în cer la moarte, iar Samuel era fără îndoială
un astfel de sfânt. Două probleme apar însă aici: (01) Cum l-ar fi trimis Dumnezeu pe
profetul Său din cer la chemarea unei vrăjitoare? (02) De ce pretinsul Samuel nu venea
din cer ca om, ci se scula din pământ ca o ființă dumnezeiască?

Nu! Acela nu era și nu putea fi Samuel, ci Satana. Nu mai există un alt caz ca acela pe
tot parcursul Bibliei.

Am amintit această experiență nenorocită a lui Saul, pentru a arăta că se credea că e o

lucrare a lui Dumnezeu, acolo unde era lucrarea lui Satana.

(02) Simon Magul. „În cetate (Samaria) era un om, numit Simon, care zicea că este un
om însemnat; el vrăjea și punea în uimire pe poporul Samariei. Toți, de la mic până la
mare, îl ascultau cu luare aminte și ziceau: ,Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea care
se numește mare.’ Îl ascultau cu luare aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu
vrăjitoriile lui. Dar, când l-au crezut pe Filip, care propovăduia evanghelia împărăției lui
Dumnezeu și a numelui lui Isus Hristos, au fost botezați, atât bărbați, cât și femei. Chiar
Simon a crezut și, după ce a fost botezat, nu se mai despărțea de Filip și privea cu uimire
minunile și semnele mari care se făceau” (Fapte 8,9-13).

Din nou vrăjitor, din nou vrăjitorie, din nou lucrarea lui Satana. Convertirea lui Simon nu
374

a fost convertire, așa cum a constatat Petru după aceea (vezi versetele 18-23). A fost
doar o formalitate determinată de uimirea lui față de minunile făcute de Filip, minuni
Page

adevărate, în contrast cu așa-numitele minuni făcute de el, minuni false.

 Am amintit acest caz pentru că locuitorii Samariei, care mult timp fuseseră uimiți de
vrăjitoriile lui Simon, ziceau că aceea era puterea lui Dumnezeu, când, de fapt, era
puterea înșelătoare a lui Satana, prezent în toate vrăjitoriile, în toate manifestările
spiritiste, din toate locurile și din toate timpurile.

• Deci, este un păcat și o mare amăgire, o hulă, să pui lucrarea lui Dumnezeu pe seama lui
Satana, cum făceau fariseii la vederea minunilor făcute de Hristos. Și este un lucru
foarte primejdios, nu mai puțin păcătos, să pui lucrarea lui Satana pe seama lui
Dumnezeu. Dar cum ne orientăm, ca să nu greșim? Cum știm când e la lucru Dumnezeu
și cum știm când este vorba de o amăgire satanică? Cum știm dacă în cazul proiectelor
noastre particulare sau în cele misionare a fost Dumnezeu cel care ne-a împiedicat, sau
a fost vrăjmașul nevăzut? Cum? Încerc să sugerez câteva soluții:

(01) Cunoașterea temeinică a Cuvântului lui Dumnezeu. A fost atât de simplu pentru
Hristos, deși flămând, după patruzeci de zile și patruzeci de nopți de post, să descopere
că nu este vorba de un înger din cer, ci de ispititorul, când acesta I s-a adresat cu
cuvintele: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini”
(Mat 4,3). Cum l-a descoperit? În primul rând pentru că începea prin strecurarea unei
îndoieli. La botezul lui Isus, Dumnezeu-Tatăl declarase cu glas tare despre Cel botezat
de Ioan că este Fiul Său (vezi Matei 3,16.17). Ființa nepoftită punea la îndoială lucrul
acesta, așa cum făcuse cu Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat ,să nu mâncați din toți
pomii din grădină’?” (Gen 3,1)

Răspunsul ferm al lui Isus dat ispititorului a fost: „Este scris: ,Omul nu trăiește numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’” (Mat 4,4). Era scris în
Deuteronom 8,3 și Hristos știa foarte bine lucrul acesta, din memorie, fără să aibă
Scriptura la îndemână. Mântuitorul cunoștea foarte bine Scripturile, de aceea a putut să
le reproșeze saducheilor ispititori: „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile,
nici puterea lui Dumnezeu” (Mat 22,29).

(02) Rugăciunea. Așa se ruga psalmistul David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și

cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea
și du-mă pe calea veșniciei!” (Ps 139,23.24) Și apostolul Ioan îi avertiza pe credincioși:
„Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la
Dumnezeu, căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși” (1 Ioan 4,1). Ne rugăm ca
Dumnezeu să ne descopere dacă ne orientăm bine sau rău. Vom ști atunci dacă este un
gând de la El sau din altă parte, pozitiv sau negativ.

Avem și această frumoasă făgăduință, dacă suntem oameni ai Cuvântului și ai rugăciunii,

dacă umblăm cu Dumnezeu (așa cum ni se spune despre Enoh și despre Noe, vezi
Geneza 5,24 și 6,9): „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ,Iată drumul,
mergeți pe el!’, când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isa 30,21).
375

Călăuzirea divină ne va da posibilitatea să identificăm direcția de unde vin sunetele,

cuvintele, sfaturile: de sus sau de jos!
Page
 (03) Consfătuire cu persoane consacrate. Saul, fiul lui Chiș (din nou Saul, dar în zilele lui
bune), împreună cu o slugă, a pornit în căutarea măgărițelor tatălui său, care se
rătăciseră (vezi 1 Samuel 9,1-5). Toată cercetarea prin diferite regiuni ale țării sfinte a
fost zadarnică: măgărițele nu erau nicăieri. Atunci sluga a avut o idee salvatoare: „Iată
că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el nu se
poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie
să apucăm” (versetul 6). Discuția între ei a continuat, apoi au mers la văzător (vezi
restul capitolului) și acesta l-a asigurat pe Saul că problema e rezolvată: „Nu te neliniști
de măgărițele pe care le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit” (versetul 20).

(04) Uneori nu poți ști deloc și atunci e mai bine aștepți. Nu te grăbi să zici: „Satana
m-a împiedicat!” Nici: „Domnul nu îmi permite!” Vei afla răspuns mai târziu sau
niciodată, dar nu te pronunța, nu da curs inspirației, dacă nu ai siguranța că vine de sus.
E mai bine. E mai prudent. Isus Însuși nu le-a spus ucenicilor Săi toate lucrurile: „Mai
am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16,12).

• În iulie 1984, am plecat definitiv, în mod legal, împreună cu familia, și din motive strict
familiale, în Germania Federală. Avusesem promisiunea că în Germania biserica mă va
încadra în pastorație și că unul dintre conducătorii de acolo chiar s-ar fi pronunțat
favorabil. Am ajuns acolo, am luat legătura cu conferința locală, dar nu era așa.
Așteptarea mea fusese înșelată. Atunci am urmat un curs de contabilitate și am primit
un loc de muncă foarte bun.

• Dar nu eram mulțumit: aveam o chemare, mă așteptasem că voi continua să lucrez în

slujba lui Dumnezeu, și acest lucru nu a avut loc. M-am rugat stăruitor, am postit multe
Sabate. Nimic. În Germania nu am fost niciodată angajat în pastorație. De ce nu-mi
răspundea Dumnezeu? De ce nu lucra? Sau diavolul îmi punea piedici?

• După trei ani și două luni de viață în Germania și de altă activitate, am fost chemat ca
pastor în Australia, iar de acolo, după patru ani și opt luni, în Statele Unite ale Americii.
Așa am lucrat în continuare în pastorație mulți ani, până la pensionare. Privind în urmă,
mă bucur că nu am fost angajat în pastorație în Germania Federală; acolo nu era locul
meu, eu nu eram bun pentru acolo, și nu aș fi avut experiențe fericite. Dumnezeu a zis:
„Nu! Nu! Nu! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta!” Dar a avut în vedere pentru mine
lucruri mult mai bune. Pentru că mă iubea și dorea să mă protejeze.

• Exact așa cum a zis apostolul Pavel: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi,
poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în biserică
și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin!” (Efes 3,20.21)

* * * *
376

Cântarea de deschidere, 192: „Doresc a Ta prezență!”

Page

Cântarea de închidere, 361: „Voia Ta, Doamne!”

 „PE VOI ÎNȘIVĂ ÎNCERCAȚI-VĂ!” (2 CORINTENI 13,5.6)

• Noi toți dorim să fim sănătoși. Dacă trăim o viață disciplinată, potrivit cu îndrumările
date de Dumnezeu, sănătatea noastră sporește, așa cum îi dorea apostolul Ioan lui Gaiu
(vezi 3 Ioan 2). Nu este însă suficient să ne încadrăm în normele de viață stabilite de
Creator, ci trebuie să avem și siguranța că starea sănătății noastre este netulburată de
nimic. În acest scop, facem din când când anumite controale, unele la noi acasă, altele
neapărat la un cabinet medical.

• Cunoaștem bine unele metode de verificare a sănătății:

- măsurarea greutății corpului, care diferă în funcție de vârstă și de înălțime;

- măsurarea temperaturii corpului cu termometrul, nu doar prin atingere cu mâna

(temperatura normală fiind de aproximativ 37 de grade Celsius);

- controlarea pulsului (după o sursă, pulsul normal este între 60 și 80 de bătăi pe minut);

- analiza sângelui pentru a constata: numărul de globule roșii și de globule albe; nivelul
hemoglobinei; nivelul colesterolului (cel „bun” și cel „rău”); nivelul glicemiei; funcțiile
ficatului; funcția renală; VSH; hematocrit; prezența mineralelor și a vitaminelor;
eventuale boli;

- radiografii de diferite feluri;

- și altele, pe care noi, nespecialiștii, nu le putem spune.

• Există însă o altă examinare, de care avem neapărată nevoie, datorită importanței ei nu
numai pentru viața aceasta, ci pentru eternitate. Această examinare a fost cerută de
apostolul Pavel în a doua sa epistolă către credincioșii din Corint: „Pe voi înșivă încercați-
vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă. Nu recunoașteți voi că Isus Hristos
este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați. Dar trag nădejde că veți recunoaște că
noi nu suntem lepădați” (2 Cor 13,5.6).

• Oamenii pot fi astfel lepădați sau nu. Când credincioșii au pierdut credința și se leapădă
în mod voit de ea, ei comit păcatul împotriva Duhului Sfânt, ajungând astfel
necredincioși și lepădați. Zicea apostolul Pavel chiar despre sine: „Ci mă port aspru cu
trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce le-am propovăduit altora, eu
însumi să fiu lepădat” (1 Cor 9,27). Dar în 2 Corinteni 13,6 el se exprimă pozitiv și cu
siguranță, referindu-se la sine și la colaboratori ai săi: „. . . noi nu suntem lepădați.”

• Pavel a păstrat această convingere până la sfârșitul vieții lui: „M-am luptat lupta cea
bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa
377

neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu
numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,7.8). De asemenea:
Page

„Propovăduitorul și apostolul ei (al evangheliei) am fost pus eu și învățător al

 neamurilor. Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri, dar nu mi-e rușine, căci știu în
cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până
în ziua aceea” (1,11.12).

• Pavel dorea ca și colaboratorul său mai tânăr, Timotei, să aibă o experiență

asemănătoare: „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost
chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori” (1
Tim 6,12). „M-am luptat lupta cea bună”; „luptă-te lupta cea bună a credinței.” A
credinței. Aceasta este o luptă bună și merită să fim angajați în ea.

• În textul din 2 Corinteni 13,5.6, apostolul folosește de două ori verbul „a încerca”
(πειράζετε și δοκιμάζετε), repetarea fiind o accentuare. Sunt termeni diferiți, dar cu
înțelesuri apropiate: testare, cercetare de sine, examinare de sine, verificare de sine.

Iată textul complet în limba greacă:

Ἑαυτοὺς πειράζετε εἰ ἐστὲ ἐν τῇ πίστει

Pe voi (înșivă) examinați-vă dacă sunteți în articol (dativ) credință (dativ)

ἑαυτοὺς δοκιμάζετε ἢ οὐκ ἐπιγινώσκετε ἑαυτοὺς ὅτι

pe voi (înșivă) examinați-vă sau nu recunoașteți voi (înșivă) că

Ἰησοῦς Χριστὸς ἐν ὑμῖν ? εἰ μήτι ἀδόκιμοί ἐστε

Isus Hristos în voi dacă numai (afară numai) lepădați sunteți

ἐλπίζω δὲ ὅτι γνώσεσθε ὅτι ἡμεῖς οὐκ ἐσμὲν ἀδόκιμοι

sper însă că veți recunoaște că noi nu suntem lepădați

• Prin urmare, fiecare dintre noi este invitat să se cerceteze dacă e sau nu e în credință.
Cum se poate verifica lucrul acesta? Așa cum spune Pavel: „Nu recunoașteți voi că Isus
Hristos este în voi?” Prezența lui Hristos în noi sau absența Lui din noi înseamnă „a fi în
credință” sau „a fi lepădat.” E atât de simplu. Sub altă formă zis: „Dacă n-are cineva
Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom 8,9). Sau: „Să aveți în voi gândul acesta, care era
și în Hristos Isus” (Filip 2,5).

• Și cum constatăm dacă Hristos este în noi sau nu? Viața o spune. Același apostol ne-a
arătat experiența lui: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința
în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal 2,20).
378

• Experiența aceasta spirituală e formidabilă. Iată în acest sens mărturii inspirate

ajutătoare:
Page
 - „Lumina care străluceşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Sa ne
atrage la Sine. Dacă nu ne opunem acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii în
pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. Atunci, Spiritul lui
Dumnezeu produce, prin credinţă, o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt
aduse în ascultare faţă de voinţa lui Hristos. Inima, mintea sunt create din nou după
chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună toate lucrurile. Atunci, legea lui
Dumnezeu este scrisă în minte şi inimă şi noi putem zice împreună cu Hristos, ‚Vreau să
fac voia Ta, Dumnezeule.’” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 176)

- „Când Hristos locuieşte în inimă, sufletul va fi în aşa măsură umplut de iubirea Sa, de
bucuria comuniunii cu El, încât se va lipi de El şi, contemplându-L pe El, eul va fi uitat.
Iubirea faţă de Hristos va fi izvorul acţiunii” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina
45).

- „Având o legătură vie cu izvorul tăriei care îndură totul, vom fi conduşi de influenţa
unei minţi mai puternice, desăvârşite. Părtaşi de fire dumnezeiască, noi vom fi aduşi în
captivitatea lui Isus Hristos. Nu vom mai trăi viaţa obişnuită de egoism, ci Hristos va trăi
în noi. Caracterul Său va fi reprodus în natura noastră. Astfel, noi vom produce roadele
Duhului Sfânt – ‚unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.’” (Christ’s Object Lessons/
Parabolele Domnului Hristos, pagina 61)

- „Prin ascultarea Sa desăvârşită, El a făcut posibil ca fiecare fiinţă omenească să asculte

de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima este unită cu inima Sa,
voinţa se contopeşte cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt
aduse în captivitate faţă de El; noi trăim viaţa Lui” (Ibid., pagina 312).

• Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să avem părtășie unii cu alții și să ne sprijinim unii
pe alții pe calea credinței: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste
și la fapte bune” (Evr 10,24). Sau: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm
slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare dintre noi să placă
aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii altora” (Rom 15,1.2).

• Dar această grijă de bunăstarea spirituală a altora poate degenera în curiozitate,

cicăleală și critică. Apostolul îi atrăgea lui Timotei atenția: „. . . pe tine însuți păzește-te
curat” (1 Tim 5,22). Nu a zis el către credincioșii din Corint: „Pe voi înșivă încercați-vă
dacă sunteți în credință”? (2 Cor 14,5). Și a repetat îndemnul în același verset: „Pe voi
înșivă cercați-vă.” Pe voi înșivă, nu pe alții.

• El a făcut apel la o cercetare de sine a fiecăruia. Iacov, fratele Domnului, a ilustrat

examinarea aceasta astfel: „Căci dacă ascultă cineva Cuvântul și nu-l împlinește cu fapta,
379

seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă și, după ce s-a privit,
pleacă și uită îndată cum era. Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care
Page
 este legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu
fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iac 1,23-25).

• Legea desăvârșită, care este legea slobozeniei, deci legea morală, în care este reflectat
caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu, este oglinda despre care vorbește Iacov. Să
privim în această oglindă mereu și să-L rugăm pe Domnul ca Duhul Său să-Și facă
lucrarea în noi. Lucrare de descoperire a defectelor, a nedesăvârșirilor, a păcatelor. Nu
este vorba despre o cercetare de sine doar de dragul cercetării: aceasta nu este un scop
în sine, ci calea către un scop. Ceva trebuie să se facă, o lucrare de înnoire. „Noi toți
privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului (manifestată în Decalog, și
în viața lui Hristos) și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului” (2 Cor 3,18).

• Cercetarea de sine nu implică, totuși, dezinteres față de situația altora, mai ales când
unii au răspunderea de supraveghere în biserică: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată
turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți biserica Domnului, pe care
a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20,28). „Ascultați de mai marii voștri și fiți-le
supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de
ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar
fi de niciun folos” (Evr 13,17).

• Răspunsul obraznic al lui Cain, când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele lui Abel, pe
care-l ucisese, a fost: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Nu așa. Da,
suntem păzitorii fraților noștri, dacă îi iubim. Chiar când sunt rătăciți de turmă, interesul
neegoist față de ei va fi prețuit de Dumnezeu: „Fraților, dacă s-a rătăcit vreunul dintre
voi de la adevăr și-l întoarce un altul, să știți că cine întoarce pe un păcătos de la
rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate”
(Iac 5,19.20).

• Numai că acest interes fierbinte în legătură cu aproapele trebuie manifestat de cineva

care el însuși umblă cu Dumnezeu, altfel e vorba de fățărnicie, pe care apostolul Pavel a
mustrat-o cu hotărâre: „Tu, care te numești iudeu, care te reazimi pe o lege, care te
lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri,
pentru că ești învățat de lege, tu, care te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor
ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că
în lege ai dreptarul cunoștinței depline și al adevărului, tu, deci, care îi înveți pe alții, pe
tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești ,să nu furi’, furi? Tu, care zici ,să nu
preacurvești’, preacurvești? Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele? Tu,
care te fălești cu legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei legi?” (Rom
2,17-23)
380

• La fel Se exprimase Mântuitorul: „Deci, toate lucrurile pe care vă spun ei (cărturarii și

fariseii, care șed pe scaunul lui Moise) să le păziți, păziți-le și faceți-le, dar după faptele
Page

lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le
 pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Mat 23,1-4; citate
sunt versetele 3 și 4).

• E posibil ca examinarea de sine, când este făcută superficial, fără deplină consacrare și
rugăciune, să conducă la rezultate și concluzii greșite, la un diagnostic fals: „Pentru că
zici: ,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos,
nenorocit, sărac, orb și gol . . .” (Apoc 3,17).

• Ce e de făcut atunci? Niciodată o examinare de sine neasistată de Duhul lui Dumnezeu!

Rugăciunea psalmistului era: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!
Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și după pe calea
veșniciei!” (Ps 139,23.24)

• Dumnezeu ne ajută cu bucurie în această examinare de sine, dar nu într-un mod

abstract, ci folosindu-Se de Cuvântul Său – acolo ne trimite El: „,La lege și la mărturie!’,
căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isa 8,20).
Versiunea engleză King James Version zice: „Dacă nu vor vorbi așa, este pentru că nu e
lumină în ei.”

• Acțiunea adevărului este descrisă așa: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător,
mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și
duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evr 4,12). Cuvântul
Scripturii cercetează, dacă e lăsat: cercetează sufletul și duhul, simțirile și gândurile
inimii. El pătrunde, taie, curăță, înlătură.

• „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să

îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim 3,16.17). Cuvântul
învață, mustră, îndreaptă. Trebuie apelat la el, trebuie lăsat să-și facă lucrarea până la
capăt.

• „Dacă sunteți în credință.” Credința aceasta este un mediu divin de siguranță în care
trebuie să trăiască și să se miște copiii lui Dumnezeu. Credința să fie în ei și ei să fie în
credință. Ca și aerul: trăiesc în aer și trebuie să fie aer în ei, altfel se sting.

• „Afară numai dacă sunteți lepădați”. Lepădați de cine? De Dumnezeu. Dar acesta nu
este un act arbitrar, programat în avans sau decis pe parcurs de El fără motiv. Ei sunt
lepădați de Dumnezeu pentru că mai întâi ei s-au lepădat de El: „De aceea, pe orișicine
Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este
în ceruri, dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu
381

înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat 10,32.33).

Page
 • Iuda, fratele Domnului, a identificat deja astfel de cazuri: „Căci s-au strecurat printre voi
unii oameni, scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în
desfrânare harul Dumnezeului nostru și-L tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn
Isus Hristos” (Iuda 4).

• Credința copiilor lui Dumnezeu este de natură dinamică: ea crește și astfel rămâne, sau
scade și dispare. Când arunci o piatră în sus, ea urcă până când energia care i-a fost
imprimată la lansare este în întregime consumată, dar după aceea nu stă pe loc în aer;
ea începe să coboare și revine la sol. Tot așa și noi: ori înaintăm spre cer tot timpul, ori
dăm înapoi și cădem la pământ.

• Lepădarea de Hristos este același lucru cu lepădarea de credință. Iată ce prezicere a

făcut apostolul Pavel în legătură cu generația noastră: „Dar Duhul spune lămurit că, în
vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare
și de învățăturile dracilor” (1 Tim 4,1). Lepădare de credință, alipire de doctrinele
diavolului. O astfel de alunecare a început chiar în vremea apostolilor: „Știu bine că,
după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor
scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe
ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30).

• După „plecarea” lui Pavel. Ce însemna această plecare? Poate după părăsirea acelui loc
și arestarea lui. Sau poate după moartea lui, care a avut loc cândva între anii 62-64 ai
erei creștine. Dar el a proorocit și despre evenimente mai târzii:

(01) Marea apostazie din secolele 4-6: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci
nu va veni (ziua Domnului, versetul precedent) înainte ca să fi venit lepădarea de
credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul care se înalță mai
pe sus de tot ce se numește ,Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se
va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes 2,3.4).

(02) „Lepădarea de credință” din „vremile din urmă”, adică vremile noastre: „Să știi că în
zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani,
lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără
dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine,
vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu,
având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim 3,1-5).

Avertismentul „depărtează-te de oamenii aceștia” (din versetul 5) ne spune că această

stricăciune a început chiar în secolul întâi, dar s-a intensificat mereu de-a lungul
timpului, atingându-și apogeul în vremile din urmă: „Dar oamenii răi și înșelători vor
merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alții și se vor amăgi și pe ei înșiși” (versetul 13).
382

• Toată această retrogradare spirituală se produce pentru că oamenii se leapădă de

credința adevărată și se alipesc de învățăturile demonilor. Nu este de mirare că după
Page

această descriere teribilă a vremilor din urmă apostolul încheie capitolul cu o referire
 clară, insistentă și amănunțită la Sfintele Scripturi, în care trebuie să se rămână pentru
siguranță:

„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de
la cine le-ai învățat: din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea
înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus. Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea
înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună” (versetele 14-17).

• „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință.” Care credință? „Credința care a fost
dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Aceasta a fost învățătura Domnului
nostru Isus Hristos, preluată și propovăduită mai departe de apostolii Săi: „Ei stăruiau în
învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte
2,42).

• „Învățătura apostolilor” nu era altceva decât „credința dată sfinților odată pentru
totdeauna”; era, așa cum am arătat, învățătura Domnului Hristos, ce învățaseră ei de la
El în cei trei ani și jumătate de ucenicie. Duhul lui Dumnezeu a avut grijă să conserve
învățătura aceea de-a lungul timpului, chiar în timpul tuturor apostaziilor, și a rămas ca
atare până în zilele din urmă. Cu toate eforturile și reușitele Celui Rău de a perverti
credința, de a suci și a anihila învățătura apostolilor, aceasta nu a dispărut. Există la
sfârșit un popor care rămâne credincios învățăturii adevărate: „Aici este răbdarea
sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apoc 14,12).

• Aici ne aflăm: tabăra „sfinților” fideli Mântuitorului și poruncilor lui Dumnezeu. Ei

promovează adevărul după regula formulată de Moise în Deuteronom 18,13: „Tu să te
ții în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău.”

• Aici ne aflăm. Suntem membri în biserica rămășiței, care predică întreita solie
îngerească pe tot pământul. Care rămâne fidelă învățăturii apostolilor. Dar care este
însă atitudinea noastră personală față de adevărul etern? Îl păstrăm, perseverăm în el,
oricât ne-ar costa? Serva Domnului a prezis deteriorări doctrinare și spirituale. Iată
astfel de mărturii:

- „Când se apropie furtuna, o clasă numeroasă, cei care au mărturisit credința în solia
îngerului al treilea, însă nu au fost sfințiți prin ascultare de adevăr, își abandonează
poziția și se unesc cu opoziția. Unindu-se cu lumea și adoptând spiritul ei, ei au ajuns să
vadă lucrurile în aproape aceeași lumină; și, când vine încercarea, ei sunt pregătiți să
aleagă partea ușoară, populară. Oameni de talent și cu înfățișare plăcută, care cândva
383

se bucurau de adevăr, își folosesc puterile ca să amăgească și să deruteze suflete. Ei

devin vrăjmașii cei mai înverșunați ai fraților lor de odinioară. Când păzitorii Sabatului
sunt aduși înaintea tribunalelor ca să răspundă pentru credința lor, acești apostați sunt
Page

cei mai eficienți agenți ai lui Satana ca să-i prezinte greșit și să-i acuze, și, prin rapoarte
 false și insinuări, să-i întărâte pe conducători împotriva lor.” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 608)

- „Timpul de încercare va veni peste toți. Prin cernerea încercării va fi descoperit

creștinul adevărat. Este poporul lui Dumnezeu acum atât de ferm întemeiat pe Cuvântul
Său, încât să nu cedeze dovezilor aduse de simțurile lor? Se vor alipi ei, într-o astfel de
criză, de Biblie și numai de Biblie?” (Ibid., pagina 625)

- „Timpul nu este prea departe când încercarea va veni peste orice suflet. Ținerea
sabatului fals ne va fi impusă. Disputa va fi între poruncile lui Dumnezeu și poruncile
oamenilor. Aceia care au cedat pas cu pas la cerințele lumii și s-au conformat
obiceiurilor lumești se vor supune mai degrabă atunci autorităților decât să se expună
batjocurii, insultei, amenințării cu închisoarea și morții. În timpul acela aurul va fi
despărțit de zgură. Adevărata evlavie va fi distinsă în mod clar de simularea sau
contrafacerea ei. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor apune
atunci în întuneric. Aceia care și-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt
îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea atunci în rușinea goliciunii lor.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 188)

• Siguranța noastră este rămânerea în Hristos, în harul Său, rămânerea la adevărul biblic
nemuritor. Situațiile nenorocite din jurul nostru nu trebuie să ne corupă, să ne
descurajeze, să ne doboare, ci dimpotrivă! Ele trebuie să ne ambiționeze în bine, să ne
stimuleze. Să ne mișcăm în contrast:

„Acum este timpul pentru poporul lui Dumnezeu să se arate fidel față de principii. Când
religia lui Hristos este disprețuită, când legea Lui este nesocotită, atunci trebuie să fie
zelul nostru cel mai cald, iar curajul și fermitatea noastră cele mai neclintite. A sta în
apărarea adevărului și dreptății când cei mai mulți ne părăsesc, a purta luptele
Domnului când aderenți sunt puțini, aceasta va fi încercarea noastră. În timpul acesta
noi trebuie să adunăm căldură din răceala altora, curaj din lașitatea lor și credincioșie
din trădarea lor.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5,
pagina 136)

• „Afară numai dacă sunteți lepădați.” Noi? În niciun caz. Aceea este deviza diavolului.
De fapt, există numai două posibilități, care se vor încheia în două direcții: cu Dumnezeu
sau fără El, acceptați sau lepădați: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți
împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat 25,34). Sau: „Duceți-vă
de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor
lui!” (Versetul 41)

• Binecuvântați sau blestemați. În împărăția lui Dumnezeu sau în focul pregătit diavolului
384

și îngerilor lui. Adică acceptați, bineveniți, sau respinși, lepădați.

• Ideea este veche. Deja în vechiul Israel astfel de acceptări și lepădări erau realități
Page

cunoscute: „De aceea se vor numi argint lepădat, căci Domnul i-a lepădat” (Ier 6,30).
 • Se va întâmpla cu noi așa? În niciun caz! Să gândim, să ne orientăm și să acționăm cum
ne sugerează și ne îndeamnă Scriptura: „Și cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă
dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau
înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (Evr
10,38.39).

• „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi ca să se piardă.” Nu ne lepădăm de adevăr,
ca să fim noi înșine lepădați. Nu vrem să fim numiți „argint lepădat”. Argintul este un
metal prețios, Dumnezeu L-a jertfit pe Fiul Său pentru noi pentru că avem preț în ochii
Lui. Dar, dacă dăm înapoi, vom fi lepădați. Argint lepădat: ce folos că este argint, dacă
este lepădat?

• De câtăva vreme încoace în rândurile noastre s-au strecurat învățături stricăcioase. Se

exprimă îndoieli față de doctrina adventiștilor de ziua a șaptea. Sunt atacate adevăruri
fundamentale ca acelea despre: Dumnezeire, sanctuar, Sabat, Spiritul Profetic,
evenimentele din urmă.

• Mulți pretind că sunt adventiști de ziua a șaptea și țin cu dinții de calitatea de membri ai
bisericii, dar nu cred toate cele 28 de doctrine de bază ale acestei biserici. Pe unele le
neagă și le atacă. Și nici măcar nu-și țin pentru ei aceste rătăciri, ci caută să facă adepți.
Cât mai mulți adepți. Sunt relativizate normele de morală biblică, pentru că sunt
considerate irelevante în acest timp important. Dar acesta este un veac rău (vezi
Galateni 1,4).

• Să ne cercetăm pe noi înșine. Îndiferent ce ar face alții, să fim atenți la noi înșine. La noi
înșine, pentru că vom da socoteală în mod personal de credința și de viața noastră
înaintea Aceluia care este gata să judece viii și morții. Să ne cercetăm în fiecare clipă
dacă suntem în credință. Dacă mai suntem în credință. Ca să nu Se lepede Hristos de
noi. Să nu fim lepădați, ci invitați să moștenim împărăția Sa veșnică, pregătită de El
pentru noi de la întemeierea lumii! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 359: „O, Tată din ceruri!”

Cântarea de închidere, 534: „Ești tu creștin adevărat?”

385
Page
 ÎNAPOI ÎN EGIPT?

• Când zicem „Egipt”, zicem „faraoni”, „piramide” și, neapărat, „Nil”. Da, Nilul este viața
Egiptului; dacă Nilul ar înceta să mai curgă, Egiptul așa cum este cunoscut ar dispărea.
Unde este Nil este viață, culturi agricole, belșug, bunăstare, civilizație. Dar dincolo de
acea zonă plină de viață este pustiu, este moarte. Un pastor povestea într-o predică
despre o călătorie a sa în Egipt. Cineva s-a oferit să-l plimbe cu cămila. A încălecat și a
fost dus . . . până la marginea lumii; acolo începea deșertul, care însemna căldură
nimicitoare, sete omorâtoare, extrem de greu de mers.

• Cum continuarea călătoriei nu avea rost și nici nu era posibilă, pastorul i-a spus
agentului de voiaj că vrea să se întoarcă la locul de plecare. Acesta a zis: „Da, însă mai
plătești 100 de dolari!” Poftim? Turistul era intrigat și indignat. Dar nu a avut de ales,
căci nu putea rămâne acolo la marginea deșertului, iar întoarcerea pe jos nu era ușoară,
ci poate imposibilă.

• Acesta este Egiptul. Dar mai e ceva: în termeni biblici, Egiptul mai înseamnă „ateism” și
„robie”. Despre ateism: când „Moise și Aaron s-au dus la faraon și i-au zis: ,Așa vorbește
Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Lasă-l pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în
pustie un praznic în cinstea Mea’”, acesta a răspuns: „Cine este Domnul, ca să ascult de
glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu-L cunosc pe Domnul și nu-l voi lăsa pe Israel
să plece” (Exod 5,1.2).

• „Eu nu-L cunosc pe Domnul!” Acesta este ateism și Egiptul a apărut mai departe în
profeții ca simbol al necredinței, al ateismului. Așa este înțeles în contextul revoluției
franceze de la sfârșitul secolului al 18-lea, așa cum se spune în Apocalipsa 11,8: „Și
trupurile lor moarte (ale celor doi martori ai Domnului, Vechiul Testament și Noul
Testament, deci Biblia) vor zăcea în piața cetății celei mari, care în înțeles duhovnicesc,
se cheamă ,Sodoma’ și ,Egipt’, unde a fost răstignit și Domnul lor.” Sodoma ca
stricăciune, iar Egiptul ca necredință în existența lui Dumnezeu. Iată ce ne învață
mărturiile:

- „,Cetatea cea mare’, pe străzile căreia martorii sunt uciși și unde trupurile lor moarte
zac, este, ,în termeni duhovnicești’, Egiptul. Dintre toate națiunile prezentate în istoria
biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existența viului Dumnezeu și s-a
împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a ridicat vreodată într-o rebeliune mai
deschisă și mai arogantă împotriva autorității Cerului de cum a făcut-o împăratul
Egiptului. Când i-a fost prezentat prin Moise, în numele Domnului, mesajul, el a răspuns
trufaș: ,Cine este Iehova, ca să ascult de glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu-L
cunosc pe Iehova și nu-l voi lăsa pe Israel să plece’ (Exodul 5,2).” (The Great
386

Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 269)

- „Acesta este ateism, și națiunea reprezentată prin Egipt avea să rostească o negare
Page

similară a cerințelor viului Dumnezeu și să manifeste un spirit asemănător de necredință

 și sfidare. ,Cetatea cea mare’ este comparată, de asemenea, ,în termeni duhovnicești’,
cu Sodoma. Corupția Sodomei prin călcarea legii lui Dumnezeu s-a manifestat mai ales
prin imoralitate. Iar păcatul acesta avea să fie, de asemenea, o caracteristică principală
a națiunii care urma să împlinească descrierile acestei Scripturi.” (Ibid.)

- „Potrivit cu cuvintele profetului, atunci, cu puțin timp înainte de anul 1798, o anumită
putere de origine satanică și de caracter satanic avea să se ridice ca să facă război
împotriva Bibliei. Și, în țara unde mărturia celor doi martori ai lui Dumnezeu urma să fie
astfel adusă la tăcere, avea să fie manifestat ateismul lui faraon și stricăciunea Sodomei.
Această profeție și-a găsit o împlinire uimitor de exactă și frapantă în istoria Franței.”
(Ibid.)

- „În timpul Revoluției, în 1793, ,lumea a auzit pentru prima dată o adunare de oameni,
născuți și educați în civilizație și asumându-și dreptul de a guverna una dintre națiunile
europene de frunte, ridicându-și vocea unită în negarea celui mai solemn adevăr pe
care-l primește sufletul omului și renunțând în unanimitate la credința într-o Divinitate
și închinarea la Ea’ (Sir Walter Scott, Viața lui Napoleon, vol. 1, cap.17). ,Franța este
singura națiune din lume în legătură cu care supraviețuiește raportul autentic că o
națiune și-a ridicat mâna în rebeliune deschisă împotriva Autorului universului. Destulă
hulă, destui necredincioși au existat și continuă să existe, în Anglia, Germania, Spania și
în alte părți, însă Franța figurează în istoria omenirii ca singurul stat care, prin decretul
Adunării lui Legislative, a declarat că nu există Dumnezeu, și a cărui populație întreagă
din capitală și o vastă majoritate din alte părți, femei, ca și bărbați, a dansat și a cântat
de bucurie la primirea acestui anunț’ (Blackwood ’s Magazine, noiembrie 1870).” (Ibid.,
paginile 269-270)

• Să ne întoarcem la Egiptul propriu-zis din valea Nilului. Urmașii lui Avraam s-au pogorât
acolo, acolo s-au înmulțit și acolo au fost asupriți. Iată ce ne spune Scriptura:

- „Și Domnul i-a zis lui Avram: ,Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care
nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe
neamul căruia îi va fi roabă îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății’”
(Gen 15,13.14).

- „Israel a plecat, cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Șeba și a adus jertfe Dumnezeului

tatălui său Isaac. Dumnezeu i-a vorbit lui Israel, într-o vedenie noaptea, și i-a zis:
,Iacove! Iacove!’ Israel a răspuns: ,Iată-mă!’ Și Dumnezeu a zis: ,Eu sunt Dumnezeu,
Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi
un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt și Eu Însumi te voi scoate iarăși
de acolo’” (Gen 46,1-4).
387

- „Iosif a murit și toți frații lui și toată vârsta aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulțit,
s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei. Peste Egipt
s-a ridicat un nou împărat, care nu-l cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ,Iată că
Page

poporul copiilor lui Israel este mai mare și mai puternic decât noi. Veniți să ne arătăm
 dibaci față de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să
se unească și el cu vrăjmașii noștri, să ne bată și să iasă apoi din țară.’ Și au pus peste ei
isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetățile Pitom și Ramses,
ca să slujească de hambare lui faraon” (Exod 1,6-11).

- A reușit faraon să nimicească poporul ales? Iată ce ni se spune mai departe: „Dar cu
cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulțea și creștea; și s-au scârbit de copiii lui Israel.
Atunci egiptenii i-au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară
prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin tot felul de lucrări de pe câmp; și în toate
muncile acestea, pe care-i sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă” (versetele 12-
14).

• S-au împlinit întocmai cuvintele spuse de Dumnezeu către Avram: sămânța lui s-a dus
într-o țară străină, acolo a fost robită și apăsată greu. Și restul? „Dar pe neamul căruia îi
va fi roabă îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Gen 15,14). S-au
împlinit și aceste cuvinte ale Domnului? Absolut, cu toată exactitatea. Domnul a trimis
zece plăgi teribile asupra Egiptului, ultima mai îngrozitoare decât toate cele precedente:
„La miezul-nopții, Domnul i-a lovit pe toți întâii-născuți din țara Egiptului, de la întâiul-
născut al lui faraon, care ședea pe scaunul lui domnie, până la întâiul-născut al celui
închis în temniță și până la toți întâii-născuți ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea,
el și toți slujitorii lui și toți egiptenii; și au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde
să nu fie un mort” (Exod 12,29.30).

• Altfel a fost cu copiii lui Israel, așa cum prezisese Domnul prin Moise: „Dar dintre toți
copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu
limba lui, ca să știți ce deosebire face Domnul între egipteni și Israel” (11,7).

• Cum s-au comportat atunci faraon, slujitorii lui și toți egiptenii față de copiii lui Israel?
Ni se spune așa: „În aceeași noapte, faraon i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis:
,Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți
Domnului, cum ați zis. Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă.’
Egiptenii zoreau poporul și se grăbeau să-i scoată din țară, căci ziceau: ,Altfel toți vom
pieri.’ . . . Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise și le-au cerut egiptenilor vase de
argint, vase de aur și haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea
egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Și astfel i-au jefuit pe egipteni” (12,31-33.35.36).

• Iată precizarea făcută de Moise, scriitorul cărții Exodul, cu privire la timp: „Șederea
copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Și, după patru sute treizeci
de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului” (versetele
40 și 41).
388

• Domnul a prezis către Avraam așezarea urmașilor lui în Egipt, robia aspră la care aveau
să fie supuși, judecățile Sale împotriva asupritorilor, ieșirea lor de acolo cu mari bogății,
Page

cum și despre perioada de timp care va trece. Totul s-a împlinit cu precizie matematică,
 pentru că Dumnezeu nu greșește niciodată, iar cuvântul Său profetic este absolut sigur
în desfășurare și împlinire.

• Despre ieșirea poporului Său din țara robiei vorbise Domnul către Avraam (vezi Geneza
15,14) și către nepotul Său Iacov (vezi Geneza 46,4). În cuvântul Său către Iacov,
Domnul a zis: „Eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo” (versetul 4). Și așa a fost.

• Experiența eliberării israeliților nu s-a încheiat în noaptea morții întâilor născuți ai

egiptenilor. Așa cum se arată în capitolul 14,1-31, faraon și oastea lui au regretat că i-au
lăsat să plece și au pornit înarmați în urma lor, ca să-i aducă înapoi, dar atunci s-a
încheiat seria judecăților lui Dumnezeu asupra acelor păgâni necredincioși și asupritori:

„Domnul i-a zis lui Moise: ,Întinde-ți mâna spre mare și apele au să se întoarcă peste
egipteni, peste carele lor și peste călăreții lor.’ Moise și-a întins mâna spre mare (Marea
Roșie). Și, în spre dimineață, marea și-a luat iarăși repeziciunea cursului și, la apropierea
ei, egiptenii au luat-o la fugă, dar Domnul i-a năpustit pe egipteni în mijlocul mării.
Apele s-au întors și au acoperit carele, călăreții și toată oastea lui faraon, care intraseră
în mare după copiii lui Israel; niciunul n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin
mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta și la stânga lor.
În ziua aceea, Domnul l-a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor și Israel i-a văzut pe
egipteni morți pe țărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase
Domnul împotriva egiptenilor. Și poporul s-a temut de Domnul și a crezut în Domnul și
în robul Său Moise” (versetele 26-31).

• A urmat cântarea de laudă, înregistrată în Exodul 15,1-19, în care nota predominantă

este: „Voi cânta Domnului, căci Și-a arătat slava, a năpustit în mare pe cal și pe călăreț”
(versetul 1). Această frază de adorare era folosită și de Maria, proorocița, sora lui
Moise, când răspundea copiilor lui Israel (vezi versetele 20 și 21).

• Iată-i pe urmașii lui Avraam, copiii lui Israel, izbăviți din robia Egiptului. Atât de
important a fost acel eveniment providențial, încât Dumnezeu l-a scris cu degetul Său în
piatră, când a formulat Cele Zece Porunci. Porunca întâi zice așa: „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei
afară de Mine” (Exod 20,2.3).

• Scoși din țara Egiptului, din casa robiei. Cu mână puternică și cu braț întins, Dumnezeu
i-a izbăvit de acolo. Un popor fericit, recunoscător pe vecie. Oameni răscumpărați
pentru totdeauna ca slujitori ascultători și fideli Celui care S-a îndurat de ei. Așa? Unii,
da, dar cei mai mulți nu: „Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu,
căci au pierit în pustie. . . . Să nu cârtiți, cum au cârtit unii dintre ei, care au fost nimiciți
389

de Nimicitorul” (1 Cor 10,5.10).

Page
 • Nici nu ieșiseră bine din Egipt, și au început să pună la îndoială călăuzirea divină în actul
Exodului, iar ținta atacurilor era întotdeauna Moise, într-un fel și fratele său Aaron. Iată
prima nemulțumire: „Egiptenii i-au urmărit, și toți caii, carele lui faraon, călăreții lui și
oștirea lui i-au ajuns tocmai când erau tăbărâți lângă mare lângă Pi-Hahirot, față în față
cu Baal-Țefon. Faraon se apropia. Copiii lui Israel și-au ridicat ochii, și iată că egiptenii
veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare și au strigat către
Domnul după ajutor. Ei i-au zis lui Moise: ,Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai
fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?
Nu-ți spuneam noi în Egipt: ,Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să
slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie’?” (Exod 14,9-12)

• Observați? Cârtirea din pustie, înainte de a trece Marea Roșie, nu era prima; cârtiseră
chiar în Egipt și ar fi preferat să rămână acolo. După trecerea Mării Roșii s-au bucurat,
dar bucuria lor a fost de scurtă durată. După trei zile au ajuns la Mara, unde apa nu se
putea bea, pentru că era amară (vezi Exodul 15,22.23). Atunci au izbucnit din nou:
„Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ,Ce avem să bem?’” (Versetul 24).
Dumnezeu a rezolvat problema, vindecând apa.

• Mereu și mereu le-a rezolvat Dumnezeu problemele în mod miraculos, dar ei continuau
să murmure. Au ajuns în pustia Țin (vezi Exod 16,1): „Și toată adunarea (rețineți – toată
adunarea) copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise și Aaron. Copiii
lui Israel le-au zis: ,Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când
ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați
adus în pustia aceasta, ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta’”
(versetele 2 și 3).

• Nu Moise îi adusese în pustia aceea, ci Domnul, care îi călăuzea ziua într-un stâlp de nor
și noaptea într-un stâlp de foc (vezi Exodul 13,21.22) și ei știau prea bine lucrul acesta,
dar răzvrătirea e oarbă, e nebună, ea neagă orice și afirmă orice. O altă răzvrătire din
cauza lipsei de apă a fost la Refidim (vezi Exodul 17,1-7) și alta mult mai târziu, la
Meriba, unde au strigat împotriva lui Moise și Aaron: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi
când au murit frații noștri înaintea Domnului! Pentru ce ați adus adunarea Domnului în
pustia aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din Egipt și
ne-ați adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viță, nici
rodiu, nici apă de băut?” (Num 20,3-5)

• După iscodirea țării Canaanului, zece dintre cele douăsprezece iscoade au răsculat
poporul împotriva Domnului și împotriva lui Moise și Aaron: „Toți copiii lui Israel au
cârtit împotriva lui Moise și Aaron și toată adunarea le-a zis: ,De ce n-om fi murit noi în
țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în
390

țara aceasta, în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor
fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Și au zis unul altuia: ,Să ne
alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt’” (Num 14,2-4).
Page
 • Nu s-au întors în Egipt. Și, totuși, s-au întors: „Părinții noștri n-au vrut să-l asculte, ci l-au
nesocotit (pe Moise) și, în inimile lor, s-au întors spre Egipt și i-au zis lui Aaron: ,Fă-ne
niște dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci acest Moise, care ne-a scos din
țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut’” (Fapte 7,39.40; când Moise era pe muntele Sinai cu
Dumnezeu).

• Faptul că se tot uitau înapoi, că se tot văicăreau, că tot tânjeau după imaginara și falsa
bunăstare din Egipt, tânjirea după presupusa lăfăire culinară de acolo, cum și alegerea
unor dumnezei străini, toate acestea însemnau că ei s-au întors în Egipt. Nu fizic, ci în
inimile lor. Fratele Ted Wilson, președintele Conferinței Generale a Bisericii Adventiste
de Ziua a Șaptea, a zis odată așa: „A trebuit o singură noapte ca să-i scoată Dumnezeu
pe copiii lui Israel din Egipt, dar a fost nevoie de patruzeci de ani ca să scoată Egiptul din
ei!”

• Scoși din țara Egiptului, din casa robiei. Cu mână puternică și cu braț întins, Dumnezeu
i-a izbăvit de acolo. Opera aceasta divină salvatoare a devenit un simbol al izbăvirii
oamenilor din păcat, din robia Satanei.

• Decalogul este legea eternă și universală a lui Dumnezeu, care cuprinde datoriile
ființelor reționale, dotate cu conștiință morală, față de Creatorul lor și unele față de
altele. Prima poruncă sună astfel: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din
țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți Dumnezeu afară de Mine” (Exod 20,2.3).

• Porunca aceasta înseamnă: există un singur Dumnezeu, Lui Îi aparținem, numai pe El

să-L recunoaștem, pentru că orice altceva înseamnă minciună; El ne-a scos pe noi,
muuritorii, din țara Egiptului, din casa robiei. Adică ne-a scos din Egiptul păcatului,
constând în idolatrie, negarea viului Dumnezeu, păgânism. Ne-a scos de acolo ca să fim
ai Lui și să fim cu El pe vecie. Așa zice Scriptura:

- „El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău,
după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin!” (Gal
1,4.5)

- „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului
dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Col
1,13.14).

- „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și
curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,14).

• Egiptul nu a dispărut, el se află pretutindeni în jurul nostru. Este lumea păcătoasă de

391

care ne-a izbăvit Mântuitorul nostru și față de care suntem avertizați: „Nu iubiți lumea,
nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci
tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu sunt de la
Page
 Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac” (1 Ioan 2,15-17).

• Domnul ne-a scos din Egipt cu mână tare și cu braț întins și ne-a făcut copii ai Săi. Ne-a
făcut pietre vii în construcția bisericii Sale (vezi 1 Petru 2,5). Ne simțim oare bine pe
calea mântuirii sau ne atrag încă momelile lumii? A fost scos cu desăvârșire Egiptul din
noi, ne-am despărțit de el pentru totdeauna, lăsând în urmă Marea Roșie și ce e înapoi
dincolo de ea, sau nu?

• Am ascultat cândva o predică ținută de un pastor adventist într-o comunitate mică din
sudul României, predică intitulată: „Am ieșit din Egipt; să ne întoarcem înapoi?” Sunt
foarte mulți ani de atunci, eram elev la seminar, cam la început. Am uitat aproape tot
ce a zis acel frate pastor, dar nu titlul predicii și acesta m-a inspirat pentru compunerea
temei acesteia.

• Dumnezeu a luat măsuri pentru ca poporul Israel de altădată, scos din Egiptul Nilului, să
nu mai dorească revenirea în Egipt. Prima măsură a fost evitarea drumului celui mai
scurt din Egipt spre Canaan: „După ce l-a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu
l-a dus pe drumul care dă în țara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci, a zis
Dumnezeu: ,S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul și să se întoarcă în Egipt’”
(Exod 13,17). De aceea l-a condus prin pustie într-o călătorie lungă, pe care au lungit-o
ei ca timp și ca total al kilometrilor parcurși.

• În instrucțiunile pe care Domnul le-a dat poporului Israel prin Moise în legătură cu
eventualitatea alegerii în viitor a unui împărat, a fost cuprinsă și aceasta: „Dar să n-aibă
mulți cai și să nu-l întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulți cai, căci Domnul v-a zis: ,Să
nu vă mai întoarceți pe drumul acela’” (Deut 17,16).

• O asemenea întoarcere nu era absolut deloc pe placul Celui ce i-a izbăvit de acolo,
dimpotrivă, ea putea figura mai degrabă ca o pedeapsă; la sfârșitul multelor versete
despre blestemele ce vin în urma neascultării de poruncile lui Dumnezeu (vezi
Deuteronom 28,15-68), li s-a spus așa: „Și Domnul te va întoarce pe corăbii în Egipt și vei
face drumul acesta, despre care-ți spusesem: ,Să nu-l mai vezi!’ Acolo vă veți vinde
vrăjmașilor voștri ca robi și roabe și nu va fi nimeni să vă cumpere” (versetul 68).

• În ciuda tuturor avertizărilor, copiii lui Israel au tânjit de multe ori spre o întoarcere în
Egipt și chiar au făcut lucrul acesta în timpul lui Ieremia, după ce Nebucadnețar cucerise
Ierusalimul și-i luase în robia babiloniană pe mulți dintre copiii lui Iuda. Un grup de
conducători neluați în robie i s-a adresat lui Ieremia cu rugămintea să se roage pentru ei
și să ceară de la Domnul sfat, ca să știe ce să facă, iar ei vor asculta în totul de sfatul
392

Domnului, fie că le va conveni, fie că nu (vezi Ieremia 42,1-6).

Page
 • Cuvântul Domnului i-a vorbit lui Ieremia și el le-a comunicat ce a zis Domnul (vezi
versetele 7-22). Observând probabil strămbături și încruntări în timp ce le vorbea,
profetul a apelat la ei: „Dar dacă nu veți asculta de glasul Domnului, Dumnezeului
vostru, și dacă veți zice: ,Nu vrem să rămânem în țara aceasta, nu, ci vom merge în țara
Egiptului, unde nu vom vedea nici războiul, nici nu vom auzi glasul trâmbiței, nici nu vom
duce lipsă de pâine, și acolo vom locui!’, atunci, ascultați Cuvântul Domnului, rămășițe
ale lui Iuda: așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Dacă vă veți îndrepta
fața să mergeți în Egipt, dacă vă veți duce să locuiți pentru o vreme acolo, sabia de care
vă temeți vă va ajunge acolo, în țara Egiptului, foametea de care vă este frică se va lipi
de voi acolo în Egipt și veți muri acolo’” (versetele 13-16).

• Apelul profetului a fost: „Rămășițe ale lui Iuda, Domnul vă zice: ,Nu vă duceți în Egipt!
Băgați de seamă că vă opresc lucrul acesta astăzi’” (versetul 19).

• Au vrut ei să asculte? Nu, ci și-au călcat promisiunile: „Când a isprăvit Ieremia de spus
întregului popor toate cuvintele Domnului, Dumnezeului lor, toate cuvintele pe care-l
însărcinase Domnul, Dumnezeul lor, să le spună, Azaria, fiul lui Hosea, Iohanan, fiul lui
Careah, și toți oamenii aceia îngâmfați i-au zis lui Ieremia: ,Minți! Nu Domnul,
Dumnezeul nostru, te-a însărcinat să ne spui: ,Nu vă duceți în Egipt, ca să locuiți acolo
pentru o vreme!’, ci Baruc, fiul lui Neriia, te ațâță împotriva noastră, ca să ne dai în
mâinile haldeilor, să ne omoare sau să ne ducă robi la Babilon!’ Astfel, Iohanan, fiul lui
Careah, toate căpeteniile oștilor și tot poporul n-au ascultat de glasul Domnului, care le
poruncea să rămână în țara lui Iuda” (43,1-4).

• Ei au plecat în Egipt și l-au târât și pe Ieremia cu ei. Acolo bine nu le-a mers, ci relele pe
care le prevestise Domnul li s-au întâmplat.

• Niciodată înapoi în Egipt. Un pastor a fost disciplinat pentru anumite abateri grave de la
disciplina pastorală; în loc să se smerească și să se pocăiască, cerând iertare pentru
faptele sale și angajându-se în mod serios să se schimbe, ceea ce i-ar fi adus rămânerea
în lucrare, a făcut tulburare și a anunțat retragerea sa din Biserica Adventistă de Ziua a
Șaptea.

• Mă întrebam și întrebam atunci în discuție cu soția: cum e posibil așa ceva? Omul
acesta ori nu a crezut niciodată ce cred adventiștii de ziua a șaptea, ori nu știe ce
vorbește. Am citit cândva o carte în limba engleză intitulată: „Să părăsim corabia?”
Dacă ni se pare că lucrurile nu merg bine în biserică, dacă acuzăm anumite nereguli, să
părăsim biserica? De ce nu-L întrebăm pe Domnul în mod retoric, ca Simon Petru
cândva: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6,68).
393

• Unde să ne ducem? Putem să luăm la rând numele celorlalte denominațiuni: la femeia

călare pe fiară, descrisă în Apocalipsa 17 ca îmbătând toate neamurile „cu vinul curviei
Page

ei” (versetul 2)? Sau la fiicele ei (vezi versetul 5)? Să ne ducem în rândurile ateilor? Ale
 hulitorilor adevărului? Ale persecutorilor? Așa ceva se va întâmpla. Ascultați cuvintele
profetesei:

- „Când se apropie furtuna, o clasă numeroasă, cei care au mărturisit credința în solia
îngerului al treilea, însă nu au fost sfințiți prin ascultare de adevăr, își abandonează
poziția și se unesc cu opoziția. Unindu-se cu lumea și adoptând spiritul ei, ei au ajuns să
vadă lucrurile în aproape aceeași lumină; și, când vine încercarea, ei sunt pregătiți să
aleagă partea ușoară, populară. Oameni de talent și cu înfățișare plăcută, care cândva
se bucurau de adevăr, își folosesc puterile ca să amăgească și să deruteze suflete. Ei
devin vrăjmașii cei mai înverșunați ai fraților lor de odinioară. Când păzitorii Sabatului
sunt aduși înaintea tribunalelor ca să răspundă pentru credința lor, acești apostați sunt
cei mai eficienți agenți ai lui Satana ca să-i prezinte greșit și să-i acuze, și, prin rapoarte
false și insinuări, să-i întărâte pe conducători împotriva lor.” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 608)

• Avem de ales: ori în Egipt, ori în Canaan. În Egipt pierind cu el cu tot, ori în Canaan,
patria cerească făgăduită. Nu poți sta în amândouă, dar nici nu te poți sustrage
amândurora. Există, totuși, o alternativă? Un teren neutru, adică nici rămași în Egipt,
nici ajunși în Canaan? Rămânerea în pustie și pieirea acolo? Da, dar aceasta este doar o
altă fațetă a Egiptului, a păgânismului. Canaanul nu începe în pustie, ci dincolo de ea, de
la Iordan încolo!!!

• Subliniez zece descrieri făcute în acest citat îm dreptul unora dintre cunoscătorii
adevărului, care l-au mărturisit și au aspirat spre Canaan, dar atât:

(01) au cunoscut solia îngerului al treilea, dar nu au fost sfințiți prin ascultare de adevăr;

(02) sunt o clasă numeroasă;

(03) își abandonează poziția și se unesc cu opoziția (rețineți ironia: de la poziție la

opoziție);

(04) s-au unit cu lumea și au adoptat spiritul ei;

(05) drept rezultat al acestei uniri și adoptări, ei ajung să vadă lucrurile în aceeași lumină
(îi putem zice lumină proastă, lipsă de lumină, sau întuneric);

(06) când vine încercarea, ei sunt pregătiți să aleagă partea ușoară, populară;

(07) își folosesc puterile ca să amăgească și să deruteze suflete;

(08) ei devin vrăjmașii cei mai înverșunați ai fraților lor de odinioară;

(09) devin cei mai eficienți agenți ai lui Satana;

394

(10) în această postură, ei îi prezintă greșit pe păzitorii Sabatului, îi acuză, aduc rapoarte
false și insinuări, îi întărâtă pe conducători împotriva lor.
Page
 • Acesta este un sinistru decalog al apostaziei, un program satanic de întoarcere în Egipt.
Observați că nu se cade în prăpastia aceasta deodată, ci treptat – de la lumină la
întuneric, de la adevăr la minciună, de la adepți și mărturisitori ai soliei advente la
adversari înverșunați ai ei și ai celor ce rămân statornici, ai fraților lor de odinioară.

• Insist cu idea că această degradare nu vine brusc. Iată un alt citat care întărește această
concluzie: „Aceia care au cedat pas cu pas la cerințele lumii și s-au conformat
obiceiurilor lumești se vor supune mai degrabă atunci autorităților, decât să se expună
batjocurii, insultei, amenințării cu închisoarea și morții. În timpul acela aurul va fi
despărțit de zgură” (Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 188).

• Aceștia au cedat „pas cu pas” cerințelor lumii. Nici din pustie, nici din Canaan, nu se
putea ajunge în Egipt în cinci minute. Nici măcar acum cu avioane. Era un drum lung și
ne putem da seama cât de anevoioasă și obositoare a fost călătoria lui Iosif și Maria cu
Pruncul Isus când, la porunca îngerului Domnului, au fugit în Egipt. Și la fel sau poate
puțin mai ușoară la întoarcere, pentru că Isus era acum un Copil mai mare de cum
fusese la ducere.

• Plecare spre Egipt. „Pas cu pas”, până acolo. „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este
al ei”, a zis Mântuitorul către ucenicii Lui în Ioan 15,19. Lumea este Egiptul, spre care se
întorc mulți dintre mărturisitorii adevărului. M-am întebat de multe ori cum i-ar fi
primit egiptenii pe evreii care s-ar fi întors la ei, după ce din cauza lor suferiseră plăgile,
inclusiv a zecea, constând în moartea întâilor născuți. Cine știe, poate nu tocmai bine.
Poate le strigau cu ură: „Ați venit înapoi? Ce căutați?”

• Dar acela era Egiptul geografic. Noi vorbim acum despre Egiptul spiritual. Cum îi
primește lumea pe cei ce părăsesc rândurile mărturisitorilor adevărului și trece în
rândurile ei? Potrivit cu cuvintele Domnului, lumea îi primește cu bucurie, pentru că
„lumea iubește ce este al ei”. Dar ce valoare are acceptarea de către lume, când
Cannanul ceresc este pierdut? Unirea cu lumea și despărțirea de viul Dumnezeu și de
biserica Lui? A spus-o Iacov foarte răspicat, în stilul lui caracteristic: „Suflete
preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea
să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iac 4,4).

• Ce înseamnă deplasarea „pas cu pas” către lume, către Egipt? Care sunt pașii aceștia? Îi
cunoaștem bine. E vorba despre neglijarea experiențelor sfinte, care constau în
studierea Sfintei Scripturi, rugăciunea, frecventarea entuziastă a serviciilor divine ale
bisericii, implicarea în lucrarea misionară, credincioșia față de Dumnezeu și lucrarea Sa
în privința finanțelor. E vorba de înclinarea spre muzică lumească, spre literatură
nesfântă, spre spectacole lumești, închinarea la idolul lăcomiei materiale. Etc. Etc.
395

• Da, mulți regretă ieșirea din Egipt, deși nu o spun pe față. Sau ar vrea ca biserica să fie
Page

un amalgam de religie și lume; pentru aceasta, în măsura în care pot, încearcă să aducă
 Egiptul în biserică. Astfel, ei s-au adaptat treptat, „pas cu pas”, ca să revină cu totul în
Egipt. Și-au bagajele făcute, și-au cumpărat și bilete. „De aceea și voi fiți gata”, a zis
Hristos către ucenici, cu privire la revenirea Sa, în Matei 24,44. Dar mulți sunt gata să se
întoarcă în Egipt și vor să-i târască și pe alții cu ei, cât mai mulți cu putință, dacă se poate
chiar pe toți, cum au făcut iudeii cu profetul Ieremia. Însă l-au dus numai trupește în
Egipt; el nu aparținea acolo, el trăia în altă lume.

• Și ce înseamnă această întoarcere în Egipt? Ea e oribilă, e dezgustătoare, așa cum a

descris-o apostolul Petru în termeni brutali: „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de
întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se
încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.
Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au
cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat
ce spune zicala adevărată: ,Câinele s-a întors la ce vărsase’ și ,scroafa spălată s-a întors
să se tăvălească iarăși în mocirlă’” (2 Pet 2,20-22).

• Pericolul egiptenizării e real pentru indivizi și pentru biserică, așa cum a scris profetesa
în următoarele două citate:

- „Biserica a renunțat la călcarea pe urmele lui Hristos, Conducătorul ei, și se retrage

mereu spre Egipt. Dar puțini sunt alarmați sau uimiți de lipsa lor de putere”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 217).

- „O mare lumină a strălucit asupra bisericii, și prin ea ei sunt osândiți pentru că refuză
să umble în ea. Dacă ar fi orbi, nu ar avea păcat. Dar ei au văzut lumina și au auzit mult
adevăr, și, totuși, nu sunt înțelepți și sfinți. Timp de mulți ani, mulți nu au făcut niciun
progres în ce privește cunoștința și adevărata sfințenie. Ei sunt pitici spirituali. În loc de
a înainta către desăvârșire, ei merg îndărăt în întunericul și robia Egiptului.” (Ibid.,
volumul 2, pagina 124)

• Pas cu pas! Înapoi spre Egipt! Dar de ce? Se poate și trebuie să fie altfel, tot pas cu pas:
înaintarea către țara promisă, suportând cu tenacitate privațiunile, dificultățile și
ostilitățile întâmpinate pe drum. Despre Dima, apostolul Pavel a zis: „Căci Dima, din
dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și a plecat” (2 Tim 4,10). „Lumea de acum”
– părăsirea adevărului pentru lumea de acum, despre care Ioan a scris: „Și lumea și
pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2,17).

• „Lumea de acum”; dar există altă lume? Da, e amintită în Evrei 2,5: „În adevăr, nu unor
îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim.” Dar cui? Celor de la dreapta Lui,
celor credincioși adevărului: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția,
care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat 25,34). „Lumea de acum” și „lumea
396

viitoare”: avem de ales! Să ne încălzim în final sufletele prin aceste versuri sublime:
Page
 O LUME MAI BUNĂ

Există, există o lume mai bună,

O lume lipsită de-amar și de chin,
Și dorul meu zboară spre zări de lumină,
La Tine, Isuse, aș vrea ca să vin.

Există, există o țară frumoasă,

O scumpă Cetate, cu străzi de cristal,
Acolo e Domnul, iubirea-I duioasă,
Și îngerii cântă în cor triumfal.

O, țară a păcii, eternă mărire,

Spre tine să zbor cât de mult eu aș vrea!
Să gust aș dori din a ta fericire,
De tine tânjește azi inima mea!

Mai este o lume, o lume mai bună,

Mai este o țară mai dulce ca-n vis,
În ea nu se află-a durerii cunună,
Căci ea se numește ETERN PARADIS.

Există o lume cum minte-omenească

N-a fost pe pământ să gândească vreodat’,
O lume-mbrăcată-n mărire cerească,
Cum ochi omenesc n-a văzut niciodat’!

Există, există o lume mai bună!

O, n-ai vrea și tu pe-al ei țărm să ajungi?
Din moarte te smulge, curaju-ți adună:
De ce în durere și azi să mai plângi?

Privește spre ceruri, spre Țara Senină,

Pe-aripa speranței te-avântă spre ea!
Găsi-vei acolo iubirea divină
Și veșnica pace în ea vei afla.

Cu dor te așteaptă Isus și pe tine

Un loc în mărețul palat să îți dea;
Acolo, în sferele-nalte, senine
Dorește nespus lângă El să te ia.

De-aceea ascultă-I chemarea duioasă,

397

Ascultă-I șoptirea mai dulce ca-n vis:

Mai este o lume cu mult mai frumoasă,
Și crede, căci Domnul așa a promis.”
Page
 Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 553: „Există-o țară-a lui Hristos”

Cântarea de închidere, 273: „Mergem înainte!”

398
Page
 „FIUL OMULUI, TE-AM PUS STRĂJER!”

• Multă pace și alese binecuvântări să aveți în sufletele dumneavoastră, iubiți ascultători,

în timp ce veți auzi aici rostirea Cuvântului sacru al Sfintelor Scripturi!

• Voi citi ca bază a acestui mesaj un text din cartea profetului Ezechiel și vă rog pe
dumneavoastră nu numai să fiți foarte atenți la această lectură, ci chiar să vă fixați o
anumită idee din pasaj și să o spuneți pe rând cu voce tare, în auzul tuturor. Textul se
găsește în capitolul 33, unde mă voi limita la primele 9 versete:

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Fiul omului, vorbește copiilor poporului tău și
spune-le: ,Când voi aduce sabia peste vreo țară și poporul țării va lua din mijlocul lui pe
un om oarecare și-l va pune străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra țării,
va suna din trâmbiță și va da de știre poporului și dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiței
nu se va feri și va veni sabia și-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui. Fiindcă
a auzit sunetul trâmbiței și nu s-a ferit, de aceea sângele lui să cadă asupra lui; dar, dacă
se va feri, își va scăpa viața. Dacă însă străjerul va vedea venind sabia și nu va suna din
trâmbiță și dacă poporul nu va fi înștiințat și va veni sabia și va răpi viața vreunui om,
omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna
străjerului.’ Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să
asculți Cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui
rău: ,Răule, vei muri negreșit!’, și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul
acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar, dacă-l vei
înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui și el nu se va întoarce, va muri în
nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul.’”

• Ce ați reținut din acest lung text, de nouă versete? Vă dau acum ocazie să vă exprimați.

(Aici se încheie participarea.)

• Dumnezeu îl numește pe Ezechiel „fiul omului”. Nicăieri în toată cartea de 48 de

capitole a acestui profet nu-L veți auzi pe Domnul strigându-l pe nume: „Ezechiele!”
(cum a fost cazul cu profetul Daniel, chemat pe nume în capitolele 9,22; 10,11.12;
12,4.9; doar în capitolul 8,17, îngerul Gabriel i-a zis: „Fii cu luare aminte, fiul omului!”).
Ezechiel a fost chemat mereu: „Fiul omului.” De câte ori? De peste nouăzeci de ori.
Țineți minte lucrul acesta. Ambele cuvinte se scriu cu inițială mică „fiul omului”.

• Apelativul acesta apare însă și cu privire la Domnul Isus Hristos și se scrie numai primul
cuvânt cu majusculă: „Fiul omului”:

(01) O dată în cartea profetului Daniel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte
și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit
399

de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească,
pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile.
Page
 Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și împărăția Lui nu va fi
nimicită niciodată” (7,13.14).

(02) De două ori în cartea Apocalipsa: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și,
când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe
cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins
la piept cu un brâu de aur” (1,12.13). „Apoi m-am uitat și iată un nor alb și pe nor ședea
cineva care semăna cu un Fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o
secere ascuțită” (14,14).

(03) De 83 de ori în cele patru evanghelii.

• Înapoi la cartea lui Ezechiel. Comentariul adventist zice așa: „Fiul omului. → Ebraică
ben-‘adam. Acesta este modul obișnuit al lui Dumnezeu de adresare către Ezechiel.
Formula apare de 93 de ori de-a lungul cărții. Daniel este singurul alt profet numit așa,
însă titlul apare în cartea sa numai o dată. . . . Lui Ezechiel, fiind chemat ca ,fiu al
omului’ (ben-‘adam), i se amintește faptul că el este un membru al rasei umane. Prin
canale omenești a intenționat Dumnezeu să le transmită sufletelor pieritoare solia Sa
mântuitoare.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist
de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 580)

• În ce privește folosirea acestui apelativ de către Domnul Hristos când vorbea despre
Sine, comentariul zice așa: „,Fiul omului’ era denumirea favorită a Domnului nostru
pentru Sine, apărând de peste 80 de ori în evanghelii. Titlul subliniază realitatea naturii
Sale umane, după cum titlul însoțitor, ,Fiu al lui Dumnezeu,’ afirmă divinitatea Sa. Alții
nu I s-au adresat niciodată lui Isus cu titlul ,Fiu al omului’. Isus era ,Fiu al omului’, nu
numai în sensul strict istoric (compară: Luca 1,31-35; Romani 1,3.4; Galateni 4,4), ci și
într-un sens mai înalt. Titlul Îl marchează ca Hristos cel întrupat (vezi Ioan 1,14; Filipeni
2,6-8) și prezintă o mărturie nerostită cu privire la minunea prin care Creatorul și
creatura erau uniți într-o persoană divin-umană, divinitatea fiind identificată cu
umanitatea pentru ca umanitatea să fie făcută din nou după chipul divin.” (The
Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea,
pagina 1033)

• În conversația Sa cu profetul Ezechiel, Domnul îl numește deci „fiul omului”, adică unul
dintre ei, nu străin de ei, și îl trimite să ducă mesajul Său „copiilor poporului” său. El
zice: „spune-le”, și pune în gura lui chiar cuvintele pe care el trebuie să le adreseze
poporului Israel. În eventualitatea că poporul alege un străjer, acesta este dator să
înștiințeze poporul prin sunet de trâmbiță când se apropie vrăjmașii externi.

• După încheierea mesajului pe care Ezechiel era însărcinat să-l transmită poporului,
400

Dumnezeu nu mai vorbește către popor, ci către profet, și face imediat aplicația: „Fiul
omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel.” Aici avem de a face cu o comparație:
Page

poporul alege un străjer ca să prevină pericolele naționale – Dumnezeu alege un

 om/profet ca să se adreseze celor ce calcă poruncile Sale. În tratarea subiectului, aceste
două misiuni merg mână în mână.

• Întâlnim aici o posibilitate („când . . . poporul va lua din mijlocul lui pe un om și-l va
pune străjer”) și o realitate („acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel”).
O ilustrație și aplicarea ei. O parabolă și tâlcuirea ei, ca multe dintre parabolele
Domnului Isus Hristos. De exemplu, în Matei 13,24-30, Isus le-a spus ucenicilor Lui
parabola seminței bune și a neghinei, o posibilitate, o ilustrație: „Împărăția cerurilor se
aseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când dormeau
oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și a plecat” (versetele 24 și
25). Isus nu a explicat imediat ilustrația, dar a făcut-o după aceea la cererea ucenicilor:
„Tâlcuiește-ne pilda cu neghina din țarină” (vezi versetele 36-43; cuvintele citate sunt
din versetul 36). În versetele următoare, Isus le-a arătat tâlcuirea pildei.

• Sau, mai simplu și mai scurt: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar,
pe care l-a luat un om și l-a semănat în țarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea
mai mică dintre toate semințele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât
zarzavaturile și se face un copac, așa că păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile
lui” (versetele 31 și 32). Ilustrația: un om seamănă o sămânță de muștar în țarina lui,
aceasta se dezvoltă foarte mult și servește drept adăpost păsărilor cerului; grăuntele
este foarte mic, cea mai mică dintre toate semințele, dar încolțește, crește, se dezvoltă,
devine mai mare decât zarzavaturile, ajungând ca un copac. Aplicarea: împărăția
cerurilor se aseamănă cu acest grăunte de muștar și cu metamorfoza lui. Învățătura?
Adevărul ceresc al împărăției lui Dumnezeu este la început ca o sămânță minusculă
semănată în sufletul omului, dar se dezvoltă în viața lui până la maturitatea creștină.

• Sunt posibile două acțiuni ale străjerului, una pozitivă și alta negativă, la fiecare fiind
posibile două reacții angatoniste ale poporului:

(I) ATITUDINEA POZITIVĂ A STRĂJERULUI: el vede sabia venind asupra țării și sună din
trâmbiță, dând poporului de știre că există un pericol. Poporul poate manifesta una sau
alta dintre următoarele

două reacții și consecințele lor:

(01) cineva aude sunetul trâmbiței și îl ignoră = el va muri, iar sângele lui va cădea
asupra capului lui, dar străjerul este nevinovat și își va mântui sufletul;

(02) cineva aude sunetul trâmbiței și se ferește = își va scăpa viața, iar străjerul s-a
dovedit credincios misiunii sale.

(II) ATITUDINEA NEGATIVĂ A STRĂJERULUI: el vede sabia venind, dar nu sună din
401

trâmbiță.

Două reacții și consecințele lor:

Page
 (01) Din partea poporului: reacția zero, pentru că nu este înștiințat, iar dacă sabia
răpește viața cuiva, acela va pieri în nelegiuirea lui.

(02) Din partea lui Dumnezeu: sângele victimei sau victimelor va fi cerut din mâna
străjerului.

• În lucrarea spirituală cu suflete, Dumnezeu este Cel care cheamă/alege/decide: „Fiul

omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese
din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea” (Ezec 33,7).

• Dumnezeu îl poate trimite pe străjer la cei care trăiesc în păcat, ca să-i avertizeze din
partea Sa. Atitudinea străjerului poate fi negativă sau pozitivă:

(I) ATITUDINEA NEGATIVĂ A STRĂJERULUI. El nu-și face datoria: „Când îi zic celui rău:
,Răule, vei muri negreșit!’ și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela
va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta” (Ezec 33,8).

(II) ATITUDINEA POZITIVĂ A STRĂJERULUI. El își face cu credincioșie datoria: „Dar,

dacă-l vei înștiința pe cel rău, ca ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce,
va muri în nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul” (versetul 9).

• Vă aduceți aminte ce a zis Iosif către faraon cu privire la faptul că acesta visase de două
ori același vis? Iată: „Ce a visat faraon înseamnă un singur lucru: Dumnezeu i-a arătat
mai dinainte lui faraon ce are să facă. . . . Cât privește faptul că faraon a visat visul de
două ori, înseamnă că lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu și că Dumnezeu Se va
grăbi să-l aducă la îndeplinire” (Gen 41,25.32).

• De ce am amintit experiența lui Iosif? Pentru că și aceste instrucțiuni Dumnezeu i le-a

dat profetului Ezechiel de două ori: în textul citat mai înainte și în capitolul 3,16-21. Iată
acest din urmă text:

„După șapte zile, cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Fiul omului, te pun păzitor peste
casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt, care va ieși din gura Mea, să-i înștiințezi din
partea Mea! Când îi voi zice celui rău: ,Vei muri negreșit!’, dacă nu-l vei înștiința și nu-i
vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea și să-i scapi viața, acel om rău va muri prin
nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar, dacă îl vei înștiința pe cel rău și
el tot nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea
lui, dar tu îți vei mântui sufletul! Dacă un om neprihănit se va abate de la neprihănirea
lui și va face ce este rău, îi voi pune un laț înainte și va muri. Dacă nu l-ai înștiințat, va
muri prin păcatul lui și nu i se va mai pomeni neprihănirea, în care a trăit, dar îi voi cere
sângele din mâna ta! Dar, dacă-l vei înștiința pe cel neprihănit să nu păcătuiască și nu va
păcătui, va trăi, pentru că a primit înștiințarea, iar tu îți vei mântui sufletul!’”
402

• Limbajul de aici este puțin diferit de cel din capitolul 33,1-9, dar e tratat același subiect
Page

și în același fel. Aici străjerul este numit păzitor. Nu mai este vorba despre sabie, ci
 despre păcat, dar înseamnă același lucru. Aceeași datorie îi este încredințată
păzitorului/străjer peste casa lui Dumnezeu. Interesant este însă că Domnul nu-l trimite
pe păzitor doar la cel rău, să-i spună că va muri dacă va continua așa, ci îl trimite și la cel
neprihănit, ca să-l avertizeze să nu renunțe la neprihănirea aceea. Și neprihăniții au
nevoie să ia aminte la sunetul trâmbiței, la avertismentele date de Domnul prin
străjerii/păzitorii Săi. De ce? Pentru că ei pot rămâne statornici în neprihănirea lor și
atunci vor fi mântuiți, sau se pot abate de la neprihănirea lor, care va fi atunci uitată, și
ei se vor pierde.

• Străjerul poate avea o comportare iresponsabilă: el poate dormi în post, se poate

îmbăta, sau poate părăsi postul pentru orice scop. Aceasta este înaltă trădare, și în
termeni omenești, urmează trimiterea străjerului la judecată. Dar și în termeni
dumnezeiești e tot așa.

• Ce l-ar putea determina pe un străjer să nu sune din trâmbiță? Sigur, unul dintre factorii
de mai sus sau, dar pot fi și alții: neglijența, teama, mituirea, apostazia. Și cum ar putea
un străjer spiritual să compromită mesajul? Trecându-l sub tăcere, reducându-i
conținutul, modificându-l pentru a-l îndulci și a-l face mai acceptabil.

• Străjerul trebuie să fie numai ochi și urechi, ca să distingă pericolul și să sune alarma.
Alarma, nu simfonii! Nu să spună „istorisiri închipuite”, „lucruri plăcute”, care „să gâdile
urechile” (vezi 2 Timotei 4,3.4). Iar poporul trebuie să asculte sunetul trâmbiței și să
acționeze în consecință, nu să-i ceară străjerului o melodie preferată. Dacă nu este
consacrat și vigilent, străjerul poate fi pus în imposibilitate de a-și îndeplini misiunea,
poporul ascunzându-i trâmbița, furându-i-o, sau distrugându-i-o.

• „Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul

încredințat lui” (1 Cor 4,2). Străjerii/păzitori sunt numiți aici ispravnici. Ei trebuie să fie
credincioși în îndeplinirea misiunii lor. Dacă nu, auziți ce situație critică se creează:
„Necredincioșia din partea străjerilor desemnați pe zidurile Sionului periclitează cauza
adevărului și o expune batjocurii vrăjmașului” (Testimonies for the Church/Mărturii
pentru comunitate, volumul 7, pagina 254).

• Biblia a înregistrat cazuri de străjeri necredincioși, șovăitori, sau credincioși.

- Un străjer necredincios? Balaam. El a fost inițial un profet al Domnului, care vorbea

către el și prin el. Inițial, Domnul i-a spus să nu se ducă cu trimișii lui Balac, împăratul
Moabului. La a doua chemare, pentru că el tot întreba, l-a lăsat să plece și el s-a dus.
Acolo, Domnul l-a împiedicat să rostească blesteme împotriva poporului Israel, însă
după aceea Balaam i-a dat lui Balac un sfat criminal, care a dus la pierderea a mii de
403

oameni din Israel (vezi Numeri 22-24; 25,1-15). Nu degeaba a fost ucis de armata lui
Israel cu sabia (vezi Numeri 31,8). Lămuriri în legătură cu ticăloșia lui Balaam găsim în
textele următoare:
Page
 „În vremea aceea, s-a citit în fața poporului în cartea lui Moise, și s-a găsit scris că
Amonitul și Moabitul nu trebuia să intre niciodată în adunarea lui Dumnezeu, pentru că
nu veniseră înaintea copiilor lui Israel cu pâine și apă și pentru că tocmiseră împotriva
lor cu preț de argint pe Balaam ca să-i blesteme. Dar Dumnezeul nostru a prefăcut
blestemul în binecuvântare” (Neem 13,1.2).

„După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit și au urmat calea lui Balaam, fiul lui
Bosor, care a iubit plata fărădelegii” (2 Pet 2,15).

„Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam,
care l-a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să
mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să se dedea la curvie” (Apoc 2,14).

- Un exemplu de străjer șovăitor este acela al profetului Iona: Domnul l-a trimis să strige
o avertizare din partea Lui în cetatea Ninive, însă el a încercat să se sustragă misiunii,
fugind spre Tars (vezi capitolul 1 din cartea acestui profet). Cunoașteți bine peripețiile
lui. Furtună, aruncat în mare, înghițit de un pește uriaș, rugăciune disperată, zvârlit pe
mal la porunca Domnului, trimis din nou și acum credincios trimiterii sale (vezi capitolele
1-3). Capitolul al treilea ne arată că ninivitenii s-au pocăit și Domnul i-a iertat, dar în
capitolul 4 aflăm că această pocăință și această iertare nu i-au convenit evreului
naționalist, care s-a supărat pe Dumnezeu.

Cartea se încheie cu mustrarea Domnului față de el, după ce profetul se dovedise

revoltat pentru uscarea plantei la umbra căreia se odihnise: „Ție îți este milă de
curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă și pe care nu tu l-ai făcut să crească,
ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. Și Mie să nu-Mi fie milă de Ninive,
cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu
știu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulțime de vite!” (4,10.11)

- Iată și două exemple de străjeri care și-au făcut cu credincioșie datoria, asumându-și
toate riscurile:

(01) Profetul Natan față de împăratul David: Dumnezeu l-a trimis pe profet la David ca
să-l mustre pentru păcatele lui – călcarea poruncii a șaptea cu nevasta lui Urie Hetitul și
asasinarea mișelească a acestuia prin mâna amoniților (vezi 2 Samuel 11,1-27). Natan
s-a dus la David, a început misiunea sa cu o parabolă pregătitoare, apoi l-a mustrat pe
față pentru abaterile lui. Rezultatul a fost cel dorit: David și-a mărturisit păcatul și s-a
pocăit cu adevărat, așa cum aflăm din capitolul 12,1-14 și din psalmii 32 și 51.

În cazul acesta, amintiți-vă cuvintele spuse de Dumnezeu lui Ezechiel: „Când îi voi zice
celui rău: ,Vei muri negreșit!’ . . .”. Străjerul s-a dus la cel rău și l-a avertizat; acesta s-a
pocăit, încununând cu un succes binecuvântat misiunea străjerului.
404

(02) Ioan Botezătorul față de împăratul Irod Antipa: „Dar cârmuitorul Irod, care era
mustrat de Ioan pentru Irodiada, nevasta fratelui său Filip, și pentru toate relele pe care
Page

le făcuse, a mai adăugat la toate celelalte rele și pe acela că l-a închis pe Ioan în temniță”
 (Luca 3,19.20). „Căci Irod îl prinsese pe Ioan, îl legase și-l pusese în temniță, din pricina
Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că Ioan îi zicea: ,Nu-ți este îngăduit s-o ai de
nevastă’” (Mat 14,1-12; citate sunt versetele 3 și 4).

După promisiunea dată de el dansatoarei că îi va da orice va cere pentru performanța ei,

Irod, „întristat” (versetul 9), „a trimis să taie capul lui Ioan în temniță. Capul a fost adus
într-o farfurie și dat fetei, care l-a dus la mamă-sa” (versetele 10 și 11). Străjerul și-a
făcut datoria, avertizându-l pe cel rău, iar acesta, în loc să se pocăiască, l-a arestat și l-a
executat pe străjer. Ioan Botezătorul știa că misiunea lui este periculoasă, dar nu s-a dat
înapoi de la ea, chiar dacă și-a pierdut viața: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da
cununa vieții” (Apoc 2,10).

• „Mi se strigă din Seir: ,Străjerule, cât mai este din noapte?’ ,Străjerule, mai este mult
din noapte?’ Străjerul răspunde: ,Vine dimineața și este tot noapte’” (Isa 21,11.12).
Străjerul are o răspundere: el trebuie să fie bine informat și în stare să informeze bine.
„VINE DIMINEAȚA, ȘI (DAR) ESTE TOT NOAPTE”. Se apropie revenirea Domnului, dar
noaptea persistă, starea lumii este încă gravă, până când această situație va fi terminată
prin acel eveniment.

• „Sufletul meu Îl așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai
mult decât așteaptă străjerii dimineața” (Ps 130,6). Din nou o ilustrație și o aplicare:
străjerii profesioniști sau recrutați ocazional așteaptă cu dor sosirea dimineții, pentru că
sunt obosiți și le e somn; lor nu le este îngăduit să adoarmă în post. Aplicarea:
credincioșii Îl așteaptă pe Domnul, venirea Lui, chiar mai mult decât așteaptă străjerii
aceia sosirea dimineții.

• Deci, străjerii Domnului trebuie ei înșiși să aștepte pregătiți venirea Domnului și să fie în
stare să le vestească și altora acest eveniment. Străjerii să nu umble după năluci, să nu
predici fantezii, ci adevărul prezent. Nu poate exista un subiect mai vital, mai necesar,
mai interesant, mai important, mai urgent, de cum este cel despre revenirea glorioasă a
Domnului nostru Isus Hristos.

• De unde a venit ideea aceasta de trâmbițe și de anunțuri făcute cu ele? Era o practică
străveche, poruncită de Domnul în timpul pribegiei copiilor lui Israel prin pustie.

„Domnul i-a vorbit lui Moise și a zis: ,Fă-ți două trâmbițe de argint; să le faci de argint
bătut. Ele să-ți slujească pentru chemarea adunării și pentru pornirea taberelor. Când
se va suna cu ele, toată adunarea să se strângă la tine, la ușa cortului întâlnirii. Când se
va suna numai cu o trâmbiță, să se strângă la tine căpăteniile, mai marii peste miile lui
Israel. Când veți suna cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la răsărit; când veți suna a
doua oară cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la miazăzi; pentru plecarea lor să se
405

sune cu vâlvă. Când va fi vorba de strângerea adunării, să sunați, dar să nu sunați cu

vâlvă. Din trâmbițe să sune fiii lui Aaron, preoții. Aceasta să fie o lege veșnică pentru
voi și pentru urmașii voștri. Când veți merge la război, în țara voastră, împotriva
Page

vrăjmașului care va lupta împotriva voastră, să sunați cu vâlvă din trâmbițe și Domnul,
 Dumnezeul vostru, Își va aduce aminte de voi și veți fi izbăviți de vrăjmașii voștri. În
zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre și la lunile noi ale voastre, să sunați din
trâmbițe, când vă veți aduce arderile de tot și jertfele de mulțumire; și ele vor face ca
Dumnezeul vostru să-Și aducă aminte de voi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru’”
(Num 10,1-10).

• Deci, cele două trâmbițe de argint erau folosite în diferite împrejurări și pentru diferite
scopuri. Dumnezeu a dat instrucțiuni amănunțite: din ce să fie făcute trâmbițele, câte,
cine să sune din ele, cum, și la ce ocazii.

• Când se suna din amândouă, întreaga adunare era invitată să se strângă la ușa cortului
întâlnirii. Când se suna numai cu o trâmbiță, se strângeau numai mari marii peste miile
lui Israel. Dacă se suna cu vâlvă odată, porneau cei ce tăbărau la la răsărit; când se suna
a doua oară cu vâlvă, porneau cei ce tăbărau la miazăzi.

• Trâmbițele erau folosite și pentru anunțarea sărbătorilor, era chiar o zi specială a

trâmbițelor (vezi Leviticul 23,23-25), care era ziua întâi a lunii a șaptea; atunci se anunța
sosirea, peste zece zile, a Zilei celei Mari a Ispășirii.

• De asemenea, se suna din trâmbițe cu vâlvă când națiunea era provocată cu război.
Ideea că Domnul Își aducea aminte de ei pentru a-i izbăvi nu însemna altceva decât că El
răspundea la chemarea lor și pornea la acțiune, izbăvându-i de vrăjmașii lor. Cu ocazia
reconstruirii zidurilor Ierusalimului, datorită atacurilor vrăjmașilor lor, Neemia le-a zis
„mai marilor, dregătorilor și celuilalt popor: ,Lucrarea este mare și întinsă și noi suntem
risipiți pe zid, departe unii de alții. La sunetul trâmbiței, să vă strângeți la noi, spre locul
de unde o veți auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi’” (Neem 4,19.20).

• Despre astfel de împrejurări, când națiunea era în pericol să fie atacată de vrăjmași, a
fost vorba în mod parțial în instrucțiunile date de Domnul lui Moise, cum și în porunca
dată de Neemia poporului care lucra pentru restaurarea zidurilor Ierusalimului.

• Avem două referințe la sunarea din trâmbiță în cartea profetului Ioel:

- „Sunați din trâmbiță în Sion! Sunați în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să
tremure toți locuitorii țării. Căci vine ziua Domnului, este aproape!” (Ioel 2,1).
Înțelegem de aici că „a suna din trâmbiță” înseamnă și a striga, a rosti apelurile
Domnului cu glas tare și în mod insistent.

- „Sunați cu trâmbița în Sion! Vestiți un post, chemați o adunare de sărbătoare!

Strângeți poporul, țineți o adunare sfântă! Aduceți-i pe bătrâni, strângeți copiii și chiar
pruncii de la piept! Să iasă mirele din cămara lui și mireasa din odaia ei! Preoții,
406

slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar și să zică: ,Doamne, îndură-Te de

poporul Tău! Nu da de ocară moștenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor! Pentru
Page

ce să se zică printre neamuri: ,Unde este Dumnezeul lor?’” (Versetele 15-17)

 • Mesajul combinat al celor două texte este pocăința poporului, având în vedere
apropierea zilei Domnului. Întreg poporul este chemat la pocăință, oameni de toate
vârstele și în toate situațiile, chiar cei aflați încă în farmecul nunții:

- „Având în vedere faptul că ziua cea mare a Domnului vine cu grăbire și că rămân puține
momente de har, se cuvine ca biserica lui Dumnezeu să se trezească din letargia ei
spirituală și să caute pocăință și umilință. Există mulți în Sion care sunt mulțumiți cu
realizările lor spirituale. Ei se simt ,bogați, s-au îmbogățit’ și ,nu duc lipsă de nimic’
(Apoc 3,17). Alții, care simt o nevoie, sunt fie prea letargici ca să facă o schimbare, ori
așteaptă ca lipsa să fie completată în timpul ploii târzii (vezi Testimonies to Ministers/
Mărturii pentru predicatori, pagina 507).” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 942)

- „Toți aceștia trebuie să fie treziți de sunetul de trâmbiță de la străjerul Sionului. Acum,
când ziua de har zăbovește, e timpul să se facă o lucrare temeinică de pocăință, să se
curețe sufletul de orice întinăciune și să se îngăduie deplina lucrare a harului asupra
inimii (Ibid., paginile 942-943).”

• „Toți aceștia trebuie să fie treziți de sunetul de trâmbiță de la străjerul Sionului.”

Domnul zice: „Am pus niște străjeri peste voi: ,Fiți cu luare aminte la sunetul trâmbiței!’”
(Ier 6,17, prima parte). Și noi trebuie să le atragem atenția tuturor fraților și surorilor la
sunetul de trâmbiță, dacă unii nu sunt capabili să-l audă, dacă fel de fel de bruiaje
blochează această recepție, sau dacă din alte cauze lucrarea străjerului este împiedicată:
„Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiței și strigătul de război” (Ier 4,19, ultima parte).

• Dar nu trebuie nici să ne facem iluzii: unii vor continua să se opună oricăror chemări și
atunci nimeni nu-i mai poate ajuta; ei pot zice cu îndărătnicie: „Nu vrem să fim cu luare
aminte (la sunetul trâmbiței) (Ier 6,17, ultima parte)!”

• „Rămân puține momente de har”, zice mărturia citată. Aceasta înseamnă că trâmbița
chemărilor divine nu va suna la nesfârșit, de aceea fiecare dintre noi trebuie să se
întrebe cu seriozitate: „Până când voi vedea steagul fâlfâind și voi auzi sunetul
trâmbiței?” (Ier 4, 21)

• „Asupra străjerilor zace o răspundere solemnă. Cu câtă precauție ar trebui să înțeleagă

și să explice ei cuvântul lui Dumnezeu! ,Ferice de cine citește și de cei ce ascultă
cuvintele acestei proorocii și păzesc cuvintele scrise în ea.’ Zice profetul Ezechiel: . . .
(aici este citat textul de bază al acestei predici, Ezechiel 33,1-9). . . . Răspunderea
străjerilor de astăzi este cu atât mai mare decât în zilele profetului, cu cât lumina
noastră este mai clară și privilegiile și ocaziile noastre mai mari decât ale lor. Este
407

datoria predicatorului să-l avertizeze pe fiecare om, să-l învețe pe fiecare om, cu toată
blândețea și înțelepciunea.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 5, paginile 15-16)
Page
 • Mărturia arată și ce fel de viață trebuie să trăiască străjerul, pentru ca lucrarea lui să fie
credibilă și eficientă: „El nu trebuie să se conformeze practicilor lumii, ci, ca serv al lui
Dumnezeu, trebuie să se lupte pentru credința dată sfinților o dată pentru totdeauna.
Satana este în permanență la lucru ca să dărâme întăriturile care-l împiedică să aibă
acces liber la suflete; și, în timp ce predicatorii noștri nu mai sunt spirituali, în timp ce ei
nu sunt în strânsă legătură cu Dumnezeu, vrăjmașul are mare avantaj, și Domnul îl
consideră pe străjer răspunzător pentru succesul acestuia.” (Ibid., pagina 16)

• În altă parte, referindu-se, de asemenea, la textul din Ezechiel 33 despre străjer, serva
Domnului a scris așa:

- „Cuvintele profetului declară răspunderea solemnă a acelora care sunt desemnați

drept gardieni ai bisericii lui Dumnezeu, administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Ei
trebuie să stea ca străjeri pe zidurile Sionului, să sune alarma la apropierea vrăjmașului.
Suflete sunt în primejdie de a cădea în ispită și vor pieri dacă predicatorii lui Dumnezeu
nu sunt credincioși în ce li s-a încredințat. Dacă, din orice motiv, simțurile lor spirituale
ajung atât de amorțite că ei sunt incapabili să discearnă pericolul și, prin faptul că nu
rostesc avertizarea, oamenii mor, Dumnezeu va cere din mâinile lor sângele celor ce se
pierd.” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 361)

- „Este privilegiul străjerilor de pe zidurile Sionului să trăiască atât de aproape de

Dumnezeu și să fie atât de sensibili la impresiile Duhului Său, încât El să poată lucra prin
ei, ca să le vorbească bărbaților și femeilor despre primejdia în care se află și să le arate
locul de siguranță. Ei trebuie să-i avertizeze cu credincioșie în legătură cu rezultatul
sigur al călcării de lege și tot cu credincioșie să apere interesele bisericii. În niciun
moment nu trebuie să-și slăbească vigilența.” (Ibid.)

- „Lucrarea lor cere antrenarea fiecărei facultății a ființei lor. În sunete de trâmbiță
trebuie să se ridice glasurile lor și să nu sune niciodată o notă șovăitoare, nesigură. Nu
pentru plată trebuie să lucreze ei, ci pentru că nu pot face altfel, pentru că înțeleg că e
vai de ei dacă nu propovăduiesc evanghelia. Aleși de Dumnezeu, sigilați cu sângele
consacrării, ei trebuie să salveze bărbați și femei de la distrugerea iminentă.” (Ibid.,
paginile 361-362)

• În cartea Apocalipsa apar șapte trâmbițe, care simbolizează acțiuni de nimicire (vezi
capitolele 8 și 9). Primele patru s-au referit la atacurile popoarelor barbare care au dus
la prăbușirea imperiului roman de apus în anul 476 după Hristos. Următoarele două la
slăbirea imperiului roman de răsărit până când, la 29 mai 1453, armatele turcești
conduse de sultanul Mahomed al II-lea au cucerit Constantinopolul și astfel și acel
imperiu s-a prăbușit.

•
408

În capitolul 10 din această carte profetică, prin care se încheie Sfânta Scriptură, un înger
puternic Se arată; potrivit descrierii date, El nu este altul decât Domnul Isus Hristos cel
proslăvit. Să fim atenți la aceste trei versete (5-7): „Și îngerul, pe care-l văzusem stând
Page

în picioare pe mare și pe pământ, și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel ce
 este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și lucrurile din el, pământul și lucrurile de pe el,
marea și lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al
șaptea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu, după vestea bună
vestită de El robilor Săi, proorocilor.”

• Iată ce ni se spune despre această trâmbiță: „Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și
în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ,Împărăția lumii a trecut în mâinile
Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor’” (Apoc 11,15).

• Sunetul trâmbiței a șaptea marchează sfârșitul domniei păcatului prin a doua venire a
Mântuitorului. Și acela este sunet de război, Hristos este victorios din nou împotriva
vrăjmașului milenar și al asociaților lui omenești. Patru trâmbițe vestesc prăbușirea
imperiului roman de apus, următoarele două vestesc sfârșitul imperiului roman de
răsărit. Sunetele trâmbiței a șaptea anunță terminarea imperiului Satanei. Dar a zis Cel
care a jurat pe numele Creatorului, care este viu în vecii vecilor, că, în „în zilele în care
îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui se va sfârși taina lui Dumnezeu, după vestea
bună vestită de El robilor Săi, proorocilor” (10,7).

• Este vorba nu de o singură zi, ci de „zilele” când îngerul al șaptelea sună din trâmbița lui.
Venirea Domnului este încheierea acestei perioade finale a istoriei neamului omenesc,
dar până atunci, „în zilele” acelea, putem zice „în zilele acestea”, este dusă la încheiere
taina lui Dumnezeu. Care taină? Care conține o veste bună (evanghelia mântuitoare).
Vestită cui? Vestită de Dumnezeu robilor Săi proorocilor. Este vorba despre planul de
mântuire, despre lucrarea de vestire a evangheliei, care a avut un început notat în
Geneza 3,15, și are un sfârșit la încheierea harului, notat în Apocalipsa 22,11.

• Acum e clar că „îngerul cel puternic”, Hristos, S-a referit la vestirea evangheliei veșnice,
adusă lumii prin cele trei solii îngerești despre care este vorba în Apocalipsa 14,6-13,
vestire după care este descrisă revenirea lui Hristos în versetele 14-20.

• Adventiștii de ziua a șaptea sună din trâmbița a șaptea, în „zilele” acestei mișcări, prin
care se încheie vestirea evangheliei. Dacă sună din trâmbiță, ei sunt străjeri – străjeri în
serviciul lumii, ca să o avertizeze de apropiatul sfârșit al istoriei. Lucrarea lor „în zilele
acestea” este descrisă în Apocalipsa 10,11: „Trebuie să proorocești din nou (această
proorocire este vestire) cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați.” Această
proorocire/predicare la atâtea mulțimi este descrisă și în Apocalipsa 14,6: „Și am văzut
un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veșnică, pentru ca s-o
vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și
oricărui norod.”
409

• Iată ce a zis apostolul Pavel despre această taină a lui Dumnezeu, acum pe cale să se
sfârșească: „Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin
Isus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării; că, adică, Dumnezeu era în Hristos,
Page
 împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă
propovăduirea acestei împăcări. Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos și, ca
și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Hristos:
împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru
noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor 5,18-21).

• Slujitorii Domnului sunt chemați să fie străjeri în biserica rămășiței, ca s-o avertizeze
împotriva primejdiilor zilelor din urmă. Dacă nu-și fac această datorie, ei vor fi trași la
răspundere pentru pierderea sufletelor prețioase care altfel ar fi putut fi salvate. Dacă
însă sunt credincioși chemării lor, vor fi răsplătiți în ziua de apoi.

• Dar întreaga obște a adventiștilor de ziua a șaptea funcționează ca o ceată de străjeri

care să sune din trâmbiță pentru salvarea lumii; aceia care ascultă de sunetul trâmbiței
sunt salvați, dar cei ce zic „nu vrem să fim cu luare aminte” la sunetul trâmbiței se vor
pierde.

• Servul cel rău, străjerul chemat să lucreze pentru păcătoși dar infidel chemării lui, care
nu sună din trâmbiță la vederea apropierii sabiei, „va fi tăiat în două și soarta lui va fi
soarta fățarnicilor” (vezi Matei 24,48-51; cuvintele citate sunt din versetul 51). „Vai de
acela care va face fără efect cuvintele ambasadorilor lui Hristos, ale celor care primesc
cuvântul din gura lui Dumnezeu ca să vorbească poporului, și care-i spun poporului că
vine sabia, avertizându-l să se pregătească pentru ziua cea mare a lui Dumnezeu!”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 3, pagina 452)

• Însă servul cel bun, străjerul care sună din trâmbiță când vede că vine sabia, „pe care l-a
pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă”, va
avea parte de această făgăduință: „Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la
venirea lui, îl va găsi făcând așa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale”
(Mat 24,45-47).

• Prin urmare, străjeri ai Domnului! „Sunați din trâmbiță în Sion! Sunați în gura mare pe
muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toți locuitorii țării! Căci vine ziua Domnului, este
aproape!” Așa să facem, și ziua Domnului va fi pentru noi cea mai fericită zi din viața
noastră! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 513: „Ascultați, străjerul cheamă!”

Cântarea de închidere, 521: „Bate ceasul vremii”

410
Page
 „DREGĂTOR DE SPĂRTURI”

• Vorbim în ora aceasta despre spărturi. Spărturile pot fi făcute, pot fi neglijate, pot fi
reparate. Să vedem în studiul nostru cum decurg lucrurile, cum trebuie să decurgă, ce
se poate face, și care este rolul nostru în toată opera aceasta.

• Trebuie definit termenul „spărtură”. Chiar așa? Cine nu știe ce este o spărtură? Unele
spărturi nu se mai pot repara. Ai spart un borcan, e bun de gunoi. Ai spart capul cuiva,
el se mai poate vindeca sau spărtura poate fi fatală. La multe spărturi, există intervenții
de îmbunătățire, la altele trebuie o restaurare totală, sau nu se mai poate face nimic.

• Acest dicționar zice așa: „Spărtură, spărturi: crăpătură, gaură, deschizătură produsă prin
spargere” (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 880).

• Hai să încercăm o definiție pe bază de Biblie. Citim spre sfârșitul capitolului al 38-lea din
cartea Geneza că Tamar era pe cale să nască: „Când i-a venit vremea să nască, iată că în
pântecele ei erau doi gemeni. Și, în timpul nașterii, unul a scos mâna înainte; moașa i-a
apucat mâna și a legat-o cu un fir roșu, zicând: ,Acesta a ieșit cel dintâi.’ Dar el a tras
mâna înapoi și a ieșit frate-său. Atunci moașa a zis: ,Ce spărtură ai făcut!’ De aceea i-a
pus numele Pereț (Spărtură). În urmă a ieșit fratele lui, care avea firul roșu la mână; de
aceea i-au pus numele Zerah (Cărmiziu)” (versetele 27-30).

• Doi fii se nășteau: Zerah și Pereț. Primul a scos mâna, care a fost legată cu un fir roșu –
acesta urma să fie primul născut al familiei. Dar nu! Zerah a tras mâna înapoi și a ieșit
fratele lui, Pereț. Acum cine era întâiul născut? Cine a atins primul aerul atmosferic? În
Israel era foarte important să se știe exact cine este cel dintâi născut, pentru că el avea
niște drepturi, pe care nu le aveau cei născuți după el. Dar s-a produs o încurcătură: al
doilea a venit afară în întregime primul. Mâna scoasă nu a fost destul – trebuia să iasă
tot trupul.

• Cine era întâiul născut? În Geneza 46,12 se spune: „Fiii lui Iuda: Er, Onan, Șela, Pereț și
Zarah; dar Er și Onan au murit în țara Canaanului.” Șela era din altă serie de fii ai lui
Iuda, dar având-o în vedere pe Tamar, ordinea dată a fiilor este: Pereț, Zarah (sau
Zerah). În 1 Cronici 2,4.5: „Tamar, nora lui Iuda, i-a născut pe Pereț și Zerah. Fiii lui
Pereț: Hețron și Hamul.”

• Din cine a rezultat Mântuitorul lumii, din Pereț sau din Zerah? Ordinea în arborele
genealogic arătat în Matei 1,3 este: „Fares l-a născut pe Esrom” și se continuă. Fares
este Pereț, al cărui nume este ușor modificat. La fel, Esrom este Hețron. Și în Luca 3
este la fel: „Isus era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, . . . fiul lui Esrom, fiul lui
411

Fares, fiul lui Iuda” (vezi versetele 23-38, mai ales versetul 33).
Page
 • Dacă Zerah a șovăit, fratele lui Pereț i-a luat-o înainte și el a câștigat premiul – el figura
acum ca fiind cel întâi născut din Tamar. Era drept? Mare încurcătură. Moașa i-a zis
„spărtură”: „Ce spărtură ai făcut!”

• Având în vedere acest incident și exclamația moașei, putem spune că o spărtură este o
întorsătură a lucrurilor, o încurcătură, o stricăciune. E cum nu ar trebui normal să fie.
Țineți minte ideea aceasta.

• În raport cu spărturile, oamenii pot fi:

făcători de spărturi
dregători de spărturi
nepăsători
obstrucționiști

• Unele intervenții severe ale lui Dumnezeu au fost numite spărturi. Exemple:

- După nimicirea în război civil a majorității beniamiților datorită unei fărădelegi oribile
comise în Ghibea din Beniamin, cu care toată seminția s-a solidarizat, se spune:
„Poporului îi părea rău de Beniamin, căci Domnul făcuse o spărtură în semințiile lui
Israel” (vezi capitolele 19-21 din Judecători; cuvintele citate sunt din capitolul 21,15).

Domnul făcuse o spărtură în Israel? Da, pentru că El le poruncise să ia măsuri;

răspunzând la întrebarea poporului după unele eșecuri: „Să mai pornesc la luptă
împotriva fiilor fratelui meu Beniamin, sau să mă las?”, „Domnul a răspuns: ,Suiți-vă, căci
mâine îi voi da în mâinile voastre’” (20,28).

- Când David a încercat să aducă chivotul Domnului din Chiriat-Iearim la Ierusalim, în

timpul procesiunii festive, „Uza a întins mâna să apuce chivotul, pentru că boii erau să-l
răstoarne. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza și Domnul l-a lovit, pentru că
întinsese mâna pe chivot. Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu” (vezi 1 Cronici 13,1-
14; cuvintele citate sunt din versetele 9 și 10).

„Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu.” „Domnul l-a lovit, pentru că întinsese mâna
pe chivot.” Care a fost reacția împăratului? „David s-a mâniat că Domnul făcuse o
spărtură, lovindu-l pe Uza cu o asemenea pedeapsă. De aceea locul acesta a fost numit
până în ziua de azi Pereț-Uza” (versetul 11; nota de subsol zice „Spărtura lui Uza”).

• Domnul a făcut spărturi. De fapt, erau provocate de oameni, prin nelegiuirile lor:
locuitorii din Ghibea, Uza. Ei erau vinovați de acele spărturi. Potopul a fost cea mai
gravă spărtură făcută în natura planetei noastre. Cine a produs potopul? Oamenii nu
puteau produce un astfel de cataclism, dar ei erau autorii morali ai catastrofei aceleia,
412

cu urmări milenare.
Page
 • Iudeii au fost necredincioși față de Dumnezeu, care, după sute de ani de tolerare a
nelegiuirilor lor, timp în care i-a avertizat mereu și mereu și în toate felurile prin profeții
Săi, a îngăduit în cele din urmă ca ei să cadă în mâinile haldeilor.

• Ultimul împărat al lui Iuda a încercat o scăpare din Ierusalimul asediat, dar tentativa
aceea a fost fatală: „În al nouălea an al domniei lui Zedechia, în a zecea zi a lunii a zecea,
Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit cu toată oștirea lui împotriva Ierusalimului;
a tăbărât înaintea lui și a ridicat întărituri de jur împrejur. Cetatea a fost împresurată
până la al unsprezecelea an al împăratului Zedechia. În ziua a noua a lunii a patra, era
mare foamete în cetate și nu era pâine pentru poporul țării. Atunci s-a făcut o spărtură
în cetate și toți oamenii de război au fugit noaptea pe drumul porții dintre cele două
ziduri de lângă grădina împăratului, pe când haldeii înconjurau cetatea. Fugarii au
apucat pe drumul care duce în câmpie” (2 Împ 25,1-4).

• Mai departe se spune că haldeii i-au prins. Iudeii au făcut o spărtură în zidul
Ierusalimului, ca să scape de asediu. Dar spărtura aceea nu a rămas singura: „Toată
oastea haldeilor, care era cu căpetenia străjerilor, a dărâmat, de asemenea, toate
zidurile dimprejurul Ierusalimului” (Ier 52,14).

• În ce stare era Ierusalimul după toate aceste spărturi și dărâmări aflăm de la începutul
cărții lui Neemia: „În luna Chișleu, în al douăzecilea an, pe când eram (Neemia) în
capitala Susa, a venit Hanani, unul dintre frații mei, și câțiva oameni din Iuda. I-am
întrebat despre iudeii scăpați, care mai rămăseseră din robie, și despre Ierusalim. Ei
mi-au răspuns: ,Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în țară, în cea mai mare
nenorocire și ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate și porțile sunt arse de foc’”
(Neem 1,1-3).

• Neemia a primit aprobare de la împăratul Artaxerxe să se ducă la Ierusalim pentru a face

reparații. Aceste eforturi de restaurare a zidurilor orașului au fost încununate cu succes,
dar nu fără mari împotriviri din partea vrăjmașilor. Iată ce a zis Neemia: „Am zidit zidul,
care a fost isprăvit pretutindeni până la jumătate din înălțimea lui. Și poporul lucra cu
inimă. Dar Sanbalat, Tobia, arabii, amoniții și asdodiții s-au supărat foarte tare când au
auzit că dregerea zidurilor înainta și că spărturile începeau să se astupe” (Neem 4,6.7).

• Lucrarea de dregere a spărturilor a fost dusă până la capăt: „Nu pusesem încă ușile
porților, când Sanbalat, Tobia, Gheșem Arabul și ceilalți vrăjmași ai noștri au auzit că
zidisem zidul și că n-a mai rămas nicio spărtură” (Neem 6,1).

• Zidurile Ierusalimului au fost sparte, dărâmate, iar Neemia și poporul au lucrat din greu
ca dregători de spărturi. Atenție la anunțul acesta: „N-a mai rămas nicio spărtură.”
413

• Era vorba deci despre spărturi colosale făcute în cetatea lui Dumnezeu. Îngrozitoare,
Page

descurajatoare. Neemia însuși a fost îngrozit când a primit de la fratele său Hanani acest
 raport. Dar s-a dus acolo și a lucrat, el și poporul Domnului. Toți au fost dregători de
spărturi și Domnul a binecuvântat lucrul lor.

• Da, lucrarea aceea a fost supravegheată și ocrotită de Dumnezeu, pentru că era prezisă,
plănuită și dorită de El. Dar nu s-a făcut fără hotărârea și perseverența oamenilor Săi. În
ciuda tuturor primejdiilor, amenințările și obstrucțiile vrăjmașului și vrăjmașilor. Ei au
ajuns în situații critice și au luat măsurile necesare:

„M-am uitat și, sculându-mă, le-am zis mai marilor, dregătorilor și celuilalt popor: ,Nu vă
temeți de ei! Aduceți-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșat și luptați pentru frații
voștri, pentru fiii și fiicele voastre, pentru nevestele voastre și pentru casele voastre.’
Când au auzit vrăjmașii noștri că am fost înștiințați, Dumnezeu le-a nimicit planul și
ne-am întors cu toții la zid, fiecare la lucrarea lui” (Neem 4,14.15).

S-au întors la lucru, dar vigilența nu a scăzut: „Din ziua aceea, jumătate dintre oamenii
mei lucrau, iar cealaltă jumătate erau înarmați cu sulițe, cu scuturi, cu arcuri și cu
platoșe. Căpeteniile erau înapoia întregii case a lui Iuda. Cei ce zideau zidul și cei ce
duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta țineau arma. Fiecare dintre
ei, când lucra, își avea sabia încinsă la mijloc” (versetele 16-18).

O bună organizare a fost indispensabilă: „Cel ce suna din trâmbiță stătea lângă mine.
Am zis mai marilor, dregătorilor și celuilalt popor: ,Lucrarea este mare și întinsă și noi
suntem risipiți pe zid, departe unii de alții. La sunetul trâmbiței, să vă strângeți la noi,
spre locul de unde o veți auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi.’ Așa făceam
lucrarea: jumătate dintre noi stând cu sulița în mână din zorii zilei până la ivirea stelelor.
În același timp, am mai zis poporului: ,Fiecare să petreacă noaptea în Ierusalim cu
slujitorul lui; noaptea să facem de strajă, iar ziua să lucrăm.’ Și nu ne-am dezbrăcat de
haine, nici eu, nici frații mei, nici slujitorii mei, nici oamenii de strajă, care erau sub
porunca mea. Fiecare se ducea cu armele la apă” (versetele 18-23).

• Rețineți: conducere înțeleaptă și hotărâtă, colaboratori harnici și ascultători. Veghere

neîncetată, zi și noapte. „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi.” Lupta era dublă:
poporul era înarmat, gata de apărare, și Dumnezeu lupta pentru ei. Numai așa se poate
realiza ceva sigur și durabil.

• În afară de obstrucțiile din afară, existau și sabotaje din interiorul comunității. Mai întâi
defetismul: „Însă Iuda zicea: ,Puterile celor ce duc poverile slăbesc și dărâmăturile sunt
multe; nu vom putea să zidim zidul’” (Neem 4,10). Apoi acțiuni de trădare: „În vremea
aceea, erau unii fruntași din Iudea care trimiteau deseori scrisori lui Tobia și primeau și
ei scrisori de la el. Căci mulți din Iuda erau legați cu el prin jurământ, pentru că era
414

ginerele lui Șecania, fiul lui Arah și fiul său Iohanan luase pe fata lui Meșulam, fiul lui
Berechia. Vorbeau bine de el chiar în fața mea și-i spuneau cuvintele mele. Tobia
trimitea scrisori ca să mă înfricoșeze” (Neem 6,17-19).
Page
 • Prima spărtură în ordinea universală a avut loc în cer:

- „Înainte de intrarea răului, era pace și bucurie în tot universul. Totul era în armonie
perfectă cu voința Creatorului. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unul față
de altul fără părtinire. Hristos, Cuvântul, Singurul Născut din Dumnezeu, era una cu
Tatăl etern – una în natură, în caracter și în scop, - singura ființă din tot universul care
putea pătrunde în toate sfaturile și planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos, Tatăl a lucrat la
crearea tuturor ființelor cerești. ,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile, care
sunt în ceruri . . ., fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri’ (Coloseni
1,16), și lui Hristos, exact ca și Tatălui, tot cerul Îi era devotat.” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 493)

- „Înainte de intrarea răului, era pace și bucurie în tot universul.” Dar cum a intrat răul?
Ni se spune așa: „Dar a fost unul care a ales să pervertească această libertate. Păcatul
și-a avut originea în acela care, imediat după Hristos, fusese cel mai onorat de
Dumnezeu și care se afla în cea mai înaltă poziție în ce privește puterea și slava între
locuitorii cerului. Înainte de căderea sa, Lucifer a fost cel dintâi dintre heruvimii
acoperitori, sfânt și nepătat.” (Ibid., paginile 493-494)

• Ni se dau detalii despre identitatea și poziția acestui heruvim ocrotitor (acoperitor) în

Ezechiel 28,11-19. Iar în Isaia 14,12-15 sunt dezvăluite gândurile lui de înălțare de sine și
revoltă: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la
pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica
scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’
Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâncimile mormântului!”

• Acest luceafăr strălucitor aspira să pătrundă în sfaturile „dumnezeilor”, adică ale

Dumnezeirii, să fie asemenea lui Dumnezeu. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor,
fiu al zorilor!” „Ce spărtură ai făcut!” Care spărtură? Lucifer a încercat să-și pună
planurile în aplicare, dar nu singur. A făcut propagandă printre îngeri împotriva lui
Dumnezeu, criticând caracterul Său, legea Sa, procedeele Sale, felul de a trata ființele
create. Pe îngeri. A semănat neîncredere în El, a semănat discordie printre îngeri.

• Și a avut succes. I-a convins pe mulți îngeri, o treime dintre ei, că Dumnezeu este
nedrept, că se poate mai bine și că au în Lucifer conducătorul potrivit pentru această
îmbunătățire. „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii Lui s-au luptat cu balaurul.
Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai
găsit în cer” (Apoc 12,7.8). Cine era acest balaur și cine erau îngerii lui? E identificat mai
departe: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care
415

înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și

îngerii lui” (versetul 9).
Page
 • Heruvimul strălucitor, ocrotitor, cu aripile întinse, Luceafărul strălucitor, fiul zorilor,
Lucifer, a devenit balaurul cel mare, șarpele cel vechi numit Diavolul și Satana. El a atras
de partea lui „a treia parte dintre stelele cerului” (vezi versetul 4), dintre îngeri, în război
împotriva lui Dumnezeu, dar au fost aruncați pe pământ.

• Aceasta a fost prima spărtură, o spărtură colosală produsă în univers, la inițiativa celui
mai onorat înger. Așa a avut loc căderea și expulzarea lui din cer. Și a îngerilor care s-au
unit cu el.

• E numit „acela care înșală întreaga lume”. Aceasta a fost a doua spărtură. Așa cum ni
se arată în Geneza 3,1-6, răzvrătitul din cer, aruncat pe pământ, a atras în păcat, în
opoziție față de Dumnezeu, prima pereche de ființe omenești. La sfârșitul zilei a șasea a
creațiunii, Dumnezeu „S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Gen 1,31).
Acum creațiunea perfectă a lui Dumnezeu a fost vătămată. În ea s-a făcut o spărtură și
aceasta a devenit singura planetă răzvrătită din univers, cartierul general al rebelului,
care continua lupta împotriva Atotputernicului, acum aliat cu creaturile pământene, cu
ființele omenești.

• Aliat cu ei sau așa gândea el. Dar Dumnezeu luase în prealabil, cu mult înainte, măsuri
pentru ca spărtura să fie reparată. Spărtura din cer prin anihilarea răului, spărtura de pe
pământ prin mântuirea omului căzut. Era planul de mântuire și Dumnezeu era primul
„Dregător de spărturi”. Alianța visată și presupusă de marele rebel era doar prezumtivă,
căci Dumnezeu a intervenit pentru ca această cârdășie să fie zădărnicită. El i-a zis
ispititorului: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.
Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen 3,15).

• Era prima făgăduință a mântuirii, a unui Mântuitor. Și Mântuitorul a venit (vezi Ioan
3,16.17; Galateni 4,4; Matei 20,28 etc.). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat (vezi Ioan 1,14)
și Și-a dat viața ca răscumpărare pentru oameni (vezi Romani 5,8; Fapte 4,12; 1 Timotei
1,15 etc.). Spărtura a început să fie reparată la cruce și va continua până la împlinire
totală în viitorul apropiat: „Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: ,Iată, Eu fac toate
lucrurile noi.’ Și a adăugat: ,Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și
adevărate’” (Apoc 21,5). „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de
domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața
Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor” (22,3.4).

• Lucrarea mântuirii este în desfășurare. Lupta dintre adevăr și minciună, dintre lumină și
întuneric, continuă. Diavolul a produs și produce spărturi, iar Dumnezeu prin slujitorii
Lui lucrează la repararea lor.
416

• Suntem pregătiți acum să înțelegem un text din cartea profetului Isaia: „Ai tăi vor zidi
iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit
Page
 ,Dragător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit’” (Isa
58,12).

• Cine sunt acești dregători de spărturi? Vom vedea mai târziu. Dar despre ce spărturi
poate fi vorba? În Daniel 7,1-7, sunt descrise patru fiare care au ieșit din mare. Dacă se
ține cont de profeția despre marele chip umanoid din Daniel 2,31-45, se va înțelege că
este vorba despre patru imperii mondiale care au început în timpul lui Daniel și s-au
succedat: imperiul babilonian, cel medo-persan, cel greco-macedonean, și, în fine,
imperiul roman. Acest al patrulea imperiu este descris în versetul 7 din capitolul 7 ca
fiind „o fiară nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică”, având „niște dinți
mari de fier”, cu care „mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea”; se spune, de
asemenea, că „era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte și avea zece
coarne”.

• Imperiul roman nu s-a terminat prin cucerirea lui de alt imperiu, ci s-a divizat în zece
regate, reprezentate prin cele zece coarne ale fiarei a patra. Se spune în versetul 8 că
trei coarne au fost smulse și a apărut un alt corn, un corn mic, care „avea niște ochi ca
ochii de om și o gură care vorbea cu trufie”. În versetele 19-25 este arătată istoria și
comportarea acestui corn mic, o putere politico-religioasă care a luat locul imperiului
roman, al cezarilor, și care nu a fost altceva decât papalitatea, sistemul de guvernământ
al Bisericii Romano-Catolice.

• Ne vom limita mai departe la o singură caracteristică a acestui corn mic, papalitatea,
descrisă în versetul 25: „El . . . se va încumeta să schimbe vremile și legea.” Papalitatea
a făcut schimbări în legea lui Dumnezeu și recunoaște deschis lucrul acesta: „Papa are
puterea să schimbe vremile, să abroge legile și să se dispenseze de orice, chiar și de
preceptele lui Hristos” (Decretal De Translat. Episcop. Cap.).

• Papa a pretins că are prerogativa „să schimbe vremile, să abroge legile”, exact cum citim
în Daniel 7,25. Și a făcut lucrul acesta; a făcut modificări în Decalog și anume, a eliminat
porunca a doua, care interzice idolatria, a împărțit în două porunca a zecea ca să se
păstreze numărul de zece, și, în consecință, a mutat cu o poziție mai în față poruncile 3-
9.

• Acestea au fost spărturi făcute de omul fărădelegii (vezi 2 Tesaloniceni 2,3.4) în legea lui
Dumnezeu. Atrag atenția la schimbarea făcută în porunca Sabatului, în legătură cu care
sunt suficiente declarațiile deschise și pompoase ale unor teologi catolici. Iată unele
dintre ele:

- „Întrebare: ,Care este ziua de Sabat?’ Răspuns: ,Sâmbăta este ziua de Sabat.’
417

Întrebare: ,Atunci noi de ce observăm duminica în loc de sâmbătă?’ Răspuns: ,Noi

observăm duminica în loc de sâmbătă pentru că Biserica Catolică a transferat
solemnitatea de la sâmbătă la duminică’” (Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of
Page

Catholic Doctrine, Rockford, IL, Tan Books and Publishers, 1977, pagina 50).
 - „Întrebare: ,Mai ai și alt mod de a dovedi că biserica are putere să instituie sărbători de
precept?’ Răspuns: ,Dacă nu ar avea o asemenea putere, ea nu ar fi putut face ceva
unde toți religioniștii moderni sunt de acord cu ea – nu ar fi putut pune observarea
duminicii, a primei zile a săptămânii, în locul observării sâmbetei, a zilei a șaptea,
schimbare pentru care nu există nicio autoritate scripturistică.’” (Reverend Stephen
Keenan, A Doctrinal Catechism, 1876, pagina 174)
- „Sigur că Biserica Catolică pretinde că schimbarea (Sabatului scripturistic în duminică) a
fost actul ei. . . . Și actul este semnul puterii și autorității sale bisericești în chestiuni
religioase” (C. F. Thomas, Chancellor of Cardinal Gibbons, in answer to a letter regarding
the change of the Sabbath, 11 noiembrie 1895).
- „Duminica este SEMNUL autorității noastre. . . ., biserica este mai presus de Biblie și
acest transfer al observării Sabatului este dovada acestui fapt” (Catholic Record of
London, Ontario, 1 septembrie 1923).
• Să citim textul din Isaia 30,13: „. . . de aceea, nelegiuirea aceasta va fi pentru voi ca
spărtura unui zid înalt, care, spărgându-se, amenință să cadă, și a cărui prăbușire vine
deodată, într-o clipă.” Nelegiuirea, fărădelegea, sau păcatul. Potrivit cu 1 Ioan 3,4,
„oricine face păcat face și fărădelege, și păcatul este fărădelege.” Păcatul este
fărădelege, este nelegiuire, este călcarea legii lui Dumnezeu.

• Spărtura făcută în legea lui Dumnezeu, spărtură prezisă în Daniel 7,25, și care a fost
încumetarea, opera nelegiuită a cornului celui mic, a constat mai ales în înlocuirea
Sabatului lui Dumnezeu, stabilit la facerea lumii, binecuvântat și sfințit, ziua în care S-a
odihnit Dumnezeu de lucrările Sale, cu un sabat fals, prima zi a săptămânii, pentru a
comemora, chipurile, învierea Domnului Isus.

• Dar Dumnezeu nu a decretat și nu a autorizat niciodată o asemenea schimbare. Sabatul

papal este de origine păgână, iar introducerea lui în locul zilei celei sfinte a lui Dumnezeu
este o încumetare, este o spărtură făcută în legea lui Dumnezeu.

• Să citim din nou textul din Isaia 58,12: „Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai
înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dregător de spărturi’, ,Cel ce
drege drumurile și face țara cu putință de locuit.’”

• Versetele următoare menționează una dintre spărturile făcute în legea lui Dumnezeu,
aceea la care ne-am referit deja și anume, modificarea poruncii a patra, despre ziua de
odihnă. Nu este oare surprinzător faptul că acest capitol, al 58-lea din Isaia, se încheie
cu două versete despre Sabatul zilei a șaptea? Literaliștii ar zice că versetele 13 și 14 nu
corespund cu restul capitolului, că nu fac parte din context.
418

• Este vorba despre adevăratul post, despre postul plăcut Domnului. Este arătat mai întâi
postul fals, în contrast cu postul cerut de Dumnezeu. Dar tocmai apariția bruscă a
Page
 Sabatului spune ceva și spune mult: ce fac oamenii rău și ce așteaptă Dumnezeu.
Înlăturați răul și urmați calea stabilită de Dumnezeu!

• După discuția despre post vine versetul 12, care se referă la dregerea spărturilor, apoi
imediat este făcut un apel stăruitor și detaliat cu privire la respectarea Sabatului. Nu, nu
este surprinzător lucrul acesta. Versetele despre Sabat sunt foarte bine așezate!

• Există o biserică de ultimă oră pe pământul acesta, care chiar se numește „Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea”. „De Ziua a Șaptea.” Despre sfinții din această biserică se
spune astfel în cartea profetică Apocalipsa: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (14,12). „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a
dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin
mărturia lui Isus Hristos” (12,17).

• Acești credincioși țin „poruncile lui Dumnezeu”. Nu „unele dintre porunci”, ci

„poruncile”, ceea ce înseamnă „toate”. Toate cele zece porunci, inclusiv porunca a
patra, referitoare la Sabatul zilei a șaptea. Fără nicio modificare. La acești credincioși se
referă textul din Isaia 58,12 – ei sunt dregătorii de spărturi. Ei repudiază idolatria, așa
cum cere porunca a doua, resping sabatul fals și se întorc la adevăratul Sabat al lui
Dumnezeu, așa cum explicit cere porunca a patra.

• În privința rolului de dregător de spărturi al bisericii rămășiței avem mărturii valoroase:

- „Papa a schimbat ziua de odihnă de la a șaptea la prima. El s-a încumetat să schimbe

chiar porunca dată ca să-l determine pe om să-și amintească de Creatorul lui. El s-a
încumetat să schimbe cea mai mare poruncă din Decalog și să se facă astfel egal cu
Dumnezeu sau chiar să se înalțe mai pe sus de Dumnezeu. Domnul este neschimbător,
de aceea legea Lui este imuabilă; însă papa s-a înălțat mai pe sus de Dumnezeu, căutând
să schimbe preceptele Lui imuabile de sfințenie, dreptate și bunătate. El a călcat în
picioare ziua sfințită de Dumnezeu și, prin propria lui autoritate, a pus în locul ei una
dintre cele șase zile de lucru.” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 65)
- „Întreaga națiune s-a luat după fiară, și în fiecare săptămână ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu
de timpul Lui sfânt. Papa a făcut o spărtură în sfânta lege a lui Dumnezeu, dar eu am
văzut că timpul a sosit cu adevărat pentru ca această spărtură să fie reparată de poporul
lui Dumnezeu, și dărâmăturile de mai înainte să fie zidite” (Ibid.).
- „În timpul sfârșitului, fiecare instituție divină trebuie să fie restabilită. Spărtura făcută
în lege, când Sabatul a fost schimbat de om, trebuie să fie reparată. Poporul rămășiței
lui Dumnezeu, stând în fața lumii ca reformatori, trebuie să arate că legea lui Dumnezeu
este temelia oricărei reforme durabile și că Sabatul poruncii a patra trebuie să stea ca
419

monument al creațiunii, o amintire continuă a puterii lui Dumnezeu. În termeni clari,

distincți, ei trebuie să prezinte necesitatea ascultării de toate preceptele Decalogului.
Constrânși de iubirea lui Hristos, ei trebuie să conlucreze cu El la reconstruirea locurilor
Page
 ruinate. Ei trebuie să fie dregători ai spărturii, restauratori ai cărărilor pe care trebuie
umblat.” (The Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 678)
• Dregători de spărturi! Dar putem oare să le dregem? Vom reuși? Trebuie să ne rugăm
asemenea psalmistului: „Dumnezeule, ne-ai lepădat, ne-ai împrăștiat și Te-ai mâniat:
ridică-ne iarăși! Ai cutremurat pământul, l-ai despicat; drege-i spărturile, căci se
clatină!” (Ps 60,1.2). În timp ce nu toate detaliile pasajul se aplică la poporul lui
Dumnezeu din zilele din urmă, chemările sunt absolut necesare: „Ridică-ne iarăși!”
„Drege spărturile!”

• Nu suntem singur, frați și surori, în opera colosală și copleșitoare de dregere a

spărturilor făcute în legea lui Dumnezeu. Făcute de cornul cel mic și susținute cu putere
de profetul mincinos, protestantismul apostaziat. Nu suntem singuri! Vei fi numit
„Dregător de spărturi”, „Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit.”

• Dregător de spărturi și pregătind lumea pentru țara de sus. Îl chemăm în ajutor pe Cel
care ne dă sarcina aceasta: „Da, Doamne, vrem! Da, Doamne, ne angajăm în această
lucrare!” Însă, așa cum a zis Barac către Debora, zicem și noi către Dumnezeu: „Dacă vii
tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce!” (Jud 4,8). Sau cum a
zis Moise: „Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici” (Exod 33,15).

• Domnul ne promite: „Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă” (versetul 14). De
fapt, „suntem numiți” sau delegați să fim „dregători de spărturi”. Dar noi dregem oare
spărturile? Psalmistul L-a rugat pe Dumnezeu: „Drege spărturile!” Iată și ce promite
Dumnezeu: „În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege
spărturile, îi voi ridica dărâmăturile și-l voi zidi iarăși cum era odinioară” (Amos 9,11).

• Domnul drege spărturile folosind instrumente omenești. Și ne asigură: „Lucrul acesta nu

se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu!” (Zah 4,6)

• Dar odată chemați, odată însărcinați de El să lucrăm, odată întrebuințați de El în această

operă restauratoare, trebuie să ne ținem cu seriozitare de treabă. Să nu fim pasivi, doar
spectatori nepăsători: „Vă uitați la spărturile cele multe făcute cetății lui David” (Isa
22,9). Doar uitându-ne la spărturi, nu le vom repara. Uitându-le la ele ca să le
examinăm, să le tot măsurăm, să le tot fotografiem. Spărturile au nevoie de reparații,
nu de admirații, sau de văicăreli. Sau de negări? Sau de bagatelizări?

• Dacă ne angajăm cu toate forțele și cu toată consacrarea în repararea spărturilor, sub

supravegherea, împuternicirea, călăuzirea și binecuvântarea Celui ce ne-a chemat,
succesele vor fi formidabile.
420

• Iată întregul apel divin: „Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica
din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dragător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile și
Page

face țara cu putință de locuit.’ Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci
 gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfințești pe
Domnul, slăvindu-L, și dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu
treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul și Eu te
voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci
gura Domnului a vorbit” (Isa 58,12-14).

• Dregere de spărturi, la inițiativa Domnului! Neemia a invitat poporul: „Veniți să zidim

iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!” (Neem 2,17). Să-I răspundem
Domnului așa cum a răspuns poporul la apelul lui Neemia: „Să ne sculăm și să zidim!”

• Privim înainte, spre ziua când spărtura colosală făcută în universul cel vast va fi fost pe
deplin reparată:
„Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, înlătură păcatele poporului Său de pe
sanctuarul ceresc la încheierea serviciului Său, El le va așeza asupra lui Satana, care, în
executarea judecății, trebuie să primească pedeapsa finală. Țapul de trimis era dus
într-un ținut nelocuit, pentru a nu va mai reveni niciodată înapoi în tabăra lui Israel. Tot
așa, Satana va fi pe veci expulzat din prezența lui Dumnezeu și a poporului Său și va fi
șters din existență în distrugerea finală a păcatului și a păcătoșilor.” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 422)
• Judecarea și nimicirea lui Satana vor fi ca un ecou al acestei exclamații dureroase: „Ce
spărtură ai făcut!” Ce spărtură în univers! Da, nenumărate vieți, multe miliarde, de
îngeri și de oameni, pierdute pentru veșnicie! Dar lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu
va fi reparat pe veci spărtura. iubirea lui Dumnezeu va triumfa cu adevărat și răul nu va
mai izbucni niciodată:

„Marea luptă este încheiată. Păcat și păcătoși nu mai există. Întregul univers este curat.
Un singur puls de armonie și veselie bate în vasta creațiune. De la Cel ce a creat toate se
revarsă viață, lumină și veselie prin tărâmurile spațiului nemărginit. De la atomul cel
mai mic până la lumea cea mai mare, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în
frumusețea lor neumbrită și în bucuria lor desăvârșită, declară că Dumnezeu este
iubire.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 678)

• Să ne rugăm cu toți: „Tatăl nostru care ești în ceruri, vie împărăția Ta!” Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 51: „Doar Dumnezeu va fi mărit!”
Cântarea de închidere, 593: „Din Paradis”
421
Page
 „IATĂ CĂ A VENIT ILIE!”
(01) Introducere
• Era greu. Foametea bântuia de ani de zile și țara era îngrozită. Și nu era vorba de o
întâmplare, de un fenomen natural care vine și pleacă. Foametea fusese prezisă de un
profet: „Ilie Tișbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: ,Viu este Domnul,
Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie,
decât după cuvântul meu’” (1 Împ 17,1).

• Profetul nu o spunea de la el; el nu avea nicio putere asupra forțelor naturii. Dar se
rugase, rugăciune unică, așa cum nu mai întâlnim: „Ilie era un om supus acelorași
slăbiciuni ca și noi; și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani
și șase luni. Apoi s-a rugat din nou și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul” (Iac
5,17.18).

• Rețineți: Ilie Tișbitul s-a rugat să nu plouă și nu a plouat. S-a rugat să plouă și a plouat.
Dumnezeu l-a ascultat de fiecare dată, pentru că era după voia Lui. Națiunea se
avântase în idolatrie și stricăciune, și niciun apel duios, nicio măsură disciplinară blândă,
nu au dat rezultate. Dumnezeu folosise astfel de mijloace. Multă vreme. Dar trebuia
intervenit în mod sever. Regretabil, dar așa trebuia, pentru ca poporul să fie adus înapoi
la Dumnezeu.

• Fiți siguri că profetul Ilie, tocmai pentru că era un profet credincios al Domnului, era
condus și inspirat de Duhul lui Dumnezeu. Sub așa inspirație s-a rugat să nu plouă și a
rostit acest avertisment înaintea nelegiuitului și crudului Ahab. Sub așa inspirație și la
porunca Domnului s-a rugat el să plouă. Și a plouat. Așa a zis Dumnezeu. „Au trecut
multe zile și cuvântul Domnului i-a vorbit astfel lui Ilie, în al treilea an: ,Du-te și
înfățișează-te înaintea lui Ahab, ca să dau ploaie pe fața pământului’” (1 Împ 18,1). „Să
dau ploaie” – pentru ploaia promisă s-a rugat Ilie. Era inițiativa și porunca Domnului și
el s-a supus.

• Cititori pasionați și perseverenți ai Bibliei, cunoașteți bine istoria aceasta. Dacă citiți
restul capitolului 18 din 1 Împărați vă veți aminti încă o dată cum a fost. „Ilie s-a dus să
se înfățișeze înaintea lui Ahab. Era mare foamete în Samaria” (versetul 2). Ahab și
Obadia, mai marele casei lui, porniseră în căutarea de izvoare și pâraie ca să salveze
viața vitelor (vezi versetele 3-6).

• Pe drum, Obadia, un slujitor al Domnului, l-a întâlnit pe profetul Ilie (vezi versetele 7-
15). Ilie s-a înfățișat apoi înaintea lui Ahab, pe care-l înștiințase Obadia la cererea sa
(vezi versetele 16-18). Profetul i-a cerut împăratului să-i adune la muntele Carmel pe cei
422

patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal și pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei
(vezi versetul 19). Împăratul s-a conformat (vezi versetul 20). A urmat o discuție a lui
Page
 Ilie cu poporul, o somație să nu mai umble pe două cărări, ci să se decidă: pentru
Dumnezeu sau de partea lui Baal (vezi versetul 21).

• La inițiativa lui Ilie au fost aduși doi junci, unul pe care el să-l jertfească Domnului, altul
pe care proorocii păgâni să-l jertfească zeului lor, dar fără să pună foc, ci să aștepte să
cadă foc din cer (vezi versetele 22-25).

• Încercarea proorocilor lui Baal a eșuat: „Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn
de luare aminte” (vezi versetele 26-29; cuvintele citate sunt din versetul 29).
Rugăciunea disperată și gălăgioasă a proorocilor păgâni nu a fost ascultată – nu avea
cine să o asculte, ei s-au rugat la un dumnezeu inexistent, fals. N-a venit foc din cer;
putea să facă Satana acest lucru, dar Dumnezeu nu i-a permis.

• A urmat lucrarea lui Ilie: el a zidit un altar de piatră în numele Domnului, a pus lemne pe
el și deasupra juncul tăiat în bucăți, apoi le-a cerut celor din jur să toarne de trei ori apă
peste tot aranjamentul, ceea ce ei au făcut (vezi versetele 30-35). Apoi Ilie a rostit o
rugăciune scurtă, dar fierbinte: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel! Fă să
se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste
lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să
cunoască poporul acesta că Tu Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel
inima spre bine!” (Versetele 36 și 37)

• 56 de cuvinte. Doar atâtea. Sincere și fierbinți. Din inimă. Iată răspunsul la rugăciunea
profetului Ilie: „Atunci a căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot, lemnele,
pietrele, și pământul și a supt și apa care era în șanț” (versetul 38). Poporul a exclamat
mișcat: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!”
(Versetul 39). A urmat junghierea proorocilor păgâni la pârâul Chison (vezi versetul 40).

• În ultimele versete, 41-46, ni se spune că Ilie s-a rugat de șapte ori pentru ploaie și apoi
a venit o ploaie îmbelșugată.

• Am repovestit evenimentele. Atrag acum atenția asupra mesajului pe care Ilie i-a cerut
lui Obadia să-l ducă la împărat: „Du-te și spune stăpânului tău: ,Iată că a venit Ilie!’”
(Versetul 8). De trei ori apare acest anunț:
(01) În versetul acesta.
(02) În versetul 11 (cuvintele lui Obadia): „Și acum zici: ,Du-te și spune stăpânului tău:
,Iată că a venit Ilie.’”
(03) În versetul 14 (din nou cuvintele lui Obadia): „Și acum tu zici: ,Du-te și spune
423

stăpânului tău: ,Iată că a venit Ilie!’”

• Repet: cuvintele „Iată că a venit Ilie” apar în acest pasaj de trei ori. Nu pretind că ar fi o
Page

formulă divină sacră în această triplă rostire a propoziției „Iată că a venit Ilie!”, dar voi
 crea eu o astfel de triadă pentru scopuri care vor fi evidente.

• Eu nu cred în numerologie și nu atribui numărului 3 în acest context o încărcătură sau

putere magică, deși unele numere prezente în Biblie sunt importante: 3, 7, 10, 12, 40,
70. Ce fac eu acum e doar o legătură omiletică. Această propoziție apare deci în 1
Împărați 18 de trei ori, în versetele 8, 11 și 14. Și se spune de trei ori că a venit Ilie. De
fapt, atunci, acolo, pe muntele Carmel, Ilie a venit o singură dată, dar în istoria lumii Ilie
chiar a venit de trei ori. Să-l găsim, în timp și în spațiu. Ne putem imagina o hartă a
timpului de-a lungul istoriei omenirii.

• Ce vreau să spun este că în toată istoria lumii o „venire” a unui „Ilie” s-a produs de trei
ori, după un plan bine conceput al lui Dumnezeu.
Întrebare: „Unde este profetul Ilie?”
Răspuns: „Aici . . ., și aici, . . . și aici.”
• De fiecare dată „Ilie”, de fiecare dată un profet al Domnului. De fiecare dată cu
misiunea de a-i întoarce pe oameni de la idolatrie și fărădelegi la Dumnezeul cel
adevărat, Ziditor al cerului și al pământului. Observați o localizare în timp a acestor trei
„Ilie”:

sec. 9 înainte de Hristos → 27 după Hristos → 1844 și de atunci = timpul sfârșitului

(02) Prima dată: „Iată că a venit Ilie!”
• Acest profet apare brusc în 1 Împărați 17,1: „Ilie Tișbitul, unul dintre locuitorii
Galaadului, i-a zis lui Ahab: ,Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt,
că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.’”

• Numele „Ilie” cu referire la acest profet este folosit de 99 de ori în toată Biblia și anume:
de 69 de ori în Vechiul Testament și de 30 de ori în Noul Testament. Despre omul acesta
se spune: „Ilie (în ebraică ‚ ‘Elîyahû și ‘Elîyah, însemnând ,Iahve este Dumnezeul meu’.
Solul special al lui Dumnezeu pentru regatul de nord al lui Israel în timpul marii apostazii
de sub Ahab (c. 874-853 în. Hr.) și Izabela, când închinarea la Baal a înlocuit practic
închinarea la Dumnezeul cel adevărat. . . . Un om de mare credință în Dumnezeu și zel
curajos pentru Dumnezeu, Ilie se califică ușor printre cei mai mare profeți. Înalta
prețuire a iudeilor din secolele următoare pentru Ilie este evidentă din așteptarea
populară, bazată pe prezicerea din Maleahi 4,5.6, că profetul se va întoarce pe pământ
ca să anunțe arătarea iminentă a lui Mesia (vezi Matei 17,10-12).” (Seventh-day
Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, paginile 305-
306)
424

• Spiritul Profetic îl caracterizează astfel pe profetul acesta:

- „În munții Galaadului, la răsărit de Iordan, locuia în zilele lui Ahab un om al credinței și
Page

al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a

 apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și fără a ocupa vreo poziție înaltă în
viață, Ilie Tișbitul și-a început totuși misiunea încrezător în planul lui Dumnezeu de a
pregăti calea înaintea lui și de a-i da mult succes. Cuvântul de credință și de putere era
pe buzele lui și întreaga lui viață a fost devotată lucrării de reformă. Glasul lui era al
unuia strigând în pustie pentru a mustra păcatul și a împinge înapoi fluxul răului. Și, în
timp ce venea la oameni ca mustrător al păcatului, solia lui oferea balsamul din Galaad
pentru sufletele bolnave de păcat ale tuturor celor ce doreau să fie tămăduiți.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 119)
- „Când Ilie l-a văzut pe Israel cufundându-se tot mai mult în idolatrie, sufletul lui era
apăsat și plin de indignare. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. El îl
eliberase din robie și îi dăduse ,pământurile neamurilor . . ., ca să păzească poruncile Lui
și să țină legile Lui’ (Ps 105,44.45). Dar planurile binefăcătoare ale lui Iehova erau acum
aproape uitate. Necredința separa cu repeziciune națiunea aleasă de Sursa puterii lor.
Văzând această apostazie din adăpostul lui montan, Ilie a fost cupleșit de durere. Cu
sufletul chinuit, el L-a căutat pe Dumnezeu pentru ca să oprească națiunea cândva
favorită din cursul ei răutăcios, să-i lovească prin judecăți, dacă e nevoie, ca să fie
determinați să vadă în adevărata ei lumină înstrăinarea lor de Cer. El tânjea să-i vadă
aduși la pocăință, înainte de ajunge atât de departe în răutate încât să-L provoace pe
Domnul să-i distrugă cu totul.” (Ibid., paginile 119-120)
• Prin urmare, Ilie Tișbitul era unul dintre locuitorii Galaadului. El era profetul Domnului
într-o vreme de apostazie generală și a fost chemat să confrunte această apostazie,
întorcându-i pe israeliți la adevăratul și viul Dumnezeu. Iată momentele principale ale
biografiei lui Ilie Tișbitul:
- L-a anunțat pe împăratul Ahab de foametea care va veni (vezi 1 Împărați 17,1).
- La porunca Domnului, s-a ascuns lângă pârâul Cherit, unde a fost hrănit de corbi cu
pâine și carne de două ori pe zi și a băut apă din pârâu (vezi versetele 2-7).
- Când pârâul a secat, Domnul l-a trimis la văduva din Sarepta Sidonului, unde a fost
hrănit pe bază de făină și untdelemn care nu se mai terminau (vezi versetele 8-16).
- Fiul văduvei s-a îmbolnăvit și a murit. În disperarea sa, mama a apelat la profet, care
s-a rugat și fiul ei a înviat (vezi versetele 17-24).
- S-a dus la porunca Domnului pe muntele Galaad, unde, la inițiativa lui, a avut loc o
demonstrație uimitoare a existenței și puterii viului Dumnezeu (vezi capitolul 18,1-40).
- S-a rugat de șapte ori pentru ploaie și ploaia îmbelșugată a venit, după trei ani și șase
luni de foamete nimicitoare (vezi versetele 41-46).
- La amenințarea Izabelei a fugit ca să-și scape viața și a ajuns la muntele lui Dumnezeu,
425

Horeb, unde a avut o întâlnire salvatoare cu Dumnezeu (vezi capitolul 19,1-18).

- L-a uns, la porunca Domnului, pe Elisei, fiul lui Șafat, ca prooroc în locul lui (vezi
Page

versetele 19-21).
 - L-a încurajat pe Ahab în situația critică a invaziei siriene puse la cale de împăratul Ben-
Hadat (vezi capitolul 20,1-43).
- L-a mustrat pe Ahab, pentru că s-a unit cu Izabela la asasinarea lui Nabot, ca să pună
stăpânire pe via acestuia (vezi capitolul 21,1-29).
- I-a trimis o scrisoare de mustrare lui Ioram, împăratul lui Iuda și fiul lui Iosafat, pentru
nelegiuirile lui (vezi 2 Cronici 21,12-15).
- L-a mustrat pe Ahazia, fiul lui Ahab, care se îmbolnăvise grav, pentru trimiterea de soli
ca să-l întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, dacă se va mai face bine (vezi 2
Împărați 1,1-16).
- Înainte ca Ilie să coboare de pe un munte, două trupe de câte cincizeci de soldați cu
căpeteniile lor au fost arse cu foc venit din cer, după ce l-au somat să se coboare pentru
că așa a poruncit împăratul. A treia căpetenie a sosit cu soldații lui, dar acest ofițer l-a
rugat frumos pe profet să-i cruțe viața, după care profetul s-a dus la împărat, la
îndemnul Domnului, și l-a anunțat că nu se va mai ridica din pat, pentru că a încercat să-l
consulte pe dumnezeul Ecronului, ca și cum nu ar fi Dumnezeu în Israel (vezi versetele 9-
16).
- În prezența succesorului său Elisei, Ilie a fost răpit de Dumnezeu la cer într-un car de
foc cu cai de foc (vezi capitolul 2,1-14).
- Ilie și Moise s-au arătat când Isus și trei dintre ucenicii Săi (Petru, Iacov și Ioan) au fost
pe Muntele Schimbării la Față; ei au discutat cu El despre sfârșitul Său în Ierusalim (vezi
Matei 17,1-8; Marcu 9,2-8; Luca 9,28-36).
• Moise și Ilie. Amândoi sunt în cer: primul, înviat și mutat de pe pământ, al doilea, fără
să guste moartea, a fost transferat la cer într-un car de foc cu cai de foc, sub privirile
încântate ale succesorului său Elisei. Moise este un simbol al tuturor celor ce au murit în
credință și care vor fi înviați și luați la cer la revenirea Mântuitorului în slavă.

Credincioșii care vor fi în viață la arătarea Sa și, deci, nu vor gusta niciodată moartea,
sunt simbolizați prin Ilie. Dar pentru toți aceștia Fiul lui Dumnezeu Și-a dat viața: „Dar
pe Acela care a fost făcut ,pentru puțină vreme mai pe jos decât îngerii’, adică pe Isus, Îl
vedem ,încununat cu slavă și cu cinste’, din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca,
prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (Evr 2,9).
(03) A doua oară: „Iată că a venit Ilie!”
• Vechiul Testament se încheie cu această făgăduință a Domnului: „Iată, vă voi trimite pe
proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va
întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la
426

venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!” (Mal 4,5.6)

• Textul acesta este comentat astfel: „Această profeție i-a determinat pe mulți dintre
Page

iudeii de mai târziu să aștepte o întoarcere pe pământ a lui Ilie însuși (vezi Ioan 1,21).
 Totuși, aceasta este o profeție despre cineva care avea să vină ,în duhul și în puterea’ lui
Ilie (Luca 1,17), adică cineva care va predica o solie asemănătoare cu aceea a lui Ilie.
Înainte de prima venire a lui Hristos, această lucrare a fost făcută de Ioan Botezătorul
(Matei 17,12.13; Luca 1,16.17; vezi și Maleahi 3,1)” (Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1134).

• Nu era vorba ca Ilie Tișbitul să se arate din nou pe pământ, ci un alt profet, lucrând cu o
putere asemănătoare cu aceea a lui Ilie. Așa a zis îngerul Gabriel către Zaharia în
templu: „Va merge (fiul său care se va naște, Ioan) înaintea lui Dumnezeu în duhul și
puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la
umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine
pregătit pentru El” (Luca 1,17). Observați că exprimarea aceasta este asemănătoare cu
aceea din Maleahi 4,6.

• Mântuitorul Însuși a aplicat profeția aceasta din Maleahi la Ioan Botezătorul: „Și, dacă
vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11,14). Isus Se referea în mod
clar la înainte-mergătorul Lui, așa cum reiese din versetele 7-11. De asemenea, când, la
coborârea de pe Muntele Schimbării la Față, unde îl văzuseră pe Ilie alături de Moise, cei
trei ucenici prezenți, Petru, Iacov și Ioan, L-au întrebat pe Isus: „Oare de ce zic cărturarii
că întâi trebuie să vină Ilie?” (Matei 17,10), răspunsul Său a fost: „Este adevărat că
trebuie să vină întâi Ilie și să așeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a și venit și
ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot așa are să sufere și Fiul omului din
partea lor” (versetele 11 și 12). Evanghelistul a explicat apoi: „Ucenicii au înțeles atunci
că le vorbise despre Ioan Botezătorul” (versetul 13).

• Deci, Ioan Botezătorul era al doilea Ilie, tot profet, al cărui tip fusese Ilie Tișbitul. Ilie în
credință, curaj, denunțarea păcatelor, chemarea poporului la pocăință. Plus anunțarea
venirii lui Mesia, care era deja printre ei (vezi Matei 3,11.12; Luca 3,15-17).

• Misiunea celui de al doilea Ilie a fost prezisă și descrisă în Isaia 40,3-5: „Un glas strigă:
,Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru
Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate,
coastele să se prefacă în câmpii și strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava
Domnului și în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.’” În
identificarea sa, Ioan Botezătorul a citat această profeție: „Atunci i-au zis (preoții și leviții
trimiși din Ierusalim ca să-l întrebe cine este): ,Dar cine ești? Ca să dăm un răspuns celor
ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuți?’ ,Eu’, a zis el, ,sunt glasul celui ce strigă în
pustie: ,Neteziți calea Domnului’, cum a zis proorocul Isaia’” (Ioan 1,22.23).

• Ioan Botezătorul trebuie să fi cunoscut de la tatăl său, Zaharia, declarația îngerului

427

Gabriel că el este chemat să meargă înaintea Domnului „în duhul și puterea lui Ilie”.
Atunci de ce nu a spus el lucrul acesta? Sau, când a fost întrebat dacă este el Ilie, de ce a
zis că nu? Să citim textul: „Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii i-au trimis din
Page

Ierusalim pe niște preoți și leviți să-l întrebe: ,Tu cine ești?’ El a mărturisit și n-a
 tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Și ei l-au întrebat: ,Dar cine ești? Ești Ilie?’
Și el a zis: ,Nu sunt!’” (Ioan 1,19-21)

• Ioan Botezătorul cunoștea destul de bine, pentru că tatăl lui fusese preot, concepția
preoților și a leviților despre întoarcerea lui Ilie. Că va veni trupește ca altădată, în carne
și în oase. Și el a răspuns fără șovăire: „Nu sunt!” Nu sunt un astfel de Ilie!

- „Copilăria, tinerețea și vârsta matură a lui Ioan, care a venit în spiritul și puterea lui Ilie
ca să facă o lucrare specială în pregătirea căii pentru Răscumpărătorul lumii, au fost
marcate de fermitate și tărie morală. Satana nu l-a putut abate de la integritatea lui”
(Review and Herald, 3 martie 1874, citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 5, pagina 1115).

- „Se credea, de asemenea, că, înainte de venirea lui Mesia, Ilie va apărea în persoană.
Această așteptare a întâmpinat-o Ioan în negarea lui; dar cuvintele lui aveau un sens
mai profund. Isus a zis mai târziu, referindu-Se la Ioan, ,Și, dacă vreți să înțelegeți, el
este Ilie, care trebuia să vină’ (Mat 11,14). Ioan a venit în duhul și puterea lui Ilie, ca să
facă o astfel de lucrare cum a făcut Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, aceasta ar fi fost
efectuată pentru ei. Dar ei nu au primit solia lui. Pentru ei el nu era Ilie. El nu a putut
îndeplini pentru ei misiunea pe care venise să o realizeze.” (The Desire of Ages/Hristos,
lumina lumii, pagina 135)
(04) A treia oară: „Iată că a venit Ilie!”
• Profeția/făgăduință din Maleahi 4,5.6 nu s-a împlinit decât parțial în persoana și
activitatea lui Ioan Botezătorul, care a venit să pregătească poporul pentru primirea lui
Mesia „în duhul și puterea lui Ilie”. Iată din nou făgăduința cu care se încheie Vechiul
Testament: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua
aceea mare și înfricoșată” (Mal 4,5). Rețineți: „înainte de a veni ziua Domnului, ziua
aceea mare și înfricoșată”.

• Aceasta este ziua revenirii lui Hristos. Iată cum este descrisă:

- „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci
și Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă” (Mat
24,30).

- „Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să le dea întristare celor ce vă întristează și să

vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului
Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L
cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
428

Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui,
când va veni, în ziua aceea . . .” (2 Tes 1,6-10).
Page
 - „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet,
trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul cu tot ce este pe el va arde” (2
Pet 3,10).
• Ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată! Înainte de ea va veni profetul Ilie! Cine
este profetul acela, care, ca Ioan Botezătorul, care a pregătit calea pentru prima venire a
lui Mesia, va pregăti acum lumea pentru arătarea în slavă a Salvatorului? Cine este
profetul acela care va chema omenirea înapoi la închinarea la adevăratul Dumnezeu-
Creator, care va vesti legea Sa mare și minunată, care va osândi păcatele lumii
înstrăinate de Dumnezeu, care va denunța păcatele Babilonului?

• Al treilea Ilie! De data aceasta nu mai avem de a face cu un individ, ci cu un Ilie colectiv,
cu un popor, care trăiește și lucrează în zilele dinaintea revenirii Domnului Isus Hristos.
Ascultați ce ne spune ultima carte a Bibliei, o carte prin excelență profetică: „Și
balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc 12,17).

• Balaurul este descris în versetul 9 ca fiind „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana,
acela care înșală întreaga lume”, care „a fost aruncat pe pământ.” Satana aruncat pe
pământ; de unde? Ne-a spus Isus: „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”
(Luca 10,18).

• Potrivit cu textul din Apocalipsa 12,17, pe care l-am citat, Satana (ca balaur) e mâniat pe
femeie. Așa cum învățăm din multe texte biblice, femeia aceasta urâtă de Satana și
iubită de Hristos este biserica Sa:
- „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru
ea” (Efes 5,25).
- „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu
un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor 11,2).
• Satana este mâniat pe biserica Domnului Hristos, care este trupul Lui (vezi Efeseni
1,22.23; Coloseni 1,18.24). A urât-o întotdeauna și a persecutat-o la sânge, ucigându-i
pe mulți dintre slujitorii lui Hristos. Milioane și milioane.

• Se spune în Apocalipsa 12,17 că balaurul „s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei.”
Rămășiță este ce rămâne dintr-un întreg, de exemplu o stofă, ce rămâne la urmă.
Rămășița bisericii nu poate însemna biserica din primul secol, care a făcut începutul
creștinismului. Este vorba despre ultima generație de slujitori ai lui Hristos, ei sunt
rămășița, biserica rămășiței. Sunt ultima biserică sau ultima fază din istoria bisericii Sale.
429

• Și de ce se apucă balaurul să facă război cu biserica rămășiței? De ce nu cu alte forme

de „creștinism”? De ce tocmai la sfârșitul istoriei lumii? Ni se dă explicația chiar în text:
Page

„. . . rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus
 Hristos.” Două motive pentru care Satana face război cu rămășița bisericii sau biserica
rămășiței: pentru că păzesc poruncile lui Dumnezeu și pentru că țin mărturia lui Isus
Hristos. Și mai este un motiv, arătat în Apocalipsa 14,12: „Aici este răbdarea sfinților,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”

• E clar, acum avem trei motive: (01) păzirea poruncilor lui Dumnezeu; (02) posedarea
mărturiei lui Isus; (03) manifestarea credinței lui Isus.

• Poruncile lui Dumnezeu sunt cele pe care Dumnezeu le-a scris cu mâna Lui în piatră și
le-a rostit cu voce tare în auzul poporului Său de pe Muntele Sinai – Decalogul, Cele Zece
Porunci. Zece sunt zece; textul nu zice „unele dintre poruncile lui Dumnezeu”, ci
„poruncile lui Dumnezeu”, toate zece. În timp ce restul celor ce își zic creștini acceptă
opt sau nouă dintre ele, sfinții care alcătuiesc biserica rămășiței „păzesc poruncile”.
Orice eliminare sau neglijare înseamnă lepădarea tuturor: „Căci cine păzește toată legea
și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iac 2,10). Este vorba despre
o biserică în care sunt acceptate, respectate și proclamate toate Cele Zece Porunci.

• Credința lui Isus este aceea credință pe care a manifestat-o Isus pe pământ, ascultând în
toate de Tatăl Său, făcându-Se „ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (vezi
Filipeni 2,5-11; cuvintele citate sunt din versetul 8). O astfel de credință au și
credincioșii rămășiței; ei urmează îndemnul Domnului lor: „Fii credincios până la moarte
și-ți voi da cununa vieții” (Apoc 2,10). Dar mai mult: Hristos este Mântuitorul și Domnul
lor. Ca Mântuitor, îi salvează din păcat și din moarte veșnică, iar ca Domn, îi conduce,
iar ei ascultă în totul de El, pentru că Îl iubesc: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele”
(Ioan 14,15). „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și
Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (15,10).

• Este vorba la rămășiță și despre mărturia lui Isus. Astfel, ei „țin mărturia lui Isus Hristos”
(Apoc 12,17). Ce este această mărturie? Definiția este dată de un înger în capitolul
19,10: „Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui
Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei).” Astfel,
mărturia lui Isus este darul profetic, posedat neapărat ca ghid ceresc în alergarea și
lupta lor de acești sfinți ai zilelor din urmă.

• Satana face război împotriva rămășiței bisericii, împotriva bisericii rămășiței. Pentru că
ei Îl iubesc pe Hristos și ascultă de El, de Hristos, pe care el L-a urât întotdeauna și I-a
făcut război în cer și pe pământ. Pentru că țin poruncile lui Dumnezeu, inclusiv porunca
a patra, care îndeamnă la respectarea Sabatului zilei a șaptea, ziua în care S-a odihnit
Dumnezeu după ce a terminat facerea lumii noastre, zi pe care atunci el a stabilit-o ca
monument al lucrării Sale creatoare, zi pe care a binecuvântat-o și a sfințit-o. De aceea
430

urăște Satana biserica rămășiței și-i face război – pentru că păzește Sabatul zilei a
șaptea, în locul căruia oamenii au pus un sabat fals, o zi de lucru, prima zi a săptămânii.
Page
 • Și Satana face război sfinților din ultima parte a istoriei pământului pentru că ei au și țin
mărturia lui Isus, Spiritul Profeției. Așa numim noi scrierile lăsate în urmă prin inspirație
de sus de serva Domnului, profetesa zilelor din urmă – Ellen G. White.

• Pe Satana îl deranjează toate aceste scrieri, pentru că ele promovează principiile și

interesele Cerului, subminând toate planurile lui răutăcioase. Dar în special îl
deranjează cartea The Great Controversy/Tragedia veacurilor, în special capitolul 32,
intitulat „Cursele lui Satana”. În toată cartea, dar mai ales în acest capitol, sunt
demascate toate uneltirile vrăjmașului și ale vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai bisericii Lui.

• Cu Satana nu se poate negocia, ar fi o încercare nebunească, o trădare a alianței cu

forțele Cerului. El este „tatăl minciunii” și „de la început a fost ucigaș” (Ioan 8,44). El a
reușit să atragă în confuzie și apostazie majoritatea colosală a mărturisitorilor lui Hristos,
care prin teoriile și viața lor trădează cauza evangheliei. El îi conduce și ei îl urmează în
mod conștient sau inconștient. El a avut mare succes în amăgirea lumii păgâne și a lumii
pretins creștine, care leapădă legea lui Dumnezeu. Dar nu-i merge cu sfinții care
constituie biserica rămășiței. De aceea îi urăște și le face război.

• Biserica rămășiței proclamă pe tot pământul întreita solie îngerească, descrisă în

Apocalipsa 14,6-13. Ei fac această lucrare înainte de revenirea lui Hristos, descrisă mai
departe în versetele 14-20. Mișcarea aceasta reformatoare își începe vestirea prin
chemarea omenirii înapoi la Dumnezeul-Creator: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I
slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul,
marea și izvoarele apelor!” (Apoc 14,7)

• Citez aici unele declarații pe care Ellen G. White le-a scris în legătură cu aplicarea
textului din Maleahi 4,5.6 și la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea:

- „În epoca aceasta, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului,
Dumnezeu cheamă oameni care vor pregăti un popor ca să stea în picioare în ziua cea
mare a Domnului. Chiar o astfel de lucrare ca aceea pe care a făcut-o Ioan urmează să
fie făcută în aceste zile din urmă. . . . Solia noastră trebuie să fie tot atât de directă cum
a fost aceea a lui Ioan. El a mustrat împărați pentru nelegiuirea lor. Cu tot pericolul
pentru viața lui, el nu a îngăduit niciodată ca adevărul să lâncezească pe buzele lui.
Lucrarea noastră din această vreme trebuie să fie făcută cu tot atâta credincioșie.”
(Southern Watchman, 21 martie 1905, citat în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1184)

- „În timpul acesta de apostazie aproape universală, Dumnezeu îi somează pe solii Săi să
proclame legea Sa în spiritul și puterea lui Ilie. După cum Ioan Botezătorul, pregătind un
431

popor pentru prima venire a lui Hristos, le-a atras atenția la Cele Zece Porunci, tot așa
trebuie să prezentăm noi solia, fără sunete incerte: ,Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I
slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.’ Cu seriozitatea care i-a caracterizat pe profetul
Page
 Ilie și pe Ioan Botezătorul, noi trebuie să ne străduim să pregătim calea pentru cea de a
doua venire a lui Hristos.” (Ibid.)

• Cred că acum, după ce am caracterizat în linii generale biserica rămășiței, e momentul

potrivit pentru a face o descriere completă a ei, așa cum o prezintă Sfânta Scriptură.
Iată cum poate fi identificată biserica rămășiței, împotriva căreia Satana face război:
(01) Este o mişcare profetică, chemată la existenţă la o dată profetică, prin voinţa lui
Dumnezeu şi nu a oamenilor, Daniel 8,13.14 – la sfârşitul celor 2300 de ani, în 1844.
Evanghelistul Ioan zice: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele
Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia
firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13).

(02) Este o mişcare religioasă creştină care crede, practică şi propovăduieşte toate
adevărurile biblice în puritatea lor: „,La lege şi la mărturie!’ Căci, dacă nu vor vorbi aşa,
nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,20). „Fraţilor, pentru voi am spus
aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine să
învăţaţi să nu treceţi peste ‚ce este scris’” (1 Corinteni 4,6). „Mă mir că treceţi aşa de
repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie. Nu doar că
este o altă evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne
evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă
propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie
anatema!” (Gal 1,6-8)

(03) Este o mişcare religioasă ai cărei adepţi ţin toate poruncile lui Dumnezeu: „Şi
balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc 12,17). „Aici este răbdarea
sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (14,12).

(04) Este o mişcare hristocentrică: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc 14,12).

(05) Este o mişcare condusă prin inspiraţie, având mărturia lui Isus, care este spiritul
profeţiei sau duhul proorociei: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu
rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos”
(Apoc 12,17). “Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis:
‚Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi,
care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este
duhul proorociei)’” (19,10).

(06) Este o mişcare religioasă care face lucrare misionară pe plan mondial: „Şi am văzut
un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veşnică, pentru ca s-o
432

vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi

oricărui norod” (Apoc 14,6-12; citat este versetul 6). „Evanghelia aceasta a împărăţiei va
fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci
Page

va veni sfârşitul” (Mat 24,14).

 • Singura societate de creştini care îndeplineşte toate aceste condiţii este Biserica
Adventiştilor de Ziua a Şaptea. În numele ei sunt cuprinse punctele ei de credinţă
fundamentale: Sabatul zilei a şaptea a săptămânii, sâmbăta, care a fost binecuvântat şi
sfinţit de Dumnezeu la creaţiune, şi cea de a doua venire a lui Isus Hristos în slavă.

• Vă amintiţi cred de potopul care a nimicit omenirea în timpul lui Noe. Acel om al lui
Dumnezeu a primit porunca să construiască o arcă, o corabie, în care el şi familia sa, în
total opt suflete, au scăpat de cataclismul universal. Poftiţi în această arcă a lui
Dumnezeu construită acum în timpul sfârşitul, ca să fiţi în siguranţă, ca să scăpaţi de
cataclismul de foc care va distruge în curând lumea nepocăită. Fiţi bine veniţi!

* * * *
Cântarea de deschidere, 267: „Domnul ne cheamă pe munte”
Cântarea de închidere, 147: „Spirit Sfânt, ce dai putere!”
433
Page
 PREGĂTIREA CANDELELOR
• Cunoașterea temeinică a Bibliei este o necesitate vitală pentru orice copil al lui
Dumnezeu. Pe analfabeți și pe copii îi pot introduce cititorii în lectura biblică. Dar toți
trebuie să fie familiarizați cu cartea sfântă a lui Dumnezeu. Altfel, de ce ne-a fost dată?
Nu există armă mai bună împotriva vrăjmașului nevăzut, decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Decât opunându-i un clar „stă scris”, un clar „așa zice Domnul”. Și de ce?

• Pentru că Sfânta Scriptură luminează mintea, călăuzește, protejează, mângâie. Și face

mai mult: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie
cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și
măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evr 4,12). Sabie? Da, Biblia este o sabie în
mâna Domnului și a copiilor Săi: „Luați . . . și sabia Duhului, care este Cuvântul lui
Dumnezeu” (Efes 6,17).

• Necunoașterea Bibliei duce la amăgiri și apostazie; iată ce le-a zis Isus saducheilor, care
negau existența Duhului Sfânt, a îngerilor, adevărul despre înviere și altele: „Vă rătăciți!
Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat 22,29).

• De aceea îl îndemna apostolul Pavel pe colaboratorul său mai tânăr Timotei: „Caută să
te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i
fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim 2,15). Au existat astfel de
oameni: „La Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta
avea darul vorbirii și era tare în Scripturi” (Fapte 18,24). Apolo și alții. De exemplu
iudeii din localitatea Berea: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din
Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să
vadă dacă ce li se spunea este așa” (17,11).

• Contând pe cunoașterea de către dumneavoastră a Scripturilor Sfinte, pot să merg mai

departe. Mă voi referi la o anumită parte a capitolului 25 din Evanghelia după Matei,
dar mai întâi o scurtă privire de ansamblu asupra acestui capitol. Are 46 de versete,
împărțite în trei secțiuni: (01) pilda celor zece fecioare, ocupând primele 13 versete;
(02) pilda talanților, prezentată în următoarele 17; (03) judecata viitoare, în ultimele 16
versete.

• Această ultimă secțiune nu este o pildă, dar conține în ea o scurtă pildă: „Când va veni
Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
Toate neamurile vor fi adunare înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum
desparte păstorul oile de capre și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”
(versetele 31-33).
434

• Pilda despre cele zece fecioare și cea despre talanți vizează comportarea credincioșilor
care sunt în așteptarea revenirii Mântuitorului; pasajul despre judecata viitoare arată ce
Page

se va alege de ei, de unii și de alții.

 • De altfel, judecata este prezentă în tot capitolul: la pilda fecioarelor, unele (cele
înțelepte și credincioase) sunt cu mirele în odaia de nuntă (vezi versetul 10), iar altele
(fecioarele nechibzuite și nepregătite) sunt afară și li se refuză intrarea, mirele
spunându-le: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” (Versetul 12)

• La pilda talanților, doi sunt apreciați și răsplătiți de stăpân cu onoruri: „Bine, rob bun și
credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în
bucuria stăpânului tău” (versetele 21 și 23). Al treilea rob este lepădat și pedepsit: „Rob
viclean și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că strâng de unde n-am
vânturat; prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi și, la venirea mea, eu
mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu. Luați-i dar talantul și dați-l celui ce are
zece talanți. Pentru că celui ce are i se va da și va avea de prisos, dar de la cel ce n-are
se va lua și ce are! Iar pe robul acela netrebnic aruncați-l în întunericul de afară; acolo
va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (versetele 26-30).

• Pilda celor zece fecioare ocupă pasajul cel mai scurt, de numai 13 versete, dar este și a
fost întotdeauna o mină bogată în adevăruri spirituale valoroase; de aici s-au ținut,
poate, sute de mii de predici. Care predicator nu s-a ocupat niciodată de pilda aceasta?

• Isus Se afla împreună cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, de unde au văzut o casă
foarte bine luminată, pregătită pentru o procesiune nupțială. Obiceiul în Orient ea ca
nunta să aibă loc seara. Mirele se ducea să ia mireasa de la casa tatălui ei și s-o ducă la
casa lui, unde era pregătită o recepție. În scena văzută și discutată de Isus, un grup de
fecioare aștepta apariția mirilor pentru a se alătura procesiunii.

• Aceste zece fecioare, îmbrăcate în alb, așteptau. Fiecare avea o lampă, o candelă. Cinci
dintre ele nu s-au mulțumit cu untdelemnul din candele, ci au luat cu ele și niște vase cu
untdelemn de reservă. S-a produs însă o zăbovire, de aceea ele au obosit și au ațipit.
„La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ,Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’” (Versetul 6)

• Fecioarele și-au pregătit candelele în grabă, cele înțelepte turnând în candele o nouă
cantitate de untdelemn din vase. Celelalte nu aveau nicio rezervă – ele s-au bazat
numai pe untdelemnul existent în candele, dar acesta s-a consumat. Neavând altă
soluție, ele au apelat la cele înțelepte: „Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting
candelele” (versetul 8). Acestea nu le puteau ajuta, pentru că se temeau că
untdelemnul nu le va ajunge nici lor. De aceea le-au trimis pe cele aflate în criză să-și
cumpere untdelemn unde se vinde.

• În timp ce ele se depărtau, cele ce erau gata s-au alăturat procesiunii și au intrat cu
435

mirele în sala de nuntă, iar ușa a fost închisă (vezi versetul 10). Când celelalte s-au întors
și au bătut la ușă, strigând tare să li se deschidă, mirele le-a răspuns: „Adevărat vă spun
Page

că nu vă cunosc!” (Vezi versetele 11 și 12; cuvintele citate sunt din versetul 12).
 Acestea au rămas în întunericul de afară. Toată așteptarea lor de mai înainte s-a
dovedit zadarnică.

• Observați că niciuna dintre părțile negative ale celor trei pasaje din capitolul 25 din
Matei nu a făcut lucruri rele: fecioarele nechibzuite nu s-au apucat de fărădelegi, robul
al treilea nu a risipit banii, cei plasați la stânga Mântuitorului la judecata de apoi nu sunt
învinuiți de nelegiuiri: ei au fost inactivi. Este vorba despre păcate de omisie: fecioarele
nu s-au pregătit în mod corespunzător și suficient, robul al treilea a fost „viclean și
leneș”, cei de la stânga simbolizați prin capre nu au făcut ce trebuia să facă pentru
Mântuitorul, mai exact pentru „frații neînsemnați ai Lui”.

• În felul acesta, toți sunt vicleni și leneși, sau cel puțini iresponsabili în atitudinea lor.
Probabil fecioarele nechibzuite au fost prea sigure de mântuirea lor. E posibil să fi avut
loc o discuție între cele două grupe și anume, cele înțelepte: „Luați-vă și untdelemn de
rezervă, ca să fiți sigure că vă ajunge pe tot timpul așteptării!” Posibil răspuns: „Poftim?
Voi nu aveți credință! Mirele nu va întârzia, din contra, va veni mult mai repede de cum
credeți voi!”

• E posibil ca servul „viclean și leneș” să se fi temut că o investiție sau angajare în comerț

ar putea duce la pierderi, de aceea a preferat să spună: „Iată-ți ce este al tău!” „Suma
exactă, n-am pierdut nimic.” Iar cei de la stânga chiar s-au exprimat: „Când Te-am văzut
noi” în astfel de situații „și nu Ți-am slujit”? De fapt, nu Te-am întâlnit niciodată, ca să
putem să facem ce ai zis.

• Justificări, explicații, scuze. Direct sau indirect, chiar acuzații. Fecioarele neînțelepte:
„De ce ai zăbovit, stimate mire? Dacă veneai la timp, nu ni se termina untdelemnul!”
Sau robul al treilea: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai
semănat și strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns
talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!” (Versetele 24 și 25)

• Observați că acest context mai larg ne ajută să înțelegem mai bine și pilda celor zece
fecioare. Acum ne vom concentra în mod exclusiv asupra ei. Iată trăsăturile comune
dintre cele două categorii de fecioare:
(01) Toate zece sunt fecioare, niciuna căsătorită sau stricată.
(02) Toate zece au pornit în întâmpinarea mirelui, sugerând înțelegere și colaborare.
(03) Toate zece au candele.
(04) Toate zece au untdelemn în candele și candelele sunt aprinse.
436

(05) Toate zece au ațipit și au adormit.

(06) Toate zece au auzit strigarea de la miezul nopții: „Iată mirele, ieșiți-i în
Page

întâmpinare!”
 (07) Toate zece s-au sculat și și-au pregătit candelele.
• Dar aici se despart drumurile. La pregătirea candelelor, fecioarele nechibzuite
descoperă că nu le ajunge untdelemnul, ba chiar că li se sting candelele. Cele chibzuite
nu au această problemă. Descoperind criza, neînțeleptele cer ajutor la cele bine
pregătite, dar ajutorul este imposibil de acordat.

• Numărul de 5 + 5 (cinci fecioare înțelepte și cinci nechibzuite) nu spune nimic. Nu se

poate spune că jumătate dintre membrii bisericii vor fi primiți în odaia de nuntă, deci
mântuiți, și jumătate lăsați afară, deci pierduți. Este doar vorba de două clase de
credincioși, numai două, care sunt gata și negata. Nu există categorii intermediare: 3
înțelepte, 3 neînțelepte, 2 aproape înțelepte, 2 aproape neînțelepte.

• Toate cele zece persoane sunt fecioare. Cuvântul „fecioare” spune deja mult: nu e
vorba de persoane imorale, ci corecte, nu le poți băga nicio vină, nu sunt pasibile de
excludere, nu ai pentru ce să le pui sub cenzură. Iată explicații valoroase găsite în
Spiritul Profetic:
- „Așa stau lucrurile cu biserica trăind chiar înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos.
Toți au o cunoștință din Scripturi. Toți au auzit solia apropierii lui Hristos și, cu
încredere, așteaptă arătarea Sa. Însă, ca și în parabolă, așa este și acum. Intervine un
timp de așteptare, credința este încercată; iar când se aude strigătul, ,Iată Mirele, ieșiți-I
în întâmpinare’, mulți sunt nepregătiți. Ei nu au untdelemn în vasele care le însoțesc
lămpile. Lor le lipsește Duhul Sfânt.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului
Hristos, pagina 408)
- „Clasa reprezentată prin fecioarele neînțelepte nu e o clasă de fățarnici. Ei au respect
față de adevăr, au apărat adevărul, sunt atrași către cei ce cred adevărul, dar nu s-au
predat lucrării Duhului Sfânt. Nu au căzut pe Stâncă, pe Hristos Isus, permițând ca firea
lor veche să fie zdrobită” (Ibid., pagina 411).
- „Cele două clase de așteptătoare reprezintă cele două clase care pretind că Îl așteaptă
pe Domnul lor. Ele sunt numite fecioare pentru că mărturisesc o credință curată. Prin
lămpi este reprezentat Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul a zis: ,Cuvântul Tău este o
candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea’ (Ps 119,105). Untdelemnul
este un simbol al Duhului Sfânt.” (Ibid., paginile 406-407)
• Așa este reprezentat Spiritul Sfânt în profeția lui Zaharia: 2 măslini din care, prin două
țevi, untdelemnul curge într-un vas sub care este un sfeșnic și din care, prin șapte țevi,
trece mai departe în șapte candele (vezi Zaharia 4,1-14).

• Untdelemnul este la îndemână, el curge, câtă vreme mai sunt vase de umplut, deci să fie
437

goale. Așa i-a spus profetul Elisei văduvei unuia dintre fiii proorocilor: „Du-te de cere
vase de afară de la toți vecinii tăi, vase goale, și nu cere puține. Când te vei întoarce,
închide ușa după tine și după copiii tăi . . .” (2 Împ 4,3.4). Potrivit cu porunca profetului,
Page

ea turna puțin untdelemn în vasele aduse de fii, și vasele se umpleau în mod miraculos.
 • Care este solia? Trebuie căutate vase, multe vase, toate goale, ca să fie umplute cu
Duhul Sfânt. Vecini, cunoscuți, necunoscuți, alții și alții. Oameni, a căror soartă eternă
este în cumpănă: lor trebuie să li se prezinte adevărul mântuitor și să fie umpluți cu
Duhul lui Dumnezeu. Când nu mai sunt vase de umplut, urmarea este cea din narațiune:
„Și n-a mai curs untdelemn” (versetul 6).

• Nu este exclus ca fecioarele nechibzuite să fi fost arogante, chiar să le fi reproșat

celorlalte că sunt fanatice, că exagerează, ba chiar că nu cred că mirele vine foarte
curând. Ce vă trebuie atâta untdelemn? Prea multă religie!

• Însă, când a venit criza, ele s-au văietat și și-au călcat pe orgoliu, apelând la cele
disprețuite: „Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele” (Mat 25,8). Dar
cele înțelepte au fost prudente; ele au răspuns: „Nu! Ca nu cumva să nu ne ajungă nici
nouă, nici vouă” (versetul 9). Egoiste? Deloc, dar neînțeleptele cereau o imposibilitate.

• Nu poți transmite altuia experiența dumitale spirituală. Pur și simplu, nu poți. Ea este
strict personală și rămâne așa. Nu poți transfera în viața nimănui umblarea dumitale cu
Hristos; le poți vorbi oamenilor despre ea, îi poți încuraja și îndemna în direcția aceea,
dar nu le-o poți transplanta în nicio măsură. Este ca și imposibilitatea de a-i ceda cuiva
mintea dumitale – așa ceva nu merge; poți să-i comunici idei, dar rămâne mintea
dumitale.

• Avem în Spiritul Profetic explicații mult mai bune, și voi spicui în continuare unele dintre
ele:
- „În lucruri spirituale, niciun om nu poate compensa deficiența altuia. Harul lui
Dumnezeu i-a fost oferit din belșug fiecărui suflet. Solia evangheliei a fost transmisă,
,Celui ce îi este sete să vină, cine vrea să ia apa vieții fără plată.’ Dar caracterul nu este
transferabil. Niciun om nu poate să creadă pentru altul. Niciun om nu poate să
primească Spiritul pentru altul. Niciun om nu-i poate oferi altuia caracterul, care este
roada lucrării Spiritului.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, paginile
411-412)
- „Spiritul lucrează asupra inimii omului potrivit cu dorința și cu acordul lui, implantând
în el o fire nouă, însă clasa reprezentată prin fecioarele nechibzuite s-a mulțumit cu o
lucrare superficială. Ei nu-L cunosc pe Dumnezeu. Nu au studiat caracterul Lui, nu au
avut comuniune cu El, de aceea nu știu cum să aibă încredere, cum să privească și să
trăiască. Serviciul lor pentru Dumnezeu degenerează într-o formă” (Ibid., pagina 411).
- „În această viață, ei nu au intrat în părtășie cu Hristos, de aceea nu cunosc limba
438

cerului; ei sunt străini de bucuriile lui” (Ibid., pagina 413).

• Fecioarele nechibzuite sunt străine de bucuriile cerului. A întrebat odată profesorul
Page

George Knight la o adunare de cort în Prescott, Arizona: „Pe cine va lua Dumnezeu în
 cer?” Și tot dânsul a răspuns: „Pe toți cei care s-ar simți bine acolo.” Dacă fecioarele
nechibzuite sunt străine de bucuriile cerului, cu siguranță că ele nu s-ar simți bine acolo.
Pentru ele, cerul ar fi o tortură și Dumnezeu nu torturează pe nimeni. Pur și simplu,
astfel de persoane, neacomodate cu atmosfera cerului, nu sunt luate acolo.

• Caracterul este deci netransferabil. Experiența spirituală este netransferabilă. De altfel,

chiar în lucrurile vieții acesteia, experiența altuia, oricât de mult ne-ar servi pentru
inspirație sau stimulare, este și rămâne experiența altuia. De exemplu, conducerea unei
mașini.

• În România, eu nu am avut niciodată o mașină, adică un automobil, pentru că nu mi-am

putut permite să cumpăr unu. Dar am călătorit foarte mult cu automobile, conduse de
alții. Cam întotdeauna am fost invitat să ocup locul din dreapta șoferului. Am văzut
cum conduce, am înțeles ce face, dar șofer nu am devenit prin simplă observare. Abia
când am emigrat în 1984 și m-am stabilit în Germania am învățat să conduc un
automobil.

• Pentru această instruire m-am înscris la o școală de șoferi amatori, am plătit 2.000 de
mărci (un salariu bun pe atunci!) și am luat 49 de lecții de conducere, timp de trei luni și
jumătate. Apoi am dat examenul cerut de lege, am obținut carnetul de conducere, și de
atunci am condus mașini timp de peste trei decenii. Trebuie să menționez că, de la
prima oră de conducere, instructorul m-a poftit la volan. Direct la volan? Da, adio
observare a modului cum conduce altul, trebuia să conduc eu. Sigur, instructorul avea
comenzile lui, ca să poată interveni la nevoie, dar eu conduceam. Așa am învățat să
conduc o mașină. Încetul cu încetul. Niciun șofer nu mi-a transmis șoferia lui; a trebuit
să conduc eu ca să devin eu însumi șofer.

• Sfatul pe care înțeleptele l-au dat celor neînțelepte nu garanta reușita. Ele au zis: „. . . ci
mai bine duceți-vă la cei ce vând untdelemn și cumpărați-vă!” (Mat 25,9). Dar era
posibil? De unde să cumpere la miezul nopții? Se pare că în Palestina aceasta nu era o
problemă, pe negustor îl puteai deranja la orice oră din zi și noapte ca să cumperi ceva;
interesul îi cerea să nu se supere, ci să coopereze. Dar mai e timp pentru dus, cumpărat,
și întors? Dacă vine mirele între timp? De fapt strigarea se auzise: „Iată mirele, ieșiți-i în
întâmpinare” (versetul 6). Au încercat marea cu degetul. Oricât de îndoielnic era că vor
reuși, ele au încercat.

• Numai că a fost în zadar: „Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele;
cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa” (versetul 10). Așa!
Nu citim că exact în momentul când au sosit ele înapoi cu untdelemnul a venit mirele.
Nici că acest eveniment a avut loc atunci când ele erau în curs de întoarcere. Observați
439

cuvintele Mântuitorului: „Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele”;
bine, să admitem că acest „se duceau” nu se referă doar la o parte a călătoriei, dar ce
folos, când s-au întors, ușa era încuiată.
Page
 • Am zis că fecioarele înțelepte nu au refuzat să le ofere celorlalte din untdelemnul lor
pentru că erau egoiste, ci pentru că era riscant. Deci, nu egoiste. Poate nici
ranchiunoase. Dacă au fost acceptate în odaia de nuntă (gândiți-vă la aplicația
spirituală!), trebuie să fi fost și bune, generoase, iubitoare. Poate că au apelat la mire să
mai stea puțin, ca să sosească și altele: mai sunt cinci cărora, din cauza zăbovirii lui, li s-a
terminat untdelemnul și s-au dus să cumpere altul. Dar nu a fost nicio așteptare: „s-a
încuiat ușa”.

• Îmi aduc aminte că directorul Seminarului Teologic Adventist de Ziua a Șaptea din
București, în timpul când eram elev acolo, a ținut o predică în Comunitatea Vasile
Lascăr, unde eram repartizat pentru practica în Sabat. Era cam prin anul 1957. Tema
era despre cele zece fecioare. Sigur că am uitat mult din predica aceea, dar îmi amintesc
aceste cuvinte: „Nunta va avea loc, nu va suferi nicio amânare!” Pentru că programul
era program, ușa a trebuit să fie închisă, exact cum Domnul a închis ușa corabiei
construite de Noe înainte de a începe potopul (vezi Geneza 7,16).

• Antediluvienii nepocăiți, care își consumaseră toate ocaziile oferite de cer, nu au mai
putut intra în corabie. Ușa era închisă de Dumnezeu și era masivă. Poate au încercat,
poate au strigat la Noe. Era prea târziu.

• Mântuitorul a vorbit despre ușa cerului, când I s-a pus întrebarea: „Doamne, oare puțini
sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” (Luca 13,23). Răspunsul Lui a fost amplu și însoțit
de un apel călduros: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor
căuta să intre și nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi
veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’,
drept răspuns, El vă va zice: ,Nu știu de unde sunteți.’ Atunci veți începe să ziceți: ,Noi
am mâncat și am băut în fața Ta și în ulițele noastre l-ai învățat pe norod.’ Și El va
răspunde: ,Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii
fărădelegii’” (versetele 24-27).

• În continuare, Mântuitorul a descris astfel situația celor pierduți: „Va fi plânsul și

scrâșnirea dinților, când îi veți vedea pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov și pe toți proorocii
în împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi scoși afară. Vor veni de la răsărit și de la apus, de
la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu. Și iată că
sunt unii dintre cei de pe urmă care vor fi cei dintâi și sunt unii dintre cei dintâi care vor
fi cei de pe urmă” (versetele 28-30).

• „Cumpărați-vă untdelemn!” Să admitem că au reușit cu adevărat să cumpere

untdelemn. Nu l-au cerșit, nu l-au furat, nu l-au împrumutat, s-au dus să-l cumpere. Să
admitem că l-au cumpărat. Dar și fecioarele înțelepte au cumpărat untdelemnul pe
440

care-l aveau în candele și în vase. Era o situație concretă din Orient. Dar merge așa pe
tărâm spiritual? Se poate vorbi despre cumpărare?
Page
 • Sigur că da. În sfatul pe care l-a dat laodiceenilor, Isus a zis: „Te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și
să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să
vezi” (Apoc 3,18). Te sfătuiesc să cumperi de la Mine (nu din altă parte!): aur, haine
albe, alifie pentru ochi. Le cumperi.

• Cum se pot cumpăra lucrurile spirituale? Iată un alt text, în care vorbește Dumnezeu:
„Voi, toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate,
veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată!” (Isa 55,1). Paradox? „Să vină
chiar și cel ce n-are bani”, „fără bani și fără plată”, pe de o parte. Pe de alta: „Veniți și
cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte”. Nu este vorba despre bani și, totuși,
despre cumpărare.

• În comerț, orice cumpărare este un schimb: dai ceva și primești ceva. Ca să primim de la
Dumnezeu „bucate”, „vin și lapte”, „aur curățit prin foc”, „haine albe”, „alifie pentru
ochi”, trebuie să dăm ceva în schimb, altfel cumpărarea nu mai este cumpărare.

• Sigur că lucrarea de mântuire a păcătosului nu costă nimic financiar sau material. Sigur
că se face prin har, prin credință. Sigur că este gratuită. Dar nu fără să ne coste nimic,
nu fără să dăm ceva în schimb. Ce putem da noi? Dumnezeu ne explică: „Fiule, dă-mi
inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele” (Prov 23,26). Să extindem ideea:
„Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați
primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț.
Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1
Cor 6,19.20).

• Am găsit secretul. Nu plătim cu bani mântuirea, leacurile cerești pentru vindecare de

pandemia păcatului. Așa ceva nu se poate. Dar ne putem da pe noi înșine lui
Dumnezeu, pentru toate acele bunuri duhovnicești: acesta este schimbul! Putem da
inima noastră, mintea noastră, ochii noștri, urechile noastre, toate părțile ființei noastre.
Acestea sunt, de fapt, ale lui Dumnezeu, pentru că am fost „cumpărați” cu un preț, cu
viața „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). „Nu sunteți ai
voștri”. Nu suntem ai noștri. Suntem ai lui Dumnezeu, dar nu numai prin răscumpărare,
ci și prin creațiune.

• Acesta este prețul obținerii ofertei cerești pentru mântuire și viață veșnică. Ne dăm
înapoi lui Dumnezeu pe noi înșine. Încetăm prin alegere să-i mai aparținem, pe nedrept,
lui Satana, și revenim la Stăpânul nostru de drept, Dumnezeu, Creatorul și
Răscumpărătorul nostru. „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți
robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este
441

vorba de ascultare care duce la neprihănire? Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu,
pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul
Page
 învățăturii, pe care ați primit-o. Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați
făcut robi ai neprihănirii” (Rom 6,16-18).

• Am fost creați de Dumnezeu, dar prin călcarea legii Sale ne-am făcut robi ai lui Satana,
pentru că am ascultat de el. Totuși, putem fi eliberați, pe baza alegerii noastre libere, de
către Hristos, Mântuitorul nostru. Renunțăm la robia satanică și acceptăm robia lui
Hristos. Care nu e, de fapt, robie, ci adevărată libertate: „Adevărat, adevărat vă spun că
oricine trăiește în păcat este rob al păcatului. Și robul nu rămâne pururi în casă, fiul însă
rămâne pururi. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8,34-36).
A trebuit să fiu întotdeauna atent la copierea acestui text ca să nu greșesc. Isus nu a zis:
„dacă Fiul vă va face slobozi”, ci „dacă Fiul vă face slobozi”. Nu viitor, ci prezent. Acum
vrea El să facă această lucrare, nu cine știe când în viitor.

• Se spune despre fecioare: „Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit” (Mat
25,5). Nu numai fecioarele nechibzuite au ațipit și au adormit, ci toate. Au ațipit și au
adormit și fecioarele înțelepte. Ce era ațipirea aceasta? Ce era adormirea aceasta?
Apostazie? Nu.

• Chiar credincioșii adevărați nu pot menține trăirile spirituale la cea mai înaltă cotă tot
timpul, ci intervin și momente de acalmie. Gândiți-vă la o experiență înălțătoare avută
la un serviciu divin al Sfintei Cine sau în alte împrejurări; nu ești tot timpul în atmosfera
aceea. Dar lucrul acesta nu înseamnă pierderea experienței spirituale: untdelemnul e
acolo și lampa arde. Doar stingerea lămpii ar fi catastrofală.

• Iată ce găsim în cartea cea mai poetică a întregii Biblii: „Adormisem, dar inima îmi
veghea . . .” (Cânt. Cânt. 5,2). Inima noastră bate și când dormim; sunt rare cazurile
când cineva moare în somn. Și alte activități ale corpului continuă să se desfășoare, la o
intensitate mai joasă, dar corpul e viu și se va trezi. Cineva folosea această ilustrație:
mama doarme lână copil, nimic nu o trezește, pentru că e obosită. Dar aude scâncetul
copilului și se trezește, e lungimea de undă la care tresare. Undeva în creier este un
centru care veghează, este corpul de gardă, care reacționează la stârnirea acelui
scâncet.

• Și fecioarele înțelepte au ațipit și au adormit. Nicio problemă, aveau suficient

untdelemn, în candele și în vase. Situația lor era bună și somnul necesar, întăritor. Te
culci liniștit cînd lucrurile sunt în regulă, chiar dormi mai bine. Cum au putut însă
fecioarele nepregătite să doarmă cu lucrarea făcută pe jumătate? Iresponsabilitate,
aceasta era problema lor: „Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele”
(Mat 25,8). Se sting! Celelalte nu s-au stins, puteau fi alimentate mai departe, pentru
că era de unde. Încă un citat:
442

- „Marele test final vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu pentru a fi
satisfăcută nevoia sufletului. Cele zece fecioare veghează în seara istoriei acestui
Page

pământ. Toate pretind a fi creștine. Toate au o chemare, un nume, o candelă, și toate

 declară că fac lucrarea lui Dumnezeu. În aparență, toate așteaptă apariția lui Hristos.
Dar cinci nu sunt gata. Cinci vor fi surprinse, îngrozite, în afara sălii de nuntă.” (Christ’s
Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 412)
• În fața ușii, dar nu în sală. Numai grosimea ușii separă fecioarele înțelepte de cele
neînțelepte. Se aud strigătele: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” (Mat 25,11). Strigăte
disperate. Problema fecioarelor nechibzuite a fost timpul: procurare de undelemn, da.
Și celelalte l-au procurat, dar atunci când trebuia. Cele nechibzuite nu au făcut lucrul
acesta la timp. Strigătele de afară nu ajută la nimic, oricât ar fi ele de puternice, de
disperate, de stăruitoare, poate chiar de furioase.

• Mântuitorul a spus-o din timp: „Nu orișicine-Mi zice: ,Doamne, Doamne!’ va intra în
împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice
în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi
draci în numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?’ Atunci le voi
spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați
fărădelege’” (Mat 7,21-23).

• „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Mat 21,23). „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” (Mat

25,12). „Nu știu de unde sunteți!” (Luca 13,25). Toate aceste declarații înseamnă un
singur lucru: Hristos nu-i recunoaște pe cei superficiali, nepăsători, nepregătiți. Ei sunt
pierduți.

• „Mirele zăbovea” (Mat 25,5). Zăbovire reală, sau relativă? Oricum ar fi, ea înseamnă
încercare. Noi nu putem să ne jucăm cu timpul, fără să ne coste scump. Există o singură
zi care ne aparține, când putem să decidem și anume: „Ci îndemnați-vă unii pe alții, în
fiecare zi, câtă vreme se zice: ,Astăzi’, pentru ca niciunul dintre voi să nu se împietrească
prin înșelăciunea păcatului” (Evr 3,13). Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 473: „Salvat aproape”
Cântarea de închidere, 524: „Lăsați lămpile acum să ardă!”
443
Page
 ÎNCERCAREA DE FOC
• Petru și Ioan au fost primii apostoli despre care ni se spune că au fost arestați pentru
propovăduirea lor: „Pe când vorbeau Petru și Ioan norodului, au venit la ei pe
neașteptate preoții, căpitanul templului și saducheii, foarte necăjiți că-l învățau pe
norod și vesteau în Isus învierea din morți. Au pus mâinile pe ei și i-au aruncat în
temniță până a doua zi; căci se înserase” (Fapte 4,1-3). După interogare a doua zi și
amenințare, au fost lăsați liberi.

• A urmat altă arestare, de data aceasta a tuturor apostolilor: „Însă marele preot și toți cei
ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus
mâinile pe apostoli și i-au aruncat în temnița de obște. Dar un înger al Domnului a
deschis ușile temniței noaptea, i-a scos afară și le-a zis: ,Duceți-vă, stați în templu, și
vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia’” (Fapte 5,17-20). Cei ce-i arestaseră au
fost perplecși când, a doua zi, nu i-au găsit în temniță (vezi versetele 21-24).

• S-a aflat însă că sunt în templu, predicând norodului (vezi versetul 25). Au fost readuși
în fața conducătorilor și interogați (vezi versetele 26-28). Apostolii nu s-au lăsat
intimidați, ci le-au vorbit despre Hristos, declarând că ei vor asculta de Dumnezeu mai
mult decât de oameni (vezi versetele 29-32).

• Fermitatea slujitorilor lui Dumnezeu i-a înfuriat pe conducători: „Când au auzit ei aceste
vorbe, îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare” (versetul 33). A intervenit însă
Gamaliel, un fariseu învățător al legii, care le-a dat un sfat înțelept, spunându-le că, dacă
această lucrare este de la oameni, se va nimici de la sine, dar dacă este de la Dumnezeu
nimeni nu o poate nimici (vezi versetele 34-39).

• Ni se spune că sfatul lui Gamaliel a fost primit, dar nu fără ceva răzbunare: „Ei au
ascultat de el. Și, după ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit
să vorbească în numele lui Isus și le-au dat drumul” (versetul 40).

• S-au văicărit apostolii? Iată ce spune cronicarul: „Ei au plecat dinaintea Soborului și s-au
bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru numele Lui” (versetul 41). Și nu
s-au lăsat opriți din lucrarea lor: „Și în fiecare zi, în templu și acasă, nu încetau să-i învețe
pe oameni și să vestească evanghelia lui Isus Hristos” (versetul 42).

• Deci s-au bucurat apostolii când au fost prigoniți și bătuți pentru numele lui Isus. Dar nu
numai ei, ci și alți creștini din prima biserică: „Aduceți-vă aminte de zilele de la început,
când, după ce ați fost luminați, ați dus o mare luptă de suferințe: pe de o parte, erați
puși ca priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor, și, pe de alta, v-ați făcut părtași cu
444

aceia care aveau aceeași soartă ca voi. În adevăr, ați avut milă de cei din temniță și ați
primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că aveți în ceruri o avuție mai
bună, care dăinuiește” (Evr 10,32-34).
Page
 • Au primit cu bucurie răpirea averilor lor? Ați putea și dumneavoastră să vă bucurați
dacă statul vă confiscă averea din cauza credinței? Aceasta este o bucurie paradoxală,
irațională – în sensul că nu e ușor acceptată de rațiunea omenească. Dar ea e posibilă,
este bucuria care aparține la „roada Duhului”, amintită în Galateni 5,22.23, fiind virtutea
a doua: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.”

• Cartea Faptele apostolilor ne mai vorbește o dată despre o arestare a lui Petru, a treia,
de data aceasta pentru a fi executat: „Cam pe aceeași vreme, împăratul Irod a pus
mâinile pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască și l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele
lui Ioan. Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, a mai pus mâna și pe Petru. Erau
zilele Praznicului Azimilor. După ce l-a prins și l-a băgat în temniță, l-a pus sub paza a
patru cete de câte patru ostași, cu gând ca după Paște să-l scoată înaintea norodului.
Deci Petru era păzit în temniță și biserica nu înceta să înalțe rugăciuni către Dumnezeu
pentru el. În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfățișeze la judecată, Petru
dormea între doi ostași, legat de mâini cu două lanțuri; și niște păzitori păzeau temnița
la ușă” (Fapte 12,1-6).

• Mai întâi arestare terminată doar cu mustrare, Petru și Ioan. Apoi arestare însoțită de
bătaie, toți apostolii. A treia oară arestare pentru executare, numai Petru.

• După cum prea bine știți, judecata aceea nu a avut loc niciodată, pentru că un înger al
Domnului l-a eliberat pe Petru din închisoare (vezi versetele 7-10), iar prigonitorul și-a
încheiat viața „lovit de un înger al Domnului”, și „mâncat de viermi” (versetul 23).

• Petru a suferit mult pentru Dumnezeu. El Îi garantase Mântuitorului: „Doamne, cu Tine

sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte” (Luca 22,33). Știm că nu a fost așa, ci,
după cum a prezis Domnul, chiar în noaptea aceea Petru s-a lepădat de Isus de trei ori,
declarând cu jurământ că nu Îl cunoaște (vezi versetele 54-62).

• Petru nu era pregătit să sufere pentru Hristos atunci. Isus chiar i-a spus: „Tu nu poți veni
acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni” (Ioan 13,36). Țineți minte
aceste cuvinte: acum nu poți veni după Mine, dar mai tâziu vei veni.

• După ce Isus a înviat din morți și l-a asigurat pe Petru de iertare, a urmat o interpretare
a cuvintelor spune mai înainte: „dar mai târziu vei veni” (după Mine): „,Adevărat,
adevărat îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde
voiai; dar, când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce
unde nu vei voi.’ A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte Îl va proslăvi Petru pe
Dumnezeu. Și, după ce a vorbit astfel, i-a zis: ,Vino după Mine‘” (Ioan 21,18.19).
445

• Petru a înțeles profeția lui Isus, pentru că nu a cerut explicații, și pentru că s-a referit la
Page

ea mai târziu, dând el explicații: „Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul
 acesta, să vă țin treji, aducându-vă aminte, căci știu că dezbrăcarea de cortul meu va
veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos” (2 Pet 1,13.14).

• „Vei veni mai târziu”, „când vei îmbătrâni”, „îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și
te va duce unde nu vei voi”, „știu că dezbrăcarea de corpul meu va veni deodată, după
cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos.” Iată când, unde și cum a avut loc această
dezbrăcare „de cortul acesta”, „de cortul meu”:
„Petru, ca evreu și ca străin, a fost condamnat să fie biciuit și răstignit. În perspectiva
acestei morți îngrozitoare, apostolul și-a amintit de marele lui păcat de tăgăduire a lui
Isus în ceasul judecării Lui. Cândva atât de nepregătit să admită crucea, el a considerat
acum o bucurie să-și dea viața pentru evanghelie, considerând numai că pentru el,
care-L tăgăduise pe Domnul său, a muri în același fel cum a murit Maestrul său e o
onoare prea mare. Petru se pocăise în mod sincer de acel păcat și fusese iertat de
Hristos, așa cum este arătat în marea însărcinare dată lui de a paște oile și mieii turmei.
Dar el nu a putut niciodată să se ierte pe sine. Nici măcar gândul agoniilor ultimei scene
teribile nu a putut reduce amărăciunea durerii și căinței lui. Ca o ultimă favoare, el a
apelat la executorii lui să fie pironit pe cruce cu capul în jos. Cererea i-a fost aprobată și
în felul acesta a murit marele apostol Petru.” (The Acts of the Apostle/Faptele
apostolilor, paginile 537-538)
• Dar înainte de dezmembrarea „cortului” său trupesc, apostolul Petru i-a îndemnat pe
credincioșii de pretutindeni: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul
vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi;
dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și
să vă veseliți și la arătarea slavei Lui” (1 Pet 4,12.13).

• Nu vă mirați! „A se mira” înseamnă a fi nedumerit, surprins, uimit, uluit, perplex. Te-ai

așteptat la cu totul altceva, dar ce a venit ți-a răsturnat toate calculele, ți-a dezamăgit
toate așteptările. Nu poți înțelege ce se întâmplă. Unde este Dumnezeu? Această
mirare denotă lipsă de instruire cu privire la căile lui Dumnezeu.

• La un moment dat, Petru a făcut aluzie la scrierile altui apostol și anume Pavel: „Să
credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și
preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui,
când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care
cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea
lor” (2 Pet 3,15.16).

• În scrierile apostolului Pavel există unele învățături dificile, și Petru avea probleme cu
ele. Cred însă că nu avea nevoie să facă niciun efort ca să înțeleagă următoarele
446

afirmații ale lui Pavel, să fie de acord cu ele și să-i placă: „Deci mă voi lăuda mult mai
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea
Page
 simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru
Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor 12,9.10).

• Sună la fel cu ce a scris Petru în prima sa epistolă, capitolul 4,12.13, text pe care l-am
citat mai înainte. Apostolul Pavel zice: „mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile
mele”, „simt plăcere în . . . .” necazuri. Și Petru îi îndeamnă pe cititori: „să nu vă mirați
de încercarea de foc din mijlocul vostru”, „dimpotrivă bucurați-vă . . . . ca să vă bucurați
și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui”.

• Să cercetăm mai întâi ideea încercărilor. Verbul „a încerca” înseamnă, în contextul

necazurilor și al prigonirilor pentru cauza evangheliei, a pune la probă. Cine a adus
încercarea de foc peste credincioși: Dumnezeu sau Satana?

• Trebuie să se facă deosebire între ispitire și încercare. Dumnezeu nu ispitește niciodată:

„Nimeni, când este ispitit, să nu zică: ,Sunt ispitit de Dumnezeu.’ Căci Dumnezeu nu
poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iac 1,13). E absolut clar:
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni.

• Pe de altă parte, Satana îi ispitește pe oameni; el chiar este numit „ispititorul”: „Atunci
Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit patruzeci de
zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis:
,Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini’” (Mat 4,1-
3). Prin urmare, când S-a dus în pustie imediat după botez ca să postească și să Se
roage, Isus a fost ispitit de diavolul. „Ispititorul” s-a apropiat de El cu ispitele lui. L-a
ispitit de trei ori și de fiecare dată Isus l-a respins folosindu-Se de cuvintele Sfintelor
Scripturi, pe care le cunoștea foarte bine.

• În scrisoarea Sa către Biserica din Smirna, Isus a zis: „Iată că diavolul are să-i arunce în
temniță pe unii dintre voi, ca să vă încerce” (Apoc 2,10). Deci diavolul încearcă și
ispitește.

• Am citit afirmația lui Iacov că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Deci numai Satana
încearcă și ispitește. Dar Dumnezeu încearcă, fără să ispitească: „După aceste lucruri,
Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam și i-a zis: ,Avraame!’ ,Iată-mă’, a răspuns el.
Dumnezeu i-a zis: ,Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în
țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune’” (Gen 22,1.2).

• Avraam s-a dus acolo cu Isaac, a pregătit altarul, l-a pus pe Isaac pe altar deasupra
lemnelor, a luat cuțitul și era gata să-l junghie (vezi versetele 3-10), când Dumnezeu a
intervenit și l-a oprit: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te
447

temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”
(versetele 11 și 12; citat este versetul 12).
Page
 • Cu privire la încercarea aceea grea, la care niciun părinte nu a mai fost supus vreodată,
stă scris: „Prin credință l-a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare” (Evr
11,17). Deci „Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam”, Avraam „a fost pus la
încercare”. Da, Dumnezeu încearcă. El nu ispitește, dar încearcă.

• Să recapitulăm și să fixăm contrastul acesta net:

Dumnezeu îi încearcă pe oameni sau îi pune la încercare, dar nu îi ispitește.
Satana îi încearcă pe oameni și îi ispitește.
• Deosebirea constă în scopul urmărit: așa cum a scris Iacov, Dumnezeu nu poate fi ispitit
să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni. Ispita urmărește un scop rău – ca să
doboare. Ispita este ațâțare la păcat, așa ceva Dumnezeu nu poate să facă, dar acest
scop îl urmărește Satana cu toate ispitele lui.

• Când îi încearcă pe oameni, Dumnezeu urmărește să-i facă atenți la limitele lor, la
nevoia de ajutor. Plus alte intenții sfinte și iubitoare ale Sale, așa cum vom vedea.
Oamenii pot ieși bine din încercarea la care îi supune Dumnezeu și chiar acesta este
scopul urmărit de El. Sau pot ieși rău, pot să cadă la probă și atunci au nevoie de ajutor.
Iată ce zice Spiritul Profetic despre Avraam:

„Din nou Domnul a considerat potrivit să încerce credința lui Avraam printr-o probă
extrem de îngrozitoare. Dacă el ar fi îndurat prima încercare și ar fi așteptat cu răbdare
ca făgăduința să fie împlinită în Sara, și nu ar fi luat-o pe Agar ca soție a lui, el nu ar fi
fost supus la încercarea cea mai severă care a fost vreodată aplicată la un om” (The
Story of Redemption/Istoria mântuirii, pagina 80).

• Iată ce a zis Elihu către Iov: „Oamenii cu pricepere vor fi de părerea mea, înțeleptul care
m-ascultă va gândi ca mine: ,Iov vorbește fără pricepere și cuvântările lui sunt lipsite de
judecată. Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi!’” (Iov 34,34-36)

• „Să fie încercat dar mai departe.” Avraam a fost încercat mai departe. În iubirea Sa
părintească, Dumnezeu ne încearcă și continuă să ne încerce, ca să ne corecteze, să ne
aducă pe drumul cel bun și să ne pregătească pentru încercări mai mari, așa cum vom
vedea.

• Prin încercările la care ne supune, Dumnezeu urmărește să ne purifice, să ne îndrepte,

să ne antreneze pentru lupte viitoare, să ne pregătească pentru împărăția Sa: „Voi
sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie
descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă
448

trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca
încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși
este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”
Page

(1 Pet 1,5-7).
 • Să revenim la textul din 1 Petru 4,12.13, în care apostolul îi îndeamnă pe credincioși să
nu se mire de încercarea de foc care a dat peste ei, ci să se bucure.
Deci: Nu vă mirați, ci bucurați-vă!
• Asta-i bună! Înțeleg, când vine încercarea:
- nu te miri de ea pentru că aceasta este calea creștinului;
- te stăpânești;
- o suporți fără să te plângi;
- nu cauți să te răzbuni.
• Dar să te bucuri? Cum vine asta?

• Să descifrăm ce a zis Petru:

- nu vă mirați,
- de încercarea de foc,
- care a venit peste voi,
- ca să vă încerce,
- ca de ceva ciudat,
- care a dat peste voi. Deci, NU AȘA!
• Dimpotrivă:
- bucurați-vă,
- întrucât aveți parte de patimile lui Hristos,
- ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Ci, AȘA!
• I-am citat pe apostolii Petru și Pavel ca exemple de oameni care au suportat cu răbdare,
ba chiar cu plăcere și cu bucurie, încercările, suferințele. De asemenea, i-am amintit pe
primii creștini, cât de mult au îndurat ei pentru Domnul lor iubit, fără să se vaiete, ci
chiar au primit cu bucurie răpirea averilor lor (potrivit cu Evrei 10,34).

• Dar stați puțin! Aceștia, adică oamenii în general, oricare ar fi ei, nu sunt cele mai bune
exemple de traversare a încercărilor cu bucurie. Exemple bune, dar nu cele mai bune.
Comportarea aceasta exemplară culminează în Domnul Isus Hristos. El putea foarte
bine să evite toate încercările, toate suferințele, chiar moartea, dacă evita întruparea.

• Dar El a ales să treacă prin toate acestea pentru binele nostru: „Să aveți în voi gândul
acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine
Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit
449

ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip
2,5-8).
Page
 • Era om, era rob, trecuse deja prin foarte multe încercări, dar acum Se afla în fața celei
mai teribile încercări: moartea pentru păcătoși, cu riscul despărțirii veșnice de Tatăl Său,
care nu putea suporta tabloul Fiului Său încărcat cu păcatele omenirii. Era în Grădina
Ghetsimani, când S-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Mat 26,39). Iată ce zice aici Spiritul
Profetic:
- „Momentul teribil sosise – acel moment care avea să decidă destinul lumii. Soarta
omenirii tremura în balanţă. Hristos putea chiar acum să refuze a bea paharul care îi
revenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu. El putea să-Şi şteargă sudoarea de
sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. Putea zice: ‚Călcătorul
legii să-şi primească pedeapsa pentru păcatul său şi Eu Mă voi întoarce la Tatăl Meu.’
Oare va bea Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilirii şi agoniei? Oare va suferi Cel
nevinovat consecinţele blestemului păcatului, pentru a-l salva pe cel vinovat?” (The
Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 690)
- „El vede că, lăsaţi în seama lor, călcătorii legii trebuie să piară. El vede neajutorarea
omului. Vede puterea păcatului. Vaietele şi plânsetele unei lumi sortite pieirii se ridică
înaintea Lui. Priveşte la soarta ei ameninţătoare şi hotărârea Lui este luată. Îl va mântui
pe om, oricât L-ar costa. El Își acceptă botezul sângelui, pentru ca prin El milioane de
fiinţe pe cale de a pieri să poată obţine viaţa veşnică. El a părăsit curţile cereşti, unde
totul este puritate, fericire şi slavă, pentru a salva unica oaie pierdută, unica lume care a
căzut prin păcătuire. Şi nu va da înapoi de la misiunea Sa. El va deveni jertfa de ispăşire
a unei rase care a voit să păcătuiască. Rugăciunea Sa exală acum numai supunere: ‚Dacă
nu se poate să se depărteze de la Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!’”
(Ibid., paginile 690, 693)
• Hristos ar fi vrut să evite riscul despărțirii veșnice de Dumnezeu și acest lucru l-a cerut în
rugăciunile Lui din Ghetsimani, însă de fiecare dată S-a dat înapoi de la acel gând și S-a
supus Tatălui Său: „Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22,42). El nu avea nimic
de pierdut prin renunțare la experiența crucii, dar aveam noi de pierdut. Iar iubirea Lui
față de noi, față de neamul omenesc, a depășit orice reținere, a fost atât de puternică
încât L-a determinat să meargă până la capăt.

• Și știți că Hristos chiar Se bucura în acea teribilă încercare? Așa ne spune Biblia: „Să ne
uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru
bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta
scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2). Se bucura văzând ce rezultate vor
avea suferințele și moartea Sa: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora” (Isa
53,11).

•
450

Exemplul Său uimitor este de mare folos pentru încurajarea urmașilor Săi care trec prin
încercări: „Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o
împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să
Page

cădeți de oboseală în sufletele voastre” (Evr 12,3).

 • Orice creatură inteligentă are nevoie de încercare, de probare, de testare. Îngerii au
avut timpul lor de probă, mai ales când s-a ivit revolta în cer: o treime au trecut de
partea lui Lucifer și au luptat împreună cu el împotriva lui Hristos (vezi Apocalipsa
12,4.7-9), iar două treimi au rămas cu credincioșie de partea lui Dumnezeu.

• Și ființele inteligente din alte lumi au avut încercarea loialității lor față de Creator:
- „Domnul mi-a dat o perspectivă a altor lumi. Mi-au fost date aripi și un înger m-a
însoțit din cetate către un loc care era luminous și glorios. Iarba locului era de un verde
viu, iar păsările de acolo ciripeau un cântec dulce. Locuitorii de acolo erau de toate
mărimile; ei erau nobili, maiestuoși și simpatici. Ei purtau chipul expres al lui Isus, iar
fețele lor radiau de bucurie sfântă, exprimând libertatea și fericirea acelui loc.” (Early
Writings/Experiențe și viziuni, paginile 39-40)
- „L-am întrebat pe unul dintre ei, de ce erau ei mult mai plăcuți decât cei de pe pământ.
Răspunsul a fost: ,Noi am trăit în strictă ascultare de poruncile lui Dumnezeu și nu am
căzut prin neascultare ca aceia de pe pământ.‘ Apoi am văzut doi pomi, unul semăna
mult cu pomul vieții din cetate. Fructul amândurora arăta frumos, dar din unul ei nu
puteau mânca. Aveau putere să mănânce din amândoi, dar li s-a interzis să mănânce
din unul. Atunci îngerul meu însoțitor a zis către mine: ,Nimeni din acest loc nu a gustat
din pomul oprit; dar dacă ar mânca, ei ar cădea.‘” (Ibid., pagina 40)
• Așa cum știm prea bine, Adam și Eva au avut încercarea lor. Li s-a cerut să nu mănânce
din pomul cunoștinței binelui și răului, cu avertizarea că altfel vor muri (vezi Geneza
2,16.17). Ei nu au trecut cu bine încercarea: au călcat poruncat lui Dumnezeu (vezi
capitolul 3,1-6), de aceea la timpul cuvenit au murit, pentru că „plata păcatului este
moartea” (Rom 6,23).

• Însă același text ne asigură pe noi, urmașii lor, căzuții, păcătoșii, muritorii, că există o
speranță: „Dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos,
Domnul nostru.” Să facem cum a zis Pavel către Timotei: „. . . apucă viața veșnică, la
care ai fost chemat” (1 Tim 6,12).

• Am condus alegerile de slujbași într-o comunitate din sudul României, cândva prin anul
1982. A fost nevoie să se facă niște schimbări și aceste schimbări au avut loc, fără
dificultăți, în liniște și pace. Seara l-am vizitat pe fostul prim-prezbiter, fratele I.C.,
pentru a verifica atitudinea lui după această schimbare, și pentru a-i fi de folos. Mi-a
răspuns așa, spre uimirea mea: „Da ce frate, cu nu trebuie să fiu probat?” Niciodată nu
am mai întâlnit un astfel de caz și nu-l pot uita.

•
451

Așa trebuie să ne întrebăm cu toți: noi nu trebuie să fim probați? Ba da, avem nevoie de
încercări. Să nu ne supărăm pe Domnul atunci când vin, ci să rămânem liniștiți și să ne
rugăm ca să trecem ușor și demn prin ele. Ba chiar să ne bucurăm că avem ocazie de a fi
Page

probați, așa cum ne-a sfătuit apostolul Petru. Iacov, fratele Domnului, i s-a alăturat,
 scriind astfel: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurile încercări,
ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie
să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi, și să nu duceți lipsă de
nimic” (Iac 1,2-4).

• Nici apostolul Pavel nu a gândit altfel: „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin
credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul
că, prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem; și ne bucurăm în
nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba, mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre,
căci știm că necazul aduce răbdare; răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința
aceasta aduce nădejdea” (Rom 5,1-4).

• Acesta este planul lui Dumnezeu: El îi pregătește pe copiii Săi prin încercări, de care este
absolută nevoie pentru formarea lor ca cetățeni ai împărăției Sale: „Căci Tu ne-ai
încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul” (Ps 66,10). Având
această cunoștință, să ne gândim permanent la asigurarea dată prin inspirație:

„Dumnezeu are un scop când trimite încercări peste copiii Săi. El nu-i conduce niciodată
altfel de cum ar alege ei să fie conduși dacă ar putea să vadă sfârșitul de la început și să
discearnă slava scopului pe care-l îndeplinesc” (Prophets and Kings/Profeți și regi,
pagina 578).

• Vom vedea în continuare principalele zece funcții sau beneficii ale încercărilor prin care
Dumnezeu permite să trecem, toate susținute cu citate valoroase din Spiritul Profetic.
(01) Încercările ne educă, ne antrenează,
ne disciplinează
„Dumnezeu îi trece pe oameni prin încercări; El îi încearcă pe partea dreaptă și pe partea
stângă și, astfel, ei sunt educați, antrenați, disciplinați. Isus, Răscumpărătorul nostru,
reprezentantul și conducătorul omului, a suportat acest proces de testare. El a suferit
mai mult decât putem fi noi chemați să suferim. El a purtat slăbiciunile noastre și a fost
ispitit în toate lucrurile ca și noi. El nu a suferit astfel din pricina Lui Însuși, ci din pricina
păcatelor noastre, iar acum, bazându-ne pe meritele Biruitorului nostru, noi putem
deveni biruitori în numele Său.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 4, pagina 86)
(02) Încercările rafinează caracterul
„Dumnezeu i-a încercat întotdeauna pe copiii Săi în cuptorul suferinței. În focul
cuptorului este separată zgura de aurul adevărat al caracterului creștin. Isus
supraveghează încercarea; El știe ce este necesar pentru a purifica metalul prețios,
452

pentru a reflecta strălucirea iubirii Sale” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți,

pagina 129).
Page
 (03) Încercările sunt folosite de Dumnezeu
pentru a scoate la lumină trăsături ascunse
ale caracterului
„Dumnezeu trimite încercări pentru a se dovedi cine va rămâne credincios în ispită. El îi
trece pe toți prin încercări, pentru a vedea dacă ei se vor încrede într-o putere din afara
lor și mai pe sus de ei. Fiecare are trăsături de caracter nedescoperite, care trebuie să
vină la lumină prin încercare. Dumnezeu îngăduie ca aceia care se încred în ei înșiși să
fie încercați în mod sever, pentru ca să poată înțelege neputința lor.” (Testimonies for
the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 7, paginile 210-211)
(04) Încercările înlătură diformitățile caracterului
„Poate că trebuie făcută o lucrare intensă pentru formarea caracterului dumitale, poate
că ești o piatră aspră, care trebuie să fie rectificată și polizată, înainte de a putea ocupa
un loc în templul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fii surprins dacă Dumnezeu, cu ciocanul și
dalta, taie colțurile caracterului dumitale până când ești pregătit să ocupi locul pe care îl
are pentru dumneata.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 7, pagina 264)
(05) Încercările ne liberează de egoism
„Adesea, noi intrăm în cuptorul încercării cu sufletele noastre înnegrite de egoism; însă,
dacă suntem răbdători în încercarea decisivă, vom ieși din ea reflectând caracterul divin”
(Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 175).
(06) Încercările contribuie la dezvoltarea
caracterului
„În providența lui Dumnezeu, noi suntem aduși în diferite poziții, pentru a exersa
calitățile minții menite să dezvolte caracterul într-o varietate de circumstanțe”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 4, pagina 55).
(07) Fiecare încercare ne pregătește
pentru rezistență în încercări și mai mari
„Dacă, alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la
întrecere cu niște cai? Și, dacă nu te crezi la adăpost decât într-o țară liniștită, ce vei
face pe malurile îngâmfate ale Iordanului?” (Ier 12,5)
(08) Încercările întăresc încrederea noastră
în Dumnezeu
„Ei trebuie să-și aducă aminte că, prin încercare, Dumnezeu îi conduce la o mai deplină
încredere în El. Ochiul Său veghează întotdeauna asupra lor, și dacă, în încurcăturile lor,
453

ei privesc la El în credință, El îi va scoate din cuptor rafinați și purificați ca aurul lămurit

în foc” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 7, pagina 274).
Page
 (09) Încercările sunt necesare
ca să ne aducă mai aproape de Dumnezeu
„El îngăduie să vină încercări asupra lor, ca să-i atragă mai aproape de El, dar El nu pune
asupra lor nicio povară mai mare decât sunt ei în stare să poarte. Și El declară:
,Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi’ (Evrei 13,5).” (Ibid.)
„Încercările noastre sunt toate necesare pentru a ne aduce aproape de Tatăl nostru
ceresc, în ascultare de voința Sa, pentru ca să-I putem oferi Domnului o jertfă
neprihănită” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 3, pagina
541).
(10) Încercările ne fac apți pentru cer
„Fără cruce nu există cunună. Cum poate cineva să fie tare în Domnul fără încercări?
Pentru a avea putere, avem nevoie de exerciții. Pentru a avea credință tare, trebuie să
fim aduși în împrejurări unde credința noastră va fi exersată. Apostolul Pavel, cu scurt
timp înainte de martiraj, l-a îndemnat pe Timotei: ,Sufere împreună cu evanghelia, prin
puterea lui Dumnezeu.’ Prin multe greutăți urmează să intrăm în împărăția lui
Dumnezeu. Mântuitorul nostru a fost încercat în orice privință posibilă și, totuși, El a
triumfat mereu în Dumnezeu. Este privilegiul nostru să fim tari prin tăria lui Dumnezeu
în toate împrejurările și să ne lăudăm cu crucea lui Hristos.” (Testimonies for the
Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 3, pagina 67)
* * *
• Apostolul Pavel a fost împroșcat cu pietre în Listra, după ce localnicii, impresionați de
vindecarea unui olog din naștere, au strigat că el este un zeu (împreună cu Barnaba; vezi
Fapte 14,8-18): „Atunci au venit pe neașteptate din Antiohia și Iconia niște iudei, care
le-au ațâțat pe noroade. Aceștia, după ce l-au împroșcat pe Pavel cu pietre, l-au târât
afară din cetate, crezând că a murit” (versetul 19).

• Într-un fel, aceeași experiență pe care o avusese Ștefan, la care Saul din Tars fusese
martor și colaborator (vezi Fapte 7,57-60). Dar în Listra Pavel nu a murit: „Când l-au
înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat și a intrat în cetate. A doua zi a plecat cu
Barnaba la Derbe. După ce au propovăduit evanghelia în cetatea aceasta și au făcut
mulți ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia și la Antiohia” (versetele 20 și 21).

• S-a jeluit apostolul după împroșcarea cu pietre? Deloc. Trei idei din acest pasaj merită
să fie subliniate:
(01) Pavel și Barnaba nu s-au retras din lucrarea lui Dumnezeu, ci au predicat evanghelia
în cetatea Derbe, deci și-au continuat lucrarea neînfricați.
454

(02) Nu au evitat de acum încolo periculoasa cetate Listra, ci s-au întors acolo: „. . . s-au
întors la Listra, la Iconia și la Antiohia” (versetul 21).
Page
 (03) Nu au așteptat compătimiri din partea ucenicilor, ci ei i-au încurajat pe aceștia:
„. . . întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credință și spunea că în
împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (versetul 22).
• „Nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă
încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi” (1 Pet 4,12). Am cunoscut un om, un
pastor, și unul foarte consacrat, V.B., care mi-a povestit următoarele: „Eram pastorul
unei comunități mari. Frații mă sprijineau, colaborau, mă iubeau. Predicam cu plăcere.
Totul mergea bine. Nici inspectorul local al Departamentului Cultelor nu prea se lua de
mine. Aveam pace, succese, bucurii. Dar am zis în rugăciune: ,Ce se întâmplă, Doamne?
M-ai uitat? M-ai părăsit? Nu-mi dai nicio încercare?’ Și încercarea a venit: mi-am
pierdut vocea.”

• L-am auzit predicând în una dintre comunitățile pe care le păstoream. Sala era relativ
lungă și nu prea lată, iar prezente erau circa 70 de persoane. Vorbea în șoaptă. Eram
îngrijorat pentru dânsul, pentru că acolo eu, fiind mult mai tânăr, strigam când
predicam, vocea mă ajuta și era necesar să vorbesc tare. Microfon? De unde acolo și la
data aceea? Dar vă spun că rar am văzut un public mai atent decât acela. Șoaptele
vizitatorului fără voce au fost ascultate cu mai multă atenție decât strigătele mele! Mai
târziu a făcut o operație și vocea i-a revenit, într-o anumită măsură.

• Doamne, m-ai uitat? Nu, nu l-a uitat. Dar e interesant acest mod de gândire. Să fim
îngrijorați nu atunci când vin încercări, ci când acestea lipsesc!

• „Nu vă mirați de încercarea de foc!” Dacă așa stau lucrurile, atunci ar trebui să apelăm
la Dumnezeu așa cum a făcut psalmistul David în Psalmul 139,23.24: „Cercetează-mă,
Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă
sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșnicei!”

• „Nu vă mirați de încercarea de foc . . . ci, dimpotrivă, bucurați-vă!” Bucurați-vă nu de

ea, ci de ce vine după ea, de splendorile Paradisului, care sunt dincolo de ea, și la care
nu se poate ajunge decât trecând prin încercarea de foc.

• Și mai știți ceva? Nimeni nu scapă! Cel puțin credincioșii, ca Hanania, Mișael și Azaria
(cunoscuți în Babilon ca Șadrac, Meșac și Abed-Nego), sunt asistați în foc de Mântuitorul
(vezi Daniel 3,1-30), dar lumea nu are nicio asistență în focul zilei de apoi. Cei trei tineri
iudei nu au ars, prezența Mântuitorului a stins puterea focului. Dar Jan Hus a ars. Și
mulți alții. I-a părăsit Hristos în încercările acelea? Nu, și atunci El a fost cu copiii Săi
credincioși, dar a ales să-i mângâie și să le dea putere să reziste. Altfel de ce cântau în
foc?
455

• După prima sa viziune, în care fusese în mod virtual în cer, sora White a scris: „Am
încercat să ne amintim de cele mai mari încercări ale noastre, însă păreau așa de mici în
Page

comparație cu greutatea imensă și eternă de slavă care ne înconjura, încât nu ne

 puteam exprima în legătură cu ele, ci am strigat cu toți: ,Aleluia, cerul este destul de
ieftin!’, și am atins harpele noastre glorioase, și am făcut să răsune bolțile cerului” (Early
Writings/Experiențe și viziuni, pagina 17).

• Vă amintiți de cuvintele apostolului, la care se face aluzie în acest citat? Le găsim în 2

Corinteni 4,17.18: „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai
mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la
cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd
sunt veșnice.”

• Legea duminicală, noaptea strîmtorării lui Iacov, persecuții? Da, vor veni. Să intrăm în
panică? Nepocăiții intră în panică: „. . . oamenii își vor da sufletul de groază în
așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ” (Luca 21,26). Dar nu copiii lui
Dumnezeu: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă
ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (versetul 28).

• Aleg din Scripturi aceste trei făgăduințe superbe, cu care voi încheia:
- „În vremea aceea, Se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău;
căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și
până în vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit și anume
oricine va fi găsit scris în carte” (Dan 12,1).
- „Vai!, căci ziua aceea este mare, niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru
Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ier 30,7).
- „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să
vină peste lumea întreagă, ca să-i încerce pe locuitorii pământului” (Apoc 3,10).
• Mai bine acum în încercarea de foc, dar cu Hristos, decât atunci fără El! Decât vreodată
fără El! Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 238: „De iubești pe Domnul!”
Cântarea de închidere, 316: „Când val de durere mă poartă spre cer”
456
Page
 LUCRAREA CERNERII
• În activitatea culinară, gospodina pune făina într-o sită (ciur), o scutură permanent, în
sită rămân gunoaiele, iar făina curată cade pe masă, pe planșetă, în lighean. Ce este în
fond această cernere? O separare. Iată și o definiție: „A cerne. A trece un produs
alimentar pulverulent sau sub formă de granule printr-una sau mai multe site (ciururi),
în scopul sortării lui” (Mic dicționar enciclopedic, București, 1972, pagina 173).

• Astfel, cernere înseamnă separare, sortare, selecție. Cernerea micșorează cantitatea

totală a substanței, dar îi îmbunătățește calitatea. Prin cernere urmărim să înlăturăm
impuritățile, gunoaiele, corpurile străine.

• Ce este o cernere pe tărâm spiritual? La fel: este o selecție, este o separare, înlăturarea
impurităților și reținerea a ceea ce este de calitate. Cernerea bisericii rămășiței mai este
numită și zguduire. Ea se bazează pe termeni biblici: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini
aleși” (Mat 22,14).

• De ce este necesară o cernere a bisericii? Hristos Însuși a dat răspuns la întrebarea

aceasta prin pilda neghinei și anume: un om a semănat sămânță bună în țarina lui, însă,
în timp ce dormeau lucrătorii, un vrăjmaș a venit și a semănat neghină, apoi a dispărut.

• Adevărul a ieșit la iveală numai când semințele, de ambele feluri, au încolțit și au răsărit.
Gospodarul nu le-a permis lucrătorilor să smulgă neghina, ca nu cumva să fie smuls și
grâul împreună cu ea, ci a preferat ca plantele, de un fel și de altul, să crească împreună
până la seceriș. Atunci se va face separarea, în urma căreia neghina va fi arsă, iar grâul
pus în grânar (vezi Matei 13,24-30; explicația pildei a fost dată de Isus în versetele 36-
43).

• Multă vreme, biserica este formată din două clase. Ținând cont de această pildă și de
alte cuvântări ale lui Isus, aceste două clase sunt identificate astfel: grâu/neghină, pești
buni/pești de lepădat, servul cel bun/servul cel rău, fecioare înțelepte/fecioare
nechibzuite, oaspeți îmbrăcați în haină de nuntă/oaspeți fără haină de nuntă, ziditori ai
casei pe stâncă/ziditori ai casei pe nisip, servi care au folosit talanții/servi care i-au
îngropat etc.

• De ce nu se face cernerea bisericii oricând? Pentru protejarea celor credincioși, sinceri,

dornici cu adevărat de a-I sluji lui Dumnezeu și a fi cu El în veșnicie. De asemenea,
pentru a le da ocazie celor neconsacrați să-și schimbe viața, deși există o limită.

• Sunt distinse două faze ale împărăției lui Dumnezeu: împărăția harului și împărăția
457

slavei. Cei care nu și-au format caractere creștine în împărăția harului nu vor fi
transferați în împărăția slavei. La încheierea harului se va zice clar și irevocabil: „Cine
este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe,
Page
 cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se
sfințească și mai departe!” (Apoc 22,11)

• „Cine este întinat să se întineze și mai departe”, însă pe spesele lui – el nu va moșteni
împărăția lui Dumnezeu: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în
spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (21,27).

• Nepocăința sau căderea de la credință (apostazia) face necesară cernerea membrilor

bisericii lui Dumnezeu. Sfeșnicul s-a mutat de la o biserică la alta: Efes → Smirna →
Pergam → Tiatira → Sardes → Filadelfia → Laodicea. Dincolo de Laodicea nu mai
există o altă biserică a lui Dumnezeu; aceasta este ultima, și tot ce este nepotrivit în ea
se rezolvă pe loc, fără mutarea sfeșnicului la o viitoare biserică.

• Solia Martorului credincios către Biserica Laodicea este directă, clară și severă: „Știu
faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar,
fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici:
,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos, nenorocit,
sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te
îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii
tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoc 3,15-18).

• Și de ce Se ocupă Isus de această biserică atât de compromisă? Iată cum motivează El

lucrul acesta: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă
dar și pocăiește-te! Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide
ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine
pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe
scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (versetele
19-22).

• În cazul bisericii Laodicea nu mai este chemată o grupă de credincioși să iasă afară și să
formeze o altă biserică, pentru că după ea alta nu va mai exista. Soluția este purificarea
bisericii prin cernere. Însă, înainte de acest proces zguduitor, Hristos face toate
mustrările, chemările, apelurile, ofertele necesare. Unii vor răspunde pozitiv și vor fi
păstrați pentru cer, alții vor continua să fie necredincioși și se vor pierde. Isus a zis:
„Fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (versetul 16).

• Ideea că Isus îi va vărsa din gura Lui pe toți cei ce aparțin Laodiceei este falsă, absurdă,
extremistă. Dacă da, de ce toate apelurile? Dacă da, de ce zice Isus că biruitorii vor cina
cu El aici și acolo? Dacă da, de ce mai vorbește Isus de niște biruitori, care vor ședea cu
El pe scaunul Lui de domnie? Dacă da, atunci de ce le mai vorbește Duhul?
458

• Atitudinea față de solia Martorului credincios este una dintre metodele de selecție, de
Page

cernere a bisericii, așa cum vom vedea. Unii vor ședea cu Hristos la masa Lui, vor cina cu
 El și El va cina cu ei, vor ședea cu El pe scaunului Lui de domnie, alții vor fi vărsați din
gura Lui. Două clase. Prin această „vărsare” din gura Mântuitorului se va face cernerea
bisericii.

• Noi putem fi mândri de milioanele de membri din care este alcătuită biserica în prezent
și că este o biserică printre cele cu creștere numerică rapidă. Am citit despre un botez
făcut în Elveția prin 1886; candidații au fost pregătiți un an și cinci luni. Bună pregătire,
nu se trecea ușor examenul. Dar rămâneau. Să faci o evanghelizare și să-i botezi pe
vizitatori după câteva seri de prezență e un lucru riscant. Doar pentru că vor. Doar
pentru că au ridicat mâna la un apel impresionant. Simțămintele se schimbă, nu se
poate clădi pe ele, oricine știe lucrul acesta. Ei nu au învățat mai nimic, nu știu ce cred,
vin cu idei preconcepute în biserică și diluează spiritualitatea poporului lui Dumnezeu.

• E rău pentru ei și e rău pentru biserică. Oare va lua Hristos lista de membri și îi va
chema pe toți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, pentru că sunteți înscriși în această
listă!”? Ai făcut ce ai făcut și, dacă ai scăpat de excludere, înseamnă că ești asigurat de
un loc în împărăția cerurilor? Nu chiar așa. Se spune în Ezechiel 9,1-4 că un om cu o
călimară la brâu trece prin mijlocul cetății și face un semn pe fruntea celor ce suspină și
gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo. Cei fără semn vor fi nimiciți.

• Avem un model de astfel de cernere în Vechiul Testament. La porunca Domnului,

Ghedeon a sunat din trâmbiță și s-au prezentat pentru luptă împotriva madianiților
cotropitori 32.000 de israeliți. Nu era un număr prea mare, pentru că madianiții erau
mult mai mulți: „Madian, Amalec și toți fiii Răsăritului erau răspândiți în vale, ca o
mulțime de lăcuste, și cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării”
(Jud 7,12). Spre sfârșitul războiului: „Zebah și Țalmuna erau la Carcor, împreună cu
oștirea lor de aproape cincisprezece mii de oameni; toți cei ce mai rămăseseră din toată
oștirea fiilor Răsăritului: o sută douăzeci de mii de oameni care scoteau sabia fuseseră
uciși” (8,10).

• Deci, inamicul avea un efectiv de 135.000 de soldați. O armată uriașă. Iar armata
condusă de Ghedeon doar de 32.000, adică numai 23,7% în comparație cu cotropitorii.
Prea puțini, nici măcar un sfert! Prea puțini? Domnul a zis că sunt prea mulți! Auziți:
„Domnul i-a zis lui Ghedeon: ,Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să
dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: ,Mâna
mea m-a izbăvit.’ Vestește dar lucrul acesta în auzul poporului: ,Cine este fricos și se
teme să se întoarcă și să se depărteze de muntele Galaadului.’ Douăzeci și două de mii
de oameni din popor s-au întors și au mai rămas zece mii” (7,2.3).

• Câți erau acum rămași? Zece mii! Tot e bine – 7,4% față de inamic. Deși mai puțin de o
459

treime din numărul inițial. Bine și nu prea bine: 10.000 față de 135.000? Dar Domnul
nu a fost de acord nici cu acest număr; El a zis: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-i
la apă și acolo ți-i voi alege; acela despre care îți voi spune: ,Acesta să meargă cu tine’ va
Page
 merge cu tine; și acela despre care îți voi spune: ,Acesta să nu meargă cu tine’ nu va
merge cu tine” (versetul 4).

• Deci și 10.000 erau „încă prea mulți”, adică 7,4% în comparație cu armata inimică.
Ghedeon s-a supus poruncii Domnului: „Ghedeon a pogorât poporul la apă și Domnul a
zis lui Ghedeon: ,Pe toți cei ce vor limpăi apă cu limba, cum limpăiește câinele, să-i
desparți de toți cei ce vor bea apă din genunchi’” (versetul 5). Ce a rezultat: „Cei ce au
limpăit apa, ducând-o la gură cu mâna, au fost în număr de trei sute de oameni; și tot
poporul celălalt a îngenuncheat ca să bea” (versetul 6).

• Decizia finală a Domnului a fost: „Cu cei trei sute de oameni care au limpăit vă voi
mântui și voi da pe Madian în mâinile tale. Toți ceilalți din popor să se ducă fiecare
acasă” (versetul 7). Cei trei sute rămași reprezentau abia 0,94% din totalul ințial și
0,22% din efectivul de 135.000 al inamicului. Ce puteau ei face înaintea unei armate
colosale, care și astăzi ar fi mare?

• Era porunca Domnului, a fost ocrotirea Domnului, a fost biruința Domnului. Cu

adevărat, Ghedeon a putut, cu numai 300 de ostași, să învingă, armata de 135.000 de
ostași a adversarului.

• Dacă unii ar aplica aceeași formulă de calcul la biserica rămășiței, cum că numai 0,94%
dintre membrii bisericii vor fi mântuiți, ei s-ar angaja într-un joc irațional. Domnul nu i-a
dat nimănui sarcina să calculeze numărul mântuiților. După cum la cele zece fecioare
(cinci înțelepte și cinci nechibzuite) numărul nu spune nimic, tot astfel trierea făcută de
Domnul înaintea luptei cu madianiții nu ne dă o formulă de calculat numărul
mântuiților. Este vorba doar de două părți, două clase: admiși și respinși.

• Gândiți-vă la tabloul judecății viitoare, așa cum l-a descris Mântuitorul în Matei 25,31-
46. El le-a spus celor egoiști, cărora nu le-a păsat de necazurile altora: „Duceți-vă de la
Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”
(Versetul 41). Din contra, celor ce au arătat iubire față de cei sărmani și implicit față de
Hristos, Împăratul le va zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția
care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (versetul 34).

• O cernere drastică s-a produs în rândurile ucenicilor Mântuitorului, atunci când El Se

afla încă pe pământ. Citim în Ioan 6 că El a rostit niște cuvinte pe care unii ucenici nu
le-au putut suporta. Ei au zic: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o
sufere?” (Versetul 60). Mântuitorul i-a întrebat: „Vorbirea aceasta este pentru voi o
pricină de poticnire? Dar dacă L-ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai
înainte?” (Versetele 61 și 62)
460

• Rezultatul: „Din clipa aceea, mulți dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau
Page

cu El” (versetul 66). Isus nu i-a chemat înapoi, nu le-a cerut scuze pentru ce spusese, nu
 a schimbat mesajul Său. Ba chiar i-a întrebat pe cei doisprezece: „Voi nu vreți să vă
duceți?” (Versetul 67). Mulți ucenici L-au părăsit. Nu a vorbit cum doreau ei, nu le-a
plăcut ce a zis. Altădată, El a precizat: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”
(Mat 22,14).

• A fost o cernere și în 1844: acea mare dezamăgire a scuturat Mișcarea Adventă,

curățind-o de elementele oportuniste și neconsacrate. Au rămas cei care iubeau cu
adevărat venirea Domnului Isus Hristos. Istoria planului de mântuire nu se va încheia
fără o cernere masivă, generală, istorică. Biserica Rămășiței se va curăța prin zguduire
de elementele corupte și le vor lua locul cei numiți poporul lui Dumnezeu, veniți din
afară: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu!” (Apoc 18,4)

• În textul din Amos 9,9, Dumnezeu vorbește: „Voi vântura” – Eu voi vântura casa lui
Israel. Voi vântura biserica. Între vânturare și cernere sunt doar deosebiri de ordin
tehnic: la vânturare rămâne ce este valoros și zboară pleava, iar la cernere (prin sită,
ciur) trece mai departe ce este necesar și sunt reținute impuritățile. În amândouă
procedeele, scopul este același – selectare între util și inutil. În amândouă procedeele
trebuie mișcare, de aceea vânturarea sau cernerea poporului lui Dumnezeu se numește
și zguduire.

• Cine cerne biserica? Cine-i cerne pe membrii ei?

(01) Dumnezeu. El a zis în Amos 9,9: „Căci iată, voi porunci și voi vântura casa lui Israel
între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ!”
Și Ioan Botezătorul a descris astfel o lucrare specială a lui Mesia: „Acela Își are lopata în
mână, Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul în grânar, dar pleava o va
arde într-un foc care nu se stinge” (Mat 3,12). Scopul lui Dumnezeu este să curețe
biserica Sa de cei neconsacrați și care nu se supun lucrării înnoitoare a Duhului Sfânt,
dar El este foarte atent la ce face și a promis că nici măcar un bob nu se va pierde.
(02) Îngerii sfinți. „Fiul omului îi va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din împărăția
Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc nelegiuirea și-i vor
arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mat 13,41.42).
(03) Satana. „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu,
să-i întărești pe frații tăi” (Luca 22,31.32). Pentru că nu a vegheat în timpul rugăciunilor
arzătoare ale lui Isus în Grădina Ghetsimani, Petru a fost învins de Satana și L-a tăgăduit
pe Mântuitorul său de trei ori. Dar rugăciunea Domnului l-a salvat: Petru s-a întors la
Dumnezeu, a fost iertat, și i s-au trasat sarcini de activitate în biserică după înălțarea
Domnului Isus, așa cum citim în Ioan 21,15-17.
461

Cunoaștem bine experiența critică a neprihănitului Iov. Satana l-a acuzat la Dumnezeu
că Îi servește doar din interes, dar că Îl va blestema în față, dacă Își va retrage ocrotirea
Page

de la el. Dumnezeu i-a dat mână liberă cu unele restricții: prima dată să nu se atingă
 deloc de el, a doua oară doar să nu-i ia viața. Cernerea lui Iov a fost o demonstrație a
dreptății și iubirii lui Dumnezeu; Satana a rămas de rușine, iar servul Domnului a fost
reabilitat.
Rolul răutăcios al lui Satana în încercările lui disperate de a-i corupe pe copiii lui
Dumnezeu reiese și din acest citat inspirat: „Satana își va face minunile ca să înșele,
considerând puterea sa ca fiind supremă. Biserica ar putea părea gata să cadă, dar nu
va cădea. Ea va rămâne, în timp ce păcătoșii din Sion vor fi eliminați prin cernere,
pleava fiind separată de grâul cel prețios. Aceasta este o încercare teribilă, dar ea
trebuie să aibă loc” (Scrisoarea 55 din 1886, publicată în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 911).
În acțiunea sa, diavolul nu vrea să le facă bine oamenilor, ci să-i ducă la pierzare, să
ruineze biserica. Dar Dumnezeu îl lasă: „Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu
pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în
Dumnezeu, credința și hotărârea lor vor fi verificate în mod sever” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 618).

Niciun bob adevărat nu se va pierde. Se duc nepocăiții. Mă gândeam la fiarele

sălbatice, care curăță câmpurile și pădurile de mortăciuni, și la păsările de pradă care fac
același serviciu pe șosele. Bine fac. Ar costa mult și ar fi greu să facă oamenii o astfel de
curățenie. Încearcă diavolul și îngerii lui să-i zguduie pe copiii lui Dumnezeu? Ați văzut
că Dumnezeu îl lasă s-o facă, dar niciun bob nu se va pierde, doar pleava, zgura, balastul
inutil și dăunător. Ceea ce nu înseamnă că el trebuie premiat pentru lucrarea aceasta; el
urmărește întotdeauna același scop răutăcios – să strice lucrarea lui Dumnezeu, dar se
păcălește: el pierde și își va lua pedeapsa pentru sadismul acesta.
(04) Lumea. A zis Mântuitorul către ucenicii Săi: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate
așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. . . . Tot așa să lumineze și lumina
voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să-L slăvească pe Tatăl
vostru care este în ceruri” (Mat 5,14.16). Frumos: văzând viața credincioșilor, oamenii Îl
slăvesc pe Dumnezeu.
Dar poate să fie și altfel: „Din pricina voastră este hulit numele lui Dumnezeu între
neamuri” (Rom 2,24).
„Lumea este instrumentul care cerne biserica și verifică autenticitatea membrilor ei.
Lumea conține atracții care, când sunt acceptate, îl pun pe credincios în locul unde viața
sa nu este în armonie cu mărturisirea sa de credință” (Manuscrisul 3 din 1885, publicat
în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a
șaptea, volumul 6, pagina 1102).
(05) Individul, omul însuși. Aceasta este o autocernere sau autovânturare. Cernerea se
462

face pe neobservate, nu în baza unui anunț oficial: „Atenție, are loc cernerea!” Putem
acuza diferite împrejurări, evenimente, hotărâri, ca incomodându-ne, și nu ne dăm
seama că prin toate acestea noi ne cernem. Dumnezeu ne pune în anumite situații, sau
Page
 ne lasă să ajungem în anumite situații, ca să se dea la iveală ce este în noi. Și noi zicem:
„Dacă X nu zicea sau nu făcea așa, dacă acest comitet, dacă acest pastor, dacă fratele,
sora . . . !” Uneori suntem cântăriți de alții, mai ales la cabinete medicale, dar dacă
avem un cântar acasă ne cântărim singuri, de câte ori vrem.
• În toiul banchetului destrăbălat regal din Babilon, o mână a apărut brusc și a scris pe zid:
„Mene, mene, techel, upfarsin!” (Vezi Daniel 5,1-31; nota de subsol la versetul 25).
Toată distracția s-a oprit când împăratul a intrat în panică: „Împăratul a văzut această
bucată de mână, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit și gândurile atât l-au tulburat
că i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul” (versetele
5 și 6).

• Niciun înțelept nu a putut citi sau tâlcui scrierea, până când a venit Daniel, care l-a
mustrat pe împărat pentru ticăloșiile lui și i-a dezlegat enigma: „Iată însă scrierea care a
fost scrisă: ,Numărat, numărat, cântărit și împărțit!’ Și iată tâlcuirea acestor cuvinte.
Numărat înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt! Cântărit
înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și găsit ușor! Împărțit înseamnă că împărăția ta
va fi împărțită și dată mezilor și perșilor!’” (Versetele 25-28)

• Există momente de decizie – o hotărâre fatală luată, cum a fost cazul cu Irod Antipa,
când l-a trimis pe călău să taie capul lui Ioan Botezătorul, sau o mână ridicată – când
omul își hotărăște soarta, când se cântărește și arată cerului că este prea ușor pentru a
merge acolo.

• Există, printre altele, aceste cinci mijloace de bază prin care se face cernerea poporului
lui Dumnezeu în zilele din urmă:
(01) Fărădelegile, adică atitudinea noastră față de ele – de aprobare sau de osândire:
„Cercetați ce este plăcut înaintea Domnului și nu luați deloc parte la lucrările
neroditoare ale întunericului, ba încă, mai degrabă, osândiți-le. Căci e rușine numai să
spunem ce fac ei în ascuns” (Efes 5,10-12). „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău,
care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de
dulceață și dulceața în loc de amărăciune!” (Isa 5,20)
„I-am spus (Domnul către copilul Samuel despre marele preot Eli) că vreau să pedepsesc
casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii
lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1 Sam 3,13).
Gândiți-vă la seminția lui Beniamin: când unii stricați din Ghibea au siluit-o și au ucis-o
pe nevasta levitului din muntele lui Efraim (vezi Judecători 19,1-30), beniamiții nu au
vrut să-i predea adunării copiilor lui Israel pe cei vinovați, ci s-au solidarizat cu ei, ceea
ce a dus la război civil, soldat cu nimicirea în mare măsură a acelei seminții (vezi
463

capitolele 20 și 21).
(02) Învățăturile false. „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi
Page

răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor
 învăța lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30). „În
norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care
vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și
vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” (2 Pet 2,1).
„Dumnezeu Își va trezi poporul; dacă alte mijloace vor eșua, vor apărea între ei erezii
care îi vor cerne, separând pleava de grâu” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 5, pagina 707).
(03) Atitudinea față de mărturia Martorului Credincios. Este solia către biserica
Laodicea, biserica rămășiței (vezi Apocalipsa 3,14-22). Hristos oferă remdiile pentru
depășirea stării încropite, care poate fi fatală: aur curățit prin foc pentru îmbogățire,
haine albe pentru acoperirea goliciunii, doctorie pentru ungerea ochilor orbi (vezi
versetul 18). Unii primesc aceste remedii și sunt vindecați, reabilitați și sfințiți prin ele,
fiind gata ca să intre pe porți în cetate, alții le resping și sunt vărsați din gura
Mântuitorului.
„Am întrebat despre înțelesul zguduirii pe care o văzusem și mi s-a arătat că va fi
produsă de mărturia fără ocolișuri venită prin sfatul Martorului credincios către
laodiceeni. Aceasta își va avea efectul asupra inimii primitorului și îl va determina să
ridice stindardul și să vestească adevărul nealterat. Unii nu vor depune această
mărturie autentică. Ei se vor ridica împotriva ei și lucrul acesta va produce o zguduire în
mijlocul poporului lui Dumnezeu.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 1, pagina 181)
(04) Respingerea Spiritului Profetic. „Planul lui Satana este să slăbească credința
poporului lui Dumnezeu în Mărturii. După aceea vine scepticismul cu privire la punctele
vitale ale credinței noastre, pilonii poziției noastre, apoi îndoieli cu privire la Sfintele
Scripturi și, în fine, marșul descendent spre pierzare. Când Mărturiile, care au fost odată
crezute, sunt puse la îndoială și lepădate, Satana știe că cei amăgiți nu se vor opri aci, și
el își dublează eforturile, până când îi lansează în răzvrătire pe față, care devine
incurabilă și se termină cu pieirea.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 4, pagina 211)
(05) Prigonirile. „În absența persecuției, s-au strecurat printre noi oameni care par bine
orientați și creștinismul lor mai pe sus de orice discuție, însă care, dacă vine persecuția,
vor ieși dintre noi” (Evangelism/Evanghelizare, pagina 360).
„Timpul nu este prea departe când încercarea va veni peste orice suflet. Ținerea
sabatului fals ne va fi impusă. Disputa va fi între poruncile lui Dumnezeu și poruncile
oamenilor. Aceia care au cedat pas cu pas la cerințele lumii și s-au conformat
obiceiurilor lumești se vor supune mai degrabă atunci autorităților decât să se expună
batjocurii, insultei, amenințării cu închisoarea și morții. În timpul acela aurul va fi
464

despărțit de zgură. Adevărata evlavie va fi distinsă în mod clar de simularea sau

contrafacerea ei. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor apune
atunci în întuneric. Aceia care și-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt
Page
 îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea atunci în rușinea goliciunii lor.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 188)
• Când vine persecuția, cei superficiali și neconsacrați „vor ieși dintre noi.” Adică vor
părăsi biserica rămășiței. Iată ce zice Spiritul Profetic despre importanța apartenenței la
biserica Domnului și despre prețuirea ei:
- „Mulți nu-și dau seama de caracterul sacru al legăturii cu biserica și nu le place să se
supună controlului și disciplinei” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru
comunitate, volumul 4, pagina 17).
- „Ignorând autoritatea bisericii, ei Îl disprețuiesc pe Dumnezeu, care i-a dat bisericii
autoritatea ei” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 306).
- „Slabă și cu defecte cum poate că apare, biserica este singurul obiect căruia Dumnezeu
îi acordă într-un sens special atenția Lui supremă. Ea este locul de manifestare a harului
Său, unde Lui Îi place să descopere puterea Sa de a transforma inimi” (Ibid., pagina 12).
- „Biserica este foarte prețioasă în ochii lui Dumnezeu. El o prețuiește nu pentru
avantajele ei exterioare, ci pentru pietatea sinceră care o deosebește de lume. El o
evaluează potrivit cu creșterea membrilor în cunoașterea lui Hristos, potrivit cu
progresul lor în experiența spirituală” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului
Hristos, pagina 298).
- „Uneori s-ar părea că Domnul a uitat primejdiile prin care trece biserica Sa și rănile pe
care i le produc vrăjmașii ei. Dar Dumnezeu nu a uitat. Nimic din această lume nu este
atât de scump pentru inima lui Dumnezeu ca biserica Sa” (Prophets and Kings/Profeți și
regi, pagina 590).
- „Unii au răspândit ideea că, pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, fiecare
copil al lui Dumnezeu va acționa independent de orice organizație religioasă. Însă
Domnul mi-a arătat că în această lucrare nu există așa ceva – independență pentru
fiecare ins. Stelele cerului sunt toate sub lege, fiecare influențând-o pe alta în a face
voia lui Dumnezeu, toate ascultând de legea care controlează funcționarea lor. Și,
pentru ca lucrarea Domnului să poată înainta în mod sănătos și solid, poporul Său
trebuie să stea strâns unit.” (Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 487)
• Noi nu facem parte acum din biserica biruitoare, ci din cea luptătoare, înaintând spre
faza aceea glorioasă. Perfecționarea ei este lucrarea lui Hristos: „Bărbaților, iubiți-vă
nevestele, cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească,
după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această
biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără
prihană” (Efes 5,25-27).
465

• Ce a făcut Hristos prin jertfa Sa și prin fondarea bisericii Sale? A curățit biserica. Și ce
mai are de făcut? Care este planul Său pentru biserică mai departe? S-o sfințească,
Page
 s-o facă slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ca să devină
sfântă, fără prihană.

• Acum nu este așa. Biserica are nevoie de cernere pentru această metamorfoză
cerească. Pentru a atinge acele idealuri, care o fac biserica biruitoare.

• Învățăm mult din visul lui Nebucadnețar. I-a spus profetul: „Tu te uitai la el și s-a
dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului
și le-a făcut bucăți. Atunci fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună
și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul și nici urmă nu s-a mai găsit din ele.
Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare și a umplut tot pământul”
(Dan 2,34.35).

• Pleava este luată de vânt și dusă, dispare, nu se mai vede, nu mai există. Pleava nu
durează veșnic; grâul pus în grânarul cerului, da! A zis Domnul prin profetul Său
Ieremia: „De aceea, îi voi risipi ca pleava luată de vântul pustiei” (Ier 13,24). Așa citim și
la începutul cărții psalmilor: „Nu tot așa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava pe care o
spulberă vântul” (Ps 1,4).

• Cernerea este urmată de sigilare, de aceea rezultatele ei sunt veșnice. Copiii lui
Dumnezeu au fost cernuți, în diferite feluri, în toate timpurile, și unele întoarceri au fost
posibile. Dar cernerea finală este ireversibilă.

• Nu este treaba noastră să cernem biserica. Dar este treaba noastră să respectăm Biblia
și prevederile Manualului comunității, practicând disciplina bisericească. Pentru ca
numele bisericii în societate să nu fie defăimat. Să mai existe șanse de atragere a
păcătoșilor la Hristos, la adevăr. Pentru ca să nu planeze întuneric asupra comunității.
Dincolo de această lucrare, nu avem răspundere. Biserica nu este chemată să judece
păcatele ascunse ale oamenilor, păcatele lor de omisie, sau defectele lor de caracter. Pe
acestea le va judeca Dumnezeu.

• Astfel, cernerea este urmată de sigilare, sigilarea de timpul strâmtorării. Dar cernere
trebuie. Eu nu spun aceste lucruri ca să sperii pe cineva, nici ca să demonstrez că eu
sunt neapărat calificat pentru cer. Nu! Dacă aș susține lucrul acesta, aș fi pierdut. Fără
Hristos și fără mila Sa pierim. Pierim. Trebuie să răspundem la apelurile Lui și să
umblăm cu El. Mereu. Zilnic. Trebuie să fim serioși în trăirea adevărului.

• Unii consideră biserica un spital, însă această metaforă nu este folosită niciodată în
Biblie. Este adevărat că Mântuitorul a zis că El a venit pentru cei bolnavi, dar ca indivizi
păcătoși în nevoie de mântuire; El nu a vorbit despre biserică în acel context.
466

Tim Crosby, în revista Ministry pentru octombrie 2002, la paginile 12 și 13, în articolul
Page

intitulat „Disciplina bisericească în mod recuperativ”, combate anumite mituri în

 legătură cu disciplina bisericească. Mitul numărul 2 este ideea că „Biserica este un spital
pentru păcătoși”.

El zice: „Acest adagio sugerează că biserica este o clinică pentru păcătoși, iar nu un
muzeu pentru sfinți. Bineînțeles, dacă biserica nu ar fi un loc unde oamenii bolnavi
găsesc tămăduire, nici dumneavoastră și nici eu nu am avea ce să căutăm acolo. Hristos
a zis: ,Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu nu am venit să chem la
pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși’ (Marcu 2,17). Însă metafora aceasta are
limite. Spitalul funcționează în felul următor: cu cât ești mai bolnav, cu atât mai repede
ești admis. Când te faci bine, pleci. Așa funcționează și biserica? Sper că nu.”
Citez din lucrarea pe care am scris-o eu pentru Andrews University (Disciplina
bisericească), pagina 253, subcapitolul 8, intitulat „Idei eronate despre disciplina
bisericească”:
„Pentru că biserica funcționează ca un spital, toți indivizii trebuie să fie acceptați în
biserică, indiferent ce fel de viață trăiesc. Comparația cu un spital nu este rea dacă este
explorată în întregime. Miller a zis: ,Ar fi frumos dacă am considera biserica un fel de
spital unde creștinii se odihnesc pentru a câștiga putere cu scopul de a relua lupta.’ Fără
îndoială că biserica aduce a spital, însă în spital pacienții nu se delectează; ei sunt tratați,
primesc injecții și sunt supuși la operații, iar acestea nu sunt neapărat confortabile, dar
absolut necesare. Fiecare zi și fiecare oră sunt bine folosite, pentru că spitalizarea este
scumpă și pacienții trec prin suferințe. Când mor, ei nu mai sunt ținuți în spital, ar fi
absurd, costisitor și periculos. Biserica este mai mult decât un spital; spitalizarea este
tranzitorie, însă creștinii stau în biserică în permanență, chiar când devin sănătoși în
Hristos.”
• Ce este de făcut acum? Urmați-L pe Miel, ascultați de instrucțiunile Sale, luați-vă crucea
în fiecare zi, luminați lumea ca niște buni creștini, nu vă luați după cei dimprejur care
încearcă să slujească la doi stăpâni, care sunt pe jumătate convertiți, indiferent cine ar fi
oamenii aceia și în ce poziție s-ar afla! Nu-i criticați, iubiți-i, dar fiți credincioși până la
sfârșit! Serviți cauza lui Dumnezeu în biserica organizată! Organizată de Dumnezeu,
formată după 1844 și continuând fără întrerupere până la revenirea Domnului Isus
Hristos! Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 200: „Am venit la Tine, Doamne!”
Cântarea de închidere, 512: „Domnul păcii Se-arată!”
467
Page
 „ESTE CEASUL CEL DE PE URMĂ!”
• În ziua de 15 ianuarie 2008, papa Benedict al 16-lea urma să țină o cuvântare la
universitatea publică La Sapienza din Roma. Vizita a trebuit să fie anulată din cauza unor
proteste din partea unor studenți și profesori. 67 de profesori l-au descris ca fiind un
teolog înapoiat, care pune religia înaintea științei, de aceea el nu trebuie să vorbească
acolo.

• Protestatarii s-au referit la o cuvântare pe care cardinalul Ratzinger o ținuse în 1990,

când spusese că el ar fi susținut judecarea pentru erezie a astronomului Galileo Galilei în
seculul al 17-lea. Citând un filosof austriac, el a spus că judecarea lui Galileo a fost
„rațională și dreaptă”. El susținea că, afirmând că Pământul se rotește în jurul Soarelui,
Galileo a contrazis Biblia, care zice despre Dumnezeu: „Tu ai așezat Pământul pe
temeliile lui și niciodată nu se va clătina” (Ps 104,5).

• Andrea Sterbini, profesoară de știința computerelor, a zis: „Vizita papei nu e un lucru

bun, pentru că știința nu are nevoie de religie. Universitatea este deschisă pentru orice
formă de gândire, dar religia nu este” (din USA Today, 16 ianuarie 2008, pagina 11A).

• Ambele părți au greșit:

Papa Benedict al 16-lea:
- Hristos nu a autorizat niciodată biserica Sa să-i judece pe oameni pentru că gândesc
într-un anumit fel, să-i declare eretici și să-i ardă pe rug; acestea au fost abuzuri
criminale din partea unor pretinși servi ai lui Hristos, un fel de terorism bisericesc.
- Judecarea lui Galileo Galilei nu a fost nici „rațională”, nici „dreaptă”, ci absurdă și
nelegiuită.
- Acest papă știe foarte bine că Pământul se învârtește în jurul Soarelui și nu invers, că
Soarele este mult mai mare decât Pământul, iar justificarea de către el, în secolul al 20-
lea, a unei idei false din secolul al 17-lea era de-a dreptul strigătoare la cer.
- Textul din Psalmul 104,5, pe care cardinalul de atunci își susținea „erezia”, este scris în
stil poetic: pământul nu are temelii ca o casă; textul vrea să spună că lucrarea făcută de
Creator prin întemeierea Pământului a fost perfectă, solidă, durabilă.
Profesorii și studenții:
- Ei s-au bazat pe mitul care crează un conflict imaginar între știință și religie; așa cum
teologii de odinioară erau înfumurați, aroganți, și susțineau că posedă adevărul absolut,
acești intelectuali moderni sunt la fel de înfumurați, aroganți, și susțin că posedă
adevărul absolut. Știința este suma cunoștințelor pe care oamenii le posedă cu privire la
468

realitatea înconjurătoare, obținute prin observație, experiență și calcul. Iar această

realitate în sine este suma lucrurilor și fenomenelor pe care le-a creat Dumnezeu. Cum
Page

poate fi un conflict?
 - Ideea că vizitatorul nedorit pune religia înaintea științei este naivă, nici una nici alta nu
au vreo prioritate, pentru că există simultan: religia ca relație cu Creatorul, știința ca
studiere a operelor Creatorului.
- Afirmația profesoarei Andrea Sterbini că „știința nu are nevoie de religie”, e nefondată
și bazată pe lipsă de informare. Tocmai eliminarea religiei, a credinței în Dumnezeu și a
închinării adevărate la El, a condus la aberații de gândire numite știință, precum evoluția
materiei vii. Această concepție/teorie/filosofie nu este deloc știință, ci a devenit o
religie, o dogmă fixă care nu vrea să știe nimic altceva, chiar dacă cercetările obiective
duc la concluzii contrare acestor vederi.
- Atitudinea intelectualilor dovedea aceeași îngustime de gândire și etică pe care cândva
au avut-o inchizitorii papali, aceeași tendință de suprimare și condamnare.
- Zicând că „Universitatea este deschisă pentru orice formă de gândire, dar religia nu
este”, și, totuși, interzicându-i cardinalului să-și expună punctul de vedere, profesoara
nega tocmai postulatul pe care-l susținea.
• Așa ceva se întâmplă în zilele noastre. Satana a promovat toate asupririle: a științei de
către religia nebiblică, a religiei de orice fel de către știința „pe nedrept numită astfel” (1
Timotei 6,20). El i-a învrăjbit întotdeauna pe oameni între ei și s-a delectat observând
toate dușmăniile.

• Noi trăim în zile foarte primejdioase, în care învățământul public de toate gradele
propagă ateismul, formându-i pe copii și pe adolescenți pentru o societate fără
Dumnezeu, perversă și stricată. Noi suntem, de la un an la altul, martori ai acestei
prăvăliri neîncetate a omenirii spre abisul nelegiuirii și al necredinței.

• Să ne gândim la următoarea întrebare retorică pe care a pus-o Mântuitorul după

încheierea pildei judecătorului nedrept: „Dar, când va veni Fiul omului, va găsi El
credință pe pământ?” (Luca 18,1-8; fraza citată este din versetul 8)

• Zilele noastre au fost zugrăvite de apostolul Pavel astfel: „Să știi că în zilele din urmă vor
fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași,
hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească,
neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători,
obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având
doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim 3,1-5).

• Cine ar putea să spună că nu este așa? Parcă apostolul Pavel ar fi trăit în zilele noastre,
dar nu: Duhul Sfânt i-a arătat starea adevărată a zilelor din urmă, care sunt zilele
noastre. Înainte de Pavel, Isus a descris această stare prin două comparații:
469

(01) Cu lumea antediluviană: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla
și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau
Page

și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut
 nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului
omului” (Mat 24,37-39).
(02) Cu locuitorii stricați ai cetăților din câmpie: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va
întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar, în
ziua când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a pierdut pe toți.
Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17,28-30).
• Zilele noastre se caracterizează prin dispariția tot mai mare a interesului pentru lucrurile
veșnice și orientarea exclusivă spre cele ale vieții acesteia. Prin apariția mijloacelor de
comunicație și informație electronice, oamenii s-au instrăinat unii de alții; le folosesc
acasă, le folosesc pe drum, le folosesc când stau pe loc, când merg pe jos, când
călătoresc cu mașina. Este o scăpare din viața reală și o mutare în una imaginară. Toate
stricăciunile posibile apar pe obiectul minuscul pe care oamenii îl poartă în mână sau în
buzunar. Lumea și păcatele ei au ajuns mult mai aproape și omniprezente prin acest
aparat, acum răspândit pe tot pământul.

• Să fie clar: aceleași mijloace tehnice sunt folosite cu mult succes și în lucrarea de
răspândire a evangheliei veșnice, dar e tot mai greu de navigat prin desișul materialelor
lumești pentru a ajunge la ceva care zidește. Oamenii vin la casa de rugăciune cu
telefoanele celulare în buzunare; dar, pentru că pe ele se poate descărca și Biblia și alte
materiale bune, nu poți să știi ce fac ei cu telefoanele în bănci în timpul serviciilor divine.
Mi s-a spus că unii tineri își trimit text-messages chiar în timpul predicii.

• În ce fel de timp trăim? Să mergem înapoi cu aproape 2.000 de ani și să-l auzim pe
apostolul Ioan. Înainte de a căuta versetul decisiv și fundamental pentru predica
aceasta, să-l citim pe cel care îl precede: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă
iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii
pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și
pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2,15-17).

• Lumea, lucrurile din lume. Să nu le iubim. Dumnezeu a iubit lumea umană, pe oameni,
pe urmașii lui Adam și Eva. Pentru recuperarea lor din păcat și din moarte L-a jertfit pe
singurul Său Fiu – Mântuitorul nostru Isus Hristos. Dar lumea păcatului, adică tot ce este
rău pe pământ, Dumnezeu nu o poate accepta, și pe noi ne-a îndemnat să nu o iubim.
Chiar împrietenirea cu lumea este periculoasă: „Suflete preacurvare! Nu știți că
prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se
face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iac 4,4).

• Apelul lui Ioan să nu iubim lumea păcătoasă și avertismentul că aceasta va pieri sunt
urmate de această declarație a sa: „Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum
470

ați auzit că are să vină anticrist, să știți că acum s-au ridicat mulți anticriști: prin aceasta
cunoaștem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2,18). Încă în timpul lansării
Page
 creștinismului în secolul întâi, Satana a lansat anticreștinismul și și-a angajat apostolii
rătăcirii.

• „Ceasul cel de pe urmă”, „ceasul de pe urmă”. Noțiunea de „ceas” are următoarele

conotații:
- instrumentul de măsurat timpul;
- intervalul de timp de 60 de minute;
- un moment anumit;
- o perioadă anumită.
• Cuvântul „ceas” e folosit de multe ori în Biblie: numai de câteva ori în Vechiul
Testament, dar de foarte multe ori în Noul Testament, așa cum vom vedea.
„Ceas. În timpuri antice, a 12-a parte din perioada luminoasă a zilei; astfel, lungimea
orei varia într-o anumită măsură în funcție de anotimpuri. Probabil că timpul din zi era
stabilit cu aproximație privind la soare; cu siguranță că, pentru scopuri banale, timpul nu
era măsurat cu exactitate. Totuși, cel puțin începând cu timpul lui Isaia, evreii au avut în
mod evident o anumită metodă de stabilire a timpului prin umbra produsă de soare,
pentru că semnul miraculos oferit lui Ezechia a fost mișcarea regresivă a umbrei pe
cadranul lui Ahaz (2 Împ 20,11). Cronometre au existat în Egipt sub forma ceasurilor de
apă, care indicau ora din zi prin cantitatea de apă care se pierdea printr-o deschizătură
măsurată cu meticulozitate. Cadrane gradate diferite, în funcție de lunile anului,
permiteau lungimile diferite ale orelor.” (The Seventh-day Adventist Bible Dictionary/
Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 493)
• Momente. Când doi ucenici ai lui Ioan L-au vizitat pe Isus, „era cam pe la ceasul al
zecelea” (Ioan 1,39). Când Isus S-a odihnit la fântâna lui Iacov de lângă orașul
samaritean Sihar, „era cam pe la ceasul al șaselea” (Ioan 4,6). „Petru și Ioan se suiau
împreună la templu la ceasul rugăciunii; era ceasul al nouălea” (Fapte 3,1). „Pe la ceasul
al nouălea din zi”, un înger i s-a arătat sutașului roman Corneliu (Fapte 10,3).

Așa cum citim în Ioan 4,50-53, la vindecarea fiului unui slujbaș împărătesc, Isus a zis:
„Du-te! Fiul tău trăiește.” Vindecarea a fost instantanee: „Și omul acela a crezut
cuvintele pe care i le spusese Isus și a pornit la drum. Pe când se pogora el, l-au
întâmpinat robii lui și i-au adus vestea că fiul lui trăiește. El i-a întrebat de ceasul în care
a început să-i fie mai bine. Și ei i-au zis: ,Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile.’
Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: ,Fiul tău trăiește.’ Și a crezut el și
toată casa lui.”

Vindecările efectuate de Isus nu cereau timp îndelungat: „Apoi a zis sutașului: ,Du-te și
facă-ți-se după credința ta.’ Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela” (Mat 8,13).
471

• Iată alte împrejurări în care Isus S-a referit la un anumit moment zicând „ceas”: „Dar,
Page

când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijorați, gândindu-vă cum sau ce veți spune, căci
 ce veți avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela” (Mat 10,19). „Dar vine ceasul, și
acum a și venit, când închinătorii adevărați I se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”
(Ioan 4,23). Stăpânul viei a ieșit în piață ca să tocmească lucrători: dis-de-dimineață, la
ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea (vezi Matei 20,1.3.5.6).

• Durate. Mântuitorul S-a referit la împărțirea zilei în ore, așa cum se știa chiar atunci:
„Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” (Ioan 11,9). Ceasuri, douăsprezece, și fiecare este
prețios; El i-a mustrat pe ucenicii Săi somnoroși în Grădina Ghetsimani: „Ce, un ceas
n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!” (Mat 26,40)

• Cea mai exactă perioadă profetică prezisă în Biblie a fost aceea privitoare la imperiul
otoman: „Și cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au
fost dezlegați, ca să omoare a treia parte dintre oameni” (Apoc 9,15). În calculele
profetice, o zi înseamnă un an calendaristic, o lună, treizeci de zile din calendarul
standard ebraic, adică 30 de ani în istorie, un an, 360 de zile profetice, adică 360 de ani
în istorie.

Astfel, perioada aceasta a trâmbiței a șasea menționată în Apocalipsa 9,13-21, a fost de

un an, o lună, o zi și . . . un ceas profetic. Ce înseamnă acest ceas? Simplu: 360 de zile
calendaristice împărțite la 24, câte ore are o zi, dau 15 zile. Perioada de dominație a
imperiului otoman a fost de 360 de ani + 30 de ani + 1 an + 15 zile, exact: 391 de ani și
15 zile. Uriah Smith arată în cartea sa Daniel și Apocalipsa că această perioadă a decurs
de la 27 iulie 1299 până la 11 august 1840 (potrivit cu Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 795).

• La ultima dintre cele șapte peceți, se spune: „Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a
făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apoc 8,1). Așa cum am văzut, un
ceas profetic înseamnă 15 zile calendaristice. O jumătate de ceas exactă înseamnă 7 zile
și jumătate, dar textul spune „aproape o jumătate de ceas” - ceea ce trebuie să
însemne o săptămână. Tăcere în cer? Da, pentru că cerul e gol atunci când Isus vine a
doua oară, „cu toți sfinții îngeri” (Mat 25,31). O săptămână de absență a îngerilor din
cer, după care revin acolo, dar nu numai ei, ci și oamenii salvați de Isus, care conduce
spre cer procesiunea aceea triumfală.

• Ceasul lui Isus. Când, la nunta din Cana, Maria I-a atras lui Isus atenția că s-a terminat
vinul, El i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul” (Ioan
2,4). Nu Mi-a venit încă ceasul. Despre ce ceas era vorba? Mai târziu, când iudeii au
fost nemulțumiți de învățătura Lui, se spune că „ei căutau, deci, să-L prindă; și nimeni
n-a pus mâna pe El, căci nu-I sosise încă ceasul” (Ioan 7,30). Nu-I sosise încă ceasul.
Dar ceasul se apropia: „Înainte de praznicul Paștelor, Isus, ca Cel care știa că I-a sosit
472

ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl și fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume,
i-a iubit până la capăt” (Ioan 13,1). Știa că I-a sosit ceasul să plece la Tatăl. Așa S-a și
Page

exprimat în rugăciunea Sa de Mare Preot: „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii
 spre cer și a zis: ,Tată, a sosit ceasul! Proslăvește-L pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te
proslăvească pe Tine’” (Ioan 17,1). A sosit ceasul.
În Grădina Ghetsimani, Isus „S-a aruncat la pământ și Se ruga ca, dacă este cu putință, să
treacă de la El ceasul acela” (Marcu 14,35). Să treacă de la El ceasul acela. „Apoi a
venit la ucenici și le-a zis: ,Dormiți de acum și odihniți-vă! . . . Iată că a venit ceasul ca
Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor’” (Mat 26,45). A venit ceasul. „Când L-au
răstignit, era ceasul al treilea” (Marcu 15,25). „De la ceasul al șaselea până la ceasul al
nouălea, s-a făcut întuneric peste toată țara” (Mat 27,45). Ceasul întunericului. „Și, pe
la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: ,Eli, Eli, Lama Sabactani?’, adică:
,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Mat 27,46)
Ce însemna, deci, ceasul lui Isus, care încă nu venise, care la un moment dat a sosit, însă
ar fi vrut să treacă de la El și S-a rugat în sensul acesta? Reiese din cuvintele Sale rostite
pe cruce, pe care le-am amintit – era timpul acela de întuneric și groază, când, luând
asupra Sa toate păcatele lumii întregi, S-a simțit părăsit de Tatăl Său. Apostolul Pavel
s-a referit astfel la împrejurarea aceea: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut
păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor 5,21).
Iată o descriere clară făcută în Spiritul Profetic: „La ceasul al nouălea, întunericul s-a
ridicat de la oameni, dar Îl învăluia încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei și
groazei care apăsau pe inima Lui. Niciun ochi nu putea pătrunde prin întunericul care
înconjura crucea și nimeni nu putea străbate întunericul mai des care învăluia sufletul
suferind al lui Hristos. Fulgerele furioase păreau a fi aruncate asupra Lui în timp ce
atârna pe cruce. Atunci ,Isus a strigat cu glas tare: ,Eloi, Eloi, lama sabachthani?’,
,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’ Când întunericul exterior
s-a așezat asupra Mântuitorului, multe voci au exclamat: ,Răzbunarea cerului este
asupra Lui. Săgețile mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate în El, pentru că a pretins că este
Fiul lui Dumnezeu.’ Mulți dintre cei ce credeau în El au auzit strigătul Lui disperat.
Nădejdea i-a părăsit. Dacă Dumnezeu Îl părăsise pe Isus, în ce se puteau încrede urmașii
Lui?” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 754)
Ne aflăm în fața unei mari enigme, imposibil de rezolvat cu mintea noastră mărginită, și
anume: Isus știa că există un anumit ceas al Lui, care mult timp încă nu sosise, apoi s-a
apropiat, a venit. Se da înapoi cu groază din fața acelui ceas și S-a rugat stăruitor Tatălui
să treacă ceasul acela. A acceptat însă ca voința Tatălui Său să triumfe. Și ce însemna
ceasul acela? Experiența zguduitoare pe care a avut-o fiind pe cruce, când, datorită
acceptării de a purta păcatele omenirii, fața Tatălui Său s-a întors de la El. Această
aparentă părăsire L-a îngrozit.
Chiar Îl părăsise Dumnezeu? Durerea aceea I-a sfâșiat inima și aceea a fost cauza morții
Lui, deși în ultimele momente acel sentiment înspăimântător a trecut: „În toiul
întunecimii îngrozitoare, în aparenţă părăsit de Dumnezeu, Hristos sorbise ultimele
473

drojdii din cupa blestemului omenesc. În acele ore înspăimântătoare, El Se bizuise pe

dovada acceptării de către Tatăl Său, care I se dăduse până atunci. El cunoştea
Page

caracterul Tatălui Său; înţelegea dreptatea Lui, mila Lui şi marea Lui iubire. Prin credinţă
 S-a odihnit El în Acela de care Se bucurase întotdeauna să asculte. Şi când, în supunere,
S-a încredinţat lui Dumnezeu, simţul pierderii favorii Tatălui Său a fost retras. Prin
credinţă, Hristos era biruitor.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 756)
Trebuit notat faptul că, în tot timpul misiunii Sale pământești, Isus Se deplasa în mod
conștient spre „ceasul acela”. Iată ce a zis El odată în public: „Acum, sufletul Meu este
tulburat. Și ce voi zice? ,Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?’ Dar tocmai pentru
aceasta am venit până la ceasul acesta!” (Ioan 12,27)
Hristos venise pentru ceasul acela al suferinței, al morții pentru salvarea păcătoșilor. Nu
Se da înapoi de la acea experiență a suferinței și a morții: „. . . S-a smerit și S-a făcut
ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,8). Un singur lucru îl dorea
evitat și acel singur lucru Îl înspăimânta: gândul separării de Tatăl Său, din cauza poverii
păcatului luate asupra Sa. Dar El a trecut în mod biruitor prin ceasul acela și aștepta
împlinirea acelei biruințe: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă
duc la Tatăl” (Ioan 16,28).
• După această incursiune prin fel de fel de ceasuri, să revenim la cuvintele scrise de
apostolul Ioan în prima sa epistolă, capitolul 2,18: „Copilașilor, este ceasul cel de pe
urmă urmă”; au apărut mulți anticriști: „. . . prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe
urmă.”

• Marea și dificila întrebare pe care trebuie să ne-o punem acum este aceasta: de ce zicea
Ioan, atunci, la sfârșitul primului secol al erei creștine, că „este ceasul cel de pe urmă”,
„este ceasul de pe urmă”? A trecut foarte mult timp de atunci și timpul acesta a constat
din milioane și milioane de ore – puteți socoti și dumneavoastră: 24 de ore pe zi,
365/366 de zile pe an, aproape două milenii de când scria Ioan! El nu zicea că va veni
cândva în viitor, la mult timp de la el, „ceasul cel de pe urmă”. Nu, ci zicea că e atunci!

• Cum putem înțelege lucrul acesta? În mai multe feluri, dar în primul rând să ne gândim
că Hristos a lăsat data revenirii Sale învăluită în mister. Nu o știa nici El când era pe
pământ: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri,
nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat 24,36). Putem fi siguri că, după înviere și înălțare în slavă
la Tatăl Său, orice limite ale cunoașterii au încetat pentru Isus cel întrupat. Dar nici după
aceea, cumva prin Duhul Sfânt, nu a comunicat în niciun fel bisericii timpul revenirii Sale.
Pentru că este bine așa, o așteptare continuă, o stare neîncetată de rugăciune pentru
arătarea Sa: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc 22,20)

• În timp ce Isus Se înălța la cer, doi îngeri i-au asigurat pe ucenicii nostalgici că Isus va
reveni: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la
cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte
474

1,11). Ucenicii s-au întors cu bucurie din Muntele Măslinilor la Ierusalim și s-au rugat
(vezi versetele 12-14 și Luca 24,52.53). Așteptau cu dor să Se întoarcă Domnul lor iubit.
Page
 • Au primit Duhul Sfânt și au lucrat, au răspândit creștinismul pretutindeni și gândeau
mereu că în curând totul se sfârșește și Mântuitorul vine să-i ducă unde a mers ca să le
pregătească locașuri. Au murit cu dorul, așteptarea și speranța aceasta. Tot timpul
simțeau că . . . gata, apare Domnul: „Încă puțină, foarte puțină vreme și Cel ce vine va
veni și nu va zăbovi” (Evr 10,37).

• Au trecut secole; „încă puțină”, „foarte puțină vreme” a rămas în suspensie și s-a gândit
mereu așa: o continuă privire înainte spre momentul „atât de apropiat” al revenirii
Salvatorului. Amăgire? Minciună? Deloc. O atitudine, stare, dispoziție binecuvântată,
în care să-i găsească Cel așteptat. Pentru ei toți și pentru credincioșii din toate secolele
care au urmat, era „ceasul cel din urmă”. Iar pentru Dumnezeu timpul nu contează.

• Sau putem gândi altfel: că Ioan a scris textul acela nu pentru generația sa, ci pentru o
altă generație, care va exista cândva în viitor. Putem noi să interceptăm acel text și să-l
considerăm actual? Deci, suntem noi acum, nu în mod virtual, ci real, în „ceasul cel de
pe urmă”? Cartea lui Daniel fusese scrisă cu mult înainte de Ioan, de Apocalipsa, și în ea
erau perioade profetice care depășeau timpul lui: 1.260 de ani de dominație papală (vezi
Daniel 7,25) și 2.300 de ani de la porunca lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului și
restaurarea națiunii iudaice ca stat suveran (8,13.14; vezi și Ezra 7,1-26). În anul 1798
s-a încheiat prima, în 1844 s-a încheiat a doua. Și atunci a zis Hristos (îngerul puternic cu
un picior pe mare și cu unu pe uscat, vezi Apocalipsa 10,1-11), jurând cu mâna dreaptă
ridicată spre cer, „că nu va mai fi nicio zăbavă” (versetul 6), adică nicio perioadă
profetică.

• Astfel, ideea că s-a ajuns la ceasul cel din urmă era un adevăr viitor în timpul lui Ioan, o
așteptare, un dor. Dar nu așa se pune problema acum, când toate perioadele profetice
s-au epuizat. Acum chiar este ceasul cel de pe urmă. Această proclamare a sosirii
ceasului celui din urmă este pentru noi adevăr prezent.

• Mișcarea adventă a strigat cu putere de la începutul ei și continuă să strige la fel de

puternic, pe tot pământul: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul
judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”
(Apoc 14,7). A venit ceasul judecății Lui.

• Am văzut că, în limbajul biblic, ceas poate însemna un moment, un timp scurt, sau un
timp mai lung – o perioadă. Ceasul judecății este în desfășurare. A început la 22
octombrie 1844, la sfârșitul perioadei de 2.300 de ani, când Hristos a intrat în ultima
fază a planului de mântuire, a lucrării Sale în ceruri: curățirea sanctuarului ceresc, care
este o lucrare de judecată pentru cei scriși în cartea vieții. Ca Mare Preot, Hristos face
această lucrare în fața Tatălui în sfânta sfintelor din templul cel adevărat, făcut nu de
475

mâini omenești, ci de Domnul (vezi Evrei 8,1.2).

Page
 • Și acest ceas al judecății, această ultimă acțiune din lucrarea preoțească a Domnului Isus
Hristos, se va încheia când El va anunța sfârșitul timpului de har, de probă, pentru
omenire, rostind cuvintele: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este
întinat să se întineze și mai departe, cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără
prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apoc 22,11)

• Acesta este, în adevăr, „ceasul cel de pe urmă”. De fapt, timpul sfârșitului a început
chiar înainte de vestirea întreitei solii îngerești, în care ceasul judecății este temă
centrală. Timpul sfârșitului a început în anul 1798, când puterea papalității a primit rana
de moarte prin deposedarea ei de prerogative politice. Generalul Berthier al
împăratului francez Napoleon l-a arestat pe papa Pius al 6-lea, și, astfel, dominația
îndelungată a acelei puteri odioase a fost curmată. Sau măcar întreruptă, pentru că în
secolul al 20-lea rana de moarte a fost vindecată.

• Pentru predicarea evangheliei s-a deschis un nou orizont după acea stopare a
dominației papale. La numai câțiva ani după aceea au fost înființate societăți biblice
care au răspândit Biblia, în diferite limbi, pe tot pământul. Așa s-a pus temelia pentru
apariția și funcționarea bisericii rămășiței, care pregătește calea pentru revenirea în
slavă a Mântuitorului.

• A sosit ceasul judecății și treptat se consumă minutele lui. Dar un ceas zguduitor va veni
pentru întreaga omenire nepocăită. Iată ce a zis Mântuitorul către credincioșii Săi din
această perioadă finală a istoriei omenirii: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi
păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să-i încerce pe
locuitorii pământului” (Apoc 3,10). Un ceas al încercării, un timp de strâmtorare,
nimicitor pentru cei răi, în timp ce credincioșii adevărați sunt asigurați de protecție
divină totală.

• Dar ceasul revenirii Domnului? El rămâne încă secret. Lumea va fi surprinsă de acel
mare eveniment, dar nu copiii lui Dumnezeu. „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț” (2
Pet 3,10). Ca un hoț nu în mod secret, ci pe neașteptate: „În ziua aceea, cerurile vor
trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul cu tot ce este
pe el va arde” (restul versetului). Domnul va veni ca un hoț, pe neașteptate? Pentru cei
nepocăiți, dar nu pentru copiii Săi: „Pentru că voi știți foarte bine că ziua Domnului va
veni ca un hoț noaptea. Când vor zice: ,Pace și liniște!’, atunci o prăpădenie neașteptată
va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată și nu va fi chip de scăpare”
(1 Tes 5,2.3).

• Însă, așa cum am zis, copiii lui Dumnezeu nu vor fi surprinși: „Dar voi, fraților, nu sunteți
în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț” (versetul 4). Ei cunosc semnele
476

vremurilor, au legătură continuă cu Mântuitorul lor și trăiesc în lumina Cuvântului Său.

Ei ascultă de sfatul Său: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în
care nu vă gândiți” (Mat 24,44).
Page
 • Un ceas pe care nu-l putem afla acum, pe care nu-l putem calcula în niciun fel. Însă,
pentru ca ziua Domnului să nu-i prindă ca un hoț, credincioșii vor fi informați. Iată ce
destăinuire am primit prin Spiritul Profetic: „Curând am auzit glasul lui Dumnezeu
asemenea multor ape, care a indicat ziua și ora venirii lui Isus. Sfinții vii, în număr de
144.000, au cunoscut și au înțeles glasul, în timp ce cei răi au crezut că este tunet și
cutremur” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 15). Așteptarea cu seriozitate a
venirii Domnului, într-o stare de pregătire încheiată, va fi răsplătită cu acest anunț care
va garanta faptul că sfinții nu vor fi surprinși.

• Suntem în ceasul cel de pe urmă. El este marcat de indicii pe care le-a arătat Isus în
discuția cu ucenicii în afara templului. El a zis: „De la smochin învățați pilda lui: când îi
frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți
vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși” (Mat
24,32.33). Deci, cu toate că nu ni s-a arătat încă timpul exact al revenirii Domnului, o
mulțime de semne menționate în Sfintele Scripturi arată apropierea acelui măreț
eveniment. Ce fel de semne? Iată unele dintre ele:
(01) Semne geo-astronomice: În celebra Sa discuție cu ucenicii pe muntele templului,
Isus a afirmat printre altele: „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție
împotriva altei împărății; și, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi”
(Mat 24,7). S-a constatat că în ultimul secol dezastrele naturale, printre care furtuni,
focuri și cutremure, s-au înmulțit ca niciodată înainte.
Totuși, dacă luăm aminte la următoarele două texte, vom constata că trei mari semne
au marcat începutul timpului sfârșitului:
- cutremurul de la Lisabona, pe 1 noiembrie 1755,
- întunecarea soarelui, la data de 19 mai 1780,
- o mare ploaie meteoritică (o cădere de stele fenomenală), pe 13 noiembrie 1833.
Iată cele două texte:
„Îndată după acele zile de necaz (cele 1.260 de zile profetice, ani calendaristici, de
dominație papală, terminate în 1798, dar persecuțiile au slăbit înainte de aceea), soarele
se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile
cerurilor vor fi clătinate” (Mat 24,29). Întunecarea soarelui, căderea stelelor.
„Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de
pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și
stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este
scuturat de un vânt puternic” (Apoc 6,12.13). Mare cutremur de pământ, întunecarea
soarelui, căderea stelelor.
477

În primul text sunt amintite semnele 2 și 3 din acea serie, în al doilea se include și
marele cutremur. Așa cum se vede mai sus cu arătarea datelor, cele trei semne ale
Page

sfârșitului s-au produs în ordinea arătată.

 (02) Semne în viața societății:
- crime tot mai multe, războaie nimicitoare, acte de terorism în toate țările lumii;
- arme fabricate și răspândite, care ar putea distruge întreaga lume de mai multe ori;
- imoralitate ca niciodată înainte, discreditarea familiei, legalizarea și preamărirea celor
mai abominabile practici.
(03) Semne în lumea religioasă:
(I) Puterea papală este restaurată și extinsă în toată lumea, tot mai mulți conducători de
state vizitând Vaticanul pentru sfaturi. Așa zisul „sfântul scaun” a devenit un centru de
atenție și interes pentru lumea politică, iar papa este considerat conducătorul moral al
lumii. Exact ce ni se spune în Apocalipsa 13,3 despre fiara ce se ridică din mare (aceeași
ca și cornul cel mic din Daniel 7 și omul fărădelegii din 2 Tesaloniceni 2,3.4): „Unul dintre
capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot
pământul se mira după fiară.”
Protestantismul dispare tot mai mult în umbra papalității cu care dansează. Două
evenimente de importanță istorică demonstrează lucrul acesta:
(A) La 31 octombrie 1999, la o ceremonie solemnă în Augsburg, Germania, Federația
Mondială Luterană și Biserica Romano-Catolică au semnat o declarație comună în
legătură cu Doctrina despre Îndreptățire. Se consideră că, prin semnarea acelei
declarații, Reformațiunea a fost anulată.
(B) La 31 octombrie 2016, în pregătire pentru aniversarea a 500 de ani de la debutul
Reformațiunii Protestante, Biserica Romano-Catolică și Biserica Luterană au semnat o
declarație comună recunoscând unitatea celor două tradiții ale lor.
(II) Predicarea evangheliei veșnice de către biserica rămășiței în toată lumea: „Și am
văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veșnică, pentru ca s-o
vestească locuitorilor pământului: oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și
oricărui norod” (Apoc 14,6). „Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Mat
24,14).
• „Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă.” „Prin aceasta (putem zice prin toate acestea)
cunoaștem că este ceasul de pe urmă.”

• Se mai îndoiește cineva ? Poate, dar nu bunii cunoscători ai Sfintelor Scripturi și ai

profețiilor din ele. Nu membrii credincioși ai bisericii rămășiței. Nu adventiștii de ziua a
șaptea. Da, este ceasul cel de pe urmă. L-am așteptat să vină și așteptăm să treacă,
pentru ca să vină „sfârșitul” (Mat 24,14). Să vină Mântuitorul și să ne ia acasă.
478

• „Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evr 10,37).
„Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați
Page

capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21,28).

 • Cu dor, cu mult dor ne uităm în sus. Așa spun versurile cântării de mult uitate, Un dor
de patria cerească:
„Un dor de patria cerească,
de-acel cămin făgăduit,
a început mereu să crească
în pieptu-mi slab și chinuit.
Cor: O, Doamne, fă să vină ziua,
să vină cât mai grabnic ceasul,
când tot lăsând să-mi iau adio
și pentru veci să uit necazul.”
(Cântarea numărul 71 din Flori de lăcrămioare, pe melodia „O, sfântă școală-a tinereții”)
• Da, ne uităm în sus și strigăm cu dor: „Vino, Doamne Isuse!” Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 518: „Deși nu știm când”
Cântarea de închidere, 516: „Fraților, sosit e ceasul!”
479
Page
 „FERICITA NOASTRĂ NĂDEJDE”
• Apostolul Pavel și-a încheiat splendidul poem din 1 Corinteni 13 cu această concluzie:
„Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre
ele este dragostea” (versetul 13).

• Dragostea nu trebuie confundată cu celelalte două, ea este cu totul distinctă. Mai greu
este de distins între credință și nădejde.

• Că ea stă cu totul aparte față de surorile ei de călătorie reiese clar din versetul 8, und
autorul zice: „Dragostea nu va pieri niciodată.” Nu se spune la fel despre credință și
despre nădejde; nu se spune că nu vor pieri niciodată. Nu putem spune nici că vor pieri,
dar vor înceta. Odată cu aceste binecuvântări spirituale: „Proorociile se vor sfârși,
limbile vor înceta, cunoștința va avea sfârșit” (același verset).

• Ce este credința? Se pot găsi definiții în dicționare, mai mult sau mai puțin exacte, unele
tendențioase, dar când Biblia definește un termen religios, definiția aceea este cea mai
bună, pentru că vine de la Duhul lui Dumnezeu. Iată cum definește Sfânta Scriptură
credința: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evr 11,1).

• Interesant! În această definiție a credinței, nădejdea nu poate fi evitată: „o încredere

neclintită în lucrurile nădăjduite” – nădejdea și credința nu se pot despărți, ele merg
împreună. Rețineți despre credință că este o încredere neclintită; orice șovăire face să
înceteze a mai fi credință. Credința religioasă sănătoasă nu este o alipire mintală fermă
de orice, de idei auzite sau concepute personal, ci încredere în lucrurile făgăduite.
Dumnezeu ne-a dat făgăduințe, ne încredem pe deplin în ele. Aceasta este credință.

• Apostolul Pavel a făcut o clarificare suficientă despre esența nădejdii, scriind astfel:
„Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este
nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu
vedem, așteptăm cu răbdare” (Rom 8,24.25). Nădejdea se fixează fără șovăire asupra
unor lucruri viitoare pe care le-a garantat Dumnezeu. Când acestea devin fapte reale,
nu mai este nevoie să le nădăjduim. Astfel, nădejdea ne poartă până la împlinire, apoi
își încetează necesitatea.

• Dar și credința are în vedere lucruri viitoare, care sunt nădăjduite. Care este diferența?
Credința înseamnă acceptare, nădejdea este așteptare și dorința ca așteptarea să fie
satisfăcută. Dar se poate păcăli omul cu credința, adică acceptând lucrurile viitoare, și
cu nădejdea, alipindu-se în mod emoțional de ele? Da, însă nu când promisiunile au fost
480

făcute de Dumnezeu: „Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui

Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom
5,5).
Page
 • Deci, credința este o privire liniștită către viitor, din punct de vedere informativ, o
percepere a ceea ce a plasat Dumnezeu în viitor. Ea ne oferă certitudine despre viitor.
În mod obișnuit, noi înțelegem lucrurile prin gândire, prin activitate intelectuală, însă
există o limită până unde rațiunea poate să meargă. Apoi, în lucrurile divine, credința
preia conducerea: „Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui
Dumnezeu” (Evr 11,3). Deci, credința este un mod de cunoaștere, de înțelegere, dincolo
de posibilitățile rațiunii; când rațiunea obosește, se oprește, preia credința, ca un pilot
automat într-un avion.

• Astfel, va veni vremea când credința și nădejdea vor ajunge la destinație. Le vom
mulțumi și ne vom despărți de ele. Dar nu de dragoste. Ea nu va pieri niciodată.
Dragostea este esența caracterului lui Dumnezeu și nu poate să aibă sfârșit. Gândiți-vă
la o schelă; când casa e terminată, schela nu e menținută în jurul ei; ar fi un lucru inutil,
absurd, inestetic, costisitor și periculos. Credința și nădejdea sunt schela – dragostea
continuă să existe și să ne lipească de Creatorul nostru în vecii vecilor.

• În mai 1961, am fost instalat la Conferința Oltenia-Banat, cu sediul în Craiova, strada 24

ianuarie numărul 1, ca trezorier. Secretarul Uniunii de Conferințe și parcă și consilierul
economic de acolo, împreună cu președintele conferinței, m-au dus, pe mine și pe
casierul conferinței, și el nou în funcție, la sediul Consiliului Popular al Regiunii Oltenia,
ca să ne prezinte grupului de inspectori teritoriali ai Departamentului Cultelor.

• În cursul discuției, domnul Gherghinoiu, șeful acelui serviciu, l-a întrebat pe secretarul
Uniunii de Conferințe, fratele I. T., ce crede, în anul 2.000 vor mai exista adventiști de
ziua a șaptea? Cel întrebat, surprins de întrebare, a încercat să schițeze un răspuns, dar
inspectorul șef i-a luat-o înainte, zicând: „Nu, nu vor mai exista. Atunci va exista numai
omul ideal!” A trecut de mult anul 2.000, acel inspector se odihnește în țărâna
pământului și nu a apucat să-l vadă pe omul ideal.

• Omul ideal a fost Hristos și El îi face pe oameni făpturi noi (vezi 2 Corinteni 5,17), adică
oameni ideali, după chipul și asemănarea Sa, pe cei care cred în El și-L ascultă.

• Un alt inspector a zis că bisericile își pot desfășura în libertate activitățile, însă ei speră
că mai târziu nu va mai fi nevoie de atâta credință. Noi suntem siguri că nu va mai fi
nevoie de credință!

• Ce mult ne-am fi bucurat noi dacă în anul 2.000 nu ar fi mai fost nevoie de credință! Și
dacă nu am fi avut nevoie de nădejde, adică nu am fi mai fost „așteptători” ai revenirii
Domnului. Dar El nu a venit încă, de aceea cultivăm încă atât credința, cât și nădejdea.
Când Îl vom vedea față în față, acestea își vor fi îndeplinit pe deplin misiunea.
481

• Încă o dată: credința este o privire spre viitor, însemnând certitudinea cu privire la
Page

împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu; nădejdea este și ea o privire spre viitor, dar nu
 din punct de vedere al certitudinii și al convingerii – pe acestea le rezolvă credința.
Nădejdea este o așteptare optimistă, o alipire emoțională de lucruri dumnezeiești
plasate în viitor.

• Există lucruri dumnezeiești reale, prezente, și există altele încă nevăzute, dar nădăjduite;
nădejdea este fixată cu căldură asupra lor, e o pregustare a acelor lucruri. Astfel,
nădejdea funcționează ca un catalizator al credinței, fără ea nu poate exista.

• Credința nu este o probabilitate, ci o certitudine, o anticipare sigură a posesiei.

Nădejdea nu este o probabilitate, nici o entuziasmare naivă, ci o aprindere în direcția
unde tinde credința, o înflăcărare justificată, o exuberanță dătătoare de forță. În sensul
arătat de Mântuitorul: „Orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit
și-l veți avea” (Marcu 11,24).

• Credincioșii din Tesalonic primiseră cu mare bucurie credința creștină și asigurarea că

Isus revine în curând. Ei așteptau să-L vadă în zilele următoare arătându-Se pe norii
cerului. Dar mulți dintre ei au murit și Isus nu S-a arătat. Atunci au gândit că bucuria de
a-L întâlni aparține exclusiv celor găsiți în viață, în timp ce aceia care i-au părăsit prin
moarte vor rămâne în morminte pentru totdeauna.

• De aceea le-a scris apostolul Pavel, care îi condusese la convertire: „Nu voim, fraților, să
fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care n-au
nădejde” (1 Tes 4,13). Și a scris mai departe despre arătarea în glorie, cu sunet de
trâmbiță, a Domnului, când „întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi noi, cei vii, care
vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în
văzduh: și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste
cuvinte” (versetele 14-18; cuvintele citate sunt din versetele 16-18).

• În Luca 21,25, Hristos a vorbit despre lucruri teribile care vor avea loc în cosmos și pe
pământ înainte de venirea Sa pentru a doua oară. Apoi a prezentat două clase de
oameni:
Oamenii fără nădejde: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi
strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al
valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor
întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci Îl vor vedea pe Fiul
omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (versetele 25-27).
Adică așa: „Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Și toți munții și toate
ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor,
cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi, s-au ascuns în peșteri și în
482

stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: ,Cădeți peste noi și ascundeți-ne de

fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare
Page

a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?’” (Apoc 6,14-17)

 Oamenii cu nădejde: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și
să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21,28).
Adică așa: „În ziua aceea vor zice: ,Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam
încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne
veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!’” (Isa 25,9)
• Aveam acasă la părinți în copilărie două fotografii cu două grupuri de copii: pe prima,
copiii râdeau în hohote, iar titlul era: „Optimiștii”. Pe cealaltă, copiii plângeau disperați,
iar titlul era: „Pesimiștii!” Nu am înțeles niciodată cum au fost făcuți să râdă toți, nici
cum au fost făcuți să plângă toți, dar imaginile erau atât de autentice și de expresive!

• Cum funcționează cele două virtuți surori când ne îndreptăm privirile către împărăția lui
Dumnezeu? Precum se vede mai departe:
Credința zice: „Așa este, absolut sigur!”
Nădejdea adaugă: „Ce bine că este așa, sunt fericită!” Ea îi dă credinței aripi și energie.
• Solomon i-a îndemnat pe cititori să fie prudenți în vorbirea lor: „Nu te grăbi să deschizi
gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu
este în cer și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecl 5,2). Dumnezeu este
în cer, iar noi pe pământ. Ce trist că este încă așa! Dar viitorul va aduce apropierea
totală: „El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor” (Apoc 21,3).

• Până atunci avem credință și avem nădejde. Nu o nădejde care înșală, ci una solidă,
justificată, plantată în inimile noastre de Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. De aceea, „să
apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o
nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul templului,
unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-Mergător, când a fost făcut ,Mare Preot în veac,
după rânduiala lui Melhisedec’” (Evr 6,19.20).

• „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui
Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră” (4,14). Și aș zice „să rămânem
tari în nădejdea noastră!” Așa suntem îndemnați: „Să nu vă părăsiți dar încrederea
voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce
ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit” (10,35.36). Din nou:
„Să nu vă părăsiți dar nădejdea voastră!”

• Răbdare, încredere, așteptare: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă

uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca
483

21,28). Să ne uităm în sus, „așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui
nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13).
Page
 • Fericita noastră nădejde! Este a noastră, dar nu numai a noastră. Ea a fost fericita
nădejde a tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile. „În credință au murit toți
aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de
departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta
arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut-o în vedere pe aceea din
care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai
bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească
Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evr 11,13-16).

• Deja omul care umbla cu Dumnezeu, umblare pentru care a fost luat la cer, a zis în
prima profeție despre revenirea Domnului raportată în Sfânta Scriptură: „Iată că a venit
Domnul, cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să-i
încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip
nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși
nelegiuiți” (Iuda 14 și 15).

• Când oamenii nu mai au nicio nădejde, pot ajunge să termine cu viața; așa a făcut
Ahitofel (vezi 2 Samuel 17,23), așa a făcut Iuda Iscarioteanul (vezi Matei 27,3-5). Sau,
dacă nu o fac, ei nu au niciun suport moral în ziua când pierd prin moarte ființe dragi:
„Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați
ca ceilalți, care n-au nădejde” (1 Tes 4,13).

• Dimpotrivă, nădejdea creată de făgăduințele lui Dumnezeu este o sursă minunată de

bucurie, așa cum a zis apostolul: „Bucurați-vă în nădejde” (Rom 12,12). E și un izvor de
curaj și de energie în lucrul Domnului: „Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm
cu multă îndrăzneală” (2 Cor 3,12). Trebuie să rămânem fermi în nădejdea noastră,
chiar când aparențele nu o confirmă neapărat: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi,
el (Avraam) a crezut” (Rom 4,18). Nădejdea creștină se menține și se cultivă cu succes
când este alimentată în permanență de Hristos: „. . . Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col
1,27).

• Nu trebuie să ascundem niciodată nădejdea noastră, ci să o propovăduim: „Dar Hristos

este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm
până la sfârșit încrederea și nădejdea cu care ne lăudăm” (Evr 3,6). Și nu numai să
vorbim despre ea, dar să o și justificăm: „Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere
socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat”
(1 Pet 3,15.16).

• Nădejdea creștină îi deosebește net pe copiii lui Dumnezeu de lumea păgână. Așa le
amintea apostolul credincioșilor veniți dintre neamuri „. . . aduceți-vă aminte că în
484

vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele
făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efes 2,12). Unii sunt fără nădejde
Page
 și fără viitor etern; dar cei salvați din situația aceea nu mai sunt fără nădejde, ci păstrați
de ea pentru lumea viitoare.

• E primejdios și când oamenii care trăiesc în păcat cultivă o nădejde amăgitoare.

Aduceți-vă aminte de Samson: el a călcat poruncile lui Dumnezeu și așa a fost prins în
cursa filistenilor, care și-au bătut joc de el (vezi Judecători 16,1-21). După câteva glume
făcute cu Dalila, a ajuns în cele din urmă să-i spună care era secretul puterii lui
extraordinare. Aceasta l-a adormit și i-a strigat: „Filistenii sunt asupra ta, Samson!”
(Versetul 20). Ni se spune mai departe că „el s-a trezit din somn și a zis: ,Voi face ca și
mai înainte și mă voi scutura.’ Nu știa că Domnul Se depărtase de el” (același verset). O
nădejde falsă. Domnul nu a mai intervenit, iar filistenii i-au scos ochii și l-au pus la
muncă în temniță (versetul 21).

• Profetul Ieremia i-a avertizat pe copiii lui Iuda: „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare,
zicând: ,Acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului!’ Căci
numai dacă vă veți îndrepta căile și faptele, . . . numai așa vă voi lăsa să locuiți în locul
acesta, în țara pe care am dat-o părinților voștri din veșnicie în veșnicie” (Ier 7,4.5.7; așa
zisese Domnul prin profet către ei). Nu și-au îndreptat căile și faptele, de aceea
Nebucadnețar a venit, le-a dărâmat templul, în care își puseseră încrederea, și cetatea
lor iubită, și i-a dus în captivitate la Babilon. Nădejdi înșelătoare.

• Nici ucenicii Domnului nu au fost scutiți de decepții. Ei își formaseră o nădejde

înșelătoare de mărire națională și prosperitate personală în cercul Împăratului pe care-L
urmau. De aceea își astupaseră urechile la toate cuvintele prin care Isus îi informase
despre evenimentele viitoare cu privire la El: arestare, judecare, batjocorire, ucidere.
Le-a spus și că va învia a treia zi, dar ei au rămas confuzi: „Ei n-au înțeles nimic din
aceste lucruri; căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea
Isus” (Luca 18,34). Marcu menționează că, în confuzia lor, „se temeau să-L întrebe”
(Marcu 9,32). Să nu audă mai mult despre aceste lucruri! Nu corespundeau cu
nădejdea lor.

• Când prezicerile lui Isus despre suferințele și despre moartea Lui s-au împlinit, ei erau
zdrobiți: „Ea (Maria Magdalena, după ce L-a întâlnit pe Isus înviat) s-a dus și le-a dat de
știre celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau și se tânguiau” (Marcu 16,10). Era
momentul când să se bucure pentru că Domnul lor înviase, dar ei „plângeau și se
tânguiau”.

• Când li s-a alăturat în călătorie celor doi ucenici care mergeau către Emaus, Isus i-a
întrebat: „Ce vorbe sunt acestea, pe care le schimbați între voi pe drum?” (Luca 24,17).
În același verset citim că „ei s-au oprit, uitându-se triști.” Mai departe: „Drept răspuns,
485

unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: ,Tu ești singurul străin aici în Ierusalim, de nu știi ce
s-a întâmplat în el zilele acestea?’” (Versetul 18). Atunci Isus le-a pus cea mai scurtă
întrebare dintre toate pe care le-a pus El vreodată și cea mai scurtă din toată Biblia:
Page

„Ce?” (Versetul 19)

 • Ei au început să ruleze filmul suferinței lor: „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care
era un prooroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea
întregului norod. Cum preoții cei mai de seamă și mai marii noștri L-au dat să fie osândit
la moarte și L-au răstignit. Noi trăgeam nădejde că El este Acela care-l va izbăvi pe
Israel, dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste
lucruri” (versetele 20 și 21).

• „Noi trăgeam nădejde . . .” Și nădejdea noastră s-a spulberat. Ce nădejde? Una falsă,
că Isus va deveni Împăratul pământesc al lui Israel, care-i va alunga pe romani și va face
din Israel o superputere mondială. Nu a fost așa și acum ei nu mai aveau nicio nădejde!
Însă, când toți s-au convins de învierea Lui, nădejdea lor deșartă a reînviat: „Deci
apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: ,Doamne, în vremea aceasta ai de
gând să așezi din nou împărăția lui Israel?’” (Fapte 1,6)

• Mântuitorul i-a adus imediat înapoi cu picioarele pe pământ și le-a arătat care este
adevărata lor misiune: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe
acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când Se va pogorî
Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până
la marginile pământului” (versetele 7 și 8).

• Ei au renunțat la asemenea nădejdi înșelătoare abia după pocăința de zece zile și

venirea Duhului Sfânt, care i-a înzestrat într-adevăr cu putere și i-a folosit pentru
răspândirea evangheliei pretutindeni sub cer.

• Majoritatea celor ce se pretind creștini își vor vedea nădejdile înșelătoare spulberate
când vor ajunge față în față cu Acela de care nu au vrut să asculte: „Nu orișicine-Mi zice:
,Doamne, Doamne!’ va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care
este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi
în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în
numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la
Mine, voi toți care lucrați fărădelege!’” (Mat 7,21-23)

• Nădejdi înșelătoare. Creștinismul fals e plin de nădejdi înșelătoare și acestea sunt

predicate în fiecare săptămână de la milioane de amvoane. Dar oamenii „își vor mușca
limbile de durere” (vezi Apocalipsa 16,10), când nădejdile lor se vor dovedi nefondate,
când se vor convinge că au fost amăgiți în așteptările lor.

• La judecată, cei înșelați se vor întoarce indignați și disperați împotriva înșelătorilor lor,
așa cum ni se arată în această mărturie:
486

„Oamenii văd că au fost amăgiți. Ei se învinuiesc unul pe altul că au fost conduși la

piere; însă toți se unesc în a-i condamna pe predicatori în modul cel mai sever. Pastori
Page

necredincioși au proorocit lucruri mieroase; ei i-au determinat pe ascultătorii lor să

 considere că legea lui Dumnezeu este desființată și să-i prigonească pe aceia care o
respectă ca sfântă. Acum, în disperarea lor, acești învățători recunosc în fața lumii
lucrarea lor înșelătoare. Mulțimile sunt pline de furie. ,Suntem pierduți!’, țipă ei, ,și voi
sunteți pricina ruinei noastre!’ Și se întorc împotriva păstorilor falși. Tocmai aceia care
cândva i-au admirat cel mai mult vor rosti cele mai teribile blesteme asupra lor. Chiar
mâinile care cândva îi umpleau de lauri se vor ridica pentru nimicirea lor. Săbiile care
urmau a-i măcelări pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe
vrăjmașii lor. Pretutindeni sunt lupte și vărsare de sânge.” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, paginile 655-656)
• Solomon a afirmat că „o nădejde amânată îmbolnăvește inima” (Prov 13,12). Oamenii
au așteptat și așteaptă întoarcerea Stăpânului casei, dar chiar pentru așteptători poate
exista o tensiune în așteptarea aceasta înfrigurată, o îmbolnăvire a inimii și anume:
Îmbolnăvire negativă. Aceasta este, totuși, o încercare, trecerea timpului face ca unii să
fie afectați de vânturi de învățături, să-și piardă încrederea în adevărurile fundamentale
ale Scripturii și să adere la aberații care pretind că sunt abordări mai avansate!
Îmbolnăvire pozitivă. Aceasta poate fi o declarație șocantă, dar ea apare în mod subtil,
hiperbolic și poetic de două ori în cartea Cântarea cântărilor:
- „Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă îl găsiți pe iubitul meu, ce-i veți spune?
. . . Că sunt bolnavă de dragoste” (capitolul 5,8).
- „Întăriți-mă cu turte de struguri, înviorați-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea
lui” (2,5).
• Bolnavă de dragoste, bolnavă de dragostea Lui! Chiar bolnavă? Credincioșii bolnavi,
biserica bolnavă „de dragostea Lui”? În limba ebraică este folosit termenul châlâh
(khaw-law), care înseamnă: a fi slab, a fi bolnav, a fi afectat! A avea o slăbiciune, un dor
chinuitor – bolnavi după El, obsedați după El, după Mântuitorul, după venirea Lui!

• În anul școlar 1979-1980, mă aflam la Darmstadt, Germania de Vest, pentru continuarea

studiilor teologice. Familia mea era în țară, pentru că nu mi se permitea să-i iau cu
mine. Într-o zi, fiica mea Gertrud, de numai 4-5, a întrebat-o pe mama: „Când vine
tăticul meu?” I s-a spus că după câteva luni, dar ea a zis: „Eu vreu să vină acum! Acum
vreau să vină!” Bolnavă de dragoste pentru tatăl ei.

• Întreba și David: „Când vei veni la mine?” (Ps 101,2). Când vei veni la noi, Doamne?
„De ce nu vii, ca să ne iei la Tine,
de ce nu vii, cum ne-ai făgăduit?
Sau mai aștepți că poate tot mai vine
487

vreun suflet ce mai e de mântuit!”

(Cântarea numărul 132 din Imnuri creștine, ediție veche)
Page
 • Așa sună și un vers străvechi, parcă din anii 1950: „O, vino, Doamne, lipsa Ta ne doare!”
Sau cântarea aceasta:
„Aștept măreața zi,
când Tu vei reveni,
Isuse bun, pe norul alb,
în mii de străluciri.
De dor și osana
mi-e plină inima,
s-alerg de grab’ în calea Ta,
Isuse, mult aș vrea!
Adesea mă opresc
la porți de paradis,
și fericit, ca-n vis,
privesc locașul mult promis.
Și plânge ruga mea,
și tot mai mult aș vrea,
prin al Tău har să trec hotar
spre veșnicia mea.
Cu frații mei voi fi,
cu cei ce au purtat,
prin foc și val, credința lor
și pildă ne-au lăsat.
Pe-acei ce L-au iubit,
pe cei ce L-au vestit,
Isus cu El îi va lua,
în minunata zi.”
(Cântarea „Aștept măreața zi”, numărul 498 din Cântări creștine în Powerpoint)
• Bolnav, bolnavă, bolnavi, bolnave de iubire pentru Mântuitorul! Pentru revenirea Lui!
O, de am contracta cu toți această boală sacră!

• Noi suntem aici pe pământ, pe această planetă blestemată, răzvrătită, îmbătrânită,

obosită, degenerată, ca într-o pușcărie, când timpul eliberării noastre din detenție se
apropie. Chinuiți, numărăm zilele, și orele, și minutele! Așteptăm explozia de bucurie,
când să strigăm: „În sfârșit! Suntem liberi!”

• Cu așa chin amestecat cu siguranță striga patriarhul Iov: „Oh! Aș vrea ca vorbele mele
să fie scrise, să fie scrise într-o carte. Aș vrea să fie săpate cu un priboi de fier și cu
488

plumb în stâncă pe vecie! Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va arăta la
urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, Îl
voi vedea, totuși, pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea
Page

și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înlăuntrul meu” (Iov 19,23-27).
 • Biblia vorbește despre trei veniri ale Fiului lui Dumnezeu spre planeta Pământ după
căderea primelor ființe omenești, chiar dacă nu sunt numite așa:
(01) Întruparea Sa, adică nașterea Sa ca Fiu al lui Adam din Duhul Sfânt și din fecioara
Maria în Betleem (vezi Ioan 1,14; Luca 1,26-38; 2,1-7; Galateni 4,4 etc.).
(02) Venirea Sa pe norii cerului (vezi Ioan 14,1-3; Matei 24,30-36; Fapte 1,9-11; 1
Tesaloniceni 4,16.17; Iuda 14; Apocalipsa 1,7; 19,11-21 etc.).
(03) Venirea Sa pe pământ după terminarea mileniului, împreună cu toți mântuiții, în
cetatea sfântă, pentru învierea și judecarea nelegiuiților, pentru nimicirea prin foc a lui
Satana, a îngerilor lui, și a oamenilor nepocăiți, după care pământul va fi înnoit și va fi
patria mântuiților pentru veșnicie (vezi capitolele 20-22 din Apocalipsa).
• Aceasta este ordinea cronologică a celor trei veniri ale Sale, deși nici prima nu este
numită prima, nici a treia nu este numită a treia, dar așa stau lucrurile. Numai a doua
venire este numită așa și doar într-un text: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să
moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot așa, Hristos, după ce S-a adus
jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în
vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă” (Evr 9,27.28).

• Toate cele trei veniri au fost programate pentru binele păcătoșilor:

- Prima venire, ca să trăiască aici o viață fără păcat și să Se jertfească pentru păcătoși:
„Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața
ca răscumpărare pentru mulți” (Mat 20,28).
- A doua venire, ca să-i la la cer pe păcătoșii mântuiți: „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt,
cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor
învia cei morți în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună
cu ei în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu
Domnul” (1 Tes 4,16.17; vezi și Ioan 14,1-3).
- A treia venire, pentru finalizarea planului de mântuire prin nimicirea răului și a celor
răi și stabilirea aici pentru veci a împărăției lui Dumnezeu: „Și eu am văzut coborându-se
din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită
pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea:
,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și
Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor’” (Apoc 21,2.3). „Nu va mai fi nimic
vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea.
Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și numele Lui va fi pe frunțile lor. . . . Și vor
împărăți în vecii vecilor” (22,3-5).
489

• Timpul celor trei veniri:

- prima venire – în urmă cu peste 2.000 de ani;
Page
 - a doua venire – în viitor, foarte curând, la o dată pe care nu o cunoaștem;
- a treia venire – în viitor, la 1.000 de ani după cea de a doua venire.
• Prima venire a Mântuitorului a fost vestită în mod intens în Vechiul Testament, în sute
de texte. A doua venire este menționată de foarte multe ori în Biblie, cu 1.500 de
mențiuni în ambele testamente și în fiecare al 25-lea verset în Noul Testament.

• Iată numai două dintre textele cu profeții făcute cu mult înainte de nașterea
Mântuitorului și care se referă la cea de a doua Sa venire:
„Și pentru ei a proorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: ,Iată că a venit
Domnul, cu zecile de mii de sfinți ai Săi . . . ’” (Iuda 14).
„Căci iată, Domnul vine într-un foc și carele Lui sunt ca un vârtej; Își preface mânia
într-un jăratic și amenințările în flăcări de foc. Căci cu foc Își aduce Domnul la
îndeplinire judecățile și cu sabia Lui pedepsește pe oricine; și cei uciși de Domnul vor fi
mulți la număr” (Isa 66,15.16).
• Întrebat de ucenici când va avea loc sfârșitul lumii, adică revenirea Sa, Hristos le-a atras
atenția: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în numele Meu
și vor zice: ,Eu sunt Hristosul!’ Și-i vor înșela pe mulți” (Mat 24,1-5; citate sunt versetele
4 și 5).

• Ca să nu putem în niciun caz să fim înșelați cu privire la revenirea Domnului Isus, trebuie
să știm ce zice Biblia despre felul venirii Sale. Dacă nu este așa, nu este El. Iată cum este
descris acel important eveniment în Noul Testament (potrivit cu un extras din Global
Evangelism/Evanghelizare globală, programul Faith for Today and Hope for Tomorrow/
Credinţă pentru azi şi nădejde pentru mâine, tema 7):

(01) Literal, nu o iluzie: „. . . aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui
nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13).

(02) Personal, Hristos nu va trimite un delegat: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi

spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum
L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).

(03) Vizibil, nimic nu va fi secret în legătură cu el. Puţini oameni L-au văzut pe Isus când
S-a născut, dar a doua Sa venire va fi văzută de oricine: „Iată că El vine pe nori. Și orice
ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, amin!” (Apoc 1,7)

04) Audibil, „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de
490

pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de
mare. . . . Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apoc 16,18.20). „Căci
Page

Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va

 pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas,
vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi
astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes 4,16.17). Aceste texte exclud ideea unei
răpiri secrete.

(05) Glorios pentru întregul univers: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului,
toate seminţiile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii
cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Mat 24,30). „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi
se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (versetul 27).

(06) Culminant, reprezentând apogeul istoriei pământului, când îndelungatul război

dintre bine şi rău se va încheia: „Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal
alb! Cel ce sta pe el se cheamă ‚Cel credincios’ şi ‚Cel adevărat’ şi El judecă şi Se luptă cu
dreptate” (Apoc 19,11).

(07) Decisiv, cu consecinţe eterne pentru fiecare, deoarece nu există o a doua şansă.
Îngerii vor avea sarcina importantă de a-i separa pe cei buni de cei răi, potrivit cu
cuvintele Domnului Isus: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, îi vor
despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat 13,49.50).

• Noi suntem adventiști de ziua a șaptea, adică așteptători ai revenirii Domnului. Cel
puțin așa zicem și nu cred că este cineva aici care va spune că nu așteaptă venirea
Domnului. Toți spunem că o așteptăm. Dar se și vede că așteptăm acel eveniment? Să
ne imaginăm că eu mă aflu la gară, cu biletul în buzunar și bagajele lângă mine, în
așteptarea trenului. Cineva mă întreabă: „Când vine trenul?” Eu îi răspund: „Peste cinci
minute.” Apoi mă retrag undeva pe iarbă, scot un prosop, îl pun pe iarbă, pun pe el
niște mâncare, mă așez și mă servesc.

• Ce va zice persoana căreia i-am spus că trenul vine peste cinci minute dacă vede ce fac
eu? Că am mințit-o, că, de fapt, eu nu cred că trenul vine atât de repede, pentru că
atunci nu aș avea timp să servesc o masă cu atâta nonșalanță. Cum arată un călător
care crede că trenul vine peste cinci minute? Stă lângă peron, cu bagajul lângă el, și
privește cu atenție în direcția de unde trebuie să vină trenul.

• Chiar dorim să vină Domnul? Așteptăm cu dor revenirea Sa? Vom răspunde în cor:
„Da!” Dar repet întrebarea: „Se și vede din viața noastră că suntem convinși că El vine
foarte curând?” Să răspundă fiecare pentru sine, dar e bine să ținem seama de
următorul avertisment:
491

„Mulţi care pretind că aşteaptă venirea în curând a lui Hristos se conformează lumii
acesteia şi caută cu mai multă râvnă aplauzele celor din jurul lor decât aprobarea lui
Dumnezeu. Ei sunt reci şi formalişti, asemenea bisericilor cu numele de care s-au
Page

separat doar de puţină vreme. Cuvintele adresate bisericii din Laodicea descriu în mod
 perfect starea lor actuală. Ei nu sunt ‚nici reci, nici în clocot’, ci ‚căldicei’. Şi, dacă nu
ascultă sfatul ‚Martorului credincios şi adevărat’ şi se pocăiesc cu râvnă, obţinând ‚aur
curăţit prin foc’, ‚haine albe’ şi ‚alifie pentru ochi’, El îi va vărsa din gura Lui.” (Early
Writings/Experiențe și viziuni, paginile 107-108)

• Iată cuvinte înălțătoare, care ar trebui să ne înflăcăreze pe toți:

„Domnul urmează să vină în curând şi trebuie să fim pregătiţi să-L întâlnim în pace. Să
fim hotărâţi a face tot ce este în puterea noastră ca să oferim lumină celor din jurul
nostru. Nu trebuie să fim trişti, ci voioşi, şi trebuie să-L ţinem pe Domnul Isus
permanent în faţa noastră. El vine în curând şi noi trebuie să fim gata şi să aşteptăm
arătarea Sa. O, ce glorie va fi să-L vedem pe El şi să fim primiţi ca răscumpăraţi ai Săi!
Am aşteptat îndelung, însă nădejdea noastră nu trebuie să se întunece. Dacă Îl putem
vedea pe Împărat în frumuseţea Sa, vom fi binecuvântaţi pe vecie. Simt ca şi cum ar
trebui să strig cu putere: ‚Mergem spre casă!’ Ne apropiem de timpul când Hristos va
veni cu putere şi mare slavă ca să-i ia pe cei răscumpăraţi ai Săi în căminul lor cel
veşnic.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 8, pagina
253)

• A zis Mântuitorul: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu
vă gândiți” (Mat 24,44). Să fim gata și să ne bucurăm: „Mergem spre casă!” Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 497: „Sfântă speranță”
Cântarea de închidere, 489: „Atât de aproape e Domnul!”
492
Page
 TREI ACAPARĂRI, DE CĂTRE SATANA,
ALE LUCRĂRII DOMNULUI

(00) Introducere

• Universul a fost tulburat de rebeliunea heruvimului acoperitor, cu aripile întinse, pe care

mândria, dorința de a deveni Dumnezeu, l-a împins la război împotriva ordinii cerești.
Despre aceste evenimente străvechi avem informații în Ezechiel 28,11-19, Isaia 14,12-15
și Apocalipsa 12,3-12.

• Versetele 7-9 din ultimul text ne spun că diavolul și îngerii lui (o treime din totalul
îngerilor) au fost aruncați pe pământ. Această aruncare a scutit cerul de frământări mai
departe, dar vrăjmașul și acoliții lui și-au continuat aici pe pământ lucrarea ostilă
Dumnezeirii. Potrivit cu Geneza 3,1-6, Satana a reușit să-i atragă în păcat pe primii
noștri părinți, și așa a debutat tragedia planetei noastre.

• Diavolul a încercat întotdeauna să pună la îndoială intențiile lui Dumnezeu, să-L

denigreze înaintea oamenilor, să-și facă lucrarea de înșelare prin amestecarea
adevărului cu minciuna, prin prefăcătorie plină de măiestrie. Iată ce a zis apostolul Pavel
despre unii creștini falși: „Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători
înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Și nu este de mirare, căci chiar Satana
se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă și slujitorii lui se prefac
în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (2 Cor 11,13-15).

• Minciună, prefăcătorie, infiltrare printre credincioși, manifestare de neprihănire falsă,

preluarea lucrării lui Dumnezeu și pervertirea ei pentru atingerea scopurilor lui
criminale.

• Mă voi referi mai departe în tema aceasta la trei perioade din istoria lumii religioase,
când Satana a acaparat lucrarea lui Dumnezeu și a formulat-o după filosofia lui ostilă
Cerului.

(01) Prima acaparare

• Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, când l-a chemat să iasă din țara lui și dintre
rudeniile lui, pentru a-l duce în țara pe care i-a promis-o (vezi Geneza 12,1-3). Nu i-a dat
niciun fel de detalii despre țara aceea și se pare că nici el nu a cerut, ci și-a făcut bagajele
și a pornit la drum, încrezător în călăuzirea divină. Iată ce se spune despre atitudinea
lui: „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca
moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce” (Evr 11,8). Aceasta era
credință exemplară.
493

• Domnul i-a dat făgăduințe prețioase la plecare: „Voi face din tine un neam mare și te voi
binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei
Page
 ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen 12,2.3).

• „Un neam mare!” Făgăduința a fost repetată: „Și, după ce l-a dus afară (Domnul), i-a zis:
,Uită-te spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri.’ Și i-a zis: ,Așa va fi sămânța
ta’” (Gen 15,5). Și mai târziu: „. . . te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte
mult sămânța și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (22,17).

• Și așa a fost. Avraam l-a avut pe Isaac, Isaac l-a avut pe Iacov, Iacov a fost tatăl a
doisprezece patriarhi, care au format cele douăsprezece seminții ale lui Israel, poporul
ales de Dumnezeu. Ales pentru ce? Pentru o misiune: lor le-a fost încredințat tezaurul
adevărului dumnezeiesc, pentru a umbla în el, conform cu el, în armonie cu el, și a-l
răspândi în toată lumea: „Căci așa ne-a poruncit Domnul: ,Te-am pus ca să fii lumina
neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului’” (Fapte 13,47).

• Și-a îndeplinit poporul acela misiunea? A fost credincios poruncilor lui Dumnezeu și
chemării sale de a fi lumina lumii, de a duce mântuirea până la marginile pământului?
Istoria biblică nu are multe date pozitive în sensul acesta. Eliberat de Dumnezeu din
Egipt cu mână tare și cu braț întins, poporul Israel a murmurat tot timpul în cursul
pribegiei sale prin pustie, spre țara promisă patriarhilor. Ba chiar ar fi dorit să se
întoarcă în Egipt.

• Dar Dumnezeu a împlinit făgăduințele Sale și i-a dus în Canaan. Un timp au fost
credincioși, dar apoi s-au stricat: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și
în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile
mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel. . . . Tot neamul acela de oameni a fost
adăugat la părinții lui și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu-L cunoștea pe
Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea
Domnului și au slujit Baalilor” (Jud 2,7.10.11). Idolatrie, stricăciune, păgânism. Poporul
ales a apostaziat. Satana se bucura.

• A venit timpul judecătorilor, apoi timpul împăraților. Au avut loc unele treziri, urmate
de alte apostazii, mereu și mereu. Unii împărați ai lor îi conduceau la Dumnezeu, alții îi
întorceau în apostazie. În cele din urmă, Dumnezeu S-a văzut silit să procedeze altfel:
„Toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit și ei fărădelegile, după toate
urâciunile neamurilor, și au pângărit casa Domnului, pe care o sfințise El în Ierusalim.
Domnul, Dumnezeul părinților lor, le-a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i
înștiințeze, căci voia să-l cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de
trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui, până când
mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cron 36,14-16).
494

• Fără leac? A fost un leac: robia babiloniană, robia persană - șaptezeci de ani de robie.
Cei ce s-au întors în vremea lui Zorobabel, Ezra și Neemia au renunțat pentru totdeauna
Page
 la idolatrie, și au luat măsuri stricte pentru ca niciodată să nu se mai repete apostazia, cu
urmările ei tragice. Dar s-a dezvoltat treptat fanatismul rabinic, formalismul sec și mort
al fariseilor și al cărturarilor, așa cum l-a găsit Mântuitorul când S-a întrupat.

• Prin profetul Daniel, Dumnezeu le promisese încă șaptezeci de săptămâni profetice,

adică patru sute nouăzeci de ani ca timp de probă, în care să-și dovedească credincioșia
față de El și față de Cuvântul Său (vezi Daniel 9,24-27). Dar religia creată de ei a ajuns să
pună poruncile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu, așa cum a declarat Isus în
Matei 15,1-9. El a încercat să-i aducă pe calea adevărului divin, să-i învețe iubirea de
Dumnezeu și de aproapele. Dar ei L-au urât și L-au pândit tot timpul ca să-L ucidă.

• Au ucis profeți, au lepădat evanghelia mântuirii și L-au răstignit pe Mântuitorul.

Decăderea lor a fost arătată de El cu claritate în Ioan 8,44: „Voi aveți de tată pe diavolul
și vreți să împliniți poftele tatălui vostru.” Iar despre monumentul mândriei lor
naționale, El a zis: „Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că, de acum încolo, nu Mă
veți mai vedea, până când veți zice: ,Binecuvântat este Cel ce vine în numele
Domnului!’” (Mat 23,38.39). Și: „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu va fi
luată de la voi și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (21,43).

• Hristos Și-a limitat lucrarea la „oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat 15,24), în cei trei
ani ai activității Sale mesianice, timp care reprezenta prima jumătate a săptămânii a
șaptezecea. La fel le-a poruncit ucenicilor Săi: „Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu
intrați în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei
lui Israel” (Mat 10,5.6). Așa au făcut ei în următorii trei ani și jumătate, după înălțarea
Sa la cer, limitându-și activitatea la poporul ales, până când Sinedriul a lepădat
evanghelia și creștinismul în toamna anului 34 al erei creștine, ucigându-l pe Ștefan cu
pietre și începând prima mare prigoană împotriva bisericii (vezi Fapte 7,51-60; 8,1).

• Așa s-au încheiat cele șaptezeci de săptămâni profetice de ultimă probă. Așa a încetat
Israelul trupesc să mai fie poporul ales. Dar planul lui Dumnezeu nu e eșuat. Potrivit
poruncii Sale de a face ucenici din toate neamurile, apostolii au dus evanghelia până la
marginile pământului (vezi Matei 28,19.20; Marcu 16,15.16; Fapte 1,8; Coloseni 1,6.23).
Acesta era acum poporul ales: adunarea universală a creștinilor.

• Iudeii au pierdut statutul special pe care îl avuseseră, rămânând să beneficieze de

privilegiile evangheliei ca orice alt popor. Ca orice alt popor. Iar conducătorii lor au
organizat o opoziție persecutoare împotriva apostolilor și a tuturor creștinilor, fiind
primii prigonitori ai propovăduitorilor evangheliei. Înaintea romanilor. Înaintea cornului
celui mic. Înaintea regimurilor ateiste care s-au străduit să lichideze credința în
Dumnezeu și să-i extermine pe exponenții ei.
495

• Satana a acaparat poporul ales de altădată și i-a stins chemarea aceea specială. Trist!
Foarte trist! Putea fi altfel, dar nu a fost altfel.
Page
 (02) A doua acaparare

• Apostolul Pavel și-a iubit întotdeauna neamul și era dispus chiar să piardă veșnicia, dacă
prin aceasta putea fi câștigat pentru Hristos: „Spun adevărul, în Hristos, nu mint; cugetul
meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare și am o durere
necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de
Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești” (Rom 9,1-3). Și mai departe: „Întreb dar:
,L-a lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța
lui Avraam, din seminția lui Beniamin’” (11,1).

• Israel a fost întotdeauna poporul lui Dumnezeu și continuă să fie așa în vecii vecilor. De
ce? Pentru că Dumnezeu nu greșește niciodată: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de
darurile și de chemarea făcută” (Rom 11,29).

• Rămâne să fie definit Israel. În Galateni 6,16, același apostol a zis: „Și peste toți cei ce
vor umbla după dreptarul acesta și peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace și îndurare!”
Israelul lui Dumnezeu! Sună frumos și așa este. Iar Israel înseamnă urmașii lui Israel,
mai înapoi, ai lui Isaac, și, în fine, ai lui Avraam. Să fie mântuiți, aceasta era dorința lui
Pavel, dar pocăința și acceptarea lui Hristos erau incluse.

• Scriindu-le credincioșilor din Galatia, care proveneau dintre neamuri, Pavel le-a dată
această asigurare: „Și, dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți ,sămânța’ lui Avraam,
moștenitori prin făgăduință” (Gal 3,29). De asemenea: „Înțelegeți și voi dar că fii ai lui
Avraam sunt cei ce au credință” (3,7). Toți ucenicii adevărați ai Domnului Isus Hristos
sunt fii și fiice ale lui Avraam cel credincios.

• Ce s-a întâmplat însă în primăvara anului 31 al erei creștine în Ierusalim? Mântuitorul

lumii a fost crucificat de romani la stăruința preoților celor mai de seamă și a celorlalți
conducători iudei, care au declarat fără jenă în fața lui Pilat: „Noi n-avem alt împărat
decât pe Cezarul!” (Ioan 19,15). Un împărat păgân! Astfel s-au lepădat ei de trimisul
Cerului, care venise să-i mântuiască. Nu El S-a lepădat de ei, ci ei s-au lepădat de El.

• Și ce s-a întâmplat în toamna anului 34 al erei creștine în Ierusalim? Sinedriul a respins

apelul lui Ștefan de a accepta evanghelia mântuirii prin Isus Hristos și l-au ucis cu pietre
pe mesagerul Cerului (vezi Fapte 7,51-60). Prin lepădarea lui Mesia și alegerea unui
împărat păgân, prin respingerea evangheliei și a creștinismului care-o propovăduia, ei au
provocat o schimbare de proporții istorice: Dumnezeu nu S-a lepădat de ei, dar ei s-au
lepădat de El. Au renunțat la misiunea lor și Dumnezeu nu mai avea nevoie de așa soli.

• Ce urma? Israelul nu moare, nu dispare. Poporul ales al lui Dumnezeu și-a continuat
496

existența și activitatea într-o altă ipostază – Israelul spiritual, internațional, deschis

pentru toți locuitorii pământului. Acesta era adevăratul Israel: creștinismul, biserica
zidită pe Stânca veacurilor, Domnul Isus Hristos (vezi Matei 16,18). Nu a fost nici înainte
Page
 de aceea, nici după aceea, vorba de exclusivitate la mântuire, ci de rol misionar în planul
lui Dumnezeu.

• Avem și alte declarații noutestamentale ferme că este așa:

- „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toți
cei ce se coboară din Israel sunt Israel și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt
copiii lui Avraam, căci este scris: ,În Isaac vei avea o sămânță, care-ți va purta numele.’
Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței
sunt socotiți ca sămânță” (Rom 9,6-8).

- „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu și tăiere împrejur nu este
aceea care este pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înlăuntru și
tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu își scoate lauda
nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom 2,28.29).

- „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui
neam, care va aduce roadele cuvenite” (Mat 21,43).

• Împărăția lui Dumnezeu este luată din mâinile unor apostaziați și este încredințată unui
alt neam, dispus să aducă roadele așteptate de Dumnezeu.

• Care este neamul acela? Apostolul Petru, evreul, urmașul trupesc al lui Avraam, dar
apostol al Domnului Isus Hristos, a scris către creștini: „Voi însă sunteți o seminție
aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a
câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum
sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați
căpătat îndurare” (1 Pet 2,9.10).

• Mai exprimase Petru această constatare în casa sutașului roman Corneliu: „În adevăr,
văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El și lucrează
neprihănire este primit de El” (Fapte 10,34.35).

• Un neam sfânt, oameni care altădată nu erau un popor, dar acum sunt poporul lui
Dumnezeu. În acest popor au acces toți urmașii lui Adam, care, prin acceptarea lui
Hristos, devin sămânță a lui Avraam.

• Apostolii și primii creștini au fost toți, cu miile, din Israelul trupesc, urmași trupești ai lui
Avraam, dar această origine nu era suficientă pentru mântuire; ei au devenit și urmași
spirituali ai părintelui credincioșilor.
497

• Creștinismul s-a întins, așa cum spusese Isus cu minute poate înainte de înălțarea Sa: „Ci
voi veți primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți martori în
Page

Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1,8).

 • Minunat! Israelul lui Dumnezeu și-a continuat existența într-o ipostază superioară, care
a devenit universală, Dumnezeu fiind preamărit peste tot.

• Se bucura Satana? Nu. El s-a hotărât să primească această nouă credință, a intrat în
biserică și a primit botezul. S-a declarat creștin adevărat și gata de jertfă. Vă amintiți de
Simon Magul, vrăjitorul din Samaria, care îi uimise pe oameni cu vrăjitoriile lui, așa încât
aceștia ziceau că „este puterea lui Dumnezeu, cea care se numește ,mare’” (vezi Fapte
8,9-13; cuvintele citate sunt din versetul 10). Acest slujitor al lui Satana a cerut să fie
botezat și a fost botezat, dar curând s-a arătat adevărata lui față: el umbla după
căpătuială, lucru pe care Petru și Ioan l-au demascat imediat (vezi versetele 14-23).

• Cu timpul, Satana a acaparat creștinismul! El a făcut tot ce a putut ca să anihileze

creștinismul prin creștinism. Biserică? Da, era de acord, dar a făcut-o treptat după
chipul și asemănarea lui. Pe măsură ce evanghelia s-a întins în Europa și creștinii au fost
persecutați cu cruzime de împărații romani, conducătorii bisericii s-au gândit că e destul,
trebuie să se ajungă la o înțelegere cu Cezarul. Și Cezarul se numea Constantin cel
Mare, primul împărat „creștin”!

• Ca să scape de persecuții, ca să-i câștige pe păgâni mai ușor la noua credință, ca să

obțină favoarea împăratului și să capete privilegii politice, conducătorii religioși au făcut
compromisuri după compromisuri. Ei au adoptat idei, obiceiuri și practici păgâne,
schimbând numele zeilor cu nume de personaje din Scripturi.

„De aceea, Satana a reușit mai mult în planurile lui de război împotriva guvernului lui
Dumnezeu arborându-și steagul în biserica creștină. Dacă urmașii lui Hristos puteau fi
amăgiți și făcuți să-I displacă lui Dumnezeu, atunci puterea, curajul și fermitatea lor
aveau să eșueze și ei să ajungă o pradă ușoară. Marele adversar s-a străduit acum să
câștige prin șiretenie ce nu reușise să obțină prin forță. Persecuția a încetat și a fost
înlocuită cu atracțiile primejdioase ale prosperității temporale și ale onoarei lumești.
Idolatrii au fost determinați să primească o parte din credința creștină, în timp ce au
respins adevăruri esențiale. Ei au mărturisit că-L acceptă pe Isus ca fiind Fiul lui
Dumnezeu și cred în moartea și învierea Lui, dar nu aveau nicio convingere de păcat și
nu simțeau nicio nevoie de pocăință sau de o schimbare a inimii. Cu unele concesii din
partea lor, ei au propus ca și creștinii să facă concesii, pentru ca toți să se poată uni pe
platforma credinței în Hristos.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 42)

• Decăderea începuse chiar în secolul întâi. Apostolul Pavel îi avertizase pe prezbiterii

adunați în Milet: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care
nu vor cruța turma și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri
498

stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30). Așa a fost și așa a
continuat în secolele următoare, iar episcopul de Roma a tins mereu spre supremație.
Page
 • A zis un istoric: „După succesiunea Cezarilor a venit succesiunea pontifilor din Roma.
Când Constantin a părăsit Roma, el a cedat papei scaunul său” (Labianca, profesor de
istorie, Universitatea din Roma). „În perioada dintre zilele apostolilor și convertirea lui
Constantin, ritualuri și ceremonii, despre care nici Pavel, nici Petru, nu auziseră
vreodată, s-au strecurat tăcute în uzanța bisericii și apoi au pretins rangul de instituții
divine” (Ancient Church, paginile vi-vii).

• Dar cea mai clară prezicere a apostaziei creștinismului a făcut-o apostolul neamurilor în
2 Tesaloniceni 2,3.4: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni (Hristos)
înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul
pierzării, protivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește ,Dumnezeu’ sau de
ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se
drept Dumnezeu.”

• Templul lui Dumnezeu amintit aici este biserica: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu
cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi
locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu’” (2 Cor
6,16).

• Iată un individ care se așază în templul lui Dumnezeu și se dă drept Dumnezeu!

Asemenea pretenții le-au ridicat papii, de exemplu: „Noi deţinem pe acest pământ locul
Dumnezeului atotputernic” (Papa Leo XIII).

• În Daniel 7,8.19-26, profeția vorbește despre o putere politico-religioasă, numită „cornul

cel mic”, care urma să fie succesoarea fiarei a patra, adică a imperiului roman. În
versetul 25 a fost prezis că acea putere va face schimbări în legea lui Dumnezeu, și așa a
fost. Auziți această declarație arogantă: „Papa are puterea să schimbe vremile, să
abroge legile şi să se dispenseze de orice, chiar şi de preceptele lui Hristos” (Decretal De
Translat. Episcop. Cap.).

• Așadar, creștinismul a fost modificat, amestecându-se cu păgânismul; astfel a rezultat

biserica imperială, persecutoare, cu sediul în Roma. Satana a acaparat biserica și a
modelat-o după chipul și asemănarea lui!

• Și unde era acum Israelul lui Dumnezeu? Fiți siguri că nu acest conglomerat păgân care
a pus mâna pe creștinism. Adevărații copii ai lui Dumnezeu au continuat să I se închine
în duh și în adevăr. Aceasta era biserica pustiei, despre care citim în Apocalipsa 12,6.13-
16.

• Dumnezeu a continuat să aibă un popor credincios prin întunericul evului mediu și mai
499

târziu, și-l va avea până la sfârșitul istoriei. Și în vecii vecilor: „Iată cortul lui Dumnezeu
cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi
Page
 Dumnezeul lor” (Apoc 21,3). „Ei vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor. . . .
Și vor împărăți în vecii vecilor” (22,4.5).

(03) A treia acaparare

• În 2 Tesaloniceni 2,3.4, apostolul Pavel zice: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip,

căci nu va veni (Hristos) înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi
omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte
Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

• Acest om al fărădelegii a acumulat putere, biserica devenind lumească, despotică şi

persecutoare a disidenţilor. Europa a fost dominată de Roma papală timp de multe
secole. Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu au trecut în ilegalitate, continuând să I se
închine lui Dumnezeu potrivit cu conştiinţa lor orientată după Scriptură.

• Această amalgamare a învăţăturilor creştine cu păgânismul este numită de Pavel

„lepădarea de credinţă” sau apostazie şi a avut loc în secolele 4-6 după Hristos. Biserica
a dobândit puteri imperiale şi a aruncat lumea în întunericul evului mediu, marcat de
fărădelegi şi intoleranţă. Papalitatea a devenit totalitară, persecutându-i pe aşa-numiţii
eretici şi controlând cârmuirile naţionale.

• Spre mijlocul celui de al doilea mileniu al erei creştine, persoane sincere din rândurile
puternicei Biserici Romano-Catolice au început să demaşte abuzurile clerului şi să pună
la îndoială dogme revoltătoare ale bisericii (aşa cum suntem informaţi de Global
Evangelism în programul Faith for Today and Hope for Tomorrow/Credință pentru astăzi
și nădejde pentru mâine, 2003, lecția 19, “Why So Many Denominations?”/„De ce
atâtea denominațiuni?”):

(01) pretenţia papei de a fi locţiitorul lui Hristos pe pământ;

(02) pretenţia de infailibilitate a bisericii şi a capului ei încoronat;
(03) eclipsarea lucrării de mijlocire a Marelui Preot Isus Hristos prin preoţia omenească
şi sacrificiul liturgic;
(04) natura meritorie a faptelor bune;
(05) doctrina penitenţei, a indulgenţelor şi a purgatoriului;
(06) pretenţia că biserica şi tradiţia ei au o autoritate mai mare decât aceea a Sfintei
Scripturi.

• În secolul al 14-lea, John Wycliffe (1320-1384), profesor de teologie la Universitatea din

Oxford, Anglia, a făcut un apel la reformă în întreaga creştinătate, nu numai în Anglia. El
este numit „Luceafărul Reformaţiunii.” Wycliffe şi urmaşii lui au tradus întreaga Biblie în
500

limba engleză, înainte de orice alt traducător. Scrierile lui i-au influenţat pe alţi
reformatori, ca, de exemplu, Jan Hus, Ieronim de Praga, Martin Luther, Ulrich Zwingli,
Jean Calvin şi mulţi alţii.
Page
 • Reformatorii au tradus Biblia în limba poporului şi au răspândit-o în ţările lor. Două mari
adevăruri au fost redescoperite şi promovate:

(01) Sola Scriptura, Biblia şi numai Biblia, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi unica regulă
de credinţă și practică religioasă.

(02) Îndreptăţirea păcătosului prin credinţa în Isus Hristos, adică mântuirea oferită ca
dar al harului divin acceptat prin credinţă.

• Reformaţiunea nu a realizat o întoarcere totală la adevărurile biblice şi la spiritualitatea

bisericii primare, din cel puţin trei motive:

(01) O astfel de restaurare cerea mai mult timp decât durata vieţii reformatorilor.

(02) Nu a existat unitate deplină între reformatori; ei s-au angajat în controverse

furioase şi noi sisteme dogmatice au fost stabilite, credincioşii fiind excomunicaţi şi
persecutaţi dacă îndrăzneau să depăşească limitele stabilite de reformatori.

(03) Fiecare biserică reformată a îngheţat în starea existentă la moartea reformatorului.

• În secolele care au urmat Reformaţiunii, noi entităţi bisericeşti s-au născut ca rezultat al
redescoperirii altor adevăruri biblice, care nu fuseseră acceptate sau chiar distinse de
către reformatori, ca, de pildă: botezul prin scufundare al persoanelor care înţeleg şi
cred Scripturile, a doua venire literală şi vizibilă a Domnului Isus Hristos, Sabatul zilei a
şaptea etc. Lucrarea Reformaţiunii a fost condusă de Dumnezeu, dar trebuia să
continue până la acceptarea tuturor învăţăturilor Bibliei aşa cum fuseseră predicate şi
practicate de către biserica apostolică.

• Ce s-a întâmplat însă cu protestantismul rezultat în urma Reformațiunii care a început la

mijlocului mileniului al doilea? O înghețare în stadiile atinse pe parcurs, refuz total de a
accepta orice nouă lumină din Scriptură. Dar nu s-a rămas nici la pozițiile adoptate de
reformatori, prin eforturile cărora au apărut toate aceste multe biserici.

• Arunci o piatră în sus: ea se duce până când energia imprimată este consumată, apoi
revine la sol. Ea nu poate rămâne nemișcată în aer: ori urcă, ori coboară. Dacă nu au
mers până la capătul procesului de reformare ca să ajungă la nivelul apostolic, aceste
biserici s-au adaptat treptat la doctrinele și tradițiile bisericii-mamă de la care au plecat.

• Unde este protestantismul acum? Foarte aproape de creștinismul apostaziat din care au
preferat să se desprindă. La 31 octombrie 1530, luteranii au prezentat în Augsburg,
Germania, mărturisirea lor de credință, în fața Dietei. La aproape 500 de ani de atunci,
pe data de 31 octombrie 1999, reprezentanți ai Bisericilor Catolică și Lutherană au
501

semnat tot în Augsburg o declarație comună, despre care se spune că, practic, a
însemnat anularea Reformațiunii.
Page
 • A doua solie îngerească declară această apostazie a protestantismului: „Apoi a urmat un
alt înger, al doilea, și a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat
toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’” (Apoc 14,8)

• Această decădere a protestantismului este detaliată în Apocalipsa 18,1-3: „După aceea,

am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere, și pământul s-a
luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare și a zis: ,A căzut, a căzut Babilonul cel mare!
A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei
păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și
împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa
desfătării ei.’”

• Bisericile protestante au păstrat multe urme de păgânism moștenite de la biserica

Romano-Catolică de care s-au desprins. Aceste erori au funcționat ca o drojdie care a
dospit toată plămădeala. Ele au ajuns la fel de păgâne ca și mama din care s-au născut.
Putem zice „creștinismul păgân numărul 1” și „creștinismul păgân numărul 2”.

• Are cineva vreo îndoială cu privire la acapararea de către Satana a protestantismului? El

a gândit așa: „V-ați reformat? Vă dau eu reformă!” Și le-a dat. A devenit el însuși
protestant și a remodelat protestantismul după chipul și asemănarea sa.

• Iată ce zice Spiritul Profetic despre acest dans între acapararea a doua și acapararea a
treia: „Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură
nelegitimă cu ,împărații pământului’ – bisericile de stat, prin relația lor cu guverne civile;
la fel alte denominațiuni, căutând favoarea lumii. Și termenul ,Babilon’ – confuzie –
poate fi în mod corespunzător aplicat la aceste formațiuni, toate pretinzând că își preiau
doctrinele din Biblie, însă împărțite într-o serie aproape nenumărată de secte, cu crezuri
și teorii foarte conflictuale.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 383)

• În Apocalipsa 13,11-17, protestantismul american este prezentat ca o putere care face

un chip fiarei și îi promovează agenda. Acest chip al fiarei dintâi, Roma Papală (vezi
versetele 1-10), înseamnă un sistem asemănător de apostazie și teroare împotriva
disidenților. Deja ura ca de balaur împotriva poporului rămășiței se observă cu claritate.
Protestanții sunt mai zeloși împotriva legii lui Dumnezeu chiar decât catolicii.

• Iată ce a zis un teolog catolic: „Duminica este întemeiată nu pe Scriptură, ci pe tradiție,

și este în mod distinct o instituție catolică. Întrucât nu există niciun text biblic în
legătură cu transferarea zilei de odihnă de la ultima la prima zi a săptămânii, protestanții
ar trebui să-și țină Sabatul sâmbăta și astfel să-i lase pe catolici în posesie deplină a
duminicii” (Catholic Record, 17 septembrie 1893).
502

• Dar protestanții sunt de altă părere: ei susțin cu încăpățânare că sabatul fals al zilei întâi
Page

a săptămânii este adevăratul sabat biblic. În ultima vreme și catolicii au trecut sub
 tăcere învinuirile de altădată că protestanții nu se conduc după Biblie în ce privește ziua
de odihnă și vin cu aceleași argumente forțate în favoarea sabatului fals.

• Satana a acaparat și protestantismul; nu a fost greu, date fiind reminiscențele catolice

pe care le-a cultivat mai departe. Și ce înseamnă toate aceste trei acaparări? A dispărut
Israelul lui Dumnezeu? Absolut deloc. Adevăratul protestantism, consecvent și
perseverent, a dus Reformațiunea la bun sfârșit. Acesta este Israelul lui Dumnezeu, care
a realizat restaurarea fidelității față de adevărul Sfintelor Scripturi.

• Această restaurare deplină a adevărului biblic a avut loc în a doua jumătate a secolului al
19-lea, când s-a format biserica rămășiței. Ea poate fi recunoscută pe baza acestor șase
criterii pe care ni le oferă Sfânta Scriptură:
(01) Este o mişcare religioasă profetică, chemată la existenţă la o dată profetică, prin
voinţa lui Dumnezeu şi nu a oamenilor, conform cu Daniel 8,13.14 – la sfârşitul celor
2.300 de ani, în 1844.

(02) Este o mişcare religioasă creştină care crede, practică şi propovăduieşte toate
învățăturile biblice în puritatea lor: „‚La lege şi la mărturie!’ Căci, dacă nu vor vorbi aşa,
nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isa 8,20).

(03) Este o mişcare religioasă ai cărei adepţi ţin toate poruncile lui Dumnezeu: „Şi
balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc 12,17). „Aici este răbdarea
sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (14,12).

(04) Este o mişcare religioasă hristocentrică (vezi Apocalipsa 14,12; Fapte 4,12).

(05) Este o mişcare religioasă condusă prin inspiraţie, având mărturia lui Isus, care este
spiritul profeţiei sau duhul proorociei (vezi Apocalipsa 12,17; 19,10).

(06) Este o mişcare religioasă care face lucrare misionară pe plan mondial (vezi
Apocalipsa 14,6-12; Matei 24,14).

• Singura societate de creştini în care sunt îndeplinite toate aceste condiţii este Biserica
Adventiştilor de Ziua a Şaptea. În numele ei sunt cuprinse două dintre punctele ei de
credinţă fundamentale: Sabatul zilei a şaptea a săptămânii, sâmbăta, care a fost
binecuvântat şi sfinţit de Dumnezeu la facerea lumii (vezi Geneza 2,2.3; Exodul 20,11), şi
cea de a doua venire a lui Isus Hristos în slavă (vezi Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11; Tit 2,13;
Apocalipsa 1,7 etc.).

• Stimați frați și surori, porțile sunt larg deschise pentru oricine: să vină în biserica
503

rămășiței, ca să avem împreună, în curând, parte fericită de întâlnirea cu Mântuitorul și

să ne bucurăm de o intrare binecuvântată în cetatea de sus! Amin!
Page

* * * *
 Cântarea de deschidere, 268: „Cetate tare-i Dumnezeu”

Cântarea de închidere, 274: „Biruitorul”

504
Page
 RĂPIREA CREDINCIOȘILOR
• Unul dintre cele mai frumoase și mai încurajatoare capitole ale Bibliei este Evrei 11. Ar
trebui citit foarte des. Începe cu definiția credinței, funcția ei și exemplificări multiple, o
serie lungă și neterminată de eroi ai credinței, arătându-se cum au manifestat ei
credința în chemările, făgăduințele și însărcinările lui Dumnezeu și cum i-a răsplătit
Dumnezeu pentru purtarea lor loială.

• I-a răsplătit? Da, și nu. Adică da, însă parțial. Cele mai glorioase răsplătiri aparțin
viitorului etern.

• Care a fost viziunea lor, care a fost visul lor de perspectivă? Să intre în cetatea lui
Dumnezeu. Iată versete care spun așa:
- „Căci el (Avraam) aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este
Dumnezeu” (versetul 10).
- „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au
văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ”
(versetul 13).
- „Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I
este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (versetul 16).
• Străini și călători pe pământ? Și noi cântăm așa:
„Suntem străini și călători,
căci țara noastră este sus.
Privim spre dânsa doritori,
pân’ la venirea lui Isus.
Refren: Nu va mai fi decât puțin,
spre-a mai trăi ca peregrin;
Isus, venind cum ne-a promis,
ne ia cu El în Paradis!
Spre-a ne putea păstra curați,
de lume noi ne-am despărțit;
Vrem să rămânem nepătați,
lăsând, deci, lumea, am ieșit. Refren
Și altădată un popor,
lăsând Egiptul, a ieșit,
Cătând cu toții cu mult dor
505

pământul cel făgăduit. Refren

Dar noi nu vrem să murmurăm
Page

ca Israelul de-alte dăți;

 Noi lui Isus ne-ncredințăm,
când vin cercări și greutăți. Refren
Și-apoi, când Domnul va veni
și va aduce ce-a promis,
atunci străini nu vom mai fi,
ci cetățeni în Paradis.” Refren
(Cântarea numărul 148, „Suntem străini și călători”, din Imnuri creștine, ediție veche)
• Ultimele două versete ale capitolul 11 din Epistola către Evrei ne explică de ce eroii
credinței nu au primit încă răsplătirile făgăduite și așteptate: „Toți aceștia, măcar că au
fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că
Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără
noi” (versetele 39 și 40). Această „desăvârșire” înseamnă aici „destinație”.

• Acum e clar, de ce „n-au primit ce le fusese făgăduit”, de ce visurile lor, de ce așteptările

lor, de ce speranțele lor, nu au fost încă împlinite: Dumnezeu nu dorea să ajungă ei în
cetate fără noi. Prin urmare, oamenii credinței din veacurile și mileniile trecute nu au
ajuns în cer. Doar cei menționați în Biblie: Enoh, Moise, Ilie, cei înviați odată cu Isus,
menționați în Matei 27,52.53.

• Nici David nu a primit răsplata: „Căci David nu s-a suit în ceruri” (Fapte 2,34), a zis
apostolul Petru către mulțime în predica lui din Ziua Cincizecimii.

• Credincioșii din trecut nu au ajuns în împărăția lui Dumnezeu, pentru că El nu dorea ca ei

să ajungă acolo fără noi. Dar noi fără ei? Putem ajunge numai noi în împărăția lui
Dumnezeu și ei să fie „lăsați în urmă”? Apostolul Pavel a zis că nu.

• Să citim în acest scop textul din 1 Tesaloniceni 4,13-18: „Nu voim, fraților, să fiți în
necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au
nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu îi va
aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem,
prin Cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom
lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel
și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos.
Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să-L
întâmpinăm pe Domnul în văzduh și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă
dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”

• Să reținem din acest pasaj inspirat următoarele idei de bază:

506

- nu trebuie să ne întristăm în legătură cu cei ce au adormit;

- ei au adormit în El (în Isus);
Page

- credința în învierea lui Hristos ne asigură că vor învia și cei ce au adormit în El;
 - unii credincioși vor fi în viață la venirea Domnului;
- ei nu vor merge în cer înaintea celor adormiți;
- primul act săvârșit de Isus după ce Se arată în nor va fi învierea celor credincioși;
- sfinții vii vor fi răpiți împreună cu ei în nori;
- împreună Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh;
- astfel, mântuiții vor fi totdeauna cu Domnul;
- gândurile acestea sunt o puternică sursă de mângâiere.
• „Răpiți împreună în nori în întâmpinarea Domnului în văzduh la venirea Sa.” Care întâi și
care pe urmă? Înviații sau transformații? Nici unii, nici alții, nu o iau înainte – toți odată
Îl întâlnesc pe Domnul în văzduh. Acest adevăr merită să fie subliniat!

• „Răpiți” – răpire. Este singura răpire despre care vorbește Sfânta Scriptură. Și nu este
secretă, rețineți lucrul acesta. Nu este și nu poate să fie secretă pentru că Domnul vine
„cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu”.

• Singura răpire despre care vorbește Sfânta Scriptură? Ba nu, a mai fost una, care o
ilustra pe aceasta generală. Când Ilie a plecat din Ghilgal la Betel, de acolo la Ierihon, și
de acolo la Iordan, Elisei s-a ținut morțiș după el (vezi 2 Împărați 2,1-14). De două ori ni
se spune că Elisei a fost întrebat de fiii proorocilor (studenți la teologie): „Știi că Domnul
răpește astăzi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” (Versetele 3 și 5)

• „Domnul îl răpește” . . . pe Ilie. Așa a și fost, o minunată răpire: „Pe când mergeau ei
vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul și Ilie s-a
înălțat la cer într-un vârtej de vânt” (versetul 11).

• Aceea da răpire! Dar nu a fost secretă. A observat-o Elisei, care era de față; Ilie i-a spus,
după ce el ceruse să vină peste el o îndoită măsură din duhul lui (vezi versetul 9): „Greu
lucru ceri. Dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa ți se va întâmnpla; dacă
nu, nu ți se va întâmpla așa” (versetul 10).

• Și l-a văzut: „Elisei se uita și striga: ,Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!’ Și
nu l-a mai văzut” (versetul 12). Nu l-a mai văzut, dar măcar a văzut răpirea fericită a
profetului Ilie. Deci nu a fost o răpire secretă. Și nici nu a fost Elisei singurul martor al
acelui măreț eveniment: „Cincizeci de inși dintre fiii proorocilor au sosit și s-au oprit la o
depărtare oarecare în fața lor și ei amândoi s-au oprit pe malul Iordanului” (versetul 7).
Versetul 8 ne spune că Ilie a lovit cu mantaua făcută sul apele Iordanului, care s-au
despărțit ca ei să treacă pe malul celălalt. La ce distanță se aflau fiii proorocilor de scena
răpirii lui Ilie? Socotiți și dumneavoastră – lățimea râului Iordan, care nu era nici Nil, nici
Amazon. Să zicem 100 de metri. Hai 200.
507

• Prin urmare, a fost un public de 51 de persoane care a văzut răpirea la cer a profetului
Ilie. Ei se uitau spre cer nostalgici, în timp ce fericitul se ducea în împărăția lui
Page
 Dumnezeu, iar ei erau lăsați în urmă. Dar așa ceva nu vor păți credincioșii la revenirea
Domnului: nimeni dintre ei nu se va uita cum alții sunt răpiți la cer mai devreme.

• Dar mai este o scenă de răpire la cer, amintită în Sfânta Scriptură, și nici aceea secretă.
O găsim în următoarele două texte:
- „Balaurul (Satana) a stătut înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce
Copilul, când Îl va naște. Ea a născut un Fiu, un Copil de parte bărbătească. El are să
cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier” (Apoc 12,4.5). Acest Copil de parte
bărbătească era Isus.
A mâncat balaurul Copilul de parte bărbătească rânduit să cârmuiască lumea? Nu,
pentru că iată ce ni se spune mai departe: „Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul
Lui de domnie” (versetul 5).
Hristos a fost „răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie”. Răpire secretă? Iată ce
ne spune al doilea text:
- „După ce a spus aceste lucruri (Isus către cei 11 ucenici ai Săi), pe când se uitau ei la El,
S-a înălțat la cer și un nor L-a ascuns din ochii lor. Și, cum stăteau ei cu ochii pironiți spre
cer (ca Elisei), pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au
zis: ,Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer
din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer’” (Fapte 1,9-11).
• E absolut clar: nici răpirea la cer a lui Ilie, nici cea a lui Isus, nu au fost secrete. Ele au
fost publice, observate de martori credincioși.

• Am văzut din cuvintele apostolului Pavel că toți credincioșii vor fi răpiți la cer în același
timp, cei înviați și cei transformați. Și ce rămâne în urma lor? Un pământ pustiu. Dar de
ce pustiu? Pentru că așa zice Biblia:
- „Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să le dea întristare celor ce vă întristează și să
vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului
Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L
cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui,
când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce
vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră” (2 Tes 1,6-
10).
- „Căci iată, Domnul vine într-un foc și carele Lui sunt ca un vârtej; Își preface mânia
într-un jăratic și amenințările în flăcări de foc. Căci cu foc Își aduce Domnul la
îndeplinire judecățile și cu sabia Lui pedepsește pe oricine; și cei uciși de Domnul vor fi
508

mulți la număr” (Isa 66,15.16).

• Răpiți la cer sunt toți credincioșii, în condiții de sunete puternice și lumini orbitoare
Page

pentru cei nemântuiți. Credincioșii Îl urmează pe Hristos la cer, în timp ce necredincioșii

 sunt pradă unei flăcări de foc, mistuiți de gloria prezenței Sale. Niciun om viu nu va
rămâne pe pământ în timpul acela. Pământul va fi pustiu timp de o mie de ani. Iată
texte care vorbesc despre pustiirea pământului:
- „Apropiați-vă, neamuri, să auziți! Popoare luați aminte! S-asculte pământul, el și ce-l
umple, lumea cu toate făpturile ei! Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și plin
de urgie pe toată oștirea lor; El le nimicește cu desăvârșire, le măcelărește de tot. Morții
sunt aruncați, trupurile lor moarte miros greu și se topesc munții de sângele lor. Toată
oștirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte și toată oștirea lor cade, cum
cade frunza de viță, cum cade frunza de smochin” (Isa 34,1-4).
- „Mă uit la pământ și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri și lumina lor a pierit! Mă
uit la munți și iată că sunt zguduiți și toate dealurile se clatină! Mă uit și iată că nu este
niciun om și toate păsările cerurilor au fugit!” (Ier 4,23-25)
- „,Vuietul ajunge până la marginea pământului, căci Domnul Se ceartă cu neamurile,
intră la judecată împotriva oricărei făpturi și-i dă pe cei răi pradă sabiei’, zice Domnul.
Așa vorbește Domnul oștirilor: ,Iată, nenorocirea merge din popor în popor și o mare
furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea
vor fi întinși de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliți, nici adunați,
nici îngropați, ci vor fi un gunoi de pământ’” (Ier 25,31-33).
- „,Voi nimici totul de pe fața pământului’, zice Domnul. ,Voi nimici oamenii și vitele,
păsările cerului și peștii mării, pietrele de poticnire și pe cei răi împreună cu ele; voi
nimici cu desăvârșire pe oameni de pe fața pământului’, zice Domnul” (Țef 1,2.3).
• Observați că vine un timp când Domnul îi va nimici pe cei răi și orice formă de viață de
pe toată suprafața planetei noastre. Atunci pământul va fi plin de cadavre. Singurii
locuitori ai pământului vor fi Satana și îngerii lui răi, ca să contemple rezultatele
rebeliunii lor împotriva Creatorului. Pământul va fi „pustiu și gol”, ca la facerea lumii
(vezi Geneza 1,2), în ebraică „tohu vabohu”.

• Deci, după răpirea publică la cer a tuturor credincioșilor, înviați și transformați,

pământul nu va mai avea locuitori umani, ci va fi pustiu și gol. Toți credincioșii vor fi în
cer, toți necredincioșii transformați în cadavre. Satana nu va mai avea pe cine să înșele,
de aceea ni se spune că va fi legat: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care
ținea în mână cheia adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel
vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc,
l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până
se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme”
(Apoc 20,1-3).

•
509

Vorbirea este simbolică: diavolul este un duh, el nu poate fi legat cu un lanț metalic.
Lanțul și izolarea înseamnă împrejurările care-l pun în imposibilitate de a mai activa, de
a înșela oameni. Iar în timpul celor o mie de ani credincioșii sunt în cer și domnesc: „Și
Page

am văzut niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am
 văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia
înviere. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte
n-are nicio putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o
mie de ani” (versetele 4-6).

• În urmă cu peste un sfert de secol, pe când păstoream prima comunitate adventistă de

ziua a șaptea română din Atlanta, a venit la adunare un bărbat de vreo 45-50 de ani. Era
cam vorbăreț și cam incisiv. I-am spus că aș dori să-i fac o vizită, mai exact să-l iau la
mine acasă de la adresa unde locuia, pentru că el nu avea mașină, să stăm de vorbă,
apoi să-l duc înapoi. A zis așa: „Da, veniți, dar grăbiți-vă, până nu are loc răpirea!”

• Răpirea? O colegă de lucru a soției mele a zis către ea, pe când locuiam în Arizona: „Eu
sunt gata pentru răpire!”

• Despre ce fel de răpire vorbesc oamenii aceștia? Despre un kidnapping? Nu, despre o
răpire secretă efectuată de Hristos și care, chipurile, ar fi susținută de Biblie. Adică
Hristos Își va răpi biserica și o va duce la cer ca să fie în siguranță în timpul marii
tribulații, iar ceilalți oameni rămân pe pământ și trec printr-o serie de experiențe critice.
Ei sunt lăsați în urmă pentru o altă perioadă de har!!!

• Teoria aceasta a fost inventată de catolici la Conciliul din Trent, care s-a ținut cu unele
întreruperi în anii: 1545-1547, 1551-1552, 1562-1563. Scopul a fost combaterea
Reformațiunii. M-am uitat pe internet să văd ce se spune despre „răpirea secretă”;
interesant este că sursele consultate combat această teorie, dar vin cu altele la fel de
ciudate, că femeia (biserica) va fi ascunsă de către Hristos timp de 1260 de zile literale,
adică 3 ani și șase luni în termeni calendaristici.

• Ce susține teoria răpirii secrete? Iată unele idei care o compun:

- Adevărații credincioși ai Domnului Isus Hristos vor fi răpiți la cer în mod secret,
șterpeliți unul câte unul de oriunde se găsesc: din pat, de la locurile de muncă, din
mijloace de transport etc.; pus și simplu dispar. (Există un serviciu care trimite aproape
zilnic mesaje prin telefon despre copii care au dispărut. Cam așa ceva, dar dispariție
fericită!).
- Răpirea este iminentă, adică poate să aibă loc oricând.
- Când va avea loc, această răpire va lua lumea prin surprindere.
510

- Prin dispariția multor indivizi de valoare, societatea omenească în general, economia,

vor fi brusc ruinate.
Page
 - Conducători de trenuri și de autobuze vor fi printre cei ce se vor face nevăzuți,
dispărând în mod misterios din cabinele lor și lăsând în urmă pasageri speriați.
- Bisericile pierd jumătate dintre membrii lor, care dispar de pe bănci și de la amvoane.
- Persoane dragi dispar în mod subit de la masă sau din dormitor.
- Presa nu se va mai ocupa de nimic altceva decât de dispariția misterioasă a acestor
persoane.
- Răpirea secretă va avea loc cu circa 7 ani înainte de a doua venire a lui Hristos.
- După răpirea secretă va veni marea strâmtorare despre care se vorbește în cartea
Apocalipsa.
- În timpul strâmtorării se va arăta un dictator mondial, antihristul, care se va așeza
într-un templu reconstruit în Ierusalim, se va da drept Dumnezeu și va cârmui omenirea
cu cruzime.
- Oamenii lăsați în urmă vor fi: unii creștini care nu s-au calificat pentru răpire;
majoritatea evreilor; națiunile nepocăite.
- Perioada aceea este o a doua șansă pe care Dumnezeu o dă omenirii pentru a se pocăi,
în absența bisericii aflate acum în cer. Deci, nu mai există credincioși adevărați pe
pământ care să predice omenirii evanghelia, dar se produce o convertire în masă! Mai
bine în absența bisericii decât în prezența ei!!!
• Nu înțeleg ce interes are Dumnezeu să creeze un astfel de haos, în timp ce nu le retrage
celor rămași în urmă posibilitatea pocăinței și a mântuirii. „Left behind” (lăsați în urmă)
pentru pocăință? Ați văzut că venirea Domnului nu lasă oameni vii pe pământ, ci
cadavre neîngropate, de la un capăt la altul al planetei.

• În Statele Unite a fost lansată literatură și a fost turnat și rulat pe scară largă un film
serial cu titlul „Left Behind” și oamenii l-au urmărit cu mare interes. Iată ce a zis
teologul adventist Samuele Bacchiocchi despre aceste publicații și înscenări:
„Nu este nicio îndoială că Tim LaHaye și Jerry Jenkins au făcut un serviciu fantastic
determinându-i pe oameni să creadă că romanul lor de ficțiune despre o dispariție
bruscă în aerul rar a milioane de creștini este adevăr biblic. O cauză însemnată a
succesului lor este faptul că, atât cartea lor de ficțiune, cât și filmul realizat, sunt bazate
pe ceea ce cei mai mulți creștini evanghelicali au fost învățați să creadă, anume că foarte
curând creștini credincioși vor fi în mod secret și instantaneu înșfăcați de pe acest
pământ, lăsând în urmă o masă de evrei necredincioși și oameni neconvertiți, care vor
avea de trecut prin cea mai rea strâmtorare pe care a văzut-o vreodată lumea aceasta.
Această doctrină, cunoscută ca ,răpirea secretă ’, este, fără îndoială, una dintre cele mai
511

mari amăgiri ale timpului nostru. Ea prezintă în mod grosolan nu numai învățăturile
biblice despre revenirea lui Hristos, ci însuși caracterul lui Dumnezeu. Îl descrie ca pe o
Page

Ființă discriminatorie, care aplică tratament preferențial bisericii, pe care în mod secret
 o răpește de aici, lăsându-i în urmă pe aceia care urmează să fie mântuiți sau distruși
mai târziu.” (Din Newsletter/Scrisoare informativă, pagina 4)
• Două șanse la mântuire? Pentru cei răpiți în mod secret și instantaneu la cer mai întîi, și
apoi pentru alții? Eu vă mărturisesc că, dacă ar exista două șanse de pocăință, de acces
la mântuire, eu aș prefera-o pe prima! Nu pe a doua, care e o pură invenție, care nu va
exista niciodată. Revenirea Domnului pune capăt istoriei acestei lumi în starea ei
actuală. Aceasta este una dintre cele mai criminale amăgiri satanice, care sună cam așa:
„Nu trebuie să te pocăiești acum, vei mai avea o ocazie!” Contrar îndemnului Scripturii,
care zice: „Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: ,Astăzi’, pentru
ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului” (Evr 3,13). „Să
luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna
Lui, niciunul dintre voi să nu se pomenească venit prea târziu” (4,1).

• Iată ce zice Spiritul Profetic despre așa zisa „a doua șansă” („second chance”):
„Nu va exista un har viitor în care să ne pregătim pentru veşnicie. În această viaţă
trebuie să ne îmbrăcăm cu haina neprihănirii lui Hristos. Aceasta este singura noastră
ocazie de a ne forma caractere pentru căminul pe care Hristos l-a pregătit pentru cei ce
ascultă de poruncile Lui” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina
319).
• Deci, teoria răpirii secrete a bisericii își are sorgintea în conspirația iezuită pusă la cale la
Conciliul din Trent. Toți reformatorii și toți protestanții au repudiat-o imediat. De fapt,
iezuiții încercau să salveze bazele dominației mondiale a papalității. Cum protestanții
susțineau principiul Sola Scriptura, adică Biblia și numai Biblia ca regulă de credință și
practică religioasă, iezuiții au studiat profețiile biblice și au scris câteva cărți în care
„demonstrau” că profețiile biblice nu susțin că papalitatea ar fi anticristul, așa cum
ziceau reformatorii, ci un individ misterios și periculos care se va arăta în viitor.

• Dar protestanții nu au acceptat această rătăcire subtilă decât în secolul al 19-lea, când a
fost promovată de unii teologi anglicani. Și acum toată lumea protestantă crede așa.

• Lăsând la o parte originea teoriei răpirii secrete în conspirația iezuită din secolul al 16-
lea, plăsmuită la Conciliul din Trent, ne întrebăm pe ce texte biblice caută astăzi acești
teoreticieni protestanți să-și argumenteze teoria. Iată-le:
(01) „Vă spun că, în noaptea aceea, doi inși vor fi în același pat, unul va fi luat și altul va
fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi bărbați
vor fi la câmp: unul va fi luat și altul va fi lăsat” (Luca 17,34-36).
Ucenicii au întrebat: „Unde, Doamne?” (Versetul 37). Adică: „Unde se va întâmpla așa
512

ceva?” Sau: „Unde vor fi duși cei luați?” Răspunsul Domnului a fost cifrat și dificil de
interpretat: „Unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii” (același verset).
Page
 Și, totuși, cuvintele Domnului pot fi înțelese, dacă nu rămânem la acest text. Deci vulturi
și trupuri; în Matei 24,28: „Oriunde va fi stârvul (în nota de subsol: hoit, mortăciune),
acolo se vor aduna vulturii.” Așa, peste cadavrele întinse de la un capăt al pământului la
celălalt, neadunate, nejeluite, neîngropate, se vor repezi vulturii. Așa citim în Apocalipsa
19,17.18: „Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas
tare și a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: ,Veniți, adunați-vă la
ospățul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor,
carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni, slobozi și
robi, mici și mari!’” (Apoc 19,17.18). Luare/neluare înseamnă mântuire/pierdere.
(02) „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care
are să vină peste lumea întreagă, ca să-i încerce pe locuitorii pământului” (Apoc 3,10).
(03) „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel
dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine, mi-a zis:
,Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!’ Numaidecât am
fost răpit în Duhul” (4,1.2).
• Toate aceste pasaje biblice sunt scoase din context și nu se referă deloc vreo răpire
viitoare a copiilor lui Dumnezeu de pe pământ. Ideea că Hristos Își va muta biserica în
cer înainte de timpul strâmtorării nu corespunde cu practica Sa din timpurile vechi și din
timpuri mai noi. Biserica a suferit foarte mult din cauza persecuțiilor atât în secolul întâi
și în secolele următoare în timpul imperiului roman, cât și în anii prigonirilor papale.
Hristos nu a luat biserica la cer ca s-o scape de necazuri, ci a lăsat-o pe pământ și a
ocrotit-o, deși a îngăduit ca mulți slujitori devotați ai Săi să-și dea viața pentru
evanghelie. Milioane.

• Să analizăm cele zece plăgi din Egipt. Dumnezeu avea acolo un popor, în mijlocul
păgânilor; păgânii au fost biciuiți de plăgi, dar nu copiii lui Israel. Iată detaliile la cele
zece plăgi:
(01) Apa transformată în sânge (vezi Exod 7,20-25) = nimic nu este zis despre Gosen.
(02) Invazia de broaște (vezi capitolul 8,6-14) = nimic nu este zis despre Gosen.
(03) Invazia de păduchi (vezi capitolul 8,17-19) = nimic nu este zis despre Gosen.
(04) Invazia de muște câinești (vezi capitolul 8,24) = Gosen este amintit în versetele 22 și
23: „Dar, în ziua aceea, voi deosebi ținutul Gosen, unde locuiește poporul Meu, și acolo
nu vor fi muște, pentru ca să cunoști că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ținutului acestuia.
Voi face o deosebire între poporul Meu și poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.”
(05) Ciuma vitelor (vezi capitolul 9,1-7) = nicio vită a lui Israel nu a pierit (versetele 4, 6,
7): „Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui
513

Israel. Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: și iată că nicio vită din turmele lui Israel
nu pierise” (versetele 6 și 7).
Page

(06) Vărsatul negru (vezi capitolul 9,8-12) = nimic nu este zis despre Gosen.
 (07) Piatra și focul (vezi capitolul 9,22-25) = Gosen a fost scutit: „Numai în ținutul Gosen,
unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra” (versetul 26).
(08) Invazia de lăcuste (vezi capitolul 10,13-15) = nimic nu este zis despre Gosen.
(09) Întuneric de trei zile (vezi capitolul 10,21-23) = întunericul nu s-a lăsat peste
poporul lui Dumnezeu: „Dar în locurile unde locuiau toți copiii lui Israel era lumină”
(versetul 23).
(10) Moartea întâilor născuți (vezi capitolul 12,29.30 și 11,4-6) = la israeliți nu a murit
nimeni. Așa zisese Domnul: „Dar, dintre toți copiii lui Israel, de la oameni până la
dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să știți ce deosebire face
Domnul între egipteni și Israel” (11,7). Și așa a fost.
• În cinci dintre cele zece cazuri nu se spune nimic despre scutirea de plăgi de care s-au
bucurat copiii lui Israel, de aceea unii au tras concluzia pripită că acele plăgi au căzut și
peste israeliți pentru a-i pedepsi pe cei nepocăiți. Nici vorbă! Vedeți că nepocăiții au
ieșit din Egipt împreună cu pocăiții. Tăcerea nu este un argument. Dumnezeu a revărsat
cele zece plăgi asupra egiptenilor, dar niciuna asupra copiilor Săi. Din contra, este
interesant să constatăm că Dumnezeu Și-a ocrotit poporul „în ceasul încercării” și așa va
face la sfârșit.

• Ar fi absurd să credem că El îi ia pe credincioși la cer, apoi vin necazurile peste cei

nepocăiți. Când vine a doua oară, Hristos nu găsește pământul gol de credincioși, ci ei Îl
așteaptă:

- „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați

capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21,28).

- „În ziua aceea vor zice: ,Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că
ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim și să ne
bucurăm de mântuirea Lui!’” (Isa 25,9)

- „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne
până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu
un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și
întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți
împreună cu ei în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi
totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tes 4,15-18).

• „Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte!” Ce mângâiere ar fi să-ți dispară soția,

ducându-se chiar la cer, și să rămâi în urmă pentru o pocăință ulterioară discutabilă? Nu
514

e mai bine să vă duceți acolo împreună? Ba da, și așa, numai așa, a programat
Mântuitorul nostru iubit!
Page
 „Astfel se va împlini făgăduința lui Hristos către ucenicii Lui, ,Mă voi întoarce și vă voi lua
cu Mine’ (Ioan 14,3). Pe aceia care L-au iubit și L-au așteptat, El îi va încununa cu slavă,
cinste și nemurire. Credincioșii morți vor ieși din mormintele lor, iar cei care sunt în
viață vor fi răpiți împreună cu ei ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi
glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzică ce a atins vreodată urechea muritoare,
zicând către ei, Lupta voastră s-a încheiat. ,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de
moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’ (Matei 25,34). Mult
se pot bucura ucenicii în nădejdea revenirii Domnului lor.” (The Acts of the Apostles/
Faptele apostolilor, pagina 34)

• Să analizăm pe scurt cele șapte plăgi sau urgii de la sfârșit, cu care se termină mânia lui
Dumnezeu (vezi Apocalipsa 15,1).
(01) Potirul golit pe pământ, o rană rea și dureroasă i-a lovit pe „oamenii care aveau
semnul fiarei și care se închinau icoanei ei” (Apoc 16,2).
(02) Potirul vărsat în mare, apele mării transformându-se în sânge și având ca rezultat
moartea tuturor făpturilor vii din mare (vezi versetul 3).
(03) Potirul vărsat în râuri și în izvoarele apelor, a căror apă a devenit sânge (vezi
versetele 4-7).
(04) Potirul vărsat peste soare, care i-a dogorit pe oameni cu focul lui (vezi versetele 8 și
9).
(05) Potirul vărsat peste scaunul de domnie al fiarei, împărăția sa fiind acoperită de
întuneric (vezi versetele 10 și 11).
(06) Potirul vărsat peste râul cel mare, Eufrat, care a secat (vezi versetul 12).
(07) Potirul vărsat în văzduh, având ca urmare fulgere, glasuri, tunete, un mare
cutremur de pământ și o grindină de aproape un talant, care a căzut din cer peste
oameni (vezi versetele 17-21).
• Numai la prima plagă se spune că a căzut peste cei ce aveau semnul fiarei și se închinau
icoanei ei, și nu se spune că cei credincioși ar fi fost scutiți; dar e logic, ca și în cazul
Egiptului, să admitem că aceeași țintă au avut toate cele șapte plăgi, în timp ce copiii lui
Dumnezeu sunt ocrotiți.

• În Apocalipsa 14,9.10 se spune că închinătorii la fiară și la icoana ei, care primesc semnul
ei pe frunte sau pe mână, vor bea din „vinul mâniei lui Dumnezeu”. În Apocalipsa 15,1,
citim că s-a arătat un semn mare și minunat: „. . . șapte îngeri care aveau șapte urgii,
cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.” Deci, a bea din vinul mâniei
lui Dumnezeu înseamnă a fi lovit cu cele șapte urgii cu care se isprăvește mânia lui
515

Dumnezeu.
Page
 • Răpire secretă a credincioșilor la cer pentru a fi departe de locul producerii celor șapte
urgii sau plăgi? Nu așa zice Biblia și nu acesta este programul lui Dumnezeu.
Mântuitorul S-a rugat așa:
- „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17,15).
- „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (versetul 16).
• E clar, Dumnezeu nu-i va lua pe copiii Săi din lume, nicio răpire secretă pentru siguranță.
Ei vor rămâne pe pământ până la revenirea în slavă a Domnului Isus Hristos. Va fi
strâmtorare printre neamuri, nici credincioșii nu vor fi scutiți de necazuri, dar vor fi
păstrați prin puterea lui Dumnezeu și vor fi izbăviți din ele: „În vremea aceea, Se va scula
marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de
strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în
vremea aceea poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte” (Dan
12,1).

• În Apocalipsa 12,6.13-16, se vorbește despre femeia învăluită în soare, cu luna sub

picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, adică despre mireasa lui Hristos,
biserica adevărată și curată a Noului Testament. Despre Copilul de parte bărbătească
născut ei se spune în versetul 5 că „a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de
domnie”.

• Deci Mirele a fost răpit la cer. Nu se spune la fel despre mireasă. Aceasta (femeia) este
ascunsă în pustie, hrănită, ocrotită, izbăvită, mântuită, în cele din urmă proslăvită și,
într-adevăr, dusă la cer la revenirea Domnului Isus Hristos în slavă.

• Deci femeia rămâne pe pământ, nu se produce nicio răpire secretă a ei la Dumnezeu și

la scaunul Lui de domnie înainte de sfârșitul timpului, cum a fost răpit Copilul de parte
bărbătească. Și totuși, și femeia va fi răpită la cer la venirea Domnului: nu înainte de
aceea, nu în rate, unul câte unul, pe furiș, ci în mod public, toți deodată – cei morți
înviați, cei vii transformați, în văzul celor pierduți. Ca să-L întâmpine pe Domnul în
văzduh și să fie totdeauna cu El.

• A zis Isus: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în
Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc
să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1-3). Atunci îi va lua pe
credincioși la cer: după ce le-a pregătit un loc și S-a întors ca să-i ia cu El.

• Așa S-a și rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia, pe
516

care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai
iubit înainte de întemeierea lumii” (17,24).
Page
 • Să fim acolo unde este Mântuitorul, cu El, nedespărțiți. Ce bucurie, ce fericire!
Doamne, Te așteptăm, vino mai curând! Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 34: „Spre Cel din slăvi”
Cântarea de închidere, 287: „Fiți tari în credință!”
517
Page
 „DREPTUL LA POMUL VIEȚII”
• Dorința noastră a tuturor este ca într-o zi să ne bucurăm de posibilitatea care le-a fost
retrasă lui Adam și Eva după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, anume de a avea acces
nestânjenit și nelimitat la pomul vieții. Am intitulat predica aceasta „Dreptul la pomul
vieții”. Drept? Da. Știți de unde am luat cuvintele acestea? Trebuie să știți. Ele se află
în ultima carte a Bibliei, pe ultima pagină și pe ultima coloană și sună așa: „Ferice de cei
ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!” (Apoc
22,14)

• Să vedem acum toate textele din Sfânta Scriptură care vorbesc despre pomul vieții, ca să
avem un tablou complet al acestei noțiuni:
- „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și
buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului”
(Gen 2,9).
- „Domnul Dumnezeu a zis: ,Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele și
răul. Să-l împiedicăm dar acum, ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții,
să mănânce din el și să trăiască în veci’” (3,22).
- „Astfel l-a izgonit El pe Adam; și, la răsăritul Grădinii Edenului, a pus niște heruvimi,
care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții”
(versetul 24).
- „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul: ,Celui ce va birui îi voi da să
mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu’” (Apoc 2,7).
- „În mijlocul pieții cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind
douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la
vindecarea neamurilor” (22,2).
- „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în
cetate!” (Versetul 14)
- „Și, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate
Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”
(versetul 19).
• Ar mai fi două texte despre pomul vieții; ele sunt metaforice, dar le amintesc pentru
întregire:
- „Ea (înțelepciunea) este un pom de viață pentru cei ce o apucă și cei ce o au sunt
fericiți” (Prov 3,18).
518

- „Rodul celui neprihănit este un pom de viață și cel înțelept câștigă suflete” (11,30).
Page
 • În Grădina Edenului erau „tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare”, pe
care Dumnezeu îi făcuse „să răsară din pământ” (Gen 2,9). În afară de toți aceștia, mai
erau doi, care ieșeau cu totul în evidență, și au fost menționați pe nume:
- pomul vieții,
- pomul cunoștinței binelui și răului (numit și pomul oprit).
• Primul dintre acești doi pomi era indispensabil pentru posedarea vieții veșnice, celălalt
făcea viața veșnică imposibilă. Așa ne spune Inspirația Profetică despre cel dintâi:
„Pentru a poseda o existență nesfârșită, omul trebuia să continue a mânca din pomul
vieții. Fără aceasta, vitalitatea lui avea să se reducă treptat până la stingerea vieții”
(Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 60).
• De ce era Satana neapărat interesat ca ei să mănânce tocmai din pomul pe care
Dumnezeu li-l oprise?
„Era planul lui Satana ca Adam și Eva, prin neascultare, să-și atragă dezaprobarea lui
Dumnezeu și apoi, dacă nu obțineau iertare, el spera că ei vor mânca din pomul vieții,
perpetuând astfel existența păcatului și a mizeriei. Însă, după căderea omului, îngeri
sfinți au fost imediat însărcinați să păzească pomul vieții. Împrejurul acestor îngeri
emanau raze de lumină care aveau aspectul unei săbii învăpăiate. Nimănui din familia
lui Adam nu i s-a permis să treacă bariera aceea pentru a gusta din fructul dătător de
viață; de aceea nu există niciun păcătos nemuritor.” (Ibid.)
• Dar de ce nu a făcut Dumnezeu imposibilă consumarea din pomul cunoștinței binelui și
răului sau de ce l-a sădit?
„Pomul cunoștinței, care se afla lângă pomul vieții în mijlocul grădinii, urma să fie un
test al ascultării, credinței și iubirii primilor noștri părinți. În timp ce le era permis să
mănânce după plăcere din orice alt pom, lor li s-a interzis să guste din acesta ca să nu
moară” (Ibid., paginile 48-49).
• Satana ura pomul vieții, pentru că acesta garanta continuitatea vieții pentru cei
ascultători de Dumnezeu. Înainte de căderea lor, el ar fi fost în stare:
- să-l ascundă din fața ochilor lor;
- să culeagă toate roadele, pentru ca ei să nu mai găsească nimic în el;
- să-i împiedice să ajungă la el;
- să taie pomul vieții sau să-i dea foc.
• Bineînțeles că nu i s-ar fi îngăduit să facă niciunul dintre lucrurile acestea. Pomul era
acolo, la dispoziția primilor noștri părinți.

• Existența nesfârșită a ființelor omenești depindea astfel de două condiții:

519

- condiția pozitivă – să mănânce din pomul vieții;

Page

- condiția negativă – să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului.

 • Adam și Eva aveau de ales între pomul vieții, dătător de viață, și pomul cunoștinței
binelui și răului, aducător de moarte. Și noi avem de făcut aceeași alegere: „Iată, îți pun
înainte viața și binele, moartea și răul. . . . Iau azi cerul și pământul martori împotriva
voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața,
ca să trăiești, tu și sămânța ta” (Deut 30,15.19).
„Ascultare, perfectă și perpetuă, a fost condiția fericirii eterne. Cu aceeași condiție el
(omul) putea avea acces la pomul vieții” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți,
pagina 49).
• Eliminarea lui Adam și Eva din Grădina Edenului se baza pe o cauză și pe un scop:
- cauza – neascultarea de Dumnezeu, prin consumarea fructului pomului cunoștinței
binelui și răului;
- scopul – să nu mănânce de acum și din pomul vieții.
• Oprirea accesului la pomul vieții a fost spre binele oamenilor – ca să nu trăiască la
nesfârșit în păcat și mizerie. Nemaiconsumând din acel fruct, oamenii au devenit și au
rămas muritori: „Am auzit un înger întrebând: ,Cine din familia lui Adam a trecut de
sabia învăpăiată și a gustat din pomul vieții?’ Am auzit un alt înger zicând: ,Nimeni din
familia lui Adam nu a trecut de sabia cea învăpăiată și nu a gustat din acel pom, de
aceea nu există niciun păcătos nemuritor’” (Christian Experience and Teachings of Ellen
G. White/Experiența creștină și învățăturile lui Ellen G. White, pagina 108).

• Bine, dar de ce nu li s-a îngăduit să mănânce măcar o dată din pomul vieții după căderea
lor în păcat? Ar fi fost suficient pentru a trăi în veci? Nu, repet un citat:
„Pentru a poseda o existență nesfârșită, omul trebuia să continue a mânca din pomul
vieții. Fără aceasta, vitalitatea lui avea să se reducă treptat până la stingerea vieții”
(Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 60).
• „Omul trebuia să continue a mânca din pomul vieții”, deci nu era suficient să mănânce
din el o singură dată. Atunci de ce nu i s-a permis? Pentru că fiecare gustare din acel
fruct adăuga ani la viață, să zicem 50 de ani la fiecare gustare, cine știe. Astfel de
prelungiri ar fi fost periculoase. Nu era bine pentru ei să trăiască mai mult decât au
trăit. Viața de păcat trebuia să se termine, nu să fie prelungită, fie și cu puțin.

• Dar altă întrebare ne vom pune: au mâncat Adam și Eva din pomul vieții înainte de
căderea în păcat? Eu cred că da, pentru că aveau voie să mănânce din el și de ce nu ar fi
făcut-o? De unde știm că aveau voie? Foarte simplu: dacă nu aveau voie să mănânce
din el, de ce mai era acolo? Și încă ceva: nu doi pomi au fost opriți, ci numai unu:
„Domnul Dumnezeu i-a dat omului porunca aceasta: ,Poți să mănânci după plăcere din
orice om din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în
520

ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit’” (Gen 2,16.17).
Page
 • Clar? Din toți ceilalți pomi puteau mânca, inclusiv din pomul vieții, dar nu din pomul
cunoștinței binelui și răului. Un singur pom era oprit.

• De ce nu a pus Dumnezeu niște heruvimi cu sabie învăpăiată în jurul pomului cunoștinței

binelui și răului, pentru a face consumarea din el imposibilă? Atunci acel pom nu ar fi
avut niciun rost. Repet acest citat, care ne arată de ce a fost sădit și de ce a fost oprit:
„Pomul cunoștinței, care se afla lângă pomul vieții în mijlocul grădinii, urma să fie un
test al ascultării, credinței și iubirii primilor noștri părinți. În timp ce le era permis să
mănânce după plăcere din orice alt pom, li s-a interzis să guste din acesta ca să nu
moară” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 48-49).
• Deci, un test al ascultării. Încercarea de felul acesta era nu numai o verificare a loialității
lor, pentru că Dumnezeu știa rezultatul dinainte, ci era o manifestare a libertății de
voință cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe Adam și pe Eva, cum și pe toate ființele
raționale din întregul univers. Și era un mod de dezvoltare a caracterului. Eu gândesc
că, dacă un astfel de test nu ar fi existat, ei înșiși ar fi trebuit să-l ceară: „Doamne, dă-ne
o posibilitate de a ne fortifica voința, disciplina de sine!” Dar Dumnezeu tocmai așa a
gândit și a făcut, în favoarea lor și spre binele lor.

• Grădina Edenului a fost mutată în cer înainte de potop:

„Grădina Eden a rămas pe pământ mult timp după ce omul devenise un exilat din
cărările ei plăcute. Neamului omenesc căzut i s-a îngăduit multă vreme să privească la
căminul inocenței, accesul lor fiind barat numai de îngerii veghetori. La poarta păzită de
heruvimi a Paradisului se manifesta slava divină. Aici veneau Adam și fiii lui să I se
închine lui Dumnezeu. Aici au înnoit voturile lor de ascultare de legea a cărei călcare îi
izgonise din Eden. Când valul nelegiuirii s-a răspândit în lume și răutatea oamenilor a
determinat nimicirea lor printr-un potop de ape, mâna care sădise Edenul l-a retras de
pe pământ. Însă, la restaurarea finală, când va fi ,un cer nou și un pământ nou’
(Apocalipsa 21,1), urmează să fie restabilit, împodobit în mod mai glorios decât la
început.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 62)
• În ultimul capitol din Biblie se vorbește despre această restaurare a Grădinii Edenului:
„Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de
domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieții cetății și pe cele două maluri ale
râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și
frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apoc 22,1.2).

• Pomul vieții, dispărut în Geneza, reapare în Apocalipsa, cu date suplimentare: el

produce douăsprezece feluri de roade și rodește în fiecare lună, iar frunzele lui sunt
vindecătoare. Pomul acela trebuie să fie colosal, dacă toți mântuiții, miliarde, pot
521

mânca din el.

Page
 • Și, dacă ar refuza cineva să mănânce atunci din pomul vieții, ar muri? Nu mă întrebați
lucrul acesta despre o țară unde „moartea nu va mai fi” (Apoc 21,4). Mântuiții vor
mânca din el cu siguranță și cu regularitate. Biblia ne spune că în Hristos avem viața
veșnică:
- „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și
pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
- „Isus i-a zis (lui Marta): ,Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi
murit, va trăi’” (11,25).
- „Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu
îl voi învia în ziua de apoi” (6,40).
- „Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va
arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Col 3,3.4).
- „Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică și această viață este în
Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viața; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1
Ioan 5,11.12).
• Nu poate fi mai clar și mai sigur: la viața veșnică se ajunge numai prin Hristos. Atunci ce
rol are pomul vieții? De ce e necesar? Dumnezeu știe lucrul acesta și nu ni l-a explicat,
dar viața veșnică pe care ne-o asigură Hristos depinde și de consumul din fructele
pomului vieții. Pe acolo trece calea spre menținerea vieții veșnice pe care o avem în
Hristos.

• Să auzim această mărturie interesantă cu privire la pomul vieții accesibil muritorilor

răscumpărați:
„În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită o țară. Acolo, Păstorul ceresc Își
conduce turma la izvoare de ape vii. Pomul vieții își produce fructele în fiecare lună, iar
frunzele pomului sunt pentru serviciul neamurilor. Există fluvii curgând fără încetare,
clare cum e cristalul și, pe lângă ele, pomi ce se leagănă își vor arunca umbrele pe
cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului.” (The Adventist Home/Căminul
adventist, pagina 542)
• Ați observat că pomul vieții rodește în fiecare lună. Iar în Isaia 66,22.23, profetul redă
cuvintele Domnului, care zice: „,Căci, după cum cerurile cele noi și pământul cel nou, pe
care le voi face, vor dăinui înaintea Mea’, zice Domnul, ,așa va dăinui și sămânța voastră
și numele vostru. În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat va veni orice făptură să se
închine înaintea Mea’, zice Domnul.”

• Astfel, în afară de Sabate, mântuiții de pe tot pământul cel nou se vor înfățișa înaintea
522

Domnului o dată pe lună. De ce? Textul spune clar: „să se închine înaintea Mea”. În
Sabat și în fiecare lună nouă. Iar pomul vieții produce fructe o dată pe lună. Un
Page
 evanghelist sugera că și de aceea vin credincioșii o dată pe lună, în afara Sabatelor, ca să
mănânce din pomul vieții pentru prelungirea vieții lor.

• „Și frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor.” Cum mântuiții vin din toate
neamurile pământului (vezi Apocalipsa 7,9; 10,11 și 14,6), cuvântul „neamuri” folosit aici
trebuie să se refere la originea lor. Au fost neamuri, acum sunt poporul integrat al lui
Dumnezeu populând noul pământ și trăind în vecii vecilor.

• Dar vindecarea? Ce fel de vindecare poate fi aceasta prin frunzele pomului într-o vreme
și o țară unde nu mai există boală? Și cum sunt folosite: consumate oral sau prin vreo
altă aplicare? Ne-a sosit prin poștă o publicație, despre un medicament făcut dintr-o
plantă mică numită clorela, și se susținea că medicamentul acesta vindecă orice sau
aproape orice boală. Mare lucru! De-a lungul deceniilor trăite de mine au apărut multe
„leacuri universale”: aloia, petrolul, chefirul, orezul de mare, lutul, mai ce? Mai ce?

• Dacă un înger ar veni aici acum și i-ar da fiecăruia dintre noi câte o frunză din pomul
vieții, cred că ne-am vindeca de orice boală. Dar nu, abia după părăsirea planetei
acesteia vom avea acces la fructele și frunzele pomului vieții. Când mântuirea se va fi
realizat în întregime. Când nu vom mai fi păcătoși: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca
să aibă drept la pomul vieții . . .” (Apoc 22,14). Drept la pomul vieții – această sintagmă
cuprinde tot pomul, fructe și frunze.

• Ce este vindecarea despre care se vorbește în Apocalipsa 22,2? Unii au zis că este vorba
despre uniformizarea raselor, dispariția neamurilor printr-o omogenizare. De unde se
știe? Și de ce uniformizare? Se zice că Dumnezeu nu produce în serie, orice obiect creat
de El este distinct de altele din același grup; s-a constatat că nu există în niciun pom
două frunze care să fie exact la fel și nu există doi fulgi de zăpadă care să arate exact la
fel. Diversitate colosală, impresionantă și minunată? Pentru că înțelept și minunat este
Dumnezeul-Creator!!!

• Dar ce este această vindecare? Aduceți-vă aminte că mamele își vor primi înapoi copiii
înviați. Dar tot copii vor fi. Ei nu vor fi mai înalți prin înviere; perfecți, frumoși, înțelepți,
nemuritori, dar nu mai înalți. Toți credincioșii vor învia în trupuri nemuritoare, dar nu
mai înalte. Adam va trebui să vadă efectele degenerării de-a lungul mileniilor. Poate că
acesta este înțelesul – eliminarea handicapului de înălțime, căci toți trebuie să crească
până la înălțimea fizică a lui Adam, după ce aici au crescut pe plan spiritual până la
„înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efes 4,13).
„Toți ies din mormintele lor la aceeași înălțime ca atunci când au intrat în ele. Adam,
care se află în mijlocul mulțimii înviate, e de statură înaltă și de formă maiestuoasă, la
înălțime numai cu puțin mai pe jos decât Fiul lui Dumnezeu. El prezintă un contrast clar
523

față de oamenii din generații de mai târziu; numai în această privință este arătată marea
degenerare a rasei umane. Însă toți înviază cu prospețimea și vigoarea tinereții eterne.
Page

La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai în caracter, ci și
 în formă și înfățișare. Păcatul a stricat și aproape a șters chipul divin; însă Hristos a venit
ca să refacă ceea ce fusese pierdut. El va schimba trupurile noastre smerite și le va face
asemenea trupului Său glorios. Forma muritoare, supusă putrezirii, lipsită de frumusețe,
cândva poluată cu păcat, devine perfectă, frumoasă și nemuritoare. Toate defectele și
deformările sunt lăsate în mormânt. Readuși la pomul vieții în Edenul de mult pierdut,
cei răscumpărați ,vor crește’ (Maleahi 4,2) până la statura deplină a neamului omenesc
în slava sa inițială.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, paginile 644-645)
• Rețineți, printre altele, această parte a citatului: „Readuși la pomul vieții în Edenul de
mult pierdut, cei răscumpărați ,vor crește’ (Maleahi 4,2) până la statura deplină a
neamului omenesc în slava sa inițială.” În românește s-a zis „veți sări” („ca vițeii din
grajd”).

• Noi putem avea și acum acces la un „pom al vieții”, pe care-l identificăm în cele două
texte din cartea Proverbe, pe care le repet aici:
- „Ea (înțelepciunea) este un pom de viață pentru cei ce o apucă și cei ce o au sunt
fericiți” (Prov 3,18).
- „Rodul celui neprihănit este un pom de viață și cel înțelept câștigă suflete” (11,30).
• Bucurați-vă de acest citat inspirat:
„În eforturile sale de a atinge idealul pus de Dumnezeu pentru el, creștinul nu trebuie să
dispere deloc. Desăvârșire morală și spirituală, prin harul și puterea lui Hristos, le este
făgăduită tuturor. Isus este sursa de putere, fântâna de viață. El ne aduce la Cuvântul
Său și din pomul vieții ne prezintă frunze pentru vindecarea sufletelor bolnave de păcat”
(The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 478).
• Pomul vieții, care prin frunzele lui va produce creșterea fizică până la înălțimea lui Adam,
ne va sta la dispoziție în viitor. În prezent este nevoie de „vindecarea sufletelor bolnave
de păcat”, de vindecarea noastră de boala păcatului, vindecare spirituală. Care este în
această privință pomul vieții? Cuvântul lui Dumnezeu – înțelepciunea divină,
neprihănirea lui Hristos, potrivit cu cele două texte din cartea Proverbe.

• Din nou textul din Apocalipsa 22,14: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la
pomul vieții și să intre pe porți în cetate.”

• De aici rezultă că unii își spală hainele, alții nu. În alte versiuni, în loc de „își spală
hainele” este „păzesc poruncile”. În acest caz, ei se încadrează total în mențiunea din
Apocalipsa 14,12: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și
credința lui Isus.” Cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, toate zece nemodificate, sunt
considerați aici sfinți. Atenție și la textul din Apocalipsa 20,9, unde se spune că
524

nelegiuiții readuși la viață la a doua înviere, conduși de Satana „au înconjurat tabăra
sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.”
Page
 • Cetatea cerească, Ierusalimul de sus, care se va pogorî pe pământ la sfârșitul celor 1.000
de ani, este „tabăra sfinților”. Combinând toate aceste texte, reținem că sfinții păzesc
poruncile lui Dumnezeu, că își spală hainele în sângele lui Hristos. Despre ei se spune că
„au drept la pomul vieții”. Rețineți, nu e o pomană, e un drept. Da, e numit drept.

• Dar cum unii își spală hainele și alții nu fac acest lucru, avem de a face cu aceste două
clase de oameni: mântuiții, care au drept la pomul vieții, și nemântuiții, care nu au acest
drept și nu vor avea un loc în cetatea sfântă, ci „partea lor este în iazul care arde cu foc
și cu pucioasă, adică moartea a doua” (21,8). Despre aceștia, Spiritul Profetic a zis:
„Astăzi există o clasă de oameni în lumea noastră care se consideră drepți. Ei nu sunt
lacomi, nu sunt bețivi, nu sunt necredincioși; însă doresc să trăiască pentru sine, nu
pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor, de aceea ei sunt puși în rândurile
necredincioșilor. Dacă ar fi posibil ca ei să intre pe porțile cetății lui Dumnezeu, ei nu ar
putea avea niciun drept la pomul vieții, pentru că, atunci când poruncile lui Dumnezeu
au fost prezentate înaintea lor, cu toate cerințele lor, ei au zis nu.” (Christ’s Object
Lessons/Parabolele Domnului Hristos, paginile 270-271)
• În mod normal, pentru că „Dumnezeu a iubit lumea și L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16), toți locuitorii
pământului ar fi trebuit să ajungă să aibă drept la pomul vieții, dar cei mai mulți au ales
să piardă această perspectivă. Ei nu vor fi în cetate, unde este pomul vieții, au pierdut
dreptul la acel pom, sunt „afară” și vor pieri: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii,
ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” (Apoc
22,15).

• Am zis și repet: dreptul la pomul vieții i-a aparținut lui Adam înainte de cădere, l-a
pierdut prin cădere, și îl vor redobândi cei care se încadrează în prevederile planului de
mântuire. Numai ei. Ceilalți pierd acest drept. Iată ce zic versetele 18 și 19:
„Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga
cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și, dacă va
scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui
de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.”

• „Dreptul la pomul vieții” „partea lui de la pomul vieții”. Dreptul la pomul vieții se poate
menține sau se poate pierde.

• Noi avem dreptul la pomul vieții? Prin Hristos, spălându-ne hainele în sângele Lui. Prin
acceptarea noului legământ făcut de El cu noi, poruncile lui Dumnezeu sunt scrise de
Duhul Sfânt în mintea și în inima noastră (vezi Evrei 8,8-10).
525

• Iată o scenă mișcătoare, pe care noi toți o așteptăm cu dor:

- „Transportat de bucurie, el (Adam) privește pomii care erau cândva satisfacția sa –
Page

chiar pomii al căror fruct el însuși îl culesese în zilele nevinovăției și bucuriei lui. El vede
 vițele de vie pe care propriile lui mâini le-au cultivat, chiar florile pe care îi plăcea cândva
să le îngrijească. Mintea lui pricepe realitatea scenei; el înțelege că acesta este
într-adevăr Edenul restabilit, mai plăcut acum decât atunci când a fost izgonit din el.
Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe gloriosul fruct și-l îndeamnă să mănânce. El
privește în jur și vede o mulțime din familia sa răscumpărată, stând în picioare în
paradisul lui Dumnezeu. Atunci el aruncă coroana sa sclipitoare la picioarele lui Isus și,
căzând pe pieptul Lui, Îl îmbrățișează pe Mântuitorul. El atinge harpa de aur și bolțile
cerului răsună de ecoul cântării de triumf: ,Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul, care a
fost junghiat și trăiește din nou!’” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina
648)
- „Familia lui Adam preia tonul și își aruncă coroanele la picioarele Mântuitorului,
plecându-se înaintea Lui în adorare. Această reîntâlnire este văzută de îngerii care au
plâns la căderea lui Adam și s-au bucurat când Isus, după învierea Sa, S-a înălțat la cer,
deschizând mormintele tuturor celor ce vor crede în numele Său. Acum ei privesc
lucrarea de răscumpărare terminată și își unesc vocile în cântarea de laudă.” (Ibid.)
• Mulțimea răscumpărată este descrisă în Apocalipsa 7,9.10: „După aceea, m-am uitat și
iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice
seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de
domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau
cu glas tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de
domnie, și a Mielului.’”

• Mai departe urmează o întrebare, un răspuns și o lămurire: „Și unul dintre bătrâni a luat
cuvântul și mi-a zis: ,Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de
unde au venit?’ ,Doamne’, i-am răspuns eu, ,tu știi.’ Și el mi-a zis: ,Aceștia vin din
necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta
stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul
Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi
foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele
apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor’” (versetele 13-17).

• Splendidă perspectivă! Suntem gata acum să ne spălăm hainele, adică viața, în sângele
Mielului, și să le albim pentru veșnicie? Atunci vom avea drept la „pomul vieții, care
este în raiul lui Dumnezeu” (Apoc 2,7). Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 92: „Vreau să fiu în veci cu Domnul”
526

Cântarea de închidere, 557: „Cum ne va fi?”

Page
 CUNUNA NEPRIHĂNIRII
• În așteptarea sentinței de moarte, apostolul Pavel nu era îngrozit, ci își petrecea
ultimele zile ale vieții în contemplare liniștită a binecuvântării eterne. Auziți-l în direct:
„Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape.
M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă
așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,ziua aceea’, Domnul, Judecătorul
cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,6-8).
• Luptă purtată cu succes, alergare încheiată, păzire a credinței. Urmează răsplătirea
inevitabilă, sigură, fericită. Atrag atenția asupra acestei expresii „cununa neprihănirii”.
Înainte de a mă referi pe larg la această cunună și la altele, în contrast sau în paralel cu
ea, vreau să-mi exprim admirația față de această ultimă expirație misionară a
apostolului și anume: „cununa neprihănirii” va fi dată de Domnul, Judecătorul cel drept
(după o judecată, nimeni nu ajunge la cer fără această examinare), cui hotărăște El: „și
nu numai mie”.

• Da „nu numai mie”! Pavel nu s-a gândit niciodată numai la mântuirea lui. Ascultați
aceste afirmații ale lui:
- „Dacă vestesc evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o
vestesc; și vai de mine, dacă nu vestesc evanghelia!” (1 Cor 9,16)
- „M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei” (versetul 22).
- „După cum mă silesc și eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci
și al celor mai mulți, ca să fie mântuiți” (10,33).
- „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este să
fie mântuiți” (Rom 10,1).
- „Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații
mei, rudele mele trupești” (9,3).
- „De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești. Ci am
propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, și la neamuri, să se
pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor” (Fapte
26,19.20).
- „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba
încă, am lucrat mai mult decât toți: totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în
mine” (1 Cor 15,10).
• După toate aceste eforturi sfinte pentru salvarea de suflete, era numai normal ca
527

apostolul Domnului să aștepte chemarea: „Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios
în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (Mat
25,21). Și: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost
Page

pregătită de la întemeierea lumii” (versetul 34).

 • Biruitorii sunt încununați! Se baza apostolul pe meritele sale? În niciun caz! Auziți-l:
„. . . și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea
care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin
credință” (Filip 3,9). „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin
Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Cor 15,57). El merge chiar mai departe: „Totuși, în
toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”
(Rom 8,37).

• Aceasta este o bunătate extremă și incredibilă a Domnului: El ne dă biruința și tot El ne

încoronează pentru această biruință!!!

• Coroană, cunună! Sună frumos, da? Ce este însă o coroană sau o cunună? „Un articol
ornamental purtat pe cap ca simbol al autorității și al onoarei. Diferite cuvinte ebraice și
grecești sunt folosite în Biblie, fără deosebiri semnificative de sens între unele, care să
se poată recunoaște” (Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic
adventist de ziua a șaptea, pagina 236).

• Pe paginile 236-237 ale acestui dicționar, întâlnim următoarele tipuri de cununi:

(01) Cununa împărătească. La regii lui Israel, astfel de coroane erau probabil făcute din
aur: „Căci i-ai ieșit înainte (împăratului David) cu binecuvântări de fericire și i-ai pus pe
cap o cunună de aur curat” (Ps 21,3). Erau probabil și decorate cu pietre scumpe: „Au
luat cununa de pe capul împăratului ei (al amoniților cu capitala în orașul Raba), care
cântărea un talant de aur și era împodobită cu pietre scumpe. Au pus-o pe capul lui
David, care a luat o foarte mare pradă din cetate” (2 Sam 12,30).
(02) Cununa marelui preot. „I-a pus mitra pe cap (Moise lui Aaron), iar pe partea
dinainte a mitrei a așezat placa de aur, cununa împărătească sfântă, cum poruncise lui
Moise Domnul” (Lev 8,9).
(03) Cununa maritală. În parabola privitoare la relația Sa cu Israel, relație asemănată cu
o căsătorie, Dumnezeu a zis: „. . . ți-am pus . . . și o cunună minunată pe cap” (Ezec
16,12). Dicționarul menționează: „. . . un obicei încă practicat în unele părți ale
Orientului, de exemplu Turcia” (pagina 237).
(04) Cununa biruinței. „Și cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după
rânduieli” (2 Tim 2,5). „Dar pe Acela, care a fost făcut ,pentru puțină vreme mai pe jos
decât îngerii’, adică pe Isus, Îl vedem ,încununat cu slavă și cu cinste’, din pricina morții
pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți”
(Evr 2,9).
528

(05) O margine rotundă. „Să-l poleiești cu aur curat (chivotul), să-l poleiești pe
dinăuntru și pe dinafară și să-i faci un chenar de aur de jur împrejur” (Exod 25,11). „Să-i
poleiești cu aur curat atât partea de sus, cât și pereții lui de jur împrejur și coarnele
Page

(altarul tămâierii), și să-i faci o cunună de aur de jur împrejur” (30,3).

 (06) Creștetul capului: „În limbaj metaforic, cununa poate fi creștetul capului, ca acea
parte a trupului pe care este purtată în mod obișnuit cununa” (Dicționarul, pagina 237).
Este dat textul din Iov 2,7: „Și Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi l-a lovit pe Iov
cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creștetul capului” (Iov 2,7).
(07) Metafore diverse. Dicționarul continuă: „. . . sau orice este o răsplată sau o cauză
pentru mândrie justificată” (aceeași pagină). Și sunt date aceste texte: „O femeie
cinstită este cununa bărbatului ei” (Prov 12,4). „Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor și
părinții sunt slava copiilor lor” (17,6). „De aceea, preaiubiții și mult doriții mei frați,
bucuria și cununa mea, rămâneți astfel tari în Domnul, preaiubiților!” (Filip 4,1). „Ferice
de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a
făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” (Iac 1,12). „Fii credincios până la moarte și-ți
voi da cununa vieții” (Apoc 2,10).
Putem adăuga și alte texte în care este folosit termenul „cunună” în mod metaforic:
- „Ea (înțelepciunea) îți va pune pe cap o cunună plăcută, te va împodobi cu o strălucită
cunună împărătească” (Prov 4,9).
- „. . . oamenii chibzuiți sunt încununați cu știință” (14,18).
- „Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele sunt
o cunună plăcută pe capul tău” (1,8.9).
- „Bogăția este o cunună pentru cei înțelepți” (14,24).
- „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găsește pe calea neprihănirii” (16,31).
• Iată o foarte interesantă reciprocitate descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu:
Pe de o parte,
Domnul apare ca fiind o cunună pentru poporul Său: „În ziua aceea, Domnul oștirilor va
fi o cunună strălucitoare și o podoabă măreață pentru rămășița poporului” (Isa 28,5).
Credincioșii contribuie la îmbogățirea cununii divine: „Domnul, Dumnezeul lor, îi va
scăpa în ziua aceea, ca pe turma poporului Său; căci ei sunt pietrele cununii împărătești,
care vor străluci în țara Sa!” (Zah 9,16)
Pe de altă parte,
credincioșii sunt prezentați în unele pasaje biblice ca având valoarea unei cununi:
- „Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna
Dumnezeului tău” (Isa 62,3).
- „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu
529

sunteți voi înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?” (1 Tes 2,19)
- „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o
Page

cunună de douăsprezece stele pe cap” (Apoc 12,1).

 • Domnul are planuri mari pentru copiii Săi credincioși, considerați ca indivizi sau ca
biserică în totalitatea ei. Dar înainte de a continua acest discurs să cercetăm o altă
realitate, de data aceasta tristă, care arată nedemna comportare a pământenilor față de
Creatorul lor și mizerabila tratare a Trimisului cerului, care a venit de acolo ca să-i
mântuiască.

• Mântuitorul nostru a existat întotdeauna: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu
Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile
au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. . . . Și Cuvântul S-a
făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o
slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,1-3.14).

• Cuvânt etern, Dumnezeu alături de celelalte Persoane ale Dumnezeirii. Când lumea a
căzut în păcat, El a părăsit splendoarea cerului și a venit să salveze lumea: „Fiindcă atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
- „Isus nu a socotit cerul un loc de dorit, atâta vreme cât noi eram pierduţi. El a părăsit
curţile cereşti pentru o viaţă de ocară şi insultă şi pentru o moarte ruşinoasă. El, care
era bogat în comorile inestimabile ale cerului, S-a făcut sărac, pentru ca noi, prin sărăcia
Lui, să ne îmbogăţim” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 417).
- „El (Hristos) S-ar fi putut duce la căminurile plăcute ale lumilor necăzute, la atmosfera
curată, unde necredincioşia şi rebeliunea nu pătrunseseră niciodată; şi, acolo, El ar fi
fost primit cu aclamaţii de laudă şi iubire. Însă o lume căzută avea nevoie de
Răscumpărătorul” (Review and Herald, 15 februarie 1898, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, volumul 5, pagina
1088).
- „Îndată ce a existat păcat, a existat un Mântuitor. Hristos ştia că va trebui să sufere,
totuşi, El a devenit substitutul omului. Imediat după păcătuirea lui Adam, Fiul lui
Dumnezeu S-a prezentat ca garant pentru neamul omenesc, cu tot atâta putere de a
îndepărta sentinţa pronunţată asupra celor vinovaţi ca şi atunci când a murit pe crucea
de pe Golgota.” (Review and Herald, 12 martie 1901, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, volumul 1, pagina
1084)
• Această umilire imensă a Fiului lui Dumnezeu este concretizată de apostolul Pavel în
următoarele cuvinte: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși, n-a socotit ca un
lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat
un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a
smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,6-8).
530
Page
 • Priviți-L pe Suveranul universului, Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv al lumii noastre și
al nostru, cum a pus deoparte cununa împărătească și a venit aici. S-a făcut Om, a luat
chip de rob, S-a făcut asemenea nouă ca să ne mântuiască.

• Și ce a primit El aici în schimb pentru cununa împărătească plină de slavă, pe care a

lăsat-o temporar în cer? Ne spune mai departe Cuvântul lui Dumnezeu:
- „Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap” (Mat 27,29). Cine? Ostașii
romani, când L-au batjocorit, scuipat, bătut și chinuit. Era împlinirea profeției din
Psalmul 69,19: „Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocură mi se face; toți protivnicii mei sunt
înaintea Ta.”
- „Ostașii L-au adus pe Isus în curte, adică în palat, și au adunat toată ceata ostașilor.
L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini și I-au pus-o pe cap.
Apoi au început să-I ureze și să zică: ,Plecăciune, Împăratul iudeilor!’ Și-L loveau în cap
cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau și I se închinau” (Marcu 15,16-19).
- „Atunci Pilat L-a luat pe Isus și a pus să-L bată (după ce-L declarase nevinovat!). Ostașii
au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap și L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.
Apoi s-au apropiat de El și ziceau: ,Plecăciune, Împăratul iudeilor!’ Și-I dădeau palme”
(Ioan 19,1-3).
• Iată-L însă proslăvit: „Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat
și am auzit pe una dintre cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: ,Vino și
vezi!’ M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; I s-a dat o
cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască” (Apoc 6,1.2).

• „A pornit biruitor și ca să biruiască.” Nimeni nu poate fi biruitor înainte de luptă și e

foarte periculos ca o armată să considere dinainte lupta câștigată. Nu așa cu acest
Călăreț pe calul alb – Hristos conducându-Și biserica, la prima pecete fiind biserica
apostolică, simbolizată printr-un cal alb, simbol al purității de credință și viață. Iată ce
frumos a exprimat un poet gândul acesta și l-a dezvoltat, în textul cântării următoare.
„1. Biruitor, spre biruință,
La luptă Domnul S-a dus,
Și Îl urmează cu credință,
Mulțimea sfântă, supus.
Iată-i cum trec printre rânduri,
Ca un șuvoi luminos,
Și cântă ,Glorie, slavă,
Biruitor e Hristos!’
531

Refren: Căci nu cei tari vor învinge

Atâția luptă-n zadar.
Numai cei sfinți prin credință
Page

Au biruință prin har.

 2. Biruitor, spre biruință,
Cine-i acest Domnitor?
Cine-s oștenii fără număr,
Slăvitul, mare popor?
El este Domnul, Păstorul,
Mântuitorul iubit,
Și toți ai Lui străluci-vor,
În cerul împodobit. Refren

3. Biruitor, spre biruință,

Isus e veșnic Stăpân;
A lumii tronuri și regate
Uitate-n umbră rămân.
Însă poporul Tău, Doamne,
În veci de veci va trăi
Și în slăvite locașuri
Biruitor va sosi.” Refren (Cântarea „Biruitor spre biruință”, din colecția Resurse creștine)
• În cartea descoperirii finale din Sfânta Scriptură, Salvatorul apare mai departe și mai
onorat:
- „Apoi m-am uitat și iată un nor alb și pe nor ședea Cineva care semăna cu un Fiu al
omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuțită” (Apoc 14,14).
- Această „cunună de aur” are proporții cosmice: „Apoi am văzut un alt Înger puternic,
care Se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului Lui era curcubeul; fața Lui
era ca soarele și picioarele Lui erau ca niște stâlpi de foc” (10,1). Comparați descrierea
aceasta a „Îngerului puternic” cu aceea făcută lui Isus în capitolul 1,13-16, și veți vedea
că este același, Isus Hristos proslăvit. Cununa de pe cap este un curcubeu gigantic.
- Iată-L din nou descris cu ocazii revenirii Sale în slavă în Apocalipsa 19,11-16, de unde
citez numai versetul 12: „Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea uncununat cu multe
cununi împărătești.” Multe cununi împărătești! Toate ca niște curcubeie? Vom vedea
„în ziua aceea”, cum s-a exprimat Pavel în 2 Timotei 4,8.
Multe cununi împărătești pe capul lui Hristos: câte? Inspirația face o precizare: „Isus era
cu ei (cu mântuiții); coroana Sa arăta strălucitoare și glorioasă. Era o coroană în altă
coroană, șapte la număr” (Early Writings/Experiențe și viziuni, paginile 53-54).
• Hristos a fost întotdeauna Împăratul poporului Său, însă la un moment dat israeliții nu
L-au mai vrut. Nu mă refer la ziua când au zis înaintea guvernatorului roman Pilat,
lepădându-L pe Hristos: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19,15). Ceea
532

ce însemna că, pur și simplu, nu L-au vrut. Ei ori nu știau că El este Împăratul lor, ori
ignorau lucrul acesta.
Page
 • Dar, cu mult peste un mileniu mai înainte, ei doriseră un alt cap încoronat decât pe
Domnul, unul pământesc, vizibil, unul dintre ei. De ce să fie ei diferiți de popoarele
înconjurătoare? De ce să nu fie ca ele? Așa au și zis:
- „Toți bătrânii lui Israel s-au strâns și au venit la Samuel la Rama. Ei au zis: ,Iată că tu
ești bătrân și copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne
judece, cum au toate neamurile.’ Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ei ziceau: ,Dă-ne
un împărat ca să ne judece.’ Și Samuel s-a rugat Domnului. Domnul i-a zis lui Samuel:
,Ascultă glasul poporului în tot ce-ți va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă
leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei’” (1 Sam 8,4-7).
- „Dumnezeu dorea ca poporul Lui să privească numai la El ca Legiuitorul lor și Sursa lor
de tărie. Simțind dependența lor de Dumnezeu, ei erau atrași încontinuu mai aproape
de El. Ei deveneau înălțați și înnobilați, pregătiți pentru înaltul destin pentru care îi
chemase ca popor ales al Său. Însă așezarea unui om pe tron tindea să abată mințile
poporului de la Dumnezeu. Ei se încredeau mai mult în tărie omenească și mai puțin în
putere divină, iar erorile regelui lor îi duceau la păcat și separau națiunea de
Dumnezeu.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 606)
- „Dumnezeu a văzut dinainte că Israel va dori un împărat, însă El nu era de acord cu o
schimbare în principiile pe baza cărora fusese întemeiat statul. Împăratul urma să fie
viceregele Celui Preaînalt. Dumnezeu trebuia să fie recunoscut ca fiind Capul națiunii și
legea Lui să fie aplicată ca legea supremă a țării” (Ibid., pagina 603).
• Știm cu toții și știm prea bine unde i-au condus cei mai mulți dintre împărații lor. Chiar
împăratul David, omul după inima lui Dumnezeu (vezi Fapte 13,22), a făcut greșeli, nu
mici și nu puține. Totuși, Dumnezeu l-a folosit ca simbol al „Împăratului împăraților și
Domnul domnilor” (Apoc 19,16). Ultimul împărat al lui Israel a fost Osea, iar ultimul al
lui Iuda a fost Zedechia. Apoi Dumnezeu a zis: „La o parte cu mitra, jos cununa
împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălțat și ce este înălțat va fi
plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc
decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința” (Ezec
21,26.27).

• Acela care urma să vină și care avea drept la cunună a fost Hristos. Iată-L intrând
triumfal în Ierusalim, doar ca o prevestire simbolică a suveranității Sale viitoare: „Cei ce
mergeau înainte și cei ce veneau după Isus strigau: ,Osana! Binecuvântat este Cel ce
vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăția care vine, împărăția părintelui
nostru David! Osana în cerurile preaînalte!’” (Marcu 11,9.10). „Ei ziceau: ,Binecuvântat
este Împăratul care vine în numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile
preaînalte!’” (Luca 19,38)
533

„După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și-L vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, și
pe împăratul lor David” (Osea 3,5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, și
împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ier 30,9).
Page
 • Niciodată după Zedechia nu au mai avut urmașii lui Avraam un împărat din națiunea lor;
cununa a fost dată jos, până când a venit Acela care are drept la ea, Isus Hristos, în vecii
vecilor.

• Dar Hristos nu este egoist, El nu vrea să domnească singur. Iată ce a făgăduit El: „Celui
ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit
și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc 3,21). Ce minunat! Să
domnim împreună cu Împăratul împăraților și Domnul domnilor, pe scaunul Lui de
domnie! Dar cum putem domni dacă nu suntem împărați?

• Ba da, El ne-a făcut împărați și preoți, ca pe Sine: „A Lui, care ne iubește, care ne-a
spălat de păcatele noastre cu sângele Său, și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru
Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin!” (Apoc 1,5.6)

• Împărați – da, dar și preoți? Exact, pentru că Hristos este Împărat și Preot. Când L-a
întrebat Pilat: „Atunci un Împărat tot ești!”, El a răspuns: „Da, Eu sunt Împărat” (Ioan
18,37). Mai înainte declarase: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (versetul 36).
Așa Îl recunoscuse Natanael la prima întâlnire cu Isus: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu,
Tu ești Împăratul lui Israel!” (Ioan 1,49)

• Așadar Isus este Împărat, așa cum am văzut și în Apocalipsa: „Pe haină și pe coapsă avea
scris numele acesta: ,Împăratul împăraților și Domnul domnilor’” (capitolul 19,16). De
asemenea: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul
domnilor și Împăratul împăraților” (17,14).

• Isus este „David” ca antitip, dar mai mult decât David, fiul lui Isai, care era tipul: El este și
preot. Avem astfel de texte în Epistola către Evrei: „Fiindcă iată ce se mărturisește
despre El: ,Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’” (7,17). Chiar mai mult
decât preot: „. . . o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua
dinlăuntrul templului, unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător, când a fost
făcut ,Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’” (6,19.20).

• Preot în veac, Mare Preot în veac, în ambele ipostaze „după rânduiala lui Melhisedec”.
De ce după această rânduială și nu după rânduiala lui Aaron? Ni se explică în capitolul 7
din Evrei, arătându-ni-se identitatea lui Melhisedec: „În adevăr, Melhisedec acesta,
împăratul Salemului, preot al Dumnezeului preaînalt . . .”. Aaron a fost preot (chiar
mare preot), dar nu a fost împărat; David a fost împărat, dar nu a fost preot. În
Melhisedec însă descoperim aceste două ipostaze concomitent: împărat și preot. Exact
așa este Hristos, cu un plus de autoritate, pentru că El este și Mare Preot și nu pentru un
timp limitat, ci în veci.
534

• O profeție care vizează autoritatea aceasta a lui Mesia se găsește în Zaharia 6,9-13:
Page

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Să primești daruri de la prinșii de război din
 Babilon: Heldai, Tobia și Iedaia – și anume să te duci tu însuți în ziua aceea în casa lui
Iosia, fiul lui Țefania, unde s-au dus ei când au venit din Babilon. Să iei de la ei argint și
aur și să faci din el o cunună și s-o pui pe capul lui Iosua, fiul lui Ioțadac, marele preot. Și
să-i spui: ,Așa vorbește Domnul oștirilor: ,Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, va
odrăsli din locul lui și va zidi templul Domnului. Da, El va zidi templul Domnului, va purta
podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe
scaunul Lui de domnie și o desăvârșită unire va domni între ei amândoi.’”

• Un alt tip al lui Hristos apare în acest context: lui Iosua, fiul lui Ioțadac, marele preot, i
s-a pus pe cap o cunună și apoi se vorbește despre Odrasla care va zidi templul
Domnului. Preoție și cunună, slujire ca mare preot și stăpânire pe scaunul de domnie.
Odrasla este identificată în Isaia 11,1: „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un
Vlăstar va da din rădăcinile lui.” Pavel a identificat această Odraslă: „Din sămânța lui
David, Dumnezeu, după făgăduința Sa, a ridicat lui Israel un Mântuitor, care este Isus”
(Fapte 13,23). Dar chiar Isus Însuși S-a identificat așa: „Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui
David, Luceafărul strălucitor de dimineață” (Apoc 22,16).

• Cât privește zidirea templului Domnului, din nou suntem trimiși la Mântuitorul, care a
zis: „. . . pe această piatră (petra=stâncă) voi zidi biserica Mea și porțile locuinței morților
nu o vor birui” (Mat 16,18). Și apostolul Pavel a explicat: „Căci noi suntem templul
Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu
voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu’” (2 Cor 6,16).

• Hristos este Împărat și Preot; El ne-a făcut și pe noi împărați și preoți, de aceea vrea să
împartă cu noi scaunul Lui de domnie în veci de veci.

• Tocmai de aceea sfinților le sunt promise cununi. Dar pentru primirea lor este nevoie de
îndeplinirea unor condiții, care sunt arătate în textele următoare:
(01) Îmbrăcarea neprihănirii lui Hristos: „Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin
de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu
mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o mireasă
împodobită cu sculele ei” (Isa 61,10).
(02) Trebuie să iubim venirea lui Isus: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe
care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și
tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,8).
(03) O triplă condiție: „Ferice de cel ce rabdă ispita (a). Căci, după ce a fost găsit bun (la
judecata de cercetare) (b), va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor
ce-L iubesc” (c) (Iac 1,12).
535

(04) Trebuie să respectăm rânduielile cerului: „Și cine luptă la jocuri nu este încununat,
dacă nu s-a luptat după rânduieli” (2 Tim 2,5).
Page
 (05) Trebuie să ne supunem tuturor înfrânărilor cerute: „Toți cei ce se luptă la jocurile
de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună
care se poate vesteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate
vesteji” (1 Cor 9,25).
(06) Încă o triplă condiție: „M-am luptat lupta cea bună (a), mi-am isprăvit alergarea (b),
am păzit credința” (c). „De acum (numai așa, pe baza acestor condiții), mă așteaptă
cununa neprihănirii” (2 Tim 4,7.8).
(07) Să fim perseverenți în credincioșia noastră: „Fii credincios până la moarte și-ți voi
da cununa vieții” (Apoc 2,10). „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o
așteaptă o mare răsplătire!” (Evr 10,35)
• Cuvântul Domnului ne-a dat avertismente în legătură cu cununa așteptată:
- „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa” (Apoc 3,11). Putem fi
atrași în păcat, derutați, amăgiți, făcuți să nu ajungem la cunună. Atunci este vorba de
ratarea cununii.
- „A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit” (Plâng 5,16). Aici
succesul este aproape realizat, dar pierdut în final: cununa poate cădea de pe cap când
credeam că o avem asigurată pentru vecie. Și ce poate duce la această spulberare a
perspectivei? Numai păcatul, așa cum zice acest text!
• Așteptăm și tot așteptăm să primim cununa neprihănirii: când o vom primi? Încurajare:
„Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți
căpăta ce v-a fost făgăduit” (Evr 10,36). „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe
care mi-o va da, ,în ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept” (2 Tim 4,8). Când vom
primi cununa? „În ziua aceea”. Apostolul Petru a zis: „Și, când Se va arăta Păstorul cel
mare, veți căpăta cununa care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Pet 5,4).

• Să învățăm mai departe din citatele inspirate care vor urma și să ne delectăm cu ele:
- „Aceia care vor intra în cetatea lui Dumnezeu vor avea coroanele de aur așezate pe
capetele lor. Aceea va fi o scenă de bucurie pe care nimeni dintre noi nu-și poate
permite să o piardă” (Manuscrisul 31 din 1909, citat în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7, pagina 988).
- „Când Dumnezeu Își adună giuvaierele, cei credincioși, sinceri, onești, vor fi aleșii Lui,
comoara Lui. Îngerii pregătesc cununi pentru asemenea oameni și lumină de la tronul
lui Dumnezeu se va reflecta în splendoarea ei de la aceste diademe îmbodobite cu stele”
(Review and Herald, 29 decembrie 1896, citat în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 3, pagina 1159).
536

- „Apoi am văzut un foarte mare număr de îngeri aducând din cetate cununi glorioase –
o cunună pentru fiecare sfânt, cu numele său scris pe ea. Când Isus a făcut apelul
pentru cununi, îngerii I le-au prezentat și, cu mâna Sa dreaptă, minunatul Isus a așezat
Page

cununile pe capetele sfinților” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 288).

 - „Pe capetele biruitorilor, Isus așază cu mâna Sa dreaptă cununile slavei. Există o
cunună pentru fiecare, purtând ,numele cel nou’ al său (Apocalipsa 2,17) și inscripția
,Sfințenie Domnului’” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 646).
- „În ziua aceea a pedepsirii și a răsplătirii finale, atât sfinții cât și păcătoșii Îl vor
recunoaște în Cel ce a fost răstignit pe Judecătorul tuturor celor vii. Fiecare cunună care
este dată sfinților Celui Preaînalt va fi oferită de mâinile lui Hristos – acele mâini pe care
preoți și conducători cruzi le-au condamnat să fie pironite pe cruce. Numai El le poate
da oamenilor mângâierea vieții veșnice.” (Review and Herald, 22 noiembrie 1898, citat
în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a
șaptea, volumul 7, pagina 958)
- „Cununile sfinților erau de cel mai curat aur, acoperit cu stele” (Early Writings/
Experiențe și viziuni, pagina 54).
- „ Ei vor avea și o răsplată bogată. În cununile lor de bucurie, aceia care sunt salvați de
ei și în cele din urmă mântuiți vor străluci ca stele în veci de veci” (Ibid., pagina 61).
- „Aici, la marea de cristal, cei 144.000 stăteau într-un careu perfect. Unii dintre ei
aveau cununi foarte luminoase, alții nu atât de luminoase. Unele cununi păreau să fie
încărcate cu stele, în timp ce altele aveau doar puține. Toți erau perfect mulțumiți de
cununile lor” (Life Sketches/Schițe din viață, pagina 66).
- „Prin trăirea unei vieți de devoțiune și sacrificiu de sine făcând bine altora, ai fi putut
adăuga stele și nestemate cununii pe care o vei purta în cer și ai fi strâns comori
nepieritoare, eterne” (Manuscrisul 69 din 1912, citat în Seventh-day Adventist Bible
Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1174).
• Să citim în Apocalipsa 4,4: „Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci și patru de
scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni,
îmbrăcați în haine albe și pe capete aveau cununi de aur” (versetul 4).

• Deși nu se face nicio precizare cu privire la identitatea celor douăzeci și patru de bătrâni,
prin purtarea hainelor albe ei se aseamănă cu cei care formează marea gloată din
capitolul 7,9.10. Unul dintre bătrâni l-a întrebat pe Ioan: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în
haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?” (Versetul 13). Pentru că Ioan a
recunoscut că nu știe, bătrânul a dat el răspunsul: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei
și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (versetul 14). Deci, aceștia sunt
mântuiți.

• Da, sunt mântuiți, pentru că așa a promis Mântuitorul: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat
astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi
numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apoc 3,5).
537

• În Apocalipsa 4,4, text pe care l-am citat, mai observăm ceva, în afară de hainele albe
Page

purtate de cei douăzeci și patru de bătrâni. Despre ei se spune că „pe capete aveau
 cununi de aur”. Acesta este simbolul biruinței și aceasta este caracteristica tuturor
mântuiților. După cum am văzut, lor, biruitorilor de pe pământ în marea luptă dintre
Hristos și Satana, li se oferă cununi de aur.

• Surprinzător este ce se spune în versetele 9-11: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă,
cinste și mulțumiri Celui ce ședea pe scaunul de domnie și care este viu în vecii vecilor,
cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce ședea pe scaunul de domnie și
se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile înaintea scaunului de
domnie și ziceau: ,Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea
și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!’”

• Când cele patru făpturi vii Îi aduc slavă Celui ce șade pe scaunul de domnie, cei douăzeci
și patru de bătrâni își aruncă cununile înaintea scaunului de domnie și ei înșiși Îl
preamăresc pe Creatorul cel atotputernic. Ce înseamnă oare această aruncare la sol a
cununilor? Dispreț, refuz, renunțare? În niciun caz.

• Eu cred că gestul acesta înseamnă: „Nu nouă ni se cuvin aceste cununi, ci Ție, Doamne,
Dumnezeul nostru!” De ce? „Pentru că Tu ai făcut toate lucrurile și le menții!” Sau:
„Pentru că biruința noastră a fost, de fapt, biruința Ta, fără Tine nu am fi putut niciodată
să biruim!” Sau este un gest de adorare împreună cu cântarea de laudă. Este ca și când
ei ar cita din memorie textul din psalmul 115,1: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui
Tău dă slavă, pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta!”

• Oricum, iată cum explică Inspirația profetică:

- „Noi ne vom arunca cununile la picioarele lui Isus și iarăși și iarăși Îi vom da Lui slava și
vom lăuda numele Lui cel sfânt” (Manuscrisul 31 din 1909, citat în Seventh-day
Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 7,
pagina 988).
- „Când sunt rostite cuvintele, ,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu’, ei își aruncă cununile
la picioarele Mântuitorului, exclamând: ,Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să
primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!’ . . . ,A Celui ce
șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii
vecilor!’ (Apoc 5,12.13)” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, paginile 601-602)
• Din nou întrebarea: de ce-și vor arunca mântuiții cununile la picioarele lui Isus? Și din
nou un răspuns: „Nu coroanele ne interesează în primul rând sau cel mai mult, ci
Persoana Salvatorului nostru, care ne-a dus acolo și ne-a oferit cununile.”

• Fiul meu are doi copii gemeni, băiat și fată: Maximilian și Katharina. În ziua serbării de
538

absolvire a grădiniței, la un anumit punct al programului, familia a observat că fata

participa cu entuziasm, dar băiatul era mai mult absent. Întrebat după aceea la ce se
gândea, el a răspuns promt: „La tort!” Tort care urma să li se servească după
Page

terminarea festivității și el știa.

 • Mântuiții nu se vor gândi în primul rând la tortul fericirii de la festivitățile cerului, ci la
Cel care le-a oferit cununile, la iubirea Lui, care i-a salvat. Într-acolo se vor îndrepta în
primul rând atenția, preocuparea și interesul lor.

• De ce să lipsim de acolo? De ce să nu fim printre cei premiați cu cununa neprihănirii?

De ce să nu avem favoarea de a ne arunca la picioarele Salvatorului nostru iubit, pentru
a ne exprima recunoștința pentru jertfa Lui salvatoare și pentru tot ce a făcut pentru
noi? De ce?

• Doamne, fă-ne vrednici de intrare în împărăția slavei Tale și de părtășia cu Tine în vecii
vecilor! Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 721: „Domnul vine!”
Cântarea de închidere, 440: „Dorul meu ne-ncetat se avântă spre cer”
539
Page
 „NIMIC VREDNIC DE BLESTEM”
• Ne plac mult ultimele două capitole din Biblie, inclusiv versetele 3 și 4 din ultimul
capitol: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui
Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și numele
Lui va fi pe frunțile lor.”

• E bine să ne gândim mai ales la trei idei din textul acesta scurt:
- „Nimic vrednic de blestem”. În lumea viitoare (cer, pământ nou) nu va mai exista
blestem pentru că nu va mai fi nimic vrednic de blestem. Nu mai este cazul să existe
blestem, pentru că nimic nu-l mai poate cauza. Și cauza blestemului este păcatul. În
lumea viitoare nu va mai exista păcat, de aceea consecința lui – blestemul – va fi
inexistentă ca și el.
- „Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea.” Să privim dincolo de
„scaunele de domnie”, la ce reprezintă ele. Suveranitatea totală și permenentă a lui
Dumnezeu este universal recunoscută. Unde ascultarea de voința lui Dumnezeu este
prezentă și omniprezentă, nu poate exista păcat, nu poate exista blestem.
- „Robii Lui Îi vor sluji.” Nu mai există robi ai păcatului, nu mai există fii ai celui rău, și
chiar acesta nu mai există. Toți locuitorii lumii viitoare, răscumpărații prin sângele
Mielului, vor fi robi al lui Dumnezeu, în sensul supunerii voioase față de cuvântul Său în
veci de veci.
• Cuvântul „blestem” ne duce cu gândul, în mod spontan, la altul, cu înțeles opus, și
anume „binecuvântare”. Ca să rămânem deocamdată tot în contextul eternității, iată
care vor fi cele două direcții în care se vor deplasa locuitorii pământului la judecata
viitoare (vezi Matei 25,31-46): „Atunci Împăratul (Hristos, Fiul omului, vezi versetul 31)
le va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți
împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!’” (Versetul 34). Ceea ce
înseamnă că acesta a fost planul lui Dumnezeu de la început, așa ar fi trăit Adam și Eva și
toți urmașii lor, dacă ar fi dat dovadă de ascultare.

• „Apoi le va zice celor de la stânga Lui: ,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel
veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!’” (Versetul 41). Ceea ce înseamnă
că răzvrătiții aruncați din cer erau sortiți pieirii prin foc; pentru ei, nu pentru oameni, era
destinat focul acela. Din păcate însă, locuitorii pământului, urmașii lui Adam și Eva, în
majoritatea lor covârșitoare, s-au unit cu vrăjmașul urmând sfaturile și căile lui, și au ca
o consecință inevitabilă pieirea în același foc.

• Rețineți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”, „duceți-vă de la Mine, blestemaților”.

540

„Veniți”, „duceți-vă”. Acceptați, pierduți. Mântuiți, lepădați. Acestea sunt cele două
clase ale urmașilor lui Adam și Eva: binecuvântații și blestemații. Vom studia aceste
noțiuni, aceste realități diametral opuse, în paralel.
Page
 • Dar să vorbim mai întâi despre binecuvântare. Mă aflam ocazional, împreună cu familia,
în Comunitatea Adventistă de Ziua a Șapte din Panama City Beach, Florida, cu ani în
urmă. Povestitoarea de la minutele rezervate copiilor la începutul serviciului divin le-a
pus acestora întrebarea: „Ce este o binecuvântare?” O fetiță a răspuns așa:
„Binecuvântarea este ceva ce face Dumnezeu pentru ca viața omului să fie mai bună.”
Excelent răspuns!, mi-am zis atunci și zic și acum. Prin binecuvântările pe care ni le dă,
Dumnezeu nu urmărește altceva decât să facă viața noastră mai bună.

• Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea definește binecuvântarea ca vizând un

avantaj sau un beneficiu acordat de Dumnezeu oamenilor (pagina 148). Dar blestem?
Un dicționar zice că blestem este „invocare a urgiei divinității împotriva cuiva” și, ca fapt,
„nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine” (Dicționarul Explicativ al limbii române,
București, 1975, pagina 89). O fi așa? Vom vedea mai departe.

• M-am străduit să clarific modul de folosire a verbului „a blestema”, pentru că există

variante și nu am vrut să vorbesc greșit. În www.conjugare.ro este conjugat așa: eu
blestem, tu blestemi, el blestemă, noi blestemăm, voi blestamați, ei blestemă.

• Cineva susținea cândva cu tărie și cu pretenție de doctrină că Dumnezeu nu blestemă.

Proba pe care o folosea era textul din Geneza 3,17: „. . . blestemat este acum pământul
din pricina ta”. Deci: „Nu Eu îl blestem”, ci „este blestemat” în mod inevitabil prin
păcătuirea ta. Ceea ce ar fi un efect natural.

• Întrebarea este însă: cu ce avem de a face aici, cu o prezicere, cu o anunțare, sau cu un

decret? Zicea Dumnezeu doar că va fi așa sau că El a hotărât să fie așa? În Geneza 5,29
se spune despre Lameh, la nașterea primului lui fiu: „El i-a pus numele Noe (nota de
subsol: mângâiere), zicând: ,Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor
noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul.’”

• „Acest pământ”, pe care „l-a blestemat Dumnezeu”. Cum este? Avea dreptate Lameh
că Domnul a blestemat pământul, sau era o schimbare obiectivă nedecretată de Cer?
Iată ce a zis Dumnezeu după potop: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului,
pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi
mai lovi tot ce este viu, cum am făcut” (Gen 8,21). De aici reiese clar că Dumnezeu a
rostit blestem asupra pământului după căderea lui Adam, El a blestemat pământul. E
foarte clar și foarte simplu: „Nu voi mai blestema pământul” înseamnă „l-am blestemat
până acum, dar nu o voi mai face”. Dacă zici: „Nu voi mai mânca pește”, înseamnă că ai
mâncat până acum – cuvântul „mai” arată continuitate sau discontinuitate.

• Dar și mai clar, să citim în cartea profetului Maleahi: „,Acum, către voi se îndreaptă
541

porunca aceasta, preoților! Dacă nu veți asculta, dacă nu vă veți pune inima ca să dați
slavă numelui Meu’, zice Domnul oștirilor, ,voi arunca în voi blestemul și voi blestema
Page
 binecuvântările voastre; da, le-am și blestemat, pentru că n-aveți pe inimă porunca
Mea’” (2,1.2).

• În capitolul 28 din Deuteronom, Dumnezeu rostește binecuvântări (primele 14 versete)

și blesteme (versetele 15-68). La fiecare pasaj este arătată condiția sau cauza pentru
fiecare dintre aceste rezultate: binecuvântarea pentru ascultare, blestemul pentru
neascultare. Iată versetele introductive:
- „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate
poruncile Lui pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îți va da întâietate asupra
tuturor neamurilor de pe pământ” (versetul 1).
- „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu
vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe care ți le dau astăzi, iată toate
blestemurile care vor veni peste tine și de care vei avea parte” (versetul 15).
• S-ar putea specula și aici, cu referire la astfel de fraze: „vei fi binecuvântat în cetate și vei
fi binecuvântat la câmp” (versetul 3), „vei fi binecuvântat la venirea ta și vei fi
binecuvântat la plecarea ta” (versetul 6). Și cum vine binecuvântarea? Nu e dată de
Dumnezeu? Iată alte versete: „Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine”
(versetul 8), „Domnul te va copleși cu bunătăți” (versetul 11).

• Iar blestemele? Sunt produse ale naturii? Să procedăm la fel – menționând versetele
care se pot specula: „vei fi blestemat în cetate și vei fi blestemat pe câmp” (versetul 16),
„vei fi blestemat la venirea ta și vei fi blestemat la plecarea ta” (versetul 19). Așa de la
sine? Nu are Domnul nici un rol în manifestarea acestor blesteme? Iată versetul 20 ca
răspuns: „Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea și amenințarea, în
mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei fi nimicit, până vei pieri curând,
din pricina răutății faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăsești.” Aici se arată în mod
explicit că Domnul trimite blestemul.

• Sau: „Domnul te va lovi cu o bubă rea la genunchi și la coapse și nu te vei putea vindeca
de ea, te va lovi de la talpa piciorului până în creștetul capului” (versetul 35). Cine „va
lovi cu o bubă rea”? Domnul.

• S-ar putea obiecta că, de fapt, Dumnezeu Își retrage binecuvântarea și atunci blestemul
este urmarea inevitabilă, dar ideea aceasta nu este logică. Să ne gândim: cum retrage
Dumnezeu ce nu a dat încă? Adevărul este că El dă binecuvântarea, El dă blestemul,
chiar dacă purtarea omului este cauza care-L determină să procedeze într-un fel sau în
altul.

•
542

Cred că următoarele cuvinte rostite de Dumnezeu către Avram cu ocazia chemării lui pot
pune capăt oricărei îndoieli: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi
blestema pe cei ce te vor blestema” (Gen 12,3). La fel aceste cuvinte ale înțeleptului:
Page
 „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuința celor neprihăniți o
binecuvintează” (Prov 3,33).

• Făgăduințele și avertizările din Deuteronom 28 trebuia să fie rostite în public în auzul

întregului popor Israel. Iată ce poruncă a dat Moise poporului: „După ce veți trece
Iordanul, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif și Beniamin să stea pe Muntele Garizim, ca să
binecuvinteze poporul, iar Ruben, Gad, Așer, Zabulon, Dan și Neftali să stea pe Muntele
Ebal, ca să rostească blestemul. Și leviții să ia cuvântul și să spună cu glas tare întregului
Israel . . .” (Deut 27,12-14). Urmează 12 blesteme, cuprinse în versetele 15-26. La
fiecare articol rostirea era: „Blestemat să fie omul (sau cuvinte înlocuitoare) . . .”. Și
după fiecare citim: „Și tot poporul să răspundă: ,Amin!’”

• Iosua a adus la îndeplinire această poruncă a lui Moise în țara Canaanului, la scurt timp
după cucerirea cetăților Ierihon și Ai: „Tot Israelul, bătrânii, mai marii oastei și
judecătorii lui stăteau de amândouă părțile chivotului, înaintea preoților, din neamul
leviților, care duceau chivotul legământului Domnului; erau de față atât străinii, cât și
copiii lui Israel, jumătate în dreptul Muntelui Garizim și jumătate în dreptul Muntelui
Ebal, după porunca pe care o dăduse mai înainte Moise, robul Domnului, ca să-l
binecuvinteze pe poporul lui Israel. Iosua a citit apoi toate cuvintele legii,
binecuvântările și blestemurile, după cum este scris în cartea legii. N-a rămas nimic din
tot ce poruncise Moise, pe care să nu-l fi citit Iosua în fața întregii adunări a lui Israel, în
fața femeilor, copiilor și străinilor care mergeau în mijlocul lor” (Ios 8,33-35).

• Știm prea bine că Dumnezeu a blestemat pământul de trei ori:

(01) După căderea lui Adam și Eva. „Omului i-a zis: ,Fiindcă ai ascultat de glasul
nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: ,Să nu mănânci deloc
din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana
din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp.
În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai
fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce’” (Gen 3,17-19).
Era blestemul stresului, al trudei chinuitoare, în locul muncii plăcute dinainte de cădere,
blestemul deteriorării naturii, blestemul morții. Observați că Dumnezeu nu a pronunțat
un blestem direct asupra omului, ci asupra mediului, care-l va însoți pe om până la
moarte.
(02) După prima crimă săvârșită. Dumnezeu a zis către Cain, criminalul: „Ce ai făcut?
Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat ești tu, izgonit
din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui
tău! Când vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe
pământ” (Gen 4,10-12).
543
Page
 (03) Prin potop. „Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât
înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată am să-i nimicesc împreună cu
pământul’” (Gen 6,13).
- „Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și fiarele,
tot ce se târa pe pământ și toți oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de
viață în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit. Toate făpturile care erau pe fața
pământului au fost nimicite, de la oameni până la vite, până la târâtoare și până la
păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ” (7,21-23).
- „Domnul a zis în inima Lui: ,Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru
că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi
tot ce este viu, cum am făcut’” (8,21). Nu voi mai blestema – deci am făcut-o.
- „Dumnezeu a mai vorbit lui Noe și fiilor lui care erau cu el și a zis: ,Iată, Eu fac un
legământ cu voi și cu sămânța voastră, care va veni după voi, cu toate viețuitoarele care
sunt cu voi, atât păsările, cât și vitele, și toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu
toate cele care au ieșit din corabie și cu orice alte dobitoace de pe pământ. Fac un
legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului și nu va mai
veni potop ca să pustiască pământul’” (9,8-11).
- „Întreaga suprafață a pământului a fost schimbată la potop. Un al treilea blestem
îngrozitor zăcea asupra lui ca urmare a păcatului” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și
profeți, pagina 107).
• Unii oameni obișnuiesc să-i blesteme pe alții, și aceasta este o călcare a poruncii a treia,
de aceea avem în Sfânta Scriptură aceste îndemnuri valoroase:
- „Dar Eu vă spun: iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți
bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii
ai Tatălui vostru care este în ceruri: căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și
peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat 5,44.45).
- „Binecuvântați-i pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați” (Rom 12,14).
- „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci
la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (1 Pet 3,9).
• Să ne temem oare de cei ce ne blestemă? Să ne temem de blestemele lor? Deloc,
Dumnezeu nu dă ascultare unor astfel de invocări nelegiuite: „Cum sare vrabia încoace
și încolo și cum zboară rândunica, așa nu nimerește blestemul neîntemeiat” (Prov 26,2).
„Măcar că ei blestemă, Tu binecuvintează” (Ps 109,28).

• Ne aducem bine aminte de încercările lui Balaam de a-l blestema pe poporul Israel; de
544

fiecare dată, Dumnezeu îi punea în gură cuvinte de binecuvântare, așa că el a zis: „Cum
să-l blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să-l defaim eu pe cel ce nu-l
defaimă Domnul?” (Num 23,8). În vremea lui Neemia, când au citit în fața poporului în
Page

cartea lui Moise, „s-a găsit scris că amonitul și moabitul nu trebuia să intre niciodată în
 adunarea lui Dumnezeu, pentru că nu veniseră înintea copiilor lui Israel cu pâine și apă și
pentru că îl tocmiseră împotriva lor cu preț de argint pe Balaam ca să-i blesteme. Dar
Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvântare” (Neem 13,1.2).

• Am văzut că atât binecuvântarea, cât și blestemul, depind de atitudinea oamenilor față

de poruncile lui Dumnezeu – urmările fiind: binecuvântarea în caz de ascultare,
blestemul în caz de neascultare. Nu există excepție de la această regulă; chiar când
oamenii se pocăiesc, consecințele nu sunt anulate, pentru ca ei să înțeleagă că nu pot să
se joace cu păcatul.

• În istoria lui Israel și a lui Iuda, nu numai cei vinovați, ci și nevinovații – copii sau oameni
credincioși, aveau de suferit din cauza fărădelegilor poporului. Daniel și prietenii lui,
precum și alții, au fost duși în robie, pentru că pedeapsa era colectivă. Dar nu era o
nedreptate comisă de Dumnezeu, pentru că El i-a ocrotit în toate împrejurările pe cei
ce-L iubeau. În 2 Cronici 34,24, Dumnezeu a zis despre Iuda: „Iată, voi trimite nenorociri
peste locul acesta și peste locuitorii lui și anume toate blestemele scrise în cartea care
s-a citit înaintea împăratului lui Iuda” (împăratul era credinciosul Iosia).

• Iată-L pe Mântuitorul blestemând un smochin: „Dimineața, pe când Se întorcea în

cetate, I-a fost foame. A văzut un smochin lângă drum și S-a apropiat de el, dar n-a găsit
decât frunze și i-a zis: ,De acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!’ Și pe dată
smochinul s-a uscat” (Mat 21,18.19). Efectul cuvintelor lui Isus i-a uimit pe ucenici:
„Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat și au zis: ,Cum de s-a uscat smochinul
acesta într-o clipă?’” (Versetul 20)

• Marcu istorisește astfel: „Dimineața, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut
uscat din rădăcini. Petru și-a adus aminte de cele petrecute și I-a zis lui Isus:
,Învățătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat’” (Marcu 11,20.21). Isus
nu a zis că nu l-a blestemat, ci i-a îndemnat să aibă credință. Blestemarea smochinului
era o prevestire cu privire la ce avea să sufere națiunea aleasă după câteva decenii.

• Dumnezeu le dă muritorilor posibilitatea și libertatea unei alegeri: „Iau azi cerul și

pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea,
binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta” (Deut 30,19).

• Priviți la acest paralelism:

binecuvântare → viață
blestem → moarte
•
545

În ultima cuvântare ținută în fața fiilor săi, Iacov a rostit binecuvântări, dar nu pentru
toți: Simeon și Levi, care îi măcelăriseră pe toți bărbații din cetatea Sihem (vezi Geneza
34,25-31), nu au fost binecuvântați, dimpotrivă, patriarhul a zis: „Blestemată să fie
Page
 mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi
împărți în Iacov și-i voi risipi în Israel” (Gen 49,7).

• Ce s-a întâmplat mai târziu? Loialitatea leviților față de Dumnezeu la muntele Sinai,
când alții s-au închinat vițelului de aur, a transformat blestemul lor în binecuvântare.
Iată ce a zis Domnul despre ei:
- „Să-i dai pe leviți lui Aaron și fiilor lui; ei să-i fie dați lui în totul din partea copiilor lui
Israel” (Num 3,9).
- „Fiilor lui Levi le dau ca moștenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac
ei, pentru slujba cortului întâlnirii” (18,21).
- „În vremea aceea, Domnul a despărțit seminția lui Levi și i-a poruncit să ducă chivotul
legământului Domnului, să stea înaintea Domnului, ca să-I slujească și să binecuvinteze
poporul în numele Lui” (Deut 10,8).
• Binecuvântarea și blestemul nu pot coexista în același timp și în același loc. Iacov,
fratele Domnului, ne-a lăsat acest avertisment: „Cu ea (cu limba) Îl binecuvântăm pe
Domnul și Tatăl nostru și tot cu ea îi blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după
asemănarea lui Dumnezeu! Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul! Nu
trebuie să fie așa, frații mei!” (Iac 3,9.10)

• Deci, ori binecuvântare, ori blestem. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam și sămânța
lui, iar binecuvântarea aceea a fost constantă și vizibilă. Nu însă când s-au depărtat de
poruncile lui Dumnezeu, și nu când au ales să-L lepede pe Conducătorul lor ceresc. Pilat
a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Mat
27,24). Iată atitudinea poporului: „Și tot norodul a răspuns: ,Sângele Lui să fie asupra
noastră și asupra copiilor noștri!’” (Versetul 25)
„Privind la Mielul lovit al lui Dumnezeu, iudeii au strigat: ,Sângele Lui să fie asupra
noastră și asupra copiilor noștri.’ Acel strigăt îngrozitor s-a suit la tronul lui Dumnezeu.
Sentința aceea, pronunțată asupra lor înșiși, a fost scrisă în cer. Rugăciunea aceea a fost
auzită. Sângele Fiului lui Dumnezeu era asupra copiilor lor și asupra copiilor lor, un
blestem perpetuu” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 739).
Bisecuvântarea dată pentru urmașii lui Avraam s-a evaporat! Binecuvântarea a fost
blestemată, așa cum se spune în Maleahi 2,2!
• Textele următoare ne arată când sunt oamenii sub blestem:
- „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Blestemat să fie omul care n-ascultă
cuvintele legământului acestuia!’” (Ier 11,3)
546

- „Așa vorbește Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește
pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (17,5)
Page

- „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului!” (48,10)

 - „,Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime!
Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea; puneți-Mă
astfel la încercare’, zice Domnul oștirilor, ,și veți vedea dacă nu vă voi deschide
zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare’” (Mal
3,9.10).
Neascultarea de legământul Domnului, sprijinirea pe muritori prin abaterea inimii de la
Domnul, efectuarea lucrării lui Dumnezeu în mod superficial și ușuratic, necredincioșia
în zecimi și în daruri – acestea sunt unele dintre cauzele aducătoare de blestem.
• Așa cum am arătat mai înainte, apostolul Petru a ne-a dat această asigurare: „. . . căci la
aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (1 Pet 3,9). „Veniți,
binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția”, va zice Împăratul împăraților și
Domnul domnilor către cei biruitori (Mat 25,34). Aceasta este binecuvântarea =
împărăția lui Dumnezeu!

• Dar binecuvântarea aceasta glorioasă și eternă a costat ceva și a costat foarte mult:
prețul a fost inversarea rolurilor cu Fiul lui Dumnezeu! Ce înseamna această „inversare
a rolurilor”? Ne-a spus apostolul Pavel: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii,
făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ,Blestemat e oricine este atârnat pe
lemn’” (Gal 3,13).

• Ca să fim noi binecuvântați, a fost El blestemat, a acceptat ca blestemul mâniei lui

Dumnezeu împotriva păcatului să cadă asupra Lui: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat,
El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor 5,21).

• „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți binecuvântarea!” Blestemul s-a dus,

nu va mai exista blestem pentru voi – Hristos l-a purtat în trupul Său pe cruce:

„Hristos a fost tratat aşa cum merităm noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum
merită El. El a fost osândit pentru păcatele noastre, la care El nu a avut nicio parte,
pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi nu am avut nicio
parte. El a suferit de moartea care era a noastră, pentru ca noi să putem primi viaţa
care era a Lui. ‚Prin rănile Lui suntem vindecaţi.’” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 25)

• „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo”, în cetatea lui Dumnezeu, în împărăția Sa.
Nemaifiind nimic vrednic de blestem, nu va mai exista blestem. N-ar fi existat niciodată
blestem, dacă nu ar fi intervenit păcatul cu înstrăinarea oamenilor de Dumnezeu și de
legea Sa. Dumnezeu nici nu a avut de gând să blesteme ceva sau pe cineva. El a creat
lumea noastră ca să însemne binecuvântare pentru locuitorii ei în vecii vecilor:
547

„Dumnezeu l-a făcut pe om în totul sfânt și fericit; iar frumosul pământ, așa cum a ieșit
din mâna Creatorului, nu purta nicio urmă de stricăciune sau umbră de blestem.
Page
 Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – a adus suferința și moartea” (Steps to
Christ/Calea către Hristos, pagina 9).
• Nicio urmă de stricăciune sau umbră de blestem; la sfârșitul celor șase zile ale creațiunii,
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Geneza 1,31).
Dumnezeu a rostit cel puțin două binecuvântări în zilele creațiunii:
- „Dumnezeu le-a binecuvântat și a zis (viețuitoarelor din ape și din aer): ,Creșteți,
înmulțiți-vă și umpleți apele mărilor; să se înmulțească și păsările pe pământ’” (Gen
1,22).
- „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte
bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a
zis: ,Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării,
peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ’” (versetele 27
și 28).
• Dumnezeu a rostit binecuvântări în zilele creațiunii, dar nu a rostit niciun blestem.
Niciun blestem înainte de căderea în păcat.

• Eva și Adam au fost răspunzători pentru păcatul lor; dar de ce trebuia să îndure natura
suferință, degenerare, moarte? De ce? Pentru că, așa cum nu au mai fost ținuți în
Grădina Eden, păcătoșii nu-și mai puteau continua viața într-un mediu ideal nici afară
din grădină. Odată cu ei a fost compromisă și ambianța în care se aflau.

• Așa cum am văzut, planeta noastră a fost blestemată de trei ori. Dar chiar de la cel de al
treilea blestem – potopul – stricăciunea a continuat, așa că se poate vorbi de un blestem
continuu. Există o suferință generală și o dorință tăcută după înnoire, așa cum frumos
s-a exprimat apostolul Pavel: „De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci
din pricina Celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia
stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că
până în ziua de azi toată firea suspină și suferă durerile nașterii” (Rom 8,19-22).

• „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi
pieriseră și marea nu mai era” (Apoc 21,1). Declarația divină este arătată în versetul 5:
„Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: ,Iată, Eu fac toate lucrurile noi.’ Și a adăugat:
,Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.’”

• Cer nou, pământ nou! Ce minunat! Ascultați-l și pe Petru: „Ziua Domnului însă va veni
ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de
mare căldură și pământul cu tot ce este pe el va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri
548

au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă,
așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și
Page
 trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm
ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Pet 3,10-13).
„Focul care-i consumă pe cei răi purifică pământul. Orice urmă de blestem e înlăturată.
. . . Pământul, dat la început omului ca împărăție a lui, trădat de el în mâinile lui Satana
și ținut atât de mult timp de puternicul dușman, a fost recuperat prin mărețul plan de
mântuire. Tot ce a fost pierdut prin păcat a fost restaurat” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 674).
• Așa cum zicea cândva un evanghelist, noi știm mai mult ce nu va fi pe noul pământ decât
ce va fi. Să începem cu cuvintele vizionarului: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El
va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc 21,3.4).

• Asemenea lucruri nu vor mai fi pentru că „nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo”.
Nu vor mai exista tânguiri, dureri, plânsete, moarte. Și mult mai multe: în lumea viitoare
nu va exista putrezire, ruginire, fermentări stricăcioase. Nu vor mai fi furturi, crime,
dușmănie, ură, terorism. Nu vor mai exista războaie, spionaje, nedreptăți. Nu vor mai fi
pustiuri: „Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli și va înflori ca
trandafirul, se va acoperi cu flori și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de
biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea
slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru” (Isa 35,1.2).

• Descrierea făcută de profet continuă: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor
deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de
bucurie, căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface
în iaz și pământul uscat în izvoare de ape. În vizuina care slujea de culcuș șacalilor vor
crește trestii și papură. . . . Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion
cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor
apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!” (Versetele 5-7.10)

• Durerea și gemetele vor fugi. În lumea viitoare nu vor exista boli de niciun fel – nu vor fi
epidemii, pandemii. Nu vor fi clinici, spitale, medici, farmacii, medicamente. Nu vor
exista case mortuare și nici cimitire, pentru că moartea nu va mai fi.

• Nu va mai exista poluarea aerului, a solului, sau a apelor. Totul curat, proaspăt, frumos,
sănătos, etern. Nu vor exista tribunale, pușcării, poliție. „Nimic vrednic de blestem!”
Nu va mai exista aprovizionare, grija zilei de mâine, salarizare, bani, unități comerciale,
bănci, crize financiare, alegeri cu ură și dușmănie, calomnii, insinuări, denigrări!
549

• Nu va mai fi secetă, nici furtuni, cutremure de pământ, geruri, inundații, izbucniri

vulcanice. Nu alunecări de teren, tsunami, naufragii: „Nu le va mai fi foame, nu le va
Page

mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță” (Apoc 7,16). „Acolo nu
 va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor” (22,5).

• Din nou primul verset din capitolul 21: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou;
pentru că cerul și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.” „Marea nu mai era”!
Cineva a zis cândva într-o predică, pe la începutul anilor 1980: „Ioan era exilat pe insula
Patmos, departe de frați, departe de biserici, departe de prieteni. Izolat. Înconjurat de
mare de jur împrejur, care îl despărțea de ei.” Și a afirmat că aceasta este marea la care
s-a referit scriitorul și care nu va mai fi – despărțirea de prieteni. Ideea aceasta s-a
răspândit peste tot, așa încât nu mai poți zice altfel fără să fii ridiculizat.

• Dar să ne gândim bine: dacă Apocalipsa este o carte profetică, deci operează cu
simboluri, totul este simbolic? Ioan era simbolic? Pământul cel nou va fi simbolic?
Nimic real? Greu de conceput așa ceva. Pământul nu va mai fi cum este acum, ci cu
totul altfel, mult mai funcțional, mult mai frumos, totul perfect. La început au existat
numai două ființe omenești – Adam și Eva. Lor le-a încredințat Dumnezeu planeta, să o
administreze, să se înmulțească pe ea și să o populeze.

• Existau mări la început: „Dumnezeu a zis: ,Să se strângă la un loc apele care sunt
dedesubtul cerului și să se arate uscatul!’ Și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul
pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era
bun” (Gen 1,9.10). Mântuiții vor fi mult mai mulți decât locuitorii de la început ai
planetei. Oare va fi aceeași structură geologică, aceeași configurație geografică? Va fi
uscat numai în proporție de 30% și restul, 70%, apă, adică mări și oceane, ca acum?
Atâta apă sărată, suprafață colosală nelocuită? Pentru ce?

• Nu ar fi mai logic să se creadă că apa va fi distribuită în mod rațional pe toată planeta,

astfel încât miliardele de mântuiți să o poată popula peste tot? Sigur că nu știm multe,
sigur că suntem limitați, așa cum am zis că mai mult știm ce nu va fi în lumea viitoare
decât ce va fi. Exact cum a scris apostolul Pavel, citând un text din Vechiul Testament:
„Dar, după cum este scris: ,Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la
inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei
ce-L iubesc’” (1 Cor 2,9).

• Așa cum spun teologii mai instruiți, textul acesta se aplică la cruce, la taina și
înțelepciunea planului de mântuire, pentru că așa reiese din versetele precedente și e
așa. Dar să zicem mai bine: în primul rând vine această aplicație, dar de ce nu ar fi
adevărat și despre lumea viitoare, care e plină de mistere pentru mințile noastre
mărginite?
550

• Gândiți-vă numai la lucrul următor: pământul a fost teatrul multor lupte între bine și
rău, aici au fost războaie și tot felul de rele – împărăția întunericului, locul de guvernare
al „dumnezeului veacului acestuia” (2 Cor 4,4). Această stăpânire va fi smulsă din
Page
 mâinile vrăjmașului și dată „poporului sfinților Celui Preînalt” (Dan 7,27). Aici a fost
sacrificat Mielul lui Dumnezeu, care a ridicat păcatul lumii. Pentru că aici s-a
domonstrat în gradul cel mai înalt iubirea lui Dumnezeu, acesta va fi centrul universului,
locul guvernării divine. La începutul penultimului capitol din Biblie chiar așa se spune, că
va veni pe pământ Ierusalimul ceresc, iar Dumnezeu va fi cu poporul Său. La începutul
ultimului capitol se arată că tronul lui Dumnezeu și al Mielului vor fi aici.

• Problema care se pune este: cum va putea această planetă mică (a cincea ca mărime în
sistemul solar) să fie locul guvernării divine, populate de miliarde de mântuiți, cum va
putea să aibă o importanță atât de mare în univers? Sigur că nu este treaba noastră să
lămurim această enigmă și nici nu avem cum, dar nu ar fi exclus ca Dumnezeu să umble
și la dimensiunile planetei, chiar dacă El nu este legat de timp și de spațiu. Dar ființele
create trăiesc în timp și în spațiu. Nu ar fi exclus. Atât zic, nu precizez.

• Din nou despre blestem: „Nu va fi mai nimic vrednic de blestem acolo.” Adică în cer
1.000 de ani, în veci pe noul pământ. Să zicem în împărăția lui Dumnezeu, care va fi
dată mântuiților. Nimic vrednic de blestem. S-a spus în Apocalipsa 21,4 că „moartea nu
va mai fi”. Ceea ce înseamnă că nu vor mai fi măcelării; hrana oamenilor nu se va mai
baza pe vărsare de sânge. Nu vor muri oameni, nu vor muri animale, nu vor muri plante.
Niciun fel de moarte.

• Ideea din Apocalipsa 22,3, că nu va mai fi nimic vrednic de blestem în lumea viitoare,
respectiv niciun blestem, își are corespondent în cartea profetului Isaia: „Nu se va face
niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt” (Isa 11,9). Cunoaștem originea
și istoria răului, știm și cum se va termina. Niciun rău nu va mai exista vreodată. La fel:
„,Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu
țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt’, zice
Domnul” (65,25).

• Toate viețuitoarele vor fi pașnice, nu se vor ucide între ele, nu se vor ataca, nu se vor
dușmăni. Iar oamenii le vor iubi și le vor îngriji. Toți oamenii și toate animalele vor
practica dieta vegană. Aceasta este o axiomă. Și nu fac rău cei care de acum se
adaptează la regimul alimentar de atunci și de acolo!

• Iată ce ni s-a descoperit în ultimul paragraf al cărții The Great Controversy/Tragedia

veacurilor:

„Marea luptă s-a terminat. Păcat și păcătoși nu mai există. Întregul univers este curat.
Un singur puls de armonie și veselie bate prin vasta creațiune. De la Acela care a creat
toate lucrurile pornesc viață, lumină și veselie, în tărâmurile spațiului nelimitat. De la
551

atomul cel mai minuscul până la lumea cea mai vastă, toate lucrurile, însuflețite și
neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și în bucuria lor desăvârșită, declară că
Dumnezeu este iubire” (pagina 678). Amin!
Page
 * * * *
Cântarea de deschidere, 263: „Privesc la Tine, Domnul meu!”
Cântarea de închidere, 553: „Există-o țară-a lui Hristos”
552
Page
 ADUNAREA GENERALĂ A UNIVERSULUI
• Apostolul Pavel a declarat că urmașii reali și credincioși ai Domnului Isus Hristos, în
primul rând apostolii, dar de ce nu și ceilalți, sunt „o priveliște pentru lume, îngeri și
oameni” (1 Cor 4,9). Priveliște, grecește θέατρον (theatron – teatru sau spectacol,
acuzativ singular).

• Îngeri – grecește ἀγγέλοις (angelois, dativ plural, îngerilor sau pentru îngeri). Îngerii
sunt aceia pe care-i știm, buni sau răi, sfinți sau căzuți. Cei buni sunt „duhuri slujitoare
trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evr 1,14). Cei răi
sunt răzvrătiții, „a treia parte dintre stelele cerului” (Apoc 12,4), aliații lui Lucifer/
Diavolul/Satana/balaurul cel mare, „acela care înșală întreaga lume” (versetul 9), cel
care a făcut război în cer împotriva lui Dumnezeu și a fost zvârlit împreună cu aliații lui
aici pe pământ.

• Suntem „o priveliște” atât pentru unii, cât și pentru alții. De ce sunt creștinii „o
priveliște” pentru demoni? Pentru că prin creștini Își arată Hristos puterea mântuitoare
și duhurile rele văd lucrul acesta; îl văd și scrâșnesc din dinți, făcând tot ce le stă în
putere ca să răstoarne planurile și lucrarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi credinicioși.

• Dar să rămânem la îngerii buni. Pavel a zis că suntem o priveliște pentru ei. Ei sunt
încontinuu atenți la viața noastră, ei ne ocrotesc, dar și raportează pentru cărțile cerești
totul despre noi. Ei Îl iubesc pe Comandantul lor, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul
nostru, și execută poruncile Lui. Ei sunt foarte interesați de conținutul și minunile
evangheliei: „Lor (proorocilor din vechime) le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci
pentru voi spuneau ei aceste lucruri (despre venirea Mântuitorului), pe care vi le-au
vestit acum cei ce v-au propovăduit evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care
chiar îngerii doresc să privească” (1 Pet 1,12).

• Îngerii studiază cu plăcere evanghelia și participă la eforturile divine, împreună cu

credincioșii, pentru salvarea celor pierduți. Suntem o priveliște pentru îngeri. Să nu-i
dezamăgim, ci să le producem bucurie.

• Și suntem o priveliște pentru oameni. Oameni – grecește ἀνθρώποις (anthropois, dativ

plural, oamenilor sau pentru oameni). Este lumea aceasta înstrăinată de Dumnezeu, pe
care El a iubit-o și o iubește, pentru salvarea căreia, potrivit cu Ioan 3,16, L-a dat pe
unicul Său Fiu. Lumea ne observă, iar datoria noastră este să fim martori ai lucrării
mântuitoare a lui Hristos. De aceea a zis El: „Tot așa să lumineze și lumina voastră
înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru,
care este în ceruri” (Mat 5,16). A zis apostolul: „Odinioară erați întuneric, dar acum
sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii” (Efes 5,8). Sau: „. . . ca
553

să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam
ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume” (Filip 2,15).
Page
 • De asemenea, suntem o priveliște pentru lume, grecește κόσμῳ (cosmo, dativ singular,
lumii sau pentru lume).

• Dacă afirmația lui Pavel s-a referit deja la ființele supraomenești nevăzute – îngerii, apoi
la omenirea de pe planeta aceasta pe care locuim, ce mai poate însemna oare lumea la
care s-a referit? Nu poate fi tot lumea de pe pământ, pentru că ar fi o repetare inutilă.
Această „lume”, în greacă numită κόσμος (cosmos), trebuie să fie cu totul altceva – este
lumea extraterestră, populațiile necăzute ale altor planete din univers.

• Există acestea? Scria un autor în România, nu un credincios, că ar fi arogant pentru noi

să credem că suntem singurii din univers, referindu-se la alte ființe umanoide. Există
observatoare uriașe care scrutează cerul interplanetar în căutarea de alte planete
locuite. Căutarea este zadarnică, dar ea spune ceva: există în mintea omenească ideea
că nu putem fi numai noi.

• Isus a zis în parabola oii pierdute: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și o pierde
pe una dintre ele, nu le lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe izlaz și se duce după cea
pierdută, până când o găsește?” (Luca 15,4). În continuare, Mântuitorul a arătat ce face
păstorul după ce a găsit oaia pierdută: se bucură împreună cu vecinii și prietenii. Apoi a
zis: „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se
pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de
pocăință” (Luca 15,7).

• Așadar, când a venit pe pământ în trup omenesc, Mântuitorul a venit după oaia
pierdută: „Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca
19,10). Păstorul cel Bun a venit după oaia pierdută, dar mai erau dincolo de Terra alte
oi, care nu aveau nevoie de pocăință. Numărul de nouăzeci și nouă nu spune nimic, e
doar o ilustrație. Din puzderia de lumi create de Atotputernicul, una singură a căzut –
Terra, și noi suntem aici. Fiul lui Dumnezeu a venit ca să ne caute și să ne mântuiască.

• Avem informații valoroase despre alte lumi în Spiritul Profetic:

- „Domnul mi-a dat o perspectivă a altor lumi. Mi-au fost date aripi și un înger m-a dus
din cetate la un loc care era strălucit și glorios. Iarba locului era de un verde viu și
păsările de acolo ciripeau un cântec dulce. Locuitorii de acolo erau de toate mărimile; ei
erau nobili, maiestuoși și minunați. Purtau chipul exact al lui Isus și fețele lor radiau de
bucurie sfântă, exprimând libertatea și fericirea locului. L-am întrebat pe unul dintre ei
de ce erau ei mult mai minunați decât cei de pe pământ. Răspunsul a fost: ,Noi am trăit
în strictă ascultare de poruncile lui Dumnezeu și nu am căzut prin neascultare ca aceia
de pe pământ.’ Apoi am văzut doi pomi, unul se asemăna mult cu pomul vieții din
cetate. Fructul amândurora avea un aspect plăcut, însă din unul ei nu puteau mânca.
554

Aveau putere să mănânce din amândoi, dar le era interzis să mănânce din unul. Apoi
îngerul meu însoțitor mi-a zis: ,Nimeni din locul acesta nu a gustat din pomul oprit; însă
Page

dacă ar mânca ar cădea.’” (Early Writings/Experiențe și viziuni, paginile 39-40)

 - „El (Hristos) S-ar fi putut duce la căminurile plăcute ale lumilor necăzute, la atmosfera
curată, unde necredincioşia şi rebeliunea nu pătrunseseră niciodată; şi, acolo, El ar fi
fost primit cu aclamaţii de laudă şi iubire. Însă o lume căzută avea nevoie de
Răscumpărătorul” (Review and Herald, 15 februarie 1898, citat în Seventh-day Adventist
Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, volumul 5, pagina
1088).
- (Așteptând revenirea lui Isus de pe pământ): „Acolo este tronul şi, în jurul lui,
curcubeul făgăduinţei. Sunt heruvimi şi serafimi. Conducătorii oştilor îngereşti, fiii lui
Dumnezeu, reprezentanţii lumilor necăzute, sunt adunaţi. Sfatul ceresc, în faţa căruia
Lucifer Îi acuzase pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, reprezentanţii acelor tărâmuri fără păcat
peste care Satana gândise să-şi stabilească domnia – toţi sunt acolo ca să-I zică ‚Bun
Venit’ Răscumpărătorului. Ei aşteaptă cu dor să celebreze triumful Său şi să-L glorifice
pe Regele lor.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 834)
- „Mica noastră lume este manualul universului. Planul minunat de har al lui Dumnezeu,
taina iubirii răscumpărătoare, reprezintă tema în care ‚îngerii doresc să privească’ şi va fi
studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, cât şi fiinţele
necăzute vor găsi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântarea lor. Se va vedea că slava care
străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii care se jertfeşte.” (The Desire of Ages/
Hristos, Lumina lumii, paginile 19-20)
• Noi, muritorii, suntem un spectacol, o priveliște, un manual de studiu pentru oameni,
îngeri, cosmos – lumile necăzute în păcat.

• Fiul lui Dumnezeu a venit deci pe pământ în natură divin/umană „ca să caute și să
mântuiască ce era pierdut”. Adică pe noi. El a mai zis: „Pentru că nici Fiul omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”
(Mat 20,28). Și-a dat viața pentru noi păcătoșii: a fost lepădat de neamul Lui, a fost
prins, arestat, batjocorit, chinuit, răstignit. Binevoitori L-au înmormântat, dar a treia zi a
înviat. După patruzeci de zile de arătări în fața ucenicilor Săi, S-a înălțat la cer sub
privirile lor.

• Toate aceste lucruri le știm din cele patru evanghelii și din primul capitol al cărții Faptele
apostolilor. Dar Hristos nu S-a dus la cer definitiv. Nu pentru totdeauna. El a promis că
Se va întoarce: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință
în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă
duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1-3).

• Ucenicii L-au privit cu nostalgie pe când Se înălța la cer, dar au primit o re-asigurare a
555

întoarcerii Sale: „Și, cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li
s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: ,Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați
spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum
Page

L-ați văzut mergând la cer’” (Fapte 1,9.10).

 • Isus S-a dus la cer ca să ne pregătească locuri. Dar acolo El nu este inactiv: „Punctul cel
mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al locului preasfânt și al adevăratului
cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evr 8,1.2). Activitatea Sa de Mare
Preot este mijlocire pentru păcătoșii căiți:
- „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni:
Omul Isus Hristos” (1 Tim 2,5).
- „Preaiubiților, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit,
avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire
pentru păcatele noastre și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1
Ioan 2,1.2).
• Majoritatea celor ce-L mărturisesc pe Hristos se opresc la cruce, ca și când totul s-ar fi
încheiat acolo. Dar nu! Multele texte care-L prezintă ca Mijlocitor între Dumnezeu și
oameni arată că lucrarea Sa mântuitoare continuă. Iată și această mărturie valoroasă:
„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului în sanctuarul de sus este tot atât de esenţială
pentru planul de mântuire cum a fost moartea Lui pe cruce. Prin moartea Lui, El a
început acea lucrare pe care, după învierea Lui, S-a înălţat ca să o încheie în cer. Trebuie
să pătrundem, prin credinţă, dincolo de perdea, ‚unde Înainte-mergătorul a intrat
pentru noi’ (Evr 6,20). Acolo este reflectată lumina de la crucea de pe Golgota. Acolo,
noi putem obţine o înţelegere mai desluşită a tainelor răscumpărării.” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 489)
• Însă lucrarea Sa de mijlocire se suprapune în ultima parte a perioadei de har cu o
judecată: „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului și să mărturisim că El a fost
rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți” (Fapte 10,42). Deci,
Judecătorul tuturor. Dar nu toți oamenii sunt judecați în același timp.

• Apostolul Pavel a zis: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al
lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi
făcut când trăia în trup” (2 Cor 5,10). Și credincioșii vor fi judecați, toți oamenii: „Căci
Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot
ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl 12,14).

• Lucrurile bune, lucrurile rele, cunoscute sau necunoscute, toate vor fi aduse la judecată.
Toate vor fi examinate. Însă atenție și la alte texte: „Dar, când suntem judecați, suntem
pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea” (1 Cor 11,32). Credincioșii
sunt judecați, dar nu „odată cu lumea”. Încă un text: „Păcatele unor oameni sunt
556

cunoscute și merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Tim 5,24). „Merg
înainte la judecată”, „vin pe urmă”. E clar că sunt două judecăți: credincioșii nu vor fi
judecați odată cu lumea.
Page
 • Ei sunt primii care sunt judecați. De ce, cum și când? „Și, după cum oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot așa, Hristos, după ce
S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu
în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă” (Evr 9,27.28).

• Hristos vine a doua oară ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă. E interesant și e
absolut clar. Mântuiții vor fi luați la cer: „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul
unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei
morți în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în
nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1
Tes 4,16.17).

• Credincioșii din morminte vor fi înviați la venirea Domnului, credincioșii vii vor fi
schimbați și-L vor întâmpina pe Domnul în văzduh, ca să fie totdeauna cu El. Iată o
descriere mai completă a acestei schimbări: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți,
dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță.
Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați” (1 Cor
15,51.52).

• Toți mântuiții Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh, ca să fie totdeauna cu El. Și când
are loc judecarea credincioșilor? Îi va duce Domnul la locașurile pregătite de când S-a
înălțat la cer ca să-i judece acolo? Ar fi ciudat, pentru că orice judecată presupune
achitare sau condamnare. Ce s-ar întâmpla cu cei neachitați?

• Nu, ci atunci când vor fi luați la cer, credincioșii au conturile încheiate, ei nu merg în cer
pentru judecată, ci pentru fericire veșnică, pentru ca să fie totdeauna cu Domnul.
Singura concluzie realistă este că judecarea lor se va fi făcut înainte de revenirea
Mântuitorului, și așa este.

• Deci, există o judecată preadventă și una mai târziu. Credincioșii nu vor fi judecați odată
cu lumea, nu după venirea Domnului, ci până atunci. În Daniel 8,13.14, coroborat cu
Daniel 9,24-27, descoperim o lungă perioadă profetică, cea mai lungă din toată
Scriptura, de 2.300 de zile profetice, adică ani calendaristici. Despre această perioadă
este vorba în primul text. Una mai scurtă și reprezentând prima parte a celei mari este
prezentată de îngerul Gabriel către Daniel în textul al doilea.

• Fără a intra în amănunte, trebuie menționat că despre perioada mai scurtă se spune că
va începe odată cu porunca de rezidire a Ierusalimului după robia babiloniană-persană;
acea poruncă a fost dată de împăratul persan Artaxerxe Longimanus și este desfășurată
în capitolul 7 al cărții lui Ezra. Era anul 457 înainte de Hristos. Perioada mai scurtă, de
557

șaptezeci de săptămâni profetice, adică 490 de ani calendaristici, care a fost „tăiată” din
cea lungă, s-a încheiat în primul secol al erei creștine. Săptămâna a șaptezecea a
Page

început în toamna anului 27 al erei creștine, când Isus a fost botezat de Ioan Botezătorul
 în râul Iordan, devenind Unsul (Mesia), prin ungerea cu Duhul Sfânt (vezi Matei 3,16.17
și Luca 4,18). După acea ungere Și-a început El activitatea publică.

• La mijlocul săptămânii a șaptezecea, adică în primăvara anului 31, Hristos a fost

crucificat. A treia zi a înviat și după încă patruzeci de zile S-a înălțat la cer. După
înălțarea Sa a rămas o jumătate din săptămâna a șaptezecea, din primăvara anului 31
până în toamna anului 34, când Sinedriul iudaic a respins evanghelia predicată de Ștefan
și l-a ucis cu pietre, el devenind primul martir creștin (vezi Fapte, capitolul 7). Atunci s-a
încheiat perioada de 490 de ani a ultimului timp de probă pentru urmașii fizici ai lui
Avraam. S-a pornit o prigoană cruntă (vezi capitolul 8,1) împotriva creștinismului și
evanghelia a depășit hotarele țării date de Dumnezeu poporului ales, fiind în continuare
dusă în toată lumea.

• Scăzând 490 din 2.300, rămânem cu 1.810 ani; aceștia adăugați la 34 ne duc până în
toamna anului 1844. Atunci s-a încheiat perioada de 2.300 de ani, când, potrivit cu
Daniel 8,14, urma lucrarea de judecată, de curățire a sanctuarului, pentru care Ziua de
Ispășire (Yom Kippur) din sistemul levitic era un tip.

• Astfel, de la 22 octombrie 1844, când, după iudeii karaiți, avea loc ziua de ispășire în
vechiul sistem, a început curățirea sanctuarului, judecata poporului lui Dumnezeu,
descrisă simbolic în Leviticul 16. Hristos a fost rânduit să fie Judecătorul celor vii și al
celor morți. În Evrei 10,30 citim că „Domnul va judeca pe poporul Său.” Aceasta este
judecata preadventă; când se încheie, se termină și timpul de har pentru omenire, iar
Isus va declara: „S-a isprăvit!”, așa cum a strigat când a murit pe cruce (Ioan 19,30).

• Acest ultim „s-a isprăvit” va suna așa: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe;
cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai
departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apoc 22,11).
Observați că se produce o înghețare a lucrurilor în starea existentă la rostirea acelei
sentințe: nicio chemare la pocăință mai departe, nicio iertare, nicio mântuire, pentru cei
ce nu au beneficiat de harul divin până atunci.

• Deci Hristos va încheia judecata poporului Său și-l va lua la cer. Prima înviere va avea loc
cu ocazia revenirii Sale; iată ce se zice în acest text: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte
de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoți ai lui
Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani” (Apoc 20,6). Prima înviere
este a credincioșilor adormiți, care-L însoțesc apoi pe Hristos la cer și domnesc împreună
cu El timp de 1.000 de ani.

• Dar ceilalți morți, cei nemântuiți? „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o
558

mie de ani” (versetul 5). Cei pierduți rămân în morminte 1.000 de ani după strămutarea
credincioșilor la cer. Ce fac credincioșii acolo timp de un mileniu? Împărățesc împreună
Page
 cu Hristos. Dar nu numai atât, ci ei participă la judecarea celor nemântuiți și la
judecarea îngerilor răzvrătiți:
- „Și am văzut niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și
am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de
ani” (Apoc 20,4). Celor înviați pentru a împărăți împreună cu Hristos 1.000 de ani „li s-a
dat judecata”.
- „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea va fi judecată de voi, sunteți voi
nevrednici să judecați lucruri de foarte mică însemnătate? Nu știți că noi îi vom judeca
pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieții acesteia!” (1 Cor 6,2.3)
• Cei înviați la prima înviere împărățesc cu Hristos 1.000 de ani, ei judecă lumea, îi judecă
pe îngeri, bineînțeles pe Satana și pe îngerii căzuți odată cu el. Aceasta este judecata
postadventă, și ea durează 1.000 de ani. Aici nu sunt judecați credincioși, de aceea a zis
Hristos despre cei care-L primesc: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele
Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din
moarte la viață” (Ioan 5,24).

• În Apocalipsa 20,1-3 citim că Satana va fi legat pentru 1.000 de ani. E simplu: dacă toți
credincioșii sunt în cer, el nu se mai poate atinge de ei; dacă toți necredincioșii sunt în
morminte până când se termină cei 1.000 de ani, Satana nu mai are ce să le facă nici lor.
El nu mai poate ispiti pe nimeni – așa este legat, cu lanțul împrejurărilor.

• Se spune, totuși, că el este legat numai timp de 1.000 de ani: „. . . ca să nu mai înșele
neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat
pentru puțină vreme” (Apoc 20,3). Iată această nouă activitate a lui, după o întrerupere
de 1.000 de ani: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din
temnița lui, ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog
și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (versetele 7
și 8).

• Aceasta este a doua înviere: „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de
ani” (versetul 5). Dar acum sunt înviați, toți necredincioșii, toți cei nemântuiți, toți cei
pierduți. Numărul lor este colosal, și diavolul, slobozit din inactivitate pentru o nouă
înșelare, îi adună pentru război. Războiul acesta este descris în Apocalipsa 19,19: „Și am
văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce
ședea călare pe cal și cu oastea Lui.”

•
559

În capitolul 21,2.3 se vorbește despre cetatea sfântă:

- „Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim,
Page

gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea
 din scaunul de domnie și zicea: ,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și
ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.’”
- Ioan scrie că „apoi unul dintre cei șapte îngeri . . . m-a dus, în Duhul, pe un munte mare
și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la
Dumnezeu” (versetele 9 și 10).
- „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși
afară din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului
Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, și numele
Meu cel nou” (3,12).
• Deci, cetatea sfântă, noul Ierusalim, se va pogorî din cer pe pământ; ea va fi cortul lui
Dumnezeu cu oamenii, așa cum se spune în Apocalipsa 21,2.3. Ei au fost în cer cu
Domnul lor și au împărățit acolo împreună cu El 1.000 de ani, făcând judecata
nelegiuiților. Acum ei sunt aduși înapoi pe pământ, toți în vârstă de peste 1.000 de ani.
Cetatea este locuită de ei și coboară lin aici pe pământ, potrivit cu Zaharia 14,4, acolo
unde este Muntele Măslinilor, unde se află acum orașul Ierusalim. Îl va înlocui pe veci.

• Dar să revenim la evenimentul celei de a doua învieri, a tuturor celor pierduți. Ce fac ei
atunci? Satana se spucă „să-i adune pentru război. . . . Și ei s-au suit pe fața pământului
și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care
i-a mistuit” (Apoc 20,8.9).

• Satana organizează asedierea Ierusalimului ceresc venit pe pământ, în care se află

Domnul, toți îngerii, toți mântuiții. Nelegiuiții înconjoară cetatea ca s-o cucerească, dar
foc din cer îi mistuie. Acela este focul veșnic, este veșnic prin rezultate, nu prin durată.

• Ne putem întreba acum: credincioșii au fost înviați ca să trăiască în veci, dar ce rost are
învierea nelegiuiților, dacă și așa vor pieri în focul zilei de apoi, „în iazul care arde cu foc
și cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apoc 21,8)? De ce să nu fie lăsați mai departe în
morminte să-și doarmă somnul de veci? Pentru mai multe motive:
(01) Să audă sentința judecății împotriva lor și să vadă că a fost dreaptă.
(02) Mulți dintre ei au negat existența lui Dumnezeu; acum trebuie să fie înviați ca să
vadă că există.
(03) Mulți dintre ei și-au bătut joc de copiii lui Dumnezeu și de nădejdea lor,
considerând că totul este o poveste; trebuie să fie treziți, ca să vadă că s-au înșelat, să
vadă răsplata primită de cei credincioși, pe care și ei ar fi putut-o avea, dacă L-ar fi primit
pe Mântuitorul și I-ar fi slujit.
560

• Am ferma convingere, în formă axiomatică, adică fără să fie nevoie de dovezi, că nu vor
învia absolut toți morții. Cred că, în dreptatea Sa, Dumnezeu nu-i va mai aduce la viață
pe cei care s-au născut debili mintali, fără capacitatea de a face distincție între bine și
Page

rău. Nici judecățile omenești nu-i trag la răspundere pe aceștia. Dar trebuie să
 menționez: care în mod natural au fost așa, nu cei care și-au pierdut judecata printr-o
viață nelegiuită.

• Să revenim la recunoașterea dreptății lui Dumnezeu. Există texte care atestă că toți cei
ce au trăit vreodată pe pământ (precis cu excepția arătată), mântuiți sau nemântuiți, toți
îngerii, cei sfinți și cei răzvrătiți și pierduți, ba chiar toate făpturile raționale create de
Dumnezeu, vor recunoaște dreptatea Lui și I se vor închina. Iată mai întâi conținutul
acestei recunoașteri: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule
atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc
15,3)

• Este adevărat că această descriere a dreptății lui Dumnezeu este rostită de cei care la
marea de cristal cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului (vezi versetele 1-3), dar
ascultați mai departe; după plaga a treia, altarul zice; Da, Doamne, Dumnezeule
atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!” (Apoc 16,7). Vor zice și
necredincioșii așa? Textele următoare ne dau de înțeles că da:
- „Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat
înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine” (Isa
45,23).
- „Fiindcă este scris: ,Pe viața Mea Mă jur’, zice Domnul, ,că orice genunchi se va pleca
înaintea Mea și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu’” (Rom 14,11).
- „La înfățișare a fost găsit ca un om (Isus), S-a smerit și S-a făcut ascultător până la
moarte și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a
dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece
orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să
mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip 2,8-11).
• Rețineți aceste preziceri pe care le-a făcut Dumnezeu:
- „orice genunchi se va pleca înaintea Mea”,
- „orice limbă va jura pe Mine”,
- „orice limbă va da slavă lui Dumnezeu”,
- „în numele lui Isus să se plece orice genunchi”,
- „orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este
Domnul”.
• „Orice limbă”, „orice genunchi” – în unison, toate creaturile raționale Îl vor recunoaște
pe Hristos ca Domn, vor da slavă lui Dumnezeu, se vor pleca înaintea Lui.

• Fără nicio excepție, închinare generală, mărturisire generală. Dar nu numai a celor de
561

pe pământ; observați cum spune Biblia: „orice genunchi” al celor „din ceruri”, „de pe
pământ”, „de sub pământ”. Plecare generală în genunchi înaintea lui Dumnezeu-Tatăl în
Page

numele Domnului Isus Hristos. Închinare a tuturor, din întregul univers.

 • Scena se petrece aici, deasupra Noului Ierusalim, instalat pe pământ, slujitorii lui
Dumnezeu din restul universului participă în această închinare colectivă și recunoaștere
a dreptății lui Dumnezeu. Cum vor participa lumile necăzute? Nu știm, dar pentru că
lumea noastră a fost pentru tot universul un manual de studiu, pentru că ce se petrece
pe pământ a fost sub observare generală, Dumnezeu are mijloace de includere a tuturor
în această adunare generală a universului, un fel de ZOOM dumnezeiesc.

• Hristos va apărea deasupra cetății și toți vor observa încoronarea Lui:

- „Satana pare paralizat când privește slava și maiestatea lui Hristos. Cel ce a fost
cândva un heruvim acoperitor își aduce aminte de unde a căzut. Un serafim strălucitor,
,fiu al zorilor’, cât de schimbat, cât de degradat! El este exclus pentru totdeauna din
sfatul unde era cândva onorat. El îl vede acum pe altul stând lângă Tatăl, acoperind
slava Sa. El a văzut coroana așezată pe capul lui Hristos de un înger de statură măreață
și înfățișare maiestuoasă și știe că poziția slăvită a acestui înger putea să fie a lui.” (The
Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 669)
- „Satana vede că rebeliunea sa voită l-a făcut nepotrivit pentru cer. El și-a dezvoltat
puterile ca să facă război împotriva lui Dumnezeu; puritatea, pacea și armonia cerului ar
fi pentru el o tortură teribilă. Învinuirile lui împotriva milei și dreptății lui Dumnezeu
sunt acum aduse la tăcere. Imputele pe care a încercat să le arunce asupra lui Iehova
zac în întregime asupra lui. Și acum Satana se pleacă și mărturisește justețea sentinței
sale.” (Ibid., pagina 670)
• Scenele planului de mântuire, ale războiului milenar dintre adevăr și minciună, dintre
bine și rău, cu toate vicleniile și cruzimile lui Satana împotriva poporului lui Dumnezeu,
vor fi arătate. Vor fi evocate umilirea, suferințele, ocara și moartea îngrozitoare a
Mântuitorului, prigonirile suferite de slujitorii adevărului: toate acestea vor fi arătate ca
într-o panoramă. Atunci fiecare păcătos își va aduce aminte de toate faptele pe care
le-a săvârșit, cum și de lepădarea evangheliei, a chemărilor repetate de a se întoarce la
Dumnezeu. Aceste explicații sunt date în cartea citată, capitolul 42, intitulat „Sfârșitul
luptei”.

• Cu toate că plecarea genunchilor în închinare în fața lui Hristos și recunoașterea de

fiecare limbă a dreptății judecății divine vor fi generale și universale, motivele vor fi
diferite:
- mântuiții din cetate o vor face cu recunoștință pentru că iubirea divină i-a salvat și le-a
oferit viața veșnică; la fel îngerii necăzuți și universul imaculat își vor manifesta bucuria
pentru că oaia pierdută a fost găsită și salvată;
562

- cei pierduți o vor face înfrânți, nemaiavând nimic altceva de zis. Dumnezeu nu-i va
nimici înainte ca ei să-și recunoască vina și să declare că sentința a fost justă, înainte de
Page

a obține, în fața întregului univers, această declarație din partea lor.

 • Aduceți-vă aminte că, în toiul unei bătălii, Iosua, robul lui Dumnezeu, a poruncit soarelui
să se oprească și lunii la fel și așa a fost (vezi Iosua 10,12-14). Textul spune că apelul lui
Iosua a fost așa: „Oprește-te, soare, asupra Gabaonului, și tu, lună, asupra văii
Aialonului!” (Versetul 12). Răspunsul la apelul lui a venit imediat: „Și soarele s-a oprit și
luna și-a întrerupt mersul, până ce poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui. Lucrul acesta
nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a
grăbit să apună, aproape o zi întreagă” (versetul 13).

• Și acum mențiunea cronicarului: „N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după
aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel”
(versetul 14). Când Domnul să fi ascultat glasul unui om în felul acela, oprind mișcările a
două corpuri cerești.

• Se va putea spune și despre adunarea generală a universului că n-a mai fost niciodată o
zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea. O zi în care toți slujitorii și toți vrăjmașii
Domnului, concomitent, să se închine înaintea Lui, și să recunoască dreptatea
procedeelor Lui.

• Niciodată nu va mai fi o zi ca aceea, pentru că vrăjmașii Domnului vor pieri și întreaga

suflare se va încadra în veci în planurile lui Dumnezeu, aducându-I adorare cu toată
convingerea, ascultarea și bucuria. Observați această asigurare primită prin Inspirație:

„Marea luptă s-a terminat. Păcat și păcătoși nu mai există. Întregul univers este curat.
Un singur puls de armonie și veselie bate prin vasta creațiune. De la Acela care a creat
toate lucrurile pornesc viață, lumină și veselie, în tărâmurile spațiului nelimitat. De la
atomul cel mai minuscul până la lumea cea mai vastă, toate lucrurile, însuflețite și
neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și în bucuria lor desăvârșită, declară că
Dumnezeu este iubire.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 678)

• Să declarăm și noi la fel acum, ca să putem face așa și atunci! Amin!

* * * *
Cântarea de deschidere, 62: „Vrem să-L încoronăm”
Cântarea de închidere, 491: „Noi așteptăm, O, scump Isus!”
563
Page
 „NENOROCIREA NU VA VENI DE DOUĂ ORI”
• Cu ce urare frumoasă se apropie apostolul neamurilor de încheierea celei de a doua
epistole către credincioșii din Corint! De fapt, este o urare multiplă, constând în cinci
puncte, și sună așa: „Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu
un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi” (2 Cor 13,11).

• Aceste cinci puncte sunt:

(01) fiți sănătoși (în greacă: ἀδελφοί χαίρετε = fraților, bucurați-vă),
(02) desăvârșiți-vă,
(03) îmbărbătați-vă,
(04) fiți cu un cuget,
(05) trăiți în pace.
• Observați, vă rog, că în original, pentru „fiți sănătoși” este „bucurați-vă”! Așa le-a zis
Domnul Isus femeilor care au venit la mormânt și pe care le-a întâlnit după învierea Sa:
„Bucurați-vă!” Χαίρετε! (Mat 28,9)

• Urarea se încheie cu acest îndemn: „Trăiți în pace!” Care va fi rezultatul tuturor acestor
luări de poziție creștinești? „Și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi!”

• Unele popoare antice își imaginau că există zei ai războiului, de exemplu Mars la romani,
Ares la greci. Dar observați că Dumnezeul adevărat, viu, etern, este numit de apostol
„Dumnezeul păcii”, mai complet „Dumnezeul dragostei și al păcii.”

• Bun text, frumos, practic, aducător de multă binecuvântare! Dar facem noi așa,
împlinim noi chemările credinciosului apostol? Să răspundă fiecare pentru sine, dar hai
să vorbim acum despre omenire. Care este starea ei? Trăiește în pace, în unire la bine,
avansând spre desăvârșire morală și bucurie sănătoasă?

• Mântuitorul nostru Isus Hristos a distins două grupe în care intră toată omenirea, așa
cum citim în Luca 21,25-28. Dar să citim mai întâi versetul 27, ca să avem contextul:
„Atunci Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare.” Prin
urmare, este vorba despre cea de a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos. Și iată
cum se comportă în ajunul acestui eveniment decisiv cele două categorii de pământeni:
(01) Necredincioșii și pseudocredincioșii: „Oamenii își vor da sufletul de groază în
așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi
clătinate” (versetul 26). Ne ajută la o mai bună înțelegere și versetul 25: „Vor fi semne
564

în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor

ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor.”
Page
 (02) Credincioșii (așa sunt îndemnați): „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să
vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (versetul
28).
• Voi prezenta în continuare șapte scenarii de fapte întâmplate în Statele Unite cu câțiva
ani în urmă și culese din presa americană, pentru a arăta cum își dau oamenii sufletul de
groază:
(01) „În Tennessee, o femeie s-a împușcat mortal, când adjuncții șerifului s-au dus să o
evacueze din casa ei anunțată pentru licitație.”
(02) „O văduvă din Ohio, în vârstă de 90 de ani, s-a împușcat în piept când autoritățile au
venit s-o evacueze din casa ei modestă în care trăise timp de 38 de ani.”
(03) „În Massachusetts, o gospodină care a ținut ascunsă de soțul ei criza financiară
crescândă a trimis o notă către compania de împrumut cu următoarea avertizare: ,În
momentul în care veți pune casa mea de vânzare la licitație, eu voi fi moartă.’ Apoi
Carlene Balderrama s-a împușcat mortal, lăsând pe masă o poliță de asigurare și o notă
de sinucidere.”
(04) „Pamela Ross, în vârstă de 57 de ani, și soțul ei se luptau împotriva deciziei de
licitare a casei lor, când adjuncții șerifului din Sevierville au venit să le aducă o notă de
evacuare. Aceștia se aflau vizavi de casa aceea când au auzit o împușcătură și au găsit-o
pe doamna Ross moartă în urma unei răni în piept. Cazul era cu atât mai tragic, cu cât ei
primiseră recent zece zile suplimentare pentru a face recurs.”
(05) „În Los Angeles, California, un fost manager financiar și-a împușcat mortal soția, trei
fii și soacra, înainte de a se sinucide.”
(06) „Karthik Rajaram, în vârstă de 45 de ani, a lăsat pe masă o notă de sinucidere,
zicând că a avut încurcături financiare și se gândea doar să se sinucidă, dar a decis apoi
să-și ucidă întreaga familie pentru că era mai onorabil așa.”
(07) „În Ocala, Florida, Roland Gore, înainte de a se sinucide, și-a împușcat soția și
câinele și apoi a dat foc la casă, care fusese în curs de licitație. Cazul lui a fost unul din
câteva în care oamenii și-au ucis tovarășul de viață și animalele dragi, au distrus clădiri
sau i-au atacat pe polițiști, înainte de a-și lua viața.”
• Oamenii își dau sufletul de groază și distrug, ucid, se sinucid. Nu toți fac așa, dar foarte
mulți sunt disperați în așteptarea lucrurilor pe care le aduce viitorul. Ce să mai zicem de
groaza care a umplut lumea prin pandemia Covid 19!

• Am văzut descrierea unor nenorociri locale din aceeași țară, însă cea mai mare
nenorocire a fost căderea în păcat, apariția răului, mai întâi în cer și apoi pe pământ, și
565

din ea au izvorât toate celelalte rele.

• Iată o conversație între profet și o ființă care trăiește acum în cer: „Și unul dintre
Page

bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: ,Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt
 oare? Și de unde au venit?’ ,Doamne’, i-am răspuns eu, ,tu știi.’ Și el mi-a zis: ,Aceștia
vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului’” (Apoc
7,13.14).

• „Aceștia vin din necazul cel mare!” Cineva insista că trebuie să fie vorba aici despre
necazul de după legea duminicală și decretul de moarte, noaptea strâmtorării lui Iacov.
Dar va fi acela singurul necaz cunoscut de poporul lui Dumnezeu? Mai întâi iată ce se
spune despre mulțimea celor răscumpărați: „După aceea, m-am uitat și iată că era o
gloată mare, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție,
din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și
înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini și strigau cu glas
tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie,
și a Mielului!’” (Versetele 9 și 10)

• Mulțime nenumărabilă de mântuiți, îmbrăcați în haine albe; după cuvintele acelui

„bătrân”, ei „vin din necazul cel mare, și-au spălat hainele și le-au albit în sângele
Mielului” (versetul 14). Fără această spălare a hainelor, a vieții, a caracterului, în
sângele „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), nu există
mântuire, nu există acces în împărăția lui Dumnezeu, pentru că „nimic întinat nu va intra
în ea” (Apoc 21,27), în cetatea cea sfântă.

• Toți mântuiții au trecut prin necazul cel mare. Care necaz? Există pentru copiii lui
Dumnezeu necazuri mici și necazuri mari? Fără îndoială, dar se poate vorbi de trei
necazuri mari și acestea sunt prezentate cu claritate în Sfânta Scriptură:

• Cunoaștem cu toți făgăduința superbă din Psalmul 34,6: „Când strigă un nenorocit,
Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui.” Din toate necazurile. Toți știm ce
înseamnă necazurile; pe unele ni le facem singuri, altele vin fără participarea noastră.
Niciunul dintre noi nu se poate plânge că a avut necazuri mai mari decât Iov, însă el a zis
așa: „Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri” (Iov 14,1).
Necazurile sunt deci partea tuturor celor născuți din Adam și Eva. Nu le putem elimina
cu desăvârșire, dar le putem birui prin încredere în protecția și ajutorul lui Dumnezeu și
printr-o continuă umblare cu El.

• Întâlnim însă în Biblie trei mari necazuri, care nu sunt individuale și care depășesc orice
imaginație omenească. Le voi descrie pe scurt mai departe:
(01) Necazul de secole, la care Se referă Mântuitorul în Matei 24: „Pentru că atunci va fi
un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu
va mai fi. Și, dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina
celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (versetele 21 și 22). În versetul 29, Domnul a zis:
566

„Îndată după acele zile de necaz, ,soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei,
stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.’”
Page
 Acestui verset îi corespunde exact ce se spune la pecetea a șasea: „Când a rupt Mielul
pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele
s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer
pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic”
(Apocalipsa 6,12.13).

Acest necaz nemaintâlnit în istorie a fost hegemonia papală a celor 1260 de ani, de la
538 până la 1798 (vezi Daniel 7,25; Apocalipsa 12,6.14; 11,3; 13,5); partea de prigoniri a
acelei lungi perioade a fost totuși scurtată prin slăbirea puterii papale datorită
Reformațiunii, atacurilor musulmane asupra creștinismului european și efectelor
iluminismului, care a diminuat atașamentul oamenilor față de biserică.

Oricum, în jurul anului 1798, înainte și după el, au fost cele trei semne ale sfârșitului, în
ordinea stabilită la pecetea a șasea: cutremurul de la Lisabona la 1 noiembrie 1755,
întunecarea soarelui la 19 mai 1780 și căderea de stele la 13 noiembrie 1833.

(02) Necazul foarte scurt, poate de luni, dar teribil, timpul strâmtorării, menționat în
Ieremia 30,7: „Vai! Căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de
necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea.” Iacov este poporul lui Dumnezeu, aici
cu referire la zilele din urmă, după încheierea harului, când sfinții vor trăi fără Mijlocitor,
dar nu părăsiți de Duhul Sfânt, când „cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Hab 2,4),
când nelegiuiții vor încerca exterminarea copiilor lui Dumnezeu, care vor fi însă izbăviți
din acea zi de necaz.

Această asigurare fermă este dată și în Daniel 12,1: „În vremea aceea, Se va scula marele
voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de
strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în
vremea aceea, poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte.”

Rețineți elementele acestei descoperiri: Mihail Se ridică, încetându-Și activitatea de

Mare Preot, s-a terminat judecata de cercetare, cei scriși în carte au statut definitiv și
sunt mântuiți, deși trec printr-o strâmtorare fără precedent, din care sunt izbăviți de
același puternic Mihail, care este Isus Hristos.

(03) Necazul milenar, întreaga istorie a păcatului și a suferinței. Toți mântuiții vin din
acel necaz; ei și-au hainele spălate și le-au albit în sângele Mielului (vezi Apocalipsa
7,13.14). Numărul lor este atât de mare că nu se poate determina, dar ei stau în
picioare la marea de cristal, strigând entuziasmați: „Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7,9.10; cuvintele
citate sunt din versetul 10). Nu există în Apocalipsa o altă gloată mare, și mai mare. Dar
apare o grupă specială, de 144.000, menționată în Apocalipsa 7,4-8 ca sigilată,
caracterul lor fiind descris în capitolul 14,1-5.
567

Aceștia apar din nou în capitolul 15,2.3: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu
foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai
Page
 icoanei ei și ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu,
și cântarea Mielului.”

Ei au trăit în timpul decretului duminical, dar sunt biruitori: „Aceștia, fiind strămutați de
pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiți ‚cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel’
(Apoc 14,4). . . . Ei au văzut pământul pustiit cu foamete și ciumă, soarele având putere
să-i dogorească pe oameni cu arșiță mare și ei înșiși au suportat suferință, foame și sete”
(The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 649).

În capitolul 7 din Apocalipsa sunt intercalări și reluări, ca și în Matei 24, la fel tratate și în
Spiritul Profetic, care nu trebuie să fie confundate. Unele lucruri sunt spuse despre toți
mântuiții, altele nu. Toți mântuiții sunt răscumpărați de pe pământ și nu iubesc
minciuna, dar nu toți sunt garda specială care-L urmează pe Miel oriunde merge El (vezi
Apocalipsa 14,4), nu toți cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului (versetul 3; 15,3).
Apoi, ce este numărabil este numărabil, ce este nenumărabil este nenumărabil. Aici
este mintea plină de înțelepciune!!! Dar cea mai multă înțelepciune, toată
înțelepciunea, o posedă Dumnezeu, care cunoaște perfect toate aceste lucruri, dincolo
de tot ce pot bâjbâi sau specula oamenii.

• Necazuri, necazuri, necazuri. Va fi oare în veci așa? E bine să credem ce a scris

proorocul: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este
necaz” (Isa 9,1). Bucurați-vă! Pământul nu va fi veșnic acoperit de întuneric, de
blestem, de suferințe, de nenorociri, de moarte.

• Toți știm că întunericul dispare atunci când se arată lumina. Numai și numai atunci.
Fără lumină, domnește întunericul. La începutul istoriei lumii acesteia, când „peste fața
adâncului de ape era întuneric” (Gen 1,2), „Dumnezeu a zis: ,Să fie lumină!’ Și a fost
lumină” (versetul 3). Era vorba de lumină fizică, apariția ei la cuvântul Domnului fiind
prima scânteie din opera luminoasă a creării planetei Terra. Apostolul Pavel a preluat
raportul despre această creare a luminii și l-a transferat în domeniul spiritual: „Căci
Dumnezeu, care a zis: ,Să lumineze lumina din întuneric‘, ne-a luminat inimile, pentru ca
să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”
(2 Cor 4,6).

• Textul din Isaia pe care l-am citat s-a referit, în prim plan, la venirea Răscumpărătorului.
Să-l citim acum în întregime: „Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în
care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui
Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare,
țara de dincolo de Iordan, Galilea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o
mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină” (Isa 9,1.2).
568

• „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină”, „peste cei ce locuiau în țara
umbrei morții răsare o lumină”. „Poporul vede o mare lumină”; „răsare o lumină”.
Trebuie să mergem în Noul Testament pentru a vedea împlinirea acestei profeții. Iată ce
Page

a scris evanghelistul Matei: „Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea. A
 părăsit Nazaretul și a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ținutul lui Zabulon și
Neftali, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ,Țara lui
Zabulon și țara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea neamurilor. Norodul
acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină și peste cei ce zăceau în ținutul și
în umbra morții a răsărit lumina‘” (Mat 4,12-16).

• Acela care zisese la început „să fie lumină!” a venit ca să mai zică o dată așa. De fapt, El
nu doar a adus lumina, adică a făcut lumină în întuneric, ci El chiar este lumina, sursă
eternă de lumină. Iată cuvintele Lui: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine
nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12).

• Evanghelistul Ioan, fiul lui Zebedei, a vorbit mai mult despre această Lumină cerească,
începându-și evanghelia în astfel de termeni: „În El era viața și viața era lumina
oamenilor. Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o. A venit un om
trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească
despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să
mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care îl luminează
pe orice om venind în lume” (Ioan 1,4-9).

• Lumina salvatoare a coborât pe pământ. Dar au primit-o oamenii? Unii da, alții nu: „Și
judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult
întunericul decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3,19). Despre Lumina
întrupată, evanghelistul mai zice: „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor
celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai
lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu” (Ioan 1,11-13).

• Prin Hristos cel întrupat, răstignit și înviat, păcătoșii pot fi salvați. Ei devin copii ai lui
Dumnezeu prin nașterea din nou și lor le este pregătit cerul. Pentru ei a zis Isus: „Să nu
vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui
Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un
loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu
Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1-3).

• Hristos salvează păcătoși și le pregătește împărăția Sa slăvită. Cât de durabilă este

această salvare, această mântuire, această răscumpărare, ni se spune în Evrei 7,25: „De
aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin
El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.”

• Hristos mântuiește în chip desăvârșit, numai așa. Mântuirea Sa are efecte eterne. Fără
569

îndoială. Dar se poate pune întrebarea: e cumva posibil ca păcatul să apară din nou? Se
poate ivi o nouă răzvrătire de tipul luciferian? Nu este imposibil de răspuns la această
întrebare, iar răspunsul este un răsunător „nu!” Înainte de arăta pe ce ne putem baza
Page
 pentru a accepta un astfel de răspuns, vreau să spun ceea ce mulți nu pot pricepe: că
nici în viața viitoare Dumnezeu nu ne va retrage libertatea alegerii între bine și rău, între
ascultare de El și neascultare. Dacă ar face-o, ne întrebăm de ce nu a făcut-o de la
început și atunci nu ar fi mai existat răzvrătire îngerească și nici în continuare răzvrătire
omenească.

„Legea iubirii fiind temelia guvernării dumnezeiești, fericirea tuturor ființelor inteligente
depinde de acordul lor perfect cu marile ei principii de dreptate. Dumnezeu dorește de
la toate creaturile Sale serviciul iubirii – serviciu care izvorăște dintr-o apreciere a
caracterului Său. El nu are nicio plăcere într-o ascultare forțată și tuturor El le oferă
libertate de voință, pentru ca ei să-I poată aduce serviciu voluntar.” (Patriarchs and
Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 34)

• De aceea spun că nici în viața viitoare păcătuirea nu va fi imposibilă în sine, ci imposibilă

prin alegere. Experiența păcatului, care a produs uciderea vieții Fiului lui Dumnezeu, îi
va pune pe mântuiți în situația de nu mai alege niciodată neascultarea. Nu că nu ar fi
posibilă, dar nu va mai fi dorită de nimeni. În sensul: pot încă să nu ascult de Dumnezeu,
dar nu vreau să mai trec pe unde am trecut; îmi ajunge și aleg să nu mă mai opun
niciodată cerințelor Creatorului meu.

• După ce am cumpărat casa în care stăm acum și înainte de a ne muta în ea, am înlocuit
acoperișul, adică numai învelitoarea de solzi de carton gudronat. Am căutat o firmă care
să ne facă lucrarea aceasta la un preț acceptabil și am semnat contractul. Au făcut o
lucrare foarte bună, dar am vrut să știm și cât timp va dura. Așa este practica: informare
despre anii durabilității și anii de garanție. Ni s-a spus că va dura 30 de ani, iar garanția
este de 6 ani, ceea ce înseamnă că, dacă se strică ceva în acești șase ani, ei vor face
reparația pe gratis, fiind obligația lor.

• Garanție! Garantează Dumnezeu că lucrarea de mântuire va dura? Că se poate conta

pe ea? Cât timp? Așa cum aflăm din Sfânta Scriptură, dat fiind că Hristos mântuiește „în
chip desăvârșit” (Evr 7,25), mântuirea aceasta durează în veci. Dar este un text și mai
clar: „Și, după ce a fost făcut desăvârșit (prin suferință), S-a făcut pentru toți cei ce-L
ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice” (5,9). Sau acesta: „El S-a făcut chezașul unui
legământ mai bun” (7,22).

• Avem garanția lui Hristos că vom fi în siguranță deplină, El făcându-Se chezașul unui
legământ mai bun, și El ne acordă imunitate eternă împotriva păcatului.

• Trebuie să dăm atenție deosebită textului următor: „Ce planuri faceți voi împotriva
Domnului? El le zădărnicește! Nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum 1,9). Aici ne
este dată o bogăție de lumină profetică:
570

- „Când Satana va fi distrus, nu va mai fi nimeni care să ispitească la rău; ispăşirea nu va

trebui să fie repetată niciodată şi nu va exista pericolul unei alte rebeliuni în universul lui
Page
 Dumnezeu. Ceea ce poate, în exclusivitate, să ferească de păcat în mod eficace, în
această lume de întuneric, va preveni păcatul în cer. Însemnătatea morţii lui Hristos va
fi văzută de sfinţi şi de îngeri.” (Signs of the Times/Semnele timpului, 30 decembrie
1889, citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de
ziua a şaptea, volumul 5, pagina 1132)

- „Îngerii Îi atribuie cinste şi slavă lui Hristos, pentru că nici chiar ei nu sunt siguri decât
privind la suferinţele Fiului lui Dumnezeu. Prin eficacitatea crucii sunt îngerii cerului
păziţi de apostazie. Fără cruce, ei nu ar fi mai siguri împotriva răului de cum au fost
îngerii înainte de căderea lui Satana. Perfecţiunea îngerească a eşuat în cer.
Perfecţiunea omenească a eşuat în Eden, paradisul fericirii. Toţi cei ce doresc siguranţă
pe pământ sau în cer trebuie să privească la Mielul lui Dumnezeu.” (Ibid.)

• Ca să redăm ideea aceasta în cel mai simplu mod, putem spune că jertfa lui Hristos pe
cruce este pentru păcătoși injecție vindecătoare și vaccin preventiv împotriva unei noi
îmbolnăviri cu păcat. Iar pentru cei ce n-au păcătuit niciodată, această jertfă este
vaccin, asigurându-i pe veci că nu vor cădea ca aceia de pe pământ.

• Astfel, prin jertfa lui Hristos, întregul univers este făcut imun față de căderea în păcat.
Iată mărturii lămuritoare:

- „Crucea lui Hristos va fi știința și cântarea celor răscumpărați de-a lungul întregii
veșnicii. În Hristos cel glorificat, ei Îl vor privi pe Hristos cel crucificat. Nu se va uita
niciodată că Acela a cărui putere a creat și a menținut lumile nenumărate din întinderile
vaste ale spațiului, Iubitul lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, Acela pe care heruvimii și
serafimii strălucitori au avut plăcerea să-L adore, S-a umilit ca să-l ridice pe omul căzut;
că El a purtat vina și rușinea păcatului, cum și ascunderea feței Tatălui Său, până când
durerile unei lumi pierdute au sfâșiat inima Sa și au strivit viața Sa pe crucea de pe
Golgota. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor, a lăsat la o
parte slava Sa și S-a umilit din iubire pentru om va trezi întotdeauna uimirea și adorarea
universului.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 651)

- „Planul de mântuire, făcând cunoscute dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, asigură o

protecţie eternă împotriva neloialităţii în lumile necăzute, precum şi în rândurile celor ce
vor fi răscumpăraţi prin sângele Mielului. Singura noastră nădejde este încredere
desăvârşită în sângele Aceluia care poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe toţi cei ce
se apropie de Dumnezeu prin El. Moartea lui Hristos pe crucea de pe Golgota este
singura noastră nădejde în această lume şi va fi tema noastră în lumea viitoare. O, noi
nu pricepem valoarea ispăşirii! Dacă am pricepe-o, atunci am vorbi mai mult despre ea.
Darul lui Dumnezeu în Fiul Său iubit a fost expresia unei iubiri nepătrunse. A fost
măsura extremă pe care Dumnezeu o putea lua pentru a păstra onoarea legii Sale şi,
571

totuşi, a-l salva pe călcător. De ce să nu studieze omul tema răscumpărării? Este

subiectul cel mai măreţ care poate angaja mintea omenească.” (Signs of the Times/
Semnele timpului, 30 decembrie 1889, citat în Seventh-day Adventist Bible
Page

Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, volumul 5, pagina 1132)

 • Dumnezeu l-ar fi putut distruge pe Satana și la fel pe îngerii uniți cu el imediat ce s-au
răzvrătit împotriva ordinii morale divine. Dar rezultatul nu ar fi fost cel dorit:

- „Chiar atunci când a fost aruncat afară din ceruri, Înțelepciunea Infinită nu l-a distrus
pe Satana. Dat fiind faptul că numai serviciul din iubire poate fi acceptat de Dumnezeu,
credincioșia creaturilor Sale trebuia să se bazeze pe o convingere a dreptății și bunătății
Sale. Locuitorii cerului și ai lumilor, nefiind pregătiți să înțeleagă natura și consecințele
păcatului, nu ar fi putut vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana.
Dacă ar fi fost imediat șters din existență, unii I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de
frică decât din iubire. Influența înșelătorului nu ar fi fost cu totul nimicită, nici nu ar fi
fost eradicat pe deplin spiritul rebeliunii.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți,
pagina 42)

- „Pentru binele întregului univers de-a lungul veacurilor nesfârșite, el trebuia să-și
dezvolte mai pe deplin principiile, pentru ca învinuirile lui împotriva guvernământului
divin să fie văzute în adevărata lor lumină de toate ființele create și pentru ca dreptatea
și mila lui Dumnezeu, cum și imuabilitatea legii Sale să fie plasate pentru totdeauna mai
pe sus de orice discuție.” (Ibid.)

• Dar altul va fi rezultatul când, în cele din urmă, răzvrătiții vor fi aduși la stare de
inexistență:
„Întregul univers va fi devenit martor al naturii și rezultatelor păcatului. Iar
exterminarea lui totală, care la început ar fi adus teamă îngerilor și dezonoare lui
Dumnezeu, va reabilita acum iubirea Sa și va consolida onoarea Sa în fața universului de
ființe care își găsesc plăcerea în a face voia Sa și în a căror inimă este legea Sa. Răul nu
se va mai manifesta niciodată. Zice Cuvântul lui Dumnezeu: ,Nenorocirea nu va veni de
două ori’ (Naum 1,9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a ocărât-o ca fiind jugul
sclaviei, va fi onorată ca legea libertății. O creațiune încercată și verificată nu va mai fi
niciodată deviată de la credincioșia față de Acela al cărui caracter s-a manifestat pe
deplin înaintea lor ca iubire insondabilă și înțelepciune infinită.” (The Great Controversy/
Tragedia veacurilor, pagina 504)
• M-am gândit adesea la situația nenorocită a planetei noastră. Există atâtea lumi,
nenumărate lumi, în vastul univers, care nu au cunoscut niciodată căderea, care nu au
avut de suferit datorită consecințelor mizerabile și îngrozitoare ale păcatului, pentru că
ele nu au păcătuit niciodată. De aceea acolo există viață veșnică, o viață încontinuu
fericită, fără suferințe și boală, fără conflicte și dușmănii. Dar eu nu am avut șansa de a
mă naște acolo. O singură planetă răzvrătită există în tot universul, o singură lume
păcătoasă, care s-a înstrăinat de Dumnezeu, și eu tocmai aici m-am născut! Ce
nenorocire!
572

• Da, așa este, dar ascultați vestea cea bună: noi, mântuiții, vom fi mai aproape de
Dumnezeu decât toți locuitorii ceilalți ai universului. În experiența noastră au fost
Page
 demonstrate iubirea și dreptatea lui Dumnezeu în modul cel mai convingător, de aceea
Dumnezeu ne va ține în veci lângă El. Noi vom fi martorii puterii Lui salvatoare. Ne vom
bucura de mai multă cinste chiar decât îngerii cei sfinți. Și mai mult, o schimbare fără
precedent se va produce în ordinea fizică a universului: potrivit cu ultimele două
capitole din Biblie, Dumnezeu Își va muta tronul aici, aici va fi pe veci capitala
universului.

• De ce? Pentru că aici S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, aici a trăit, aici S-a jertfit pentru
noi, aici a repurtat biruința tuturor biruințelor, aici s-a făcut dovada supremă că
„Dumnezeu este iubire”!
- „Prin viața și moartea Sa, Hristos a realizat chiar mai mult decât refacerea din ruina
produsă prin păcat. Intenția lui Satana a fost să producă o despărțire veșnică între
Dumnezeu și om; însă în Hristos noi devenim mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă
nu am fi căzut niciodată. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat cu omenirea
printr-o legătură care nu va fi niciodată ruptă. El este unit cu noi de-a lungul veacurilor
eterne.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 25)
De aceea, bucurați-vă în Domnul, comântuiților, acum și în vecii vecilor! Amin!
* * * *
Cântarea de deschidere, 389: „Să fie oare-adevărat?”
Cântarea de închidere, 513: „Ascultați, străjerul cheamă!”
573
Page