Studii Biblice Pentru Ore de Rugăciune: de Pastorul Ştefan Radu Doctor În Teologie Practică (Doctor of Ministry) 2022

STUDII BIBLICE
PENTRU
ORE DE RUGĂCIUNE
DE PASTORUL ŞTEFAN RADU

DOCTOR ÎN TEOLOGIE PRACTICĂ
(DOCTOR OF MINISTRY)
2022
1
Page
TABLA DE MATERII
(01) Rugăciunea lui Iacov ......................................................................... pagina 3
(02) Rugăciunile lui Moise ........................................................................ ” 17
(03) Rugăciunea lui Solomon ................................................................... ” 30
(04) Rugăciunea lui Iosafat (2 Cron 20,6-12) ............................................ ” 42
(05) Rugăciunea lui Ezechia ...................................................................... ” 55
(06) Rugăciunile proorocului Ilie Tișbitul ................................................. ” 69
(07) Rugăciunea captivilor întorși din Babilon la Ierusalim (Neem 9,5-37) ” 82
(08) O rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare și își

varsă plângerea înaintea Domnului (Ps 102,1-28) ................................... ” 99
(09) Rugăciunile proorocului Daniel ........................................................ ” 112
(10) Rugăciunea proorocului Habacuc (Hab 3,2-19)................................. ” 124
(11) Rugăciunea fariseului și cea a vameșului (Luca 18,9-14) .................. ” 137
(12) Rugăciunea domnească (Mat 6,9-13; Luca 11,2-4) ........................... ” 149
(13) Rugăciunea în viața Domnului Isus Hristos ...................................... ” 161
(14) Rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus Hristos (Ioan 17,1-26) . ” 175
(15) Rugăciunea celui ce leapădă legea Domnului .................................. ” 189
(16) Izgonirea demonilor numai prin post și rugăciune ........................... ” 200
(17) Postul și rugăciunea ........................................................................... ” 213
(18) Vegherea și rugăciunea .................................................................... ” 228
(19) Rugăciunea numai în numele Domnului Isus Hristos ....................... ” 243
(20) Rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt ...................................... ” 257

2
Page
RUGĂCIUNEA LUI IACOV
(01) Conversație cu Atotputernicul
• „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,

Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru și noi suntem poporul pășunii Lui,
turma pe care o povățuiește mâna Lui! O, de ați asculta azi glasul Lui!” (Ps 95,6.7)
• Veniți – o frumoasă invitație a psalmistului. De fapt, el așa începe psalmul 95: „Veniți
să cântăm cu veselie Domnului și să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre”
(versetul 1). În versetele 6 și 7 el repetă invitația, care le este adresată tuturor copiilor
lui Dumnezeu, adică închinătorilor adevărați. A fost un preludiu pentru alte două
chemări, una rostită de Mântuitorul în secolul întâi, când era pe pământ, și alta pe care
o va rosti la venirea Sa în slavă. Iată aceste două chemări: „Veniți la Mine, toți cei trudiți
și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Mat 11,28). „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu,
de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (25,34).
• A apărut de mai multe ori pe facebook următoarea „informație”: „Când transporți Biblia,
pe Satana îl doare capul, când o deschizi, el se prăbușește, Când vede că o citești, el
leșină. Când vede că o trăiești, el fuge, iar când tu publici acest mesaj, el caută să te
descurajeze. Acum l-ai învins!!! Cum??? Copiază mesajul și trimite-l la alții, frați,
prieteni, și celor la care le vrei binele. Tu ești în armata lui Dumnezeu!!! Dumnezeu să
te binecuvânteze!”
• Nu am trimis acest mesaj la nimeni și nu am de gând să o fac, pentru că afirmațiile pe

care le cuprinde sunt banale, ridicole și false. Poate chiar Satana a râs în hohote când
le-a citit. El este un spirit, un înger căzut, cu o capacitate mintală extraordinară și putere
fizică teribilă. Gândiți-vă numai: pe acest spirit „îl doare capul”, el „se prăbușește”,
„leșină”. Și când pățește așa? Când transporți Biblia, când o deschizi, când o citești,
când vede că o trăiești, când publici acest mesaj.
• Iacov, fratele Domului, ne-a dat acest îndemn: „Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la
voi” (Iac 4,7). Înainte de această frază este propoziția: „Supuneți-vă dar lui Dumnezeu”
(același verset). Atunci fuge diavolul, însă atenție și la textul acesta: „După ce L-a ispitit
(pe Isus) în toate felurile (în pustie, după botez și post), diavolul a plecat de la El, până la
o vreme” (Luca 4,13). Doar până la o vreme, nu a plecat definitiv.
• Diavolul fuge de la noi când ne împotrivim lui, supunându-ne lui Dumnezeu. Numai
atunci fuge, dar nici atunci nu leșină și nu se prăbușește. Fuge sau pleacă „până la o
vreme”. Nu te du la culcare, fii în gardă, pentru că vrăjmașul vine iar.
• Asigurările din „informația” amintită la început sunt pure copilării. Sigur că nu-i convine
3
lui Satana ca noi să citim Biblia, dar are soluții și pentru astfel de situații: face ca
Page
gândurile noastre să zboare în alte părți, ne umple mintea cu alte gânduri, murdare sau
nu, poate chiar bune, ca să nu ne putem concentra asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Ne
face să înțelegem Biblia greșit, să ne luăm după interpretări aberante, să credem
răstălmăcirile făcute asupra textelor biblice. Mai mult, el se folosește de predicatori
care deschid Biblia în fața mulțimilor și-i învață pe oameni să calce legea lui Dumnezeu și
să creadă învățături contrare Bibliei, provenite din păgânism.
• Nu e chiar atât de simplu. Câtă vreme a putut ține Biblia departe de oameni, a făcut-o,
timp de multe sute de ani. Mulți au fost omorâți pentru că au citit-o sau chiar pentru că
au posedat-o. Dar lucrurile s-au schimbat și în zilele noastre Biblia se găsește pe toate
drumurile, la prețuri derizorii. Se apreciază că în Statele Unite există cam trei Biblii
pentru fiecare locuitor (și sunt cam 330 de milioane de locuitori!). Nu-l mai deranjează
pe Satana existența Bibliei, posedarea sau chiar citirea ei, câtă vreme asculți explicațiile
lui. Ba atunci e și mai sigur de pradă, pentru că ești mulțumit și ai sentimentul
siguranței. Al unei false siguranțe.
• Ar mai fi un punct: „. . . când vede că o trăiești, el fuge.” Nu chiar așa de ușor, ci

încearcă să te descurajeze, să te facă să te crezi mai sfânt decât alții, având merite în
fața lui Dumnezeu. Diavolul este mult mai șiret de cum ne închipuim noi și se bucură
când noi bagatelizăm puterea lui. Decât să răspândim frazele pomenite în introducere,
mai bine este să popularizăm aceste citate inspirate:
- „Numai Dumnezeu poate limita puterea lui Satana. El merge încoace și încolo
pe pământ, umblând pe el în sus și în jos. El nu lipsește de la locul lui de veghe
nicio clipă, de teamă că pierde o ocazie de a distruge suflete. Este important ca
poporul lui Dumnezeu să înțeleagă lucrul acesta, pentru a scăpa de cursele lui”
(Review and Herald din 13 mai 1862, citat în Messages to Young People/Solii
pentru tineret, pagina 51).
- „Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruință este

împotrivirea continuă față de atacurile lui Satana. Acela care a triumfat asupra
adversarului sufletelor în conflictul ispitelor înțelege puterea lui Satana asupra
neamului omenesc și l-a biruit în favoarea noastră. Ca biruitor, El ne-a dat
avantajul biruinței Sale, pentru ca, în eforturile noastre de a rezista ispitelor lui
Satana, noi să unim slăbiciunea noastră cu tăria Sa, nevrednicia noastră cu
meritele Sale. Și, susținuți de puterea Lui statornică în fața puterii ispitei, noi să
putem rezista în numele Său atotputernic și să putem birui așa cum a biruit El.”
(The Signs of the Times/Semnele timpului din 4 martie 1880, citat în Messages to
Young People/Solii pentru tineret, pagina 50)
• Să nu uităm rugăciunea pe care ne-a sugerat-o Mântuitorul: „. . . ci izbăvește-ne de Cel

Rău” (Matei 6,13). Rugăciunea este arma invincibilă împotriva ispitei și a ispititorului.
Rugăciunea noastră sinceră, din inimă, stăruitoare. Dar rugăciunea noastră are
neapărată nevoie să fie însoțită de rugăciunea mijlocitoare a Domnului Isus Hristos, așa
4
cum arată următoarele două texte (și altele):

Page
- „Domnul a zis: ,Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta’” (Luca 22,31.32).
- „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în fața altarului cu o cădelniță de aur. I s-a dat
multă tămâie, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur,
care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului
înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apoc 8,3.4).
• Noi nu vorbim singuri cu Dumnezeu, ci Sfânta Treime este împreună implicată în

rugăciunea noastră. Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne rugăm, ne învață cum să ne rugăm,
și ne inspiră în formularea rugăciunilor noastre. Iar Mijlocitorul divin care ne-a
răscumpărat prin jertfa Sa este acolo ca să susțină cazul și cererile noastre: „Cine-i va
osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și
mijlocește pentru noi” (Rom 8,34).
(02) Texte biblice despre rugăciune
- Psalmul 65,1.2: „Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion, și împlinite vor fi
juruințele care Ți-au fost făcute. Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la
Tine.”
- 69,13: „Dar eu către Tine îmi înalț rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită. În
bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, și dă-mi ajutorul Tău!”
- Iona 2,7: „Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, și
rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt!”
- Luca 6,12: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată
noaptea în rugăciune către Dumnezeu.”
- Romani 1,9: „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în evanghelia Fiului Său, Îmi
este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.”
(03) Nu așa
• În colecția Maranatha, la pagina 87, apare această afirmație a profetesei Ellen G. White:
„Rugăciunea și credința sunt strâns legate una de alta și trebuie să fie studiate
împreună. În rugăciunea cu credință e o știință divină; e o știință pe care trebuie să o
înțeleagă oricine dorește să aibă succes în activitatea vieții sale.”
• Prin urmare, rugăciunea este o știință divină. Ca orice știință, ea poate fi învățată și
trebuie să fie învățată. Cum? În lumina Sfintelor Scripturi, prin observație și prin
experiență.
• Noi învățăm mereu, învățăm și de la alții, cum e bine și cum nu e bine. Nu este vorba în
5
niciun caz de a critica vreo rugăciune, ci de a evita formulări nepotrivite și a îmbunătăți

Page
modul de adresare înaintea lui Dumnezeu.

• Nu e potrivită repetarea frecventă a numelor divine, din lipsă de inspirație, din
concentrare insuficientă. Astfel, în loc de o pauză de gândire și exprimare atentă, se zice
adesea, după anumite propoziții, „Doamne”, sau „Tată”. Devine un tic verbal, așa cum
se zice în limba engleză „you know”, adică „știi”, fără să fie vorba de a ști ceva, sau în
românește „nu-i așa?”
• Rugăciunea devine în felul acesta o bolborosire și Isus a avertizat împotriva unei

asemenea deformări: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii,
cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați” (Mat 6,7).
• Mai bine vorbe puține, dar cu rost: „Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească
inima cuvine pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ,
de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecl 5,2).
• Ce facem când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea? Ne supărăm, ne revoltăm, încetăm

să ne mai rugăm? În Apocalipsa 14,12 se face o descriere a „sfinților”: aceștia au
„răbdare”, ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. „Credința lui Isus”
menționată aici a fost interpretată ca nu însemnând „credința în Isus”, ci o credință așa
cum a avut Isus. Este vorba mai ales de orele când Se afla pe cruce. Deodată a simțit că
relația Lui cu Tatăl a fost blocată, de aceea a strigat disperat: „,Eli, Eli, lama sabactani?’,
adică: ,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Mat 27,46)
• Inspirația a descris simțământul acela așa:
- „Dintr-o dată întunericul s-a ridicat de la cruce și în tonuri clare, ca de trâmbiță,

care păreau a răsuna prin toată creațiunea, Isus a strigat: ,S-a isprăvit!’ ,Tată, în
mâinile Tale Îmi încredințez duhul!’ O lumină a înconjurat crucea și fața
Mântuitorului a strălucit de o glorie ca soarele. Apoi El Și-a plecat capul pe piept
și a murit” (The Desire of Ages/ Hristos, Lumina lumii, pagina 756).
- „În toiul întunericului groaznic, în aparență părăsit de Dumnezeu, Hristos

sorbise ultimele picături din cupa necazului omenesc. În ceasurile acelea
înspăimântătoare, El Se bizuise pe dovada acceptării de către Tatăl Său, dată Lui
până atunci. El cunoștea caracterul Tatălui Său; El înțelegea dreptatea Lui,
îndurarea Lui, și marea Lui iubire. Prin credință El S-a odihnit în Acela de care Se
bucurase întotdeauna să asculte. Și, când în supunere S-a încredințat lui
Dumnezeu, simțământul pierderii favorii Tatălui Său a fost retras. Prin credință,
Hristos era biruitor.” (Ibid.)
• Cum Se rugase Isus în Ghetsimani? „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine
paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu!” (Mat 26,39). Apoi: „Tată,
6
dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia
Page
Ta!” (Versetul 42). Care pahar? De ce Se temea Isus? Paharul despărțirii de Tatăl Său,
tocmai simțământul acela îÎ îngrozea. Dar a mers înainte cu încredere în Tatăl Său. Și
credința a fost biruitoare.
• Voia mea sau voia lui Dumnezeu? Care să se facă? Ne rugăm, dar cum ne comportăm
când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea? Continuăm să avem încredere în El ca Isus?
Continuăm să-L iubim ca și până atunci? Se spune filosofic că Dumnezeu răspunde la
toate rugăciunile: la unele cu „da”, la altele cu „nu”, sau „nu acum”, sau „nu așa”.
Oricum, facă-se voia Lui! Aceea este credință: să rămânem neschimbați adoratori ai lui
Dumnezeu, indiferent cum reacționează El la rugăciunea noastră.
• Dacă am face o listă de lucrurile cerute în rugăciune timp de un an, la sfârșit ne-am mira,
ne-am rușina, am regreta multe dintre cererile noastre. Am avea motive să zicem:
„Doamne, Îți mulțumesc pentru că nu întotdeauna ai făcut cum am dorit eu!” De aceea
să zicem întotdeauna: „Facă-se voia Ta, Doamne!”
(04) Șapte condiții fundamentale

pentru ascultarea rugăciunilor
I. Să simțim nevoia de ajutor:
- „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!” (Mat 8,2)
- „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (Luca 18,38)
II. Să nu cugetăm lucruri nelegiuite:
„Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps
66,18).
III. Să ne rugăm cu credință:
- „De aceea vă spun că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l
veți avea” (Marcu 11,24).
- „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă
tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără
să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, tulburat și
împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de
la Domnul” (Iac 1,5-7).
IV. Să-i iertăm pe semenii noștri:
„Și, când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și
Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre” (Marcu 11,25).
7
V. Să stăruim în rugăciune:
Page
- „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase”
(Luca 18,1).
- „Stăruiți în rugăciune” (Rom 12,12).
VI. Să ne rugăm în numele Domnului Isus:
- „. . . v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să rămână, pentru ca

orice veți cere de la Tatăl în numele Meu să vă dea” (Ioan 15,16).
- „Adevărat, adevărat vă spun că orice veți cere de la Tatăl în numele Meu vă va da”
(16,23).
VII. Să acceptăm ca voia lui Dumnezeu să se facă:
„Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1
Ioan 5,14).
(05) „Tu asculți rugăciunea” (Ps 65,2)
• Textul întreg este: „Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la Tine.” Și
cum ascultă Dumnezeu rugăciunile? Prin minuni: „În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin
minuni, Dumnezeul mântuirii noastre” (versetul 5).
• O minune este un fapt supranatural, făcut de o Ființă supranaturală, adică de

Dumnezeu. Numai El poate să facă minuni: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui
Israel, singurul care face minuni!” (Ps 72,18)
• Numai Dumnezeu face minuni. Îngerii sfinții, oamenii sfinți, nu fac minuni, ci Dumnezeu
le face prin ei, pentru că numai El, Creatorul naturii, poate supune natura. Demonii,
oamenii păcătoși, nu pot face decât „minuni, semne și puteri mincinoase” (2 Tes 2,9).
Când face minuni, Dumnezeu depășește limitele naturii sau lucrează prin legi naturale
necunoscute de oameni.
• Orice ascultare a unei rugăciuni este o minune – „Tu ne asculți prin minuni”. Este
intervenția iubitoare a Atotputernicului în favoarea copiilor Săi credincioși, la cererea lor
plină de credință.
• Eram pastor în Kingman, Arizona, și se apropia timpul când să trec deoparte și să-i las pe
alții mai tineri să preia răspunderea. Locuiam pe strada Parkview Avenue, numărul 16.
Era o casă veche, dar destul de bună, pentru care plăteam 650 de dolari pe lună. Era o
zonă liniștită, cu vecini de treabă. Plăteam chirie și banii aceia erau pierduți, fără niciun
viitor în economia familiei noastre. M-am rugat împreună cu soția: „Doamne, dă-ne și
nouă o casă, căci se apropie pensia și vom plăti chirie din pensie! Avem nevoie de
8
ajutorul Tău.”
Page
• Am pornit în cercetare, cu ajutorul unui agent de vânzări. Ne-a arătat o serie de case,
dar nu corespundeau dorințelor și nevoilor noastre. În sfârșit, una era cea dorită. Am
verificat interiorul și am zis da, aceasta este. Ne-am dus cu agentul la biroul său, numai
pentru ca el să constate și să ne spună că este deja dată. Am renunțat de tot.
• După câteva luni, iar ne-a venit gândul de a cumpăra o casă. Din nou vizitări, verificări,
discuții, nu ne-am putut hotărî la niciuna. Am renunțat din nou. Dar continuam să ne
rugăm. Într-o zi, când soția era la lucru, am nimerit într-un cartier, numit în Statele
Unite subdiviziune; acolo erau numai case noi, mari, bine construite, înconjurate cu
garduri de bolțari. Am mers la biroul de vânzări din acel cartier și am rugat-o pe agentă
să-mi arate niște case. Mi-a arătat două: bune, noi, mai pe sus de orice discuție.
• Când a venit soția de la lucru, am întrebat-o: „Vrei să vedem niște case?” A acceptat și
ne-am dus să le vedem pe cele două. Au impresionat-o, dar mai era una alături. A zis:
„Hai să o vedem și pe asta!” Nu era încă terminată, dar prea puțin mai era de făcut la
ea. Am vorbit cu agenta, ne-a spus prețul și ne-a pus în legătură cu constructorul, care și
vindea casele pe care le făcea. Am cerut o reducere de preț și a acceptat, dar foarte
puțin.
• Ne-am decis să o luăm, dar cu ce? Nu aveam decât o sumă mică pentru avans și era o
mare îndrăzneală să încheiem un asemenea contract de vânzare/cumpărare. Ne-am
rugat așa: „Doamne, dacă este voia Ta să intrăm în această tranzacție, dacă e un pas
bun, ajută-ne; dacă nu, atunci împiedică-ne! Pentru că, dacă e o greșeală, atunci e o
greșeală mare și nu vrem să ne încurcăm. Te rugăm să ne răspunzi prin atitudinea băncii
(Bank of America): dacă este voia Ta să facem acest pas, fă ca banca să ne aprobe
împrumutul imediat, dacă nu, atunci să ni-l respingă!” Așa e bine să ne rugăm: să-I
îngăduim lui Dumnezeu și să ne strice planurile, când sunt greșite. În orice privință:
astfel de tranzacții, mutări, ocupații, căsătorii.
• După o săptămână, un timp record, aveam banii! Am cumpărat casa, am locuit în ea doi
ani și jumătate, și acum era timpul să părăsim Arizona și să mergem la Atlanta, unde
aveam copiii. Eram deja pensionar, dar soția mai lucra. Legea era că după doi ani de la
cumpărare poți vinde casa fără să plătești impozit la câștig. Noi aveam o jumătate de an
mai mult. A vândut-o și am obținut un preț dublu față de cel acceptat la cumpărare. De
necrezut! Așa am reușit să construim o casă în Atlanta, chiar dacă era numai pe
jumătate plătită, dar oricum, la început nu avuseserăm nici măcar o cărămidă în
America.
• Minunea a fost multiplă. În primul rând, dacă am fi cumpărat o casă în prima sau a doua
dintre cele două etape precedente de căutare, în cartierele respective casele nu aveau
mare valoare și nu am fi realizat mare lucru. Apoi, prețurile la case au crescut foarte
mult și vânzarea în zona unde ne-am așezat a fost nesperat de favorabilă. Veneau
9
Page
cumpărători din California, unde casele erau mult mai scumpe, și în Kingman dădeau un
preț bun, pentru că aveau de unde.
• Este o minune și faptul că noi, străini de America, am fost favorizați de Dumnezeu cu o

casă. Nu stăm pe ușile altora. Când ești chiriaș, proprietarul pune restricții, face
controale, îți mărește chiria când vrea, te dă afară. Când o ai, faci ce dorești. Iar rata pe
care o plătim acum este de vreo cinci ori mai mică decât chiria pe care am plăti-o la o
asemenea casă. Ce har! „Tu asculți rugăciunea!” „În bunătatea Ta ne asculți prin
minuni, Dumnezeul mântuirii noastre!”
(06) Rugăciunea lui Iacov
• Când Iosif l-a dus la monarhul Egiptului, tatăl său Iacov și-a rostit autobiografia în
următoarele 33 de cuvinte (în traducerea Cornilescu), sau atâtea avem noi: „Zilele anilor
călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieții mele au fost puține la
număr și rele și n-au atins zilele anilor vieții părinților mei, în timpul călătoriei lor” (Gen
47,9).
• Patriarhul se afla împreună cu fiul său în fața potentatului, într-o audiență glorioasă.
Acesta a văzut ce tată minunat are minunatul său guvernator descoperitor de taine. Și
bătrânul Iacov l-a binecuvântat pe împărat de două ori, la venire și la plecare (versetele
7 și 10).
• Iacov a zis despre zilele trăite până atunci că „au fost puține la număr și rele”. Avea în
momentul acela 130 de ani din cei 147 cât a trăit: „Iacov a trăit șaptesprezece ani în țara
Egiptului și zilele anilor vieții lui Iacov au fost o sută patruzeci și șapte de ani” (versetul
28).
• 147 de ani, conținând destule zile rele; dar puține? Nu în comparație cu zilele noastre, ci
cu ale vieții părinților lui: Avraam a trăit 175 de ani (vezi Geneza 25,7), iar Isaac 180 (vezi
Geneza 35,28).
• După 130 de ani plini de peripeții, spaime, fugi și necazuri, Iacov a trăit 17 ani de
bătrânețe liniștită, fericită, protejată, în cea mai puternică și mai bogată țară a timpului.
Dacă citim capitolul 50 din prima carte a Bibliei, vom vedea că a avut parte de cea mai
onorabilă și mai pompoasă înmormântare raportată în Biblie.
• De ce au fost zilele lui Iacov rele? Bineînțeles, nu cele ale copilăriei, nu prima parte a
vieții lui, în casa părintească, unde „era un om liniștit, care stătea acasă în corturi”
(25,27), iubit de părinți și fiind preferatul mamei lui. Nici în perioada strălucită de
„pensie” din Egipt.
10
• Necazurile prin care a trecut Iacov au provenit din două surse: părtinirea practicată de
Page
părinții lui și propriile lui greșeli. Se spune clar în Geneza 25,28: „Isaac îl iubea pe Esau,
pentru că mânca din vânatul lui; Rebeca însă îl iubea mai mult pe Iacov.” Această
polarizare a sentimentelor i-a dus pe părinți la greșeli, a produs înstrăinare și vrăjmășie
între băieți, și a fost punctul de plecare al lanțului de greșeli și suferințe ale lui Iacov.
• Nu ni se explică de ce Rebeca îl iubea „mai mult pe Iacov”, dar știm din profeție că
Dumnezeu privise spre cel mic ca fiind purtătorul binecuvântărilor patriarhale (vezi
versetele 22 și 23). Faptul că Isaac îl iubea pe Esau pentru că mânca din vânatul lui era
îngrijorător și neprincipial. Văzând că dreptul de întâi născut va fi dat de Isaac
preferatului Esau, Iacov s-a folosit de o împrejurare critică din viața lui Esau și atunci a
cumpărat de la el acest drept cu o ciorbă de linte. Preț redus.
• Esau nu s-a sinchisit, ci a făcut-o imediat, prin jurământ: „Iată-mă, sunt pe moarte; la
ce-mi slujește dreptul acesta de întâi născut?” (Versetul 32). De ce gândea așa? Pentru
că era „desfrânat și lumesc” (Evrei 12,16).
• Dar dreptul de întâi născut nu era totul și nu ni se spune dacă Isaac a ratificat tranzacția.
Ajungând într-o stare de slăbiciune și pierzându-și parțial vederea, Isaac l-a trimis pe
Esau la vânătoare ca să-i pregătească o mâncare așa cum îi plăcea lui și să-i dea
binecuvântarea patriarhală. Atunci Rebeca a intrat în alertă. Alarmată, ea l-a chemat pe
Iacov și l-a instruit cum să-l înșele pe tată său, obținând prin șiretlic binecuvântarea.
Iacov a obiectat, temându-se că va primi mai degrabă blestem decât binecuvântare, dar
apoi s-a supus și a jucat cu succes piesa de teatru compusă de scumpa lui mamă.
• Neștiind exact ce face, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov, pretinsul Esau. Când adevărul s-a
aflat, era prea târziu. Atunci Esau, disperat, și-a propus să-l ucidă pe fratele său, de care
a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat
dreptul de întâi născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvântarea!” (Gen
27,36; vezi și versetul 41). În capitolul acesta avem toate detaliile acelei desfășurări a
lucrurilor.
• Se pare că Isaac și-a dat totuși seama că nu se condusese după planul lui Dumnezeu, de
aceea l-a binecuvântat pe Iacov încă o dată, când l-a trimis în Padan-Aram, ca să nu fie
ucis de fratele său: „Dumnezeul cel atotputernic să te binecuvânteze, să te facă să crești
și să te înmulțești, ca să ajungi o ceată de noroade! Să-ți dea binecuvântarea lui
Avraam, ție și seminței tale cu tine, ca să stăpânești țara în care locuiești ca străin și pe
care i-a dat-o lui Avraam” (28,3.4).
• Iată-l pe Iacov fugind de fratele său. A fugit la unchiul său Laban în Mesopotamia.
Într-un fel, a nimerit din lac în puț. Laban l-a primit cu bucurie, l-a pus la treabă, l-a făcut
dublu ginere dându-i ca neveste pe cele două fiice ale lui și l-a găzduit acolo, ca nepot și
ca argat, timp de 20 de ani. Lungă perioadă de plecare de acasă, timp în care mama lui a
11
murit, astfel încât Iacov nu a mai văzut-o niciodată.

Page
• A trebuit să fugă și de la Laban, fugă înapoi spre Canaan, dar acum pericolul era în spate
și în față. Cum s-a descurcat sărmanul fugitiv? Așa cum a zis Elifaz către Iov: „Eu aș
alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu I-aș spune necazul meu” (Iov 5,8). Iacov a alergat la
Dumnezeu. E imposibil de acceptat că visul profetic pe care l-a avut când dormea cu
capul pe o piatră a venit din senin, când pe el nu-l interesa deloc legătura cu cerul.
Dimpotrivă, el și-a plecat capul pe Stânca Veacurilor și așa i s-a deschis cerul: „Și a visat o
scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se
suiau și se pogorau pe scara aceea” (Gen 28,12).
• Hristos a interpretat simbolul scării aplicându-l la Sine: „Adevărat, adevărat vă spun că,
de acum încolo, veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și
pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1,51). Era o profeție mesianică formidabilă, pe
care el, înșelătorul, fugitivul, a primit-o acolo în pustie noaptea. Atunci a auzit el prima
asigurare divină pentru viața lui:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe
care ești culcat ți-l voi da ție și seminței tale. Sămânța ta va fi ca pulberea pământului;
te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi; și toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta. Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi
pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta, căci nu te voi
părăsi până nu voi împlini ce-ți spun” (Gen 28,13-15).
• Nu poate fi mai clar: Iacov avea aprobarea cerului, el era cel chemat să fie exponentul lui
Dumnezeu în Canaan, Mesia avea să se nască din urmașii lui, pentru că i s-a promis că
„toate familiile pământului vor fi binecuvântate” în el și în sămânța lui. Cum li se
promisese lui Avraam și lui Isaac (vezi Geneza 22,18 și 26,4). Dar Iacov avea nevoie să
mai fie modelat, curățit de zgura necredincioșiei și a compromisurilor, așa cum a zis
Elihu de Iov: „Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi!” (Iov 34,36)
• În timp ce la Iov lucrurile nu stăteau chiar așa, în cazul lui Iacov era adevărat, el avea
nevoie să fie încercat mai departe. Și a fost. Nu ușor. Dar Domnul a fost cu el. Când
Laban l-a urmărit să-i facă rău, Dumnezeu l-a prevenit: „Dar Dumnezeu S-a arătat
noaptea în vis lui Laban, Arameul, și i-a zis: ,Ferește-te să-i spui o vorbă rea lui Iacov!’”
(Gen 31,24)
• Scăpat de pericolul mesopotamian, Iacov se îndrepta acum spre locul natal, spre tatăl
său Isaac. Dar un mare semn de întrebare îl chinuia, și acela se numea ESAU. Cum va fi
primit de fratele său, pe care-l înșelase? Da, îl înșelase, dar Iacov și-a făcut singur averea
în Padan-Aram, sub binecuvântarea vizibilă a Domnului, în timp ce Esau a moștenit totul.
Fiind un om lumesc, complet neinteresat de lucrurile spirituale, era de așteptat să nu-i
mai poarte pică fratelui său: avea averea; ce să mai vrea? Dar cine știe?
12
Page
• Iacov era îngrijorat. Un episod interesant și nu lipsit de semnificație din experiența lui
Iacov a avut loc înainte de a-l întâlni pe Esau, și era o nouă asigurare a protecției divine:
„Iacov și-a văzut de drum și l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când i-a văzut, Iacov a zis:
,Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!’ De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim
(Tabără îndoită)” (Gen 32,1.2).
• Tabără îndoită, Iacov a văzut îngeri, ce protecție! Ce mai vrei, Iacove? El a testat, totuși,
terenul: „Iacov a trimis înainte niște soli la fratele său Esau, în țara Seir, în ținutul lui,
Edom. El le-a dat porunca următoare: ,Iată ce să spuneți domnului meu Esau: ,Așa
vorbește robul tău Iacov: ,Am locuit la Laban și am rămas la el până acum; am boi,
măgari, oi, robi și roabe, și trimit să se dea de știre lucrul acesta domnului meu, ca să
capăt trecere înaintea ta’” (versetele 3-5).
• Ceea ce însemna: nu am nicio pretenție, am de toate, o gospodărie suficientă, bogată.

Reacția lui Esau: „Solii s-au întors înapoi la Iacov și au zis: ,Ne-am dus la fratele tău Esau;
și el vine înaintea ta cu patru sute de oameni’” (versetul 6). Nu putem citi intențiile lui
Esau din acest verset, dar fratele lui a fost șocat: „Iacov s-a înspăimântat foarte mult și
l-a apucat groaza. A împărțit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii și
cămilele, și a zis: ,Dacă vine Esau împotriva uneia dintre tabere și o bate, tabăra care va
rămâne va putea să scape’” (versetele 7 și 8).
• Iacov se aștepta acum la un dezastru, la exterminarea lui și a familiei lui. Ce să facă? A

alergat la Dumnezeu. Iată mai departe un extras din rugăciunea lui disperată, care
trebuie să fi fost mult mai lungă, pentru că „Iacov a petrecut noaptea în locul acela”
(versetul 13). O noapte de spaimă, de luptă cu Dumnezeu în rugăciune.
• Ce avem din rugăciunea lui este arătat în versetele 9-12: „Iacov a zis: ,Dumnezeul tatălui
meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: ,Întoarce-te în
țara ta și în locul tău de naștere și voi îngriji ca să-ți meargă bine!’ Eu sunt prea mic
pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău;
căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu și iată că acum fac două tabere.
Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să
nu vină și să mă lovească, pe mine, pe mame și pe copii. Și Tu ai zis: ,Eu voi îngriji ca
să-ți meargă bine și-ți voi face sămânța ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se
poate număra!’”
• A pregătit apoi un dar bogat pentru fratele său și a organizat familia așa încât pierderile,
dacă vor avea loc, să fie minime.
• Reținem din rugăciunea lui Iacov, următoarele trei puncte, din care putem învăța foarte
mult pentru viața noastră de credință:
13
(01) Recunoașterea nimicniciei personale, în comparație cu darurile enorme primite de

Page
la Dumnezeu.
(02) Citarea făgăduințelor divine, care sunt vrednice de încredere și încurajatoare.
(03) Apel disperat pentru protecție, bazat pe toate asigurările pe care Dumnezeu le-a
dat deja pentru cei ce se încred în El.
• Frumoasă rugăciune, rugăciune-model pentru noi toți. Dar se pocăise Iacov? Era un om
nou? Înainte de izbăvirea finală, el avea nevoie de o întâlnire intimă cu Dumnezeu și
aceasta a avut loc: „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în
revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura
coapsei, așa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el”
(versetele 24 și 25).
• Atacantul necunoscut era o ființă supranaturală. Dar cum de nu-l putea birui? Nu
folosise decât puteri de care dispunea și Iacov, s-a coborât la nivelul lui. Așa era corect
(fair).
• Venise să-i dea răspuns la rugăciune, însă într-un mod neobișnuit: luptându-se cu el.
Iacov a avut ocazie să-și demonstreze tenacitatea în luptă, deși s-a ales cu o debilitate.
Ce s-a întâmplat mai departe? „Omul acela a zis: ,Lasă-mă să plec, căci se revarsă
zorile!’ Dar Iacov a răspuns: ,Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!’”
(Versetul 26)
• Binecuvântare?! Cine era „omul acela” și de unde venea? Cum de și-a dat Iacov seama
că el poate binecuvânta? Aflăm din context și din altă Scriptură: „Apoi a zis: ,Numele
tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu
Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor’” (versetul 28).
• Așa?! Iacov se luptase cu Dumnezeu. Lupta trupească era doar simbolică, dar el se
luptase cu Dumnezeu în rugăciune și biruise. Binecuvântarea care se ascundea în noul
nume era răspuns la rugăciune. După dispariția necunoscutului, care era Îngerul feței
Domnului, Fiul lui Dumnezeu încă neîntrupat, Iacov a înțeles totul și a fost liniștit: „Iacov
a pus locului aceluia numele Peniel (Fața lui Dumnezeu); ,căci’, a zis el, ,L-am văzut pe
Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață!’” (Versetul 30)
• Cuvântul profetic confirmă adevărul că era un agent divin acela cu care se întâlnise
Iacov: „Încă din pântecele mamei l-a apucat Iacov pe frate-său de călcâi și în puterea lui
s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul și a fost biruitor, a plâns și s-a rugat de el.
Iacov l-a întâlnit la Betel și acolo ne-a vorbit Dumnezeu” (Osea 12,3.4). Luptătorul
necunoscut era ÎNGER/DUMNEZEU!
• Acum bătălia era câștigată, Iacov putea merge înainte încrezător în izbăvirea divină. El
14
nu mai era înșelătorul, ci biruitorul, iertat, curățit, acceptat de cer fără nicio rezervă.
Fusese încercat, avea un nume nou, cu semnificație eternă.
Page
• Întâlnirea cu temutul Esau a decurs contrar tuturor așteptărilor: fratele său a fost liniștit
și prietenos: „Esau a alergat înaintea lui, l-a îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a
sărutat. Și au plâns” (Gen 33,4).
• De ce această schimbare? Schimbatul Iacov l-a întâlnit pe schimbatul (măcar pentru

moment) Esau; ce nu poate face Dumnezeu?! „Când Îi sunt plăcute Domnului căile
cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui” (Prov 16,7).
• Noaptea rugăciunii disperate și a luptei lui Iacov cu Dumnezeu are semnificație

escatologică. Textul următor, din cartea lui Ieremia, nu se referă la acel trecut
îndepărtat, ci la viitor față de timpul profetului și chiar față de timpul nostru de acum:
„Vai! Căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru
Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea!” (Ier 30,7)
• Iacov devenit Israel înseamnă poporul lui Dumnezeu, care în Noul Testament este
biserica Domnului Isus Hristos: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere
Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel!” (Rom 9,6).
Iată alt text scris de israelitul Pavel: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că
este iudeu. . . . Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru . . .; un astfel de iudeu își
scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (2,28.29).
• Iată-i pe mântuiți aflați la tronul lui Dumnezeu, „o mare gloată pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă . . .”
(vezi Apocalipsa 7,9-17; cuvintele citate sunt din versetul 9). Un bătrân din cer l-a
întrebat pe Ioan: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde
au venit?” (Versetul 13). Cum Ioan nu știa, cel ce l-a întrebat a dat și răspunsul: „Aceștia
vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”
(versetul 14).
• Un necaz în sfârșitul timpului, din care sunt izbăviți copiii lui Dumnezeu. La acel necaz
s-a referit și îngerul Gabriel când i-a spus lui Daniel: „În vremea aceea Se va scula marele
voievod Mihail (Hristos), ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de
strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în
vremea aceea poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte” (Dan
12,1).
• Iacov, Israel, poporul lui Dumnezeu, va trece printr-o mare încercare, numită „noaptea
strâmtorării lui Iacov”, ei vor fi însă izbăviți din ea, ei, cei scriși în cartea vieții, și vor
alcătui gloata mântuiților care vor sta în picioare la tronul lui Dumnezeu și-L vor lăuda.
• Profetesa se referă în următoarele rânduri la lupta sufletească a credincioșilor în timpul

15
strâmtorării lui Iacov:

Page
„Ei vor avea un simțământ profund al neajunsurilor lor și, privind la viețile lor,
speranțele lor se vor prăbuși. Însă, aducându-și aminte de măreția milei lui
Dumnezeu și de sincera lor pocăință, ei vor apela la făgăduințele Sale făcute prin
Hristos către păcătoși neajutorați, căiți. Credința lor nu va eșua pentru că
rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat. Ei se vor prinde de puterea lui
Dumnezeu așa cum Iacov s-a prins de cea a Îngerului și limbajul sufletelor lor va
fi: ,Nu Te voi lăsa să pleci până când nu mă vei binecuvânta.’” (Patriarchs and
Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 202)
• Binecuvântarea va fi de data aceasta răscumpărarea de pe pământ pentru moștenirea

împărăției cerurilor, pentru viața veșnică. Curaj, Iacov! Curaj, Israel! Curaj, popor al lui
Dumnezeu din zilele din urmă! Dați slavă Domnului pentru această glorioasă
perspectivă!
* * * *
16
Page
RUGĂCIUNILE LUI MOISE

• „Veniți” – un apel dumnezeiesc. Apelul acesta este încă valabil, încă se aude, dar nu va
suna în vecii vecilor: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor
căuta să intre și nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi
veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’,
drept răspuns, El vă va zice: ,Nu știu de unde sunteți!’ Atunci veți începe să ziceți: ,Noi
am mâncat și am băut în fața Ta și în ulițele noastre l-ai învățat pe norod.’ Și El va
răspunde: ,Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi, toți
lucrătorii fărădelegii!’” (Luca 13,24-27)
„Rugăciunea este respirația sufletului. Este secretul puterii spirituale. Niciun alt
mijloc al harului n-o poate înlocui și sănătatea sufletului să fie menținută.
Rugăciunea aduce inima în legătură imediată cu Sursa de viață, întărind
tendoanele și mușchii experienței religioase. Neglijați exercițiul rugăciunii sau
faceți apel la rugăciune în mod spasmodic, din când în când, așa cum pare
convenabil, și pierdeți contactul cu Dumnezeu. Facultățile spirituale își pierd
vitalitatea, experiența religioasă e lipsită de sănătate și vigoare.” (Gospel
Workers/Slujitorii evangheliei, paginile 254-255)
• Avem nevoie să ne convingem din experiență de puterea rugăciunii. Cu cât ne vom ruga
mai mult, cu atât vom simți mai mult nevoia de a ne ruga și vom inspira cu adevărat
atmosfera cerului.
• Evanghelistul american Dwight L. Moody (1837-1899) a notat aceste gânduri valoroase:
- „Harul nu este o mică rugăciune pe care o îngâni înainte de a primi o masă. E un mod
de viață. Legea îmi spune cât de sucit sunt. Harul vine și mă întărește.”
- „Unii gândesc că lui Dumnezeu nu-I convinge să fie deranjat cu venirea și cererea
noastră interminabilă. Modul de a-L tulbura pe Dumnezeu este să nu vii deloc.”
• Auziți-l și pe evanghelistul Charles G. Finney (1792-1875):
„Cu cât se roagă mai mult, oamenilor le va plăcea mai mult să se roage și cu atât mai
mult se vor bucura cu Dumnezeu. Pe de altă parte, cu cât ne rugăm mai mult –
adevărata rugăciune – cu atât mai mult va avea Dumnezeu plăcere de noi. Observați
17
cum zic, Plăcere; cu atât mai mult va avea Dumnezeu cu adevărat PLĂCERE de noi.
Aceasta nu este numai iubirea bunătății, pentru că Dumnezeu e bun cu toți; însă El are
Page
plăcere de copiii Lui care se roagă în sensul de a fi satisfăcut de caracterul lor. Biblia
vorbește adesea despre marele interes pe care îl are Dumnezeu față de aceia care
trăiesc lângă El în multă rugăciune. Acesta este cazul în mod natural și necesar. De ce
nu ar avea Dumnezeu plăcere de aceia care au plăcere de El?”
• Dar și mai multă lumină despre rugăciune găsim în această mărturie inspirată:
- „Comuniunea cu Dumnezeu conferă sufletului o cunoștință intimă a voinței Lui.

Însă mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei nu
au nicio experiență în ce privește comuniunea cu Tatăl prin Isus Hristos și n-au
simțit niciodată puterea harului divin pentru sfințirea inimii. Rugăciune și
păcătuire, păcătuire și rugăciune, viețile lor sunt pline de răutate, înșelare,
invidie, gelozie și iubire de sine. Rugăciunile acestei clase sunt o urâciune pentru
Dumnezeu.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul
4, paginile 534-535)
- „Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și afectează viața. Cel

care își descarcă în felul acesta nevoile înaintea lui Dumnezeu simte
deșertăciunea a orice altceva de sub cer. ,Toate dorințele mele sunt înaintea Ta’,
zicea David, ,și suspinurile mele nu-Ți sunt ascunse’ (Ps 38,9). ,Sufletul meu
însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi
arăta înaintea lui Dumnezeu?’ ,Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în
mine’ (Ps 42,2.4).” (Ibid., pagina 535)
• Însetăm după Dumnezeul cel viu? Ne chinuiește absența Lui, alergăm cu disperare, dar
și cu pasiune la adăpostul aripilor Sale? El abia așteaptă să ne audă glasul și e numai
normal, sănătos și folositor pentru noi să auzim glasul Lui.
- 1 Împărați 8,28: „Totuși, Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului

Tău și la cererea lui; ascultă strigătul și rugăciunea pe care Ți-o face astăzi robul Tău.”
- Psalmul 4,1: „Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele! Scoate-mă la loc
larg, când sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!”
- 66,19.20: „Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și nu mi-a îndepărtat
bunătatea Lui!”
- Isaia 56,6.7: „. . . (,pe străinii care se vor lipi de Domnul’) îi voi aduce la muntele Meu
cel sfânt și-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot și jertfele
lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru
toate popoarele.”
18
- Romani 12,12: „Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.”

Page
(03) Nu așa
• Rugăciunea este o știință divină. Ca orice știință, ea poate fi învățată și trebuie să fie
învățată. Cum? În lumina Sfintelor Scripturi, prin observație și prin experiență. Noi
învățăm mereu, învățăm și de la alții, cum e bine și cum nu e bine.
• Nu este vorba în niciun caz de a critica vreo rugăciune, ci de a evita formulări nepotrivite
și a îmbunătăți modul de adresare înaintea lui Dumnezeu.
• Mântuitorul a zis: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide”

(Mat 7,7). Deci suntem încurajați să cerem. Apostolul Iacov, care a crescut cu Isus, chiar
a zis: „. . . nu aveți pentru că nu cereți” (Iac 4,2).
• Dar ascultați și alte texte: „. . . măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit
ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit” (Rom 1,21). „Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea
cu mulțumiri” (Col 4,2). „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta
este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes 5,18).
• Nu trebuie început cu cererile, ci cu mulțumirile. Când începem să ne rugăm, Dumnezeu

a făcut deja multe lucruri minunate pentru noi. Să le ignorăm, trecând direct la cereri?
Ar arăta ca o cerșetorie. Nu știu în ce măsură ideile lui Traian Dorz din rugăciunea
următoare pot fi luate așa cum sunt, dar el are destulă dreptate când zice că ne facem
vinovați prin ingratitudine și potop de cereri.
„O, IARTĂ-MI, TE ROG, DOAMNE, ATÂTEA RUGĂCIUNI!
O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni

prin care-Ți cer doar pâine și pază și minuni;
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,

Îți cer, Îți cer într-una să faci Tu voia mea;
Îți cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiți ce vrei,
ci să-mi slujești în toate, să-mi dai fără să-mi iei,
Gândindu-mă că, dacă Îți cânt și Te slăvesc,

am drept să-Ți cer într-una să faci tot ce doresc. . .
O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
și-nvață-mă ca altfel să stau în fața Ta,
Nu tot cerându-Ți Ție să fii Tu robul meu,

ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înțeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta.” Traian Dorz
19
Page
• Se zice că, atunci când un avion de pasageri este în pericol de a se prăbuși, în el nu se
mai află niciun ateu. Toți se roagă disperați. Adică toți cer. Așa cum am arătat, nu este
rău să cerem, Isus ne-a învățat așa. Pe Ahaz Dumnezeu l-a îndemnat prin profetul Isaia
să ceară un semn de asigurare că vrăjmașii (Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, și
Rețin, împăratul Siriei) nu vor intra în Ierusalim, dar Ahaz a refuzat cu obrăznicie și
necredință.
Isaia a zis: „Cere un semn de la Domnul, Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie
în locurile de sus” (vezi Isaia 7,1-25; citat este versetul 11). Răspunsul lui rece a fost:
„Nu vreau să cer nimic, ca să nu-L ispitesc pe Domnul” (versetul 12).
• Dumnezeu le-a oferit oamenilor această șansă superbă: „Cheamă-Mă în ziua necazului și
Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” (Ps 50,15). El nu a zis să-L chemăm numai în
ziua necazului, iar în restul timpului să-L ignorăm. Nu doar să apelăm pentru salvare,
dar fără a umbla cu El. Chiar dacă în situații extreme Dumnezeu Se lasă totuși rugat, nu
aceasta este atitudinea noastră ideală.
• Manase, fiul lui Ezechia, a fost unul dintre cei mai nelegiuiți împărați ai lui Iuda, care a
generalizat idolatria, a practicat spiritismul, și a vărsat mult sânge nevinovat. Dumnezeu
putea să-l nimicească, dar a avut răbdare cu el. În cele din urmă i-a dat lecția cea mai
aspră: le-a permis asirienilor să vină, să-l lege cu lanțuri de aramă și să-l ducă la Babilon
(vezi 2 Cronici 33,1-20, în special versetul 11).
• Atunci s-a trezit Manase, și L-a chemat pe Dumnezeu „în ziua necazului”, iar El „l-a
izbăvit”, și Manase s-a schimbat: „Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului,
Dumnezeului lui, și s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinților săi. I-a făcut
rugăciuni și Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile și l-a adus înapoi la
Ierusalim în împărăția lui. Și Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu” (versetele
12 și 13).
• Manase. S-a smerit adânc, a făcut rugăciuni către Dumnezeul părinților săi, iar Domnul
S-a lăsat înduplecat și l-a adus înapoi ca împărat în Ierusalim. Dar relele pe care le
făcuse nu le-a mai putut îndrepta.
• Nu e normal așa: să cerem doar la necaz, doar să apelăm la Dumnezeu ca să ne scape

din încurcături. Trebuie să avem o comuniune continuă cu El, să-I mulțumim, să-L
lăudăm, să ascultăm de El. Atunci e pregătit terenul și pentru cereri.


20

Page
66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).
•
21
Textul întreg este: „Tu asculți rugăciunea, de aceea toți oamenii vor veni la Tine.” Și
Page

• La începutul lunii iulie 1984, am părăsit România împreună cu familia ca să ne stabilim în

Germania, emigrare legală, iar la destinație am fost naturalizați după câteva luni.
Conform unei înțelegeri dinainte de plecare, speram că în Germania (pe atunci
Germania de Vest) voi fi angajat în pastorație. Aveam motive să sper: plecasem legal,
stăpâneam limba germană, aveam o promisiune, studiasem un an teologie la Seminarul
Marienhöhe din Darmstadt, Germania Occidentală, trimis de Uniunea Română, în
continuarea studiilor de 4 ani făcute mai de mult la Seminarul Adventist de Ziua a
Șaptea din București.
• Dar planul nu s-a materializat. Eram în afara lucrării, pentru prima dată după mulți ani.
Orice încercare de reveni în pastorație a eșuat. A trebuit să fac ceva. Am urmat un curs
de contabilitate, susținut financiar de stat, apoi am primit un bun loc de muncă la LVA
Baden, o asigurare medicală din orașul Karlsruhe, unde locuiam.
• Îmi mergea bine, dar nu acesta era scopul vieții mele. Aveam o chemare și nu-mi
puteam concepe viața în afară lucrării lui Dumnezeu, deși voluntar am predicat, la
invitația pastorilor, de 85 de ori în 11 comunități, în cei trei ani și trei luni cât am locuit în
Germania.
• Eram nefericit, de acea m-am rugat cu disperare ca Domnul să-mi dea din nou ocazie să
lucrez pentru El cu toate forțele. Am postit 11 Sabate (timp în care, din câte îmi aduc
aminte, am slăbit 7 kilograme). Uneori comunitatea Karlsruhe avea un prânz de fructe și
vegetale crude, dar eu mă rătrăgeam într-o cameră și mă rugam. Ca niciodată în viața
mea.
• Serviciul pe care-l primisem continua. Într-o seară cineva a sunat la intrarea în bloc
22
pentru apartamentul nostru. Am apăsat butonul care deschidea ușa de jos și persoana a
Page
venit: poșta. Îmi aducea un plic din Australia, în care erau două scrisori oficiale: una de
la Conferința South-Queensland cu sediul în Brisbane, alta de la Diviziunea Pacificului de
Sud, cu sediul în Sydney. Mă invitau să vin ca pastor al unei comunități române ce urma
a fi organizată în orașul Brisbane și mă rugau să nu refuz, pentru că este chemarea lui
Dumnezeu.
• Să refuz? Eu atât așteptam. Rugăciunea a lucrat în mod fenomenal. Cum? În Brisbane

erau unii români care mă cunoșteau din țară, deși eu nu-i cunoșteam sau cunoșteam
foarte puțini dintre ei. Ei ceruseră conferinței să fie organizați ca biserică. Când
conferința i-a întrebat pe cine îl vor ca pastor, au scris 12 nume de pastori români din
diferite părți ale lumii, dar niciunul nu exista în Australia. Președintele conferinței a
precizat: „Noi nu vă putem da 12 pastori, subliniați un nume de pe listă!” Și au subliniat
numele meu. Am făcut formele de imigrare în Australia la ambasada din Bonn și am
părăsit Germania, împreună cu familia. A doua emigrare!
• Minunea minunilor era dublă: întâi, că pe când eu mă rugam în Germania, românii din
Brisbane, cu care nu aveam nicio legătură, cereau conferinței un pastor, și pe lista
numelor au scris și numele meu. Al doilea, și mai incredibil, că au subliniat numele meu
dintre cele 12, numele omului care în Germania se ruga disperat pentru intervenția
divină ca să fie reintegrat în lucrarea pastorală. „În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin
minuni, Dumnezeul mântuirii noastre!” Să nu-mi spună mie nimeni că nu există
Dumnezeu!
(06) Rugăciunile lui Moise
• Interesant este că educația pe care Iochebed i-a dat-o lui Moise în copilărie a avut
rezultate remarcabile și durabile. La curtea lui faraon, ca fiu al fiicei acestuia, el nu s-a
lăsat atras în idolatrie, ci a rămas credincios Dumnezeului adevărat. Ni se spune prin
Inspirație despre Iochebed:
„Ea l-a ținut pe băiat cât a putut de mult, dar a fost obligată să-l predea când
avea cam doisprezece ani. Din coliba lui umilă, el a fost luat la palatul regal, la
fiica lui faraon, și ,a devenit fiul ei.’ Dar chiar aici el nu a pierdut impresiile
primite în copilărie. Lecțiile învățate alături de mama lui nu au putut fi uitate.
Ele au fost un scut față de mândria, necredincioșia și viciul care abundau odată
cu splendoarea curții.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 244)
• Nu știm ce nume i-au dat părinții lui când l-au tăiat împrejur, dar fiica lui faraon, când l-a
găsit între trestii, pe malul Nilului, l-a numit „Moise” („Scos”), „,căci’, a zis ea, ,l-am scos
din ape’” (vezi Exodul 2,1-10; cuvintele citate sunt din versetul 10).
• Moise a avut convingerea chemării divine, așa cum a comentat Ștefan mai târziu:
„Credea că frații lui vor pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea; dar n-au
23
priceput” (Fapte 7,25). De fapt izbăvirea din robia Egiptului nu a venit prin mâna lui
Page
Moise, ci prin brațul Celui Atotputernic, dar Moise a fost instrumentul folosit de
Dumnezeu în acest scop. El și fratele său Aaron s-au dus adesea la faraon ca să-i
transmită apelurile și mustrările Domnului, cu toate riscurile implicate în aceste
audiențe.
• Domnul l-a ocrotit pe Moise, i-a ocrotit pe israeliți, i-a scos din casa robiei, le-a croit un
drum prin Marea Roșie, în care i-a înecat pe adversari, și l-a condus mai departe pe
poporul Său prin pustie în mod minunat: „Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp
de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze,
pentru ca să meargă și ziua și noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului
în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții” (Exod 13,21.22).
• Israel nu a răspuns cum se cuvenea acțiunilor Providenței, ci a fost necredincios și

neascultător, răzvrătindu-se mereu și mereu împotriva lui Dumnezeu și a servului Său
prin care îi conducea către țara făgăduită lui Avraam, lui Isaac, și lui Iacov. Îndărătnicia
lor a prelungit pribegia prin pustie la 40 de ani, timp în care toți răzvrătiții au murit, rând
pe rând, uneori prin pedepse divine severe.
• Așa a zis Moise când le-a recitat istoria în valea Iordanului: „Căci tu ești un popor sfânt
pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al
Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului. Nu doar pentru că le întreceți la
număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi sunteți cel
mai mic dintre toate popoarele. Ci pentru că Domnul vă iubește, pentru că a vrut să țină
jurământul pe care l-a făcut părinților voștri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui
puternică și v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui faraon, împăratul Egiptului” (Deut
7,6-8).
• Dar le-a adus aminte și de răzvrătirile lor: „Să știi dar că nu din pricina bunătății tale îți
dă Domnul, Dumnezeul tău, acea țară bună ca s-o stăpânești, căci tu ești un popor tare
încăpățânat. Adu-ți aminte și nu uita cum ai ațâțat mânia Domnului, Dumnezeului tău,
în pustie. Din ziua când ai ieșit din țara Egiptului, până la sosirea voastră în locul acesta,
tot răzvrătiți împotriva Domnului ați fost! La Horeb atâta ați ațâțat mânia Domnului,
încât Domnul S-a mâniat pe voi și voia să vă nimicească” (9,6-8).
• L-a nimicit Domnul pe poporul Israel? Ce a făcut poporul la Muntele Horeb? Știm din
Exodul 32,1-6, că israeliții și-au făcut un vițel de aur și s-au închinat la el, reminiscență
din păgânismul Egiptului. Iată dialogul dintre Dumnezeu și Moise:
„Domnul a zis lui Moise: ,Scoală și pogoară-te, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara
Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu;
și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe, și
au zis: ,Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului!’ Domnul i-a zis lui
24
Moise: ,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea
are să se aprindă împotriva lor și-i voi mistui, dar pe tine te voi face strămoșul unui
Page
neam mare’” (versetele 7-10).

• Era o încercare pentru Moise și nu era ultima. Îl va încânta perspectiva glorioasă de a fi
un nou Avraam, va primi oferta în schimbul nimicirii poporului Israel, sau cum va
reacționa? Avem în continuare răspunsul lui:
„Moise s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, și a zis: ,Pentru ce să se aprindă, Doamne,
mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, cu mare putere și
cu mână tare? Pentru ce să zică egiptenii: ,Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare
prin munți și ca să-i șteargă de pe fața pământului!’ Întoarce-Te din iuțimea mâniei Tale
și lasă-Te de răul acesta, pe care vrei să-l faci poporului Tău. Adu-Ți aminte de Avraam,
de Isaac, și de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuți: ,Voi înmulți
sămânța voastră ca stelele cerului, voi da urmașilor voștri toată țara aceasta, de care am
vorbit, și ei o vor stăpâni în veac’” (versetele 11-13).
• Domnul S-a lăsat înduplecat la apelul altruist al lui Moise: „Și Domnul S-a lăsat de răul pe
care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (versetul 14).
• Ne vine în minte o altă renunțare a lui Dumnezeu, când, la propovăduirea lui Iona,
locuitorii cetății Ninive și împăratul lor au postit și au strigat disperați către Dumnezeul
lui Israel să nu-i nimicească. Pentru că avertizarea era clară: „Încă patruzeci de zile, și
Ninive va fi nimicită!” (Vezi Iona 3,1-10; cuvintele citate sunt din versetul 4). Decretul
împăratului a fost: „Oamenii și vitele, boii și oile, să nu guste nimic, să nu pască și nici să
nu bea apă deloc! Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către
Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele lor de asuprire, de care
le sunt pline mâinile! Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi și dacă
nu-Și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” (Versetele 7-9)
• Chiar așa a fost: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea
rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut”
(versetul 10).
• Situații asemănătoare? Nu chiar. În Ninive oamenii s-au pocăit și Dumnezeu a fost

determinat astfel să renunțe la planul de nimicire a lor, în ciuda strigării care fusese deja
publicată prin profetul Său Iona. Dar s-au pocăit israeliții care făcuseră vițelul de aur?
De aceea nu i-a nimicit Dumnezeu? Nu, ci datorită mijlocirii lui Moise pentru ei.
Interesant: un om a oprit mâna lui Dumnezeu ca să nu nimicească un popor! Nu a făcut
Isus la fel prin jertfa Sa pe cruce? El a suportat mânia dumnezeiască împotriva
păcatului, pentru ca oamenii să poată avea mântuire și viață veșnică.
• Dar intervenția lui Moise nu însemna că lui îi plăcea ce făcuse poporul, că era de acord.
Nu însemna că era nepăsător față de infidelitatea lor. Iată-l în continuare: „Moise s-a
întors și s-a pogorât de pe munte, cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau
25
scrise pe amândouă părțile, pe o parte și pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu și
scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. . . . Și, pe când se apropia de tabără, a
Page
văzut vițelul și jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a
sfărâmat de piciorul muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră ei și l-a ars în foc; l-a
prefăcut în cenușă și a presărat cenușa pe fața apei și a dat-o copiilor lui Israel s-o bea”
(versetele 15, 16, 19, 20).
• A urmat o urgie în care au pierit „aproape trei mii de oameni” (versetul 28). Moise a
mustrat poporul, dar s-a arătat gata să intervină pentru ei: „A doua zi, Moise a zis
poporului: ,Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi
căpăta iertare pentru păcatul vostru’” (versetul 30).
• Și iată acum noua audiență pe care Moise a avut-o pe munte la Dumnezeu: „Moise s-a
întors la Domnul și a zis: ,Ah! Poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut
un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta,
pe care ai scris-o!’” (Versetele 31 și 32)
• Aici Moise a fost mare! Nu degeaba Domnul l-a prețuit și mai târziu l-a luat la cer. A
fost gata să renunțe la viața veșnică, numai să scape poporul de la pieire. Cum a zis
Mântuitorul: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (Ioan
10,11). A primit Dumnezeu oferta? L-a șters pe Moise din cartea vieții în schimbul
cruțării închinătorilor la vițelul de aur, care nu se pocăiseră?
• Iată ce ni se spune mai departe: „Domnul i-a zis lui Moise: ,Pe cel ce a păcătuit împotriva
Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te dar și du poporul unde ți-am spus.
Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru
păcatul lor!’” (Exod 32,33.34)
• Și după aceea a insistat Moise la Domnul să Se îndure de copiii lui Israel: „Moise a zis
Domnului: ,Iată, Tu îmi zici: ,Du pe poporul acesta!’, și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu
mine. Însă Tu ai zis: ,Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea!’ Acum,
dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi
avea trecere înaintea Ta. Și gândește-Te că neamul acesta este poporul Tău!’”
(33,12.13).
• În cartea Deuteronom, când spre încheierea vieții sale povestea istoria călătoriilor lor,
Moise a arătat și alte detalii ale intervențiilor lui în rugăciune pe munte pentru salvarea
poporului. Iată ce a mai zis el:
- „M-am aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului, ca mai înainte, patruzeci de zile și
patruzeci de nopți, fără să mănânc și fără să beau apă, din pricina tuturor păcatelor pe
care le săvârșiserăți, făcând ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mâniați. Căci mă
îngrozisem la vederea mâniei și urgiei de care era cuprins Domnul împotriva voastră,
26
până acolo încât voia să vă nimicească. Dar Domnul m-a ascultat și de data aceasta”
(Deut 9,18.19).
Page
- „Domnul, de asemenea, era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă și eu
m-am rugat atunci și pentru el” (versetul 20).
• Ce făcuse Aaron așa încât Domnul voia să-l piardă? El fusese meșterul care
confecționase vițelul de aur. Când Moise era pe munte, unde a primit tablele legii și
instrucțiunile pentru construirea cortului întâlnirii, israeliții și-au pierdut orientarea:
„Poporul, văzând că Moise zăbovește să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui
Aaron și i-a zis: ,Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci Moise,
omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut!’” (Exod 32,1)
• Ce a zis Aaron? Cum a răspuns el la această provocare? „Aaron le-a răspuns: ,Scoateți
cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine!’ Și toți
și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a
bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat” (versetele 2-4).
• Moise a aflat de rolul lui Aaron (marele preot!) în acea apostazie, de aceea l-a întrebat:
„Ce ți-a făcut poporul acesta de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” (Versetul
21). Răspunsul lui Aaron a fost pueril și laș: „Să nu se aprindă de mânie domnul meu!
Tu singur știi că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: ,Fă-ne un dumnezeu care
să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu
știm ce s-a făcut!’ Eu le-am zis: ,Cine are aur să-l scoată!’ Și mi l-au dat; l-am aruncat în
foc și din el a ieșit vițelul acesta” (versetele 22-24).
• Fals! Da, poporul ceruse ce a zis el, dar Aaron nu a aruncat aurul în foc și apoi a avut loc
o minune; el bătuse aurul cu dalta și făcuse un vițel turnat.
• Deci Domnul voise să-l piardă pe Aaron, dar Moise se rugase „și pentru el”. Și Domnul
l-a cruțat. Moise a istorisit astfel experiența rugăciunii sale înaintea lui Dumnezeu pe
munte: „M-am aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului: patruzeci de zile și
patruzeci de nopți m-am aruncat cu fața la pământ, pentru că Domnul spusese că vrea
să vă nimicească” (Deut 9,25).
• Îl vedeți pe Moise? El vedeți cum se roagă? Oarecum ca Domnul Isus Hristos când era
printre oameni: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și
cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și
fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile
pe care le-a suferit” (Evr 5,7.8).
• Moise s-a aruncat cu fața la pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți, uitând și de
mâncare, și de apă, și de orice. Uitând de sine. Poporul trebuia salvat și aceasta era tot
ce știa și urmărea el acolo pe munte înaintea Domnului.
27
• Istorisirea lui continuă: „M-am rugat Domnului și am zis: ,Stăpâne Doamne, nu nimici pe
Page
poporul Tău, moștenirea Ta, pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o
din Egipt, prin mâna Ta cea puternică! Adu-Ți aminte de robii Tăi, Avraam, Isaac, și
Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui popor, la răutatea lui și la păcatul lui, ca nu
cumva țara din care ne-ai scos să zică: ,Pentru că Domnul n-avea putere să-i ducă în țara
pe care le-o făgăduise și pentru că-i ura, de aceea i-a scos ca să-i omoare în pustie!’
Totuși, ei sunt poporul Tău și moștenirea Ta, pe care ai scos-o din Egipt cu mâna Ta cea
puternică și cu brațul Tău cel întins!’” (Deut 9,26-29)
• A mai fost o împrejurare, mai târziu, când Moise, de asemenea, a intervenit la Domnul
pentru poporul Său. Cele douăsprezece iscoade se întorseseră din cercetarea
Canaanului. Așa cum se știe, numai Iosua și Caleb au adus un raport pozitiv, în timp ce
ceilalți zece au ponegrit țara în fața copiilor lui Israel, declarând că nu poate fi cucerită,
pentru că locuitorii lor sunt foarte puternici (vezi Numeri 13,17-33).
• Urmarea instigării nu a întârziat: „Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. Și

poporul a plâns în noaptea aceea. Toți copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise și
Aaron și toată adunarea le-a zis: ,De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-om
fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea
uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine
să ne întoarcem în Egipt?’ Și au zis unul altuia: ,Să ne alegem o căpetenie și să ne
întoarcem în Egipt!’” (14,1-4)
• S-au îndreptat chiar împotriva conducătorilor, care au apelat la ei să se potolească,

pentru că Domnul va fi cu ei: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava
Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii, înaintea copiilor lui Israel” (vezi versetele 5-
10; citat este versetul 10).
• Cum a reacționat Domnul față de această nouă răzvrătire? „Și Domnul i-a zis lui Moise:
,Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate
minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea îl voi lovi cu ciumă și-l voi nimici, dar pe
tine te voi face un neam mai mare și mai puternic decât el!’” (Versetele 11 și 12)
• Era în Cades-Barnea, de unde fuseseră trimiși cei douăsprezece cercetași numiți iscoade
și unde s-au întâmplat aceste lucruri. Ca și la Sinai, Domnul i-a propus lui Moise un viitor
strălucit, în schimbul exterminării poporului Israel.
• Dar nici de data aceasta Moise nu a acceptat, ci a intervenit cu disperare în favoarea

poporului: „Moise a zis Domnului: ,Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora
l-ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Și vor spune locuitorilor țării aceleia. Ei
știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului acestuia, că Te arătai în chip văzut, Tu,
Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor și
noaptea într-un stâlp de foc. Dacă-l omori pe poporul acesta ca pe un singur om,
28
neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: ,Domnul n-avea putere să-l ducă
Page
pe poporul acesta în țara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie!’”
(Versetele 13-16)
• Și rugămintea fierbinte: „Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai

spus când ai zis: ,Domnul este încet la mânie și bogat în bunătate, iartă fărădelegea și
răzvrătirea, dar nu-l ține pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea
părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam.’ Iartă dar fărădelegea
poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din
Egipt până aici!” (Versetele 17-19)
• Domnul a iertat, dar a hotărât ca generația aceea să nu intre în țara promisă, ci copiii lor
după ei să o moștenească. Ei nu au intrat în țara promisă „din pricina necredinței lor”
(Evr 3,19). Din pricina necredinței și a răzvrătirii.
• Moise s-a rugat: „Iartă dar fărădelegea poporului acestuia!” (Num 14,19). Iar Domnul a
făgăduit: „Iert, cum ai cerut!” (Versetul 20)
• Iată-l pe Moise, „robul lui Dumnezeu” (Apoc 15,3). Potrivit cu acest text, „cântarea lui
Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” vor fi cântate de mântuiți la „marea de
sticlă amestecată cu foc” (vezi versetul 2).
• Moise este pus alături de Mântuitorul. El a fost un prototip al Domnului Isus Hristos. A
fost un om al rugăciunii insistente, disperate, neegoiste, al rugăciunii biruitoare, care a
mișcat brațul Atotputernicului. El s-a rugat și Domnul l-a ascultat. A zis și Domnul a
făcut cum a zis el: „Iert, cum ai zis!”
* * * *
29
Page
RUGĂCIUNEA LUI SOLOMON

• „ . . . . să ne închinăm.” Ce este închinarea? Închinarea adevărată nu este un simplu

gest trupesc, ci o reală apropiere de Dumnezeu exprimată prin:
- atitudine reverențioasă;
- devotament nelimitat;
- ascultare necondiționată;
- servire voioasă.
• Aș mai zice și că închinarea adevărată este permanentă, așa cum ne-a învățat apostolul
Domnului: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes 5,17). Cum putem să ne rugăm neîncetat? Nu
stând tot timpul pe genunchi, nici renunțând la activitățile noastre zilnice, dar niciodată
tăind legătura noastră cu cerul. Văd mereu persoane cu telefonul portabil în mână sau
cu o mână ținândul-l în dreptul urechii. Nu mă încântă această dependență, de aceea
mă și feresc de ea. Dar mă întreb: ce au oamenii aceștia atât de mult de vorbit fără a-l
vedea pe interlocutor?
• Au multe de vorbit. Chiar când conduc mașina, chiar când umblă prin magazine, vorbesc
la infinit. Nici când ajung la casierie ca să plătească marfa nu încetează taifasul; cu o
mână țin telefonul la ureche și cu cealaltă acționează, plătind și luând pungile cu
cumpărăturile. Sau lucrând cu amândouă mâinile, în timp ce telefonul e ținut la ureche
prin plecarea capului în direcția acelui umăr ca să-l țină.
• Vorbesc mereu. Sigur că e o exagerare și mă întreb dacă ar vorbi și față în față cu

persoana respectivă, sau aleg convorbirea telefonică pentru că e mai pitorească, mai
feerică.
• Dar hai să luăm ceva pozitiv din comportarea aceasta. Ce ar fi să facem așa cu
Dumnezeu, să vorbim cu El concomitent cu orice acțiune, fără să încurcăm lucrurile, să
folosim orice pauză sau timp de așteptare căutând prezența Lui dulce și binecuvântată?
• Vorbim în adevăr cu Atotputernicul, sau Îi aruncăm câte un cuvânt din când în când, ca
scepticul din relatarea care urmează? Se zice că pe o stradă înainta o procesiune
catolică în fruntea căreia era purtat un crucifix. Un sceptic care s-a oprit să privească a
plecat capul în semn de respect. Un cunoscut al lui l-a întrebat: „De când te-ai
30
împrietenit cu Galileanul?” La care el a răspuns: „Ne salutăm, dar nu vorbim!”

Page
• Cine nu-și amintește sau nu practică asemenea gesturi de simplu salut și acela scurt față
de vecini sau alți cunoscuți, fără să rezulte vreodată o discuție, ci tăcere și păstrarea
distanței? Doar ne salutăm cu Dumnezeu, sau chiar conversăm cu El adesea, cu bucurie
și devotament, pentru că nu putem altfel, pentru că o asemenea relație funcționează
pentru noi ca și respirația?
• Comuniunea neîncetată este fondul pe care rugăciunea binecuvântată și aducătoare de

izbândă funcționează. Rugăciunea aducătoare de binecuvântare este definită de
profetesă așa cum știm:
„Rugăciunea este deschiderea inimii în fața lui Dumnezeu ca în fața unui prieten.
Nu înseamnă că lucrul acesta este necesar ca să-I facem cunoscut lui Dumnezeu
cine suntem noi, ci ca să ajungem în stare să-L primim. Rugăciunea nu-L aduce
pe Dumnezeu jos la noi, ci ne aduce pe noi sus la El” (Steps to Christ/Calea către
Hristos, pagina 93).
• Astfel, rugăciunea ne ridică spre Dumnezeu. Ea ne apropie de El, ca să auzim glasul Lui,
să simțim pulsul inimii Lui iubitoare. Ne înalță, de asemenea, în sensul că ne
înnobilează, purificându-ne gândurile, simțămintele, preocupările. Îndepărtează
impuritățile din caracterul nostru, ne pregătește pentru cer.
• Să luăm aminte și la acest citat:
„Rugăciunea ne unește pe unul cu altul și cu Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe

Isus de partea noastră și dă sufletului obosit, confuz putere nouă de a birui
lumea, firea și pe diavolul. Rugăciunea respinge atacurile lui Satana” (Christ’s
Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 250).
• Rugăciunea este adecvată când simțim nevoia de ajutor, fără să ne îndemne altcineva să
ne rugăm. Atunci Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră, pentru că El a făgăduit: „Căci
voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu
peste sămânța ta și binecuvântarea Mea peste odraslele tale, și vor răsări ca firele de
iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă” (Isa 44,3.4).
• Rugăciunea adecvată nu poate conviețui cu existența îngăduită a păcatului în viața

noastră: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea nu m-ar fi ascultat Domnul”
(Ps 66,18). Dumnezeu îl iubește pe păcătos, dar nu poate tolera păcatul lui, care face
rugăciunea ineficientă, ba chiar o urâciune în fața Domnului. În așa condiții rugăciunea
poate fi chiar un păcat: „Când va fi judecat, să fie găsit vinovat, și rugăciunea lui să
treacă drept un păcat!” (Ps 109,7)
31
• Rugăciunea adecvată este purtată spre ceruri prin credință, fără care nu se poate
Page
desprinde de sol: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că-i răsplătește pe cei ce-L caută”
(Evr 11,6).
• Rugăciunea adecvată se caracterizează prin persistență, numai așa este verificată

sinceritatea inimii și dorința sacră după Dumnezeu: „Deci Petru era păzit în temniță și
biserica nu înceta să înalțe rugăciuni către Dumnezeu pentru el” (vezi Fapte 12,1-19;
citat este versetul 5). Biserica nu înceta să se roage. Aceasta este persistență. Domnul
le-a ascultat rugăciunile, dar când Petru s-a arătat la ușă nu le venea să creadă că au fost
ascultați. Isus i-a sfătuit pe ucenici așa: „De aceea vă spun că, orice lucru veți cere, când
vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea” (Marcu 11,24).
- Psalmul 88,1.2: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi și noapte strig înaintea Ta!
S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele!”
- 143,1.6.7: „Doamne, ascultă-mi rugăciunea, pleacă-Ți urechea la cererile mele!

Ascultă-mă în credincioșia și dreptatea Ta! . . . Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină
sufletul după Tine, ca un pământ uscat. Grăbește de m-ascultă, Doamne! Mi se topește
duhul, nu-mi ascunde fața Ta!”
- Daniel 9,3: „Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și
cereri, postind în sac și cenușă.”
- Efeseni 6,18: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri.
Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții.”
- Luca 21,36: „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de
toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să stați în picioare înaintea Fiului
omului.”
(03) Nu așa
• Rugăciunea în cămăruță, cu ușa încuiată, rostită către Tatăl care vede în ascuns, așa cum
a recomandat Isus în Matei 6,6, este de primă necesitate. Dar ne rugăm și cu altcineva,
în grup, sau în comunitate. Când ne rugăm în secret putem proceda ca Ana, mama lui
Samuel, care doar mișca buzele (vezi 1 Samuel 1,13). Sau putem să ne adresăm
32
Domnului fără a rosti niciun sunet sau a face vreo mișcare.

Page
• Însă, când ne rugăm în public, trebuie să ne rugăm cu voce tare, așa încât să audă și să
înțeleagă toți cei prezenți, ca să poată zice „Amin!” Așa învățăm din cuvântul profetic:
„Nu cădeți pradă obiceiului de a vă ruga așa de neclar și pe un ton atât de jos,
încât rugăciunile voastre să aibă nevoie de un traducător. Rugați-vă simplu, dar
clar și distinct. A permite vocii să coboare atât încât să nu poată fi auzită nu e o
dovadă de umilință” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 6, pagina 383).
• Cele spuse acum înseamnă că toți cei ce participă la o rugăciune în grup, mic sau mare,
trebuie să aibă posibilitatea de a auzi și a înțelege, ca să fie în același timp și rugăciunea
lor. Dar nu trebuie înțeles de aici că e destul ca rugăciunea să fie rostită cu voce tare ca
să fie primită de Dumnezeu. Cei care nesocotesc voința lui Dumnezeu nu vor primi
răspuns, oricât de tare s-ar ruga: „Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi și
oricât de mult v-ați ruga, n-ascult; căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isa 1,15).
• Nu ajunge la tronul lui Dumnezeu rugăciunea rostită pentru afișarea meritelor sau a
isprăvilor personale. Așa s-a rugat un fariseu, și din cuvintele lui Isus reiese că
rugăciunea lui nu a fost primită de Dumnezeu (vezi Luca 18,9-14).
• Nici rugăciunea care caută publicitate, atragerea atenției și aprecierilor celor din jur nu
este încununată cu succes: „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se
roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de
oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata” (Mat 6,5).
• Dacă ne rugăm personal într-un loc public, de exemplu la aeroport, când mâncăm din
pachetul pe care ni l-am adus, nu e un merit să îngenunchem sau chiar să luăm o altă
atitudine vizibilă de rugăciune care să atragă atenția altora. Poate gândim că e o
mărturie, o lucrare misionară, dar poate să fie și un prilej de ilaritate sau batjocură
pentru unii care observă. Ne putem ruga în gând, chiar dacă împrejur este zgomot.
Dumnezeu ne aude și primește rugăciunea înălțată.


33
Page
66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

34
Page
• Eram pastor la Târgu Jiu, servind cele cinci comunități adventiste de ziua a șaptea din
județul Gorj. Proaspăt întărit prin binecuvântare. Botezurile erau controlate și
ultracontrolate de autorități. Lista candidaților trebuia prezentată inspectorului
județean de culte ca să-și dea avizul. Întreba la fiecare nume dacă persoana este din
familie adventistă; în acel caz nu zicea nimic. Dar pe cei veniți din afară îi respingea.
• Inspectorii de culte erau foarte fermi și duri în legătură cu botezurile. Voi da un

exemplu: pastorul G.C., care fusese președinte de conferință, păstorea un district din
județul Dolj. La multă vreme după ce oficiase un botez fără nicio aprobare de felul
acesta, a fost divulgat. Directorul general din Departamentul Cultelor, pe nume Sorin, a
vizitat Craiova și s-a întâlnit cu pastorii adventiști, în fața cărora a țipat la pastorul G.C.
din cauza botezului oficiat. Ca urmare, acestui pastor i s-a retras recunoașterea de
pastor și s-a văzut silit să se apuce de fotografiat.
• Când am văzut că așa se procedează, am plănuit un botez într-o comunitate din afara
districtului meu și din afara județului, la Comunitatea Vaideeni din județul Vâlcea. Era
într-o vineri seara. Aveam patru candidați, dintre care doi adolescenți din familii
adventiste și două femei venite de la ortodocși. De băieți inspectorul nu ar fi zis nimic,
dar mi-ar fi interzis să le botez pe femei.
• Așadar, am mers la Vaideeni pentru seara aceea de vineri. Cum districtul avea un pastor
asistent, care deci nu boteza, i-am botezat și pe candidații lui, din câte îmi amintesc.
• Bănuind că mă va turna cineva la inspector, într-o zi, când i-am făcut o vizită la birou, am
încercat să pregătesc terenul. Era acolo și un alt domn, în civil (!), care s-a recomandat,
numele lui adevărat sau nu. Au fost foarte prietenoși. Am discutat lucruri lipsite de
importanță, vreme și altele. Așa consumam timpul când era absolut necesar să trec pe
acolo. Altădată doar lăsam un bilet în ușă că l-am căutat și data următoare își cerea
scuze că nu a fost acolo. Acum cei doi erau în birou; de multe ori, inspectorul era singur,
dar uneori venea și umbra lui.
35
• Văzând că discuția decurge bine, i-am întrebat: „Domnilor, dacă eu fac odată o greșeală
Page
și după aceea îmi dau seama că trebuia să vorbesc mai întâi cu domnul inspector, așa că
vin și mărturisesc ce am făcut, îmi mai faceți ceva?” „Bineînțeles că nu”, au zis amândoi.
„Dar ce poate fi?” „De exemplu, într-un sat nu avem comunitate autorizată, doar un
grup de credincioși, și într-o duminică mă duc și țin o adunare cu ei, dar apoi vă spun,
dându-mi seama că era mai bine așa.” Mi-au răspuns: „Sigur că nu se întâmplă nimic,
dar e mai bine să știm dinainte.”
• Apoi am zis: „Dumneavoastră m-ați asigurat de înțelegere așa că să vă spun. Nu este

vorba despre o adunare, a fost doar un exemplu. Eu am făcut un botez. Sper să vă
țineți de cuvânt.” „Sigur că da”, au zis ei. Mi-au cerut amănunte și le-am spus tot. M-au
asigurat că e în ordine, dar altădată e mai bine să ne înțelegem, pentru că s-ar putea ca
preotul să facă o reclamație și atunci e mai greu de aranjat ceva.
• Așa este că rugăciunile lucrează? Eram acum la adăpost, când mi se putea întâmpla ce i
se întâmplase pastorului G.C., înlăturat pentru un timp din lucrare. Și ce bine am făcut
că acum aveam spatele asigurat, pentru că, la o anumită ocazie, un diacon supărat pe
mine s-a adresat inspectorului, care era în vizită în comunitatea aceea, și a strigat în
auzul multora: „Domnule inspector, aveți încredere în pastorul Radu? Știți că a făcut un
botez clandestin?” Cele două femei erau din comunitatea aceea și el știa că au fost
botezate. Atunci mi-am dat eu seama ce bine făcusem eu pregătind terenul.
Inspectorul nu a fost surprins, și i-a răspuns așa: „Domnule S., de ce este el, domnu’
Radu, pastor, nu ca să boteze?”
• De necrezut! Așa a intervenit Dumnezeu, și vedeți bine că rugăciunile lucrează!
(06) Rugăciunea lui Solomon
• A fost Solomon un om al rugăciunii, așa ca tatăl său David, ca Moise, ca Samuel, ca

Neemia, ca Daniel? Nu ni se spune mult în privința aceasta, dar el a rostit cea mai lungă
rugăciune înregistrată în Sfânta Scriptură, raportată în 1 Împărați 8,23-53 (31 de versete)
și în 2 Cronici 6,14-42 (29 de versete).
• El s-a născut după o împrejurare nefericită, când David a păcătuit, copilul născut a murit,
apoi vinovatul s-a pocăit și a scris monumentalul psalm al pocăinței, psalmul 51. Ni se
spune că Bat-Șeba a născut un copil după căsătoria lui David cu ea, „pe care l-a numit
Solomon și care a fost iubit de Domnul” (2 Samuel 12,24). A fost iubit de Domnul! Citim
mai departe că David „l-a încredințat în mâinile proorocului Natan, și Natan i-a pus
numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul” (versetul 25).
• Nu putea fi dat în mâini mai bune. Un copil educat de un profet al Domnului, ne putem
da seama ce fel de instruire i-a dat Natan. Deci Solomon a fost iubit de Domnul. Ce
putea însemna acest lucru? Acceptat pentru că acum era o naștere din părinți căsătoriți
și nu în afara unei căsătorii? Poate și acest lucru, însemnând: „Așa da!”
36
Page
• Interesant, noi știm că toți oamenii sunt iubiți de Domnul, dar observația că Solomon a
fost iubit de Domnul trebuie să aibă un conținut special, pentru că a fost ceva deosebit
cu acel copil.
• Apostolul Pavel a afirmat în 2 Corinteni 9,7, referindu-se la contribuții financiare pentru

lucrarea Domnului, că „pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu.” Ce înseamnă aici
faptul că Dumnezeu îl iubește pe dătătorul voios? Înseamnă că Dumnezeu e încântat de
acest gest, de atitudinea și acțiunea dătătorului. În acest sens „a iubi” înseamnă „a avea
plăcere”.
• Să vedem un alt caz. Un tânăr conducător bogat a venit la Isus și l-a întrebat ce să facă
pentru a moșteni viața veșnică (vezi Marcu 10,17-27). După ce Isus i-a amintit poruncile
morale, el a precizat: „Învățătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea
mea” (versetul 20). Ni se spune mai departe că „Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit, și i-a
zis: ,Îți lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în
cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă’” (versetul 21).
• Rețineți cum zice evanghelistul: că Isus S-a uitat țintă la el și l-a iubit. Nu era vorba
despre o iubire generală, pe care Isus o nutrea față de orice ființă omenească, ci de una
specială, personală, ocazională. Lui Isus i-a plăcut faptul că pe omul acesta îl interesează
viața veșnică și că ia în serios poruncile lui Dumnezeu, cu toate limitele lui, pe care nu le
observa.
• Deci, Dumnezeu l-a iubit pe Solomon, numit de profetul Natan Iedidia (Iubitul
Domnului). I-a plăcut de el într-un mod special. Iubirea lui Dumnezeu pentru el nu a
încetat niciodată; ea s-a manifestat prin apreciere și binecuvântare în toate lucrările lui
bune, prin compătimire, mustrare și chiar pedepsire în cursul rătăcirilor lui.
• Acea iubire l-a urmărit toată viața, așa că el a putut constata, în urma pribegiilor lui
regretabile, că tot ce ne oferă lumea aceasta nu este de cât „o deșertăciune a
deșertăciunilor” (Ecl 1,2), „totul este deșertăciune” (același verset), „tot ce se face sub
soare” dezamăgește (versetul 14), deci „totul este deșertăciune și goană după vânt”
(același verset).
• Solomon ne-a dat și „încheierea tuturor învățăturilor”, care este aceasta: „Teme-te de
Dumnezeu și păzește poruncile lui. Aceasta este datoria oricărui om” (12,13). Cel
dezgustat de nimicnicia lumii și întors în sfârșit la Dumnezeu a lăsat în urmă această
concluzie perfectă, de care trebuie să țină seama toți muritorii, fără să treacă prin
aceleași experiențe dureroase, ca acelea pe care le-a făcut el.
• Dumnezeu i S-a descoperit lui Solomon într-un mod special la începutul domniei lui,
37
după înlăturarea tuturor uneltitorilor, dar înainte de construirea templului. „Împăratul

Page
s-a dus la Gabaon să aducă jertfe acolo, căci era cea mai însemnată înălțime. Solomon a
adus o mie de arderi de tot pe altar” (1 Împ 3,4). Timp special de consacrare și
comuniune cu Dumnezeul care îl iubea.
• Și acolo a avut el o experiență extraordinară: „La Gabaon Domnul S-a arătat în vis lui
Solomon noaptea, și Dumnezeu i-a zis: ,Cere ce vrei să-ți dau’” (versetul 5). Ce ocazie
rară, unică, de a depune în fața Atotputernicului orice cerere, dar și de a arăta ce se află
în suflet la un moment dat! Solomon a fost apreciat ca fiind cel mai înțelept om al
tuturor timpurilor, dar ceva înțelepciune a dat pe față și înainte de marea înzestrare
rezultată în urma acelei descoperiri divine, pentru că tocmai cererea lui era înțeleaptă.
• Iată ce a zis el: „Tu ai arătat o mare bunăvoință față de robul Tău David, tatăl meu,
pentru că umbla înaintea Ta în credincioșie, în dreptate și în curăție de inimă față de
Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoință și i-ai dat un fiu care șade pe scaunul lui de
domnie, cum se vede astăzi” (versetul 6).
• Deci mai întâi apreciere pentru bunătatea arătată de Dumnezeu față de David și față de
el, fiul său. Și acum dificultatea în care se afla: „Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu l-ai
pus pe robul Tău să împărățească în locul tatălui meu David și eu nu sunt decât un tânăr,
nu sunt încercat. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte
mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulțimii lui” (versetele 7 și
8). Adică: Doamne, eu nu am experiență și misiunea mea nu este ușoară. Sunt
conștient de greutatea ei, de seriozitatea cu care să o efectuez, și de nevoia mea de
ajutor.
• Apoi cererea pe care Dumnezeu o aștepta: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să-l
judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să-l judece pe
poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!” (Versetul 9)
• „Cere ce vrei să-ți dau!”, a zis Dumnezeu. Solomon s-a gândit bine și a cerut: „Doamne,
dă-mi înțelepciune!” Înțelepciune ca să deosebesc binele de rău, să nu fac greșeli, să-l
judec pe poporul Tău așa cum se cuvine. În definitiv, aceasta este adevărata
înțelepciune, care vine de la Dumnezeu. Ea se deosebește de înțelepciunea lumii, pe
care „Dumnezeu a prostit-o” (1 Cor 1,20), adică i-a arătat nimicnicia.
• Iacov, fratele Domnului, a făcut o distincție clară între înțelepciunea divină și cea a lumii
acesteia: „Dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați
și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este
pământească, firească, drăcească” (Iac 3,14.15). În contrast cu această înțelepciune a
lumii, „înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de
înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, nefățarnică” (versetul 17).
38
• Solomon a cerut înțelepciunea de sus, de care avea nevoie ca să judece corect, fără
Page
părtinire, toate neînțelegerile poporului. Și înțelepciunea aceea i-a fost dată, așa cum
s-a văzut mai târziu. Iată ce zice cronicarul despre cererea lui Solomon: „Cererea
aceasta a lui Solomon i-a plăcut Domnului” (1 Împ 3,10). I-a plăcut cererea, i-a plăcut
umilința lui, în acest sens „l-a iubit”.
• Iată cum a apreciat Dumnezeu petiția împăratului: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă
nu ceri pentru tine nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri
pricepere ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îți voi da o inimă înțeleaptă și
pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine.
Mai mult, îți voi da și ce n-ai cerut: bogății și slavă, așa încât în tot timpul vieții tale nu va
fi niciun împărat ca tine. Și, dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile și poruncile Mele,
cum a făcut David, tatăl tău, îți voi lungi zilele” (versetele 11-14).
• Datorită înțelepciunii primite atunci de la Dumnezeu, Solomon a făcut dreptate, a

organizat și condus poporul în așa fel încât timpul lui a fost un apogeu al liniștii și
prosperității lui Israel. Dumnezeu S-a ținut de cuvânt: „Dumnezeu i-a dat lui Solomon
înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării.
Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată
înțelepciunea egiptenilor. . . . Veneau oameni din toate popoarele să asculte
înțelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraților pământului care auziseră
vorbindu-se de înțelepciunea lui” (1 Împ 4,29.30.34).
• Datorită înțelepciunii primite în mod providențial, Solomon a construit primul templu al

Domnului în Ierusalim. La inaugurarea acelui templu, el a rostit rugăciunea de închinare
în serviciul Domnului și spre slava Sa. Vom nota în continuare 12 secțiuni ale acestei
rugăciuni, versiunea din 1 Împărați 8,23-53, cu arătarea pe scurt a conținutului fiecăreia:
(01) Versetele 23 și 24: o apreciere a credincioșiei lui Dumnezeu, care a ținut

„legământul și îndurarea față de robii Săi”, în special față de David.
(02) Versetele 25 și 26: un apel ca Domnul să țină mai departe făgăduința făcută lui
David, aceea de a asigura continuitatea domniei davidice pe tronul lui Israel.
(03) Versetul 27: o recunoaștere a nemărginirii adevăratului Dumnezeu, care nu poate fi

cuprins de „cerurile și cerurile cerurilor”, cu atât mai puțin de casa pe care a zidit-o el,
Solomon.
(04) Versetele 28 și 29: un apel ca Domnul să ia aminte la rugăciunea pe care o va rosti

el, ochii Lui fiind pururi deschiși asupra acelui locaș de închinare.
(05) Versetul 30: un apel ca Domnul să asculte atât rugăciunea lui, cât și a poporului
Israel, când se vor ruga în locul acela, să-i asculte din locuința Lui cerească și să-i ierte.
Observați că iertarea este cerută chiar în prima parte a rugăciunii.
39
(06) Versetele 31 și 32: un apel ca Domnul să clarifice lucrurile și să facă dreptate între
împricinați, atunci când un jurământ va fi rostit în casa zidită pentru numele Lui în
Page
Ierusalim.
(07) Versetele 33 și 34: o cerere ca Domnul să-l ierte pe popor când, din pricina
păcatelor lui, va fi bătut de vrăjmaș, să-i ierte și să-i aducă înapoi în țara lor, „dacă se vor
întoarce la Tine și vor da slavă numelui Tău, dacă Îți vor face rugăciuni și cereri în casa
aceasta.”
(08) Versetele 35-40: un apel la mila Domnului când, datorită păcatelor copiilor lui
Israel, agricultura va suferi, așa încât vor fi „foamete, ciumă, rugină, tăciune, lăcuste de
un fel sau altul”, „vrăjmașul îi va împresura”, vor fi urgii sau boli de orice fel”; în astfel de
crize, Domnul să Se îndure, să ierte și să lucreze spre binele lor, dacă un om sau tot
poporul își vor cunoaște „mustrarea cugetului” și se vor întoarce la Dumnezeu, cu
mâinile întinse către casa aceea.
(09) Versetele 41-43: o cerere ca Domnul să-i asculte pe străinii care vor veni la templul
din Ierusalim ca să se roage.
(10) Versetele 44 și 45: o cerere ca Domnul să-i asculte și să-i izbăvească pe copiii lui
Israel atunci când vor ieși la luptă împotriva vrăjmașilor lor, urmând calea poruncită de
Domnul și făcând rugăciuni cu privirile întoarse spre templul Său.
(11) Versetele 46-51: un apel ca Domnul să-i asculte și să-i izbăvească pe israeliți când,
datorită păcatelor lor, El Se va mânia și-i va da în mâinile vrămașilor lor, care-i vor duce
robi departe de țara lor. Dacă se vor căi din toată inima lor și-i vor face rugăciuni cu
privirile întoarse spre țara lor, spre cetatea Ierusalim și spre templul Domnului, să-i ierte
și să trezească mila stăpânilor lor, ca să se îndure de ei.
(12) Versetele 52 și 53 formează încheierea rugăciunii și e bine să fie citate: „Ochii Tăi să
fie deschiși la cererea robului Tău și la cererea poporului Tău Israel, ca să-i asculți în tot
ce-Ți vor cere! Căci Tu i-ai ales dintre toate celelalte popoare ale pământului, ca să faci
din ei moștenirea Ta, cum ai spus prin robul Tău Moise, când i-ai scos din Egipt pe
părinții noștri, Doamne Dumnezeule!”
• Trebuie să fie subliniate câteva adevăruri doctrinare importante, exprimate de Solomon

în această rugăciune a sa, și anume:
- Dumnezeu este nemărginit și omniprezent.
- El este un Dumnezeu credincios și milostiv.
- Toți oamenii sunt păcătoși și au nevoie de pocăință și iertare.
- Păcatul are consecințe, acestea neputând fi anulate chiar când copiii lui Dumnezeu iau
atitudinea cea bună și se convertesc.
- Numai Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia.

40
- Dumnezeu nu este părtinitor, El nu a rezervat mântuirea numai pentru poporul ales, ci

străinii care vor să se roage Lui sunt și ei bineveniți.
Page
- Dumnezeu este un Dumnezeu al judecății, El este gata să intervină pentru stabilirea
adevărului în judecăți și să ia măsurile corespunzătoare.
• Un lucru foarte semnificativ trebuie reținut din studierea acelei experiențe și anume că
Dumnezeu i-a răspuns lui Solomon la rugăciune imediat sau la scurt timp după ce o
rostise. Cine nu dorește un răspuns, și anume unul clar, neîntârziat și pozitiv? Iată ce ne
spune cronicarul: „Când a isprăvit Solomon casa Domnului și casa împăratului și a izbutit
în tot ce-și pusese de gând să facă în casa Domnului și în casa împăratului, Domnul i S-a
arătat lui Solomon noaptea și i-a zis: „Îți ascult rugăciunea și aleg locul acesta drept
casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe” (2 Cron 7,11.12).
• Îți ascult rugăciunea! Ce frumos și încurajator! Fie ca și noi să auzim astfel de cuvinte
din partea Domnului!
• În afară de alte asigurări pe care i le-a dat lui Solomon în descoperirea aceea, Domnul a
zis: „Când voi închide cerul și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce
țara, când voi trimite ciuma în poporul Meu . . .” (versetul 13). Și acum vine un verset pe
baza căruia s-au ținut multe predici și s-au scris cărți și care merită să fie memorizat,
pentru că aici sunt descoperite legea și evanghelia: „. . . dacă poporul Meu, peste care
este chemat numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea, și se va abate de
la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara”
(versetul 14).
• În acest verset este arătat ce trebuie să facă păcătoșii și ce făgăduiește Dumnezeu în

consecință.
Iată partea pe care o are de făcut poporul:
- să se smerească;
- să se roage,
- să caute fața Domnului,
- să se bată de la căile lui rele.
Și pluri-făgăduința Domnului față de popor când acesta face așa:
- îl voi asculta din ceruri,

- îi voi ierta păcatul,
- îi voi tămădui țara.
• Când oamenii sunt credincioși și iau aminte la cuvântul Domnului, rugăciunile lor sunt
ascultate, temerile lor înlăturate, lipsurile lor acoperite, păcatele lor iertate. Pentru că,
așa cum a garantat apostolul Pavel, „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul
acesta!” (1 Tes 5,24)
41
* * * *
Page
RUGĂCIUNEA LUI IOSAFAT (2 CRON 20,6-12)

• „. . . să ne închinăm.” Printre alte calificative care descriu închinarea este și

devotamentul nelimitat. Cineva poate fi închinat Domnului de alții sau se poate închina
pe sine, în sensul unei predări totale în slujba Domnului, spre deosebire de experiența
ocazională a închinării personale sau colective. Se zice deobicei că închinarea publică e
formată din trei elemente: rugăciunea, vestirea Cuvântului, aducerea de zecimi și daruri.
• Să ne gândim la o închinare permanentă. Îngerul Domnului a zis către soția lui Manoah
la vestirea nașterii lui Samson: „Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil
va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui” (Jud 13,5). La fel a fost cazul cu
Samuel; Ana, mama lui, l-a adus la templu și i-a spus marelui preot Eli: „Pentru copilul
acesta mă rugam și Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau
să-l dau Domnului: toată viața lui să fie dat Domnului” (1 Sam 1,27.28).
• Chemarea din psalmul 95 este la o închinare colectivă: „Veniți să ne închinăm . . .”

(versetul 6). Sau: „Dați Domnului slava cuvenită numelui Lui! Închinați-vă înaintea
Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!” (Ps 29,2)
• Rugăciunea este o sărbătoare, în ciuda permanenței ei. Este întâlnire binecuvântată cu

Creatorul, care trebuie practicată cu atenție și consacrare, de aceea se cere să venim
înaintea Lui „îmbrăcați cu podoabe sfinte”. Aceste podoabe sunt virtuți, ele sunt
caracteristici spirituale dumnezeiești care îmbogățesc sufletul. Sunt perlele sufletești
care compun roada Duhului și care să se manifeste permanent în viața noastră.
• Așa să venim înaintea lui Dumnezeu, cu o pregătire neîntreruptă. Rugăciunea implică o

anumită disciplină, pentru că nu trebuie să uităm cu cine vorbim. Este Acela căruia I se
închină întregul univers, ființe necăzute în păcat și care întotdeauna au ascultat de El. Și
noi, păcătoșii, vinovații, muritorii? Să nu ne impunem o astfel de disciplină? Iată cum o
prefigura reformatorul francez Jean Calvin (1509-1564):
• „,Pentru Jean Calvin, rugăciunea nu poate fi efectuată fără disciplină. El scrie: ,Dacă nu
ne fixăm anumite ore pe zi pentru rugăciune, ea dispare ușor din memoria noastră.’ El
continuă prescriind câteva reguli care să-i călăuzească pe credincioși în aducerea unei
urgăciuni eficiente, arzătoare. Prima regulă este un simț profund de respect. A doua
42
regulă este un simț profund de nevoie și pocăință. A treia regulă este un simț profund
de umilință și încredere în Dumnezeu. Ultima regulă este a avea un simț profund de
Page
nădejde încrezătoare.” (Extras din contribuția lui Joel Beeke în scrierea John Calvin: A
Heart for Devotion, Doctrine and Doxology/Jean Calvin: O inimă pentru devoțiune,
doctrină și doxologie)
• Auziți-l și pe John Wesley (1703-1791): „În orice situație de neliniște, trebuie să ne

retragem ca să ne rugăm, pentru ca să lăsăm loc pentru harul și lumina lui Dumnezeu,
apoi să luăm hotărâri, fără să ne îngrijorăm cu privire la succesul pe care l-ar putea avea.
În cele mai grele încercări, o simplă privire la Hristos și doar pronunțarea numelui Său
sunt suficiente pentru a-l birui pe cel rău, ca să decurgă totul cu încredere și calm
sufletesc” (din AZQUOTES).
Tot John Wesley, în aceeași sursă: „Am atât de multe lucruri de făcut, încât petrec
câteva ore în rugăciune înainte de a fi în stare să le fac.”
• Mai prețioase sunt următoarele cuvinte extrase din literatura pe care Dumnezeu a dat-o
pentru zilele din urmă:
„Dumnezeu are un cer plin de binecuvântări pentru aceia care vor colabora cu El.
Toți cei ce-L ascultă pot să ceară cu încredere împlinirea făgăduințelor Sale. Dar
noi trebuie să dăm pe față o încredere în Dumnezeu fermă, constantă. Adesea,
El amână răspunsul ca să încerce credința noastră sau să verifice sinceritatea
dorinței noastre. După ce am cerut în conformitate cu Cuvântul Său, noi trebuie
să credem făgăduința Sa și să insistăm cu cererile noastre, cu o hotărâre care nu
va fi respinsă.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina
145)
- 2 Cronici 6,19: „Totuși, Doamne, Dumnezeul meu, la aminte la rugăciunea robului Tău
și la cererea lui! Ascultă strigătul și rugăciunea pe care Ți-o face robul Tău!”
- Psalmul 5,3: „Pleacă-Ți urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinurile mele!
Ia aminte la strigătele mele, Împăratul meu și Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog!
Doamne, auzi-mi glasul dimineața! Dimineața eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine și
aștept.”
- Fapte 1,14: „Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri, împreună cu

femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui.”
- 1 Timotei 2,1.2: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri,
mulțumiri pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți cei ce sunt înălțați în
dregătorii, ca să putem duce astfel o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată
cinstea.”
43
- Efeseni 3,20.21: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus
mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în biserică și în Hristos Isus, din
Page
neam în neam, în vecii vecilor! Amin!”

(03) Nu așa
• Mântuitorul le-a spus clar ucenicilor Săi și ne spune și nouă astăzi: „Eu sunt calea,
adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). „Adevărat,
adevărat vă spun că orice veți cere de la Tatăl în numele Meu vă va da” (16,23). Aceasta
este exprimarea corectă în rugăciune: ne adresăm Tatălui în numele Domnului Isus
Hristos. De ce în numele Lui? Pentru că așa a zis El și iată motivarea pe care o
cunoșteau apostolii: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt
nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12).
• Nu există niciun motiv biblic să zicem, așa cum fac unii: „Te rugăm în numele Domnului
Isus și al Duhului Sfânt!” Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm, dar nu în numele Lui
ne rugăm. Cu atât mai puțin justificată este formularea: „Te-am rugat în numele Tatălui
și al Fiului și al Duhului Sfânt!” Dacă ne-am rugat așa, atunci cui ne-am mai adresat?
Putem zice altfel și e corect: „Lăudat să fie numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!”
• Nu e logic nici să zicem: „Te rugăm în numele Tău!” Sau: „Doamne Isuse, . . . Te rugăm
în numele Domnului Isus!” E bine să ne obișnuim a gândi înainte de a formula o
propoziție în rugăciune și să nu ne luăm după alții.
• Adesea, Dumnezeu amână răspunsul la rugăciune. Sau nu o acceptă deloc. A zis orbul
din naștere tămăduit: „Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci, dacă este cineva
temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă” (Ioan 9,31). Se produsese
chiar între farisei o disensiune. Unii ziceau: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu,
pentru că nu ține Sabatul” (versetul 16). „Alții ziceau: ,Cum poate un om păcătos să facă
asemenea semne?’” (Același verset)
• Deci, Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși. Niciodată? Ba da, atunci când se căiesc de
păcatele lor și cer iertare, Dumnezeu îi ascultă, El ascultă astfel de rugăciuni. Sau dacă
sunt într-o mare strâmtorare, strigă disperați pentru izbăvire, și sunt gata să-și schimbe
atitudinea și viața. Iată unele texte în acest sens:
- „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se
întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește
44
iertând” (Isa 55,7).

Page
- Psalmul 51 este în întregime o rugăciune pentru iertare și putem fi siguri că Dumnezeu
nu poate respinge o astfel de rugăciune a păcătoșilor, ci îi ascultă.
- Amoniții au trecut Iordanul ca să cucerească țara lui Israel (vezi Judecători 10,9).
Atunci, „copiii lui Israel au strigat către Domnul și au zis: ,Am păcătuit împotriva Ta, căci
am părăsit pe Dumnezeul nostru și am slujit Baalilor.’” Frumos. Dar iată cum le-a
răspuns Domnul: „Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoriți, de fiii lui Amon și de
filisteni? Și, când v-au apăsat sidoniții, Amalec și Maon, și ați strigat către Mine, nu v-am
izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-ați părăsit și ați slujit altor dumnezei. De aceea nu
vă voi mai izbăvi. Duceți-vă și chemați-i pe dumnezeii pe care i-ați ales; ei să vă
izbăvească în vremea strâmtorării voastre!” (Versetele 10-14)
Atunci, „copiii lui Israel au zis Domnului: ,Am păcătuit, fă-ne ce-Ți va plăcea. Numai
izbăvește-ne astăzi!’” A urmat o reformă: „Și au scos dumnezeii străini din mijlocul lor și
au slujit Domnului. El S-a îndurat de suferințele lui Israel” (versetele 15 și 16).
• Da, când păcătoșii se pocăiesc și cer iertare sau izbăvire, Domnul Se îndură de ei. Dar
orbul din naștere se referea la altceva, când zicea că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși:
el se referea la facerea de minuni, lucrări dumnezeiești mărețe, așa cum Isus făcuse,
vindecându-l pe el, care se născuse orb.
• Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoșii nepocăiți care vor să facă minuni. În 2 Împărați
4,29-37 se istorisește despre învierea fiului Sunamitei. Elisei l-a trimis pe slujitorul său
Ghehazi: „Ia toiagul meu în mână și pleacă. . . . Să pui toiagul meu pe fața copilului”
(versetul 29). El s-a dus și a încercat: „Ghehazi le-o luase înainte și pusese toiagul pe
fața copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simțire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a
spus lucrul acesta și a zis: ,Copilul nu s-a trezit!’” (Versetul 31). Apoi s-a dus Elisei, s-a
rugat și copilul a înviat.
• Nu e de mirare: „Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși!” Ghehazi era un om nepocăit, lacom,

necinstit, mincinos, lumesc. Dumnezeu nu putea face minuni prin el. Dar Elisei era un
altfel de om.
• Nici chiar Isus nu a putut interveni în unele cazuri pentru că oamenii Îl împiedicau să o
facă: „N-a putut să facă nicio minune acolo (în Nazaret), ci doar Și-a pus mâinile peste
câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor” (Marcu 6,5.6).


45

Page
66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).
46

Page
• Numai Dumnezeu face minuni. Îngerii sfinți, oamenii sfinți, nu fac minuni, ci Dumnezeu
• Inspectorul Gheorghe Iova, care supraveghea activitatea cultelor religioase pe județul

Gorj când am fost numit pastor acolo și încă doi ani după aceea, era un om foarte perfid,
reclama la București tot ce putea reclama. În fiecare Sabat vizita o casă de rugăciune.
Odată a fost la Comunitatea Telești, comunitate foarte mică, de numai 16 membri
atunci. Era prin ianuarie. Frații și surorile se adunaseră pentru rugăciune, dar timpul nu
sosise, iar eu mă aflam în altă comunitate din cele cinci existente în județul Gorj.
• Am aflat de la dânșii că atunci inspectorul a sosit înainte de începerea orei de rugăciune

și a început o conversație cu cei care erau acolo. Încerca să-i convingă că închinarea la
icoane nu este idolatrie, să nu mai fie criticați ortodocșii pentru aceasta, pentru că ei nu
se închină la obiect, ci la cine apare în imagine.
• Atât de multe necazuri îmi făcuse. Odată, aflându-mă în vizită în biroul său, mi-a cerut
să nu-l mai las pe un slujbaș să predice, pentru că l-a auzit vorbind în mod cifrat:
„Fraților, știți la ce mă refer!” I-am zis așa: „Bine, domnule inspector, atunci să nu mai
pun pe nimeni să predice. Eu servesc cinci comunități, în fiecare sâmbătă sunt în altă
pare. Aceștia sunt colaboratorii mei, am nevoie să mă înlocuiască atunci când nu sunt
prezent.”
• Și am continuat: „Dumneavoastră ați reclamat la București atâtea lucruri pe care le

puteam rezolva aici între noi. Și eu puteam să mă plâng de dumneavoastră, dar nu am
făcut-o!” S-a mirat de îndrăzneala mea și a întrebat: „Adică ce?” Și i-am amintit de
vizita lui la Telești cu ocazia aceea. Am întrebat apoi: „E oare normal ca un inspector de
culte, care trebuie să fie o persoană neutră, să facă propaganda unui cult în casa de
rugăciune a altui cult? Pentru aceasta sunteți în această slujbă?”
• S-a cam încurcat și a zis: „Scrieți, domnule Radu!” Apoi a scos din sertar o scrisoare pe
47
care mi-a arătat-o. Era o adeverință că a servit în poziția de inspector teritorial al

Page
Departamentului Cultelor de la data de . . . până la data de . . ., cu mențiunea că „i se
eliberează prezenta pentru completarea dosarului de pensie.”
• Am răsuflat ușurat, dar nu mi-am exprimat sentimentul. Trebuie să mai spun altceva și
anume, cu numai două zile înainte, în Sabat, eu m-am dus cu autobuzul la Comunitatea
Telești și el se afla în autobuz, șezând pe un loc cu două rânduri în fața mea, lângă un
milițian. M-am rugat în gând: „Doamne, scapă-mă de omul acesta!” Restul v-am
povestit. Când eu mă rugam, el avea deja adeverința în sertar, că doar nu a primit-o a
doua zi, duminică, iar vizita mea la el era luni. S-a împlinit cu exactitate făgăduința lui
Dumnezeu din Isaia 65,24: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să
isprăvească vorba, îi voi asculta!”
• În urma lui a venit Petre Oprițoiu, un om foarte de treabă, care m-a lăsat să lucrez, fără
să mă șicaneze niciodată. Slavă Domnului pentru bunătatea Sa!
(06) Rugăciunea lui Iosafat (2 Cron 20,6-12)
• După moartea lui Asa, a devenit împărat al lui Iuda fiul său Iosafat, al cărui nume
însemna „Iehova a judecat”. Scriptura îl descrie așa: „Domnul a fost cu Iosafat, pentru
că a umblat în cele dintâi căi ale tatălui său David și nu i-a căutat pe Baali, căci a alergat
la Dumnezeul tatălui său și a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel. Domnul a
întărit domnia în mâinile lui Iosafat, căruia tot Iuda îi aducea daruri. Și a avut o mulțime
de bogății și slavă. Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului și a îndepărtat din
Iuda chiar și înălțimile și idolii” (2 Cron 17,3-6).
• Josafat a făcut și greșeli, prin faptul că s-a încuscrit cu Ahab și a mers cu el la războiul
împotriva sirienilor, ca să elibereze Ramotul din Galaad (vezi 1 Împărați 22,1-33). Era cât
pe aci să-și piardă viața în luptă, dar Domnul l-a izbăvit. Iehu, fiul proorocului Hanani, l-a
mustrat pentru însoțirea cu Ahab (vezi 2 Cronici 19,1-3), dar Iosafat a primit cu răbdare
și nu l-a prigonit pe solul lui Dumnezeu, cum făcuse tatăl său Asa (vezi capitolul 16,7-10).
• Alte lucrări bune ale lui Iosafat sunt înregistrate mai departe: „Iosafat a rămas la
Ierusalim. Apoi a mai făcut o călătorie prin mijlocul poporului, de la Beer-Șeba până la
muntele lui Efraim, și i-a adus înapoi la Domnul, Dumnezeul părinților lor. A pus
judecători în toate cetățile întărite din țara lui Iuda, în fiecare cetate. Și a zis
judecătorilor: „Luați seama la ce faceți, căci nu pentru oameni veți rosti judecăți, ci
pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veți rosti. Acum, frica Domnului să fie peste
voi; vegheați asupra faptelor voastre, căci la Domnul, Dumnezeul nostru, nu este nicio
nelegiuire, nici nu se are în vedere fața oamenilor, nici nu se primesc daruri” (capitolul
19,4-7).
• Capitolul al 20-lea din 2 Cronici începe cu cuvintele „după aceea”. După ce? După toate
48
aceste fapte evlavioase și reforme făcute de Iosafat. Ce s-a întâmplat „după aceea”? Ni
Page
se spune așa: „După aceea, fiii lui Moab și fiii lui Amon și cu ei niște Maoniți au pornit cu
război împotriva lui Iosafat. Au venit și i-au dat de știre lui Iosafat, zicând: ,O mare
mulțime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, și sunt la Hațațon-Tamar,
adică En-Ghedi’” (versetele 1 și 2).
• Să facem o comparație. Simeon și Levi, fiii lui Iacov, îi măcelăriseră pe bărbații cetății
Sihem pentru fapta nedemnă comisă de Sihem, fiul hevitului Hamor, domnitorul țării,
asupra Dinei, sora lor (vezi Geneza 34,1-31). Iacov era îngrozit când a auzit: „Atunci
Iacov a zis lui Simeon și lui Levi: ,Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării,
cananiților și fereziților. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se
vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea’” (versetul 30).
„Ei au răspuns: ,Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o
curvă?’” (Versetul 31). Un răspuns slab: dar se cuvenea oare ca ei să-i nimicească pe
toți bărbații unei cetăți, după ce, la îndemnul lor, se tăiaseră împrejur și sufereau, și
aceasta pentru fapta murdară a unuia dintre ei?
• Teama lui Iacov era îndreptățită: familia lui, deși numeroasă, nu era o națiune, nu era
puternică, nu putea duce un război. Dar Dumnezeu a intervenit și i-a salvat: „Dumnezeu
i-a zis lui Iacov: ,Scoală-te, suite-te la Betel, locuiește acolo și ridică un altar Dumnezeului
care ți S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau!’” (35,1). Atunci Iacov a făcut o
reformă în casa lui: „Iacov a zis casei lui și tuturor celor ce erau cu el: ,Scoateți
dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curățiți-vă și schimbați-vă hainele, ca să ne
sculăm și să ne suim la Betel, căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat
în ziua necazului meu și care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o!’” (Versetele
2 și 3)
• Ei l-au ascultat și în tot clanul acela s-au făcut mari schimbări: „Ei i-au dat lui Iacov toți
dumnezeii străini care erau în mâinile lor și cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a
îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (versetul 4).
• Foarte interesant este versetul 5: „Apoi au plecat. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit
peste cetățile care-i înconjurau, așa că locuitorii lor n-au urmărit pe fiii lui Iacov.”
Groaza lui Dumnezeu! Dumnezeu poate controla inimile oamenilor, îi poate umple de
bucurie, sau îi poate umple de groază. Probabil acei locuitori aveau de gând să-i
urmărească, dar nu au făcut-o, pentru că Dumnezeu le-a umplut inimile de groază.
• Dumnezeu a avut grijă de Iacov și de familia lui, dar numai după ce au renunțat la toate
obiectele idolatre și de vanitate lumească.
• Acum ne putem întreba: de ce oare, după faptele de credincioșie și schimbările pe care

le-a făcut Iosafat, Domnul nu le-a inspirat popoarelor înconjurătoare o groază
49
asemănătoare, așa încât să respecte poporul Domnului și să nu îndrăznească să-l atace?

Tocmai „după aceea”, după marile îmbunătățiri spirituale făcute de împărat, a venit
Page
războiul. De ce oare? E veșnica întrebare care se pune: de ce îngăduie Dumnezeu să se
întâmple lucruri rele în viața copiilor Săi credincioși? De ce nu face excepție cu ei?
• Răspunsul care se poate da e mai amplu. În primul rând, Dumnezeu, deși îi ocrotește și-i
binecuvântează pe copiii Lui, nu face din ei niște mari protejați, așa încât alții să caute
fața Lui din interes. Din acest motiv îi tratează pe oameni la fel, cum a zis Isus: „. . . ca să
fiți fii ai Tatălui vostru, care este în ceruri, căci El face să răsară soarele Său peste cei răi
și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat 5,45).
• Apoi este marele război universal, controversa dintre bine și rău, dintre adevăr și
minciună, dintre Hristos și Satana, care se desfășoară de când s-a răzvrătit Lucifer în cer,
iar pe pământ de când primii noștri părinți au fost atrași în păcat. Avem cazul lui Iov:
Dumnezeu nu l-a scutit de suferință, dar până la urmă l-a izbăvit, pentru ca să se
demonstreze cruzimea celui rău și dreptatea lui Dumnezeu.
• Astfel dar, Iosafat a fost un om credincios, unul dintre rarii împărați din țara sfântă care
„au făcut ce este bine înaintea Domnului”. Totuși, după marile lui măsuri pentru
creșterea spiritualității poporului, a venit atacul dușmanilor. Nu e deloc de mirare:
Satana nu s-a bucurat de ce făcea Iosafat, de aceea s-a hotărât să nimicească toate
realizările lui bune. În consecință, el a stârnit un război împotriva lui Iuda. De aceea i-a
pus la cale pe moabiți, amoniți și maoniți să pornească la atac împotriva lui Iosafat.
• „O mare mulțime” înainta împotriva lui Iosafat. Ce a făcut el? Sigur că nu s-a bucurat.
Sigur că nu a fost nepăsător. Textul spune așa: „În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața
să-L caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cron 20,3). Foarte bine,
Iosafat! Nu căuta ajutor la egipteni, la sirieni, asirieni, sau în altă parte, ci caută-L pe
Domnul. L-a căutat pe Domnul, pe care-L iubea, pe care-L ascultase, și pe care-L servise
cu toată inima.
• A făcut un apel la consacrare și poporul a răspuns pozitiv: „Iuda s-a adunat să-L cheme
pe Domnul și au venit din toate cetățile lui Iuda să-L caute pe Domnul” (versetul 4). Se
lasă Domnul găsit când oamenii Îl caută? Da, așa a promis El: „Mă veți căuta și Mă veți
găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ier 29,13).
• L-au căutat din toată inima și Domnul S-a lăsat găsit de ei. Cât de importantă este
credincioșia unui conducător! Cât de important este pentru popor să aibă un
conducător credincios! „Iosafat a venit în mijlocul adunării lui Iuda și a Ierusalimului, în
casa Domnului, înaintea curții celei noi” (2 Cron 20,5).
• Și acum a urmat rugăciunea lui Iosafat, de care ne ocupăm în acest studiu: „Doamne,
Dumnezeul părinților noștri, nu ești Tu Dumnezeu în ceruri și nu stăpânești Tu peste
50
toate împărățiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria și puterea, așa că nimeni nu Ți
Page
se poate împotrivi? Oare n-ai izgonit Tu, Dumnezeul nostru, pe locuitorii țării acesteia
dinaintea poporului Tău Israel și n-ai dat-o Tu pentru totdeauna de moștenire seminței
lui Avraam, care Te iubea? Ei au locuit-o și Ți-au zidit în ea un locaș sfânt pentru numele
Tău, zicând: ,Dacă va veni peste noi vreo nenorocire, sabia, judecata, ciuma sau
foametea, ne vom înfățișa înaintea casei acesteia și înaintea Ta, căci numele Tău este în
casa aceasta; vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre și Tu ne vei asculta
și ne vei mântui!’ Acum iată, fiii lui Amon și ai lui Moab și cei din muntele Seir, la care
n-ai îngăduit lui Israel să intre, când venea din țara Egiptului, – căci s-a abătut de la ei și
nu i-a nimicit, – iată-i cum ne răsplătesc acum, venind să ne izgonească din moștenirea
Ta, pe care ne-ai dat-o în stăpânire! O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci
noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulțimi, care înaintează împotriva noastră,
și nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine!” (Versetele 6-12)
• Poporul s-a unit în mod solemn cu Iosafat la această rugăciune: „Tot Iuda stătea în
picioare înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele și fiii lor” (versetul 13).
• Să analizăm acum rugăciunea înălțată de Iosafat în numele poporului condus de el și

redată în aceste șapte versete. După cum am observat, Iosafat a afirmat că:
- Versetul 6: Dumnezeu este suveran, atotputernic, și are autoritate universală. Nimeni

nu I se poate împotrivi.
- Versetul 7: Dumnezeu le-a izgonit pe popoarele păgâne ale Canaanului și le-a dat țara
aceea ca moștenire pentru totdeauna urmașilor lui Avraam.
- Versetul 8: Poporul Domnului a locuit țara promisă și dăruită de El, zidind în ea un

locaș sfânt pentru numele Său.
- Versetul 9: Citând din rugăciunea lui Solomon, Iosafat a amintit că în împrejurări

critice, de nenorocire, sabie, judecată, ciumă sau foamete, ei vor striga către Domnul din
mijlocul strâmtorării și El îi va asculta și îi va mântui.
- Versetele 10 și 11: Fiii lui Amon, ai lui Moab și cei din muntele Seir răsplătesc în mod
ingrat faptul că Dumnezeu nu le permisese israeliților să intre pe teritoriile lor în
călătoria din Egipt spre țara făgăduită.
- Versetul 12: Împăratul recunoaște că ei sunt fără putere în fața acelei mari mulțimi, că
nu știu ce să facă, dar ochii lor sunt îndreptați spre Domnul.
• În rugăciunea lui Iosafat găsim istorie, smerenie, recunoștință față de Domnul, care le
dăruise țara Canaan, realism în fața pericolului, dezamăgire pentru atitudinea mârșavă a
popoarelor cruțate de Israel, orientare cu încredere spre Dumnezeu, singurul care-i
poate izbăvi. Iosafat și cu el tot poporul lui Iuda nu au căutat o salvare orizontală,
asigurată de alte popoare, ci una verticală, venită de sus, de la Dumnezeul lor puternic și
51
îndurător.
Page
• Răspunsul la rugăciunea lui Iosafat nu a întârziat deloc, ci a venit în mod instantaneu:
„Atunci Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul lui Zaharia, fiul lui
Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levitul, dintre fiii lui Asaf. Și Iahaziel a zis: ,Ascultați,
tot Iuda și locuitorii din Ierusalim și tu, împărate Iosafat! Așa vă vorbește Domnul: ,Nu
vă temeți și nu vă spăimântați dinaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci
Dumnezeu. Mâine, pogorâți-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Țiț, ți-i veți găsi la
capătul văii, în fața pustiei Ieruel. Nu veți avea de luptat în lupta aceasta: așezați-vă,
stați acolo, și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda și Ierusalim, nu vă
temeți și nu spăimântați; mâine ieșiți-le înainte și Domnul va fi cu voi!’” (Versetele 14-
17)
• Iosafat și poporul nu aveau pe masă un plan de război făcut de ei. Nu elaboraseră o

strategie de luptă împotriva inamicului. Lor li s-a adus cuvântul Domnului pe cale
profetică și acest cuvânt era clar, sigur, solid, încurajator, suficient.
• În solia profetului Iahaziel găsim și subliniem acum următoarele idei de bază:
- Poporul este chemat să asculte.

- Ce urmează este glasul Domnului, un mesaj ceresc.
- Nu trebuie să se teamă sau să se înspăimânte înaintea acelei mari mulțimi.
- Nu ei vor lupta, ci Dumnezeu.
- Ei nu trebuie să fugă din fața vrăjmașului, ci să înainteze calmi spre el.
- Sunt date indicații precise despre locul unde se vor arăta invadatorii.
- Domnul va fi cu ei.
• Cu mulți ani înainte de Iosafat, compozitorul Asaf, un bun colaborator al lui David,
scrisese psalmul 50, din care versetul 15 zice: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi
izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” Nu putem ști dacă Iosafat cunoștea psalmul acela și
cuvintele citate, dar s-au împlinit cu exactitate în experiența lui Iuda cu ocazia aceea.
Versetul acesta, în care vorbește Dumnezeu, adresând o chemare și rostind o
făgăduință, conține trei elemente:
- Cheamă-Mă în ziua necazului!

- Eu te voi izbăvi.
- Tu Mă vei proslăvi.
• Iosafat, asistat de tot poporul, L-a chemat pe Dumnezeu în acea zi de foarte mare
necaz. Domnul a promis că-l va izbăvi pe popor, iar poporul L-a proslăvit pe Salvator.
• Iată cum a decurs izbăvirea: „Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui
Moab și împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Și au fost
bătuți. Fiii lui Amon și fiii lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir, ca
52
să-i nimicească cu desăvârșire și să-i prăpădească. Și, după ce au isprăvit cu locuitorii

din Seir, s-au ajutat unii pe alții să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălțimea de
Page
unde se zărește pustia, s-au uitat în spre mulțime și iată că erau niște trupuri moarte
întinse pe pământ și nimeni nu scăpase. Iosafat și poporul său s-au dus să ia prăzile; au
găsit printre trupuri multe bogății și lucruri scumpe și au luat atât de multe că n-au putut
să le ducă pe toate. Trei zile au prădat, căci era multă pradă” (versetele 22-25).
• Fiii lui Iuda nu au fost atacați deloc de vrăjmași, ci aceia s-au nimicit între ei, lăsând în
urmă mari bogății, pe care și le-au însușit cei izbăviți de Domnul. Din lupta aceea la care
n-au participat deloc, ei au ieșit nevătămați, fericiți și îmbogățiți.
• Și iată acum proslăvirea. A fost foarte multă muzică, atât înainte de luptă, cât și după
luptă. Înainte de luptă: „Iosafat s-a plecat cu fața la pământ (după auzirea soliei
Domnului prin profetul Iahaziel) și tot Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au aruncat
înaintea Domnului să se închine înaintea Lui. Leviții dintre fiii Chehatiților și dintre fiii
Coreiților s-au sculat și L-au lăudat cu glas tare și puternic pe Domnul, Dumnezeul lui
Israel” (versetele 18 și 19).
• Iosafat a încurajat poporul: „A doua zi, au pornit dis-de-dimineață spre pustia Tecoa. La
plecarea lor, Iosafat a venit și a zis: ,Ascultați-mă, Iuda și locuitorii Ierusalimului!
Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți întăriți; încredeți-vă în proorocii Lui, și
veți izbuti!’” (Versetul 20)
• Și iar muzică: „Apoi, în învoire cu poporul, a numit niște cântăreți care, îmbrăcați cu
podoabe sfinte și mergând înaintea oștirii, Îl lăudau pe Domnul și ziceau: ,Lăudați pe
Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!’” (Versetul 21). Lupta fratricidă dintre
invadatori a început după tonurile muzicii sacre: „În clipa când au început cântările și
laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor
din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Și au fost bătuți” (versetul 22).
• Din nou muzică după prădarea vrăjmașilor căzuți: „A patra zi, s-au strâns în valea Beraca
(Binecuvântare), unde L-au binecuvântat pe Domnul; de aceea au numit locul acesta
valea Beraca, nume care i-a rămas până în ziua de azi. Toți oamenii din Iuda și din
Ierusalim, în frunte cu Iosafat, au plecat veseli și s-au întors la Ierusalim, căci Domnul îi
umpluse de bucurie, izbăvindu-i de vrăjmașii lor. Au intrat în Ierusalim și în casa
Domnului, în sunete de alăute și de arfe și trâmbițe” (versetele 26-28).
• S-a repetat atmosfera de siguranță pe care Domnul o crease când Iacov și familia lui au
pornit din Sihem spre Betel: „Groaza Domnului a apucat toate împărățiile celorlalte țări,
când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmașilor lui Israel. Și împărăția lui Iosafat
a fost liniștită și Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur” (versetele 29 și 30).
• Post, consacrare, rugăciune, asigurare profetică, izbăvire, îmbogățire, cântare, siguranță

națională, pace și liniște de jur împrejur. Dumnezeu preamărit pe plan internațional.
53
Page
• De ce a îngăduit Dumnezeu acea amenințare îngrozitoare împotriva lui Iuda, pericolul
nimicirii națiunii, după ce Iosafat și poporul trecuseră printr-o serie de reforme și de
întoarcere reală la Dumnezeul lor? De ce teama acela? Observați, vă rog, că din toată
împrejurarea aceea critică, periculoasă, înspăimântătoare, poporul Domnului a ieșit
îmbogățit material și spiritual, întărit în credință, apropiat de Dumnezeu, mai încrezător
în El și în cuvântul profetic. Nu ar fi fost așa fără experiența aceea cutremurătoare.
• Rugăciunea lucrează, ea dă rezultate binecuvântate, salvatoare, formidabile. „Lăudați

pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!” Amin!
* * * *
54
Page
RUGĂCIUNEA LUI EZECHIA

• „. . . să ne smerim” – închinarea fără smerire este o hulă la adresa lui Dumnezeu și este
periculoasă. De ce? Auziți ce zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar
dă har celor smeriți” (Iac 4,6).
• Vrem probe că Dumnezeu stă împotriva celor mândri? Iată două cazuri:
(01) Ozia, împăratul lui Iuda. Despre el ni se spune că era foarte inventiv, foarte
întreprinzător în agricultură și în arta militară (vezi 2 Cronici 26,1-23). Și era cunoscut
peste hotare: „Faima lui s-a întins până departe, căci a fost ajutat în chip minunat până
ce a ajuns foarte puternic” (versetul 15). Dar tocmai atunci și-a pierdut echilibrul: „Dar,
când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva
Domnului, Dumnezeului său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul
tămâierii” (versetul 16).
A fost avertizat să nu facă acest lucru, dar el s-a opus: „Preotul Azaria a intrat după el, cu
optzeci de preoți ai Domnului, oameni de inimă, care s-au împotrivit împăratului Ozia și
i-au zis: ,N-ai dreptul, Ozia, să aduci tămâie Domnului! Dreptul acesta îl au preoții, fiii lui
Aaron, care au fost sfințiți ca s-o aducă. Ieși din sfântul locaș, căci faci un păcat! Și
lucrul acesta nu-ți va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu’” (versetele 17 și 18).
Sentința divină nu a întârziat: „Ozia s-a mâniat. În mână avea o cădelniță. Și, cum s-a
mâniat pe preoți, i-a izbucnit lepra pe frunte, în fața preoților, în casa Domnului, lângă
altarul tămâierii. Marele preot Azaria și toți preoții și-au îndreptat privirile spre el și iată
că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară și el însuși s-a grăbit să iasă,
pentru că Domnul îl lovise. Împăratul Ozia a fost lepros până în ziua morții și a locuit
într-o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din casa Domnului.. . . . Ozia a adormit
cu părinții săi. Și l-au îngropat cu părinții săi în ogorul de înmormântare al împăraților,
căci ziceau: ,Este lepros’” (versetele 19-21.23).
(02) Nebucadnețar, împăratul Babilonului. „După douăzprezece luni (de la vedenia

marelui copac, vezi Daniel 4,1-28), pe când se plimba pe acoperișul palatului împărătesc
din Babilon, împăratul a luat cuvântul și a zis: ,Oare nu este acesta Babilonul cel mare,
pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și
spre slava măreției mele?’ Nu se sfârșise încă vorba aceasta a împăratului și un glas s-a
pogorât din cer și a zis: ,Află, împărate Nebucadnețar, că ți s-a luat împărăția! Te vor
55
izgoni din mijlocul oamenilor și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îți vor da să
mănânci iarbă ca la boi, și vor trece peste tine șapte vremi, până vei recunoaște că Cel
Page
Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea!’” (Versetele 29-32)

Așa s-a și întâmplat: „Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvântul acela asupra lui
Nebucadnețar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a
fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului și unghiile ca
ghearele păsărilor” (versetul 33). Apoi a venit reabilitarea și iată de ce, în cuvintele lui:
„După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit
iarăși mintea la loc. L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, L-am lăudat și slăvit pe Cel ce
trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui împărăție dăinuiește din
neam în neam” (versetul 34).
• Cine se înalță, va fi smerit, însă măsura aceasta doare. E mult mai bine să venim noi
smeriți înaintea Domnului. Nu pentru că El vrea înjosirea noastră, ci pentru că este
normal să recunoaștem dimensiunile existenței noastre, cât de mici suntem față de
Creatorul nostru, și cât de multă nevoie avem de El.
• Rugăciunea arogantă e sortită eșecului din capul locului, însă accea care izvorăște
dintr-un spirit smerit Îi e binevenită: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și-i
mântuiește pe cei cu duhul zdrobit” (Ps 34,18). „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un
duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (51,17).
• A zis evanghelistul american Billy Graham: „Nu uitați niciodată că Dumnezeu nu depinde
de timp ca noi. Noi vedem numai momentul prezent; Dumnezeu vede orice. Noi vedem
numai o parte din ce face El, El vede totul. . . . Fiecare zi are exact 1.440 de minute; nu
puteți găsi nici măcar 10 din ele pentru a fi cu Tatăl vostru ceresc? Nu merită Dumnezeu
cele mai bune minute din ziua voastră?” (THE CROSWALK DEVOTIONAL, 12 Inspiring
Quotes about Prayer from Billy Graham/12 citate inspiratoare despre rugăciune de Billy
Graham)
• Și iată glasul profetic:
„El cunoaște inima noastră, pentru că El citește fiecare secret al sufletului. El știe
dacă aceia pentru care se înalță rugăciuni vor fi sau nu în stare să îndure
încercarea și proba care ar veni peste ei dacă ar trăi. El cunoaște sfârșitul de la
început. Mulți vor fi trecuți la odihnă înainte ca încercarea de foc a timpului
strâmtorării să vină asupra lumii noastre. Acesta este un alt motiv pentru care
noi trebuie să zicem după cererea noastră arzătoare: ,Totuși, facă-se nu voia
mea, ci a Ta!’ (Luca 22,42). O astfel de cerere nu va fi niciodată înregistrată în
cer ca rugăciune lipsită de credință.” (Counsels on Health/Sfaturi pentru
sănătate, pagina 375)
- Psalmul 32,6: „De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar
56
de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.”

Page
- Ieremia 29,7: „Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului
pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!”
- Matei 26,41: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin
de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”
- Ioan 14,13.14: „. . . și orice veți cere în numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie
proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu voi face.”
- Iacov 1,5-7: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare și ea îi va fi dată. Dar s-o
ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește seamănă cu
valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte
să primescă ceva de la Domnul.”
(03) Nu așa
• Hristos i-a mustrat pe cărturari și pe farisei pentru modul cum se rugau: „Vai de voi,
cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii
lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai mare osândă!” (Mat 23,14)
• Rugăciuni lungi de ochii lumii, în timp ce rugătorii comit nedreptăți. Dar dacă nu le
comit și dacă nu fac acele rugăciuni de ochii lumii? În particular, individul se poate ruga
oricât de mult. Iată-L pe Isus: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a
petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Luca 6,12). Sau Iacov, înainte de
a-l întâlni pe temutul lui frate Esau (vezi Geneza 32,13.24-32).
• Dar în public? Nu rugăciune fățarnică, nu de ochii lumii, ci sinceră, din inimă, cât poate
fi de lungă? Oricât? O oră? O jumătate de oră? Un sfert de oră? Trebuie ținut cont de
cei prezenți, printre care pot fi și copii. Rugăciunile publice trebuie să fie scurte și la
subiect.
• Inspirația ne spune chiar așa: „Rugăciunile oferite în public trebuie să fie scurte și la
subiect. Dumnezeu nu ne cere să facem adunările de închinare obositoare prin cereri
lungi. Hristos nu le-a impus ucenicilor ceremonii plictisitoare și rugăciuni lungi. . . .
57
Câteva minute sunt destul de lungi pentru orice rugăciune publică obișnuită” (Gospel
Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 175).
Page
• Rugăciunea personală are însă alt regim din punct de vedere al timpului. Experiența
comuniunii cu Dumnezeu imprimă vieții noastre un anumit ritm, în care rugăciunea
ocupă un loc central. Nu se întâmplă de multe ori că ne-am rugat și apoi ne întrebăm ce
am zis, dacă am zis ceva? Doar câteva cuvinte aruncate în sus nu înseamnă rugăciune.
• Când este vorba de o pasiune, oamenii au timp. E foarte greu să-i desprinzi de la un joc
de noroc, de la sport, sau pe consumatorii de alcool de la locul consumului. Când un
bețiv intră în cârciumă, nu se uită des la ceas, de teamă că pierde acolo timpul. Cât timp
va zăbovi? Până când se închide localul și este dat afară. Nu ar fi oare cazul să dezvolte
și practicanții rugăciunii o așa pasiune, încât să nu înceteze ușor?
• Dumnezeu dorește să ne întâlnească, să ne audă, să I ne adresăm și nu Se simte

niciodată deranjat. Dimpotrivă, El are o deosebită plăcere de cei care-L caută și aleg să
petreacă mult timp în prezența Lui binecuvântată. Iată cum s-au exprimat în acest sens
psalmiștii:
- „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când
mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Ps 42,1.2). Când? Abia aștept să
fiu cu El!
- „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după
Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. Așa Te privesc
eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava. Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai
mult decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată
viața mea și în numele Tău îmi voi ridica mâinile” (63,1-4).
- „Mă scol la miezul nopții să Te laud pentru judecățile Tale cele drepte” (119,62).
- „O iau înaintea zorilor și strig; nădăjduiesc în făgăduințele Tale. O iau înainte străjilor
de noapte și deschid ochii ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tu” (versetele 147 și
148).
- „De șapte ori pe zi Te laud, din pricina legilor Tale celor drepte” (versetul 164).
• Iată viața de rugăciune a profetului Daniel. Împăratul Dariu, amăgit de guvernatori, a

semnat o poruncă prin care se interzicea pe o perioadă de treizeci de zile rugăciunea
către orice zeitate, admisă fiind numai rugăciunea către împărat. Și iată ce făcea
profetul: „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele
odăii de sus erau deschise în spre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și-L
lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte.”
• Aș atrage atenția la două lucruri: (01) Că Daniel nu a început atunci să se roage, doar ca
58
o sfidare la adresa decretului – ci „cum făcea și mai înainte”. (02) Că a continuat să se

Page
roage, deși știa că îl va costa scump. El nu putea trăi fără rugăciune; acesta era Daniel și
nimeni nu-l putea schimba. L-au aruncat în groapa cu lei pentru că s-a rugat, dar și acolo
s-a rugat, și nu fără efect. Oamenii ne pot lua orice, dar nu ne pot lua rugăciunea.

66,18).

(Luca 18,1).

59
(16,23).
Page
Ioan 5,14).

• După opt ani de activitate în administrație, adică trezorier la Conferința Oltenia-Banat cu

sediul în Craiova, strada 24 ianuarie numărul 1, apoi contabil principal la Conferința
Transilvania de Sud cu sediul în Sibiu, strada Nicolae Teclu numărul 4, am fost transferat
ca pastor asistent la Târgu Jiu, ca să servesc cele 5 comunități din județul Gorj: Târgu Jiu,
Valea Mare, Bumbești-Pițicu, Telești, Motru Sec. A fost dorința mea de a lucra în
pastorație, pentru că acesta era scopul pentru care studiasem la seminarul adventist
diin București din 1956 până în 1960.
• Situația țării era ca atunci. În fiecare județ era un inspector teritorial al Departamentului
Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri, care supraveghea activitatea cultelor
religioase din toată țara. Inspector pe județul Gorj era Gheorghe Iova, temut și șiret; cu
el aveam de a face, pentru prima dată lucrând în linia întâi a bisericii după opt ani de
muncă administrativă. Nu știam cum va fi, dar mă rugam Domnului pentru protecție și
suport.
• Cum eram foarte nou în district, comitetul Comunității Târgu Jiu a hotărât să facem o
modificare interioară la casa de rugăciune. Nu se făcuse cu pastorul dinainte, dar acum
60
era unul tânăr și trebuia îndrăznit, fie ce o fi. Am înțeles și am colaborat, fie ce o fi.
Page
• De ce fie ce o fi? Pentru că, printre alte urmăriri, inspectorii erau atenți și la fiecare
mutare de cărămidă, ca să o prevină sau să o sancționeze dacă deja avusese loc. Am
închis ochii și am mers înainte. Prin credință totală.
• Clădirea unde ne adunam aparținea Bisericii Luterane, care nu avea acolo decât vreo
șapte membri, oameni în vârstă. Ei nu se adunau aproape niciodată, iar clădirea au
închiriat-o. Comunitatea noastră deja se aduna acolo de multă vreme când am sosit eu.
Dar sala era mică pentru cei 83 de membri și mulți copii. Șansa de mărire a sălii era
demolarea unor pereți interiori dincolo de amvon. Nu erau o parte din structura de
rezistență, ci fuseseră construiți după terminarea clădirii. Acolo erau două cămăruțe în
care se pare că locuise îngrijitorul, care nu mai locuia acolo sau nu mai era în viață.
• Am început demolarea, repararea, finisarea, înfrumusețarea, cu galerii și perdele noi,

totul de sâmbătă seara până vineri după-amiază. A fost o muncă titanică, cu gijă să nu
se observe nimic de către vecini. Dacă au observat sau nu, nu știu, dar oricum ei nu
știau ce aranjamente făcuserăm noi. Sâmbătă seara s-a făcut demolarea, apoi, zi de zi,
restul: tencuieli, extinderea instalației electrice, zugrăveli, dușumea, galerii, perdele.
Vineri seara aveam o sală nouă.
• Aveam Sfânta Cină și, cum eu nu eram întărit prin binecuvântare, a venit cineva de la
conferință, chiar președintele Alexandru Constantinescu. L-am așteptat la gară și l-am
dus la adunare. Când a intrat și a văzut schimbarea, s-a mirat și m-a întrebat cum am
făcut-o. I-am spus că așa, frățește, cu îndrăzneală. Înțelegea și era solidar, un om
credincios și întreprinzător.
• Nu avuseserăm nicio aprobare de la autorități, ceea ce pe vremea aceea, în 1969, era un

lucru grav. Ba da, fusesem împreună cu doi frați la Brașov, la Consistoriul Districtual al
Bisericii Evanghelice (Luterane), ca să cerem aprobare de la proprietar (cum este la noi
conferința). Președintele a fost foarte înțelegător și ne-a dat pe loc aprobarea scrisă.
• Ne-am întors la Târgu Jiu și am făcut modificările descrise. Dar aveam emoții: ce va zice
temutul inspector? Poate va ignora ce am făcut, pentru că era prima mea „abatere” și
eram tânăr (aproape 31 de ani). M-am rugat mult. Am visat că eram la amvon, când
inspectorul a intrat în sală și s-a uitat la tavan, la pereți, apoi a luat loc liniștit. Așa s-a și
întâmplat în acel prim Sabat.
• I-am urmărit fizionomia: era calm. În pauză m-am dus la dânsul în curte și i-am zis: „Ați
văzut că am făcut modificarea aceea” (ca și când fuseserăm înțeleși și acum întrebam
dacă îi place). El m-a întrebat, în prezența altora, dacă am avut aprobare. Am zis: „Da!”
„De unde?” „Am fost la Brașov și am primit aprobare scrisă de la Biserica Luterană,
proprietara clădirii.” A întrebat mai departe: „Bine, bine, dar de la Consiliul Popular de
61
aici?” L-m întrebat mirat: „Trebuia?” „Bineînțeles. Oricum, e frumos. Să veniți luni și
Page
să-mi aduceți să văd și eu aprobarea aceea.”

• Nu i-am arătat-o niciodată, pentru că mă temeam că mi-o ia și o face pierdută. Dar a
uitat de ea sau a văzut că întreabă degeaba.
• Așa am trecut primul greu examen la Târgu Jiu. Prin multă rugăciune, adăugată la
munca intensă și rapidă care a fost cerută de acea modificare internă. Acum
desfășurarea serviciilor divine avea loc în condiții ceva mai bune. Sau chiar mult mai
bune, deși aveam numai sala, nicio cameră suplimentară.
(06) Rugăciunea lui Ezechia
• După dezbinarea împărăției lui Israel în două, la fiecare împărat se menționează, de

obicei, „a făcut ce este bine înaintea Domnului”, „a făcut ce este rău înaintea
Domnului”. Ezechia strălucește printre cei ce au făcut bine înaintea Domnului. El a fost
precedat și urmat de împărați nelegiuiți:
Tatăl său Ahaz: „Ahaz avea douăzeci de ani când a ajuns împărat și a domnit șaisprezece
ani la Ierusalim. El n-a făcut ce este plăcut înainea Domnului, Dumnezeului său, cum
făcuse tatăl său David. Ci a umblat în calea împăraților lui Israel și chiar l-a trecut pe fiul
său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui
Israel. A adus jertfe și tămâie pe înălțimi, pe dealuri și sub toți copacii verzi” (vezi 2
Împărați 16,1-20; citate sunt versetele 2-4).
Mai departe se spune că s-a dus la Damasc, înaintea împăratului asirian Tiglat-Pileser, cu
care se aliase, și i-a trimis preotului Urie schița unui altar de acolo, pe care preotul l-a
făcut înainte de întoarcerea lui Ahaz. Acel altar l-a pus în locul altarului de aramă al
Domnului din curtea templului, pe care l-a dat la o parte.
În 2 Cronici 28,23-25 citim: „(Ahaz) a adus jertfă dumnezeilor Damascului, care-l

bătuseră și a zis: ,Fiindcă dumnezeii împăraților Siriei le vin în ajutor, le voi aduce și eu
jertfe, ca să-mi ajute.’ Dar ei au fost prilejul căderii lui și a întregului Israel. Ahaz a
strâns uneltele din casa lui Dumnezeu și a făcut bucăți uneltele din casa lui Dumnezeu.
A închis ușile casei Domnului, și-a făcut altare în toate colțurile Ierusalimului și a ridicat
înălțimi în fiecare cetate a lui Iuda, ca să aducă tămâie altor dumnezei. Și L-a mâniat
astfel pe Domnul, Dumnezeul părinților săi.”
Și acestui împărat nelegiuit și păgân i-a urmat la tron elaviosul Ezechia! De necrezut!
Fiul său Manase: „Manase avea doisprezece ani când a ajuns împărat și a domnit
cincizeci și cinci de ani la Ierusalim. El a făcut ce este rău înaintea Domnului, după
urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. A zidit
iarăși înălțimile pe care le dărâmase tatăl său Ezechia. A ridicat altare Baalilor, a făcut
idoli Astarteei și s-a închinat înaintea întregii oștiri a cerurilor și i-a slujit. A zidit altare în
62
casa Domnului, măcar că Domnul zisese: ,În Ierusalim va fi numele Meu pe vecie’” (2
Cron 33,1-4).
Page
În versetul 6 se spune că „și-a trecut fiii prin foc în valea fiilor lui Hinom, umbla cu
descântece și vrăjitorii și ținea la el oameni care chemau duhurile și care-i spuneau
viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mânie.”
• Dar iată cum este caracterizat Ezechia, OMUL DE LA MIJLOC, dintre bunic și nepot: „El
a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. În anul
întâi al domniei lui, în luna întâi, a deschis ușile casei Domnului și le-a dres. I-a adus pe
preoți și pe leviți, pe care i-a strâns în locul deschis dinspre răsărit, și le-a zis: ,Ascultați-
mă, leviților! Acum sfințiți-vă, sfințiți casa Domnului, Dumnezeului părinților voștri, și
scoateți afară din sfântul locaș ce este necurat. Căci părinții noștri au păcătuit, au făcut
ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului nostru. L-au părăsit, și-au abătut privirile
de la cortul Domnului și i-au întors spatele. Au închis chiar ușile pridvorului și au stins
candelele și n-au adus Dumnezeului lui Israel nici tămâie, nici arderi de tot în sfântul
locaș” (2 Cron 29,2-7).
• Ezechia a curățit templul Domnului și a reintrodus slujbele poruncite de El. De

asemenea, a îndepărtat toate obiectele de idolatrie și a instituit sărbătorirea Paștelui. În
capitolul 31,20.21 se spune mai departe despre el: „Iată ce a făcut Ezechia în tot Iuda. El
a făcut ce este bine, ce este drept, ce este adevărat, înaintea Domnului, Dumnezeului
său. A lucrat cu toată inima și a izbutit în tot ce a făcut pentru casa lui Dumnezeu,
pentru lege și pentru porunci, ca să-L caute pe Dumnezeul său.”
• Ce s-a întâmplat după toate aceste fapte bune ale credinciosului împărat Ezechia? Ceva
de necrezut, neașteptat și înspăimântător: „După aceste lucruri și după aceste fapte de
credincioșie, a venit Sanherib, împăratul Asiriei, care a pătruns în Iuda și a împresurat
cetățile întărite, cu gând să pună mâna pe ele” (32,1).
• Ezechia a luat unele măsuri de siguranță, din punct de vedere civil și militar. El „a pus
căpetenii de război peste popor și i-a adunat la el pe locul deschis de la poarta cetății.
Vorbindu-le inimii, a zis: ,Întăriți-vă și îmbărbătați-vă! Nu vă temeți și nu vă spăimântați
înaintea împăratului Asiriei și înaintea întregii mulțimi care este cu el, căci cu noi sunt
mai mulți decât cu el! Cu el este un braț de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul
nostru, care ne va ajuta și va lupta pentru noi’” (versetele 6-8).
• Profetul Isaia, contemporan cu Ezechia și un bun sfetnic al lui, a raportat aceste

evenimente în cartea lui, la capitolele 36 și 37, din care extragem datele care vor urma.
• În Isaia 36,1 este redată astfel invazia asiriană împotriva lui Iuda: „În al patrusprezecelea
an al împăratului Ezechia, Sanherib, împăratul Asiriei, s-a suit împotriva tuturor cetăților
întărite ale lui Iuda și le-a luat.” În 2 Cronici „a împresurat cetățile întărite, cu gândul să
pună mâna pe ele”, iar în Isaia „și le-a luat”, o fază mai departe.
63
Page
• Apoi „împăratul Asiriei l-a trimis din Lachis la Ierusalim, la împăratul Ezechia, pe
Rabșache, cu o puternică oștire. Rabșache s-a oprit la canalul de apă al iazului de sus, pe
drumul ogorului nălbitorului” (versetul 2).
• „Rabșache” nu era un nume de persoană, cum apare în românește în traducerea

Cornilescu, ci un titlu; în engleză cuvântul este articulat: „the Rabshakeh”, însemnând
”chief cupbearer”/„paharnic principal”, de fapt înalt slujbaș la curtea imperială (conform
cu Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea,
pagina 899). Acest ministru al lui Sanherib s-a apropiat de zidul cetății și un grup de
slujbași ai lui Ezechia s-au dus la el să discute. Dar Rabșache a strigat cu glas tare, în
auzul poporului de pe zid, ca să-l înfricoșeze. Iată cuvintele lui:
• „Spuneți-i lui Ezechia: ,Așa vorbește marele împărat, împăratul Asiriei: ,Ce este
încrederea aceasta, pe care te bizui? Eu îți spun că acestea sunt vorbe în vânt: pentru
război trebuie chibzuință și putere. În cine ți-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat
împotriva mea? Iată, ai pus-o în Egipt, ai luat ca sprijin această trestie ruptă, care
înțeapă și străpunge mâna oricui se sprijinește pe ea! Așa este faraon, împăratul
Egiptului, pentru toți cei ce se încred în el’” (versetele 4-6).
Era adevărat ce zicea Rabșache despre Egipt și faraon, dar nu era adevărat că Ezechia
căutase ajutor acolo.
„Dar poate că îmi vei spune: ,Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!’ Dar nu este
El acela ale cărui înălțimi și altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda și Ierusalimului:
,Să vă închinați înaintea acestui altar!’?” (Versetul 7)
Iar se înșela Rabșache sau mințea: Ezechia nu îndepărtase altarele Domnului, ci pe ale
Baalilor.
„Acum, fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, și-ți voi da două mii de cai; să
vedem dacă poți face rost de călăreți ca să încalece pe ei! Cum ai putea să stai tu
împotriva unei singure căpetenii dintre cei mai neînsemnați slujitori ai stăpânului meu?
Și, totuși, tu îți pui încrederea în Egipt pentru care și pentru călăreți” (versetele 8 și 9).
Ezechia nu căuta nicăieri cai și călăreți, era o pură invenție și o batjocură; Rabșache pur
și simplu căuta pretexte de osândire a împăratului lui Iuda.
Dar cea mai mare minciună a spus-o la urmă: „Și apoi, fără voia Domnului m-am suit eu
împotriva țării acesteia s-o nimicesc? Domnul mi-a zis: ,Suie-te împotriva țării acesteia și
nimicește-o!’” (Versetul 10)
64
• Versetul 11 ne spune că slujitorii lui Ezechia l-au rugat să le vorbească în aramaică, nu

ebraică, în auzul poporului de pe zid. Rabșache a dat, conform versetului 12, un răspuns
Page
obraznic, după care Isaia a zis: „Apoi Rabșache a înaintat și a strigat cu toată puterea lui
în limba evreiască: ,Ascultați cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei! Așa vorbește
împăratul: ,Nu vă lăsați amăgiți de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă
lăsați mângâiați de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,Domnul ne va izbăvi
și cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei!’ Nu-l ascultați pe Ezechia.
Căci așa vorbește împăratul Asiriei: ,Faceți pace cu mine și supuneți-vă mie . . .’”
(versetele 13-16). Și a dat mai departe niște promisiuni deșarte.
Asirianul a făcut confuzie între dumnezeii falși, inventați și făcuți de mâinile oamenilor,
și Dumnezeul cel viu:
„Nu vă lăsați mângâiați de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,Domnul ne va

izbăvi și cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei!’ . . . Oare dumnezeii
neamurilor au izbăvit ei fiecare țara lui din mâna împăratului Asiriei? Une sunt
dumnezeii Hamatului și Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Și unde sunt
dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toți dumnezeii
acestor țări, care din ei și-au izbăvit țara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească
Ierusalimul din mâna mea?” (Versetele 15.18-20)
• Iată reacția lui Ezechia la auzirea amenințărilor și hulelor rostite de Rabșache: „Când a
auzit împăratul Ezechia cuvintele acestea, și-a sfâșiat hainele, s-a acoperit cu un sac și
s-a dus în casa Domnului” (37,1). Așa! Cel mai bun loc de căutat ajutor era casa
Domnului!
• Apoi a trimis soli la profetul Isaia, care s-au întors cu următorul mesaj: „Așa vorbește
Domnul: ,Nu te spăimânta de cuvintele pe care le-ai auzit și prin care M-au batjocorit
slujitorii împăratului Asiriei. Căci voi pune în el un duh de așa fel încât, la o veste pe care
o va primi, se va întoarce în țara lui; și-l voi face să cadă ucis de sabie în țara lui’”
• Rabșache s-a depărtat pentru un timp, însă din Lachis Sanherib „a trimis soli la Ezechia,
zicându-le: ,Așa să-i vorbiți lui Ezechia, împăratul lui Iuda: ,Nu te lăsa amăgit de
Dumnezeul tău, în care te încrezi și zici: ,Ierusalimul nu va fi dat în mâinile împăratului
Asiriei!’ Căci ai auzit ce au făcut împărații Asiriei tuturor țărilor și cum le-au nimicit cu
desăvârșire; și tu să fii izbăvit? Oare dumnezeii neamurilor pe care le-au nimicit părinții
mei le-au izbăvit ei și anume: Gozanul, Haranul, Rețef, și fiii lui Eden care sunt la Telasar?
Unde este împăratul Hamatului, împăratul Arpadului, și împăratul cetății Sefarvaim,
Hena și Iva?’” (Versetele 9-13)
• Aceste noi amenințări și blasfemii ale solilor lui Sanherib erau cuprinse într-o scrisoare
care i-a fost dată lui Ezechia. Iată ce a făcut el mai departe: „Ezechia a luat scrisoarea
din mâna solilor și a citit-o. Apoi s-a suit la casa Domnului, a întins-o înaintea Domnului,
65
și i-a făcut următoarea rugăciune” (versetele 14 și 15; rugăciunea lui Ezechia, la care ne
referim, este redată în versetele care urmează).
Page
- Versetul 16: „Doamne al oștirilor, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi! Tu ești
singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul!”
- Versetul 17: „Doamne, pleacă-Ți urechea și ascultă! Doamne, deschide-Ți ochii și

privește! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib ca să-L batjocorească pe
Dumnezeul cel viu!”
- Versetele 18 și 19: „Este adevărat, Doamne, că împărații Asiriei au pustiit toate țările și
țările lor și că i-au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau
lucrări făcute de mâinile omului, de lemn și de piatră. De aceea i-au nimicit!”
- Versetul 20: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib,
ca toate împărățiile pământului să știe că numai Tu, Doamne, ești Dumnezeu!”
• Rugăciune dinamică, disperată, fierbinte, încrezătoare în puterea singurului Dumnezeu

adevărat, Dumnezeul lui Israel! Răspunsul Domnului a venit imediat: „Atunci Isaia, fiul
lui Amoț, a trimis să-i spună lui Ezechia: ,Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel:
,Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei. Iată
cuvântul pe care l-a rostit Domnul împotriva lui:
,Fecioara, fiica Sionului, te disprețuiește și își bate joc de tine; fata Ierusalimului dă din
cap după tine. Pe cine ai batjocorie și ai ocărât tu? Împotriva cui ți-ai ridicat glasul și
ți-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel; prin slujitorii tăi tu L-ai batjocorit pe
Domnul și ai zis: ,Cu mulțimea carelor mele m-am suit pe vârful munților, pe coastele
Libanului și voi tăia cedrii lui cei mai înalți, cei mai frumoși chiparoși ai lui, și voi ajunge
pe culmea cea mai înaltă, în pădurea lui, care este ca un pomăt. Am săpat izvoare și am
băut din apele lor și cu talpa picioarelor mele voi seca toate râurile Egiptului’” (versetele
21-25).
• Mai departe, Domnul a arătat că acțiunile asirienilor au fost doar permise de El printr-un
plan înțelept și că Asiria a fost doar un bici în mâinile Sale: „Dar n-ai auzit că am pregătit
aceste lucruri de demult și că le-am hotărât din vremuri străvechi? Acum însă am dat
voie să se împlinească, pentru ca să prefaci cetăți tari în niște mormane de dărâmături.
Și locuitorii lor sunt neputincioși, spăimântați și uluiți: sunt ca iarba de pe câmp și
verdeața fragedă, ca iarba de pe acoperișuri și ca grâul care se usucă înainte de a da în
spic” (versetele 26 și 27).
„Dar Eu știu când stai jos, când ieși afară, când intri, și când ești mânios împotriva Mea.
Deci, pentru că ești mânios împotriva Mea și mândria ta a ajuns până la urechile Mele,
voi pune veriga Mea în nările tale și zăbala Mea între buzele tale și te voi face să te
întorci pe drumul pe care ai venit” (versetele 28 și 29).
66
• În continuare este arătat un semn și evenimente pe care Domnul le-a pregătit ca

izbăvire pentru Iuda. Apoi a rostit această asigurare: „De aceea, așa vorbește Domnul
Page
despre împăratul Asiriei: ,El nu va intra în cetatea aceasta, nu va arunca săgeți în ea, nu-i
va sta înainte cu scuturi și nu va ridica întărituri de șanțuri împotriva ei. Ci se va întoarce
pe drumul pe care a venit și nu va intra în cetatea aceasta’, zice Domnul, ,căci Eu voi
ocroti cetatea aceasta ca s-o scap, din pricina Mea și din pricina robului Meu David!’”
(Versetele 33-35)
• Invadatorul și hulitorul a suferit pedeapsa mâniei divine pentru nelegiuirile și răutățile

lui: „Îngerul Domnului a ieșit și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii de
oameni. Și, când s-au sculat dimineața, iată că toți aceștia erau niște trupuri moarte.
Atunci Sanherib, împăratul Asiriei, și-a ridicat tabăra, a plecat și s-a întors și a rămas la
Ninive. Și, pe când stătea cu fața la pământ, rugându-se în casa lui Nisroc, dumnezeul
său, fiii săi Adramalec și Șarețer, l-au lovit cu sabia și au fugit în țara Ararat. Și în locul lui
a domnit fiul său Esar-Hadon” (versetele 36-38).
• Sanherib și-a ridicat tabăra și a plecat. O tabără în mare parte nimicită. Asemenea
dumnezeilor cetăților înșirate de el, care nu și-au putut izbăvi țările din mâinile lui, nici
dumnezeul lui, Nisroc, nu l-a putut izbăvi pe el de la moarte de sabie. Dumnezeul cel
atotputernic și drept nu doarme. El nu zăbovește să răspundă la rugăciunile sincere ale
copiilor Săi și nu întârzie să-i izbăvească.
• Să revenim la rugăciunea lui Ezechia. Pentru claritate și analiză e repetată în continuare:
- Versetul 16: „Doamne al oștirilor, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi! Tu ești
singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul!”
- Versetul 17: „Doamne, pleacă-Ți urechea și ascultă! Doamne, deschide-Ți ochii și

privește! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib ca să-L batjocorească pe
Dumnezeul cel viu!”
- Versetele 18 și 19: „Este adevărat, Doamne, că împărații Asiriei au pustiit toate țările și
țările lor și că i-au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau
lucrări făcute de mâinile omului, de lemn și de piatră. De aceea i-au nimicit!”
- Versetul 20: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib,
ca toate împărățiile pământului să știe că numai Tu, Doamne, ești Dumnezeu!”
• O rugăciune scurtă, cuprinsă în numai cinci versete scurte, sau cel puțin atât avem noi.
Textul rugăciunii lui este mai scurt decât strigătele păgânului Rabșache, însă a primit un
răspuns puternic și decisiv, în cuvinte și în fapte. Pentru că „mare putere are rugăciunea
fierbinte a celui neprihănit” (Iac 5,16). „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce
seamănă omul, aceea va și secera” (Gal 6,7).
• Ezechia era un om neprihănit, un mare reformator, un om cu inima curată, un slujitor

devotat al bunului Dumnezeu. Rugăciunea lui a avut mare putere, precum s-a văzut. El
67
era chiar așa cum este caracterizat în textele pe care le-am citit mai înainte, unde
Page
Scriptura se referă la Ezechia în termeni foarte elogioși. Dumnezeu nu putea să nu
răspundă pozitiv la o astfel de rugăciune. Pur și simplu, nu putea!
• Iată ideile principale din scurta rugăciune rostită de Ezechia în casa Domnului, în
momente de teribilă criză națională:
- Versetul 16: Dumnezeul căruia I se adresa Ezechia este singurul Dumnezeu adevărat,
care a creat tot ce există în univers, El șade pe heruvimi și domnește peste lumea
întreagă.
- Versetul 17: Ezechia apelează la Dumnezeu să țină cont de cuvintele batjocoritoare ale
păgânului Sanherib împotriva Dumnezeului atotputernic și suveran.
- Versetele 18 și 19: Ce a spus Sanherib despre țările pe care le-a cotropit și le-a nimicit
era adevărat; tot adevărat era însă și faptul că el i-a aruncat în foc pe dumnezeii lor
pentru că nu erau deloc dumnezei, ci obiecte confecționate de mâinile oamenilor, o
rușine și o batjocură, la care se închinau; ei Îl înlocuiau pe Dumnezeu cel viu și adevărat
și se închinau la acele nimicuri, care au pierit odată cu ei.
- Versetul 20: Acesta este un apel stăruitor ca Domnul să intervină, izbăvindu-Și poporul
din mâna tiranului Sanherib, ca astfel toate popoarele să afle și să înțeleagă că numai
Domnul este Dumnezeu, că nu există altul afară de El.
• „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Ezechia nu era singurul care
se ruga, ci se ruga și profetul Isaia, se rugau toți slujbașii împăratului, oștirea lui, tot
poporul în întregime. Așa făgăduise Domnul în răspunsul dat lui Solomon la rugăciunea
lui de consacrare a templului: „. . . dacă poporul Meu, peste care este chemat numele
Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea și se va abate de la căile lui rele, îl voi
asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, și-i voi tămădui țara” (2 Cron 7,14).
• Textul acesta arată exact ce a făcut Ezechia până la arătarea pericolului invaziei asiriene.
El nu a început doar atunci, de frică și la repezeală, să-I slujească Domnului. Se rugase
Domnului în tot timpul, era un om al rugăciunii. El înlăturase idolatria și toate urâciunile
păgâne din Iuda, chemase poporul la pocăință și consacrare. Restaurase casa Domnului
și închinarea adevărată. Pe fondul acesta de schimbări spirituale foarte importante și
indispensabile, rugăciunile lui Ezechia aveau efect. A avut efect și putere și rugăciunea
pe care a înălțat-o cu căldură când Sanherib amenința țara cu nimicire.
• Așa și numai așa au și rugăciunile noastre efect, putere, și sunt ascultate de Dumnezeu:
în contextul unei vieți și activități sacre, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, și de
aplicarea lui cu toată inima în viețile noastre.
* * * *
68
Page
RUGĂCIUNILE PROOROCULUI ILIE TIȘBITUL

• „. . . să ne smerim.” Nu trebuie să așteptăm până când ne va smeri Dumnezeu, pentru

că atunci va fi prea târziu de îndreptat ceva. Noi să ne smerim! Nu e greu, pentru că
avem un Exemplu perfect în persoana Domnului nostru Isus Hristos: „El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la
moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,6-8).
• S-a smerit – rezultatul a urmat conform regulii că acela care se smerește va fi înălțat:
„De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai pe sus
de orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din
ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui
Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (versetele 9-11).
• Bine, aceasta a fost experiența Celui care este Exemplul nostru, dar cum ne putem însuși
noi acest exemplu? Cum putem să ne smerim și noi ca El? Simplu, apostolul Pavel a
făcut această experiență: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal 2,20).
• A zis Martin Luther: „Formați-vă obiceiul de a adormi cu rugăciunea domnească pe buze

în fiecare seară când mergeți la culcare și din nou în fiecare dimineață când vă sculați.
Și, dacă ocazia, locul și timpul îngăduie, rugați-vă înainte de a face orice altceva. În felul
acesta o luați înaintea diavolului prin surprindere și fără avertizare, fie că sunteți gata
sau nu, înainte ca el să vă prindă din urmă și să vă facă să așteptați. Pentru că e mai
bine să vă rugați acum, când sunteți pe jumătate pregătiți, decât mai târziu, când nu
sunteți gata deloc.” (THEMELIOS, ARTICLES, Volume 34 – Issue 3, ”Deliver Us from the
Evil One”/ „Izbăvește-ne de cel rău”: Martin Luther on Prayer, by Mark Rogers)
• Și tot el în același loc: „De fapt noi ne rugăm pentru că suntem nevrednici a ne ruga.
Chiar faptul că suntem nevrednici și că îndrăznim să ne rugăm cu încredere, încrezându-
ne numai în credincioșia lui Dumnezeu, ne face vrednici să ne rugăm și să ni se răspundă
la rugăciuni. . . . Vrednicia voastră nu vă ajută, iar nevrednicia voastră nu vă împiedică.
Neîncrederea vă osândește, dar încrederea vă face vrednici și vă ridică.”
69
• Atenție la aceste mărturii:

Page
- „Dacă îți vezi păcătoșenia, nu aștepta să te faci mai bun. Sunt atât de mulți
care gândesc că ei nu sunt destul de buni ca să vină la Hristos. Te aștepți să
ajungi mai bun prin eforturile tale proprii? ,Poate un etiopian să-și schimbe
pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele,
voi, care sunteți deprinși să faceți răul?’ Numai în Dumnezeu există ajutor
pentru noi. Nu trebuie să așteptăm convingeri mai puternice, ocazii mai bune,
dispoziții mai sfinte. Nu putem face nimic prin noi înșine. Trebuie să venim la
Hristos așa cum suntem.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 31)
- „Harul este un atribut al lui Dumnezeu exercitat față de ființe omenești

nevrednice. Noi nu l-am căutat, ci a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu
Se bucură să ne dea harul Său, nu pentru că noi suntem vrednici, ci pentru că
suntem cu totul nevrednici. Singurul nostru argument de a apela la mila Lui este
marea noastră nevoie” (The Ministry of Healing/Divina vindecare, pagina 161).
• În cartea sa intitulată Incredible Answers to Prayer/Incredibile răspunsuri la rugăciune

(Review and Herald Publishing Association, 1990), la paginile 39-40, Roger J. Morneau
destăinuie aceste concluzii din experiența sa:
„Am început să mă rog ca Duhul Sfânt să-mi dea gândul lui Hristos. Însă după câtva timp
Spiritul lui Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că nu știu ce cer și că Dumnezeu nu poate să
ne răspundă cu adevărat când noi rămânem la nivelul generalităților. De atunci încolo
rugăciunile mele au dobândit un înțeles complet nou. Nu am mai folosit expresii vagi,
cum ar fi: ,Doamne, binecuvântează persoana aceasta!’ În loc de aceasta, I-am cerut lui
Dumnezeu să binecuvânteze o persoană într-un mod precis, pentru ca după aceea eu să
fiu în stare să văd că El îmi răspunde la rugăciuni pe măsură ce chiar lucrurile pe care
le-am cerut aveau loc înaintea ochilor mei. În alte cuvinte, am învățat să rostesc
rugăciuni care au sens și să înțeleg ca nu ne putem grăbi cu ele. Rugăciunea negrăbită,
cu înțeles, cere timp și la început este neatrăgătoare pentru mintea omenească, dar am
descoperit că produce mari rezultate.”
- Psalmul 28,2: „Ascultă glasul rugăciunilor mele, când strig către Tine și când îmi ridic
mâinile spre locașul Tău cel sfânt!”
- Isaia 30,19: „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va
îndura de tine când vei striga; cum va auzi, te va asculta.”
- Matei 21,22: „Tot ce veți cere cu credință prin rugăciune veți primi.”
- Fapte 12,5: „Deci Petru era păzit în temniță și biserica nu înceta să înalțe rugăciuni
către Dumnezeu pentru el.”
70
- Filipeni 4,6: „Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la
cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.”
Page
(03) Nu așa
• Dumnezeu nu ține cont nici de dimensiunile rugăciunilor noastre, nici de elocvența lor, și
nici de măreția lor filosofică. Suntem păcătoși care se adresează unui Dumnezeu
desăvârșit și sfânt. Suntem păcătoși în nevoie de salvare, de izbăvire din păcat și moarte
veșnică, de ajutor în situațiile critice prin care trecem. De aceea trebuie să ne exprimăm
simplu și să spunem direct, în termeni clari ce vrem să facă Dumnezeu pentru noi.
• Petru a mers pe Marea Galileii înfuriate, înaintând către Isus, la chemarea Lui. La un
moment dat a fost în pericol: „Când a văzut că vântul era tare, s-a temut și, fiindcă
începea să se afunde, a strigat: ,Doamne, scapă-mă!’” (Mat 14,30). Ajutorul a venit
imediat: „Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: ,Puțin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?’” (Versetul 31)
• Petru nu a zis: „Doamne, având în vedere situația extrem de complicată în care mă

găsesc, s-ar prea putea ca furtuna aceasta să-mi cauzeze moartea, pentru că, oricât de
bine aș fi eu obișnuit cu marea, acum e o situație foarte periculoasă. De aceea, apelez la
Tine pentru o intervenție salutară imediată, pentru că nu văd ce altă soluție aș putea
folosi . . .”. Dacă nu striga disperat, scurt și imediat, se ducea departe în jos. Dar a zis
aceste două sau trei cuvinte: „Doamne, scapă-mă!” Și a fost scăpat.
• David ajunsese mai rău și salvarea i-a venit la fel: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul și El
S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul
mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare
nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut și s-au
încrezut în Domnul” (Ps 40,1-3). Nu din apă l-a scos Domnul pe David, ci din mocirlă!
• O vorbă înțeleaptă culeasă cândva în anii seminarului spunea: „Roagă-te și împlinește-ți

rugăciunea!” Noi împlinim rugăciunea pe care o rostim, sau Dumnezeu? Dumnezeu o
împlinește dacă o împlinim și noi, ceea ce înseamnă că trebuie să ne mișcăm în aceeași
direcție ca Dumnezeu, să colaborăm cu El, nu să-I împiedicăm brațul, așa încât să nu ne
poată asculta.
• Un exemplu: mă rog să ajung la timp la aeroport, unde pot ajunge după o oră de condus
71
mașina, dar plec de acasă cu 10 minute înainte și mă rog să ajung la timp, sau plec în
direcție opusă. Voi ajunge? Nu? Chiar dacă mă rog cu lacrimi? E o absurditate și o
Page
jignire la adresa lui Dumnezeu să-I cerem așa ceva, e chiar o încumetare. Cerem și
punem piedici?
• La fel stau lucrurile cu învățătura și cu sănătatea. Mă rog Domnului să mă ajute să iau

examenul, dar nu învăț deloc. Domnul nu va face o minune ca să compenseze pentru
comoditatea mea. El va binecuvânta însă eforturile mele, dacă fac tot ce pot ca să
reușesc.
• Sau în legătură cu sănătatea. Oamenii cer de la Domnul sănătate, sau vindecare când
sunt bolnavi, dar practică obiceiuri nesănătoase, în alimentație, în regimul de muncă și
odihnă, sau în alte privințe, primejduindu-și sănătatea. În așa condiții Dumnezeu nu va
lucra, iar rugăciunea este inutilă. Zice Inspirația profetică:
„Multe persoane aduc boala asupra lor prin autoindulgență. Ei nu au trăit în

conformitate cu legea naturală sau cu pricipiile de strictă puritate. Alții au nesocotit
legile sănătății în obiceiurile lor de mâncare și băutură, îmbrăcăminte sau muncă.
Adesea o anumită formă de viciu este cauza slăbiciunii minții și trupului. Dacă aceste
persoane dobândesc binecuvântarea sănătății, mulți dintre ei vor continua să meargă în
același sens de fărădelege, de neascultăre de legile naturale și spirituale ale lui
Dumnezeu, gândind că, dacă Dumnezeu îi vindecă prin ascultarea rugăciunii, ei au
libertatea de a-și continua practicile nesănătoase și de a da frâu liber apetitului
pervertit. Dacă Dumnezeu ar face o minune de redarea a sănătății pentru acești
oameni, El ar încuraja păcatul.” (The Ministry of Healing/Divina vindecare, pagina 227)

66,18).
72
Page

Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre” (Marcu 11,25)

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

73
Page
• Când eram pastor al districtului Iași 1, cu începere de la 9 ianuarie 1976, servind
comunitățile Iași, Perieni și Spineni, a trebuit să rezolvăm problema locului de închinare
în satul Spineni, comuna Andrieșeni. Comunitatea, nu prea mare, de circa 40 de
membri, plus destui copii, se aduna în casa unui frate, unde se amenajase o săliță pentru
serviciile divine. Bineînțeles, nu prea mare, cu un antreu unde ne lăsam hainele de
iarnă. Trebuia să intrăm din stradă în curte și să mergem în spatele casei, unde era
intrarea. Împrejur erau păsări, gospodărie rurală.
• După un timp, într-o sâmbătă seara, i-am adunat pe frați și am avut o convorbire despre
locul de adunare. Familia respectivă avea trei copii și avea nevoie de spațiu. Nu puteam
continua așa. Am întrebat cine nu are casă pe numele său, pentru că nimeni nu putea
poseda două proprietăți. S-a găsit fratele S. A.; el avea 5 copii, și casa în care locuia era
pe numele soacrei sale, care era văduvă. L-am întrebat dacă vrea să ne ajute, adică să
ceară de la colectiv aprobare pentru o bucată de teren în grădina sa, la stradă, și să facă
un plan pentru construirea unei case, pe care să-l aprobe Consiliul Popular Comunal. A
fost de acord, a făcut așa, planul a fost aprobat și ne-am apucat să procurăm materiale.
• Oamenii erau săraci, dar au făcut mari sacrificii. Se procedase și în alte părți din țară
așa: o autorizație de construire a unei case, care să fie amenajată ca loc de închinare
pentru comunitate. Într-o zi, fratele gazdă a locului unde trebuia construit a venit la Iași
și am mers împreună la un depozit de materiale pentru a cumpăra bolțari. Când
camionul a trecut pe un drum printre lanuri, primarul comunei Andrieșeni și încă un
bărbat examinau o recoltă a colectivului. Ne-au văzut trecând.
• Am sosit la adresa de la destinație și am intrat în casă, șoferul așteptând. A apărut

primarul cu însoțitorul și l-a întrebat pe fratele S. A. ce are de gând să facă acolo. A spus
că va construi o casă. „Da?”, a întrebat el. Îl impresionase încărcătura de bolțari din
camion, un material nu chiar obișnuit în satul acela. „Dacă nu respecți planul, venim și
ți-o dărâmăm!”, l-a avertizat primarul.
• Fratele s-a descurajat. A venit în casă și mi-a povestit ce zisese primarul. I-am spus să
nu facă nicio mișcare până când nu aranjăm ceva.
• M-am dus la Consiliul Popular Județean, unde îl cunoșteam pe un inginer care lucra la
investiții, un om tare bun, care ajutase și la construirea casei de rugăciune de la
Războieni. I-am spus despre ce este vorba și mi-a promis că va merge la primărie în
Comuna Andrieșeni, de care depindea satul Spineni. S-a dus, în adevăr, și mi-a povestit
apoi ce vorbise cu primarul. Îl întrebase: „Aveți în Spineni un cetățean cu numele S. A.?”
„Da. Ce este cu el?” „El construiește o casă. E omul nostru, așa că să-l lăsați în pace.”
Secția de investiții de la județ era foarte respectată de primari, pentru că de ei depindea
74
construirea unor clădiri publice pe teritoriul comunelor.

Page
• Primarul a zis mai departe: „Da, îl las, dar să respecte planul.” Oricum, intervenția
avusese loc. Într-o dimineață, soția fratelui S. A. s-a dus la Andrieșeni la primar acasă și
l-a întrebat: „Domnule primar, de ce nu ne lăsați să construim casa?” „Construiți-o”, a
zis el, „dar să respectați planul.” „Bine, domnule primar, dar cine se mai ține exact de
plan ca să facem și noi așa?” Și i-a lăsat ceva încurajator.
• După vizita aceea, primarul a mers la fața locului și i-a spus fratelui: „Zidiți până la
înălțimea de un metru, apoi chemați-ne ca să constatăm. După plecarea noastră, faceți
cum vreți.” De necrezut! Dumnezeu lucra. Zecile de rugăciuni ajungeau la El și le lua în
seamă. Comunitatea a făcut așa și a așteptat vizita primarului, dar acesta nu mai venea.
L-a întâlnit odată fratele S. A. în tren și l-a întrebat: „Domnule primar, vă așteptăm.
N-ați venit.” Acesta a răspuns: „Faceți-vă acolo treaba.” Așa s-a construit casa de
rugăciune din Spineni, județul Iași, care este și acum în picioare, între timp devenind
proprietatea bisericii.
• În ziua inaugurării, pe 30 august 1980, fratele Costache Chiorăscu, președintele

Conferinței Bacău, a fost prezent și am avut o asistență numeroasă, mulți stând în
picioare afară la ferestre. Am anunțat că după serviciul divin va avea loc un botez în râul
Jijia, care curgea pe lângă sat. După ce a ținut predica și s-a așezat jos, peședintele
conferinței, un om bun și înțelegător, mi-a șoptit: „E bine să le spuneți că aceia care sunt
mai în vârstă sau obosiți pot să rămână acasă.” Mi-a venit rândul să fac anunțul și am zis
așa cum fusesem sfătuit, dar am încheiat astfel: „Dar, de fapt, pentru un așa eveniment,
ce mai contează dacă suntem obosiți?” Botezul a avut loc: două femei din localitate și
nouă persoane de la Iași. Am traversat câmpul până la râu împreună cu comunitatea și
a fost bucurie, s-au făcut fotografii.
• Mi-am încheiat activitatea în districtul Iași 1, după care am început slujba de consilier al
Uniunii de Conferințe și m-am mutat în București. După mult timp, secretarul
Conferinței Bacău m-a întrebat: „Ștefane, ce ai făcut la Spineni?” „Ce să fac? Se știe: am
construit o casă de rugăciune și am avut inaugurarea în prezența președintelui
conferinței.” „Nu asta”, a zis dânsul, și mi-a povestit că primarul de la Andrieșeni a făcut
o reclamație la județ, cum că adventiștii din Spineni au avut un mare botez în aer liber și
a fost multă lume prezentă.
• Am zis către secretarul conferinței, referindu-mă la primar: „Deștept om! A reclamat

botezul, ca să arate că își face datoria, dar o așa activitate deja nu mai are mare
importanță în ochii autorităților. Bine că nu a reclamat construcția, pentru că atunci am
fi intrat în mari încurcături!”
• Secretarul a aflat lucrul acesta de la inspectorul de culte al județului Iași. Acesta i-a
povestit că a fost la Andrieșeni ca să cerceteze plângerea primarului cu privire la botez.
75
Dar inspectorul i-a zis: „De ce nu ai scris mata pe apă că e otrăvită?” O glumă pe care
primarul a trebuit să o înghită. Dar el avea acoperire cu privire la construcție, și toată
Page
istoria s-a încheiat acolo. Slavă Domnului pentru călăuzirea și protecția Sa minunată!
„În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre!”
(06) Rugăciunile proorocului Ilie Tișbitul
• Profetul de care ne ocupăm acum se află în cer de circa 28 de secole. Un personaj

extrem de interesant, despre care este vorba atât în Vechiul, cât și în Noul Tetament. La
un moment dat era descurajat pentru că Izabela cea crudă îl amenințase cu moartea:
„Să mă pedepsească zeii cu toată sprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face
cu viața ta ce ai făcut tu cu viața fiecăruia din ei” (1 Împ 19,2). Se referea la proorocii lui
Baal, pe care Ilie îi junghiase la pârâul Chison (vezi capitolul 18,40).
• Atunci puternicul Ilie nu a mai fost Ilie. Pentru un scurt timp: „Ilie, când a văzut lucrul
acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața” (19,3). Undeva în pustie s-a așezat sub
un ienuper epuizat de puteri și s-a rugat așa: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul
(viața), căci nu sunt mai bun decât părinții mei” (versetul 4). A fugit de Izabela ca să-și
scape viața, acum se ruga Domnului să-i ia viața. Dar Domnul a zis altfel: „În niciun caz –
tu nu vei muri niciodată!” Nu i-a spus lui atunci așa, dar așa a fost.
• Iată-l răpit la cer, în prezența profetului următor, Elisei: „Pe când mergeau ei vorbind,
iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul și Ilie s-a înălțat la
cer într-un vârtej de vânt” (2 Împ 2,11). Ilie a mai venit pe acasă în timpul cât Isus era
încă pe pământ. Dar să cercetăm lucrurile altfel.
• În Noul Testament este vorba despre el de patru ori: în evanghelii, în Romani, și în

Epistola lui Iacov. Iată aceste patru pasaje:
(01) Amintit de Isus în predica de la Nazaret: „Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea
lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni, și când a venit o
foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel și, totuși, Ilie n-a fost trimis
la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului” (Luca 4,25.26).
(02) La schimbarea la față a Domnului Isus: „Și iată că li s-au arătat Moie și Ilie, stând de
vorbă cu El” (Matei 17,3; în prezența lui Petru, Iacov și Ioan).
(03) Într-o explicație a lui Pavel: „Nu știți ce zice Scriptura, în locul unde vorbește
despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: ,Doamne, pe
proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur și caută să-mi ia
viața!’? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? ,Mi-am păstrat șapte mii de bărbați, care nu
și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’” (Rom 11,2-4)
(04) Într-o referință a lui Iacov, fratele Domnului: „Ilie era un om supus acelorași
slăbiciuni ca și noi; și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani
76
și șase luni. Apoi s-a rugat din nou și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul” (Iac
5,17.18).
Page
• În Vechiul Testament, Ilie a apărut brusc în timpul lui Ahab cu o prezicere sumbră: „Ilie
Tișbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: ,Viu este Domnul, Dumnezeul
lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după
cuvântul meu’” (1 Împ 17,1). Ne aducem aminte că Domnul l-a ascuns și l-a hrănit la
pârâul Cherit, mai târziu în Sarepta Sidonului.
• Apoi s-a arătat înaintea lui Israel și a întâlnit poporul pe Muntele Carmel. Acolo l-a
învinuit pe împărat, când acesta a întrebat: „Tu ești acela care nenorocești pe Israel?”
(18,17). Profetul a răspuns cu curaj: „Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu și casa tatălui
tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului și te-ai dus după Baali” (versetul 18). Apoi l-a
somat: „Strânge acum pe tot Israelul la mine, la Muntele Carmel, pe cei patru sute
cincizeci de prooroci ai lui Baal și pe cei patrusute de prooroci ai Astarteei, care
mănâncă la masa Izabelei” (versetul 19).
• Împăratul l-a ascultat: „Ahab a trimis soli la toți copiii lui Israel și i-a strâns pe prooroci la
Muntele Carmel” (versetul 20). Atunci a apelat la popor să ia o decizie sănătoasă și
fermă: „,Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este
Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal!’ Poporul nu i-a
răspuns nimic” (versetul 21).
• Israel era derutat. Nu dispăruse complet cunoștința despre Dumnezeul lui Avraam, al lui
Isaac, și al lui Iacov, dar păgânismul îi zăpăcise. Cultul lui Baal și cel al Astarteei
prinseseră rădăcini adânci în popor și oamenii nu știau ce să mai creadă. Încercau să
meargă și într-o direcție și în alta, lucru imposibil, așa cum a zis Isus mai târziu: „Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt; sau va ține
la unul și-l va nesocoti pe celălalt; nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Mat
6,24).
• Dar tocmai așa ceva încerca Israel să facă în timpul lui Ahab: să slujească concomitent la
doi stăpâni – și lui Dumnezeu, și zeilor Izabelei. De aceea întrebarea hotărâtă a lui Ilie:
„Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele?” Așa era duplicitatea, dublă
șchiopătare. Dar sosise momentul pentru o decizie.
• Poporul nu i-a răspuns nimic. De ce? Fie pentru că nu aveau ce să răspundă, fie că
așteptau atunci să vadă ce este de făcut. Și Dumnezeu l-a folosit pe Ilie, profetul Său, în
cea mai clară și mai puternică demonstrație a existenței și a puterii Sale care s-a făcut
vreodată. E adevărat că Dumnezeu i-a spus mai târziu lui Ilie că mai are șapte mii de
servi credincioși, care nu s-au închinat la Baal (vezi capitolul 19,18), însă aceștia nu erau
prezenți acolo atunci sau așa se pare. De față era un popor dezorientat și dedat la
idolatrie, față în față cu un profet al Domnului, credincios, neînfricat și hotărât să
susțină cauza adevărului.
77
Page
• Un singur om al lui Dumnezeu în fața tuturor proorocilor păgâni și a împăratului
idolatru! O situație comparabilă numai cu apariția lui Martin Luther în fața Dietei din
Worms pentru apărarea adevărului, singur față în față cu mai marii lumii în vremea
aceea, călcători ai legii lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre acești mari slujitori ai Săi,
Dumnezeu i-a injectat un curaj nemărginit și o deosebită inspirație în vorbire. Așa cum a
zis Isus, nu ei au vorbit, ci Duhul Sfânt a vorbit prin ei (vezi Luca 12,12).
• Ideea propusă de Ilie a fost să se aducă doi junci, unul pentru slujitorii Baalilor și ai
Astarteei, iar celălalt pentru profetul Domnului. El a spus clar în fața poporului: „Apoi
voi să chemați numele dumnezeului vostru și eu voi chema numele Domnului.
Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Și tot poporul
a răspuns și a zis: ,Bine!’” (1 Împ 18,24)
• Iar proorocilor lui Baal le-a spus: „Alegeți-vă un junc din cei doi, pregătiți-l voi întâi,
pentru că sunteți mai mulți, și chemați numele dumnezeului vostru; dar să nu puneți
foc!” (Versetul 25). Au făcut așa și au început rugăciunea lor: „Și au chemat numele lui
Baal, de dimineață până la amiază, zicând: ,Baale, auzi-ne!’ Dar nu s-a auzit nici glas, nici
răspuns. Și săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră” (versetul 26).
• Atunci Ilie i-a provocat: „La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: ,Strigați tare, fiindcă
este dumnezeu; se gândește la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că
doarme și se va trezi’” (versetul 27). Ei nu au înțeles ironia și au procedat așa: „Ei au
strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele, până ce a curs
sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de
seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte” (versetele 28 și
29).
• E foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de înțeles, cum pot oamenii să ajungă la așa
barbarii, tăindu-se cu săbii și cu sulițe în numele religiei. Dar Satana îi duce acolo, când
ei se lasă stăpâniți de el. Poate că unii se miră de faptul că Ilie, profetul Domnului, și-a
bătut joc de ei, dar el era în slujba Domnului, inspirat de Duhul Sfânt în tot ce făcea în
ziua aceea. Mai mult, Domnul Însuși procedează la fel în situații asemănătoare: „Cel ce
șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei” (de împărații pământului răsculați
împotriva Lui, vezi psalmul 2,1-4; cuvintele citate sunt din versetul 4). Sau: „Domnul
râde de cel rău, căci vede că-i vine și lui ziua” (37,13).
• În continuare, Ilie s-a adresat poporului: „Ilie a zis atunci întregului popor: ,Apropiați-vă
de mine!’ Tot poporul s-a apropiat de el. Și Ilie a dres altarul Domnului, care fusese
sfărâmat. A luat douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, căruia
Domnul îi zisese: ,Israel îți va fi numele’ și a zidit cu pietrele acestea un altar în numele
Domnului. A făcut împrejurul altarului un șanț, în care încăpeau două măsuri de
78
sămânță. A așezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăți și l-a pus pe lemne. Apoi a zis:
,Umpleți patru vedre cu apă și vărsați-le pe arderea de tot și pe lemne.’ Și au făcut așa.
Page
Apoi a zis: ,Mai faceți lucrul acesta o dată.’ Și l-au făcut încăodată. Apoi a zis: ,Mai
faceți-l și a treia oară.’ Și l-au făcut a treia oară. Apa curgea în jurul altarului și au
umplut cu apă și șanțul” (1 Împ 18,30-35).
• Altar, da. Jertfa pregătită și pusă pe altar deasupra lemnelor, da. Dar de ce apă? De ce
apă unde era de așteptat să vină foc? Ilie spusese cu glas tare către proorocii falși și
către popor: „Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu”
(versetul 24). Foc trebuia să vină, dar de ce apă și atât de multă apă? Doar apa și focul
se elimină reciproc. Își făcea Ilie greutăți? Era o gafă? Scopul era să elimine orice
îndoială că nu a fost vorba de un foc obișnuit, aprins de profet pe neobservate, ci era un
foc foarte puternic, neobișnuit.
• Acum urmează rugăciunea lui Ilie, în 56 de cuvinte în versiunea Cornilescu a Bibliei. Iată
rugăciunea:
„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel! Fă să se știe astăzi că Tu ești

Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după
porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că
Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine!”
(Versetele 36 și 37)
• 56 de cuvinte, care se pot citi rar în circa 25 de secunde. Nu e exclus ca rugăciunea lui
Ilie să fi fost ceva mai lungă, iar noi să nu avem chiar toate cuvintele rostite de el, ci un
rezumat, ideile principale. Dar oricum, lungă nu putea fi. Proorocii falși folosiseră cea
mai mare parte a zilei, de dimineață până la amiază: „Când a trecut amiaza au aiurat
până în clipa când se aducea jertfa de seară” (versetul 29).
• După ora aceea a început Ilie activitatea: construirea altarului, aducerea apei, pregătirea
și așezarea lemnelor pe altar, tăierea juncului, desfacerea și așezarea lui pe altar. Apoi
rugăciunea. Oricum scurtă, mult mai scurtă decât ceremoniile sălbatice și strigătele
asurzitoare ale păgânilor. O rugăciune scurtă, la subiect, fierbinte.
• Și cu efect, care a lipsit totalmente la rugăciunile interminabile ale idolatrilor: „Atunci a

căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele și pământul, și a
supt și apa care era în șanț” (versetul 38). Acesta a fost efectul rugăciunii rostite de Ilie
Tișbitul, profetul Domnului.
• Și iată impresia profundă făcută asupra poporului de acel fenomen supranatural, care a
avut loc ca urmare a rugăciunii: „Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu fața
la pământ și au zis: ,Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul
Dumnezeu!’” (Versetul 39). Versetul 40 ne informează că, la inițiativa lui Ilie, au fost
nimiciți proorocii lui Baal.
79
Page
• Rugăciune. Ilie era un om al rugăciunii. Înainte de a ne referi la alte rugăciuni ale lui, să
analizăm această scurtă rugăciune de pe Muntele Carmel, în urma căreia a căzut foc din
cer și a mistuit jertfa, lemnele, pietrele, pământul și apa. Iată această analiză în opt
puncte:
(01) Rostire a numelui lui Dumnezeu.
(02) Identificare a Lui ca fiind Dumnezeul părinților lor, fondatori ai națiunii: Avraam,
Isaac, Israel.
(03) Apel ca Dumnezeu să demonstreze în ziua aceea că El este Dumnezeul adevărat în

Israel.
(04) Implorare ca Domnul să arate că el, Ilie, este slujitorul Său, și
(05) că toate acele lucruri le-a făcut după porunca Lui.
(06) Apel stăruitor ca Domnul să ia aminte: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă!”
(07) Arătare a scopului urmărit: ca poporul să ajungă să-L recunoască pe Domnul ca fiind
adevăratul Dumnezeu.
(08) Schimbare dorită și necesară: Domnul să le întoarcă astfel inima spre bine, să aibă
loc o reconvertire, o redeșteptare, o reformă.
• Am zis că este vorba și de alte rugăciuni ale lui Ilie, de aceea am intitulat tema aceasta
„Rugăciunile proorocului Ilie Tișbitul”. Una și cea mai importantă, cea mai studiată și
mai predicată, este aceasta de pe Muntele Carmel, în fața poporului, unde a fost
demonstrată prin foc ceresc existența Dumnezeului viu și adevărat.
• Ilie nu s-a temut atunci de viața lui, chiar dacă mai târziu a avut o șovăire și s-a refugiat
în pustie. Pe Carmel el, singur, L-a reprezentat pe Dumnezeul adevărat, și Domnul l-a
onorat pe profetul Său, răspunzând prin foc ceresc la rugăciunea sa.
• Celelalte rugăciuni sunt două, amândouă despre ploaie – să nu plouă și să plouă: „Ilie
era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a
plouat deloc în țară trei ani și șase luni. Apoi s-a rugat din nou și cerul a dat ploaie și
pământul și-a dat rodul” (Iac 5,17.18).
• Nu știm nimic altceva despre prima rugăciune a lui Ilie, când „s-a rugat cu stăruință să nu
plouă”; știm numai că s-a dus la Ahab și l-a anunțat: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui
Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după
cuvântul meu” (1 Împ 17,1). Decât după cuvântul lui pentru că el ea purtătorul de
cuvânt al lui Dumnezeu.
80
Page
• Rugăciunea a doua este aceea pe care am studiat-o pe larg. Iat-o pe a treia: „Apoi Ilie i-a
zis lui Ahab: ,Suite-te de mănâncă și bea, căci se aude vuiet de ploaie!’ Ahab s-a suit să
mănânce și să bea. Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului și, plecându-se la pământ, s-a
așezat cu fața între genunchi și a zis slujitorului său: ,Suie-te și uită-te spre mare!’
Slujitorul s-a suit, s-a uitat și a zis: ,Nu este nimic!’ Ilie a zis de șapte ori: ,Du-te iarăși!’ A
șaptea oară, slujitorul a zis: ,Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om.’
Ilie a zis: ,Suie-te și spune-i lui Ahab: ,Înhamă și pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia!’
Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a venit o ploaie mare.
Ahab s-a suit în car și a plecat la Izreel. Și mâna Domnului a venit peste Ilie, care și-a
încins mijlocul și a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel” (18,41-46).
• Șapte rugăciuni liniștite. Nimic de șase ori, iar după a șaptea a apărut un mic nor, cât o
palmă de om. După acest nor neînsemnat, Ilie l-a anunțat pe împărat să se grăbească să
plece, ca să nu-l prindă ploaia pe drum. Se pare că totuși l-a prins pe drum, pentru că
cerul s-a înnegrit, a pornit vântul și s-a dezlănțuit o ploaie mare „peste câteva clipe”.
• Vedeți credința lui Ilie în aceste două momente: (01) În versetul 41 se spune: „ . . . se
aude vuiet de ploaie”. Profetul îl auzea în avans, îl auzea când nu era nimic. (02) Apoi,
când un nor abia perceptibil s-a arătat, Ilie era sigur că va veni o ploaie îmbelșugată, și
aceasta a venit. Ilie nu se ruga așa, la un noroc – el credea în puterea rugăciunii și
proceda cum a zis Isus mai târziu: „De aceea vă spun că, orice lucru veți cere, când vă
rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea” (Marcu 11,24).
• UIltima rugăciune a lui Ilie, de data aceasta surprinzătoare, tristă, ciudată, în izbitor
contrast față de celelalte, a fost aceea de sub ienuper: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi
sufletul (viața), căci nu sunt mai bun decât părinții mei!” (1 Împ 19,4)
• I-a răspuns Dumnezeu la rugăciunea aceea de a-i lua viața? Da, i-a răspuns, dar în mod
invers: l-a luat la cer. Domnul a luat în mână viața lui Ilie și a făcut-o proprietatea Sa,
bucuria Sa, a prelungit-o la infinit. În mâna lui Dumnezeu, viața lui Ilie rămânea viață!
Ilie a trăit, trăiește și va trăi. Va trăi cât Dumnezeu, și așa vor trăi toți cei care se încred
în El, Îl iubesc, ascultă de El, și sunt oameni ai rugăciunii. Ai rugăciunii biruitoare. Amin!
* * * *
81
Page
RUGĂCIUNEA CAPTIVILOR ÎNTORȘI
DIN BABILON LA IERUSALIM (NEEM 9,5-37)

• „. . . să ne plecăm genunchiul.” Este poziția fizică ideală care se poate manifesta în

rugăciune. Totuși, nu numai așa se pot ruga oamenii. Isus a zis către ucenici: „Și, când
stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl
vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre” (Marcu 11,25).
• Plecarea genunchiului sau a genunchilor nu se limitează la această îndoire a picioarelor.

În unele cazuri picioarele nu se pot îndoi, sau lipsesc cu desăvârșire. Aceasta înseamnă
mai degrabă o plecare a sufletului în fața măririi Atotputernicului. În timpuri vechi se
mergea până acolo că oamenii se aruncau cu fața la pământ: „Unul dintre ei (cei zece
leproși), când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvindu-L pe Dumnezeu cu glas tare. S-a
aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulțumit. Era samaritean” (Luca
17,11-19; citate sunt versetele 15 și 16).
• Și în cer se face așa: „Când a luat (Mielul) cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și
patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului . . .” (Apoc 5,8).
• Sunt și situații extreme, când rugăciunea nu trebuie să fie amânată până când o poziție
corporală adecvată este posibilă. De când Se uită Dumnezeu mai mult la exterior? Când
profetul Samuel a fost impresionat de întâiul născut al lui Isai, gândind că acela trebuie
să fie viitorul împărat, Dumnezeu i-a zis: „Nu te uita la înfățișarea și înălțimea staturii lui,
căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește
ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Sam 16,7).
• E ușor de exagerat într-o parte sau în alta. Atitudinea fizică înaintea Atotputernicului nu
trebuie să o considerăm lipsită de importanță. Ea e importantă, pentru că arată gradul
nostru de respect față de Dumnezeu. Iată cum se comportă ființele cerești necăzute
care sunt în imediata Lui apropriere: „Serafimii stăteau deasupra Lui și fiecare avea șase
aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau.
Strigau unul la altul și ziceau: ,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul
este plin de mărirea Lui!’ Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna și casa s-a
umplut de fum” (Isa 6,2-4).
•
82
Nu e de mirare că neprihănitul Moise a fost copleșit de manifestarea prezenței lui

Dumnezeu: „Și priveliștea aceea (la Muntele Sinai) era așa de înfricoșătoare, încât Moise
Page
a zis: ,Sunt îngrozit și tremur!’” (Evr 12,21). De ce? „Fiindcă Dumnezeul nostru este un
foc mistuitor” (versetul 29). Auziți-l și pe Iacov: „Iacov s-a trezit din somn și a zis: ,Cu
adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut!’ I-a fost frică și a zis: ,Cât de
înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!’”
(Gen 28,16.17)
• Am zis și repet: nu trebuie să venim cu nepăsare înaintea Dumnezeului înfricoșat, nu cu

o atitudine trupească de indiferență și neglijență. Dar nici nu trebuie absolutizată latura
exterioară a ființei noastre, pentru că așa făceau fariseii și cărturarii. Trebuie să
înțelegem că sunt situații și stări când nu toate componentele vizibile pot fi satisfăcute:
un paralitic nu se mișcă deloc, dar poate înălța gândurile sale către Dumnezeu și
Dumnezeu îl înțelege. Ne putem ruga în orice loc și în orice situație, chiar când încărcăm
un camion cu fân sau când ne aflăm la volan. „Dumnezeu Se uită la inimă!”
• Prin rugăciune noi nu schimbăm nimic la Dumnezeu, ci tot ce trebuie schimbat și poate
fi schimbat a arătat Søren Kierkegard, un prolific filosof și scriitor danez: „Funcția
rugăciunii nu este de a-L influența pe Dumnezeu, ci mai degrabă de a schimba natura
celui ce se roagă.” „Pe măsură ce rugăciunea mea a devenit mai atentă și mai lăuntrică,
eu aveam tot mai puțin de zis. Până la urmă am ajuns complet tăcut. . . . Așa este. A te
ruga nu înseamnă a te asculta vorbind. Rugăciunea implică ajungerea la tăcere și
rămânerea în tăcere, așteptând până când Dumnezeu este auzit.” (În AZQUOTES)
• Dar mai bine a zis serva Domnului: „Rugăciunea este deschiderea inimii către Dumnezeu
ca în fața unui prieten. Nu că ar fi necesar lucrul acesta ca să-I aducem la cunoștință lui
Dumnezeu ce suntem noi, ci pentru a ne face pe noi în stare să-L primim. Rugăciunea
nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne ridică pe noi la El” (Steps to Christ/Calea către
• Cineva a zis că, pentru a supraviețui, noi avem nevoie de aceste patru elemente
fundamentale: aer, apă, hrană, lumină. Isus S-a comparat cu toate acestea și așa este El
pentru noi: aer, apă, pâine, lumină. Despre pâine și despre lumină El a zis, în mod
explicit:
- „Eu sunt Pâinea vieții. . . . Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer” (Ioan 6,48.51).
- „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieții” (8,12).
• Deși nu S-a pronunțat la fel cu privire la apă și aer, această comparație reiese din
cuvintele Sale:
- „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi
da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un
83
izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (4,13.14)

Page
- „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare și a
strigat: ,Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima
lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura’” (7,37.38).
- „În El era viața și viața era lumina oamenilor” (1,4). El a suflat „suflare de viață”
(respirație, aer) în nările lui Adam, ca să devină „un suflet viu” (Gen 2,7). Și Își susține
creaturile în continuare: „El ține în mână sufletul a tot ce trăiește, suflarea oricărui trup
omenesc” (Iov 12,10).
• La aceste nevoi vitale trebuie adăugată neapărat și rugăciunea. În 2 Petru 1,3, apostolul
a zis: „Dumnezeiască Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia”. În „viață” se
încadrează elementele discutate, în „evlavie” componenta spirituală a existenței
noastre, legătura sufletească cu Dumnezeu, rugăciunea, care este o „respirație a
sufletului”: „Rugăciunea este respirația sufletului. Este secretul puterii spirituale”
(Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 254). Cum nu se poate trăi fără aer, apă,
hrană, lumină, în viața fizică, tot așa nu se poate supraviețui în viața spirituală fără
rugăciune.
- Psalmul 65,5: „În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii
noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării.”
- Psalmul 116,1.2: „Îl iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El
Și-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viața mea.”
- Neemia 4,9: „Ne-am rugat Dumnezeului nostru și am pus o strajă zi și noapte ca să ne

apere împotriva loviturilor lor.”
- Proverbe 15,29: „Domnul Se depărtează de cei răi, dar ascultă rugăciunea celor
neprihăniți!”
- 2 Corinteni 1,11: „Voi înșivă ne veți ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea
făcută nouă prin rugăciunile multora să fie pentru mulți un prilej de mulțumiri lui
Dumnezeu pentru noi.”
(03) Nu așa
84
• Mântuitorul nostru a zis de mai multe ori în Predica de pe Munte: „Ați auzit că s-a zis
Page
celor din vechime . . ., dar Eu vă spun . . .”. Desființa El preceptele vechi și le înlocuia cu
altele? Nu, ci arăta profunzimea poruncilor, ridica ștacheta, îi conducea pe oameni la o
mai bună, mai completă, mai clară înțelegere a voinței lui Dumnezeu cu privire la ei.
• Astfel, se găsesc în Vechiul Testament, în special în Psalmi, unele cazuri când oamenii I
s-au adresat Domnului cu termenul „Dumnezeule!” De exemplu: „Dumnezeule!
Dumnezeule!, pentru ce m-ai părăsit . . .?” (22,1). Aceste cuvinte erau profetice și au
fost rostite de Isus pe cruce (vezi Matei 27,46). Dar chiar El a preferat un alt apelativ în
rugăciunile și exprimările Sale de bucurie sau implorare și anume: „Tată!” Iată exemple:
„Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului . . .” (Mat 11,25). „Și ce voi zice?
,Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?’” (Ioan 12,27). „Tată, a sosit ceasul!” (17,1).
„Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum
voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Mat 26,39).
• Așa i-a învățat El și pe oameni să se adreseze în rugăciune: „Iată dar cum trebuie să vă
rugați: ,Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se numele Tău . . .” (6,9).
• Trebuie să evităm termeni grandioși și împerecheri de cuvinte care nu se cuvine să fie

rostite în rugăciune de noi, muritorii. Iată ce a scris profetesa:
„Am văzut că numele sfânt al lui Dumnezeu trebuie folosit cu respect și solemnitate.
Cuvintele ,Dumnezeu atotputernic’ sunt puse alături și folosite de unii în rugăciune
într-un mod nepăsător, nechibzuit, ceea ce Îi displace Lui. Aceștia nu au un înțeles clar
despre Dumnezeu sau despre adevăr, altfel nu ar vorbi atât de nerespectuos despre
Dumnezeul cel mare și înfricoșat, care îi va judeca în curând în ziua de apoi. A zis
îngerul: ,Nu le puneți alături, pentru că numele Său este înfricoșat.’ Cei ce înțeleg
măreția și maiestatea lui Dumnezeu vor rosti numele Lui cu buzele lor cu solemnitate
sacră. El locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia; niciun om nu poate să-L
vadă și să trăiască. Am văzut că aceste lucruri trebuie să fie înțelese și corectate înainte
ca biserica să poată înainta.” (Early Writings/Experiențe și viziuni pagina 122)
• Avem un exemplu de așa reverență în comportarea și exprimarea serafimilor: „Serafimii

stăteau deasupra Lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își
acopereau picioarele și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau:,Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!’ Și se zguduiau ușiorii ușii
de glasul care răsuna și casa s-a umplut de fum” (Isa 6,2-4).
• Cineva a zis că noi vorbim prea mult în rugăciune. Ați pățit-o în conversații, când
interlocutorul vorbește tot timpul și nu mai apucați deloc să ziceți ceva? Da, noi vorbim
prea mult în rugăciune, când ar trebui să-L lăsăm și pe Dumnezeu să ne vorbească. Da,
El ne vorbește în multe feluri: prin predici, prin Biblie când o citim sau o studiem, prin
alți oameni. Dar ne poate vorbi și prin rugăciune. Cum? Foarte bine. Vă voi da un
85
exemplu. Un pastor a fost invitat într-o casă unde sora suferea de sângerare în urma
unei nașteri; încercase multe, dar degeaba. S-au plecat și s-au rugat. Când s-au ridicat
Page
de la rugăciune, pastorul a întrebat dacă au folosit un anumit remediu, bazat pe o

plantă. Ei au zis că nu. Sora suferindă a folosit apoi tratamentul acela și s-a vindecat.
Pastorul a primit inspirație de sus în timpul rugăciunii.
• Când ne rugăm e bine să mai facem și pauze. Să și așteptăm. Să-L lăsăm și pe

Dumnezeu să ne vorbească. Biblia ne îndeamnă așa:
- „Taci înaintea Domnului și nădăjduiește în El!” (Ps 37,7)
- „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu!” (46,10)
- „Domnul însă este în templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Hab
2,20)
- „Orice făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a și sculat din locașul Lui cel sfânt!”
(Zah 2,13)
• În toate aceste texte este vorba de tăcerea-respect, dar trebuie știut că atunci când ne
rugăm trebuie să avem și momente de tăcere, ca să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne
vorbească prin Duhul Său. Dumnezeu știe dinainte ce vrem noi să spunem: „Căci nu-mi
ajunge cuvântul pe limbă și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul” (Ps 139,4). Înseamnă să
nu mai spunem nimic? Nu așa, noi trebuie să ne exprimăm, aceasta este rugăciunea,
dar ea nu trebuie să fie un monolog, ci Dumnezeu să poată comunica minții și inimii
noastre cuvintele Sale.
• Am auzit în copilărie o ilustrație care suna cam așa: la ușa unei clădiri era un băiețaș care
se străduia să ajungă cu degetul la butonul soneriei, dar nu reușea. Atunci un trecător
s-a oprit și l-a ridicat în brațe ca să poată suna, apoi l-a lăsat jos. Băiețașul a zis apoi:
„Acum să fugim!” El nu dorea să întâlnească pe cineva din casă, ci se juca, îi plăcea să
sune acolo. Iar morala pe care mi-o amintesc este că de multe ori noi doar Îl sunăm pe
Dumnezeu prin rugăciune, dar fugim de El înainte de a avea ocazie să ne spună ceva.
• Am citat unele texte despre tăcere înaintea Domnului și am aplicat aspectul acela și la
rugăciune. Dar iată un alt text, unul din multe, care ne cheamă să ascultăm: „Ascultați,
ceruri, și ia aminte, pământule, căci Domnul vorbește” (Isa 1,2).


86

Page
66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).
87

Page

• De la 9 ianuarie 1976 până la 31 august 1980 am păstorit districtul Iași 1, format din
comunitățile Iași, Perieni, Spineni. Iași însemna atunci Iași/Sărărie, singura comunitate
din Iași. Ne adunam în clădirea situată pe strada Sărărie 127, o casă mare, boierească.
La un moment dat, proprietăreasa, care locuia în București, s-a hotărât să vândă casa și
a întrebat comunitatea noastră dacă este dispusă să o cumpere. Gest normal, pentru că
serviciile noastre divine erau ținute la adresa aceea de mulți ani. Biserica nu poseda o
proprietate în orașul Iași, absolut nimic, niciun metru pătrat, nicio cărămidă. Sediul era
închiriat și acum era de vânzare.
• Ocazie bună, dar cultele aveau nevoie de aprobare de la stat pentru a cumpăra
proprietăți. O astfel de aprobare trebuia să obținem de la Consiliul Popular Municipal,
ceea ce nu era ușor. Cum formalitățile acestea cereau timp, proprietăreasa nu a mai
așteptat, ci a vândut casa: familiei Scripcaru o parte din clădire, în spate, iar familiei
Bardaș, inginer silvic care, din câte îmi amintesc, venea de la Suceava, partea din față,
unde se aflau sala de cult și camera anexă. Era loc strâmt și întunecos, cu ferestre
numai în spate, la stradă. Noul venit deținea sala și un apartament în care locuise
pastorul Tore Diaconescu, care servise comunitatea înainte de mine.
• Domnul Bardaș, deși era un om de treabă, avea nevoie de spațiu și ne-a cerut să ne
mutăm. Unde? Cum? Văzând că nu avem soluție, ne-a oferit să cumpărăm noi casa de
la el. Dar și aci problema formalităților legale rămânea. La 4 martie 1977 a avut loc
puternicul cutremur de pământ, care a produs unele crăpături în pereții sălii de adunare.
L-am întrebat pe inspectorul de culte: „Domnule Andronic, ce să fac, eu nu am curaj să
adun oamenii acolo în astfel de condiții?” Nici el nu a zis să o fac. Atunci am încercat să
forțăm autoritățile să ne înțeleagă și iată cum: ne-am dus ca să ne adunăm, alternativ, la
comunitățile Goruni, Rediu, Perieni, Spineni, din martie până în septembrie.
• Speram ca autoritățile să se sesizeze că umblăm așa în masă și să se simtă deranjate, dar

nu a zis nimeni nimic. Atunci, pentru că venea toamna, am zis: „Fraților, trebuie să
reparăm crăpăturile și să ne adunăm mai departe acolo.” Și așa am făcut.
88
Page
• Am dorit să construim o casă de rugăciune sau să cumpărăm o clădire, aceea sau alta,
dar din nou problema aprobării de la primărie. În timp ce președintele Consiliului
Județean era Ion Iliescu, devenit mai târziu președintele României, primar era Ion
Manciuc. Iliescu era apreciat de subalterni, pentru că era amabil și se purta frumos cu
ei. Dar Manciuc era un zbir, temut de toată lumea.
• Am încercat pe diferite căi să ne apropiem de el (așa, românește), dar a fost imposibil.

În cele din urmă, m-am hotărât să merg la el în audiență. Era dur cu cetățenii; din câte
am auzit, când o femeie a venit și a spus că nu are locuință, el a desenat o casă pe o
bucată de hârtie și a zis: „Poftim casă! De unde să-ți dau eu una?” Și urma să am
audiență la el, audiență care s-a aprobat!
• Pe coridor era mai mulți care își așteptau rândul, șezând pe scaune. Toate scaunele
erau ocupate, așa că eu am stat în picioare și mergeam de la un capăt la altul al acelei
sălițe foarte înguste, situate la etaj. O doamnă m-a privit și a zis: „Nu trebuie să fiți
îngrijorat!” Nu știu ce a observat la mine, dar încurajarea sa mi s-a părut interesantă,
parcă îmi vorbea un înger.
• Purtat pe aripile multor rugăciuni și ale mele, am intrat în audiență. I-am spus cum mă
numesc și cine sunt, iar el m-a întrebat: „Ați fost la doctor?” Întrebarea m-a uimit, dar el
a continuat: „De fapt, dumneavoastră nu mergeți la doctor, ci vă rugați!” L-am
întrerupt: „Ne rugăm și lucrăm!” „A, da, combinați utilul cu frumosul!” (cam așa ceva).
A continuat: „Doctorul întreabă: ,Ce vă doare, care e problema?’” Am răspuns: „Nu
avem casă de rugăciune. Trebuie să construim una, sau să cumpărăm clădirea în care ne
adunăm. Înțelegem situația creată de cutremur și promitem solemn că nu vom bate un
cui până când criza de materiale va fi depășită.”
• Și i-am pus pe birou o coală de hârtie cu o astfel de cerere, semnată de mulți membri ai
comunității. A aduna semnături era ceva nedorit de autorități, dar nu am avut de ales.
Primarul a luat hârtia. Mă așteptam să o arunce la coș și să mă dea afară, dar nu a
făcut-o. S-a uitat la cerere, la semnături, apoi a zis: „Dacă plenul celor 70 (aproximativ)
de deputați este de acord, problema este rezolvată.”
• Și am plecat. Plenul deputaților? Nu știu dacă le-a prezentat-o vreodată, dar am aflat că
ar fi zis: „Câtă vreme sunt eu aici, adventiștii nu vor cumpăra, nu vor construi!” Am spus
în comitet, lucru foarte primejdios, pentru că puteam fi raportat: „Fraților, dacă este
adevărat că a zis așa, înseamnă că mult timp nu mai rămâne acolo, pentru că toți cei
care s-au ridicat fățiș împotriva lucrării lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, au
plătit.”
• Ion Manciuc s-a îmbolnăvit grav și a fost internat în spital la București. Am vorbit la
89
telefon cu fratele Costache Chiorăscu, președintele conferinței, nu-mi amintesc despre

Page
ce. Dânsul a folosit ocazia și m-a întrebat: „E adevărat că . . .?” Eu l-am întrerupt și am
zis: „Da, e adevărat!” Atât, criptic, codificat, dar nu era vorba doar de boală!
• Și acum, minunea minunilor: în timp ce Ion Manciuc murea în spital la București, primul
vice-președinte ale Municipiului Iași ne-a aprobat cumpărarea casei în care ne adunam.
Am primit banii de la conferință, 400.000 de lei (o sumă mare pe atunci, dar ne trebuia
casă!), am mers la notariat cu contabilul Uniunii de Conferințe și cu domnul Bardaș,
pentru semnarea actului de vânzare-cumpărare. De atunci, Comunitatea Adventistă de
Ziua a Șaptea posedă clădirea din strada Sărărie 127, unde s-au făcut modificări și s-a
construit încă o clădire, pentru că terenul e mare. Slavă Domnului!
• Când am avut o înmormântare, am văzut în cimitirul Eternitatea un mormânt pe piatra

căruia era scris: ION MANCIUC. E trist, dar omul acela s-a ridicat împotriva lui
Dumnezeu și l-a costat. Apa trece, pietrele rămân. Lucrarea lui Dumnezeu a continuat
și continuă, pentru că „porțile locuinței morților nu o vor birui”, potrivit cu cuvintele lui
Isus din Matei 16,18.
• A zis psalmistul: „Iată omul care nu-L lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în
bogățiile lui cele mari și se bizuia pe răutatea lui” (Ps 52,7). Așa a zis Dumnezeu către
înfumuratul Sanherib, împăratul Asiriei: „Pe cine ai batjocorit și ai ocărât tu? Împotriva
cui ți-ai ridicat glasul și ți-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel . . . . Deci,
pentru că ești mânios împotriva Mea și mândria ta a ajuns până la urechile Mele, voi
pune veriga Mea în nările tale și zăbala Mea între buzele tale și te voi face să te întorci
pe drumul pe care ai venit” (Isa 37,23.29).
• Sfârșitul acestui împărat păgân care asediase Ierusalimul a fost așa: „Îngerul Domnului a
ieșit și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii de oameni. Și, când s-au
sculat dimineața, iată că toți aceștia erau niște trupuri moarte. Atunci Sanherib,
împăratul Asiriei, și-a ridicat tabăra, a plecat și s-a întors; și a rămas la Ninive. Și, pe
când stătea cu fața la pământ, rugându-se în casa lui Nisroc, dumnezeul său, fiii săi,
Adramalec și Șarețer, l-au lovit cu sabia și au fugit în țara Ararat. Și în locul lui a domnit
fiul său Esar-Hadon” (versetele 36-38).
(06) Rugăciunea captivilor întorși din Babilon

la Ierusalim (Neem 9,5-37)
• Dumnezeu l-a chemat pe Avraam pentru ca din sămânța lui să se formeze un popor
consacrat, păzitor al poruncilor, reprezentantul cerului într-o lume nelegiuită. I-a spus
de la început: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen 12,3).
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța Ta” (22,18). Și „Sămânța”
aceea unică era Hristos (vezi Galateni 3,16).
90
• Urmașii lui Avraam s-au înmulțit în câteva sute de ani, devenind un popor numeros, așa
Page
cum vestise Dumnezeu: „. . . te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult
sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Gen 22,17). În a
doua carte a Bibliei chiar se spune așa: „Fiii lui Israel s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut
și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei” (Exod 1,7). Țara era Egiptul, care
după moartea lui Iosif și mai târziu a devenit o țară a robiei, de unde i-a scos Dumnezeu:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei”
(20,2).
• Domnul a vrut ca ei să-și aducă întotdeauna aminte de marea izbăvire și să fie

recunoscători pentru ea: „Adu-ți aminte că și tu au fost rob în țara Egiptului și Domnul,
Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins” (Deut 5,15). Au fost robi!
• Auziți cum s-au comportat ei mai târziu, după ce Domnul a adăugat la izbăvirea din robia
Egiptului oferirea țării promise, Canaanul: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieții
lui Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate
lucrurile mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel. . . . Tot neamul acela de oameni a
fost adăugat la părinții lui și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu-L
cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu
plăcea Domnului și au slujit Baalilor. L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților lor,
care-i scosese din țara Egiptului, și au mers după alți dumnezei, dintre dumnezeii
popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor și L-au mâniat pe Domnul. L-au
părăsit pe Domnul și i-au slujit lui Baal și Astarteelor” (Jud 2,7.10-13).
• Au urmat judecătorii și împărații, unii temători de Dumnezeu cu adevărat, alții parțial

sau deloc. A fost o succesiune de reveniri și recăderi, de reforme și de apostazii, până
când Domnul S-a văzut silit să le dea lecția cea mai aspră – captivitatea. „Toate
căpeteniile preoților și poporul au înmulțit și ei fărădelegile, după toate urâciunile
neamurilor, și au pângărit casa Domnului, pe care o sfințise El în Ierusalim. Domnul,
Dumnezeul părinților lor, le-a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze,
căci voia să-l cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui
Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui, până când mânia
Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cron 36,14-16).
• Împărăția de nord, Israel, a fost cucerită de asirieni în anul 722 înainte de Hristos și
locuitorii au fost duși în robie, iar Iuda a împărtășit aceași soartă când Nebucadnețar le-a
cucerit țara în invaziile din 605, 397 și 386. La ultima invazie Ierusalimul a fost devastat
și o mare parte a poporului rămas a fost dusă în captivitatea babiloniană: „În ziua a
zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadnețar, împăratul
Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba
împăratului Babilonului. El a ars casa Domnului, casa împăratului, și toate casele
Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari. Toată oastea haldeilor, care era cu
căpetenia străjerilor, a dărâmat de asemenea toate zidurile dimprejurul Ierusalimului.
91
Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, a luat prinși de război o parte din cei mai săraci din
popor, pe aceia din popor care rămăseseră în cetate, pe cei ce se supuseseră
Page
împăratului Babilonului, cealaltă rămășiță a mulțimii” (Ier 52,12-15).

• Iată cum e descrisă în alt loc starea jalnică a Ierusalimului: „Istorisirea lui Neemia, fiul lui
Hacalia. În luna Chișleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit
Hanani, unul dintre frații mei, și câțiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre iudeii
scăpați care mai rămăseseră din robie, și despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: ,Cei ce au
mai rămas din robie sunt acolo în țară, în cea mai mare nenorocire și ocară; zidurile
Ierusalimului sunt dărâmate și porțile sunt arse de foc’” (Neem 1,1-3).
• Domnul îi avertizase pe copiii Săi despre urmările necredincioșiei, care până la urmă au
venit, din cauza îndărătniciei și răzvrătirii lor. Totuși, iubirea Sa i-a urmărit și în țara
robiei, lucrând pentru ei acolo. El limitase timpul robiei lor la șaptezeci de ani: „Dar iată
ce zice Domnul: ,De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce
aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în
locul acesta” (Ier 29,10).
• Încă în timpul lui Moise, înainte de cucerirea țării promise, Domnul prezisese
binecuvântările care vor însoți ascultarea de poruncile Sale și blestemurile care vor
însoți neascultarea (vezi Deuteronom 28,1-68). Iată condiția pe baza căreia Dumnezeu îi
va primi din nou după rătăcirile și captivitatea lor: „Își vor mărturisi fărădelegile lor și
fărădelegile părinților lor, călcările de lege pe care le-au săvârșit față de Mine și
împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora și Eu M-am împotrivit
lor și i-am adus în țara vrăjmașilor lor. Și atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri și
vor plăti datoria fărădelegilor lor” (Lev 26,40.41).
• Și mai departe Domnul a făgăduit: „Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu
Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac și de legământul Meu cu
Avraam, și Îmi voi aduce aminte de țară. Țara însă va trebui să fie părăsită de ei și se va
bucura de Sabatele ei în timpul când va rămâne pustiită departe de ei; și ei vor plăti
datoria fărădelegilor lor, pentru că au nesocotit poruncile Mele și pentru că sufletul lor a
urât legile Mele. Dar și când vor fi în țara vrăjmașilor lor nu-i voi lepăda de tot și nu-i voi
urî până acolo încât să-i nimicesc de tot și să rup legământul Meu cu ei, căci Eu sunt
Domnul, Dumnezeul lor. Căci Îmi voi aduce aminte spre binele lor de vechiul legământ,
prin care i-am scos din țara Egiptului, în fața neamurilor, ca să fiu Dumnezeul lor. Eu
sunt Domnul” (versetele 42-45).
• Daniel a citit în cartea profetului Ieremia prezicerea Domnului și s-a rugat în legătură cu
ea: „Eu, Daniel, am văzut din cărți că trebuia să treacă șaptezeci de ani pentru
dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către
proorocul Ieremia” (Dan 9,2).
• Domnul a mișcat inima lui Cir, împăratul Persiei, care a dat acest decret în primul an al
92
domniei lui: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărățiile pământului și
mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui?
Page
Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim în Iuda și să zidească acolo casa
Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la
Ierusalim. Oriunde locuiesc rămășițe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le
dea argint, aur, avere și vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru casa lui Dumnezeu,
care este la Ierusalim!” (Ezra 1,2-4)
• S-au întors unele grupuri de iudei și și-au reluat viața în țara străbunilor lor, reconstruind
templul și reparând stricăciunile făcute Ierusalimului. Au fost totuși vremuri grele, cu
necazuri cauzate de dușmani externi și interni. Fiii robiei întorși în Iuda nu au fost în
totul credincioși Domnului, ci s-au făcut nedreptăți, a fost nesocotit Sabatul, s-au
încheiat căsătorii cu locuitorii păgâni din zona aceea.
• Au fost însă conducători spirituali, energici și gata de sacrificiu, care au făcut eforturi ca
să producă o redeșteptare autentică între cei întorși din captivitate. Capitolul 9 din
Neemia include o rugăciune lungă de care ne vom ocupa în continuare. Începutul
capitolului arată trezirea care i-a adus pe refugiați laolaltă: „În a douăzeci și patra zi a
aceleiași luni, copiii lui Israel s-au adunat, îmbrăcați în saci și presărați cu țărână, pentru
ținerea unui post. Cei ce erau din neamul lui Israel, despărțindu-se de toți străinii, au
venit și și-au mărturisit păcatele lor și fărădelegile părinților lor. După ce au șezut jos, au
citit în cartea legii Domnului, Dumnezeului lor, a patra parte din zi; și altă a patra parte
din zi și-au mărturisit păcatele și s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor”
(versetele 1-3).
• Este dată o listă de conducători care au avut inițiativa în organizarea adunării de

rugăciune: „Iosua, Bani, Cadmiel, Șebania, Buni, Șerebia, Bani și Chenaani” (versetul 4).
Se spune că ei „s-au suit pe scaunul leviților și au strigat cu glas tare către Domnul,
Dumnezeul lor” (același verset). Apoi: „Și leviții Iosua, Cadmiel, Bani, Hașabnia, Șerebia,
Hodia, Șebania și Petahia au zis . . .” (versetul 5). S-a început cu o chemare: „Sculați-vă și
binecuvântați-L pe Domnul, Dumnezeul vostru, din veșnicie în veșnicie!” (Același
verset). Apoi rugăciunea.
- Versetul 5: Nicio laudă nu este suficientă pentru a atinge maximum meritat de

Dumnezeu, vrednicia Sa este incomensurabilă: „Binecuvântat să fie numele Tău cel
slăvit, care este mai pe sus de orice binecuvântare și de orice laudă!”
- Versetul 6: Afirmarea adevărului că Dumnezeu a creat toate lucrurile, este autorul

vieții, și primește închinarea cuvenită: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile
cerurilor și toată oștirea lor și pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele.
Tu dai viață tuturor acestor lucruri și oștirea cerurilor se închină înaintea Ta.”
- Versetele 7-8: O scurtă referire la chemarea lui Avram, la făgăduința făcută de Domnul
lui că îi va da țara Canaan și aprecierea că Dumnezeu Și-a respectat cuvântul, pentru că
93
El este drept: „Tu, Doamne Dumnezeule, l-ai ales pe Avram, l-ai scos din Ur din Haldea și
i-ai pus numele Avraam. Tu ai găsit inima lui credincioasă înaintea Ta, ai făcut legământ
Page
cu el și ai făgăduit că vei da seminței lui țara cananiților, hetiților, amoriților, fereziților,
iebusiților și ghirgasiților. Și Ți-ai ținut cuvântul, căci ești drept.”
- Versetele 9-10: Evocarea faptelor mărețe ale lui Dumnezeu pentru scoaterea copiilor
lui Israel din țara Egiptului: „Tu ai văzut necazul părinților noștri în Egipt și le-ai auzit
strigătele la Marea Roșie. Ai făcut semne și minuni împotriva lui faraon, împotriva
tuturor slujitorilor lui și împotriva întregului popor din țara lui, pentru că știai cu câtă
îngâmfare se purtaseră față de părinții noștri, și Ți-ai arătat slava Ta, cum se vede
astăzi.”
- Versetele 11-12: Domnul i-a trecut prin Marea Roșie ca pe uscat, înecându-i în ea pe
cei ce-i urmăreau, și i-a călăuzit prin pustie în mod minunat: „Ai despărțit marea înaintea
lor și au trecut pe uscat prin mijlocul mării, dar i-ai prăbușit în adânc, ca o piatră în
fundul apelor, pe cei ce-i urmăreau. I-ai călăuzit ziua printr-un stâlp de nor și noaptea
printr-un stâlp de foc, care le lumina drumul pe care aveau să-l urmeze.”
- Versetele 13-14: Domnul le-a dat legea Sa la Muntele Sinai și i-a instruit în toate
lucrurile prin robul Său Moise: „Te-ai pogorât pe Muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea
cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și orânduiri minunate.
Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt și le-ai dat prin robul Tău Moise porunci,
învățături și o lege.”
- Versetul 15: Domnul a avut grijă să le asigure hrană și apă în tot timpul călătoriilor lor:
„Le-ai dat, de la înălțimea cerurilor, pâine, când le era foame, și ai scos apă din stâncă
atunci când le era sete. Și le-ai spus să intre în stăpânirea țării pe care juraseși că le-o
vei da.”
- Versetele 16-17: Părinții lor s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au fost
neascultători: „Dar părinții noștri s-au îngâmfat și și-au înțepenit grumazul. N-au urmat
poruncile Tale, n-au vrut să asculte și au dat uitării minunile pe care le făcuseși pentru
ei. Și-au înțepenit grumazul și, în răzvrătirea lor, și-au pus o căpetenie ca să se întoarcă
în robia lor.”
- Versetul 17: E arătat, în contrast, cum S-a purtat El cu răzvrătiții: „Dar Tu, Tu ești un
Dumnezeu gata să ierți, îndurător și milostiv, încet la mânie și bogat în bunătate.”
- Versetele 17-21: Domnul nu i-a lipsit de hrană și de călăuzire prin pustie, în ciuda
necredincioșiei și răzvrătirilor lor: „Și nu i-ai părăsit nici chiar atunci când și-au făcut un
vițel turnat și au zis: ,Iată dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt!’ și s-au dedat la mari
ocări față de Tine. În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în pustie și stâlpul de nor
n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, nici stâlpul de foc să le lumineze noaptea
drumul, pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înțelepți;
n-ai îndepărtat mana Ta de la gura lor și le-ai dat apă să-și potolească setea. Patruzeci
94
de ani ai avut grijă să-i hrănești în pustie și n-au dus lipsă de nimic, hainele nu li s-au
învechit și picioarele nu li s-au umflat.”
Page
- Versetele 22-25: Potrivit făgăduinței date lui Avraam și repetate de multe ori după
aceea, Domnul le-a dat ca moștenire Canaanul, cu toate bogățiile deja existente acolo,
s-au înmulțit și au avut parte de prosperitate: „Le-ai dat în mână împărății și popoare,
ale căror ținuturi le-ai împărțit între ei, și au stăpânit țara lui Sihon, împăratul
Hesbonului, și țara lui Og, împăratul Basanului. Le-ai înmulțit fiii ca stelele cerului și i-ai
adus în țara despre care spuseseși părinților lor că au s-o ia în stăpânire. Și fiii lor au
intrat și au luat țara în stăpânire; i-ai smerit înaintea lor pe locuitorii țării, cananiții, și i-ai
dat în mâinile lor, împreună cu împărații și popoarele țării, ca să le facă ce le place. Au
ajuns stăpâni pe cetăți întărite și pe pământuri roditoare, au stăpânit case pline de tot
felul de bunătăți, puțuri săpate, vii, măslini și pomi roditori din belșug; au mâncat, s-au
săturat, s-au îngrășat și au trăit în desfătări, prin bunătatea Ta cea mare.”
- Versetul 26: În loc de recunoștință și laudă, Dumnezeu a avut parte de ingratitudine și

răzvrătire din partea lor: „Totuși, ei s-au răsculat și s-au răzvrătit împotriva Ta. Au
aruncat legea Ta în spatele lor, i-au ucis pe proorocii Tăi, care-i rugau fierbinte să se
întoarcă la Tine și s-au dedat la mari ocări față de Tine.”
- Versetul 27: Ca urmare, Dumnezeu Și-a luat mâna de pe ei pentru un timp, izbăvindu-i
apoi din nou: „Atunci i-ai lăsat în mâinile vrăjmașilor lor, care i-au apăsat. Dar, în
vremea necazului lor, au strigat către Tine și Tu i-ai auzit de la înălțimea cerurilor și, în
îndurarea Ta cea mare, le-ai dat izbăvitori care i-au scăpat din mâinile vrăjmașilor lor.”
- Versetul 28: Izbăvirea i-a ajutat, dar nu i-a schimbat: „Când au avut odihnă, au început
iarăși să facă rău înaintea Ta. Atunci i-ai lăsat în mâinile vrăjmașilor lor, care i-au
stăpânit. Dar din nou au strigat către Tine și Tu i-ai auzit de la înălțimea cerurilor și, în
marea Ta îndurare, i-ai izbăvit de mai multe ori.”
- Versetele 29-30: Repetatele lor apostazii le-au pricinuit tot felul de necazuri, dar au
continuat așa, respingând apelurile Domnului la pocăință: „I-ai rugat fierbinte să se
întoarcă la legea Ta, dar ei au stăruit în îngâmfarea lor, n-au ascultat de poruncile Tale,
au păcătuit împotriva orânduirilor Tale, care îl fac viu pe cel ce le împlinește, Ți-au întors
spatele cu îndărătnicie, și-au înțepenit grumazul și n-au ascultat. I-ai îngăduit astfel
mulți ani, le-ai dat înștiințări prin Duhul Tău, prin prooroci, și tot n-au luat aminte.
Atunci i-ai dat în mâinile unor popoare străine.”
- Versetul 31: Domnul a continuat să fie răbdător și bun cu poporul Său rătăcit, chiar în
cele mai întunecate timpuri ale istoriei lor: „Dar, în marea Ta îndurare, nu i-ai nimicit și
nu i-ai părăsit, căci Tu ești un Dumnezeu milostiv și îndurător.”
• În aceste 27 de versete citate și comentate pe scurt, conducătorii captivilor întorși din

Babilon și Persia la Ierusalim au recitat istoria poporului ales, de la Avraam, părintele lor
credincios, până în zilele revenirii din recenta robie. O mulțime de evenimente, bune și
rele, comportare contradictorie și schimbătoare a lui Israel față de Dumnezeul lor, care
95
i-a ales și i-a iubit întotdeauna. Un antagonism vizibil și șocant se vede între răutatea
omenească și bunătatea lui Dumnezeu, între rătăcirile lor repetate și statornicia Lui,
Page
între necredincioșia și ingratitudinea lor și credincioșia lui Dumnezeu. Între un popor

care mereu și mereu a nesocotit legământul încheiat de Dumnezeu cu părinții lor, și un
Dumnezeu neschimbat și neschimbător, credincios acelui legământ.
• Așa a zis Dumnezeu către popor prin profetul Isaia: „,Căci gândurile Mele nu sunt
gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele’, zice Domnul. ,Ci cât sunt de sus
cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile
Mele față de gândurile voastre’” (Isa 55,8.9).
• În orice caz, captivii întorși la Ierusalim au fost lecuiți pentru totdeauna de idolatrie și
acum Domnul le putea vorbi. Trecuseră prin amărăciunile robiei și disprețului și tânjeau
după o situație mai bună. În așa condiții, leviții conducători au putut apela la deplină
consacrare.
• Iată mai departe ultimele 6 versete, care conțin o recunoaștere a păcatelor poporului, o
expoziție a situației lor nenorocite, când au neapărată nevoie de îndurarea lui
Dumnezeu, care în procedeele Lui cu ei a fost întotdeauna drept și milos:
- Versetul 32: Un apel mișcător ca Domnul să privească la situația lor critică și să n-o
considere un lucru minor: „Și acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeule mare, puternic și
înfricoșat, Tu, care Îți ții legământul Tău de îndurare, nu privi ca puțin lucru toate
suferințele prin care am trecut noi, împărații noștri, căpeteniile noastre, preoții noștri,
proorocii noștri, părinții noștri și tot poporul Tău, din vremea împăraților Asiriei până în
ziua de azi.”
- Versetul 33: O recunoaștere sinceră, directă, scurtă a dreptății Domnului și a vinovăției

lor: „Tu ai fost drept în tot ce ni s-a întâmplat, căci Te-ai arătat credincios, iar noi am
făcut rău.”
- Versetele 34-35: O nouă mărturisire a vinovăției lor, care s-a manifestat prin călcarea
legii lui Dumnezeu și lepădarea avertismentelor Sale: „Împărații noștri, căpeteniile
nooastre, preoții noștri și părinții noștri n-au păzit legea și n-au dat ascultare nici
poruncilor, nici înștiințărilor pe care li le dădeai. Când erau stăpâni, în mijlocul multelor
binefaceri pe care li le dădeai, în țara întinsă și roditoare, pe care le-o dăduseși, nu Ți-au
slujit și nu s-au abătut de la faptele lor rele.”
- Versetele 36-37: O descriere a condițiilor lor insuportabile de robi în țara lor: „Și astăzi,
iată-ne robi! Iată-ne robi pe pământul pe care l-ai dat părinților noștri, pentru ca să se
bucure de roadele și de bunurile lui! El își înmulțește roadele pentru împărații cărora
ne-ai supus, din pricina păcatelor noastre; ei stăpânesc după plac asupra trupurilor
noastre și asupra vitelor noastre și suntem într-o mare strâmtorare!”
• Rugăciunea este neterminată. Ultimul cuvânt rostit este „strâmtorare”. Îl găsim în

psalmul 107 de mai multe ori, adică în versetele 6, 13, 19, 28. În fiecare dintre aceste
96
patru versete, textul este constant: „Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul
Page
și El i-a izbăvit din necazurile lor.” I-a izbăvit Dumnezeu și pe captivii întorși din
străinătate? I-a izbăvit de acolo, dar acum erau captivi în continuare în țara lor, ceea ce
îi durea, îi umilea, îi apăsa, îi împovăra.
• Istoria arată că și de data aceasta Dumnezeu a înlăturat necazurile lor. Conducătorii

captivilor le-au descris pe larg, au subliniat cu sinceritate, seriozitate și obiectivitate,
caracterul drept și totodată milostiv al lui Dumnezeu, și acum suspinau. Era o rugăciune
a suspinurilor. Dar ce cereau ei? Cererea lor era subînțeleasă în toate frazele pe care
le-au rostit. Cereau ca Dumnezeu, care S-a îndurat de ei până atunci, să Se îndure până
la capăt.
• În asemenea situații extreme, devinovățirea este periculoasă, este păcat, este

neproductivă. A zis Mântuitorul peste secole: „Oricine se va înălța va fi smerit și oricine
se va smeri va fi înălțat” (Mat 23,12). Să ne aducem aminte ce promisese Domnul către
Solomon în urma rugăciunii lui de dedicare a templului: „. . . dacă poporul Meu, peste
care este chemat numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea și se va abate
de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara” (2
Cron 7,14).
• Cu adevărat, așa cum se vede și se știe, și cum reiese clar din această mărturisire lungă,
poporul Domnului a căutat acum fața Lui, s-a smerit, s-a abătut de la căile lui rele. Și
acum așteptau milostivirea divină, împlinirea de către Domnul a făgăduinței Lui întreite:
că îi va asculta din ceruri, că le va ierta păcatul, că le va tămădui țara.
• Solomon, care înălțase rugăciunea aceea la templu, a precizat în Proverbe 28,13 ceea ce
trebuie să știm cu toți și anume că „cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine
le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.” Îndurarea măreață a Domnului a fost
arătată de David, tatăl său, în psalmul 103,10-14: „Nu ne face după păcatele noastre, nu
ne pedepsește după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ atât
este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El, cât este de departe răsăritul de
apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată
de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem
făcuți: Își aduce aminte că suntem țărână.”
• Rugăciunea rostită de conducătorii captivilor, neterminată în Neemia 9, s-a transformat

într-un legământ descris în capitolul 10. În versetele 1-27, versete foarte scurte, este
lista celor care și-au pus pecetea pe un legământ amintit în capitolul 9,38: „Pentru toate
acestea, noi am încheiat un legământ, pe care l-am făcut în scris. Și căpeteniile noastre,
leviții noștri și preoții noștri și-au pus pecetea pe el.”
• Legământul este mai lung, dar iată o parte din el: „Cealaltă parte a poporului , preoții,
leviții, ușierii, cântăreții, slujitorii templului și toți cei se se despărțiseră de popoarele
97
străine, ca să urmeze legea lui Dumnezeu, nevestele lor, fiii și fetele lor, toți cei ce aveau
cunoștință și pricepere, s-au unit cu frații lor mai cu vază dintre ei. Au făgăduit cu
Page
jurământ și au jurat să umble în legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, robul lui
Dumnezeu, să păzească și să împlinească toate poruncile Domnnului, Stăpânului nostru,
orânduirile și legile Lui” (10,28.29). În versetele 30 și 31 ei s-au legat să nu încheie
căsătorii cu necredincioșii, să respecte Sabatul și să ierte datoriile în anul al șaptelea.
• Rugăciune încheiată într-un legământ. Domnului Îi place așa: „Faceți juruințe Domnului,
Dumnezeului vostru, și împliniți-le” (Ps 76,11).
• Căutarea feței Domnului, recunoașterea dreptății Lui și a rătăcirilor proprii, smerenie,

mărturisirea păcatelor și părăsirea lor, hotărâre sinceră, fermă și totală de a urma calea
Lui, prin puterea asigurată de Duhul Său cel Sfânt! „,Iată drumul, mergeți pe el!’, când
veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isa 30,21). Să mergem și noi pe
drumul arătat de Duhul Domnului! Amin!
* * * *
98
Page
O RUGĂCIUNE A UNUI NENOROCIT,
CÂND ESTE DOBORÂT DE ÎNTRISTARE ȘI ÎȘI VARSĂ
PLÂNGEREA ÎNAINTEA DOMNULUI (PS 102,1-28)

• „. . . să ne plecăm genunchiul.” Noi să ne plecăm genunchiul, nu să așteptăm până când

vom fi îngenunchiați, ceea ce va însemna înfrângere, nimicire. Apostolul Pavel o făcea
din proprie inițiativă și cu plăcere: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui
Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie în ceruri și pe
pământ” (Efes 3,14.15).
• Noi să ne plecăm genunchiul! Pentru că până la urmă se va pleca înaintea Lui „orice
genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Filip 2,10). Orice
genunchi! Chiar nelegiuiții vor face lucrul acesta, chiar Satana și îngerii lui! Dar vor face
acest lucru biruiți, aduși la tăcere, prea târziu, fără să le mai folosească la nimic.
• Această plecare a genunchilor înaintea Atotputernicului a fost o practică solemnă a

oamenilor lui Dumnezeu din toate timpurile. Iată-l pe Solomon: „Solomon s-a așezat
înaintea altarului Domnului în fața întregii adunări a lui Israel și a întins mâinile. Căci
Solomon făcuse o treaptă de aramă și o pusese în mijlocul curții. Ea era lungă de cinci
coți, lată de cinci coți și înaltă de trei coți; a șezut pe ea, s-a așezat în genunchi în fața
întregii adunări a lui Israel și a întins mâinile spre cer” (2 Cron 6,12.13). Și a urmat lunga
lui rugăciune pentru consacrarea templului nou construit.
• Iată-i și pe primii creștini: „După ce a vorbit astfel (Pavel), a îngenunchiat și s-a rugat
împreună cu ei toți” (Fapte 20,36). „Dar când s-au împlinit zilele, am plecat și ne-am
văzut de drum; și ne-au petrecut toți, cu nevestele și copiii, până afară din cetate. Am
îngenunchiat pe mal și ne-am rugat” (21,5).
• Așa cum s-a zis, „un creștin pe genunchi vede mai mult decât un filosof în vârful
picioarelor”. Și de ce? Pentru că, așa cum a zis apostolul Pavel, noi „umblăm prin
credință, nu prin vedere” (2 Cor 5,7). Ceea ce înseamnă: închide ochii (în rugăciune) și
vei vedea mai departe decât orice telescop al înțelepciunii lumii, despre care apostolul
Pavel a zis: „N-a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor 1,20).
Înțelepciunea care vine de sus se manifestă prin închiderea ochilor. Apoi se deschid
ochii, dar nu în modul experimentat de Adam și Eva după păcătuire: „Atunci li s-au
deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și
99
și-au făcut șorțuri din ele” (Gen 1,7).

Page
• O altă deschidere a ochilor este de dorit, fără care rămânem în întuneric, rătăciți și
pierduți: „Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale!” (Ps 119,18). O
așa deschidere o poate face numai Duhul Sfânt și această tămăduire este făgăduită de
Isus în rețeta Sa minunată: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine . . . doctorie pentru ochi,
ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoc 3,18).
• Ne plecăm pe genunchi ca să urcăm. Nu ca să urcăm treptele unei scări de lemn, cum se

credea la Roma pe vremea când Martin Luther era un catolic înfocat, când el însuși le-a
urcat crezând că obține îndreptățirea. Iată ce zice în acest sens Inspirația profetică:
„Printr-un decret recent o indulgență fusese promisă de către papa tuturor celor ce vor
urca pe genunchi ,scara lui Pilat’, pe care se pretindea că Mântuitorul nostru coborâse
când a părăsit sala de judecată romană, și care a fost adusă în mod miraculos de la
Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca aceste trepte cu devoțiune, când dintr-o dată o
voce ca de tunet părea că i-a zis: ,Cel neprihănit va trăi prin credință’ (Romani 1,17). A
sărit pe picioare și s-a grăbit să plece de acolo rușinat și îngrozit. Textul nu și-a pierdut
niciodată puterea asupra sufletului său.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor,
pagina 125)
• Nu plecare sau târâre pe genunchi în așa sens, nu la decretul nimănui. Nu plecare pe

genunchi înaintea altui dumnezeu, ci cum au făcut cei aleși de Dumnezeu din poporul
Israel în secret: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați și anume pe toți cei ce nu și-au
plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-a sărutat” (1 Împ 19,18). Nu așa, ci
cum a practicat apostolul Pavel: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui
Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe
pământ” (Efes 3,14.15).
• Plecarea genunchilor înaintea Atotputernicului? E o smerenie, e o lepădare de sine, e o

uitare de sine. Dar nu e o înjosire, ci e cea mai înaltă formă de înnobilare. E accesul cel
mai sigur la vistieriile cerului, așa cum s-a exprimat vestitul predicator englez Charles
Haddon Spurgeon: „A te ruga înseamnă a intra în vistieria lui Dumnezeu și a aduna
bogății dintr-o rezervă inepuizabilă” (Charles H. Spurgeon, www.princeofpreachers.org).
Tot Spurgeon: „Cel ce știe cum să-L învingă pe Dumnezeu în rugăciune are cerul și
pământul la dispoziția sa” (AZquotes.com).
• Am văzut la intrarea într-o biserică următoarea maximă: ”Those who bough their knees
before God can stand before anybody.” În traducere: „Aceia care-și pleacă genunchii
înaintea lui Dumnezeu pot sta în picioare (cu curaj) în fața oricui.”

100
- Psalmul 91,15.16: „Când Mă va chema îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi

izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea.”
Page
- Isaia 65,24: „Înainte ca să Mă cheme le voi răspunde, înainte ca să isprăvească vorba îi
voi asculta!”
- Proverbe 15,8: „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăciunea celor
fără prihană îi este plăcută.”
- Isaia 26,16: „Doamne, ei Te-au căutat când erau în strâmtorare, au început să se roage
când i-ai pedepsit.”
- Coloseni 4,2: „Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri.”
(03) Nu așa
și a îmbunătăți modul de adresare înaintea Dumnezeu.
• În rugăciune nu trebuie să predicăm, să-I aducem aminte lui Dumnezeu de ce a făcut pe

vremuri, să recităm îndelung istoria sacră. Sau să facem poezie, practicând
rugăciunea/artă. Avem de a face cu Creatorul nostru, care știe toate lucrurile și care nu
are nevoie de nicio informație de la noi. El chiar știe ce vom spune noi în rugăciune,
înainte ca noi să deschidem gura. Așa a zis Mântuitorul: „Tatăl vostru știe de ce aveți
trebuință, mai înainte ca să-I cereți voi” (Mat 6,8).
• Atunci cum să facem? Sigur că amintim în rugăciune nevoile, necazurile, încurcăturile,

temerile noastre, dar nu intrând în detalii, ca și cum Dumnezeu nu ar ști absolut nimic
despre ele. Ne referim la toate acestea pentru că dorim rezolvarea lor, dar conștienți că
ne adresăm Cuiva care deja le știe în mod amănunțit. Iată cât de încurajatoare este
Inspirația profetică în legătură cu această deschidere a inimilor noastre în fața Tatălui
ceresc:
- „Aduceți nevoile voastre, bucuriile voastre, necazurile voastre, grijile voastre și

temerile voastre înaintea lui Dumnezeu. Nu puteți să-L împovărați; nu puteți
să-L obosiți. Acela care numără perii din capul vostru nu este nepăsător față de
nevoile copiilor Săi. ,Domnul este plin de milă și de îndurare’ (Iacov 5,11). Inima
Lui iubitoare e mișcată de necazurile noastre și chiar de referirea noastră la ele.
Aduceți înaintea Lui tot ce întunecă mintea. Nimic nu este pentru El prea greu
de purtat, pentru că El ridică lumi, El conduce toate treburile universului. Nimic
din ce afectează în vreun fel pacea noastră nu este prea mic pentru El ca să ia
101
aminte.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 100)
- „Nu există niciun capitol în experiența noastră prea întunecos pentru ca El să-l
Page
poată descifra; nu există încurcătură prea mare pentru El ca să o desfacă. Nicio

nenorocire nu poate veni asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nicio
teamă nu poate șicana sufletul, nicio bucurie nu se poate manifesta, nicio
rugăciune sinceră nu poate porni de pe buze, pe care Tatăl nostru ceresc să nu le
observe, sau față de care să nu manifeste un interes imediat.” (Ibid.)
• C.P., un prieten medic din Moldova, mi-a scris următoarea experiență:
„Miercuri dimineața, la ora 6,00, m-am trezit să plec spre Cluj, fiind foarte stresat,
pentru că aveam două examene. Fiind foarte grăbit, am uitat să-mi fac rugăciunea.
Mi-am adus aminte după ce am pornit, așa că m-am rugat în timp ce conduceam (dar vai
de ea de rugăciune, cred că a fost mai mult din obligație!).”
„În ultima localitate, înainte de a intra în județul Cluj, cineva mi-a făcut cu mâna să
opresc. Parcă cineva îmi șoptea să opresc, ceea ce de obicei nu fac. Opresc, cobor
geamul, un tânăr cu chipul blând mă întreabă dacă îl pot lua până la Cluj. Eu, grăbit,
i-am zis doar să urce. Nu aveam chef de discuții, deși a încercat să lege vorbe cu mine,
dar eu mă gândeam doar la examene, fiind în continuare stresat.”
„Însă, la un moment dat, acest tânăr m-a întrebat foarte serios: ,Faceți des acest drum?’
I-am răspuns că aproape săptămânal. Și m-a întrebat din nou: ,Ați observat că în fiecare
zi câmpul și florile sunt altfel decât ieri?’ Eu: ,Nu prea mă uit la flori, mereu sunt grăbit și
stresat.’ El: ,Păcat!’ Și tace. Trec câteva minute și îl întreb eu: ,Mergeți des la Cluj de
observați cum natura își schimbă fața în fiecare zi? Și cum de vă uitați după flori pe
câmp, nu aveți alte gânduri sau priorități?’”
„Apoi văd cum încet își ridică mâna spre cap și își trage ușor căciula (era una subțire) și în
acel moment am crezut că toate puterile m-au părăsit. Mă uitam în oglindă și eram ba
galben, ba alb. Și începe să-mi povestească: ,În urmă cu un an și două luni am fost
diagnosticat cu leucemie și de câteva luni merg de două ori pe săptămână la citostatice.
Până acum un an eram exact ca dumneavoastră, mereu grăbit, stresat, și nu pricepeam
cât de minunat este tot ce ne înconjoară.’”
„A continuat: ,În fiecare dimineață uitam să-I mulțumesc lui Dumnezeu că sunt viu. Au
fost nopți când doar atât ziceam: ,Doamne, mai dă-mi o dimineață!’ Acum credeți-mă
că nu mai uit și mă minunez de tot ce văd, de tot omul, de puținul pe care-l am și, de
fiecare dată când ies din curte, mă gândesc că poate nu mă mai întorc acasă, totuși,
dacă mor, așa vrea să mor acasă.’”
„Oricum, mă aflam în fața unui om care, după spusele lui, nu o dată, ci de mai multe ori,
poposise la discuții cu moarte și îmi era frică, dar în același timp mă găseam în fața unei
enorme lecții de viață! Bineînțeles că l-am dus până în fața spitalului unde făcea
tratamentul și l-am încredințat că am să mă rog pentru el. Atât i-am putut spune: că
102
Dumnezeu, care a făcut trupul, îl poate și vindeca. Mi-am dat pe urmă seama câtă
valoare pot avea un trandafir, familia, prietenii, tot ce ne înconjoară, câtă valoare am eu
în ochii lui Dumnezeu, pentru că am mai deschis ochii încă într-o diminață. Și, totuși, ce
Page
puțin apreciem aceste detalii din viața noastră!”

„PREȚUIEȘTE TOTUL! AZI ESTE AL TĂU, MÂINE NU ȘTII DACĂ MAI ESTE!”

66,18).

(Luca 18,1).

103
(16,23).
Page

Ioan 5,14).

• Pastorul Stelian Iacob mi-a povestit următoarea experiență formidabilă de ascultare a

rugăciunilor, înălțate cu căldură și stăruință de poporul lui Dumnezeu:
„Da! Eram la Vama, în jud. Suceava. Familia Starch plecase în Germania și lăsase casa și
locul pentru biserică. Casa era veche, veche, și trebuia neapărat reconstruită, dar
nimeni nu ne-ar fi dat în acele zile (1982) autorizație. Am vorbit în taină cu domnul
primar și el mi-a spus că va pleca în concediu, timp în care eu să termin ce am de gând
să fac. Domnul m-a ajutat să ridic zidurile până la centură (cu câțiva meseriași de-ai
noștri și patru pietrari voinici din cariera de la Dobra) și ne-am grăbit să punem
acoperișul.”
„Atunci m-am pomenit cu o inspecție de aproximativ 20 de inși, îmbrăcați în haine de

piele neagră, intrând în clădire. Au început să urle de furie că se ridică o biserică și îl
găseau vinovat pe primar. M-au identificat imediat și pe mine, căci meseriașii au sărit
de pe schele și au dispărut. Pe scurt, m-au informat că ani de pușcărie mă așteaptă. Au
scos din mapă un proces verbal de demolare și m-au întrebat cine să demoleze clădirea:
,Noi, sau voi?’”
„M-am rugat fierbinte în clipa aceea și Domnul Isus mi-a spus să zic: ,Noi!’ Și am semnat
104
cu mâna mea, cu care și lucrasem efectiv, demolarea. Mi s-a dat termen de o lună. Trei
nopți și trei zile nu am putut dormi. Ședeam pe marginea patului și parcă aveam în
Page
stomac un ghem cât un pepenaș, care mă strângea și nu mă lăsa nici măcar să respir.
Soția mă încuraja, dar nu mai puteam de durere.”
„Dacă aș fi acceptat ca ei să demoleze, ar fi venit imediat, ar fi legat un colț al clădirii, pe

ușă și pe un geam, ar fi smuls zidul și ne-ar fi lăsat tot pe noi să o demolăm. Atunci am
fost într-o mare strâmtorare. Prezbiterul, care nu era de acord să ne apucăm de lucru
fără autorizație scrisă, a început să certe biserica, că s-a lăsat condusă de ,copilul ăsta’ și
că acum vor rămâne și fără casa aceea veche.”
„Din acel moment nu a mai venit nimeni la treabă. M-au ajutat frați din celelalte
comunități să punem acoperișul. Toată localitatea știa și aștepta să vadă demolarea
casei de rugăciune a adventiștilor, dar Domnul a intervenit. Sâmbătă după-amiază a
izbucnit în mijlocul centrului un mare incendiu la un magazin de mobilă, iar deasupra
erau birourile cooperației, unde se găsea toată arhiva secțiilor micilor particulari, care
aveau gatere, secții de croitorie și alte secții. Pompierii și lumea din comună au reușit să
stingă focul, dar eu am trecut luni pe la ora 14 și încă fumega grămada imensă de moloz
și cenușă.”
„Un domn din consiliu (chiar edilul comunei, care nu era cu cei 20 și care m-a ajutat
mult) mi-a spus: ,Părințele, ai scăpat, de acum nimeni nu-ți mai poartă de grijă, le-a dat
Dumnezeu de lucru să caute documente la Suceava cinci ani de zile de aici înainte.’”
„Din acel moment nimeni nu a mai vorbit de noi, ci toți vorbeau de un anume domn
Crăcană, care ar fi delapidat o sumă uriașă de bani și, ca să se piardă urma, a dat foc cu
un spray pe gaura cheii la ușa încuiată a biroului. Așa ne-a salvat Domnul Isus frumoasa
biserică de la Vama!”
(06) O rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare

și își varsă plângerea înaintea Domnului (Ps 102,1-28)
• Mă voi referi la aceste cinci părți din titlul psalmului 102:
(01) rugăciunea,
(02) unui nenorocit,
(03) este doborât de întristare,
(04) își varsă plângerea,
(05) înaintea Domnului.
• Întregul psalm 102, de 28 de versete, este o rugăciune. Și ce rugăciune! Toți avem de

învățat din ea. O rugăciune în care sunt descrise necazuri, suferințe, descurajări. În care
Domnul este slăvit ca îndurător și salvator. În care se arată că El este etern și
neschimbător, astfel că apelul pentru ajutor are mari șanse să primească răspuns
favorabil și binecuvântat.
105
• Nenorocit. Aici vom zăbovi mai mult. Termenul acesta, sub diferite forme, apare de
Page
foarte multe ori în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, și pe drept
cuvânt. Aceasta este o planetă nenorocită, plină de nenorociți, așa cum au ajuns
locuitorii ei după dezastruoasa acțiune a primilor doi locuitori de a da ascultare
vrăjmașului și de a nesocoti porunca lui Dumnezeu. Scopul planului de mântuire este
tocmai salvarea nenorociților, scoaterea lor din groapa pierii, readucerea lor în familia
ființelor desăvârșite, curate, fericite, ascultătoare de Creatorul lor.
• Așa aflăm din Isaia 49,13: „Bucurați-vă, ceruri! Veselește-te, pământule! Izbucniți în
strigăte de bucurie, munților! Căci Domnul îl mângâie pe poporul Său și are milă de
nenorociții Lui.” Nenorociți, dar ai Domnului, și El are milă de ei.
• Ținta tuturor nenorociților umani conștienți de starea lor decăzută și nevoia lor de
mântuire este cerul sfinților. Altfel, umblarea vieții de credință este un timp pierdut și
duce la o mare dezamăgire: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în
Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Cor 15,19). Deci
oamenii pot fi chiar mai mult decât nenorociți, la superlativ: cei mai nenorociți dintre
toți oamenii.
• Sunt, într-adevăr, extrem de nenorociți cei care nu-și dau seama de starea lor disperată
și nici nu doresc altceva: „Pentru că zici: ,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic’ și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la
Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să
nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi”
(Apoc 3,17.18).
• Hristos este unica nădejde pentru ignoranții care se felicită ca fiind într-o situație ideală,
în timp ce sunt . . . nenorociți. Dacă ei nutresc această nădejde și acceptă ajutorul Lui.
Iată cum Se oferă El să salveze:
„El a purtat povara vinovăției noastre. El va lua încărcătura de pe umerii noștri obosiți.
El ne va da odihnă. Povara grijii și a durerii tot El o va purta. El ne invită să aruncăm
asupra Lui toate îngrijorările noastre, pentru că El ne poartă pe inima Sa. Fratele mai
mare al neamului nostru omenesc se află la tronul cel veșnic. El privește asupra fiecărui
suflet care își îndreaptă fața spre El ca fiind Mântuitorul. El știe din experiență care sunt
slăbiciunile omenești, care sunt nevoile noastre și unde se ascunde puterea ispitelor
noastre, pentru că El ,în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat’ (Evrei 4,15).
El veghează asupra ta, copil tremurând al lui Dumnezeu. Ești ispitit? El te va izbăvi. Ești
slab? El te va întări. Ești neștiutor? El te va lumina. Ești rănit? El te va tămădui.
Domnul ,socotește numărul stelelor’, dar tot El ,îi tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și
le leagă rănile’ (Ps 147,4.3).” (The Ministry of Healing/Divina vindecare, pagina 71)
• Mântuitorul poate să vină în ajutorul nenorociților doborâți de întristare pentru

106
necazurile pe care le întâmpină în viață și mai ales pentru povara păcatelor, care-i
zdrobește. Ați auzit asigurările: „Ești ispitit? El te va izbăvi. Ești slab? El te va întări.
Page
Ești neștiutor? El te va lumina? Ești rănit? El te va tămădui.” El „îi tămăduiește pe cei

cu inima zdrobită și le leagă rănile”? De ce? Pentru că așa este făgăduit: „Când strigă un
nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui” (Ps 34,6). Iată alte
făgăduințe prețioase care vin să-i întărească pe cei nenorociți:
- „Căci El răzbună sângele vărsat și Își aduce aminte de cei nenorociți, nu uită strigătele
lor” (Ps 9,12).
- „Domnul a întemeiat Sionul și cei nenorociți din poporul Lui găsesc un loc de adăpost
acolo” (Isa 14,32).
- „Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul și săracii se vor veseli de Sfântul
lui Israel” (29,19).
- „Cântați Domnului, lăudați pe Domnul! Căci El izbăvește sufletul celui nenorocit din
mâna celor răi” (Ier 20,13).
• Cuvântul etern a venit în corp omenesc pentru a fi una cu noi, pentru a ne înțelege și a
ne ajuta. Aceasta a fost misiunea Sa de Mesia: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste
Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți” (Isa 61,1). Veștile bune
cuprind izbăvirea nenorociților din groapa pieirii (vezi psalmul 40,1-3), ele sunt esența
evangheliei mântuitoare.
• Psalmul 51 este în întregime strigătul disperat al unui nenorocit doborât de întristare,

căzut în mâinile tâlharilor, în cursa vrăjmașului, un strigăt pentru izbăvire, iar aceasta
poate fi realizată numai în Isus Hristos: „O, nenorocitul de mine? Cine mă va izbăvi de
acest trup de moarte? Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul
nostru!” (Rom 7,24.25). „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința
prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Cor 15,57)
• Când nenorociții au avut parte de izbăvire, se vor ocupa și ei de izbăvirea altor

nenorociți. Nu că o pot face ei, dar îi pot conduce la Acela care îi poate izbăvi. Aceasta
este activitatea misionară, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Nenorociții
salvează alți nenorociți. Așa a rânduit Dumnezeu și e bine așa!
• „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!”, a zis Isus în Predica Sa de pe Munte
(Mat 5,4). Profetul Ieremia scrisese deja de multă vreme: „De ce să se plângă omul cât
trăiește? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui! Să luăm sema la umbletele
noastre, să le cercetăm și să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălțăm și inimile cu mâinile
spre Dumnezeu din cer, zicând: ,Am păcătuit, am fost îndărătnici și nu ne-ai iertat!’
(Plâng 3,39-42)
• După ce s-a lepădat de Domnul de trei ori și a cântat cocoșul, „Petru și-a adus aminte de
107
vorba pe care i-o spusese Isus: ,Înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei
ori.’ Și a ieșit afară și a plâns cu amar” (vezi Matei 26,69-75; citat este versetul 75). Era
Page
plânsul durerii, era întristarea pocăinței, despre care apostolul Pavel a zis mai târziu: „În
adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la
mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce
moartea” (2 Cor 7,10). Iată „rugăciunea unui nenorocit, când este doborât de întristare
și își varsă plângerea înaintea Domnului”!
• O minirepetare a căderii primilor părinți o vedem în experiența lui Acan, cu deosebirea

că la acesta din urmă nu s-a văzut nici urmă de căință. „Iosua a zis: ,Pentru ce ne-ai
nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Domnul azi!’ Și tot Israelul l-a ucis cu pietre. I-au
ars în foc, i-au ucis cu pietre și au ridicat peste Acan un morman mare de pietre, care se
vede până în ziua de azi. Și Domnul S-a întors din iuțimea mâniei Lui” (Ios 7,25.26).
• „Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Dumnezeu.” Așa va fi cu toți

nenorociții care, ca Acan, nu se vor întoarce la Dumnezeu. Ei vor avea parte de focul
mâniei lui Dumnezeu, pierind pentru veșnicie.
• Într-un fel, primii noștri părinți ne-au nenorocit. În loc să asculte de Dumnezeu, și rasa
umană să fie la fel de sfântă și fericită ca populațiile altor planete, ei au ascultat de
Satana călcând porunca lui Dumnezeu, și mânia divină dreaptă s-a manifestat asupra lor
și asupra tuturor urmașilor lor: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul
în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor, din pricină că toți au păcătuit . . .” (Rom 5,12). În 1 Corinteni 15,22 se spune
că „toți mor în Adam”.
• Primii noștri părinți ne-au nenorocit, dar s-au întors la Dumnezeu. Dumnezeu
manifestat în trup a adus mântuirea din marea nenorocire. La urmă se va putea spune
despre cei mântuiți: „Aceștia vin din necazul cel mare (citiți nenorocirea cea mare!); ei
și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Apoc 7,14). Privind în perspectivă,
vedem cum nenorociții au strigat, Domnul a auzit și i-a scăpat din toate necazurile lor,
așa cum știm din psalmul 34,6.
• Dacă noi, păcătoșii, nenorociții planei Terra, ne recunoaștem situația, dacă suntem
doborâți de întristare și ne vărsăm plângerea înaintea Domnului, El va auzi și ne va
izbăvi. Izbăvirea din păcat acum și marea izbăvire finală, totală, din necazul cel mare,
din nenorocirea păcatului, la apropiata arătare în slavă a Mântuitorului nostru – acesta
este planul de mântuire realizat!
• Înainte de a analiza rugăciunea aceasta verset cu verset și a reține ideile de care să

ținem cont în rugăciune și în viața noastră de credință, să dăm atenție următoarei
explicații cu privire la acest psalm:
108
„Psalmul 102 este unul dintre cei mai triști dintre cei șapte psalmi de pocăință.
Pare să fie rugăciunea exilatului, compusă în țara captivității sale. În tonuri
melancolice vorbește despre durere și necaz, prigoană și frică. Dar face mai mult
Page
decât atât: recunoaște nădejdea cu privire la întoarcerea din captivitate și

refacerea de spirit. Poemul oscilează între două idei, dar se încheie într-o notă
sublimă de încredere în statornicia eternă a lui Dumnezeu, privitoare la felul Său
de a-i trata pe fiii oamenilor. Psalmul constă din patru părți: introducere
(versetele 1 și 2), plângere (3-11), mângâiere (12-22), concluzie (23-28).”
(Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a
șaptea, volumul 3, pagina 859)
• Psalmul 102 este un fel de Plângerile lui Ieremia, ediție prescurtată. La fel: dureri,
amărăciuni, cu strigăte în sus pentru iertare, izbăvire, reabilitare, și dreptatea lui
Dumnezeu recunoscută fără vreo dezvinovățire.
• Nu voi urmări cele patru părți sugerate în acest comentariu, ci voi grupa versetele în alt
fel:
- Versetele 1-2: Un apel introductiv, arzător, ca Domnul să ia aminte la rugăciunea lui:

„Doamne, ascultă-mi rugăciunea și s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi ascunde
fața Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ți urechea spre mine când strig! Ascultă-mă
degrab!”
- Versetele 3-7: Credinciosul amărât trece prin mari frământări, prin dureri fizice și
sufletești, soldate cu pierderea poftei de mâncare și a somnului. El simte că zilele lui se
scurg și pier, are stări sufletești disperate, cu efecte fiziologice vizibile: „Căci zilele mele
pier ca fumul și oasele îmi ard ca un tăciune. Inima îmi este lovită și mi se usucă
întocmai ca iarba, până și pâinea uit să mi-o mănânc. Așa de mari îmi sunt gemetele, că
mi se lipesc oasele de carne. Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvaie din
dărâmături, nu mai pot dormi și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș.”
- Versetul 8: La toate amărăciunile lui, cel ce strigă la Dumnezeu are parte și de

neînțelegere din partea semenilor, unii dintre ei fiindu-i adversari și vrăjmași; ei măresc
suferințele lui prin batjocuri: „În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei, și protivnicii
meu jură pe mine în mânia lor.”
- 9-11: După o reluare a descrierii suferințelor și amărăciunilor lui, folosind din nou
unele comparații, el Îl include pe Dumnezeu în situația prin care trece, într-un stil
caracteristic gândirii din vremea aceea, când lui Dumnezeu I se atribuiau necazuri pe
care El nu le prevenea sau nu le oprea: „Mănânc țărână în loc de pâine și îmi amestec
lacrimile cu băutura, din pricina mâniei și urgiei Tale, căci Tu m-ai ridicat și m-ai aruncat
departe. Zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă și mă usuc ca iarba.”
- Versetul 12: Aici începe partea pozitivă a elegiei, în care vorbitorul subliniază
suveranitatea și eternitatea lui Dumnezeu: „Dar Tu, Doamne, Tu împărățești pe vecie și
pomenirea Ta ține din neam în neam.”
109
- Versetul 13: Probabil rugătorul are în vedere timpul limitat al captivității iudeilor, așa
cum se precizase în profeții, și își exprimă, ca Daniel, convingerea că Dumnezeu nu-l va
Page
va abandona pe poporul Său, ci Se va scula și Se va îndura de el: „Tu Te vei scula și vei
avea milă de Sion, căci este vremea să Te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru
el.”
- Versetul 14: După menționarea credincioșiei lui Dumnezeu față de poporul Său, e
adăugat un alt element care susține nădejdea, și anume atașamentul poporului de țara
sfântă pe care Domnul a făgăduit-o patriarhilor și le-a dat-o urmașilor lor: „Căci robii Tăi
iubesc pietrele Sionului și le e milă de țărâna lui.”
- Versetul 15: Izbăvirea sperată de copiii lui Dumnezeu va avea un efect misionar,
neamurile ajungând să cunoască temerea de Dumnezeu: „Atunci se vor teme neamurile
de numele Domnului și toți împărații pământului de slava Ta.”
- Versetul 16: Speranța devine certitudine și restaurarea națiunii va veni neapărat: „Da,
Domnul va zidi iarăși Sionul și Se va arăta în slava Sa.”
- Versetul 17: În sfârșit, se folosește din nou termenul „rugăciune”, care apare prima
dată în versetul 1. Individul a cărui rugăciune o studiem știe din experiențele altora că
Dumnezeu ia aminte la rugăciunea celor sărmani: „El ia aminte la rugăciunea nevoiașului
și nu-i nesocotește rugăciunea.”
- Versetul 18: Cuvintele următoare sună asemenea celor rostite de Iov: „Oh! Aș vrea ca
vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte, aș vrea să fie săpate cu un priboi de
fier și cu plumb în stâncă pe vecie” (Iov 19,23.24). Autorul psalmului în discuție dorește
ca amintirea experienței să nu se piardă, ci să fie eternizată pentru binele generațiilor
următoare: „Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni și poporul
care se va naște să-L laude pe Domnul!”
- Versetele 19-22: Dumnezeu vede suferințele copiilor Săi de pe pământ și nu le ignoră.

În cazul iudeilor, El a lucrat în mod miraculos pentru izbăvirea lor din captivitate și
revenirea la Ierusalim ca să vestească slava Domnului. Aceste versete pot fi și profetice,
despre strângerea tuturor prinșilor de război ai marii lupte milenare, izbăviți prin har și
adunați în cer la tronul lui Dumnezeu, ca să-I slujească și să-L laude în veci de veci: „Căci
El privește din înălțimea sfințeniei Lui; Domnul privește din ceruri pe pământ, ca să audă
gemetele prinșilor de război și să-i izbăvească pe cei ce sunt pe moarte, pentru ca ei să
vestească în Sion numele Domnului și laudele Lui în Ierusalim, când se vor strânge toate
popoarele și toate împărățiile, ca să slujească Domnului.”
- Versetele 23-24: Viziunea restabilirii viitoare nu-l scutește pe rugător ca momentan să

simtă, din nou și din nou, amărăciunea prezentului. El oftează și geme sub povara vieții
terestre, până când Dumnezeu, care este veșnic, va produce fericita schimbare generală:
„El mi-a frânt puterea în drum și mi-a scurtat zilele. Eu zic: ,Dumnezeule, nu mă lua la
jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic.’”
110
- Versetele 25-27: Aceasta este o splendidă evocare a lucrării creatoare efectuate de

Dumnezeu la facerea lumii; el descrie relativitatea în timp și nestatornicia lucrurilor
Page
materiale în contrast cu veșnicia și statornicia lui Dumnezeu. Aceste lucruri vor fi

schimbate, în contrast cu singura realitate constantă și eternă – Dumnezeul Creator: „Tu
ai întemeiat în vechime pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri,
dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veșmânt și se
vor schimba. Dar Tu rămâi același și anii Tăi nu se vor sfârși.”
- Versetul 28: „Fiii robilor Tăi își vor locui țara și sămânța lor va rămâne înaintea Ta.”
• Acest ultim verset sună ca asigurarea din Apocalipsa 22,3: „Nu va mai fi nimic vrednic de
blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi
vor sluji.” Comparați: „Fiii robilor Tăi își vor locui țara”, „robii Lui Îi vor sluji”.
Temporalitatea suspinată de-a lungul psalmului 102, față în față cu eternitatea descrisă
la sfârșitul Sfintei Scripturi. Trebuie privit înainte, spre frumusețile dumnezeiești eterne,
și atunci vaietele prezentului vor fi îndulcite, atenuate, diminuate.
• Psalmul 102 e un psalm foarte important. Iată din nou versetele 25-27: „Tu ai întemeiat
în vechime pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei
rămâne, toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor
schimba. Dar Tu rămâi același și anii Tăi nu se vor sfârși.” Știți unde le mai găsim? În
Epistola către Evrei 1,10-12, într-o reformulare: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat
pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi, toate se vor
învechi ca o haină, le vei face sul ca pe o manta și vor fi schimbate, dar Tu ești același și
anii Tăi nu se vor sfârși.”
• Vă ivit să vedeți în psalmul 102 marea luptă, controversa universală dintre bine și rău,
care se încheie pozitiv și măreț. Aici e conflictul dintre suferință și fericire, dintre
amărăciune și exaltare, dintre captivitate și izbăvire, dintre nestatornicie și constanță,
dintre vremelnicie și eternitate. Ne mișcăm spre veșnicie și Domnul ne va duce acolo!
Amin!
* * * *
111
Page
RUGĂCIUNILE PROOROCULUI DANIEL

• „. . . înaintea Domnului.” Biblia ne învață să ne smerim și să ne plecăm genunchii

înaintea Domnului ca să ne închinăm Lui. Niciodată altcuiva. Niciodată oamenilor sau
unor dumnezei falși. Israel a decăzut după dezbinarea împărăției; la un moment dat,
Domnul a zis către servul Său Ilie: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați și anume pe
toți cei ce nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-a sărutat” (1 Împ
19,18).
• Plecarea genunchilor în fața lui Baal? Și nu înaintea Domnului? De către urmași ai lui
Avraam, persoane din poporul ales? Este alternativa la care recurg oamenii care
părăsesc închinarea la viul Dumnezeu: „. . . căci au schimbat în minciună adevărul lui
Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat
în veci! Amin!” (Rom 1,25)
• Nici oamenii lui Dumnezeu și nici îngerii nu au acceptat să li se aducă închinare: „Când
era să intre Petru, Corneliu, care-i ieșise înainte, s-a aruncat la picioarele lui și i s-a
închinat. Dar Petru l-a ridicat și a zis: ,Scoală-te, și eu sunt om!’” (Fapte 10,25.26). „Eu,
Ioan, am auzit și am văzut lucrurile acestea. Și, după ce le-am auzit și le-a văzut, m-am
aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis:
,Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi,
proorocii, și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu!’”
(Apoc 22,8.9)
• Slujitori ai lui Dumnezeu! Nu putem pretinde că suntem adevărați slujitori ai Lui, dacă
vorbim rar cu El sau aproape deloc. Rugăciunea arată că ne recunoaștem ai Lui și că
întârzierea noastră aici pe planeta blestemată și răzvrătită ne doare. Vrem să fim cât
mai curând acolo. Rugăciunea demonstrează că ne vrem în cer cât mai curând.
• John MacArthur, pastor baptist reformat din Statele Unite, activ în difuzarea de
programe religioase prin radio și televiziune, a făcut următoarea afirmație:
„Când oamenii mă întreabă ce mă încântă în legătură cu cerul, (le spun că) nu străzile de
aur transparent, nu porțile de mărgăritar mă încântă; este absența păcatului. Sunt
obosit de păcat.” (În Grace to you, GTY.ORG)
112
• Obosiți de păcat și de depărtarea de Dumnezeu. Prin rugăciune venim înaintea Lui,

micșorăm, ba desființăm distanța, măcar în mod virtual, până când nu va mai exista
Page
deloc. Noi nu ne putem mișca spre Dumnezeu fără ca El să ne vină în întâmpinare:
„Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi” (Iac 4,8).
• Teologul american John Stephen Piper a afirmat că „rugăciunea este o recunoaștere

deschisă că fără Hristos nu putem face nimic. Și rugăciunea este întoarcerea de la noi
înșine la Dumnezeu cu încrederea că El ne va oferi ajutorul de care avem nevoie.
Rugăciunea ne smerește ca nevoiași și Îl înalță pe Dumnezeu ca fiind bogat” (în
AZQUOTES).
• De asemenea: „Dumnezeu ne-a dat rugăciunea ca pe o stație portativă de emisie-

recepție pentru timp de război, pentru ca noi să putem suna sediul pentru tot ce ne
trebuie, pe măsură ce împărăția lui Hristos înaintează în lume. Rugăciunea ne dă
semnificația forțelor din prima linie și-I dă lui Dumnezeu gloria unui Furnizor nelimitat.
Cel ce dă puterea primește gloria. În felul acesta, rugăciunea salvgardează supremația
lui Dumnezeu în misiuni, în timp ce ne conectează pe noi cu har nelimitat pentru orice
nevoie.” (Ibid.)
• Evanghelistul american George Whitefield a subliniat importanța rugăciunii prin astfel

de cuvinte: „Credincioșii țin pasul și păstrează umblarea lor cu Dumnezeu prin rugăciune
tainică. Spiritul harului este întotdeauna însoțit de spiritul implorării. E însăși respirația
făpturii celei noi, ventilatorul vieții divine, prin care scânteia focului sacru, aprinsă în
suflet de către Dumnezeu, nu este doar reținută înăuntru, ci transformată într-o
flacără.” Tot el: „Rugăciunea mea de astăzi este ca Dumnezeu să mă facă un creștin
extraordinar.” (În AZQUOTES)
• Iată cum ne învață Spiritul Profetic: „În Scripturi există făgăduințe prețioase pentru cei
ce nădăjduiesc în Domnul. Noi toți dorim un răspuns imediat la rugăciunile noastre și
suntem ispitiți să ne descurajăm dacă rugăciunea noastră nu primește răspuns imediat.
Acum, experiența mea m-a învățat că aceasta este o mare greșeală. Amânarea este spre
folosul nostru special. Avem ocazie să vedem dacă credința noastră este autentică și
sinceră, sau este schimbătoare ca valurile mării. Trebuie să ne legăm pe altar cu funiile
solide ale credinței și iubirii și să îngăduim răbdării să-și facă lucrarea pe deplin.
Credința se întărește prin exercițiu continuu.” (Counsels on Health/Sfaturi pentru
sănătate, paginile 380-381)
Credința se întărește prin exercițiu și nu poate exista fără rugăciune. E imposibil să

existe fără ea!
- Psalmul 40,1-3: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul și El S-a plecat spre mine, mi-a
113
ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele
pe stâncă și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru
Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut și s-au încrezut în Domnul.”
Page
- Psalmul 118,21: „Te laud, pentru că m-ai ascultat, pentru că m-ai mântuit!”
- Psalmul 141,2: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta și ca jertfa de seară să fie
ridicarea mâinilor mele!”
- Fapte 3,1: „Petru și Ioan se suiau împreună la templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al
nouălea.”
- Romani 10,1: „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru
israeliți este să fie mântuiți.”
(03) Nu așa
• Dumnezeu Se ocupă de noi, ne stă oricând la dispoziție ca să vorbim cu El. M-am gândit
cum va fi în viața viitoare. În Apocalipsa 7,9.10 se spune așa: „După aceea m-am uitat și
iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice
seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de
domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, și strigau
cu glas tare și ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de
domnie, și a Mielului!’”
• Mulțimea mântuiților va fi imposibil de numărat de către ei, sunt prea mulți, poate
miliarde. M-am gândit cum pot să stau de vorbă cu Isus; va avea timp pentru mine?
Când îmi va veni rândul? Ca să-mi poată acorda o întrevedere de 30 de minute, ar
trebui poate să aștept mii de ani. Nicio teamă! Altfel decurge timpul în veșnicie; cred că
oricare dintre noi va putea să stea de vorbă cu Mântuitorul oricând și oricât de mult.
Cum, nu știu, dar pot fi convorbiri simultane, pentru că așa este atotputernicia.
• Și acum Dumnezeu abia așteaptă să vorbim cu El, cât mai des și cât mai mult, în
rugăciunile noastre personale. El nu Se grăbește, nu Se simte deranjat când Îl sunăm.
Se bucură. Sunt nepotrivite rugăciunile în fugă, formate din câteva cuvinte aruncate
acolo, ca să zicem că ne-am rugat, astfel că după aceea nici nu știm ce am zis, dacă am
zis ceva.
• Rugăciunile noastre trebuie să conțină ceva, să aibă substanță, altfel nu sunt rugăciuni.
114
Chiar respectul față de Dumnezeu ne obligă să le facem așa. Nu e cinstire a lui

Dumnezeu dacă Îi dăm o atenție fugară, minimă, în goană, din când în când.
Page
• Aceea nu e comuniune cu Dumnezeu, și pierdem mult dacă ne comportăm așa. După ce
rostim cuvântul „amin” în rugăciunea personală, sau după ce noi sau alții l-au rostit în
rugăciune publică, nu trebuie să sărim în picioare, dacă suntem pe genunchi, să ne
așezăm brusc, dacă suntem în picioare, ca și când zicem „mersi” că s-a terminat.
Trebuie să mai rămânem puțin în tăcere și poziție neschimbată după încheierea
rugăciunii și reluarea comportării obișnuite după aceea. Să medităm puțin la rugăciunea
sau rugăciunile înălțate, să păstrăm o liniște solemnă, cuceritoare, ca și când am aștepta
răspunsul lui Dumnezeu și binecuvântarea Sa.
• Să nu folosim niciodată rugăciunea ca înlocuitor al acțiunii sau al datoriei. De multe ori,

când cineva ne povestește un necaz pe care-l are, la despărțire zicem: „Mă voi ruga
pentru dumneata!” Dar nu pentru că am avea într-adevăr de gând să ne rugăm, ci ca să
scăpăm mai repede de persoana aceea. Mă exprim ca Solomon: „Eu zic că și aceasta
este o deșertăciune și o goană după vânt!” Sau este o lașitate. Să promitem rugăciune
numai când chiar este vorba de rugăciune, când avem de gând să ne rugăm, nu ca un
expedient, ca un pretext, ca o scurtătură.
• De multe ori promitem unei persoane că ne vom ruga pentru ea. Cum să facem ca să nu
uităm, călcându-ne astfel promisiunea și lipsind persoana respectivă de aportul nostru
necesar? Ca să nu forțăm memoria, eu aș oferi două soluții: (01) să scriem imediat pe o
bucată de hârtie persoana și motivul pentru care ne vom ruga și să o trecem pe lista
noastră de rugăciuni, dacă ținem o astfel de listă; (02) mai bine: să ne rugăm pentru
persoana aceea imediat, împreună, sau după ce ne-am despărțit. Pentru că timpul
poate deveni un dușman.

66,18).
115
Page

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

116
Page
• După ce a citat patru texte privitoare la grija Domnului față de cei ce-L primesc prin
credință și-L urmează, amintind suferințele Sale pentru noi și viața Sa de rugăciune (Ps
84,11; Evr 2,9; 5,7; 12,2), medicul adventist Costică Petrea a relatat într-o scrisoare
următoarea experiență:
„Nu cu mult timp în urmă, eram într-o situație din care nu vedeam nicio ieșire. Mama
soției era bolnavă. Datorită unei afecțiuni la inimă (stenoză mitrală), s-a ajuns la
insuficiență cardiacă cu edeme generalizate și ascită (lichid în cavitatea abdominală).
Medicii care au examinat-o se teameau să intervină medicamentos, deoarece avea în
istoricul ei câteva episoade de reacție alergică cu edeme generalizate și insuficiență
respiratorie. Acum avea nevoie de tratament injectabil, întrucât și inima era înconjurată
de lichid și exista riscul să apară un stop cardiac. Zi și noapte mama se chinuia la
marginea patului, așteptând ca totul să se încheie. Nu putea face doi pași.”
„Noi locuiam la 200 de kilometri depărtare. Eram îngrijorați. Ne-am rugat Domnului și
se părea că El nu va interveni. Zilnic vorbeam cu ea și o încurajam, pentru că am fi vrut
să mai trăiască. Doctorii nu și-au luat angajamentul să o trateze, temându-se de alergia
de care suferea. Ea nu luase medicamente toată viața. Orice încercare de a lua doze
foarte mici, chiar din ,banala’ aspirină, nu era suportată. Orice durere la micile
intervenții chirurgicale sau extracții dentare le-a suportat fără anestezie.”
„Strigam la Dumnezeu cu dorința să ne arate calea pe care s-o urmăm. Nu puteam

suporta să o mai urmărim cum se chinuie așteptând să moară. ,Doamne, Tu, care poți
totul, ajută-ne!’ Și ne-am hotărât. Am mers la ea și i-am explicat că vrem să-i
administrăm un tratament injectabil care să ajute inima să funcționeze și care să elimine
apa, să dispară edemele și lichidul din abdomen și pericard. Nu avea de ales! Eram
înarmați cu medicamente pentru combaterea șocului care așteptam să apară.”
„Ne-am rugat din nou și am rămas conectați cu mintea, strigând la Dumnezeu pentru
ajutor: ,Doamne, fă Tu o minune, ca să o vedem pe mama măcar câteva zile respirând
normal și odihnindu-se!’ I-am făcut injecțiile și i-am dat și pe gură dozele necesare.
Rezultatul? Nicio reacție negativă în prima zi, a doua zi. Starea de sănătate s-a
îmbunătățit, edemele au dispărut. A continuat tratamentul pe care orală. Dumnezeu i-a
dat viață pentru încă doi ani. Acum se bucura, mergând și prin curte.”
„O, dacă am avea încredere în Dumnezeu ca un copil în tatăl său și ne-am lăsa conduși
de El! Am fi mult mai liniștiți. Un citat inspirat spune: ,Dumnezeu cunoaște sfârșitul de
la început. El cunoaște inimile tuturor oamenilor, citește toate tainele sufletului, știe
117
dacă cei pentru care ne rugăm vor fi sau nu vor fi în stare să treacă cu bine prin
încercările care vor veni asupra lor, dacă vor mai trăi. El știe dacă viețile lor vor fi o
Page
binecuvântare sau un blestem pentru ei și pentru cei din jurul lor. Acesta este unul
dintre motivele pentru care, în timp ce ne prezentăm cererile cu stăruință, trebuie să
spunem: ,Facă-se voia Ta, nu voia mea’ (Luca 22,42). Domnul Isus a adăugat aceste
cuvinte de supunere față de înțelepciunea și voia lui Dumnezeu pe când, în Grădina
Ghetsimani, Se ruga fierbinte: ,Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta’ (Mat 26,39). Și, dacă a fost potrivit să facă acest lucru El, Fiul lui Dumnezeu, cu
cât mai potrivit este ca aceste cuvinte să se audă de pe buzele muritorilor mărginiți,
păcătoși! (SB 305,2)’”
(06) Rugăciunile proorocului Daniel
• Mântuitorul a făcut aluzii la unii profeți din Vechiul Testament, printre care: Moise,
David, Ilie, Elisei, Isaia, Daniel, afară de mențiunile generale de „profeți”. În marea Sa
profeție din Matei 24, singurul profet amintit a fost Daniel: „De aceea, când veți vedea
,urâciunea pustiirii’, despre care a vorbit proorocul Daniel, ,așezată în locul sfânt’, - cine
citește să înțeleagă!, atunci, cei ce vor fi în Iudea să fugă la munți” (versetele 15 și 16).
• Proorocul Daniel a primit viziuni mărețe de la Domnul, care își au răsunet în ultima carte
a Bibliei. În adevăr, Daniel și Apocalipsa sunt cărțile biblice cu cea mai mare
concentrație profetică dintre toate 66. Minunate descoperiri, cu istorie scrisă dinainte
într-un mod extraordinar de interesant și de precis.
• Cine era profetul Daniel? Ni se spune în primul capitol al cărți care-i poartă numele:
„Împăratul a dat poruncă lui Așpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo
câțiva dintre copiii lui Israel de neam împărătesc și de viță boierească, niște tineri fără
vreun cusur trupesc, frumoși la chip, înzestrați cu înțelepciune în orice ramură a științei,
cu minte ageră și pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, și pe care să-i
învețe scrierea și limba haldeilor. . . . Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel,
Hanania, Mișael și Azaria” (Dan 1,3.4.6).
„Printre copiii lui Israel care au fost duși robi în Babilon la începutul celor șaptezeci de
ani de captivitate au fost patrioți creștini, bărbați care erau tot atât de credincioși față
de principii ca oțelul, care nu erau corupți prin egoism, ci care Îl onorau pe Dumnezeu
chiar dacă ar fi pierdut toate lucrurile. . . . Printre aceia care și-au menținut
devotamentul față de Dumnezeu au fost Daniel și cei trei tovarăși ai lui – exemple
strălucite de ce pot deveni oamenii care se unesc cu Dumnezeul înțelepciunii și puterii.”
(Prophets and Kings/Profeți și regi, paginile 479-480)
• Ne aducem aminte cum s-au abținut de la alimentația nepotrivită servită de împărat în

cei trei ani de școlarizare (vezi Daniel 1,8-14) și cum regimul lor de viață le-a fost o
binecuvântare: „După cele zece zile (de încercare), ei erau mai bine la față și mai grași
decât toți tinerii care mâncau din bucatele împăratului” (versetul 15). Și a venit
118
binecuvântarea Domnului pentru credincioșia lor: „Dumnezeu le-a dat acestor patru
tineri știință și pricepere pentru tot felul de scrieri, și înțelepciune; mai ales însă l-a făcut
pe Daniel priceput în toate vedeniile și în toate visele” (versetul 17).
Page
• Apoi examenul: „La vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpetenia famenilor
i-a adus înaintea lui Nebucadnețar. Împăratul a stat de vorbă cu ei, dar între toți tinerii
aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria. De aceea ei au fost
primiți în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și
despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și
cititorii în stele care erau în toată împărăția lui” (versetele 18-20).
• Daniel și prietenii lui erau oameni ai rugăciunii. Atunci când împăratul a avut vestitul vis
cu chipul umanoid uriaș, vis pe care înțelepții Babilonului nu i l-au putut spune sau
tâlcui, împăratul a dat ordin ca toți să fie nimiciți. Pericolul îi pândea și pe slujitorii lui
Dumnezeu și atunci ei au căutat fața Domnului:
„Hotărârea ieșise, înțelepții începuseră să fie omorâți și-i căutau și pe Daniel și pe

tovarășii lui ca să-i piardă. Atunci Daniel a vorbit cu minte și cu judecată lui Arioc,
căpetenia străjerilor împăratului, care ieșise să-i omoare pe înțelepții Babilonului. A luat
cuvântul și a zis lui Arioc, căpitanul împăratului: ,Pentru ce a dat împăratul o poruncă
atât de aspră?’ Arioc i-a spus lui Daniel cum stau lucrurile. Și Daniel s-a dus la împărat și
l-a rugat să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea” (vezi Daniel 2,1-49; citate sunt
versetele 13-16).
• A urmat lupta cu Dumnezeu în rugăciune: „Apoi Daniel s-a dus în casa lui și le-a spus
despre lucrul acesta tovarășilor săi Hanania, Mișael și Azaria, rugându-i să ceară
îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel și tovarășii
săi odată cu ceilalți înțelepți ai Babilonului” (versetele 17 și 18).
• A urmat descoperirea divină: „După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o
vedenie în timpul nopții. Și Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor” (versetul
19). Iată cum L-a binecuvântat: „Daniel a luat cuvântul și a zis: ,Binecuvântat să fie
numele lui Dumnezeu, din veșnicie în veșnicie! A Lui este înțelepciunea și puterea. El
schimbă vremurile și împrejurările; El îi răstoarnă și-i pune pe împărați, El dă
înțelepciune înțelepților și pricepere celor pricepuți! El descoperă ce este adânc și
ascuns, El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina. Pe Tine, Dumnezeul părinților
mei, Te slăvesc și Te laud că mi-ai dat înțelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce
Ți-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!’” (Versetele 20-23)
• Apoi Daniel s-a dus la împărat, i-a spus visul și tâlcuirea lui, iar împăratul a rămas uimit,
recunoscând: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul
împăraților și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!”
(Versetul 47)
119
• Rugăciune ascultată. S-a împlinit exact ce a zis Iacov, fratele Domnului: „Dacă vreunuia
dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână
largă și fără mustrare și ea îi va fi dată” (Iac 1,5). Promisiunea aceasta s-a împlinit cu
Page
sute de ani mai înainte în experiența lui Daniel și a prietenilor lui. Rugăciune fierbinte,
stăruitoare, plină de credință. Rugăciunea a fost ascultată și înțelepciunea de sus a
venit.
• Cunoaștem o altă experiență de rugăciune din viața lui Daniel. Acum el era bătrân, de
peste 80 de ani. Imperiul babilonian fusese cucerit de perși și împărat era Dariu. Acesta
l-a prețuit pe Daniel și l-a favorizat, ceea ce a trezit invidia și ura colegilor săi de slujbă.
Aceștia au reușit să-l înșele pe împărat să semneze o poruncă potrivit căreia timp de
treizeci de zile toată lumea să i se închine împăratului și la nimic altceva.
• Daniel și-a continuat viața de rugăciune: „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a
intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise în spre Ierusalim, și de trei
ori pe zi îngenunchia, se ruga și-L lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte” (vezi
Daniel 6,1-28; citat este versetul 10). Vrăjmașii lui l-au prins rugându-se, l-au pârât la
împărat și împăratul, cu tot regretul, l-a aruncat în groapa cu lei, pentru că uzanța în
imperiul persan era ca o lege odată semnată să nu se poată schimba.
• Când s-a făcut dimineață, împăratul s-a dus la Daniel: „Și, apropiindu-se de groapă, l-a
chemat pe Daniel cu glas plângător. Împăratul a luat cuvântul și i-a zis lui Daniel:
,Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești
necurmat, să te scape de lei?’” (Versetul 20). Răspunsul dorit a fost rostit: „Și Daniel a
zis împăratului: ,Veșnic să trăiești, împărate! Dumnezeul meu l-a trimis pe îngerul Său și
a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat
înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-a făcut nimic rău!’” (Versetele 20-22)
• Ascultase Dumnezeu rugăciunile lui Daniel? Absolut da: „Atunci împăratul s-a bucurat
foarte mult și a poruncit să-l scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă
și nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său” (versetul
23). Rețineți faptul că înainte de a-l arunca în groapă împăratul zisese: „Dumnezeul tău,
căruia necurmat Îi slujești, să te scape!” (Versetul 16). În traducerile engleze Old King
James Version și New King James Version (dar nu în NIV), cuvintele împăratului sunt
redate așa: „Te va scăpa!” Oricum ar fi luate, era implicat Dumnezeu, care chiar l-a
scăpat pe Daniel.
• Înainte de aruncarea lui Daniel în groapa cu lei, Dariu zisese: „Dumnezeul tău, căruia Îi
slujești necurmat . . .”. După noaptea aceea în care împăratul n-a dormit deloc, el l-a
întrebat pe Daniel: „A putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat, să te scape de
lei?”
• Știa împăratul și așa era: Daniel Îi slujea lui Dumnezeu necurmat. Și se ruga necurmat.
120
Revin la versetul 10, unde am citit că Daniel „de trei ori pe zi îngenunchia, se ruga și-L
lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte.” Cum făcea și mai înainte! Daniel nu
Page
a început să se roage doar când a venit primejdia sau în ambiție față de lege. El făcea
așa și mai înainte, se ruga necurmat, Îi slujea Dumnezeului lui necurmat.
• Dar cea mai cunoscută rugăciune a lui Daniel este cea din capitolul al 9-lea, și asupra ei
ne vom îndrepta atenția mai departe.
• Trecuseră ani, mulți ani. Venise în Babilon în lanțuri și era tânăr. Lanțurile îi fuseseră
îndepărtate, fusese școlarizat la curtea împăratului și a avut o carieră de decenii fericite,
atât la curtea împăraților Babilonului, cât și la curtea persană în continuare. Viață
frumoasă, îmbelșugată, onorată, în siguranță. Dar nu așa era poporul lui, și Daniel nu
era nepăsător. Acum era bătrân. Fusese adus captiv la începerea celor șaptezeci de ani
de robie și i-a trăit mai departe până la încheierea lor. Acum era neliniștit: nimic? Nicio
mișcare? Nicio schimbare? Nu se împlinește profeția celor 70 de ani de robie? Vom
analiza acum capitolul 9 din Daniel, versetele 1-23.
- Versetele 1-2: Daniel era un bun cunoscător al literaturii ebraice, pe care a studiat-o cu
grijă și interes, fiind conștient de trecerea anilor și de planurile lui Dumnezeu : „În anul
dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahașveros, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste
împărăția haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărți că trebuia
să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor
despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia.”
- Versetele 3-4: Profetul îngrijorat a apelat la post și rugăciune ca să se apropie de

Dumnezeu și să-L implore să Se îndure de poporul Său: „Și mi-am întors fața spre
Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă. M-am
rugat Domnului, Dumnezeului meu, și I-am făcut următoarea mărturisire . . .”.
- Versetul 4: O recunoaștere a credincioșiei lui Dumnezeu față de cei ce ascultă de El:

„Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșate, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor
ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale!”
- Versetele 5-6: Trebuie observat că profetul începe mărturisirea păcatelor cu cuvântul

„noi”, incluzându-se astfel printre vinovați, deși la plecarea din Iuda el era un tânăr
credincios și ascultător de Dumnezeu. El arată că neascultarea a fost generală, marcată
de împotrivire față de solii cerului: „Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi
și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. Nu i-am ascultat pe robii
Tăi proorocii, care le-au vorbit în numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre,
părinților noștri și către tot poporul țării.”
- Versetele 7-9: Este arătat contrastul dintre dreptatea și îndurarea lui Dumnezeu, pe de
o parte, și apostazia copiilor Săi, pe de altă parte: „Tu, Doamne, ești drept, iar nouă ni se
cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor
121
Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate țările în care i-ai
izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovați față de Tine! Doamne, nouă
Page
ni se cuvine să ni se umple fața de rușine, da, nouă, împăraților noștri, căpeteniilor

noastre, și părinților noștri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul
nostru, însă, este îndurarea și iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!”
- Versetele 10-11: Mărturisirea este precisă, nu în termeni generali; Daniel arată în ce a

constat neascultarea poporului ales, pentru care au ajuns robi și răspândiți în toate
țările, și că nenorocirea lor fusese prezisă în legea lui Moise ca blestem pentru
răzvrătire: „N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui,
pe care ni le pusese înainte prin robii Săi proorocii, ci tot Israelul a călcat legea Ta și s-a
abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au și lovit blestemurile și
jurămintele scrise în legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit
împotriva lui Dumnezeu.”
- Versetele 12-13: Dumnezeu S-a văzut silit să acționeze; cuvintele Sale s-au împlinit
întocmai, Israel suferind consecințele nelegiuirilor lui și ajungând într-o stare mizerabilă,
cum nu se mai auzise vreodată până atunci: „El a împlinit astfel cuvintele pe care le
rostise împotriva noastră și împotriva căpeteniilor noastre, care ne-au cârmuit, și a adus
peste noi o mare nenorocire, așa cum niciodată și nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o
nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris în
legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi.”
- Versetele 13-14: Nenorocirea de care a avut parte poporul s-a datorat nu numai
fărădelegilor săvârșite, ci și refuzului de a le mărturisi, de a se ruga și a se întoarce la
Dumnezeu: „. . . și noi nu L-am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de
la nelegiuirile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea și Domnul a îngrijit
ca nenorocirea aceasta să vină peste noi, căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în
toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui.”
• Mărturisirea păcatelor și a nevredniciei continuă, dar în următoarele cinci versete până

la sfârșitul rugăciunii lui Daniel, predomină apelul la iertare, îndurare, intervenția divină
în favoarea poporului pedepsit și aflat în robie:
- Versetele 15-16: Profetul se smerește înaintea Domnului, rugându-L cu ardoare să Se

îndure de poporul Său și, în ciuda nevredniciei lui, să înlăture ocara care persistă asupra
lor, o rușine în fața popoarelor înconjurătoare: „Și acum, Doamne Dumnezeul nostru,
Tu, care l-ai scos pe poporul Tău din țara Egiptului prin mâna Ta cea puternică și Ți-ai
făcut un nume, așa cum este și astăzi: noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire. Dar,
Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia și urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul,
de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor
părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.”
- Versetul 17: Asemenea lui Moise, Daniel Îl imploră pe Domnul să asculte rugăciunea lui
pentru popor și să restabilească gloria reflectată de cer asupra sanctuarului: „Ascultă
122
dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău, și, pentru dragostea
Domnului, fă să strălucească fața Ta peste sfântul Tău locaș pustiit!”
Page
- Versetele 18-19: Aceste două versete de la încheierea rugăciunii arzătoare a profetului
Daniel sunt un model pentru orice rugăciune care se vrea ascultată și biruitoare. Avem
de a face cu repetate apeluri la îndurarea divină, să se arate, să intervină, să salveze.
Trebuie remarcat faptul că profetul elimină orice pretenție de neprihănire omenească și
ridică în slăvi „îndurările cele mari” ale lui Dumnezeu: „Pleacă urechea, Dumnezeule, și
ascultă! Deschide ochii, și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este
chemat numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile
noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari! Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia
aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu!
Căci numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău!”
• Învățăm mult din rugăciunea aceasta a lui Daniel, putem chiar repeta astfel de cuvinte în
rugăciunile noastre: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte Doamne!” Apostolul
Iacov a afirmat că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iac 5,16).
Daniel chiar era un om neprihănit, apreciat de cer. Iată cum i s-a adresat îngerul:
„Daniele, om preaiubit și scump!” (10,11). „. . . căci tu ești preaiubit și scump” (9,23).
• Dumnezeu i-a întrerupt rugăciunea, trimițându-l pe solul Său ca să-i răspundă: „Pe când
încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu
Israel și îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel
sfânt al Dumnezeului meu, pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede
în zbor iute omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, și m-a atins în
clipa când se aducea jertfa de seară” (versetele 20 și 21).
• Cine nu și-ar dori un răspuns instantaneu la rugăciune, chiar înainte de ar termina

rostirea ei?! Îngerul a continuat și a arătat că Domnul a luat aminte la rugăciunea lui: „El
m-a învățat, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: ,Daniele, am venit acum să-ți luminez
mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul, și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești
preaiubit și scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta și înțelege vedenia!” (Versetele 22
și 23)
• În continuare, îngerul i-a prezentat planul divin pentru restaurarea Ierusalimului, cu date
precise. Rugăciunea fusese primită și ascultată, urma lucrarea divină în favoarea
poporului Israel, care suferise destul, așa cum scrisese profetul Isaia: „,Mângâiați,
mângâiați pe poporul Meu’, zice Dumnezeul vostru. ,Vorbiți bine Ierusalimului și
strigați-i că robia lui s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este ispășită, căci a primit din mâna
Domnului de două ori cât toate păcatele lui’” (Isa 40,1.2). Luați aceste cuvinte ale
Domnului, rostite prin profetul Isaia, și puneți-le la sfârșitul rugăciunii lui Daniel!
• De aceea venise îngerul: ca să vorbească bine Ierusalimului și putem fi siguri că Daniel a

123
fost mângâiat și încântat de solia care i-a venit din cer. Așa se manifestă slava
Domnului: prin ascultarea rugăciunilor oamenilor consacrați Lui cu adevărat!
Page
* * * *
RUGĂCIUNEA PROOROCULUI HABACUC (HAB 3,2-19)

• „. . . Făcătorului.” În Romani 1,25, apostolul Pavel deplângea decăderea închinătorilor:

„. . . căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat
făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin!” Închinare la lucruri
create în locul închinării la Creatorul tuturor lucrurilor!
• Omul nu se poate reține de la închinare, această pornire este prezentă în orice suflet
omenesc. Este acolo și nu poate să fie extirpată. Dacă nu I se închină Creatorului,
oamenii se închină la altceva, dar tot se închină – nu există neînchinare totală. Ei se
închină atunci la corpuri cerești, la chipuri materiale, la animale, la alți oameni, la sine, la
bani, la idei etc.
• În cele din urmă, orice închinare deformată va dispărea împreună cu acei închinători, și
se va practica numai închinarea corectă. Așa i-a spus Isus lui Satana: „Pleacă, Satano!
Căci este scris: ,Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești!’” (Mat
4,10)
• Închinarea la Creator și numai la Creator se va generaliza; scriind despre smerirea de

Sine a Fiului lui Dumnezeu, până la moarte de cruce, apostolul Pavel a încheiat pasajul
așa: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai
pe sus de orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor
din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui
Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip 2,6-11; citate sunt versetele 9-11).
• V-a sunat cineva vreodată la telefon și a vorbit încontinuu, timp îndelungat, fiind foarte
greu să întrerupeți persoana respectivă pentru a zice ceva, și cu atât mai greu să
încheiați discuția? Da, sunt destule asemenea situații nedorite și e foarte greu de găsit
un remediu. Politețea te obligă să suferi.
• Dar e oare normal ca noi să-L sunăm pe Dumnezeu și gura noastră să funcționeze fără
întrerupere, fără nicio pauză de meditație, de așteptare, pentru a-I da și lui Dumnezeu
ocazie să ne vorbească? „Rugăciunea nu este monolog, ci dialog; vocea lui Dumnezeu
este partea ei esențială. Ascultarea vocii lui Dumnezeu este secretul asigurării că El o va
asculta pe a mea” (Andrew Murray, pastor, profesor și scriitor sud-african, în
124
https://theblazingcenter.com/prayer-quotes)
Page
• În studiul „Proporțiile rugăciunii” (din Anon, Cure of all Ills/Remediu al tuturor relelor)
sunt arătate efectele nemaipomenite ale rugăciunii stăruitoare, și anume:
„Pentru rugăciune nu există:
problemă irezolvabilă,
boală incurabilă,
povară neridicabilă,
furtună nedepășibilă,
devastare neușurabilă,
durere neconsolabilă,
sărăcie invincibilă,
păcătos nesalvabil,
pieire irezolvabilă,
cădere iremediabilă,
rană netratabilă,
relație ruptă ireparabilă,

conflict neaplanabil,
obstacol nesurmontabil,
limitare nedepășibilă,
sete nepotolibilă,
foame nesăturabilă,
loc arid neirigabil,

pustiu nerevitalizabil,
jelanie neconsolabilă,
cenușă ce nu poate deveni frumusețe,
mâhnire ce nu fi acoperită cu o manta de laudă,
comunitate de netrezit,
predicator ce nu poate fi uns,
bănci de adunare ce nu pot fi ocupate,
conducere bisericească cu neputință de a deveni ,una’,
obște neconvertibilă,
națiune netransformabilă.”
Frumoase explorări cu formidabile concluzii. La unele aspecte, dacă nu la toate, aș

adăuga rezerva ca voia lui Dumnezeu să fie luată în considerare și să fie împlinite
125
condițiile pentru ascultarea rugăciunilor.
• A zis profetesa zilelor din urmă:

Page
„Nu întotdeauna este sigur să cerem vindecare necondiționată. Rugăciunile
voastre să includă și gândul acesta: ,Doamne, Tu știi orice secret al sufletului. Tu
cunoști aceste persoane, pentru că Isus, avocatul lor, Și-a dat viața pentru ele. El
le iubește mai mult decât ar fi cu putință pentru noi. De aceea, dacă este pentru
slava Ta și binele acestor suferinzi să se ridice și să fie sănătoși, Te rugăm, în
numele lui Isus, ca sănătatea să le fie dată în momentul acesta!’ Nicio lipsă de
credință nu se dă pe față într-o cerere de felul acesta.” (Counsels on
Health/Sfaturi pentru sănătate, pagina 375)
• Dumnezeu îi iubește pe oameni mai mult decât noi îi iubim sau am fi în stare să-i iubim,
pentru că El i-a creat și El a plătit un preț colosal pentru răscumpărarea lor din păcat și
moarte eternă. Dar toate cererile să fie puse înaintea Lui și să fie și acceptate hotărârea
și acțiunea Lui iubitoare. Fără murmur, fără îndoieli, fără nemulțumiri.
- Psalmul 138,3: „În ziua când Te-am chemat m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat și mi-ai
întărit sufletul.”
- Fapte 6,4: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.”
- Fapte 16,13: „În ziua Sabatului am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde
credeam că se află un loc de rugăciune.”
- 2 Corinteni 9,14: „. . . și-i face (dărnicia corintenilor influențându-i pe alții) să se roage

pentru voi și să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu față
de voi.”
- Iacov 5,16: „Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți
vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”
(03) Nu așa
• E o pervertire a exercițiului sacru al rugăciunii publice, dacă spunem înaintea lui

Dumnezeu lucruri pe care vrem să le audă alții, pentru că avem să le spunem ceva și
126
evităm să le spunem personal sau ne e teamă să facem acest lucru. Când ne rugăm, noi
vorbim cu Dumnezeu, nu cu oamenii. Nu le predicăm, nu-i mustrăm, nu ne adresăm lor
Page
indirect. E o blasfemie. Dacă am fi serafimi, ne-am acoperi fețele și picioarele și am
declara sfințenia lui Dumnezeu.
• Rugăciunea publică e o adresare colectivă către Cel Preaînalt și fiecare cuvânt trebuie să
fie înțelept, respectuos, plin de consacrare și de iubire, totală iubire față de El, căruia ne
adresăm, și față de alții, care sunt prezenți și care aud. Ce ar zice acei destinatari
indirecți dacă ar simți că i-am vizat pe ei? Oare rugăciunea să fie un mijloc de a stârni
sau de a continua o gâlceavă?
• Ar fi la fel o blasfemie să repetăm în mod ironic cuvinte ale altora, când cerul ia aminte
la cuvintele noastre. A zis înțeleptul Solomon, ca să ne facă și pe noi înțelepți: „Nu te
grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecl 5,2).
• Știm din cuvintele apostolului Pavel că „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu
știm cum trebuie să ne rugăm” (Rom 8,26). Orice asemenea rugăciune nesfântă și
pătimașă este lipsită totalmente de participarea Duhului Sfânt. Dar ni se dă îndemnul:
„Rugați-vă prin Duhul Sfânt!” (Iuda 20)
• Nicio rugăciune inspirată de Duhul Sfânt nu poate degenera în astfel de exprimări și

manifestări ca acelea arătate până aici; pentru că El vrea să ne sfințească și să ne
pregătească pentru curțile de sus. Ce minunat!

66,18).
127
Page

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

Când face minuni, Dumnezeu depășește limitele naturii, sau lucrează prin legi naturale
128
Page
• Fratele Gheorghe Rotaru, un prieten al meu de la Pârgărești, județul Bacău, mi-a
povestit următoarea experiență de ascultare a rugăciunilor:
„Experiența mea cu Dumnezeu a început în a doua parte a lunii noiembrie 2021, când un
frate al meu a început să se simtă rău și a venit de la muncă acasă cu dureri de stomac.
Sora mea l-a dus la medic și i s-a făcut ecografie, care a descoperit tulburări la ficat și
rinichi (era într-o zi de vineri). A început tratamentul, dar se simțea din ce în ce mai rău,
atât de rău că duminică a trebuit să cheme ambulanța, pentru că nu se mai putea ridica
pe picioare. A fost dus de urgență și la prima oră a fost operat la colon (i-au tăiat 30 de
centimetri din intestinul gros).”
„Medicul nu i-a dat nicio șansă de viață. Operația a fost luni, 21 noiembrie, și a fost
externat după 10 zile. După câteva zile s-a simțit din nou rău și a fost internat de
urgență, dar tot în noaptea aceea l-au și adus înapoi acasă, pentru că nu aveau ce să-i
mai facă.”
„Eu lucrez în Belgia și tare m-aș fi dus acasă, însă nefiind vaccinat riscam carantina și tot
felul de piedici, de aceea m-am rugat Domnului să-l țină în viață măcar până la Crăciun,
ca să pot merge acasă. Între timp m-am programat pentru vaccin, dar s-a amânat
programarea și nu am mai fost vaccinat, iar fără vaccin riscam carantina și la plecare și la
întoarcere, și pierdeam și locul de muncă.”
„Nu știam ce să mai fac, am anunțat mai mulți frați, mai multe comunități, ca să se
roage pentru sănătatea fratelui meu și pentru nevoia mea de a ajunge acasă, iar
Dumnezeu, în mila și bunătatea Sa, a îngăduit ca soția mea să fie testată pozitiv (de
Covid) sâmbătă, 15 ianuarie 2022; totodată trebuia să fac și eu testul, cu toate că nu
aveam niciun simptom de răceală, și trebuia să stau în carantină chiar dacă ieșeam
negativ.”
„Atunci m-am rugat Domnului ca să ies și eu pozitiv, beneficiind măcar de cartea verde,
și Dumnezeu mi-a răspuns ca lui Ghedeon. Am văzut în rezultatul pozitiv un răspuns la
rugăciune, însă în timpul acesta situația fratelui meu s-a agravat foarte mult; a mai fost
operat încă odată, de data aceasta la intestinul subțire, duminică, 16 ianuarie 2022.
Avea două sonde pe ambele părți ale abdomenului. După cea de a doua operație,
medicii nu credeau că se va mai trezi din anestezie, pentru că era tare slăbit, dar bunul
Dumnezeu încăodată a făcut o minune și l-a trezit, ca să fie o mărturie și pentru medicii
spitalului din Onești.”
„Eu nu încetam să strig chiar cu voce tare și încontinuu ca Domnul să-l țină în viață până
ies eu din carantină, în care intrasem cu o zi înainte de a fi el operat a doua oară.
Situația lui se agrava din ce în ce mai mult și îmi era teamă că încetează din viață în timp
129
ce eu sunt în carantină și nici măcar la înmormântare nu pot să fiu prezent. Dar Domnul
încăodată a arătat bunătatea Sa, prin care să mă întăresc în credință, și l-a ținut în viață
încă o săptămână, iar duminică, 23 ianuarie, cu tot riscul că încă mai aveam două zile de
Page
carantină, am pornit la drum cu ajutorul Domnului, și Domnul m-a păzit, pentru că am

trecut foarte bine la vama de intrare în România; nu aveam nimic de completat, încă nici
cartea verde, nimic – doar credința în Dumnezeul în care mi-am pus toată încrederea că
mă ajută în orice nenorocire.”
„Așa am ajuns acasă luni seara, 24 ianuarie, iar dimineața, 25, la ora 6, am primit vestea
că pe fratele meu Domnul l-a chemat la odihnă, ceea ce era mai bine, atât pentru el, cât
și pentru frați, pentru că am simțit cu adevărat durerea și crizele pe care le avea. Dar
bucuria cea mai mare este că, chiar dacă el nu era adventist, Dumnezeu mi-a răspuns la
cea mai grea problemă, că el și-a încheiat viața cu semne bune de legătură cu Domnul
Isus. Totul este în mâna Domnului! Și am certitudinea că în dimineața învierii îl voi
reîntâlni.”
(06) Rugăciunea proorocului Habacuc (Hab 3,2-19)
• Profetul Habacuc a trăit și a slujit cauza Domnului cu câțiva ani înainte de captivitatea
babiloniană, fiind astfel contemporan cu Ieremia și cu alți profeți credincioși. Numele
lui, care înseamnă „mentă acvatică”, nu apare niciodată în alte cărți ale Bibliei, deși idei
din cartea sa se pot întâlni atât în Vechiul Testament, ca inspirații paralele, cât și în Noul
Testament.
• Cel mai important text întâlnit în această a opta din seria cărților scrise de profeții mici
este cel din capitolul 2, versetul 4: „. . . dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.” Ideea
aceasta fundamentală de doctrină este preluată de apostolul Pavel în următoarele texte:
- „. . . . deoarece în ea (în evanghelie) este descoperită o neprihănire, pe care o

dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: ,Cel
neprihănit va trăi prin credință’” (Rom 1,17).
- „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este
învederat, căci ,cel neprihănit prin credință va trăi’” (Gal 3,11).
- „Și cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu
găsește plăcere în el” (Evr 10,38).
• Ați observat? În textul din Romani 1,17, Pavel zice „după cum este scris” și nu era scris
în altă parte decât în cartea profetului Habacuc. În Galateni 3,11, el nu menționează
acest lucru, dar traducătorul Cornilescu a redat între ghilimele ideea că neprihănitul va
trăi prin credință, așa cum au făcut și alți traducători. În ultimul text nu sunt folosite
ghilimele, dar ideea este în mod clar preluată de la Habacuc. Adevărul acesta al trăirii
sau al îndreptățirii prin credință a produs Reformațiunea și trebuie reținut că își are
obârșia în textul scris de Habacuc, trecut prin cărțile Noului Testament pe care le-am
amintit.
130
• Avem de a face cu o carte scurtă, de numai trei capitole, însă nu mi-aș putea închipui
Biblia fără cartea aceasta dinamică, bogată în doctrină, mângâiere și frumusețe.
Page
• Primul capitol cuprinde niște întrebări puse de acest profet al Domnului; el nu înțelege
unele lucruri și, puțin intrigat, se adresează Atotputernicului, numindu-și investigația
plângere (în capitolul 2,1). În continuare sunt cuvintele de răspuns ale Domnului, apoi o
serie de mustrări adresate cuceritorilor sau cu referire la el. Capitolul al treilea este o
rugăciune a profetului, așa cum se arată în versetul 1: „Rugăciunea proorocului Habacuc
(de cântat în felul cântecelor de jale).” Acest capitol se aseamănă cu psalmii atât în
conținut și limbaj, cât și prin această mențiune cum să fie cântat. Că acest capitol este o
cântare, reiese și din versetul 19: „Către mai marele cântăreților. De cântat cu
instrumente cu coarde.” Numai în introducerea unor psalmi întâlnim o astfel de
mențiune.
• Așa cum au remarcat comentatorii, profetul Habacuc a fost nedumerit în legătură cu

succesul și prosperitatea celor răi și suferința continuă, netratată, a copiilor credincioși
ai lui Dumnezeu. Dilema aceasta a existat și până atunci: la Iov, David, Asaf, Ieremia și
alții. Iată întrebările ridicate de Habacuc în capitolul 1 al cărții sale:
- „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi
tângui Ție, fără să dai ajutor?” (Versetul 2)
- „Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiți la nedreptate? Asuprirea și

silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri și se stârnește gâlceavă” (versetul 3).
- „Doamne, nu ești Tu din veșnicie Dumnezeul meu, Sfântul meu?” (Versetul 12)
- „Ochii Tăi sunt așa de curați, că nu pot să vadă răul și nu poți să privești
neleguirea! Cum i-ai putea privi Tu pe cei mișei și să taci, când cel rău îl mănâncă
pe cel mai neprihănit decât el?” (Versetul 13)
- „Vei face Tu omului ca peștilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân?”

(Versetul 14)
- Referindu-se la pescarul care face idoli din mreajă și năvod, pentru că i-au adus
succes, ilustrație potrivită și pentru acțiunile cotropitorilor, profetul întreabă:
,Pentru aceasta își va goli el într-una mreaja și va înjunghia fără milă pe
neamuri?” (Versetul 17)
• Înainte de a veni cu răspunsul Său final în capitolul al doilea, Domnul i-a dat profetului
un răspuns chiar după primele patru versete. El a zis: „Aruncați-vă ochii printre neamuri
și priviți, uimiți-vă și îngroziți-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-ați
crede-o dacă v-ar povesti-o cineva! Iată, îi voi ridica pe haldei, popor turbat și iute, care
străbate întinderi mari de țări, ca să pună mâna pe locuințe care nu sunt ale lui. El este
grozav și înfricoșat; numai din el însuși îi iese dreptul și mărirea lui” (versetele 5-7).
131
• Apoi, în versetul 12, Habacuc își găsește parțial răspunsul: „Doamne, Tu l-ai ridicat pe
poporul acesta ca să-Ți împlinești judecățile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai
Page
prin el pedepsele Tale!” Astfel, profetul înțelege modul cum Dumnezeu Își împlinește
planul: El folosește armata haldeilor ca să-i pedepsească pe copiii Săi apostaziați.
• Totuși, mai departe, servul lui Dumnezeu continuă întrebările care-l frământă, arătând
că, de fapt, cei care execută judecățile divine sunt închinători la idoli, sunt înfumurați și
cruzi. Prin astfel de oameni Își face Dumnezeu lucrarea?
• Capitolul al doilea începe cu așteptarea liniștită a profetului, ca să primească un răspuns

mai complet din partea Domnului. Răspunsul acesta vine și este amplu. Judecățile lui
Dumnezeu sunt aplicate prin armata haldeilor din lipsă de altă soluție, dar aceștia vor
răspunde la rândul lor de păcatele săvârșite de ei.
• În afară de principiul neprihănirii prin credință (din versetul 4), Dumnezeu prezintă în
acest capitol alte învățături:
- Proorociile trebuie să fie clare, ușor de citit (versetul 2).
- Împlinirea profețiilor trebuie așteptată cu răbdare (versetul 3).
- Îngâmfarea și neprihănirea se exclud reciproc (versetul 4).
- Jefuitorii vor fi și ei jefuiți la vremea cuvenită (versetele 7, 8, 10).
- Domnul condamnă câștigurile nelegiuite (versetul 9).
- El condamnă înșelarea și exploatarea lucrătorilor (versetele 11 și 12).
- Toată truda popoarelor va fi până la urmă consumată de foc (versetul 13).
- „Pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele

care-l acoperă” (versetul 14).
- Domnul condamnă consumarea băuturilor alcoolice și comerțul cu ele

- El condamnă confecționarea de idoli, comerțul cu ei și închinarea la ei

- Domnul este suveran și întotdeauna în control asupra evenimentelor care au

loc pe pământ (versetul 20).
• Capitolul al treilea conține rugăciunea profetului Habacuc, pe care urmează să o

cercetăm acum verset cu verset:
132
- Versetul 2, prima parte: Profetul este șocat când ia cunoștință de evenimentele

viitoare: „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit.”
Page
- Restul versetului 2: Referindu-se la situația critică prin care va trece poporul său
datorită neascultării de Dumnezeu prin lepădarea legii Sale și a avertizărilor date prin
profeți, Habacuc apelează totuși la bunătatea lui Dumnezeu și-L roagă să efectueze în
scurtă vreme refacerea poporului și a țării sale. Însuflețirea lucrării Domnului este și un
motiv care trebuie avut în vedere de noi toți în permanență, atât ca redeșteptare a
evlaviei în comunitate, cât și ca succes în salvarea de suflete: „Însuflețește-Ți lucrarea în
cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ți
aminte de îndurările Tale!”
- Versetul 3: O scenă cerească impresionantă a arătării Domnului, oarecum ca la

revenirea Mântuitorului, când răscumpărații Îl vor întâmpina cu bucurie pe Domnul lor,
dar cei pierduți vor fugi să se ascundă: „Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt vine din
Muntele Paran . . . (Oprire).”
- Versetele 3-4: Aici e o descriere poetică în termeni măreți a intervenției lui Dumnezeu
pentru judecată și dreptate, gloria Lui fiind universală și generală, asemănătoare cu cea
demonstrată în fața lui Israel cu ocazia dării Legii Morale: „Măreția Lui acoperă cerurile
și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui
pornesc raze și acolo este ascunsă tăria Lui.”
- Versetele 5-7: De data aceasta Domnul nu Se arată pentru a revărsa binecuvântări, ci

pentru a aplica pedepsele Sale inevitabile asupra răzvrătiților care sfidează legea și
suveranitatea Lui. Înaintea Lui nu rezistă nimic: nici popoarele, nici munții cei tari și de
neclintit. Ideea că măsoară pământului redă stăpânirea Lui asupra lucrurilor create:
„Înaintea Lui merge ciuma și molima calcă pe urmele Lui. Se oprește și măsoară
pământul cu ochiul; privește și le face pe neamuri să tremure; munții cei veșnici se
sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă, El umblă pe cărări veșnice. Văd corturile Etiopiei
pline de groază și se cutremură colibele din țara Madianului.”
- Versetele 8-12: O serie de elemente ale naturii sunt amintite ca o descriere a

atotputerniciei divine, care domină totul, învinge totul, schimbă totul. Creatorul tuturor
acestor forme ale naturii le și folosește pentru împlinirea planurilor și manifestarea
slavei Sale. Puterea Sa invincibilă este descrisă mai departe prin prezentarea Domnului
ca pe un războinic viteaz și cuceritor, cai, care, arc, săgeți – panoplia Sa, așa cum apare
Hristos la a doua Sa venire în Apocalipsa 19,11-20. Iată cuvintele lui Habacuc:
„S-a mâniat oare Domnul pe râuri? Împotriva râurilor se aprinde mânia Ta, sau
împotriva mării se varsă urgia Ta, de ai încălecat pe caii Tăi și Te-ai suit în carul Tău de
biruință? Arcul Tău este dezvelit, blestemele sunt săgețile Cuvântului Tău. . . . (Oprire).
– Tu despici pământul ca să dai drumul râurilor. La vederea Ta se cutremură munții, se
năpustesc râuri de apă, adâncul își ridică glasul și își înalță valurile în sus. Soarele și luna
se opresc în locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței Tale
133
care lucește. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta.”
- Versetele 13-15: Profetul apelează cu insistență și disperare la Dumnezeu ca să-l

Page
izbăvească pe poporul Său de aprigii vrăjmași care se arată. În acest sens, el descrie
încăodată vitejia măreață a Dumnezeului lui Israel, în care își pune încrederea și în
arătarea căruia speră: „Ieși ca să-l izbăvești pe poporul Tău, să-l izbăvești pe unsul Tău;
sfărâmă acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf (Oprire).
Străpungi cu săgețile Tale capul căpeteniilor lui, care se năpustesc peste mine ca
furtuna, să mă pună pe fugă, scoțând strigăte de bucurie, ca și cum l-ar fi și mâncat pe
cel nenorocit în culcuș. Cu caii Tăi mergi pe mare, pe spuma apelor mari.”
- Versetul 16: În capitolul acesta apar ca forțe beligerante puterea nemărginită și

nebiruită a Domnului, pe de o parte, și inamicii poporului lui Dumnezeu, pe de altă
parte. După ce a strigat la Dumnezeu pentru ocrotire și izbăvire, profetul mai tremură o
dată, gândindu-se cât de mult rău pot face armatele păgânilor copiilor lui Dumnezeu și
țării sfinte: „Când am auzit . . . lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta
mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase și-mi tremură genunchii. Căci aș putea
oare aștepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva
poporului?”
- Versetele 17-19: Habacuc Îl cunoaște pe Dumnezeu, se roagă, strigă pentru ajutor, cu

încredere că El nu-l va lăsa pe vrăjmaș să triumfe, ci Își va arăta slava Sa biruitoare în
favoarea poporului Său atacat. Asemenea lui Avraam, profetul „nădăjduiește împotriva
oricărei nădejdi” (Rom 4,18): e adversarul numeros, bine înarmat, experimentat, crud și
furios? Dumnezeu este mai tare decât el și-l va nimici. Iar dacă această izbăvire nu va
veni curând, el tot se prinde cu tărie, credință, supunere și încredere de Dumnezeu –
speranța lui nu poate fi zguduită de nimic:
„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi
și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot
mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul
Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe
înălțimile mele.”
• Vom stărui în continuare asupra ultimelor trei versete, 17-19, din acest al treilea capitol
al cărții profetului Habacuc. Comparați cuvintele optimiste ale lui Habacuc, cu care se
încheie rugăciunea lui, cu încrederea nezguduită a lui Iov: „Dar știu că Răscumpărătorul
meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și
chiar dacă nu voi mai avea carne, Îl voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va
fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta
înlăuntrul meu” (Iov 19,25-27).
• Iată starea proprie pe care o întrevede Iov: îi dispare pielea, tocmai țesutul atacat de
Satana prin acea mâncărime teribilă, îi dispare complet carnea, adică mușchii, organele
interne, astfel încât rămâne schelet, deci mort și putrezit. Totuși, el este ferm convins că
134
până la urmă Îl va vedea pe Dumnezeu, pe Răscumpărătorul Său. Așa ceva se poate

numai prin înviere. Deci, în ciuda tuturor suferințelor și pierderilor sale, Iov are
convingerea neclintită că Îl va întâlni pe Dumnezeu și că Dumnezeu îi va fi binevoitor.
Page
• Ne întoarcem la Habacuc. Iată panorama catastrofală pe care și-o imaginează el și pe
care o descrie:
- smochinul va fi complet neproductiv, pentru că nici nu va înflori;
- vița nu va da niciun rod, prin urmare mustul va lipsi cu desăvârșire;
- rodul măslinului va lipsi, de aceea nu va exista untdelemn;
- câmpiile nu vor da hrană, agricultura va ajunge total compromisă și pășunile arse;
- datorită secetei cumplite pier vitele, atât cele cornute mari, cât și cele mici, această
sursă de hrană și de mijloace de muncă fiind complet ruinată și eliminată.
• Situația la care se așteaptă profetul este dezastruoasă, poate exagerată, hiperbolică, dar
nu imposibilă. El pune în față cea mai nenorocită situație în care poate să ajungă țara
unde curge lapte și miere. Și ce face el? Se văicărește? Se răscoală împotriva
Atotputernicului, care ar putea ajuta dar nu ajută? Se sinucide?
• Nimic din toate acestea. El se bucură! Gândiți-vă la apostolii prigoniți, cum s-au
comportat după maltratare: „După ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu
nuiele, i-au oprit să vorbească în numele lui Isus și le-au dat drumul. Ei au plecat
dinaintea Soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru
numele Lui” (Fapte 5,40.41).
• În fața unui dezastru natural și național înspăimântător, dacă acesta va avea loc,
Habacuc zicea că el se va bucura. Dar atenție cum s-a exprimat el: „Chiar dacă . . ., eu
tot mă voi bucura” (Hab 3,17.18). Nu se va bucura din pricina acelor nenorociri, ci în
ciuda lor. „Tot mă voi bucura” înseamnă „totuși mă voi bucura”. Nicio nenorocire nu
mă va zdrobi, voi rămâne calm, voi găsi oricând resurse de biruință și menținere a
moralului ridicat.
• Care este explicația? Reiese din același verset: „. . . mă voi bucura în Domnul, mă voi
bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” Nu era o bucurie sadică, bazată pe o tulburare
psihică, nu aceea a unei comportări iresponsabile, nu o expresie a răzbunării, ci „bucuria
în Domnul, în Dumnezeul mântuirii mele”. Aceasta a fost solia apostolului Pavel:
„Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: bucurați-vă!” (Filip 4,4). Întotdeauna: la
bine, la rău, în sănătate, în boală, în triumf, în înfrângere. Bucurați-vă în Domnul,
indiferent de situație și de împrejurări!!!
• Cum a fost posibil așa ceva? Profetul avea o legătură vie, fermă, solidă, profundă,
permanentă cu Atotputernicul. Credința lui era nezguduită; era hrănită prin umblare
135
necontenită cu Dumnezeu. Așa sunt adevărații creștini:
- „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau
Page
prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? . . .
Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a
iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici
o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în
Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom 8,35.38.39).
- Sau: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul
aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce
nădejdea” (Rom 5,3.4).
• Poporul lui Dumnezeu trebuie să trăiască prin credință, să meargă înainte prin credință,
să întâmpine viitorul prin credință. Zilele strâmtorării îi vor lipsi pe cei credincioși de
mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus, pentru că la încheierea timpului de har
lucrarea Sa de Mare Preot va fi fost încheiată. Dar ei vor trăi atunci prin credință și
Duhul Sfânt îi va susține. Zice Inspirația pentru timpul din urmă:
„Credința care l-a întărit pe Habacuc și pe toți cei sfinți și drepți în acele zile de
încercare profundă a fost aceeași credință care îl susține pe poporul lui
Dumnezeu de astăzi. În orele cele mai întunecate, în împrejurările cele mai
groaznice, credinciosul creștin își poate menține sufletul bazat pe sursa oricărei
lumini și puteri. Zi de zi, prin credință în Dumnezeu, speranța și curajul său pot fi
înnoite. ,Cel neprihănit va trăi prin credință.’ În serviciul lui Dumnezeu nu
trebuie să fie nicio deznădejde, nicio șovăire, nicio teamă. Domnul va face mai
mult decât să satisfacă așteptările cele mai mari ale celor ce-și pun încrederea în
El. El le va da înțelepciunea pe care o cer nevoile lor diferite.” (Prophets and
Kings/Profeți și regi, paginile 386-387)
• Așa cum se ruga Habacuc să ne rugăm și noi: conștienți de realitățile prezente, de

posibile necazuri viitoare, dar niciodată pierzând siguranța că Domnul va lucra. El se
ruga: „Însuflețește-Ți lucrarea în cursul anilor, Doamne!” Iar noi să zicem astfel:
„Însuflețește-ne pe noi prin harul Tău în trecerea timpului!” Și absolut ca Habacuc:
„Orice va fi, eu tot mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este
tăria mea în veci! Pentru că în El mă încred, Lui mă rog, intervenția Lui o aștept! Amin!”
* * * *
136
Page
RUGĂCIUNEA FARISEULUI ȘI CEA A VAMEȘULUI (LUCA 18,9-14)

• „. . . nostru.” Când zice: „. . . să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului

nostru” (versetul 6), autorul psalmului își exprimă plăcerea și bucuria de a recunoaște că
Făcătorul ne aparține: El este „Dumnezeul nostru”. Nu doar Dumnezeul întregului
pământ, al întregului univers, al lumii întregi, ci Dumnezeul nostru, pentru că El ne-a
creat: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem
poporul Lui și turma pășunii Lui” (100,3). El ne-a făcut, ai Lui suntem, de aceea El este
Dumnezeul nostru. Este un Dumnezeu adevărat și atotputernic: „Dumnezeul nostru
este în cer, El face tot ce vrea” (115,3).
• Așa vor striga de bucurie mântuiții în ziua arătării glorioase a Mântuitorului: „Iată,
acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este
Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!”
(Isa 25,9)
• Mântuitorul nostru iubit a avertizat că „oricine se va înălța va fi smerit și oricine se va

smeri va fi înălțat” (Mat 23,12).
• Adevărul acesta nu este negociabil. Așa s-a și întâmplat când „doi oameni s-au suit la
templu să se roage, unul era fariseu și altul vameș” (Luca 18,10). Rugăciunea fariseului a
fost arogantă, o expoziție trufașă a faptelor lui bune, reale sau inventate, și le contrasta
cu viața vameșului, pe care îl disprețuia (vezi versetele 11 și 12). Altfel s-a prezentat
celălalt: „Vameșul sta departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea
în piept și zicea: ,Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’” (Versetul 13)
• Hristos i-a observat și a rostit către ucenicii Lui sentința: „Eu vă spun că mai degrabă
omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va
fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat” (versetul 14).
• În timp ce rugăciunea trufașă a fariseului e o blasfemie și e sortită eșecului din capul

locului, aceea a păcătosului căit, smerit, disperat, trece dincolo de tavan, de stratosferă
și de stele, până la tronul Celui Atotputernic. Așa rugăciuni să înălțăm, și ele vor fi
ascultate, împlinite în cadrul voinței divine care e un filtru desăvârșit și binecuvântat.
137
• În cartea sa intitulată The ABC of Bible Prayer/Alfabetul rugăciunii biblice (Review and
Herald Publishing Association, 1966), pastorul Glenn Coon a compus un alfabet al
Page
rugăciunii, format din trei litere: A, B, C. ABC înseamnă în America alfabet. În această
formulă, A înseamnă ”Ask” („Cereți”), pornindu-se de la cuvintele lui Isus din Matei 7,7:
„Cereți și vi se va da.” B este prima literă a cuvântului ”Believe” („Credeți”), conform
făgăduinței Mântuitorului din Marcu 11,24: „De aceea vă spun că orice lucru veți cere
când vă rugați să credeți că l-ați și primit și-l veți avea.” Iar C introduce cuvântul ”Claim”
(„Revendicați”), însemnând revendicarea făgăduinței prin mulțumire că am primit
răspunsul înainte de a avea vreun semn că l-am primit. „C”-ul din această formulă este
partea grea din programul rugăciunii. Mulți găsesc această parte ca fiind cu neputință
de acceptat (vezi pagina 91, paragraful 1).
• Acestă instruire este plauzibilă, interesantă și folositoare, dar trebuie menționat la

punctul trei că revendicarea dă cu adevărat rezultate numai când cerem ceva după voia
lui Dumnezeu, altfel siguranța noastră fermă poate fi iluzorie. Așa zice apostolul Ioan:
Ioan 5,14). Aici e problema: „. . . după voia Lui”.
• E ceea ce mulți comentatori ignoră în mărețele lor afirmații despre rugăciune. Da,
mărețe, interesante și vrednice de luat în seamă. Însă întotdeauna sub rezerva voiei
Domnului. Deși ideea aceasta lipsește din multe declarații celebre, pentru valoarea lor
le voi cita.
• Iată în continuare două scurte citate de la Jonathan Edwards, predicator, filosof și teolog
american (din AZQUOTES):
- „Sunt hotărât să nu consider rugăciune, să nu accept a fi considerată rugăciune, nici

petiție dintr-o rugăciune, care este făcută așa încât să nu pot spera că Dumnezeu va
răspunde la ea; nici aceea ca o mărturisire pe care nu sper că Dumnezeu o va
accepta.”
- „Nu există pentru creștini niciun mod ca, în particular, să poată face atât de mult
pentru a promova lucrarea lui Dumnezeu și a înainta împărăția lui Hristos, ca acela al
rugăciunii.”
• Pastorul Glenn Coon, în cartea citată mai înainte, a explicat secretul biruinței asupra
păcatului, la pagina 62, astfel:
„Partea cea mai mare din cedarea la ispită este proximitatea. Cu cât ne apropiem
mai mult de ispită, cu atât mai siguri suntem că cedăm la ea. Cu cât ne ținem mai
departe de ispită, cu atât suntem mai siguri. Distanță mai mare înseamnă asigurare
mai mare de a rămâne biruitori. Unii oameni se miră de ce întotdeauna cad în ispită.
Răspunsul este simplu. Ei se apropie prea mult de ea. Infatuarea este chiar așa. Cu
cât te apropii mai mult de cineva de care nu ar trebui să te apropii, cu atât mai mult
138
este posibil să devii infatuat. Cu cât învățăm mai repede să tratăm ispita așa cum
făcea Isus, cu atât mai repede vom obține biruință asupra ei. El ne-a învățat să
zicem: ,. . . și nu ne duce în ispită.’”
Page
• Sfatul dat de Isus ucenicilor Săi și dat de El și nouă este vital: „Vegheați și rugați-vă, ca să
nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”
(Mat 26,41).
• Dumnezeu nu ne-a făgăduit că-i va interzice vrăjmașului să ne ispitească, de aceea

trebuie să fim mereu în gardă, așa cum ne instruiește Domnul și prin Spiritul Profetic:
„Cerul așteaptă să le ofere cele mai bogate binecuvântări ale lui acelora care se vor
consacra să facă lucrarea lui Dumnezeu în aceste ultime zile ale istoriei lumii. Noi
vom fi examinați și puși la încercare; poate vom fi chemați să petrecem nopți albe;
însă asemenea vremuri să fie petrecute în rugăciune stăruitoare la Dumnezeu,
pentru ca El să ofere înțelegere și să trezească mintea ca să discearnă privilegiile
care ne aparțin.” (Review and Herald din 1 aprilie 1909, citat în Messages to Young
People/Solii pentru tineret, pagina 26)
- Proverbe 28,9: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și
rugăciunea lui este o scârbă.”
- Ieremia 7,16.17: „Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălța nici cereri, nici
rugăciuni pentru ei și nu stărui pe lângă Mine, căci nu te voi asculta! Nu vezi ce fac ei în
cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului?”
- 11,13.14: „Căci câte cetăți ai, atâția dumnezei ai, Iuda! Și câte ulițe are Ierusalimul,
atâtea altare ați ridicat idolilor, altare ca să aduceți tămâie lui Baal! Tu însă nu mijloci
pentru poporul acesta, nu înălța nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, căci nu-i voi asculta
nicidecum, când Mă vor chema din pricina nenorocirii lor.”
- Plângeri 3,8: „Să tot strig și să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primește rugăciunea.”
- Versetul 44: „Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.”
(03) Nu așa
• Când eram copil, o soră venită de curând la credință ne-a vizitat într-o duminică și a zis
139
așa către mama mea: „Sora Lenuța, vă rog să-mi scrieți și mie câteva rugăciuni, pentru
că așa mi-a plăcut rugăciunea rostită de tânăra aceea ieri la adunare!” Mama mea i-a
Page
explicat că noi nu scriem rugăciunile, ci le rostim liber, ceea ce devine ușor după un
anumit timp de practică.
• Sau, totuși, le scriem? Îi citim lui Dumnezeu? Nu mă refer deloc la un jurnal personal în
care cineva ar scrie zilnic sau la alte intervale unele meditații în formă de rugăciune. E o
parte din viața spirituală a acelei persoane. Este vorba despre rugăciuni publice, pentru
că pe cele din cămăruță nu cred că le scrie cineva.
• Da, am observat cum unele persoane, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, merg la
amvon ca să se roage și, înainte de a începe, așază pe amvon foaia de hârtie pe care
scriseseră rugăciunea, sau deschid telefonul mobil (celular), din care citesc rugăciunea.
Cu hârtia mai merge, pentru că e stabilă, dar ce se întâmplă dacă telefonul nu mai
funcționează din lipsă de electricitate sau tocmai atunci sună cineva?
• Să fie memorizate rugăciunile, sau nu? S-ar putea aduce scuze pentru începători sau
pentru copii. Dar are importanță? Când ești începător, te rogi mai simplu, mai scurt, și
gata! Crești în aptitudine cu timpul. E drept că la adunări regionale importante, cu un
public numeros, unii mai timizi pot beneficia de rugăciunea scrisă, că doar e scrisul lor, și
evită stângăciile sau încurcăturile. Mai ales când se roagă într-o limbă străină!
• Și, totuși, rugăciunea este o conversație liberă cu Dumnezeu, nu o lectură pe care i-o
prezentăm. A zis sora Ellen G. White:
„Rugăciunea este deschiderea inimii în fața lui Dumnezeu ca în fața unui prieten.
Nu pentru că e necesar ca să-I aducem la cunoștință lui Dumnezeu ce suntem, ci
pentru a ne face pe noi în stare să-L primim. Rugăciunea nu-L aduce pe
Dumnezeu jos la noi, ci ne duce pe noi sus la El” (Steps to Christ/Calea către
• Când vorbim cu Dumnezeu în rugăciune vorbim cu un Prieten, cu cel mai bun Prieten.
Niciodată, când discuți cu un prieten, nu-ți scrii rolul dinainte – nu e o piesă de teatru.
Nici nu memorizezi. Vorbești liber. Dumnezeu vrea să ne deschidem inima înaintea Lui,
să o golim în fața Sa. Rugăciunea trebuie să fie o revărsare a conținutul ei în fața
bunului Prieten ceresc, o exprimare liberă înaintea Lui.
• Iuda, fratele Domnului, ne-a îndemnat: „Rugați-vă prin Duhul Sfânt” (versetul 20).
Domnul Isus i-a încurajat pe ucenicii Săi astfel: „Când vă vor duce înaintea sinagogilor,
înaintea dregătorilor și înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijorați, cum veți răspunde
pentru apărarea voastră, nici ce veți vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul
acela ce va trebui să vorbiți” (Luca 12,11.12). Dacă ne rugăm „prin Duhul Sfânt”, atunci
140
El are grijă să conducă gândurile și cuvintele noastre. E atât de simplu!

Page
• Se mai poate spune ceva. Serviciul divin se desfășoară, predica se apropie de încheiere
și ești persoana care se va ruga după cântarea de închidere. Urmărește predica și
fixează-ți în minte unele gânduri la care să te referi. Nu vei mai nimeri aceleași cuvinte,
dar ai ceva puncte de inspirație. Nu văd nimic rău în aceasta. Sau în alte împrejurări,
când știi că te vei ruga, nu e greșit ca dinainte mintea să fie pregătită într-un anumit fel
pentru exprimarea în rugăciune. Dar atât: nu scrierea rugăciunii, nu redare mecanică în
care să nu fie nicio creativitate.

66,18).

(Luca 18,1).

141

Page
(16,23).
Ioan 5,14).

• Sora E. S. mi-a povestit următoarea experiență în care mâna lui Dumnezeu a fost la lucru
în mod vizibil, ca urmare a rugăciunilor înălțate:
„Fratele meu a avut probleme în armată și a venit acasă bolnav – tușea cu sânge. A
mers cu mama la doctor, i-au făcut radiografie la plămâni și s-a constatat că boala era
destul de avansată. Doctorul i-a scris și semnat rețeta de medicamente. Era la începutul
anilor 1950. Fiind după război, țara era săracă, iar noi nu aveam bani de medicamente.
Seara am îngenunchiat cu toți și ne-am rugat Domnului să ne ajute.”
„Eu citisem o istorioară despre un copil, cum a deschis zăgazurile cerului. La culcare
L-am rugat pe Domnul să mă ajute să găsesc banii care ne trebuiau. A doua zi am plecat
142
de dimineață cu speranța că cineva va pierde acești bani. Am fost atentă la tot drumul și
la poteca de lângă el, dar nu am găsit nimic. Crezând că era prea devreme, m-am
hotărât să mă duc în oraș la sora mea și să aștept câteva ore. Sora mea Lucia se afla în
Page
casa unui frate în Domnul. Acesta avea prăvălie, iar în curte mai erau trei case.”
„Când am intrat pe poartă, proprietarul s-a bucurat și a zis că are nevoie de ajutor. El
făcea inventarul și avea nevoie de cineva care să se urce pe scară la rafturile de sus, așa
că am rămas acolo. Eu coboram pachetele, el le înregistra, iar eu le puneam la loc. La
un pachet a privit îndelung și a zis: ,Uite, cred că e bun pentru fratele tău!’ Fiica lui
murise bolnavă de plămâni în urmă cu câteva luni. Seara, când am plecat, mi-a dat
pachetul.”
„Am fugit spre casă bucuroasă, nu trebuia să mai caut bani. Mama a citit și a constatat
că erau alte medicamente, nu acelea menționate pe rețetă. Dar eu ziceam că trebuie să
fie bune. În ziua următoare, mama a mers la doctor, care i-a zis că acelea erau cele mai
bune medicamente. Când mama l-a întrebat de ce nu-i prescrisese acele medicamente,
doctorul a zis că acelea nu se găsesc în țară, ci a fost o comandă specială și au sosit cu
avionul, ceea ce el nu putea face. I-a scris cum să le administreze. Fratele meu a
devenit sănătos, trăiește și acum (2022) și are 90 de ani. Domnul a lucrat în mod
minunat, pregătind totul dinainte. Ce minunate sunt planurile Lui! Domnul e minunat
de iubitor!” Bineînțeles că este; crede cineva altfel?!
* * *
• Fratele N.D., mulți ani prezbiter la Comunitatea Adventistă de Ziua a Șaptea din Iași,
strada Sărărie 127, mi-a relatat următoarea experiență:
„Domnul V.H., soțul unei surori din Biserica A.Z.S. Sărărie-Iași, ofițer la grăniceri cu
gradul de colonel, a ieșit la pensie. La scurt timp după aceea a avut unele suferințe și
anume: tuse, respirație dificilă și alte semne clinice, care necesitau niște investigații.
După un examen pulmonar de tomografie computerizată, examen nativ și cu substanță
de contrast, medicul radiolog a constat că are o tumoare pulmonară, fiind sigur de acel
diagnostic.”
„Examinarea tomografică și consultarea imaginilor au fost făcute de cel ce relatează

această situație.”
„Domnul colonel, un om de o cultură deosebită, și-a dat seama despre ce este vorba,
dar s-a resemnat. Fiind ofițer în rezervă, s-a hotărât să meargă la Spitalul Militar din
București, la un medic chirurg, pentru consultație și procedurile care urmau.”
„S-a deplasat la București, unde a fost văzut de cel mai bun specialist în probleme
pulmonare. Acesta a examinat imaginile tomografice, însă, având un program încărcat
și fiind tocmai perioada de vară pentru concediu, i-a spus pacientului să revină peste
câtva timp pentru intervenția chirurgicală.”
„S-a întors acasă, unde era înconjurat de o familie adventistă consacrată. S-au decis să
recurgă la ce știau ei mai bine, din Sfânta Scriptură și din scrierile inspirate ale timpului
143
din urmă: să rezerve un timp special de rugăciune în familie și în biserica locală, să aibă
multă încredere în Dumnezeu, și să practice un regim alimentar cât mai sănătos, cu
Page
abundență de sucuri naturale, fructe, legume. Timpul se scurgea greu, nopțile îi ofereau
un somn deficitar, se vărsau multe lacrimi, dar acceptau planul și voia lui Dumnezeu.”
„La timpul cuvenit, au mers din nou la Spitalul Militar din București pentru intervenția
chirurgicală, care consta, după cum afirmase medicul în ocazia precedentă, în extirparea
unui pulmon. Medicul a cerut ca înainte de intervenție să mai fie făcută o radiografie
pulmonară simplă. Văzând rezultatul, nu știa ce să creadă, de aceea a cerut efectuarea
unui nou examen tomografic. Și atunci, surpriză: nimic nu arăta ca mai înainte.”
„Domnul colonel și familia sa erau în culmea bucuriei, parcă era ceva ireal, dar vedeau
din experiență că cei ce-și pun toată încrederea în Dumnezeu sunt răsplătiți cu îndurarea
Sa. Mare a fost bucuria bisericii și a tuturor celor ce l-au cunoscut!”
„S-a făcut o nouă programare pentru tomografie computerizată la doctorița care

stabilise diagnosticul prima dată. Și dânsa s-a mirat după ce a văzut imaginile și a
declarat că ,în cazul acesta a fost o minune.’”
„Așa Se îndură Dumnezeu de copiii Săi, deși îngăduie ca ei să treacă prin situații nedorite
pentru a-i apropia mai mult de Sine. Colonelul este de origine ucraineană și
președintele Asociației Ucrainenilor din România; în acestă calitate, el s-a implicat foarte
mult în ajutarea refugiaților și a tuturor suferinzilor.”
„Lăudat să fie numele cel sfânt al lui Dumnezeu pentru harul Său minunat! Amin!”
(06) Rugăciunea fariseului și cea a vameșului (Luca 18,9-14)
• M-am referit pe scurt la aceste două rugăciuni în prima parte a acestei teme, dar mă voi
ocupa pe larg de ele acum, scoțând în evidență multe alte aspecte pe care le oferă
relatarea făcută de Domnul Isus Hristos în acest pasaj al evanghelistului Luca.
• Mai întâi, de ce a spus Isus această pildă? Ni se explică în Luca 18,9: „A mai spus și pilda
aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și-i disprețuiau pe
ceilalți.” Observați ce se întâmplă? Aceia care au păreri înalte despre ei înșiși în mod
inevitabil îi disprețuiesc pe alți oameni. Apostolul Pavel a dat acest prețios avertisment:
„Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o
părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu
măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia” (Rom 12,3).
• Ce conduce la această înălțare de sine? Necunoașterea propriei situații. Observați ce

zice Mântuitorul despre laodicean: „Pentru că zici: ,Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu
duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să
cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te
144
îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți
ungi ochii și să vezi” (Apoc 3,17.18).
Page
• Mai e un motiv pentru care cineva se poate considera neprihănit, pe lângă
necunoașterea de sine: o idee greșită despre ce înseamnă neprihănire. Iată definiția
dată de Spiritul Profetic:
„Ce este îndreptățirea prin credință? Este lucrarea lui Dumnezeu de a arunca slava
omului în țărână și a face pentru om ceea ce el nu este în stare să facă pentru sine.
Când își văd propria nimicnicie, oamenii sunt pregătiți să fie îmbrăcați cu neprihănirea
lui Hristos” (Seria A, No.g, p. 62, publicată în Christ Our Righteousness/Hristos,
Neprihănirea noastră, pagina 104).
• Erau dispuși aceia „care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și-i disprețuiau pe
ceilalți” să-I permită lui Dumnezeu să le arunce slava în țarână? Se pare că nu.
• Versetul 10 spune: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu și altul
vameș.” Dacă citim restul pasajului, vedem că fariseul se încredea în sine că este
neprihănit și-l disprețuia pe vameș. Pentru el era pilda aceea.
• Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage. Sigur că au venit mult mai mulți să se
roage acolo, însă Mântuitorul Și-a fixat atenția asupra acelora doi pentru compunerea
parabolei Sale, prin care să dea o învățătură prevenitoare pentru cei tentați să se
încreadă în ei înșiși că sunt neprihăniți. Era deci vorba despre un fariseu și un vameș,
nici nu se putea un contrast mai mare și mai frapant.
• Cine erau fariseii? Iată ce ne spune această sursă: „Grecește Pharisaioi, o transliterare
din ebraicul Perûshîm, ,separați’. Secta sau partida religioasă conservatoare a
iudaismului în timpurile intertestamentale. Se crede că fariseii au devenit o partidă
distinctă în a doua jumătate a secolului al doilea înainte de Hristos. Totuși, originea lor
este oarecum obscură” (Seventh-day Adventist Bible Dictionary/Dicționarul biblic
adventist de ziua a șaptea, pagina 848).
• Când zicem „farisei”, ne vine imediat în minte cuvântul „fățărnicie”. Pentru că iată ce a
zis Isus către ucenicii Săi: „Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul fariseilor, care este
fățărnicia” (Luca 12,1). Serva Domnului i-a descris astfel:
- „Fariseii căutau să se distingă prin ceremonialismul lor scrupulos și prin ostentația

închinării și a binefacerilor lor. Ei își demonstrau zelul pentru religie făcându-l tema
dezbaterilor lor” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 261).
- „Fariseii se credeau prea înțelepți ca să aibă nevoie de învățătură, prea drepți ca să

aibă nevoie de mântuire, prea mult onorați ca să aibă nevoie de onoarea care vine
de la Hristos” (Ibid., pagina 279).
145
• Cine erau vameșii? Același dicționar citat mai înainte zice: „Un proprietar strângător de
venituri interne pentru Roma. În loc de a colecta taxele direct, prin propriii săi
Page
funcționari, guvernul roman vindea la licitație privilegiul, într-o provincie sau un oraș,
unui cetățean bogat care plătea o sumă stipulată, indiferent cât era el după aceea în
stare să colecteze, mai mult sau mai puțin. . . . În felul acesta ,vameșii’, cu rare excepții
demne de luat în seamă, erau speculanți. . . . Ei erau ostracizați de societate, evitați pe
cât posibil și rar văzuți în templu sau în sinagogă.” (Paginile 891-892)
• Spiritul Profetic zice:
„Dintre funcționarii romani din Palestina, niciunii nu erau urâți mai mult decât
vameșii. Faptul că dările erau impuse de o putere străină era o iritare continuă
pentru iudei, pentru că le amintea că pierduseră independența. Și strângătorii de
dări nu erau doar instrumente ale opresiunii romane; ei erau speculanți la rândul lor,
îmbogățindu-se pe seama poporului. Un iudeu care accepta acest serviciu din
partea romanilor era privit ca trădător al onoarei națiunii sale. Era disprețuit ca
apostaziat și pus în rând cu cei mai netrebnici din societate.” (Sursa citată mai
înainte, pagina 272)
• Iată-i deci în templu, la o anumită distanță unul de altul, pe ultrareligiosul și

ultranaționalistul, și pe iudeul privit cu dispreț și ură, ca fiind un trădător de țară și de
neam. Ar fi fost de așteptat ca Isus, iudeul, să-l aprecieze pe primul și să-l repudieze pe
celălalt. A fost așa? De fapt, amândoi au venit la templu, cea ce era foarte bine, și au
venit cu scopul de a se ruga, iarăși foarte bine. Dar să continuăm lectura parabolei:
• Versetele 11 și 12, închinarea fariseului: „Fariseul sta în picioare și a început să se roage

în sine astfel: ,Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți,
nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’”
Perfect, da? I s-a adressat lui Dumnezeu, I-a mulțumit, s-a identificat ca un om moral,
corect, practicând postul de două ori în fiecare săptămână, și achitând cu exactitate
zeciuiala din toate veniturile lui. Pentru mai multă informare, amintim ce a zis Isus în
Matei 23,23, anume că fariseii dădeau zeciuială „din izmă, din mărar, și din chimen”.
Exemplară credincioșie față de Domnul și serviciile Lui. Dar să-l vedem pe vameș:
• Versetul 13: „Vameșul sta departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se
bătea în piept și zicea: ,Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’”
Ar fi putut oare un vameș, chiar în serviciul acela, să fie corect? Când „niște vameși au
venit să fie botezați” de Ioan Botezătorul și i-au zis: „Învățătorule, noi ce trebuie să
facem?”, servul Domnului nu le-a spus să-și dea demisia, ci atât: „Să nu cereți nimic mai
mult peste ce v-a fost poruncit să luați” (Luca 3,12.13).
Dar se pare că acest vameș care a venit la templu avea conștiința apăsată de fărădelegi
146
de era așa descurajat și zdrobit cu inima. Ce putea el să spere?

Page
• Să vedem ce nu a fost bine în purtarea și în închinarea fariseului. El nu a cerut nimic de
la Dumnezeu și de aceea nici nu putea primi ceva. Nu a recunoscut că e păcătos, nu a
apelat la mila Domnului. N-a cerut nimic și nu putea primi nimic. El nu se credea
păcătos. Tot ce a spus a fost doar o expoziție de merite trâmbițate în fața lui
Dumnezeu, de parcă Dumnezeu nu cunoștea viața lui. Plin de sine, arogant, mulțumit cu
religia lui. Aștepta doar aprecierea Cerului. Mai rău, s-a comparat cu alți oameni,
găsindu-se mai bun, și mai ales cu „vameșul acesta”, de care îi era scârbă.
• Ce avea de adus vameșul înaintea lui Dumnezeu? El nu s-a comparat cu alți oameni,
nicidecum cu fariseul. Nu a afișat niciun fel de merite, ci s-a recunoscut păcătos,
neîndrăznind nici ochii să și-i ridice. Da, păcătos, foarte păcătos. Dar a cerut milă, așa
cum cântăm noi: „Neputând s-aduc nimic, / lângă crucea Ta azi pic. / Gol sunt, dă-mi să
mă-nveșmânt, / eu sunt slab, Tu fă-mă sfânt! / Sunt murdar, făr’ ajutor: / dacă nu mă
speli azi, mor!” (Cântarea „Stâncă-a mântuirii, Tu”, 63 în Imnuri creștine, ediție veche)
• Se părea că vameșul nu are nicio șansă să treacă examenul de acceptare din partea lui
Dumnezeu, în timp ce în dreptul fariseului nu exista nicio îndoială. Dar aprecierea
Mântuitorului a fost cu totul alta, surprinzătoare, paradoxală.
• Versetul 14: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit
neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi
înălțat.” Și parabola se termină aici.
• Cine dintre noi, dacă ar fi fost de față, ar fi făcut o așa apreciere? Cine ar fi tras o
asemenea concluzie? A zis Domnul către Samuel: „Domnul nu Se uită la ce se uită omul;
omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Sam 16,7). Și
Mântuitorul a zis către farisei, „care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate lucrurile
acestea (spuse de Isus cu privire la bani) și își băteau joc de El”: „Voi căutați să vă arătați
neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile; pentru că ce este
înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (vezi Luca 16,1-15; citate
sunt versetele 14 și 15).
• Așa dar, rugăciunea fariseului a fost o urâciune înaintea lui Dumnezeu; de aceea a fost
respinsă, de aceea el nu s-a pogorât acasă socotit neprihănit. A zis apostolul Pavel
despre iudei, lucru foarte valabil în dreptul fariseilor: „. . . pentru că, întrucât n-au
cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o
neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu” (Rom
10,3).
- „Sunt unii care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează pe propriile
147
lor eforturi de a asculta de legea Sa, de a-și forma un caracter drept și de a obține
mântuirea. Inimile lor nu sunt mișcate de vreun simțământ adânc al iubirii lui
Hristos, ci caută să împlinească datoriile vieții creștine ca fiind ceva ce le cere
Page
Dumnezeu ca să câștige cerul. O astfel de religie este egală cu nimic. Când Hristos
locuiește în inimă, sufletul va fi așa umplut de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu
El, încât se va prinde de El și, în contemplarea Lui, eul va fi uitat.” (Steps to Christ/
Calea către Hristos, paginile 44-45)
- „Rugăciunea vameșului a fost ascultată pentru că a arătat dependență care aspira

să se prindă de Atotputernicie. Pentru vameș, eul nu însemna altceva decât rușine.
Așa trebuie privit de toți cei ce-L caută pe Dumnezeu. Prin credință – credință care
renunță la toată încrederea în sine – rugătorul în nevoie trebuie să se prindă de
puterea nemărginită” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina
159).
• Cum ne rugăm noi? Cu ce spirit venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune? Ca fariseul,
sau ca vameșul? Să facem faptele pe care le-a făcut fariseul (dacă spunea adevărul!),
dar să luăm atitudinea vameșului, zicând așa cum ne-a îndemnat Isus: „După ce veți face
tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: ,Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să
facem’” (Luca 17,10).
• Fariseul se știa neprihănit, el și-a pus în față o neprihănire a lui însuși, care era doar „ca
o haină mânjită” (Isa 64,6). Nu avea nevoie, gândea el, de nicio altă neprihănire. Nu
înțeleg ce a căutat la templu! Dar vameșul era disperat, era însetat după Dumnezeu și
mila Lui. Fariseul a plecat acasă așa cum a venit, ba mai rău, încărcat și cu vina
lăudăroșeniei. Vameșul a obținut unica neprihănire valabilă, de care avea neapărată
nevoie și pe care o dorea. Și a obținut-o!
• „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iac 4,6). Doamne,
dă-ne și nouă harul acesta! Păstrează-ne în harul Tău, ca să fim și să rămânem smeriți,
trăind din îndurarea și iubirea Ta părintească și primind neprihănirea Ta mântuitoare!
Amin!
* * * *
148
Page
RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ (MAT 6,9-13; LUCA 11,2-4)

• „. . . noi suntem poporul Lui.” Dumnezeu are un popor pe pământ, l-a avut încă de pe
vremea când i-a dat lui Avram făgăduința: „Voi face din tine un neam mare și te voi
binecuvânta” (Gen 12,2). Domnul a zis către Iacov, înainte ca acesta să plece în Egipt:
„Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo
te voi face să ajungi un neam mare” (46,3). Și a ajuns: „Fiii lui Israel s-au înmulțit, s-au
mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei” (Exod 1,7). Acela
a fost poporul lui Dumnezeu din vechime, Israelul trupesc.
• Întruparea Fiului lui Dumnezeu a dus la crearea unui Israel lărgit, universal: „Astfel, El
ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri, după cum zice în Osea: ,Voi
numi ,popor al Meu’ pe cel ce nu era poporul Meu și ,preaiubită’ pe cea care nu era
preaiubită.’ Și acolo unde li se zicea: ,Voi nu sunteți poporul Meu’ vor fi numiți ,fiii
Dumnezeului celui viu.’ Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: ,Chiar dacă
numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită’” (Rom 9,24-
27).
• Poporul lui Dumnezeu universal, salvat prin sângele Mielului, va fi pregătit pentru
proslăvire: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice
fărădelege și să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte
bune” (Tit 2,14).
• Dar acest popor poate fi pregătit și poate lucra pentru mântuirea altora numai prin
legătură continuă și solidă cu Cel Preaînalt. Rugăciunea nu este menită să fie o
precupare pentru „timpul liber”. Înălțată așa nu aduce niciun folos. Reformatorului
Martin Luther i se atribuie aceste cuvinte: „Lucrați, lucrați, de dimineață până târziu în
noapte. De fapt, eu am atât de mult de făcut, că va trebui să petrec primele trei ore în
rugăciune” (Martin Luther > Quotes > Quotable Quote).
• La fel de devotat rugăciunii era George Müller (1805-1898), evanghelist și director al

orfelinatului din Ashley Down lângă Bristol, Anglia. El a zis: „Nu e destul să începi să te
rogi, nici să te rogi corect; nici nu e destul să continui un timp să te rogi; ci noi trebuie să
continuăm în rugăciune cu răbdare, cu credință, până când obținem un răspuns; și apoi
trebuie nu numai să continuăm în rugăciune până la sfârșit, ci trebuie și să credem că
149
Dumnezeu ne aude și ne va răspunde la rugăciuni. Foarte adesea, noi eșuăm prin aceea
că nu continuăm în rugăciune până când binecuvântarea este obținută, și prin aceea că
Page
nu așteptăm binecuvântarea.” (https://theblasingcenter.com/prayer-quotes)

• Ne rugăm suficient? Respirăm suficient, sau suferim de insuficiență respiratorie? Dacă
ni se pare că ne rugăm destul, e bine să citim de multe ori paragrafele următoare din
Spiritul Profetic:
- „Tatăl nostru ceresc așteaptă să ne dea plinătatea binecuvântării Sale. E privilegiul

nostru să bem din belșug din fântâna iubirii nemărginite. E de mirare că ne rugăm
atât de puțin! Dumnezeu e gata și dispus să audă rugăciunea sinceră a celui mai
umil dintre copiii Săi și, totuși, se observă atât de multă ezitare din partea noastră de
a-I face cunoscute lui Dumnezeu nevoile noastre.” (Steps to Christ/Calea către
Hristos, pagina 94)
- „Ce pot gândi îngerii cerului despre ființele omenești sărmane, lipsite de ajutor,
care sunt expuse ispitei, când inima iubirii infinite a lui Dumnezeu tânjește după ei,
gata să le dea mai mult decât pot ei cere sau gândi, și, totuși, ei se roagă atât de
puțin și au atât de puțină credință? Îngerilor le place să se plece înaintea lui
Dumnezeu, le place să fie lângă El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu plăcerea
lor cea mai înaltă, și, totuși, copiii de pe pământ, care au nevoie de atât de mult
ajutor, pe care numai Dumnezeu îl poate da, par satisfăcuți să umble fără lumina
Spiritului Său și fără însoțirea prezenței Sale.” (Ibid.)
- Psalmul 42,8: „Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea cântam laudele Lui și
înălțam o rugăciune Dumnezeului vieții mele.”
- 66,20: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și nu mi-a

îndepărtat bunătatea Lui!”
- 102,1.2: „Doamne, ascultă-mi rugăciunea și s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi
ascunde fața Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ți urechea spre mine când strig!
Ascultă-mă degrab!”
- Matei 6,9-13: „Iată dar cum trebuie să vă rugați: ,Tatăl nostru care ești în ceruri!
Sfințească-se numele Tău! Vie împărăția Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer și pe
pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi! Și ne iartă nouă
greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri! Și nu ne duce în ispită, ci
izbăvește-ne de cel rău! Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci! Amin!’”
- Fapte 10,31: „. . . și a zis (îngerul): ,Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată și Dumnezeu

Și-a adus aminte de milosteniile tale.’”
(03) Nu așa
150
Page

• Mântuitorul nostru Isus Hristos i-a învățat pe oameni să se iubească unii pe alții: „Vă dau
o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe
alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii
pentru alții” (Ioan 13,34.35).
• Dar Isus nu a promovat doar dragostea de club, ucenicii să iubească ucenici, să se

iubească între ei. El a dus iubirea aceasta la punctul care ar părea extrem, dar noi să-i
zicem maxim, atunci când ne-a cerut să-i iubim și pe cei care nu ne iubesc: „Ați auzit că
s-a zis: ,Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău.’ Dar Eu vă spun:
,Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce
vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui
vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni
și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți’” (Mat 5,43-45).
• „Rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.” Ce anume să urmărim într-o

asemenea rugăciune? Ca Domnul să-i schimbe, dar chiar mai mult: să aibă grijă de ei,
să-i ocrotească. Orice, așa cum ne rugăm pentru familia noastră, pentru frații și surorile
de credință, pentru prieteni. În rugăciune nu trebuie făcută discriminare. Rugăciunea să
fie la fel pentru toți aceia pentru care ne rugăm, indiferent cine sunt ei, ce viață duc și
cum ne tratează.
• Prin urmare, să ne rugăm pentru alții. Chiar rugăciunea domnească cuprinde ideea
aceasta: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Mat 6,11). Nu zicem:
„Pâinea mea”, „dă-mi-o mie”. Iată cum se referă profetesa zilelor din urmă la acest
adevăr:
„Când ne rugăm, ,Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi’, noi
cerem pentru alții și pentru noi. Și recunoaștem că ceea ce Dumnezeu ne dă
nouă nu este numai pentru noi. Dumnezeu ne dă cu încredere că îi vom hrăni pe
cei flămânzi” (Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, paginile 111- 112).
• Din câte observăm, rugăciunea egoistă nu trebuie să aibă vreun loc în viața noastră. Isus
ne-a dat exemplu, El nu S-a rugat numai pentru Sine. Lui Petru i-a zis: „Simone, Simone,
Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se
piardă credința ta” (Luca 22,31.32).
151
• Iată oameni rugându-se pentru oameni: „Domnul l-a adus pe Iov iarăși în starea lui de la
Page
început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi” (Iov 42,10). „Domnul, de asemenea,
era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă, și eu m-am rugat atunci și
pentru el” (Deut 9,20). Moise s-a rugat Domnului după răscoala produsă de iscoade:
„,Iartă dar fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat
poporului acestuia din Egipt până aici.’ Și Domnul a zis: ,Iert, cum ai cerut’” (Num
14,19.20).
• Moise s-a rugat pentru Maria când a fost lovită de lepră: „Moise a strigat către Domnul,
zicând: ,Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!’” (Num 12,13). Samuel a zis către popor după
ce ei ceruseră și primiseră un împărat: „Departe iarăși de mine să păcătuiesc împotriva
Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăța calea cea bună și cea dreaptă”
(1 Sam 12,23).
• Rețineți gândul acesta foarte important: nu numai că rugăciunea pentru alții este
potrivită, este bună, este necesară, este biblică, este poruncită, dar nerugăciunea pentru
ei este un păcat, potrivit cu afirmația profetului Samuel. E datoria noastră să ne rugăm
pentru alții; atunci ne vindecăm de egoism și de mândrie.
• Iată-l pe apostolul Pavel: „În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți, cu bucurie”
(Filip 1,4). Și îi solicita pe credincioși: „Rugați-vă totodată și pentru noi, ca Dumnezeu să
ne deschidă o ușă pentru Cuvânt” (Col 4,3). Și iată un sfat general: „. . . rugați-vă unii
pentru alții” (Iac 5,16).
• Să fim oameni ai rugăciunii, pentru noi și pentru alții. Însă doar rugăciune?
„Dumnezeu nu vrea să spună că vreunii dintre noi trebuie să devină pustnici sau
călugări, că trebuie să ne retragem din lume ca să ne devotăm actelor de închinare.
Viața trebuie să fie asemenea vieții lui Hristos – între munte și gloată. Cel ce nu face
nimic altceva decât să se roage va înceta în curând să se roage, sau rugăciunile lui
vor ajunge o rutină formală” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 101).
• Am zis că rugăciunea pentru alții ne vindecă de egoism și de mândrie. Cândva prin anii
1950 o prietenă de adevăr întreba dacă e potrivit să se roage pentru a câștiga la loterie.
Ascultă Dumnezeu o astfel de rugăciune? Iacov ar răspunde așa: „Sau cereți și nu
căpătați, pentru că cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre” (Iac 4,3).
Rugăciunea născută din egoism nu este rugăciune, ci este o încumetare, o amestecare a
lucrurilor sacre cu faptele firii pămânești.
• Deci rugăciune rea, cu gândul risipirii în plăceri. Dar rugăciunile absurde? Îi putem cere
lui Dumnezeu orice? Să ajungem campioni mondiali la vreun sport sau în președinția
țării? Cineva întreba: „Dacă Dumnezeu este atotputernic, poate El să creeze o ființă mai
puternică decât El?” Întrebare absurdă, rugăciune absurdă, religie absurdă! Se poate
152
răspunde scurt: „Dumnezeu poate să facă tot ce vrea să facă, așa cum se spune în
psalmul 115,3: ,Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.’”
Page
66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
153

Page
Ioan 5,14).

• Pastorul P. D., un prieten al meu de multe decenii, mi-a istorisit următoarea experiență
de vindecare, în care Domnul l-a salvat, ascultându-i rugăciunile:
„Într-o după-amiază, în jurul orei 5,00, am servit o cină ușoară – o salată de vinete și
ardei copți. La mai puțin de o oră însă, am simțit o balonare progresivă însoțită de
dureri din ce în ce mai intense. În jurul orei 9,00, soția împreună cu fiica noastră mijlocie
și soțul ei m-au dus la Spitalul de Urgență, unde am fost internat imediat și supus unor
investigații (CT scan). Rezultatul a fost alarmant: ocluzie intestinală.”
„Doi chirurgi au venit insistând să intrăm imediat în sala de operație, deoarece fiecare
minut poate agrava dramatic și poate ireversibil situația. Am cerut să ne lase singuri
pentru câteva minute. După ce au ieșit, am început să ne rugăm. Înainte ca să
terminăm rugăciunile (eram patru persoane), am simțit cum durerea și tensiunea
abdominală dispar. Medicii au revenit, insistând să mergem imediat la OR (Operation
Room – sala de operație). Le-am spus că nu mai este nevoie, deoarece nu mai am nimic.
Am cerut repetarea radiografiei (CT scan), care a evidențiat dispariția ocluziei.”
Ce se mai poate zice? „În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni!” Rugăciunea plină de
credință lucrează. Chiar lucrează.
154
• O altă experiență mi-a relatat același prieten pastor, experiență de altă natură, pe care o
Page
prezint în continuare:
„Într-o zi de Sabat mergeam cu mașina la biserică. Fiind sâmbătă, circulația era relativ
redusă, motiv pentru care am ignorat semnul STOP de la o intersecție secundară cu stop
în toate direcțiile. După colț staționa mașina poliției și polițistul care a coborât din ea
mi-a dat procesul verbal de amendă. M-am hotărât să mă prezint în fața unui judecător
pentru delicte de circulație. M-am rugat Domnului, spunându-I că nu aș plăti amenda,
dar nici să mint nu vreau. Așa că am cerut ajutorul Lui.”
„În fața judecătorului, după ce am declarat sub jurământ că voi spune adevărul,
polițistul care m-a amendat a început să relateze cazul. M-a surprins faptul că a indicat
o altă stradă, paralelă cu cea pe care s-a produs contravenția. Doamna judecător i-a
făcut semn să se apropie de dânsa și i-a arătat procesul verbal pe care scria strada reală,
după care a zis: „Data viitoare să-ți înveți lecția mai bine!” Și a respins acțiunea!
Mulțumesc Domnului pentru modul în care răspunde la rugăciune, chiar și în situațiile
mai puțin importante.”
• Eu aș adăuga: chiar când noi avem o anumită vină. Fratele nu oprise la intersecție, unde
oprirea era obligatorie, dar trebuie menționat că americanii nu prea iau în serios
indicatorul STOP, tratându-l ca pe CEDEAZĂ TRECEREA. Adică încetinesc, se asigură, și
merg mai departe, deși regula ar fi oprire totală. Dar respectarea acestei reguli este o
raritate. Poate și de aceea fratele nu s-a lăsat păgubit.
• Am fost și eu într-o situație, în care chiar eram vinovat. Era verde înainte, dar roșu la
stânga pe intersecție. Nefiind atent, eu am virat la stânga, pentru că nu venea nicio
mașină, și am mers mai departe, spre parcarea unui mare magazin universal. După
faptă mi-am dat seama că am greșit și mi-a părut rău, dar ce mai puteam face? Iar în
intersecție erau camere de luat vederi! M-am rugat: „Doamne, am greșit, nu am făcut-o
intenționat, cu răutate, dar sunt vinovat. Te rog, ajută-mă! Eu nu vreau să dau banii
aceștia la poliție, mai bine pun sâmbătă la daruri 50 de dolari pentru lucrarea Ta.” Așa
am făcut și nu am mai auzit niciodată nimic de situația aceea.
(06) Rugăciunea domnească (Mat 6,9-13; Luca 11,2-4)
• Rugăciunea „Tatăl nostru”, numită și „rugăciunea domnească”, este piesa de literatură

cea mai cunoscută în lumea creștină. Credincioși și necredincioși îi pomenesc titlul când
zic, de exemplu: „Cunosc lecția aceasta ca pe ,Tatăl nostru`.” Autorul a fost Domnul Isus
Hristos. În câteva propoziții, El a exprimat setea sufletului omenesc după Creatorul său,
tendința irezistibilă de umplere a vidului lăuntric cu prezența satisfăcătoare a lui
Dumnezeu.
• E învățată în copilărie, e rostită în toate limbile pământului unde Hristos este cunoscut,
țâșnește din inimă și e suflată din plămâni ca respirația vieții. E rostită uneori și în
155
comun și produce vibrarea corzilor celor mai sensibile ale ființelor omenești care
participă.
Page
• Hristos a formulat această rugăciune în două ocazii, și evangheliștii respectivi au redat-o
în două versiuni foarte asemănătoare una cu alta:
(01) ca parte din Predica de pe Munte (vezi Matei 6,9-13: „Iată dar cum trebuie să vă
rugați . . .”);
(02) la cererea unuia dintre ucenicii Săi (vezi Luca 11,2-4: „Când vă rugați, să ziceți: . . .”).
• O voi cita în continuare în ambele versiuni ale traducerii Cornilescu:
Matei 6,9-13: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se numele Tău! Vie împărăția
Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi! Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților
noștri! Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău! Căci a Ta este împărăția și
puterea și slava în veci! Amin!”
Luca 11,2-4: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se numele Tău! Vie împărăția
Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă în fiecare zi! Și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui
ne este dator! Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău!”
• În traducerea de care ne folosim, versiunea dată în Predica de pe Munte conține 65 de

cuvinte, în timp ce aceea rostită la cererea unui ucenic are numai 58. Sunt și aceste
patru deosebiri de formulare:
- „dă-ne-o nouă astăzi”/„dă-ne-o nouă în fiecare zi”
- „greșelile noastre”/„păcatele noastre”
- „precum și noi iertăm greșiților noștri”/„fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator”
- „Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci! Amin!” / lipsesc aceste cuvinte
• De ce aceste diferențe? Fără a face multă teologie în acest sens, trebuie înțeles că Isus
nu a intenționat ca noi să ne rugăm întotdeauna la fel. Aceleași gânduri le putem
exprima și altfel, fără a modifica fundamentul acestei închinări.
• Altceva trebuie observat: în amândouă versiunile lipsesc unele referințe pe care noi le
menționăm în rugăciunile noastre și anume:
- Nu există nicio propoziție de mulțumire, ci după introducerea solemnă se trece direct

la cererea pentru pâine.
- Nu sunt amintiți părinții, copiii, bolnavii, autoritățile (bisericești sau civile).

156
- Nu se cere înțelepciune, nici protecție în călătorii, nici primirea Duhului Sfânt.
- Rugăciunea nu se încheie în numele Domnului Isus Hristos.

Page
• Deficiențe? Deloc. Rugăciunea domnească este o porțiune din Biblie, în ea se ating
unele aspecte ale închinării, ale relației cu Divinitatea, ale nevoilor noastre spirituale și
vremelnice. Rugăciunea este măreață, în ea sunt concentrate gânduri dumnezeiești și
acestea trebuie să fie implantate în mintea și în inima noastră.
• Dar rugăciunea este înscrisă într-un cerc mai mare – Sfânta Scriptură. Rămâne ca
rugătorul cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu să ia în considerare tot ce spune Biblia
despre rugăciune și să o îmbogățească pe baza inspirației sacre.
• Nu este voia lui Dumnezeu ca noi să memorizăm rugăciuni și nici să le repetăm

papagalicește. În unele religii necreștine, o rugăciune se scrie pe o roată cilindrică și
aceasta este învârtită, fiecare rotație completă fiind o rostire a acelei rugăciuni. Dacă
învârtirea este produsă prin curent electric și este automatizată, mașina se roagă
singură, fără participare omenească, alta decât scrierea sau lipirea textului pe cilindru și
pornirea mecanismelor. Nu așa în creștinism, nu așa în învățătura lui Isus.
• Rugăciunea este conversație liberă cu Dumnezeu – muritorul neputincios se adresează

Divinității în toată smerenia, aducând laudă, mulțumire, apel pentru ajutor în orice
privință. Nu numărul, lungimea, formularea, volumul sonor, sau insistența rugăciunilor
mișcă brațul Celui Atotputernic, ci sinceritatea inimii, recunoașterea nevoii de ajutor, de
izbăvire, de binecuvântare. Rugăciunea creștină, deși stăruitoare, nu trebuie să fie
obositoare, ci plăcută, aducătoare de pace, bucurie și har mântuitor.
• În cartea Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele Fericirilor, la

paginile 102-122, profetesa zilelor sfârșitului prezintă o explicație inspirată a rugăciunii
domnești, frază cu frază. Citirea acelor pagini aduce o lumină și o înțelegere mai amplă
a acestei învățături a Domnului Isus Hristos. Pe pagina 103, este arătat motivul pentru
care, la câtva timp după Predica de pe Munte, Isus le-a spus rugăciunea domnească din
nou:
- „Isus nu le dă o nouă formă de rugăciune. El repetă ce i-a învățat mai înainte, ca și

când ar spune: ,Trebuie să înțelegeți ceea ce am dat deja. Are o profunzime de
înțeles pe care nu ați pătruns-o încă.’ Însă Mântuitorul nu ne limitează la folosirea
exactă a acestor cuvinte. Fiind una cu omenirea, El prezintă idealul Său de
rugăciune, cuvinte atât de simple, încât pot fi adoptate de un copilaș, însă atât de
cuprinzătoare, încât semnificația lor nu poate fi niciodată înțeleasă pe deplin de
mințile cele mai capabile. Suntem învățați să venim la Dumnezeu cu tributul nostru
de mulțumire, să facem cunoscute dorințele noastre, să ne mărturisim păcatele și să
cerem îndurarea Lui în conformitate cu făgăduința Lui.”
• Tatăl. Isus Însuși S-a adresat adesea în rugăciune astfel: „Te laud, Tată, Doamne al
157
cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și

le-ai descoperit pruncilor” (Mat 11,25). E un privilegiu să-L numim pe Dumnezeu Tată și
Page
așa trebuie să ne adresăm Lui în rugăciune. În multe locuri din Biblie este scoasă în
evidență această legătură, de exemplu: „N-avem toți un singur Tată? Nu ne-a făcut un
singur Dumnezeu?” (Mal 2,10). „Dar Tu, Doamne, Tu ești Tatăl nostru” (Isa 64,8).
Unora li se pare greu să și-L închipuie pe Dumnezeu ca Tată, pentru că nu au avut parte
de un tată pământesc bun, ci de unul abuziv. Eu i-aș întreba așa: „Aveți prieteni?” „Da.”
„Îi cunoașteți pe părinții lor?” „Sigur, i-am întâlnit adesea.” „Sunt tot așa de răi cum au
fost tații voștri?” „Nu, ci sunt oameni de treabă.” „Deci există și tați buni. Atunci de ce
îl asemănați pe Dumnezeu cu tații pe care i-ați avut și nu cu unul iubitor, cum au
prietenii voștri?”
• Nostru. Când ne adresăm lui Dumnezeu ca Tată, trebuie să ținem cont că El este și Tatăl
altora, al tuturor oamenilor. Și atunci îi vom trata pe toți oamenii ca fii și fiice ale lui
Dumnezeu.
• Care ești în ceruri. Spre deosebire de un tată pământesc, Dumnezeu este Suveranul
universului. Ce mângâiere să știm că Cel Atotputernic, în fața căruia se închină
miliardele de îngeri, este Tatăl nostru! Acest lucru ne inspiră încredere, mângâiere,
curaj, dorință de respect și de ascultare.
• Sfințească-se numele Tău! Propoziția aceasta ne atrage atenția asupra sfințeniei divine
și ne exprimăm respectul față de El, odată cu serafimii, care strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isa 6,3). Adică numele lui
Dumnezeu să fie privit ca sfânt, tratat ca atare în vorbirea și în purtarea noastră.
• Vie împărăția Ta! Într-acolo trebuie să se concentreze atenția noastră, nădejdea

noastră, toate preocupările noastre. Trebuie să ne formăm acum, în împărăția harului,
pentru intrare în împărăția slavei la arătarea în curând a Mântuitorului nostru. Trebuie
să vorbim despre împărăția lui Dumnezeu, să-i învățăm pe oameni despre ea și să-i
ajutăm să fie interesați de ea. Isus ne-a arătat că tema împărăției cerurilor trebuie să
ocupe un loc central în viața noastră: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și
neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra!” (Mat 6,33). Dacă
facem așa, atunci vom fi în curând printre fericiții cărora li se va zice: „Veniți,
binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii” (25,34).
• Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ! Voia Tatălui ceresc este exprimată în
legea Sa, care în cadrul noului legământ este scrisă de El în mintea și în inima noastră.
Ne rugăm și tânjim după timpul când nu va mai exista nicio rebeliune, ci Hristos va avea
autoritate supremă în întregul univers: „Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în
cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ,Împărăția lumii a trecut în mâinile
Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor!’” (Apoc 11,15)
158
• Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi! Aici se cuprind toate nevoile
Page
noastre vremelnice, pentru acoperirea cărora muncim, așa cum este practica vieții. Dar
este inclusă și hrana spirituală a Cuvântului Său. Suntem conștienți și recunoaștem că
Dumnezeu este Acela care ne asigură viața și suflarea, capacitatea de muncă și ocazii de
a ne câștiga existența. În acest sens, Tatăl ceresc ne dă pâinea și tot ce ne trebuie.
Nu cerem o dată pentru totdeauna, ci pentru acum, pentru că Isus a zis: „Nu vă
îngrijorați dar de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge
zilei necazul ei” (Mat 6,34). În felul acesta, noi recunoaștem și exprimăm dependența
noastră continuă de atenția și grija Providenței. Zicând „noastră”, nu ne gândim numai
la noi, ci și la nevoile altora, fiind gata „să împărțim pâinea cu cel flămând” (Isa 58,7).
• Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri! Aici suntem
prinși de propriile noastre cuvinte. Avem nevoie de iertare, dorim iertare, ne rugăm
pentru iertare, dar aceasta ne va fi dată numai dacă și noi îi iertăm pe cei care ne
greșesc; în aceeași măsură vom fi iertați: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl
vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Mat 6,14.15). Aceste cuvinte urmează
imediat după încheierea rugăciunii; nimic altceva din rugăciune nu este reluat, decât
chestiunea iertării, care funcționează după acest principiu divin.
• Și nu ne duce în ispită! Această propoziție le-a dat multora bătaie de cap, dar nu este
cazul să fie așa, pentru că Dumnezeu nu ne duce în ispită, nu are nicio plăcere și niciun
interes să ne ducă în ispită și să ne vadă căzând: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică:
,Sunt ispitit de Dumnezeu!’ Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși
nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit”
(Iac 1,13.14). Mântuitorul i-a avertizat pe ucenici și ne avertizează pe noi: „Vegheați și
rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Mat 26,41). Am citit cândva că într-o anumită
versiune antică propoziția aceasta din rugăciune suna așa: „Și condu-ne Tu, ca să nu
cădem în ispită!”
• Ci izbăvește-ne de cel rău! Așadar, nu numai că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, nu

numai că El în niciun caz nu ne-ar duce pe calea ispitei, dar El dorește, este capabil, și
este gata să ne izbăvească de ispititor. Așa ne-a învățat fratele Domnului: „Supuneți-vă
dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi!” (Iac 4,7). Așa
ajungem să biruim ispita – apropiindu-ne de Dumnezeu și în felul acesta împotrivindu-ne
diavolului, care în consecință va fugi de la noi! Ducă-se!!!
• Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci! Amin! Frumos se încheie

rugăciunea domnească! Dumnezeul pe care L-am recunoscut la început ca Tată, de care
ne-am apropiat și a cărui domnie am acceptat-o în viața noastră, este vrednic de toată
gloria. Rostind această rugăciune până la încheiere, noi ne încadrăm în corul universal al
159
adoratorilor lui Iehova, care zic: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească
puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apoc 5,12)
Page
Așa se încheie planul lui Dumnezeu: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult
(pe Mielul care a fost junghiat) și I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume,
pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ
și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus
Hristos este Domnul” (Filip 2,9-11). Amin!!!
* * * *
160
Page
RUGĂCIUNEA ÎN VIAȚA DOMNULUI ISUS HRISTOS

• „. . . poporul pășunii Lui.” Dumnezeu Se îngrijește de copiii Săi credincioși, care

constituie poporul Său loial de pe pământ, asigurându-le tot ce este necesar pentru
dezvoltarea lor spirituală necesară în vederea moștenirii vieții veșnice. Această
îmbelșugare de privilegii și beneficii a fost exprimată de apostolul Petru astfel:
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea
Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui
nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați
fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Pet 1,3.4).
• Iată ce zice Inspirația profetică despre aceste comori dumnezeiești încredințate bisericii:
- „Dumnezeu are o biserică pe pământ, care înalță legea călcată în picioare și Îl

prezintă lumii pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Biserica este
depozitara bogăției comorilor harului lui Hristos și prin biserică va fi în cele din urmă
prezentată descoperirea finală și deplină a iubirii lui Dumnezeu față de lume, care
urmează să fie luminată de slava ei.” (Testimonies to Ministers/Mărturii pentru
predicatori, pagina 50)
- „Timp de șase mii de ani, credința a fost clădită pe Hristos. Timp de șase mii de ani,
torenții și furtunile furiei satanice au bătut în Stânca mântuirii noastre; dar ea stă
nemișcată” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 413).
• Poporul Domnului este condus de El și porțile locuinței morților nu-l vor birui (vezi Matei
16,18). Dar această rezistență nu vine de la sine, ci se obține prin comuniune neîncetată
cu Izvorul Divin al Puterii. Rugăciunea trebuie să fie preocuparea numărul unu a acestui
popor. Chemarea nu este suficientă, ci ucenicilor lui Hristos le-au fost date aceste
prețioase îndrumări:
- „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar
carnea este neputincioasă” (Matei 26,41). Isus Se referea la trupul fiecărui credincios,
dar acest lucru este valabil și cu privire la biserică, pentru că ea este trupul lui Hristos.
- Acest trup este neputincios fără rugăciune: „Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi.
După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa, nici
161
voi nu puteți aduce roadă dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele.
Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine nu
puteți face nimic” (Ioan 15,4.5).
Page
- „Isus le-a spus și o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase”
(Luca 18,1).
- „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tes 5,17)
- „Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune” (Rom 12,12).
- „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta
cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții” (Efes 6,18). Observați că nu ni se cere
să ne rugăm „la toți sfinții” (de fapt la niciunul, ci numai la Dumnezeu!), ci „pentru toți
sfinții”. Sfinții la care se face referire sunt credincioșii, aflați în luptă permanentă cu
forțele întunericului.
• Despre Charley Wesley (1707-1788), conducător englez al Mișcării Metodiste și

compozitor prolific, ni se spune:
„Charles Wesley a fost un puternic om al rugăciunii. Iată douăzeci și unu de citate de

la Charles despre rugăciune (și sunt arătate în sursa indicată, dar aici voi folosi doar
unu). Ele arată inima lui și devotamentul lui pentru rugăciune în viața personală. Ele
demonstrează, de asemenea, credința lui în importanța și puterea rugăciunii în viața
și în lucrarea lui. Umilința lui Charles și dependența lui de Dumnezeu sunt evidente.
Dumnezeu a lucrat cu putere prin activitatea lui Charles Wesley. Rugăciunea era de
importanță fundamentală pentru el. Charles L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. El
a crezut făgăduințele Scripturii. În această scurtă expunere observăm patru puncte:
(01) rugăciune pentru o persoană; (02) compasiune pentru persoană; (03) bizuire pe
prezența statornică a lui Hristos și (04) ascultare de a predica evanghelia în numele
lui Isus.” (https://thepoetpreacher.com/charles-wesley -on-prayer-21-quotes/)
• Lucrătorii Domnului nu sunt lăsați niciodată singuri în lucrarea lor, singuri să facă față
forțelor întunericului. Auziți ce asigurare mângâietoare ne este oferită prin mărturia
profetică:
„Ființe cerești sunt însărcinate să răspundă la rugăciunile acelora care lucrează în

mod neegoist pentru interesele lucrării lui Dumnezeu. Îngerii cei mai importanți din
curțile cerești sunt desemnați să lucreze în sensul rugăciunilor care se înalță către
Dumnezeu pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Fiecare înger are locul lui special
de răspundere, pe care nu i se permite să-l părăsească pentru niciun alt loc. Dacă el
ar pleca, forțele întunericului ar avea un avantaj.” (Scrisoarea 201 din 1899,
publicată în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist
de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1173)
• Răspund îngerii la rugăciuni, sau răspunde Dumnezeu? Nu Lui ne rugăm? Bineînțeles,

ne rugăm numai lui Dumnezeu și El răspunde la rugăciunile noastre, dar El folosește
162
îngeri ca să înfăptuiască răspunsul. Pentru că ei sunt „duhuri slujitoare, trimise să

îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evr 1,14).
Page
- Isaia 53,12: „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei
puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor
fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați.”
- Luca 22,31.32: „Domnul a zis: ,Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.
Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce
la Dumnezeu, să-i întărești pe frații tăi.’”
- 23,34: „Isus zicea: ,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!’”
- Ioan 17,9.20: „Pentru ei Mă rog (pentru ucenici). Nu Mă rog pentru lume, ci pentru
aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi. . . . Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și
pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.”
- Romani 8,34: „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la
dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!”
(03) Nu așa
• Domnul Isus Hristos a osândit rugăciunile de paradă; vorbind cu ucenicii Săi despre
fățărnicia cărturarilor, El a zis: „. . . casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii
lumii, fac rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare osândă” (Luca 20,47). „Când vă
rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la
colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat
răsplata” (Mat 6,5).
• Din contra, El a recomandat ca pentru chestiuni personale să ne rugăm în ascuns: „Ci tu,
când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și
Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (versetul 6).
• Dar Isus nu a descurajat și nu a condamnat rugăciunea publică, dimpotrivă, a

recomandat-o: „Vă mai spun iarăși că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară
un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi
163
sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor” (Mat 18,19.20).
• Așa și făceau apostolii și ceilalți primi creștini:

Page
- „Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri, împreună cu femeile și cu
Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui” (Fapte 1,14).
- „I-au adus înaintea apostolilor (pe cei șapte), care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile
peste ei” (6,6).
- „Deci Petru era păzit în temniță și biserica nu înceta să înalțe rugăciuni către
Dumnezeu pentru el” (12,5).
- „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ,Puneți-Mi deoparte pe
Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci, după ce au postit și s-au
rugat, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece” (13,2.3).
- „În ziua Sabatului, am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam că se
află un loc de rugăciune” (16,13).
• Toată practica aceasta a ucenicilor și a celoralți creștini din primul secol demonstrează
că Isus i-a învățat să se adune pentru rugăciune. Dacă rugăciunea personală poate fi
puternică, atunci cea unită excelează în putere și izbândă. Dumnezeu este încântat să-i
vadă pe copiii Săi adunându-se ca să se roage. Atunci le dă El cu și mai mult abundență
binecuvântarea Sa.
• Isus a arătat cât de mult dorește Tatăl ceresc să răspundă la rugăciunea copiilor Săi:
„Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult
Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11,13). Așa i-a
îndemnat El pe ucenici înainte de a Se înălța la cer: „Și iată că voi trimite peste voi
făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus”
(Luca 24,49).
• Aceasta a fost experiența fenomenală a ucenicilor de la început: „În Ziua Cincizecimii,

erau toți împreună în același loc” (Fapte 2,1). Pentru ce erau împreună în același loc? În
capitolul 1,14 găsim răspunsul: „Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în
cereri.” Și iată rezultatul: „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute
împărțindu-se printre ei și s-a așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți s-au umplut de
Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”
(2,2-4).
• Deci rugăciune personală, în cămăruță, și rugăciune publică. Sunt deosebiri între aceste
două tipuri de rugăciuni. În cea particulară ne putem ruga oricât de lung, cu voce tare,
în șoaptă sau în gând. Și accentuăm relația personală cu Dumnezeu, Unul și unul. În cea
164
publică ne rugăm cu voce tare, desigur pe rând, și ne adresăm lui Dumnezeu ca luând
aminte la noi toți. Nu este „rugăciunea mea”, ci „rugăciunea noastră”. Nu se zice „Tatăl
Page
meu”, ci „Tatăl nostru”, nu „Te rog”, ci „Te rugăm”. Și ne referim la chestiuni care ne
privesc pe toți.

66,18).

(Luca 18,1).

165
(16,23).
Page
Ioan 5,14).

• Sora V. V. mi-a relatat o experiență personală de ascultare a rugăciunii pe care o voi

reda în întregime în continuare:
„De obicei îmi place să povestesc, dar o fac mai mult în scris, ținând ,jurnal’. Chiar și lui
Dumnezeu Îi scriu când mă simt împovărată. Experiențe am tot avut de-a lungul vieții
de credință. Unele mai surprinzătoare, altele pentru unii poate mai mărunte, dar pentru
mine orice strigăt către Dumnezeu, oricât ar fi părut de nesemnificativă problema
pentru care m-am rugat, pentru mine totul a fost important și I-am adus laude lui
Dumnezeu pentru grija Sa iubitoare. Dumnezeu mi-a răspuns chiar și când aș fi vrut să
ajung acasă fără să mă prindă ploaia. Am constatat însă că am primit mai multe
răspunsuri la rugăciune atunci când m-am rugat pentru cunoscuți, pentru frați cu
probleme. Îmi place însă să mă rog.”
„Experiența pe care o voi scrie este de pe vremea când eram în Italia. Munceam
împreună cu soțul meu la o familie cu trei copii. Am lucrat acolo opt ani. Era greu. Eu
nu mai eram chiar tânără (aveam deja 56 de ani). Principalul lucru care mă ,deranja’, ca
să spun așa, era că toți erau extrem de dezordonați și nici nu prea erau corecți din punct
166
de vedere economic. De fiecare dată când ajungeam acolo, întâi mă așezam pe

genunchi, plângeam și mă rugam lui Dumnezeu să Se îndure de mine și să mă ajute
Page
să-mi găsesc un alt loc de muncă, un loc în care să găsesc și eu oameni deosebiți. Îmi
doream un loc într-o familie care să mă respecte, să-mi respecte munca și să fie într-un
apartament.”
„Unde lucram era o casă enormă cu două etaje, cu trei câini, cu trei copii și mereu cu o
grămadă de musafiri. Tot rugându-mă, Dumnezeu mi-a pus în minte gândul să mă
înscriu la niște agenții, care caută locuri de muncă. Am așteptat ceva vreme. Nu se ivea
nimic și aproape că eram gata să mă dau bătută. Dar într-o zi, ajungând acasă, am
deschis computerul și am văzut un mesaj. Era vorba despre un loc de muncă pentru 5
zile pe săptămână, câte 5 ore pe zi. Am aplicat imediat și în două minute am primit
telefon. Doamna respectivă mi-a explicat că nu era de la niciuna dintre agențiile la care
mă înscrisesem, ci mă contactase din partea unei persoane private, că era de la o altă
agenție, care ceruse informații despre anumite persoane.”
„M-a întrebat dacă sunt sigură că vreau acel loc de muncă și dacă da, să mă prezint cu
CV la agenția dumneaei într-o oră. M-am prezentat imediat, și chiar în seara respectivă
m-a contactat doamna la care urma să merg să lucrez. Totul s-a întâmplat atât de
repede! Eram uluită!”
„Locul acela era exact ce cerusem în rugăciune. O familie formată din mama, tata și un
băiețel, o comoară de copil. O familie superordonată, care locuia într-un apartament. O
familie la care am lucrat șase ani, care ar fi vrut să stau la ei până la adânci bătrâneți,
care m-au respectat, m-au apreciat și m-au răsplătit, cu vorbe, dar și cu fapte. Deși noi
ne-am întors în România, suntem încă prieteni. Ne-au vizitat aici, și cel mai important
este că am putut mereu să le vorbesc despre Dumnezeu și să-l învăț pe băiețel multe
lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu au luat o hotărâre încă, dar ne rugăm unii pentru
alții.”
(06) Rugăciunea în viața Domnului Isus Hristos
• Muritorii se roagă Divinității și niciodată invers. Cei creați vin la Dumnezeu cu laude, cu
mulțumiri și cu cereri. Dumnezeu Se adresează păcătoșilor, chemându-i la Sine,
mustrându-le atitudinile și faptele, apelând la ei să se pocăiască. Dar acestea nu sunt
rugăciuni. Muritorii se roagă Divinității și niciodată invers.
• Între Persoanele Dumnezeirii există o unitate desăvârșită, din veșnicie în veșnicie. În

urmă cu 2.000 și ceva de ani, una dintre Persoanele divine a acceptat prin întrupare o
natură umană și a devenit astfel Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, Salvatorul păcătoșilor.
Sfânta Scriptură zice: „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile,
ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos și vrednic de
în credere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și, prin faptul că El Însuși a fost
ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evr 2,17.18).
167
• Divinul Apostol (vezi Evrei 3,1) S-a așezat de bună voie în situația reală a ființelor
muritoare, a păcătoșilor, având parte de durerile, suferințele și nevoile lor. Cu toate că
Page
Și-a păstrat divinitatea prin întrupare, El nu Și-a folosit niciodată prerogativele divine ca
să Se ajute pe Sine, ci numai ca să-i ajute pe alții. El S-a supus în mod voluntar limitărilor
fizice ale creaturilor pământene, ca să fie în stare să demonstreze că ascultarea de
Dumnezeu este posibilă în asemenea condiții, în ciuda pretențiilor contrare ale lui
Satana, care a tăgăduit o astfel de posibilitate și de aceea s-a răsculat împotriva lui
Dumnezeu.
• Hristos le-a arătat oamenilor cum trebuie să trăiască, a arătat că o viață liberă de păcat
este posibilă, când dependența totală de Dumnezeu este recunoscută și practicată.
Această dependență a fost recunoscută și practicată de El Însuși ca Om în timpul vieții
Sale pe pământ. Unul dintre modurile de exprimare a acestei dependențe a fost
rugăciunea. Hristos a fost un Om al rugăciunii. Nimeni nu s-a rugat vreodată atât de
mult cât S-a rugat El, de aceea El poate fi Modelul nostru absolut în orice privință.
• În numele cui S-a rugat Domnul Isus Hristos? În numele nimănui. Pur și simplu, El S-a
rugat Tatălui direct, fără un intermediar. Pentru că El era fără păcat și era Dumnezeu.
Nu era nevoie să intervină cineva între El și Tatăl ceresc pentru acceptare și ajutor.
• În această privință, rugăciunile noastre sunt diferite de ale Sale. Hristos a zis: „Nimeni
nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). Aceasta înseamnă că noi avem acces la
Dumnezeu-Tatăl numai prin Dumnezeu-Fiul. El a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că
orice veți cere de la Tatăl în numele Meu vă va da” (16,23). „Nu voi M-ați ales pe Mine,
ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să
rămână, pentru ca orice veți cere de la Tatăl în numele Meu să vă dea” (15,16).
• E absolut clar: noi cerem de la Tatăl în numele Domnului Isus Hristos. De ce? Pentru că
„în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor, în
care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12). „Căci este un singur Dumnezeu și este un
singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim 2,5). Lucrul
acesta este valabil întotdeauna, dar cu atât mai mult când cerem iertare pentru păcatele
noastre, pentru că El S-a jertfit pentru noi și sacrificiul Său este singurul mijloc de iertare
și mântuire. „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a
păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de
ispășire pentru păcatele noastre și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
lumi” (1 Ioan 2,1.2).
• O rugăciune care nu este rostită în numele Domnului Isus Hristos este ca o scrisoare fără
timbru, când aplicarea acestuia este obligatorie. Va ajunge scrisoarea la destinație?
Niciodată. Să nu uităm deci că rugăciunile noastre trebuie să fie înălțate în numele
Domnului Isus Hristos. Trebuie să spunem lucrul acesta neapărat, deși rugăciunea în
numele Său înseamnă mai mult decât cuvinte: „Înseamnă că trebuie să acceptăm
168
caracterul Său, să manifestăm spiritul Său și să facem lucrările Sale” (The Desire of Ages/
Hristos, Lumina lumii, pagina 668).
Page
• Isus nu depindea de nimeni pentru a Se prezenta înaintea Tatălui: nicio recomandare,
nicio intervenție, nicio mijlocire. Evanghelistul spune clar că „nimeni n-a văzut vreodată
pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan
1,18).
• Cuvântul etern S-a făcut trup și a trăit pe pământ ca să ni-L descopere pe Tatăl. Pe Tatăl,
cu care El fusese întotdeauna una, de care nimic nu L-a despărțit vreodată, cu care a
avut o linie de comunicare directă în tot timpul misiunii Sale pe planeta aceasta.
• Evangheliile vorbesc foarte mult despre viața de rugăciune a Domnului nostru Isus
Hristos.
- „După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat și Isus și, pe când Se ruga, s-a
deschis cerul și Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Și din
cer s-a auzit un glas care zicea: ,Tu ești Fiul Meu preaiubit; în Tine Îmi găsesc toată
plăcerea Mea!’” (Luca 3,21.22)
- „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit
patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit” (Mat 4,1.2). Doar a postit?
Fără să Se roage? Putem să ne rugăm fără a posti, dar postul fără rugăciune nu este un
suport spiritual, ci poate fi de folos numai pentru sănătate, când este practicat în mod
rațional și în împrejurări corespunzătoare. Așa ne spune Spiritul Profetic:
„Când a fost dus în pustie ca să fie ispitit, Isus a fost condus de Spiritul lui
Dumnezeu. El nu a invitat ispita. El S-a dus în pustie ca să fie singur, să
contemple misiunea și lucrarea Sa. Prin post și rugăciune, El trebuia să Se
întărească pentru cărarea însângerată pe care urma să meargă. Însă Satana știa
că Mântuitorul Se dusese în pustie și a gândit că acesta este cel mai bun timp de
a se apropia de El.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 114)
- „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în
rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe ucenicii Săi și a ales
dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli și anume . . .” (Luca 6,12.13).
- „A doua zi dimineața, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit și S-a dus
într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo” (Marcu 1,35).
- „Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan și pe Iacov
și S-a suit pe munte să Se roage” (Luca 9,28).
• Am menționat aici cinci împrejurări extrem de importante din viața pe pământul a

Mântuitorului, când S-a rugat: (01) imediat după ce a fost botezat; (02) în continuare în
169
pustie timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți; (03) în noaptea dinaintea alegerii
celor doisprezece apostoli; (04) într-o dimineață foarte devreme, când ucenicii încă
dormeau și, fără ca aceștia să observe, S-a sculat și s-a dus într-un loc pustiu; (05) pe
Page
Muntele Schimbării la Față. Cinci cazuri din mii și mii de ocazii de rugăciune. La
rugăciunea din Grădina Ghetsimani mă voi referi mai târziu.
• Stresul zilnic al activităților și al legăturii cu noroadele nu-L împiedica să găsească timp

de meditație și de rugăciune stăruitoare. Iată ce bine este exprimat lucrul acesta în
citatul următor:
„Nicio altă viață nu a fost vreodată atât de aglomerată cu muncă și răspundere

așa cum a fost aceea a lui Isus; totuși, cât de adesea era El găsit în rugăciune! Cât
de perseverentă era comuniunea Sa cu Dumnezeu! Iarăși și iarăși în istoria vieții
Sale pe pământ se găsesc rapoarte ca acestea: ,A doua zi dimineața, pe când era
încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga
acolo’ (Marcu 1,35). ,Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte și să fie
vindecați de boalele lor. Iar El Se ducea în locuri pustii și Se ruga’ (Luca 5,15.16).
,În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în
rugăciune către Dumnezeu’ (Luca 6,12).” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 362)
• Spiritul Profetic ne furnizează explicații valoroase cu privire la motivele pentru care

Domnul Isus Hristos Se ruga și care erau efectele acelor rugăciuni stăruitoare. Iată aici
două asemenea citate:
- „Într-o viață total devotată binelui altora, Mântuitorul considera necesar să Se

retragă din arterele de călătorie și de la gloata care-L urma zi de zi. El trebuia să
Se retragă dintr-o viață de activitate neîncetată și contacte cu nevoile omenești,
căutând singurătate și comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi,
părtaș la nevoile și slăbiciunile noastre, El era în totul dependent de Dumnezeu,
și în locul tainic al rugăciunii căuta tărie divină, ca să poată merge înainte,
fortificat pentru datorie și încercări. Într-o lume de păcat, Isus a îndurat lupte și
tortură sufletească. În comuniune cu Dumnezeu, El putea descărca durerile care
Îl zdrobeau. Aici găsea El mângâiere și bucurie.” (Ibid., paginile 362-363)
- „Hristos primea încontinuu de la Tatăl ca să ne poată transmite nouă. ,Cuvântul

pe care-l auziți’, a zis El, ,nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis’ (Ioan
14,24). ,Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească’ (Matei 20,28).
Nu pentru Sine, ci pentru alții, El a trăit, a gândit și S-a rugat. De la ore petrecute
cu Dumnezeu, ieșea dimineață după dimineață ca să le aducă oamenilor lumina
cerului. Zilnic primea un botez proaspăt al Duhului Sfânt. În orele timpurii ale
zilei noi, Domnul Îl trezea din somn și sufletul Său și buzele Sale erau unse cu har,
pentru a-l împărtăși altora.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului
Hristos, pagina 139)
170
• Atrag atenția la următoarele șapte minuni săvârșite de Domnul nostru Isus Hristos,
dintre multe altele:
Page
- „(Hristos) S-a sculat, a certat vânturile și marea și s-a făcut o liniște mare” (Mat 8,26).
- El le-a poruncit duhurilor necurate să iasă din demonizați și ele L-au ascultat (vezi
Marcu 5,8-13).
- A vindecat-o pe soacra lui Petru, atingându-Se de mâna ei (vezi Matei 8,14-17).
- I-a poruncit slăbănogului să se scoale, să-și ia patul și să se ducă acasă, și omul s-a
ridicat și a început să umble în fața norodului (vezi Marcu 2,1-12, în special versetele 11
și 12).
- I-a zis omului cu mâna uscată să-și întindă mâna „și mâna s-a făcut sănătoasă ca și
cealaltă” (vezi Matei 12,9-14; cuvintele citate sunt din versetul 13).
- „A chemat-o (pe femeia gârbovă) și i-a zis: ,Femeie, ești dezlegată de neputința ta!’ Și-
a întins mâinile peste ea; îndată s-a îndreptat și-L slăvea pe Dumnezeu” (vezi Luca 13,10-
17; citate sunt versetele 12 și 13).
- În casa lui Iair, a zis către fiica moartă a acestuia: „,Talita cumi’, care, tălmăcit,
înseamnă: ,Fetițo, scoală-te, îți zic!’ Îndată fetița s-a sculat și a început să umble, căci
era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniți” (vezi Marcu 5,38-43; citate sunt
versetele 41 și 42; ).
• Citiți cu atenție toate aceste texte și nu veți găsi nicio rugăciune, cum ar fi: „Tată, Te rog,
potolește această furtună!” Sau: „Tată, Te rog, vindecă mâna uscată a acestui om!”
Sau: „Tată, Te rog, trezește-o pe această fetiță!” Hristos, pur și simplu, avea puterea de
a vindeca, de a învia, de a face alte minuni, orice minuni, și o folosea. Dar de unde
venea puterea aceasta? Da, avea autoritate divină, dar aceea era alimentată permanent
prin viața Sa de rugăciune, puterea Sa nelimitată venind de la sesiunile frecvente de
rugăciune. În fața situației concrete doar acționa, pentru că bateriile Sale erau în
permanență încărcate cu energie de sus. Se rugase deja foarte mult.
• Observați că până și la mormântul lui Lazăr, El nu S-a rugat pentru învierea acestuia, ci
„Și-a ridicat ochii în sus și a zis: ,Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna
Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai
trimis’” (vezi Ioan 11,1-46; citate sunt versetele 41 și 42). Abia apoi „a strigat cu glas
tare: ,Lazăre, vino afară!’” (Versetul 43). Și învierea s-a produs.
• În Luca 11,1, ni se spune: „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit
rugăciunea, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: ,Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum i-a
învățat și Ioan pe ucenicii lui.’” Atunci Domnul Isus i-a învățat rugăciunea „Tatăl
nostru”, pe care o mai rostise în Predica de pe Munte. Mântuitorul nu l-a mustrat pe
acel ucenic pentru cererea sa, pentru ignoranța sa, ci a răspuns imediat în mod pozitiv,
ca și cum S-ar fi așteptat să fie întrebat. Se pare că ucenicul voia să zică: „Doamne, noi
171
am crezut până acum că știm să ne rugăm. Acum, că am auzit rugăciunea Ta, nu mai
gândim așa. Acum ne dăm seama că trebuie să pornim de la capăt!”
Page
• Iată cum S-a referit profetesa zilelor din urmă la această conversație a Domnului cu
ucenicii Săi:
- „Ucenicii lui Hristos au fost foarte impresionați de rugăciunile Lui și de obiceiul Lui
de comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după o scurtă absență de lângă Domnul lor,
L-au găsit absorbit în rugăciune stăruitoare. Părând inconștient de prezența lor, El a
continuat să Se roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mișcate. Când
a încetat să Se roage, ei au exclamat: ,Doamne, învață-ne să ne rugăm!’” (Christ’s
Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 140)
- „Inimile ucenicilor care ascultau au fost profund mișcate. Ei observaseră cât de

adesea petrecea El ore multe în singurătate în comuniune cu Tatăl Său. Zilele Lui
erau petrecute în lucrare pentru mulțimile care-L îmbulzeau și în demascarea
sofisticii viclene a rabinilor, și acestă muncă neîncetată Îl lăsa adesea atât de complet
epuizat, încât mama și frații Lui, ba chiar ucenicii Lui, Se temuseră că viața Lui va fi
sacrificată. Însă, când revenea de la orele de rugăciune care încheiau ziua de trudă,
ei observau expresia de pace pe fața Lui, simțământul împrospătării care părea că-I
umple prezența.” (Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, pagina 102)
- „De la orele petrecute cu Dumnezeu venea El, dimineață după dimineață, ca să le

aducă oamenilor lumina cerului. Ucenicii ajunseseră să facă legătura dintre orele Lui
de rugăciune și puterea cuvintelor și lucrărilor Lui. Acum, când auzeau rugăciunea
Lui stăruitoare, inimile lor au fost copleșite de admirație și umilință. Când El a
încetat să Se roage, cu o convingere a nevoii lor profunde, ei au exclamat: ,Doamne,
învață-ne să ne rugăm’ (Luca 11,1).” (Ibid., paginile 102-103)
• Una dintre cele mai importante rugăciuni ale Mântuitorului a fost menționată de El în
făgăduința: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va
da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, și anume Duhul adevărului, pe care
lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci
rămâne cu voi și va fi în voi” (Ioan 14,15-17).
• Capitolul 17 din Evanghelia după Ioan cuprinde rugăciunea de mijlocire a Domnului Isus,
rugăciune stăruitoare, plină de dragoste pentru urmașii Săi. În Grădina Ghetsimani, El
S-a rugat pentru Sine, ca să reziste în ceasul acela greu al încercării. Îl îngrozea spectrul
despărțirii de Tatăl Său și acela era paharul pe care-l dorea înlăturat. Dar și în condiții
disperate, El repeta ideea supunerii Sale totale față de voința Tatălui.
• În rugăciunea din Ioan 17, „Isus a ridicat ochii spre cer și a zis . . .” (versetul 1). În
grădina suferinței Sale sufletești, El nu a mai privit în sus, ci, cu „sufletul cuprins de o
172
întristare de moarte” (Mat 26,38), „a căzut cu fața la pământ și S-a rugat” (versetul 39).
Era o disperare cu efecte fiziologice neobișnuite și anume, așa cum ne informează Luca,
„sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca
Page
22,44).
• Acceptând natura umană și misiunea terestră de salvare a păcătoșilor, Cuvântul întrupat
S-a rugat în tot timpul cu o stăruință necunoscută de niciun muritor, așa cum ni se spune
în Evrei 5,7.8: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și
cereri, cu strigăte mari și cu lacrimi, către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și,
pe care le-a suferit.” A fost ascultat? A fost izbăvit de la moarte? Da, Isus nu a rămas în
mormânt, nu a rămas pradă morții și trupul Lui nu a cunoscut putrezirea, „pentru că era
cu neputință să fie ținut de ea” (Fapte 2,24). A fost izbăvit din moarte.
• Rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi! În zilele vieții Sale pământești! Prin
urmare, în cursul tuturor acelor zile. Apogeul strigătelor Sale mari și cu lacrimi s-a
manifestat în Grădina Ghetsimani, unde „a ajuns într-un chin ca de moarte” (Luca
22,44). Acolo a obținut biruința, când a trecut prin acea groază, acea „întristare de
moarte” (Mat 26,38), hotărându-Se să meargă până la cruce: „S-a făcut ascultător până
la moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,8).
• În Grădina Ghetsimani era groaza pre-golgotică, pe care nimeni dintre muritori nu a

simțit-o vreodată. Groază repetată și intensificată pe cruce, când a strigat: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat 27,46). Groază prin care toți cei
pierduți vor trece la moartea a doua. Groază de care toți mântuiții vor fi scutiți datorită
intervenției Sale de Substitut al lor. Câtă recunoștință Îi datorăm în vecii vecilor!
• În fine, trebuie să amintim rugăciunea Domnului Isus Hristos pentru vrăjmașii Săi. Nu le
ceruse El ucenicilor și altor ascultători ai Săi în Predica de pe Munte același lucru?
Amintiți-vă: „Dar Eu vă spun: ,Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă
blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă
prigonesc!’” (Mat 5,44)
• Predicatorul iubirii vrăjmașilor chiar a făcut așa cum a predicat, El este exemplul nostru
desăvârșit în toate lucrurile: „Când au ajuns la locul numit ,Căpățâna’, L-au răstignit
acolo, pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și altul la stânga. Isus zicea: ,Tată,
iartă-i, căci nu știu ce fac!’” (Luca 23,33.34)
• Au fost iertați neapărat? Dacă s-au pocăit de păcatul lor, da; altfel, nu. Pentru că nu
există iertare fără regret și mărturisire, fără a cere iertare și a părăsi păcatul (vezi
Proverbe 28,13 și 1 Ioan 1,9). Dar rugăciunea Mântuitorului însemna: „Tată, din partea
Mea, au lumină verde. Eu nu-i urăsc, nu Mă împotrivesc iertării lor, ba chiar Te rog să-i
ierți!”
173
• Ce Mântuitor minunat avem! Când a devenit Om, a fost un Om al rugăciunii, așa cum
nimeni nu s-a mai rugat vreodată. S-a rugat pentru ucenici, S-a rugat pentru vrăjmași.
Page
Rugăciunea Sa pentru ucenici s-a referit și la noi: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și
pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17,20). Acolo suntem noi
cuprinși în rugăciunea Sa. Cuvântul ucenicilor s-a extins, a fost propovăduit mereu și
mereu, timp de veacuri, și a ajuns până la noi. Ne-a cuprins în rugăciunea Sa. Un motiv
mare, pe lângă foarte multe altele, de a-I fi recunoscători în vecii vecilor! Amin!
* * * *
174
Page
RUGĂCIUNEA DE MARE PREOT
A DOMNULUI ISUS HRISTOS (IOAN 17,1-26)

• „. . . turma.” Aceasta este una dintre multele metafore folosite în Biblie cu privire la
poporul lui Dumnezeu. Altele sunt: trup (1 Cor 12,12.13), clădire (Efes 2,19-22), mireasă
(5,25-27), oaste (Cânt. cânt. 6,10). Isus S-a numit pe Sine Păstor: „Eu sunt Păstorul cel
bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi. . . . Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc
oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10,11.14).
• Ideea era mai veche, așa cum a zis David: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă
de nimic. El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă” (Ps 23,1.2). Hristos
nu ar fi Păstor dacă nu ar avea o turmă, de aceea a zis apostolul Pavel: „Luați seama dar
la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți
biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20,28).
• Apostolul Petru s-a exprimat la fel: „Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza
voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav,
ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci
făcându-vă pilde turmei. Și, când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa care
nu se poate vesteji, a slavei” (1 Pet 5,2-4).
• E frumoasă această urare din Evrei 13,20: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele
legământului celui veșnic, L-a sculat din morți pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al
oilor, să vă facă desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui și să lucreze în noi ce-I
este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin!”
• Apostolul Pavel ne-a îndemnat în 1 Tesaloniceni 5,17 să ne rugăm neîncetat. Neîncetat

nu înseamnă câteodată, ci fără întrerupere. Cum e posibil așa ceva. Aș întreba altceva:
e corect să zicem „respirați neîncetat!”? Care ar fi urmarea nerespirării? Moartea. Nu
putem respira din când în când și să rămânem vii. Așa a definit serva Domnului
rugăciunea: „Rugăciunea este respirația sufletului. Este secretul puterii spirituale”
(Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 254).
• Tocmai de aceea, pentru că este ca respirația, rugăciunea nu trebuie să fie dominată de

împrejurări. Dar împrejurările o pot motiva, o pot intensifica. Așa scrie Roger J.
175
Morneau în cartea Incredible Answers to Prayer/Incredibile răspunsuri la rugăciune

(Review and Herald Publishing Association, 1990), la pagina 33:
Page
„Nimic nu o pregătește pe o persoană pentru rugăciune sinceră, din inimă, ca
amenințarea morții. Și eu am constatat prin experiență că nimic nu calmează teama
ca memorizarea de versete din Scriptură care vorbesc despre izbăvirea lui Dumnezeu
din timpuri trecute. În timpuri de nevoie, Duhul lui Dumnezeu întărește mintea cu
puterea inerentă din Cuvântul lui Dumnezeu. Într-un viitor nu prea îndepărtat,
poporul lui Dumnezeu care ține poruncile va trece prin unele experiențe
zdrobitoare, cînd forțele întunericului își vor dubla eforturile ca să-i zguduie și să-i
distrugă pe aceia care nu sunt ancorați în Stânca Veacurilor.”
• Dar ce ne împiedică să efectuăm această ancorare? Mai exact, cum se poate realiza ea?
În primul rând prin rugăciune, și tot în primul rând prin bizuirea pe Cuvântul lui
Dumnezeu, care trebuie citit, studiat, înghițit (ca Ieremia, vezi capitolul 15,16). A avut
dreptate Karl Barth (teolog calvinist elvețian, 1886-1968): „Rugăciunea fără studiu ar fi
goală. Studiul fără rugăciune ar fi orb” (Karl Barth Quotes).
• Tot Karl Barth: „A fi creștin și a te ruga înseamnă unul și același lucru; e o chestiune care
nu poate fi lăsată în voia capriciilor noastre. E o nevoie, un fel de respirație necesară
pentru viață” (the same source).
• Atunci neglijarea rugăciunii poate avea urmări catastrofale pentru orice creștin:
„Întunericul celui rău îi învăluie pe cei ce neglijează rugăciunea. Ispitele șoptite ale
vrăjmașului îi atrag la păcat; și toate acestea, pentru că ei nu fac uz de privilegiile pe
care Dumnezeu li le-a dat prin aranjamentul divin al rugăciunii. De ce ar șovăi fiii și
fiicele lui Dumnezeu să se roage, când rugăciunea este cheia în mâna credinței
pentru a descuia vistieria cerului, unde sunt depuse resursele nelimitate ale
Atotputerniciei? Fără rugăciune neîncetată și veghere atentă noi suntem în
primejdie să ajungem nepăsători și să ne abatem de la calea cea bună. Vrăjmașul
caută mereu să blocheze calea către tronul harului, pentru ca noi să nu putem
obține, prin rugăciune arzătoare și credință, har și putere ca să rezistăm ispitei.”
(Steps to Christ/Calea către Hristos, paginile 94-95)
• Să ne gândim cu atenție maximă la acest text: „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că
trebuie să se roage necurmat și să nu se lase” (Luca 18,1). „Să se roage necurmat și să
nu se lase.” Există și alte lucruri de care nu e bine să ne lăsăm, de care e periculos și
păgubitor să ne lăsăm. De altele e bine să ne lăsăm, e obligatoriu să ne lăsăm. Dar
niciodată să nu ne lăsăm de rugăciune!!!
- Luca 6,12: „În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată
noaptea în rugăciune către Dumnezeu.”
176
- Luca 9,28: „Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan
și pe Iacov și S-a suit pe munte să Se roage.”
Page
- Luca 11,1: „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul
dintre ucenicii Lui I-a zis: ,Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum i-a învățat și Ioan pe
ucenicii lui.’”
- Luca 22,39-44: „După ce a ieșit afară, S-a dus, ca de obicei, în Muntele Măslinilor.
Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: ,Rugați-vă, ca să nu
cădeți în ispită!’ Apoi S-a depărat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenunchiat și a
început să Se roage, zicând: ,Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine!
Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.’ Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L
întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și
sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.”
- Evrei 5,7.8: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și
cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și
pe care le-a suferit.”
(03) Nu așa
• Apostolul Pavel a zis că, „după evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos,
lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom 2,16). Există în viața fiecărei ființe omenești fapte
ascunse, adică lucruri pe care nu le știe decât Dumnezeu. Nu neapărat păcătoase,
acestea vor veni la judecată, dar anumite frământări, îndoieli, eșecuri în strădanii
personale. Acestea trebuie să fie păstrate personale. Chiar când este vorba de căderi
păcătoase, nici acestea nu trebuie să fie date publicității.
• Cum este cu nepăcătuirea celor care sunt în Hristos Isus? Să vedem cum a zis Ioan:
„Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a
cunoscut. . . . Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui
rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3,6.9).
• Prin urmare, cei botezați nu păcătuiesc niciodată? Ar fi ideal, dar viața e mai
complicată; iată ce soluții ne-a oferit același scriitor: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri
ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus
177
Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai
pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (2,1.2).
Page
• Dacă se ține cont de înțelesul termenilor grecești, de învățăturile Sfintei Scripturi în
general, de logică și de bun simț, se va înțelege astfel afirmația lui Ioan că acela care
este născut din Dumnezeu nu păcătuiește: el nu alege o viață de păcat, nu trăiește în
păcat, nu se complace în păcat, nu păcatul este preferința lui, ci biruința. Domnul ține
seama de lucrul acesta și ajută.
• Scăpările sunt rezolvate prin apel la Mijlocitorul ceresc, despre care se spune: „Căci
n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate
lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evr 4,15). Ținta spre care tind copiii lui
Dumnezeu este biruința deplină și aceasta este posibilă prin locuirea lui Hristos în ei:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește
în mine” (Gal 2,20).
• În rugăciunile noastre particulare putem să plângem înaintea lui Dumnezeu de toate

șchiopătările și nereușitele noastre, oricare ar fi ele, dar să nu le aducem niciodată în
rugăciunile noastre publice. Nu e treaba nimănui să le cunoască, atâta vreme cât nu
alegem să trăim în păcat, fiind astfel un pericol care va aduce întuneric asupra bisericii.
• În concluzie: toate problemele strict personale sau familiale să le păstrăm în rugăciunea

personală sau cea din cercul familial, niciodată să nu le aducem în public. Este
neînțelept, este nebiblic, nu zidește pe nimeni, ci doar le mânjește memoria cu lucruri
pe care nu trebuie să le cunoască.
- „Isus ne cunoaște personal și este mișcat de simțământul infirmităților noastre.

El ne cunoaște pe toți pe nume” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii,
pagina 479).
- „Sunt unii care au cunoscut iubirea iertătoare a lui Hristos și care doresc cu
adevărat să fie copii ai lui Dumnezeu, dar își dau seama că este imperfect
caracterul lor, viața lor deficitară, și sunt gata să pună la îndoială faptul că inimile
lor au fost înnoite de Duhul Sfânt. Acestora le-aș spune: nu vă dați înapoi cu
disperare. Noi ne vom pleca adesea și vom plânge la picioarele lui Isus datorită
neajunsurilor și greșelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă
suntem învinși de vrăjmaș, nu suntem lepădați, părăsiți sau respinși de
Dumnezeu. Nu; Hristos este la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.”
(Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 64)


178

Page

66,18).

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).
179
Page
• N. D., un prezbiter din Moldova, vechi prieten plecat în Australia, mi-a trimis istorisirea
unei experiențe de ascultare a rugăciunii într-un mod care merită să fie cunoscut, pentru
încurajare și întărire în credință. Iată ce mi-a scris fratele respectiv:
„Încerc să vă prezint o situație specială din viața ginerelui nostru Kevin. El este englez.
Cu ocazia unei vizite împreună cu soția lui, fiica noastră, la rudele din Melbourne, având
probleme cu un psoriazis, a fost încurajat de cineva din familie, L. A., să vină să lucreze în
Australia.”
„Au depus niște CV-uri prin luna ianuarie 2010 la câteva locuri de muncă și au așteptat.
Prin mai 2010, fiica noastră Gabriela a fost contactată în Anglia pentru un interviu pe
Skype, pentru un post de profesoară de engleză în Brisbane. A trecut proba și într-o
lună s-au mutat în Australia. Kevin, specializat în IT, a depus mai multe CV-uri, a mers la
interviuri și de fiecare dată i se spunea să aștepte acasă răspunsul.”
„Așa au trecut vreo trei luni și problema devenea destul de serioasă. S-au hotărât
pentru zile de post și rugăciune, ne-am alăturat și noi cu toată încrederea în Dumnezeu,
pentru a găsi o soluție, un loc de muncă. Spre sfârșitul lunii august au primit un telefon
de la o firmă destul de importantă, la care nu depusese CV, cu întrebarea dacă este
interesat să lucreze la ei și să se prezinte la un interviu. După zile de rugăciune și post,
s-a dus pentru interviu. După prima probă la care au fost peste 20 de persoane, au
rămas 3 persoane pentru ultima discuție cu comisia de verificare. Trebuia să rămână o
singură persoană pentru postul respectiv.”
„La acest interviu Kevin a fost întrebat cum ar proceda în cazul în care ar apărea o
problemă dificilă între doi subalterni (poziția fiind de șef de birou). Kevin a răspuns că ar
discuta personal cu fiecare în parte, apoi cu amândoi, iar în caz că nu s-au obținut
180
rezultate bune, s-ar ruga la Dumnezeu, ca El să lucreze.”
„Șefa comisiei de examinare l-a întrebat ce religie are, la care Kevin a răspuns că este
Page
creștin adventist practicant. S-a trecut peste acest moment, a plecat acasă și aștepta
răspunsul. Acesta nu s-a lăsat mult așteptat și Kevin a fost chemat la serviciu. După ce a
început lucrul, doamna care fusese șefa comisiei i-a povestit ce s-a întâmplat mai
departe. I-a spus că ea a urmat cursurile liceului adventist din Melbourne cu ceva ani în
urmă, că nu este adventistă, dar știe ce fel de oameni sunt adventiștii și a spus comisiei
că, dacă ar fi lăsată să decidă de una singură, ar opta pentru adventist.”
„Nu după mult timp, respectiva s-a mutat în Victoria și Kevin a fost avansat pe postul ei.
Slavă să fie bunului Dumnezeu care Se îndură de copiii Lui și răspunde la rugăciune la
vremea potrivită!”
• Dumnezeu răspunde la vremea potrivită! Așa este, și eu aș adăuga: și omul să se roage

la vremea potrivită, așa cum a zis David în acest text: „De aceea orice om evlavios să se
roage Ție la vreme potrivită, și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc!”
(Ps 32,6). Nu-l vor atinge deloc: amin!
* * * *
• Același frate N.D. mi-a povestit următoarea experiență de intervenție vizibilă a

Domnului pentru rezolvarea problemelor celor ce sunt hotărâți să respecte ziua de
Sabat orice s-ar întâmpla:
„Înainte de colectivizarea din România, prin anii 1957-1958, adventiștii din localitatea
Țintirim, devenită mai târziu Poenița, se ajutau unii pe alții la muncile agricole an de an.
Una dintre problemele cele mai dificile, cu care se confruntau mai toți țăranii care
munceau la câmp, era treieratul grâului. Acesta se făcea cu o mașină destul de mare și
de complicată, numită batoză. Aceasta necesita participarea mai multor persoane: unii
aruncau snopii de grâu în partea de sus a batozei, unde legăturile de la snopi erau tăiate
de unul au doi lucrători, alții lucrau în urma batozei pentru a îndepărta paiele, iar
femeile stăteau în față cu sacii pentru a colecta grâul treierat.”
„Concetățenii se înțelegeau între ei în legătură cu aranjarea stogurilor de grâu. Acestea

erau puse în două șiruri, iar la mijloc rămânea un spațiu în care putea intra batoza.
Adventiștii își amplasau stogurile unii lângă alții, față în față, ca să se poată ajuta.”
„Deobicei, treieratul începea într-o zi de luni, iar cetățenii își făceau calculul cam când și
unde ajunge batoza, în condiții normale, la stogurile lor. Adventiștii au aranjat așa ca
batoza să ajungă în dreptul stogurilor lor la începutul săptămânii a doua, ca să nu fie
nevoiți să treiere sâmbăta.”
„Într-un an s-au găsit niște ,binevoitori’ care au pus tot felul de piedici, au produs
defecte la batoză, la tractor, care transmitea printr-o curea destul de lungă și grea
mișcarea mecanică pentru batoză, curea care necesita mult timp și efort pentru a fi
așezată. ,Binevoitorii’ puneau furca la curea și o dădeau jos.”
181
„Așa s-a făcut că batoza a ajuns în dreptul stogurilor de grâu ale adventiștilor sâmbătă.
Neprezentându-se la treierat, stogurile lor au fost depășite și treieratul a continuat
Page
pentru alte persoane. Credincioșii adventiști s-au întâlnit la biserică și împreună cu ei

adventiști din alte localități, petrecând ziua în post, rugăciune, plânsete. Au strigat către
Dumnezeu să intervină ca să poată și ei să treiere grâul.”
„Au insistat apoi și de tractorist ca la sfârșitul treieratului să revină și la grâul lor. Fiind
mituit cu băutură și pus pe batjocură, acesta a remorcat batoza și a plecat.”
„Vecinii, rudele, îi luau în râs; îi batjocoreau că vor rămâne cu grâul în snopi, că vor veni
ploile și degeaba au muncit. Alții le-au amintit de decretul împăratului Constantin care
dădea drept creștinilor să lucreze la muncile agricole în zilele de sărbători religioase.”
„Luni dimineața, un cetățean trecând prin fața casei fratelui D. Petrache, unul dintre
membrii comunității, l-a salutat și i-a adus la cunoștință că în margina satului este un
tractorist cu o batoză ungurească, venit dintr-o localitate din sud, că merge spre nord și
caută de treierat.”
„Imediat tractoristul respectiv a fost contactat, a acceptat să treiere grâul, și acum

fratele Petrache mergea prin mijlocul satului cu batoza în urma lui, slăvindu-L pe
Dumnezeu pentru răspunsul dat la rugăciunile lor. Au fost mobilizați adventiștii cu
familiile lor și alte rude pentru ajutor, iar tractoristul și-a montat batoza în dreptul
stogurilor, gata să înceapă lucrul.”
„S-a lucrat în ziua respectivă, noaptea la lumina farurilor, și a doua zi. Spre surprinderea
multora, grâul ieșit acum la treierat a fost mult mai curat, pentru că fusese o batoză
ungurească mai nouă. Dumnezeu răspunde la rugăciunile copiilor Săi credincioși la
timpul potrivit. Amin!”
(06) Rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus Hristos
• Această rugăciune ocupă tot capitolul 17 din Evanghelia după Ioan, cu excepția primelor
două rânduri din versetul 1: „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer și a zis:
. . .”.
• După ce a zis ce? Este vorba despre lunga Sa cuvântare către 11 ucenici, înregistrată de
același evanghelist, începând în capitolul 13,31 și încheind în capitolul 16,33. Isus Și-a
încheiat sfaturile și încurajările rostite către ucenici cu cuvintele: „V-am spus aceste
lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit
lumea” (16,33). Astfel, după ce le-a vorbit ucenicilor despre viitorul lor, despre venirea
Mângâietorului și despre iubirea Tatălui pentru ei, Isus a vorbit cu Tatăl despre ei.
• Mântuitorul nostru a fost Maestrul rugăciunilor. Și în această privință, de la nimeni nu

putem să învățăm ce putem învăța de la El. „Isus a ridicat ochii spre cer”. Direcția în
care să se îndrepte rugăciunile noastre. Să vedem acum experiența unui om care s-a
182
luptat mult cu Divinitatea și a suferit mult din cauza aceasta, dar dragostea divină l-a
urmărit până când acesta a luat atitudinea cea bună:
Page
Iată trezirea lui din trista anestezie: „După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar,
am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc. L-am binecuvântat pe Cel
Preaînalt, L-am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este
veșnică și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt
o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului și
nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ,Ce faci?’” (Dan 4,34.35)
Apoi iată revenirea în poziția pierdută: „În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi, slava
împărăției mele, măreția și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai marii mei
din nou m-au căutat, am fost pus iarăși peste împărăția mea și puterea mea a crescut”
(versetul 36).
Și concluzia finală, expresie a convertirii sale: „Acum eu, Nebucadnețar, Îl laud, Îl înalț și
Îl slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui
sunt drepte și El poate să-i smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Versetul 37)
Nebucadnețar și-a ridicat ochii spre cer, L-a recunoscut pe Cel Preaînalt ca Împărat
universal și L-a lăudat cu toată ființa sa. El s-a înălțat, Dumnezeu l-a smerit, apoi l-a
ridicat. Păcătosul și-a revenit și s-a întors la Dumnezeu.
• Iată-L însă acum pe Cel fără de păcat ridicându-Și ochii spre cer, pentru a rosti
rugăciunea Sa cea mai lungă pe care o avem înregistrată.
• Ne putem gândi la alte două împrejurări când ni se spune că El Și-a ridicat ochii spre cer,
și anume:
- La înmulțirea pâinilor: „Apoi a poruncit noroadelor să șadă pe iarbă, a luat cele cinci
pâini și cei doi pești, Și-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile și le-a dat
ucenicilor, iar ei le-au împărțit noroadelor” (Mat 14,19).
- Când l-a înviat pe Lazăr: „Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Și Isus a
ridicat ochii în sus și a zis: ,Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat! Știam că totdeauna Mă
asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai
trimis’” (Ioan 11,41.42).
• Înainte de a ne ocupa în mod detaliat de rugăciunea Sa din Ioan 17, iată un alt moment
când Isus a izbucnit în cuvinte de laudă la adresa Tatălui ceresc: „Te laud, Tată, Doamne
al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți
și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu cu cale!” (Mat
11,25.26)
•
183
Aș numi această rostire a Mântuitorului un fel de preambul al marii Sale rugăciuni, care
începe așa: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește-L pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te
proslăvească pe Tine!” (Ioan 17,1)
Page
- Versetul 2: Aici Isus arată prerogativa Sa divină de a fi sursă de viață: „. . . după cum I-ai
dat putere peste orice făptură, ca să le dea viața veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat
Tu.” Nu era prima dată când Isus exprima acest lucru; în Ioan 5,26 se spune că El a zis:
„Căci după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa I-a dat și Fiului să aibă viața în Sine”, iar în
versetul 21: „În adevăr, după cum Tatăl înviază morții și le dă viață, tot așa și Fiul dă
viață cui vrea.”
- Versetul 3: Acest măreț verset definește viața veșnică: „Și viața veșnică este aceasta:
să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai
trimis Tu.” Tot Ioan a scris mai târziu: „Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat
viața veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5,11.12).
- Versetul 4: Cel trimis din cer Și-a adus la îndeplinire mandatul pentru care venise pe
pământ prin întrupare, și care este esența planului de mântuire: „Eu Te-am proslăvit pe
pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.”
- Versetul 5: Aici este arătată preexistența Mântuitorului și dorința Lui de reveni la

poziția pe care o ocupase înainte de a face ce ni se spune în Filipeni 2,6.7: „El, măcar că
avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor.” Revenirea în slavă este cerută astfel: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine
Însuți cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.”
- Versetele 6-8: În pasajul acesta Isus începe să Se refere la ucenicii Săi: „Le-am făcut
cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau și Tu Mi i-ai dat
și ei au păzit cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine. Căci
le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că
de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis.”
- Versetele 9-10: Rugăciunea de acum este limitată la ucenici, ceea ce nu înseamnă că

până atunci și după aceea nu S-a rugat și pentru cei pierduți. Da, S-a rugat și pentru
lume, pentru mântuirea ei a venit pe pământ și pentru mântuirea ei Și-a dat viața. Dar
acum îi avea în vedere numai pe discipolii Săi: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru
lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi. Tot ce este al Meu
este al Tău și ce este al Tău este al Meu și Eu sunt proslăvit în ei.”
• În versetele 11-24, Mântuitorul a înaintat la Tatăl patru cereri fundamentale pentru

ucenicii Săi:
(01) Ocrotirea lor: „Sfinte Tată, păzește-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat. . . .
Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de Cel Rău” (versetele 11 și 15).
184
(02) Sfințirea lor: „Sfințește-i prin adevărul Tău! Cuvântul Tău este adevărul” (versetul
17). „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (versetul 19).
Page
(03) Unirea lor: „. . . pentru ca ei să fie una, cum suntem și Noi. . . . Mă rog ca toți să fie
una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pentru ca să
creadă lumea că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei
să fie una, cum și Noi suntem una. Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip
desăvârșit una” (versetele 11.21-23).
(04) Proslăvirea lor: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia
pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai
iubit înainte de întemeierea lumii” (versetul 24).
• Deși nu S-a rugat atunci pentru lume, Isus a cuprins și lumea în rugăciunea Sa, când a zis:
„ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (versetul 21).
„. . .pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis”
(versetul 23). Lumea să creadă, lumea să cunoască: această cunoaștere, producătoare
de credință, când este însoțită de o convertire adevărată, conduce la mântuire.
• Astfel, unitatea desăvârșită a credincioșilor are funcție misionară, fiind o bună mărturie
pentru lume, care va ajunge la cunoștința că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca
să mântuiască lumea și că Dumnezeu îi iubește pe credincioși așa cum Îl iubește pe Isus.
Bună atracție pentru lume! Spre adevăr, spre biserică, spre mântuire, spre veșnicie!
• Mai mult decât atât, El S-a rugat pentru convertiții din viitor, printre care și noi: „Și Mă
rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (versetul
20).
• Către Simon Petru, Mântuitorul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca
grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta, și, după ce te vei
întoarce la Dumnezeu, să-i întărești pe frații tăi” (Luca 22,31.32). Hristos S-a rugat
pentru salvarea ucenicului Său expus primejdiei, pentru ca să nu fie pierdut, să nu se
piardă credința lui, ci să se întoarcă la Dumnezeu după cădere și să-i întărească în
credință pe ceilalți ucenici. Și așa a fost!
• Așadar, urmărind cu atenție desfășurarea ideilor expuse de Isus în această rugăciune,

constatăm că au fost trei grupe de oameni la care Se referea El în rugăciunea Sa, și
pentru care Se ruga:
(01) Pentru ucenici: „Pentru ei Mă rog” (versetul 9).
(02) Pentru cei convertiți prin cuvântul lor: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru
cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (versetul 20).
(03) Nu pentru lume, și totuși, indirect, beneficiind și lumea, care va crede în Isus prin
185
cuvântul lor și prin unitatea lor.

Page
• De două ori S-a referit Isus în rugăciunea aceasta la cunoștința dobândită de ucenici cu
privire la originea Sa: „. . . au crezut că Tu M-ai trimis” (versetul 8). „. . . aceștia au
cunoscut că Tu M-ai trimis” (versetul 25). Înainte ca lumea să creadă acest lucru, era
necesar ca ucenicii să-l creadă, pentru că lor li s-a încredințat lucrarea de evanghelizare
a lumii: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume”
(versetul 18).
• Hristos a avut grijă de ucenicii Săi, care erau ai Tatălui și I-au fost dați Lui: „Când eram cu
ei în lume, îi păzeam Eu în numele Tău. Eu i-am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și
niciunul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”
(versetul 12).
• Ucenicii sunt în lume, dar distincți și separați de lume: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei
sunt în lume. . . . Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (versetele 11
și 16).
• „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8.16), și Isus, ca Dumnezeu, este dragoste.

Prezența Lui în ucenici garantează că ei îi vor iubi pe oameni și vor lucra pentru salvarea
lor: „Eu în ei și Tu în Mine” (versetul 23), „. . . pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu
să fie în ei și Eu să fiu în ei” (versetul 26). Unde este Hristos, acolo este dragostea!
• Se roagă oare Mântuitorul nostru și acum, după înălțarea Sa la cer? Evanghelistul Marcu
a scris așa: „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui
Dumnezeu” (Marcu 16,19). Ce înseamnă acestă ședere la dreapta lui Dumnezeu, adică a
Tatălui? Ne-a explicat apostolul Pavel: „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult,
El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Rom 8,34). Hristos
a murit, a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl și acolo mijlocește pentru noi. De
aproape două mii de ani face lucrul acesta ca Mare Preot al nostru în sanctuarul ceresc.
În rugăciunea Sa din Ioan 17 e oglindită lucrarea pe care El o face în ceruri, de aceea
această rugăciune a fost numită „Rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus”.
• Să luăm aminte la această explicație:
„Această rugăciune încheie sfaturile finale începute în camera de sus și

continuate în drum spre Ghetsimani. Rugăciunea aceasta este cea mai lungă a
lui Isus pe care o avem notată. Bengel zice despre capitolul 17 că, din toate
capitolele din Scriptură, este cel mai ușor în privința cuvintelor și cel mai profund
în privința ideilor” (The Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul
biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 5, pagina 1051).
• Deci, capitolul 17 din Ioan cuprinde rugăciunea de mijlocire a Domnului Isus sau
186
rugăciunea Sa de Mare Preot rostită aici pe pământ. Dar este oare mijlocirea Sa
rugăciune? Spiritul Profetic zice că da: „Mijlocirea lui Hristos este ca un lanț de aur legat
Page
de tronul lui Dumnezeu. El a transformat meritele jertfei Sale în rugăciune. Isus Se

roagă și prin rugăciune are succes” (Manuscrisul 8 din 1892, publicat în același
comentariu, volumul 7, pagina 914).
• Mijlocirea lui Hristos este tot atât de necesară, de importantă, de vitală pentru
mântuirea noastră, ca și jertfa Sa pe cruce. Prin mijlocire valorifică El meritele jertfei
Sale pe cruce și le face eficiente:
- „. . . a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isa 53,12).
- „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit,

avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire
pentru păcatele noastre și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1
Ioan 2,1.2).
• Observați cum acești doi scriitori, Isaia și Ioan, inspirați de Duhul Sfânt, prezintă jertfa lui
Hristos împreună cu mijlocirea. Ele formează un tot unitar, una nu servește la nimic fără
alta. Iată o mărturie inspirată care confirmă acest adevăr:
„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului în sanctuarul de sus este tot atât de esențială
pentru planul de mântuire cum a fost moartea Sa pe cruce. Prin moartea Lui, El a
început lucrarea aceea pe care după înviere S-a înălțat să o încheie în ceruri. Noi trebuie
să pătrundem prin credință dincolo de perdeaua ,unde Isus a intrat pentru noi ca
înainte-mergător’ (Evrei 6,20). Acolo este reflectată lumina de la crucea de pe Golgota.
Acolo noi putem să dobândim o înțelegere mai clară a tainelor mântuirii.” (The Great
Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 489)
• Iată încă un citat extrem de grăitor despre rugăciunea de mijlocire a lui Hristos în ceruri
în favoarea noastră:
„Am văzut patru îngeri care aveau o lucrare de făcut pe pământ și care erau pe cale de a
o încheia. Isus era îmbrăcat în veșminte preoțești. El a privit cu milă la rămășiță, apoi a
ridicat mâinile Sale și cu o voce de profundă milostivire a strigat: ,Sângele Meu, Tată,
sângele Meu, sângele Meu, sângele Meu!’ Apoi am văzut o lumină extrem de
strălucitoare venind de la Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie mare și alb,
revărsându-se în totul asupra lui Isus.” (Early Writings/Experiențe și Viziuni, pagina 38)
• Hristos mijlocește. Hristos Se roagă. Hristos mijlocește, adică Se roagă. Pentru noi. Iată
cât de frumos a fost exprimat adevărul acesta măreț în imnul „Eu am un Preot ce-n
ceruri Se roagă.” (Se poate găsi pe site-ul www.cantaricrestine.ro)
(01) „Eu am un Preot ce-n ceruri Se roagă,

un scump Salvator și Preten al meu;
El mi-e adăpost pentru viața întreagă;
187
ah, mult aș dori ca să fie și-al tău.

Page
Refren: Mă rog pentru tine,
Mă rog pentru tine,
fierbinte Mă rog.
(02) Am un Părinte ce-mi dă o nădejde

de viață eternă în loc fericit;
acolo ajunge tot cel care crede;
să fim împreună mă rog neclintit.

fierbinte Mă rog.
(03) O haină albă lucind de lumină

m-așteaptă în slavă la tronul ceresc;
iar când voi primi-o, în ziua senină,
aș vrea ca și tu tot la fel s-o primești.

fierbinte Mă rog.
(04) Când, în sfârșit, în iubirea Lui caldă,

un scump Salvator în Isus ai aflat,
și tu pentru alții fierbinte te roagă,
salvează-i pe ei cum și tu ești salvat.

fierbinte Mă rog.”
• Avem un Mare Preot în ceruri, care Se roagă pentru noi. Să privim într-acolo cu nădejde
și să-i atragem și pe alții la această experiență salvatoare! Amin!
* * * *
188
Page
RUGĂCIUNEA CELUI CE LEAPĂDĂ
LEGEA DOMNULUI

• „. . . pe care o povățuiește mâna Lui.” În orice turmă, oile merg după păstor și așa se
comportă turma spirituală a bisericii: „Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul
îi deschide și oile aud glasul Lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul.
După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, pentru că îi cunosc
glasul. Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.
. . . Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum
Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum Îl cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru oile
Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc.
Ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un Păstor” (Ioan 10,2-5.14-16).
• Hristos, Marele Păstor al oilor, Păstorul cel bun, Și-a dat viața pentru oi. De aceea El Își
iubește oile și nu este nepăsător dacă una dintre ele se pierde, ci Se duce după ea orice
ar fi: „Dar El le-a spus pilda aceasta: ,Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și o pierde
pe una dintre ele nu le lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe izlaz și se duce după cea
pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri și, când
se întoarce acasă, îi cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: ,Bucurați-vă împreună cu
mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’ Tot așa, vă spun că va fi mai multă
bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă
de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință’” (Luca 15,3-7).
• Conceptul de „oaie pierdută” folosit de Isus în parabola Sa din acest pasaj al evangheliei
e clar tâlcuit de El. E mare bucurie în cer când se convertește un păcătos. El este oaia
pierdută pentru găsirea căreia a umblat cu atâta sârguință și dăruire Păstorul cel bun.
Ba El chiar Și-a dat viața pentru oaia aceea pierdută. Pentru toate oile pierdute ale
neamului lui Adam.
• Există o deosebire: oaia/animal înțelege prea puțin din situația sa pierdută, deși nu
nimic, pentru că și animalele au fost dotate de Creator cu o anumită doză de inteligență.
Dar înțelegerea de care este în stare o ființă omenească este cu mult superioară, de
aceea a zis Isus că un om este mult mai de preț decât o oaie (vezi Matei 12,12). Pierduții
treziți de Duhul lui Dumnezeu se roagă. În starea lor disperată se roagă pentru găsire și
salvare. Rugăciunea îi conectează cu Salvatorul și așa începe procesul salvării. Dar e
189
doar început, pentru că rugăciunea rămâne o constantă, o nevoie imperioasă pentru

toată viața.
Page
• A zis Hannah More, o scriitoare religioasă engleză (1745-1833): „Rugăciunea nu este
elocvență, ci seriozitate; nu definiția neajutorării, ci perceperea ei; nu figuri de vorbire,
ci seriozitate a sufletului” (în quotefancy, Hannah More Quotes).
• Iată o altă caracterizare interesantă a rugăciunii: „Rugăciunea este, pur și simplu, un

răspuns la invitația lui Isus de a ne bucura de iubirea Sa. Rugăciunea nu este o chestiune
de încrucișare supusă a mâinilor noastre, închidere a ochilor noștri și cerere ca
Dumnezeu să ne ajute într-o serie de nevoi. Nevoia noastră de Dumnezeu e mult mai
profundă decât orice interes izolat dintr-o rugăciune. Rugăciunea este despre
deschiderea noastră pentru prezența lui Dumnezeu, așa încât iubirea Lui să satureze tot
ce facem – grijile noastre, sănătatea, familia, prietenii, munca și joaca, . . . trecutul
nostru, prezentul și viitorul.” (Din INVITAȚIA, CREÂND TIMP ȘI SPAȚIU PENTRU
DUMNEZEU: 40 de moduri de a petrece 5 minute cu Dumnezeu)
• Dumnezeu lucrează în multe feluri ca urmare a rugăciunilor noastre. Spiritul Profetic ne

dă aceste lămuriri:
- „Dumnezeu i-a însărcinat pe îngerii care fac voia Lui să răspundă la rugăciunile
celor blânzi de pe pământ și să-i călăuzească pe slujitorii Săi cu sfat și judecată.
Agenți cerești caută în permanență să aducă har, tărie și sfat copiilor credincioși ai
lui Dumnezeu, ca să-și îndeplinească rolul în lucrarea de a transmite lumină lumii”
(Testimonies to Ministers/Mărturii pentru predicatori, pagina 484).
- „Se cere efort continuu, veghere consecventă și rugăciune serioasă, arzătoare.

Păstrați mintea într-o dispoziție de rugăciune, înălțată către Dumnezeu; nu fiți greoi
în activitate, ci zeloși cu duhul, slujind Domnului” (Testimonies for the Church/
Mărturii pentru comunitate, volumul 2, pagina 701).
• Așadar, rugăciunea fără încetare, așa cum a recomandat-o Pavel în 1 Tesaloniceni 5,17,
este „păstrarea minții într-o dispoziție de rugăciune, înălțată către Dumnezeu.” Aceasta
devine o permanență, un mod de viață, o definiție a existenței noastre de creștini
consacrați.
- Isaia 1,15: „Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi și oricât de mult v-ați
ruga, n-ascult; căci mâinile vă sunt pline de sânge!”
- Psalmul 109,7: „Când va fi judecat, să fie găsit vinovat, și rugăciunea lui să treacă drept
un păcat!”
- Proverbe 28,9: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și
190
rugăciunea lui este o scârbă.”

Page
- Matei 23,14: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele
văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai mare
osândă.”
- Marcu 12,39.40: „Ei (cărturarii) umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile
dintâi la ospețe; casele văduvelor le mănâncă și fac rugăciuni lungi de ochii lumii. O mai
mare osândă va veni peste ei.”
(03) Nu așa
• La o sesiune publică de rugăciune, după o predică, în cadrul unei ore de rugăciune, la

adunările unei săptămâni de rugăciune, când se anunță câteva rugăciuni fără a se
preciza persoanele, dacă doi încep să se roage în același timp, cineva să renunțe și să
lase cealaltă persoană să se roage, iar după aceea să se roage cine a renunțat, nu
altcineva. E bine când se respectă această ordine, ca să nu se producă nicio confuzie.
• Fiecare rugător începând cu al doilea poate adăuga la cele spuse înainte sau poate
accentua în mod pozitiv, dar este cu totul nepotrivit să se facă rectificări, sau să fie
contrazis cel ce s-a rugat mai înainte. Nu e loc pentru polemică în rugăciune. Dacă s-au
făcut greșeli, acelea trebuie să fie ignorate și clarificarea făcută mai târziu în cadrul
educației generale a comunității în legătură cu rugăciunea și cu doctrina.
• E bine și folositor să se practice rugăciunea conversațională. Ceea ce înseamnă nu una,

două, sau trei persoane, ci cât mai multe, dacă fiecare rostește doar o propoziție sau
câteva. În felul acesta cineva care deja s-a rugat mai poate reveni și astfel toate
rugăciunile sunt o singură rugăciune. Când se procedează așa, cel ce conduce adunarea
de rugăciune poate zice: „Ne vom ruga cât de mulți, rugăciuni foarte scurte, iar ultimul
mă voi ruga eu, ca să știm când terminăm.” Sau poate preciza numele unei alte
persoane din sală care va încheia seria rugăciunilor.
• Rugăciunea conversațională acoperă o mare gamă de idei, e plăcută și foarte practică.

În felul acesta pot să se roage chiar persoane care de obicei se sfiesc să o facă în public.
• Am zis că rugăciunea de felul acesta este plăcută. Așa zice Biblia că trebuie să fie:
191
„Fiindcă am primit dar o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și

să-I aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică” (Evr 12,28).
Page
Plăcută cui? Cui să-i fie plăcută închinarea sau rugăciunea noastră? Lui Dumnezeu, dar
și nouă, celor ce participăm, fie că rostim o rugăciune, fie că doar participăm alăturându-
ne.
• Adesea adunările de rugăciune sunt plictisitoare, obositoare, temute, mai ales pentru
tineri și pentru copii. Dar ele trebuie să fie așa aranjate și desfășurate, încât să fie
atrăgătoare, dacă se poate cele mai fericite ocazii.
• A zis profetesa, în definiția dată rugăciunii: „Rugăciunea este deschiderea inimii în fața
lui Dumezeu ca în fața unui prieten” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 93).
Când discuți cu un prieten nu te plictisești, îți place să-l întâlnești. Așa să fie întâlnirile
noastre cu Dumnezeu, chiar cele publice. Și pot fi așa, dacă avem grijă să fie așa –
închinare plăcută.

66,18).
192

Page
(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

• Numai Dumnezeu face minuni. Îngerii sfinți, oamenii sfinți, nu fac minuni, ci Dumnezeu
• În publicația emisă de ADVENTIST WORLD RADIO/RADIOUL ADVENTIST MONDIAL, ediția

din Octombrie 2021, președintele Duane McKey, pe care l-am cunoscut personal, pentru
că a fost președintele Conferinței Arizona când eu lucram ca pastor în statul acela, a
scris un articol de fond din care extrag următoarele:
„În cursul anilor noștri de lucrare, soția mea Kathy și eu am cunoscut multe minuni ale
providenței lui Dumnezeu, dintre care pe unele vi le-am comunicat. Un astfel de
193
incident a avut loc chiar la începutul serviciului nostru în câmpul misionar.”
„Copilul nostru cel mai mic avea abia șase luni și cel mai mare trei ani, când am zburat
Page
de la New York la Geneva, Elveția, primul nostru zbor transatlantic, și de acolo ne-am
dus pe uscat la Collonges-sous-Salève, Franța. Planul era să studiem franceza timp de
șase luni înainte de a ne îmbarca pentru jungla africană din inima statului Gongo.”
„Când studiile nostre s-au terminat și, după unele întârzieri și amânări, am scris
Conferinței Generale comunicându-le că suntem gata și cerându-le să ne trimită biletele
de avion pentru călătoria noastră în Africa.”
„Spre surprinderea noastră, răspunsul nu a întârziat: ,Aveți deja biletele. Vi s-au dat cu
restul hârtiilor.’”
„Era ceva serios. Pe vremea aceea, înainte de era electronică, un bilet de hârtie
însemna bani. Dacă pierdeam biletele acelea, pierdeam zborul și mii de dolari care nu
puteau fi înlocuiți. Am întrebat-o pe Kathy: ,Ai idee unde pot să fie?’ Ea a zis: ,Știi, cu
câtva timp în urmă am făcut curățenie de orice. Cred că le-am aruncat.’”
„Cu un sentiment de prăbușire, am mai făcut un control prin apartament, dar degeaba.
Biletele erau duse. Atunci am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: am
îngenunchiat în rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu imposibilul.”
„După rugăciune, ne-am hotărât să ne interesăm unde era dus tot gunoiul orașului.
Însă, când am explicat motivul, oamenilor nu le venea să creadă: ,Vorbiți serios?’, au zis
ei. ,Ați fost vreodată la depozitul de gunoi al orașului? E o harababură, un cimitir de
vechituri cu munți și munți de gunoi! E imposibil de găsit ceva odată ce s-a dus!’”
„Oricum, ne-am dus și, când am ajuns acolo, ne-am dat seama că aveau dreptate. Părea
că nu are rost nici chiar să încerci să găsești ceva în acel câmp uriaș de deșeuri urât
mirositoare. Dar ne-am rugat din nou, cerându-I lui Dumnezeu imposibilul.”
„Așa cum stăteam cercetând mizeria în putrefacție, am observat o grămadă de gunoi

într-o parte, în alt loc decât restul. Apoi am recunoscut una dintre jucăriile copiilor
noștri, așa că am alergat într-acolo și iată cum a avut loc imposibilul: am găsit biletele!
Erau acolo – toate patru!”
„Eram așa de încântați! Chiar atunci și acolo, în mijlocul gunoaielor, I-am mulțumit lui
Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să le găsim. După câteva zile eram în drum cu Swiss Air
spre Kinshasa, apoi spre Lubumbashi și apoi la Misiunea Lulengele.”
„Acest incident la începutul serviciului nostru misionar a fost unul dintre multele care
ne-au întărit credința, făcându-ne în stare să facem față la încercări și mai mari.”
(06) Rugăciunea celui ce leapădă legea Domnului
• Textul principal care redă ideea aceasta este cel din Proverbe 28,9: „Dacă cineva își
întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă.”
194
• Iată două comentarii care explică acest text:

Page
- „Cei care își întorc urechea ca să n-asculte legea. Mulți presupun că, dacă nu-și cunosc
datoria, nu vor fi răspunzători pentru nelegiuirile lor, și de aceea evită tot ce este
calculat să-i lumineze. Nu vor să citească Biblia, ca să nu cunoască voia lui Dumnezeu, și
nu vor să ia parte la serviciile divine pentru același motiv. Dar această pretenție nu le va
folosi la nimic; vor fi tratați ca unul care ar fi putut cunoaște voia stăpânului său, dar n-a
vrut, ca acela care a cunoscut-o și n-a ascultat de ea. Chiar rugăciunile unei astfel de
persoane sunt considerate păcat înaintea lui Dumnezeu.” (Adam Clarke)
- „Ascultarea de lege. Faptul că cel care se abate de la legea lui Dumnezeu dorește și să
se roage sugerează că el nu este o persoană nepăsătoare și nereligioasă, însă una care
nu e de acord să facă din legea divină îndrumătorul vieții sale. Există mulți care sunt
dispuși să-I slujească lui Dumnezeu, însă doresc să o facă în felul lor. Unii acceptă o
parte din legea lui Dumnezeu ca standard de viață, alții pretind că legea a fost complet
înlăturată. Numai puțini iau întreaga lege morală a lui Dumnezeu ca expresie autoritară
a voinței Lui pentru poporul Său.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 3, pagina 1043)
„Este o scârbă. Păcatul pune o barieră între Dumnezeu și păcătos (Isa 59,1.2). Cei care
acționează contrar conștiinței lor și cei care pretind că ținerea așa-numitului spirit al legii
îi face superiori față de cei care, prin locuirea lăuntrică a puterii Duhului Sfânt, țin atât
litera, cât și spiritul legii, fac bine să se mai gândească la acest verset. În timp ce ce trece
cu vederea neconformarea cu legea la cei care nu au avut ocazie să descopere cerințele
Sale față de ei (Fapte 17,30; Roma 5,13), Dumnezeu nu poate accepta serviciul acelora
care au lepădat în mod voit legea Sa. A face așa ar fi o aprobare a rebeliunii voite.”
(Ibid.)
• În traducerea engleză New King James, pentru termenul „scârbă” este folosit termenul
„abomination”, tradus în românește astfel: „ură, dezgust, scârbă, oroare, urâciune,
monstruozitate, josnicie, mârșăvie, ticăloșie” (Dicționar Englez-Român, Editura
Academiei, 1974, pagina 3).
• Cuvintele „urâciune” și „scârbă”, cu verbele lor corespunzătoare, sunt cele mai mult
folosite pentru această noțiune în traducerea Cornilescu a Bibliei. Deși înseamnă
aproximativ același lucru, iată la ce se face referire în folosirea lor:
URÂCIUNE:
(01) Idolatria: „Chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeți în foc. Să nu poftești și
să nu iei pentru tine argintul și aurul de pe ele, ca nu cumva aceste lucruri să ajungă
pentru tine o cursă; căci ele sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut
7,25).
195
(02) Sodomia: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o
urâciune” (Lev 18,22).
Page
(03) Donarea la templu a banilor rezultați din prostituție: „Să n-aduci în casa Domnului,
Dumnezeului tău, câștigul unei curve, nici prețul unui câine, ca împlinire a unei juruințe
oarecare; căci și unul și altul sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut
23,18).
(04) Jertfirea unui animal defectuos: „Să n-aduci jertfă Domnului, Dumnezeului tău,
vreun bou sau vreun miel care să aibă vreun cusur sau vreo meteahnă trupească, căci ar
fi o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (17,1).
(05) Consumarea cărnii animalelor necurate: „Să le priviți ca o urâciune, să nu mâncați

din carnea lor și trupurile lor moarte să le priviți ca o urâciune” (Leviticul 11,11; vezi și
versetele: 10, 11, 12, 13, 20, 23, 42; Isaia 66,17).
(06) Cântăreala nedreaptă: „Să n-ai în sacul tău două feluri de greutăți, una mare și alta
mică. Să n-ai în casă două feluri de efă, una mare și alta mică. Ci să ai o greutate
adevărată și dreaptă, să ai o efă adevărată și dreaptă, pentru ca să ai zile multe în țara
pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Căci oricine face aceste lucruri, oricine
săvârșește o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut
25,13-16).
(07) Îmbrăcămintea care confundă genurile: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte

bărbătească și bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeiești, căci oricine face lucrurile
acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (22,5).
(08) Ce este înălțat între oameni: „Isus le-a zis (fariseilor): ,Voi căutați să vă arătați
neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile; pentru că ce este
înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu’” (Luca 16,15).
SCÂRBĂ:
(01) Jertfa celor răi: „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult
când o aduc cu gânduri nelegiuite” (Prov 21,27).
(02) Ceremoniile amestecate cu nelegiuirea: „,Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor

voastre?’, zice Domnul. ,Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea
vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea
Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de
mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate și adunări
de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele
noi și praznicele voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi’” (Isa 1,11-14).
(03) Nedreptatea la judecăți: „Cel ce-l iartă pe vinovat și-l osândește pe cel nevinovat
sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului” (Prov 17,15).
196
(04) Batjocorirea aproapelui: „Gândul celui nebun nu este decât păcat și batjocoritorul
este o scârbă pentru oameni” (24,9).
Page
(05) Trufia: „Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va
rămâne nepedepsită” (16,5).
• Prin urmare, în situația când oamenii leapădă legea lui Dumnezeu, o ignoră, sau o
răstălmăcesc, rugăciunile lor nu sunt primite de Dumnezeu. Să luăm aminte și la aceste
cuvinte ale Mântuitorului: „Așa că, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de
împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul” (Mat 5,23.24). Accesul la Dumnezeu
este blocat câtă vreme există un impediment de această natură: conflict cu aproapele.
Nerezolvarea lui face rugăciunea inacceptabilă.
• A zis Domnul prin profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să
mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de
despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L
împiedică să v-asculte!” (Isa 59,1.2)
• Auziți mărturisirea profetului Ieremia: „Am păcătuit, am fost îndărătnici și nu ne-ai

iertat! În mânia Ta, Te-ai ascuns și ne-ai urmărit, ai ucis fără milă. Te-ai învăluit într-un
nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră” (Plângeri 3,42-44).
• Dar ignorarea legilor naturii paralel cu rugăciunea? Dar refuzul de a fi tratat când se
poate face tratament folositor? Doar rugăciune? Nu e încumetare? Roagă-te și
lucrează! Rugăciunea fără această lucrare e egală cu nimic. Dumnezeu nu face minuni
când vindecarea se află în sfera de acțiune omenească.
• Dumnezeu nu ascultă, rugăciunile sunt paralizate, le lipsește factorul lansării spre cer,
când starea de păcat continuă: „Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi, și
oricât de mult v-ați ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!” (Isa 1,15)
• N-a fost rugăciunea fariseului o urâciune înaintea Domnului? Ce era rău la el? Trufia,
despre care am citit în Proverbe 16,5 că este „o scârbă înaintea Domnului!” Știți cum se
lăuda în rugăciunea lui, de parcă ar fi vrut să smulgă de la Dumnezeu aprobarea,
îndreptățirea, lauda: „Fariseul sta în picioare și a început să se roage în sine astfel:
,Dumnezeule, Îți mulțumesc (de fapt își mulțumea sieși!) că nu sunt ca ceilalți oameni,
hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele’” (Luca 18,11.12).
• Dar rugăciunile fățarnicilor? Isus a zis așa: „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora
le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie
văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata” (Mat 6,5). Și-au răsplata,
197
deci nimic pozitiv nu urmează în urma rugăciunilor lor, pentru că se roagă „ca să fie
văzuți de oameni”. Se roagă lui Dumnezeu, sau se roagă oamenilor?
Page
• Rugăciuni și rugăciuni, dar nu în lumina legii lui Dumnezeu, nu în armonie cu ea, nu
ținând cont de ea, ci „întorcându-și urechea, ca să n-asculte legea.” Când oamenii în
mod voit disprețuiesc legea lui Dumnezeu, în special porunca a patra, Sabatul închinat
Domnului de la facerea lumii, rugăciunile lor sunt nule și neavenite. A zis Dumnezeu
către Ieremia: „Chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile” (Ier 14,12). „Vor
striga la Mine, dar nu-i voi asculta!” (11,11). „De aceea și Eu voi lucra cu urgie; ochiul
Meu va fi fără milă și nu Mă voi îndura; chiar dacă vor striga în gura mare la urechile
Mele, tot nu-i voi asculta” (Ezec 8,18).
• Poate fi vreo excepție? Cu toată nemernicia unor astfel de oameni, uneori Dumnezeu Își
extinde îndurarea Lui în mod incredibil, pentru că nu poate să-i vadă pe oameni
suferind. Psalmistul zice: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate
necazurile lui” (Ps 34,6). „Când strigă un nenorocit”, nicio condiție nu e adăugată.
Normal ar fi să facă o juruință și să se țină de ea, dar dacă nu o face, ci doar strigă?
• Poate Domnul să fie nepăsător? Cât de adesea a intervenit El ca să-i scape pe israeliți de
vrăjmași, chiar dacă atitudinea lor nu a fost prea bună! Și a făcut-o ca să-i atragă la El. E
atât de milostiv și de bun Dumnezeu! Totuși, scăparea dintr-un dezastru fără pocăință
nu înseamnă și mântuire, și viață veșnică. Și ascultarea aceea a strigătului nu înseamnă
că nenorocitul stă bine cu Dumnezeu! Nu din cauza lui l-a ascultat Dumnezeu, ci din
cauza numelui Său, a îndurării Sale.
• Unii politicieni americani au primit mesaje sonore de amenințare cu moartea, în care

criminalii anonimi ziceau că se roagă pentru moartea acestora. Sigur că nu se limitau la
rugăciune, dar ce părere aveți de astfel de rugăciuni?
• Iată și rugăciuni publice stăruitoare, în cadrul unei false treziri a unor indivizi părăsiți de
Hristos:
„M-am întors să privesc la grupa care stătea încă plecată înaintea tronului; ei nu știau că
Isus îi părăsise. Satana părea să fie la tron, încercând să facă lucrarea lui Dumnezeu.
I-am văzut ridicându-și privirile către tron și rugându-se: ,Tată, dă-ne Duhul Tău!’ Atunci
Satana a suflat asupra lor o influență nesfântă; în ea era lumină și multă putere, dar nu
iubire dulce, bucurie și pace. Obiectivul lui Satana era era să-i țină înșelați, să-i tragă
înapoi și să-i înșele pe copiii lui Dumnezeu.” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina
56)
• „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o
scârbă” (Prov 28,9). Dar dacă nu face așa? Dacă nu-și întoarce urechea ca să n-asculte
legea, ci își îndreaptă urechea ca să asculte legea? Atunci rugăciunea lui va fi de un
miros plăcut înaintea lui Dumnezeu, va ajunge acolo amestecată cu mijlocirea Domnului
198
Isus Hristos și va fi ascultată. Dorința noastră să fie ca cea prezisă despre Mântuitorul în
Isaia 50,4.5: „El Îmi trezește în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea să ascult cum
Page
ascultă niște ucenici. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea și nu M-am împotrivit,
nici nu M-am tras înapoi.” Să răspundem la apelul acesta ceresc: „Cine are urechi, să
asculte ce zice bisericilor Duhul!” (Apoc 2,7.11.17.29; 3,6.13.22)
• Atitudinea celor care vor să le fie ascultate rugăciunile va fi ca a psalmistului:
- „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale!” (Ps 119,18)
- „Dă-mi pricepere, ca să păzesc legea Ta și s-o țin din toată inima mea!” (Versetul 34)
- „Voi păzi legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie!” (Versetul 44)
- „Inima lor este nesimțitoare ca grăsimea, dar eu mă desfătez în legea Ta!” (Versetul
70)
- „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aș fi pierit în ticăloșia mea!” (Versetul 92)
- „Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea!” (Versetul 97)
- „Multă pace au cei ce iubesc legea Ta și nu li se întâmplă nicio nenorocire!” (Versetul

165)
• Vreau să păzesc legea Ta, ea este desfătarea mea, o iubesc, toată ziua mă gândesc la ea:
cum să nu asculte Domnul rugăciunile unui asemenea om? Cum? De ce să nu le
asculte?
* * * *
199
Page
IZGONIREA DEMONILOR NUMAI
PRIN POST ȘI RUGĂCIUNE

• „O!” Aceasta este o interjecție optativă, exprimă o dorință, o nădejde, chiar o durere.
Tatăl ceresc tânjește după salvarea păcătoșilor; El are o dorință fierbinte, chinuitoare, ca
muritorii să se întorcă la El, să asculte de glasul Său, de cuvântul Său, de poruncile Sale.
Când această dorință divină își găsește ecoul în sufletul omenesc, când trezește în el o
dorință similară, se produce minunea eliberării din păcat și moarte veșnică, și cerul
întreg jubilează.
• Există și alte oftări divine dureroase în Sfânta Scriptură. Iată câteva exemple:
- „O! De ar rămâne ei cu aceeași inimă, ca să se teamă de Mine și să păzească toate

poruncile Mele, ca să fie fericiți pe vecie, ei și copiii lor!” (Deut 5,29)
- „O! De M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă i-aș
înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva protivnicilor lor; cei ce-L urăsc
pe Domnul L-ar linguși și fericirea lui Israel ar dăinui în veci. L-aș hrăni cu cel mai bun
grâu și l-aș sătura cu miere din stâncă” (Ps 81,13-16).
- „O! De ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și

fericirea ta ca valurile mării” (Isa 48,18).
• Dumnezeu nu pierde nimic dacă noi nu ne rugăm sau dacă neglijăm rugăciunea. Toată
pierderea este de partea noastră, mare pierdere, uneori catastrofală. Nu pierde nimic,
dar Îl doare! Cum e posibil ca rătăciții Lui fii și fiice să fie atât de nepăsători față de
propria lor nevoie, față de propriile lor pericole, față de propria lor viață?
• Aș transpune interjecția dureroasă din textele de mai sus în această formă: „O! De te-ai
fi rugat la timp, serios și cu toată inima, ce binecuvântări ai fi primit!”
• Iată un text care le arată credincioșilor importanța rugăciunii și marile beneficii la care
ea conduce: „De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar de
s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc” (Ps 32,6).
• Rugăciune la vremea potrivită! Ce înseamnă aceasta? Există vreun timp când

200
rugăciunea nu ne este indicată? Să avem doar unele perioade sau momente de

rugăciune și apoi să o neglijăm? Nu așa, pentru că Biblia spune altfel: „Rugați-vă
Page
neîncetat!” (1 Tes 5,17). „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage
necurmat și să nu se lase” (Luca 18,1). „Neîncetat”! „Necurmat”! Ce loc mai rămâne
pentru nerugăciune? Niciunul!
• Dar cum stau lucrurile cu rugăciunea „la vremea potrivită”? În afară de comuniunea
noastră permanentă cu Dumnezeu, există și momente critice în viață, există și
intensificări ale nevoii de rugăciune. Dacă avem o legătură neîntreruptă cu
Atotputernicul, din acele rezerve de experiență și har vine puterea care răspunde
rugăciunii în momente critice.
• Într-o colecție de citate despre rugăciune este menționat Edwin Harvey (fără alte
informații despre el), care a zis: „O zi fără rugăciune este o zi fără binecuvântare, iar o
viață fără rugăciune este o viață fără putere.” (https://theblazingcenter.com/prayer-
quotes)
• Auziți-l și pe A.W.Tozer, pastor și scriitor american (1897-1963), care considera

rugăciunea un mod de viață: „A dori redeșteptare . . . și în același timp a neglija
rugăciunea și devoțiunea (personală) înseamnă să dorești o cale și să mergi pe alta.”
(Aceeași sursă)
• Sau Charles Stanley, un alt predicator și scriitor american (născut în 1932, încă în viață în
2022): „Putem fi obosiți, plictisiți, distrași emoțional, însă după petrecerea unui timp
numai cu Dumnezeu, constatăm că El injectează în corpurile noastre energie, putere și
tărie.” (Charles Stanley Quotes)
• Ne amintim experiența slujbașului împărătesc al cărui fiu era pe moarte, și pe care Isus
l-a vindecat (vezi Ioan 4,45-54). Iacă cum se referă serva Domnului la acea ascultare a
rugăciunii tatălui îndurerat:
„Cel ce l-a binecuvântat pe slujbașul împărătesc la Capernaum dorește tot atât

de mult să ne bincuvânteze și pe noi. Însă, asemenea tatălui afectat, noi suntem
adesea înclinați să-L căutăm pe Isus din dorul după un bun pământesc și pe
oferirea a ceea cerem bazăm încrederea noastră în iubirea Sa. Mântuitorul
tânjește să ne dea o binecuvântare mai mare decât cerem noi și El amână
răspunsul la cererea noastră ca să ne arate răul din inimile noastre și adânca
noastră nevoie de harul Său. El dorește ca noi să renunțăm la egoismul care ne
determină să-L căutăm. Mărturisind neajutorarea și nevoia noastră amară, noi
trebuie să ne încredințăm pe deplin iubirii Sale.” (The Desire of Ages/Hristos,
Lumina lumii, pagina 200)
• Scriind despre un student, serva Domnului a zis:

201
„El este sub solemna obligație de a renunța la rău și a ajunge sub jurisdicția
cerului. Prin rugăciune serioasă el trebuie să se prindă de Hristos. A nega
Page
această devoțiune, a refuza acest serviciu, înseamnă a ajunge ținta șiretlicurilor

lui Satana” (Counsels to Parents, Teachers, and Students/Sfaturi pentru părinți,
profesori și studenți, pagina 496).
• Să reținem cu toată atenția și cu toată seriozitatea aceste sfaturi: trebuie să ajungem

sub jurisdicția cerului, prin rugăciune serioasă să ne prindem de Hristos prin devoțiune,
ca să fim siguri față de șiretlicurile celui rău. E un ecou al cuvintelor apostolului Pavel:
„Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate
săgețile arzătoare ale celui rău” (Efes 6,16). Prin credință sunt stinse „săgețile arzătoare
ale celui rău”. Citiți: sunt neutralizate șiretlicurile lui Satana!
- Psalmul 66,18: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat
Domnul. Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și nu mi-a îndepărtat
bunătatea Lui!”
- Isaia 59,1.2: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea
Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și
Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!”
- Plângeri 3,40-44: „Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm și să ne

întoarcem la Domnul. Să ne înălțăm și inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer zicând:
,Am păcătuit, am fost îndărătnici și nu ne-ai iertat! În mânia Ta Te-ai ascuns și ne-ai
urmărit, ai ucis fără milă. Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea
noastră!’”
- Ioan 9,31: „Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși, ci, dacă este cineva temător de
Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă.”
- 1 Petru 3,7: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele

voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu
voi harul vieții, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre.”
(03) Nu așa
202
„Rugăciunea este respirația sufletului. Este secretul puterii spirituale. Niciun alt
mijloc al harului n-o poate înlocui și sănătatea sufletului să fie menținută”
(Gospel Workers/ Slujitorii evangheliei, paginile 254-255).
Page
• Prin urmare, sănătatea și vigoarea sufletului se păstrează și se consolidează prin acest
mijloc al harului – rugăciunea. Dar nu rugăciunea înălțată din când în când, după cum ni
se pare convenabil. Pentru ca rugăciunea să fie acceptată de Dumnezeu, ea trebuie să
aibă cale liberă spre El. Pot fi multe piedici care fac rugăciunea ineficientă: îndoiala,
neiertarea aproapelui, complacerea într-o viață de păcat.
• Așa a scris profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici
urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi
și Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!”
(Isa 59,1.2)
• Când aceste obstacole nu sunt îndepărtate, Dumnezeu nu ascultă rugăciunile, oricât de

sonore ar fi ele: „. . . chiar dacă vor striga în gura mare la urechile Mele, tot nu-i voi
asculta” (Ezec 8,18).
• În asemenea împrejurări, strigatul în gura mare nu rezolvă nimic. Dar chiar dacă nu este
vorba de asemenea piedici, rugăciunea trebuie să fie rostită pe un ton de respect față de
Atotputernicul. Noi suntem niște păcătoși, cu niciun merit în fața Lui, dacă nu sunt
acoperiți cu haina meritelor lui Hristos. Nu putem țipa la Dumnezeu, gândind că așa Îl
mișcăm mai ușor, că putem obține mai bine darurile Sale. Nu-L putem forța să facă
ceva, oricât am striga de tare.
• Iată-i pe preoții lui Baal: „Ei au luat juncul pe care li l-au dat și l-au pregătit. Și au chemat
numele lui Baal, de dimineață până la amiază, zicând: ,Baale, auzi-ne!’ Dar nu s-a auzit
nici glas, nici răspuns. Și săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră” (1 Împ 18,26).
Ilie aștepta și îi observa. Atunci, în mod sarcastic, el le-a zis: „Strigați tare, fiindcă este
dumnezeu; se gândește la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că
doarme și se va trezi” (versetul 27).
• Luând ideea profetului în serios, proorocii păgâni au făcut așa: „Ei au strigat tare și, după
obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele, până ce a curs sânge pe ei. Când
a trecut amiaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit
nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte” (versetele 28 și 29). Deși „au strigat
tare”.
• Ilie nu a țipat; după pregătirea altarului și a jertfei de pe el, pe care, la cererea lui, s-a
turnat multă apă, profetul Domnului a rostit o rugăciune liniștită, pioasă, din tot sufletul,
și rugăciunea aceea a fost ascultată. Ascultată de singurul Dumnezeu care există și care
a trimis foc din cer peste jertfă, foc care a consumat totul, chiar și apa ca din șanțul care
înconjura altarul (vezi versetele 36-38).
203
• Da, nu rugăciuni țipate, ci rostite pe un ton de respect, umilință și supunere față de

Page
Dumnezeu. Deși așa încât să fie auzite de toți cei prezenți, ca să fie așa cum așteaptă
Dumnezeu: „Și tot poporul să răspundă: ,Amin!’” (Vezi Deuteronom 27,11-26; 1
Corinteni 14,16)

66,18).

(Luca 18,1).

204
(16,23).
Page
Ioan 5,14).

• Iată ce mi-a scris fratele Neculai Dăscălița, prezbiter multă vreme în Comunitatea Iași-
Sărărie:
„Cu ceva ani în urmă, doi soți tineri din Basarabia, Oleg și Olga, erau studenți la
facultățile din Iași, el student la medicina veterinară și ea studentă la facultatea de
matematică. Au fost invitați de niște colegi la un program de evanghelizare ținut de
biserica adventistă din strada Sărărie. Au venit, le-a plăcut ce s-a prezentat, au urmat
toate conferințele religioase și au decis să primească botezul în biserica adventă.”
„Nu mult după decizia lor, un coleg al lui Oleg, și el student la medicina veterinară, a
rămas stupefiat de hotărârea prietenului, colegului și conaționalului lui. Acesta, pe
nume Simion, un ateu convins, provenit dintr-o familie atee, care scria articole
antireligioase într-un ziar local din Basarabia, nu putea să accepte ca prietenii lui să
devină creștini, și nu ortodocși, ci adventiști, de care nici nu auzise. Stăpân pe sine și pe
convingerile lui, a venit cu familia conațională la biserica adventistă pentru o discuție
foarte deschisă și decisivă. În lipsa pastorului, și eu fiind mai apropiat de Oleg și de Olga,
am avut o primă întâlnire cu Simion.”
205
„Zâmbitor și stăpân pe sine și pe convingerile lui, am avut o discuție cu el. M-am rugat
Page
mult pentru această întâlnire – fiind informat mai dinainte de familia lui Oleg. Am fost
inspirat de Duhul Sfânt să cer ca discuțiile prezente și viitoare care se preconizau să fie
pe baza argumentelor biblice. Cum Simion nu știa mai nimic despre învățăturile biblice,
i-am oferit o Biblie, cu rugămintea să o citească și în toamnă, când urma să revină la Iași
pentru noul an universitar, să ne revedem și să continuăm discuțiile.”
„M-am rugat toată perioada aceea, și în toamnă nu mai era Simion cel de altădată, ci
mult mai blând, mai liniștit și doritor să-și lămurească o multitudine de probleme.
Venea la început la biserică sâmbătă după-amiază, după aceea și vineri seara, nu după
mult timp mai la toate serviciile divine. A cerut să vină acasă la mine și să avem studii
biblice intense, planificându-și ca în vacanța de iarnă, când va merge la părinți, să fie
botezat. Toate au decurs în mod miraculos, așa cum și-a dorit. Dumnezeu a ajutat și s-a
dus acasă la soție și părinți, botezat în biserica adventistă.”
„Abia atunci au apărut problemele. Soția și părinții au spus că nu pot accepta așa ceva.
Părinții l-au dezmoștenit, iar soția a divorțat de el. Nimic din toate acestea nu l-a făcut
să dea înapoi: a terminat facultatea, a plecat în Italia, unde, nu după mult timp, și-a găsit
ca tovarăș de viață o adventistă.”
„După ceva timp m-am pomenit cu un telefon de la el, în care își exprima dorința să ne
întâlnim și să ne vedem. A fost un moment emoționant pentru amândoi, în mod special
spunându-mi cât de fericit este că L-a cunoscut pe Dumnezeu și ce familie fericită are.
În prezent suntem prieteni pe Facebook. Slavă lui Dumnezeu pentru felul minunat în
care lucrează în și pentru oameni!”
* * * *
În iarna anului 1952-1953, când noul regim al României începuse defrișările, o astfel de
acțiune se desfășura din plin în pădurile din jurul satului Noul Săsesc, județul Sibiu.
Comunitatea Adventistă de Ziua a Șaptea de acolo, o comunitate de sași, era mică și
tânără, constând doar din circa 25-30 de membri.
Într-o vineri dimineața din iarna aceea, adventiștii s-au pomenit la poartă cu milițianul,
notarul și primarul comunei. Aceștia veniseră să-i anunțe că a doua zi, sâmbătă
dimineața, li se cere să se prezinte cu boii și căruțele lor la pădure, ca să care bușteni la
gara din Daneș, aflată la o distanță de circa 18 kilometri, în apropiere de Sighișoara.
Aceștia mergeau din poartă în poartă la toți adventiștii și milițianul îi amenința: „Dacă nu
vă prezentați, carne fac din voi!”
Era o amenințare foarte serioasă, însă frații au spus că ei sunt gata să facă această
treabă în oricare altă zi, dar nu sâmbăta! Milițianul umbla prin sat și-i înștiința pe toți că
vor vedea mâine dimineață cum va face carne din adventiști. Lumea din sat era
îngrijorată de soarta adventiștilor. Frații s-au adunat vineri seara și s-au rugat arzător ca
Dumnezeu să-i scape, să facă o minune, pentru că ei erau hotărâți să nu meargă
206
niciunul. Au stat până târziu împreună, apoi au plecat la casele lor.

Page
O soră văduvă care avea două fete de vreo 15 și 12 ani, locuia cam peste drum de
cârciuma satului. Înainte de culcare, ea s-a rugat din nou împreună cu fetele ca
Dumnezeu să-i scape din această încercare, apoi s-au culcat. Dimineața, sora s-a sculat
și a deschis jaluzelele, când a văzut un cearceaf alb acoperind un trup în fața casei ei în
șosea, iar de sub cearceaf se scurgea sânge în pârâul satului. Vecinul ei tocmai ieșea pe
poartă și ea l-a întrebat ce s-a întâmplat. Vecinul i-a spus că este milițianul care îi
amenințase ieri că va face carne din adventiști; acum el era „carne” în vederea satului.
A fost așa: milițianul a intrat în cârciumă seara ca să bea, când cârciumarul l-a rugat să-l
scoată afară pe un om beat, care făcea scandal. Milițianul l-a somat pe acest individ să
iasă din cârciumă, dar acesta s-a opus, spunând că nu-i e frică de el. Atunci milițianul l-a
lovit pe acel om cu patul puștii, care s-a descărcat însă în abdomenul milițianului. El s-a
mai târât până în stradă și a căzut acolo; nimeni nu l-a ajutat și a murit acolo afară.
Trebuia să vină o comisie ca să constate cauza morții, așa că nu a fost mutat de acolo
până a doua zi.
Da, „carne” se făcuse, dar nu cum era planificată. Credincioșii nu doriseră acest lucru,
dar Dumnezeu nu S-a mai lăsat să fie batjocorit: „Ce seamănă omul, aceea va și secera”
(Gal 6,7). Se spune în Faptele apostolilor, capitolul 19,13-17, că fiii unui preot pe nume
Sceva încercaseră să se folosească de numele lui Isus, în care nu credeau, ca să alunge
spirite rele, dar ei au fost atacați și răniți. Iată rezultatul: „Lucrul acesta a fost cunoscut
de toți iudeii, de toți grecii care locuiau în Efes, și i-a apucat frica pe toți și numele
Domnului Isus era proslăvit” (versetul 17).
După evenimentul tragic din satul lor, locuitorii din Noul Săsesc au fost impresionați de
intervenția lui Dumnezeu în favoarea adventiștilor, și unii au primit credința,
comunitatea mărindu-se în felul acesta. Credincioșii au rămas neclintiți de partea lui
Dumnezeu, refuzând să profaneze ziua Lui cea sfântă. Ei nu s-au apărat, dar Dumnezeu
i-a ocrotit într-un mod înfricoșător. Rugăciunile arzătoare au fost ascultate, exact
potrivit cu făgăduința din psalmul 50,15: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi
izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!”
(06) Izgonirea demonilor numai prin post și rugăciune
• Când rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, repetăm propoziția „și nu ne duce în ispită” (Mat
6,13), care este urmată de aceasta: „. . . ci izbăvește-ne de cel rău”. Fără această
izbăvire este imposibil să fim în siguranță în fața puterii ispitelor. Dumnezeu ne dă
putere să rezistăm, așa cum ne-a asigurat apostolul Pavel: „Nu v-a ajuns nicio ispită care
să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va
îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul
să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Cor 10,13).
207
• Astfel, Dumnezeu îi pune ispititorului limite, în timp ce nouă ne oferă mijlocul de

rezistență și ieșire din ispită. Dar nu ne scutește de ispite. Nici Isus nu a fost scutit:
Page
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în
toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evr 4,15).
• Satana este vrăjmașul nostru, dar un vrăjmaș înfrânt de Isus la cruce. Și Isus e alături de
noi când suntem ispitiți. Dar cum pot unii oameni să ajungă în stăpânirea lui Satana? Pe
cel puțin patru căi, care vor fi ilustrate în paginile următoare:
(01) El pune stăpânire pe ei în împrejurări pe care nu le cunoaștem: fiica femeii

cananence, „muncită rău de un drac” (vezi Matei 15,21-28; cuvintele citate sunt din
versetul 22), copilul „stăpânit de un duh mut” (vezi Marcu 9,14-27; cuvintele citate sunt
din versetul 17).
(02) Ajung sub stăpânirea demonilor prin împotrivire față de voința Duhului Sfânt:
împăratul Saul, fiul lui Chiș (vezi 1 Samuel 16,14-23).
(03) Se complac într-o viață nelegiuită: demonizatul din Capernaum (vezi Marcu 1,21-
28).
(04) De bună voie se ocupă cu spiritismul (vezi Deuteronom 18,10-12; vrăjitoarea din En-
Dor, 1 Samuel 28,3-25; locuitorii din Efes, Fapte 19,17-19).
• În urma repetatelor lui acte de neascultare, semiascultare, încumetare, primul împărat

al lui Israel a fost lepădat: „Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El
(Domnul) ca împărat!”, i-a zis profetul Samuel (1 Sam 15,23). Urmarea a fost tragică:
„Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh rău, care venea de la
Domnul” (16,14). În ce sens venea de la Domnul? Nu există vid de prezență
supranaturală: unde nu este prezent Duhul lui Dumnezeu, acolo vine un duh rău sau
mai multe.
• S-a încercat o soluție: „Slujitorii lui Saul i-au zis: ,Iată că un duh rău de la Dumnezeu te
muncește! Poruncească numai domnul nostru! Robii tăi sunt înaintea ta. Ei vor căuta
un om care să știe să cânte cu arfa și, când duhul rău trimis de Dumnezeu va fi peste
tine, el va cânta cu mâna și vei fi ușurat” (versetele 15 și 16). A fost găsit David, fiul lui
Isai, din Betleem, care a fost chemat la curte și a făcut serviciul acesta (vezi versetele 17-
23). Versetul 23 zice: ,Și, când duhul trimis de Dumnezeu venea peste Saul, David lua
arfa și cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai ușor, se simțea ușurat, și duhul cel rău
pleca de la el.”
• Ce efect avea muzica de harfă a lui David? Ameliora (Saul se simțea ușurat), dar nu
izgonea duhul cel rău: „Duhul cel rău pleca de la el”, dar nu definitiv: „Atunci duhul cel
rău, trimis de Domnul, a venit peste Saul, care ședea în casă, cu sulița în mână. David
cânta și Saul a vrut să-l pironească cu sulița de perete. Dar David s-a ferit de el și Saul a
208
lovit cu sulița în perete. David a fugit și a scăpat noaptea” (19,9.10). Se pare că și duhul
cel rău se obișnuise cu muzica lui David și nu-l mai deranja, sau muzica nu mai avea efect
Page
asupra lui Saul.

• Să ne mutăm mai departe, în Noul Testament. La începutul Evangheliei lui Marcu ni se
istorisește că în Capernaum, „în ziua Sabatului Isus a intrat îndată în sinagogă și a
început să-l învețe pe norod. Oamenii erau uimiți de învățătura Lui, căci îi învăța ca unul
care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii. În sinagogă era un om care avea un duh
necurat. El a început să strige: ,Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit
să ne pierzi? Te știu cine ești: ești Sfântul lui Dumnezeu!’ Isus l-a certat și i-a zis: ,Taci și
ieși afară din omul acesta!’ Și duhul necurat a ieșit din el, scuturându-l cu putere și
scoțând un strigăt mare. Toți au rămas înmărmuriți, așa că se întrebau unii pe alții: ,Ce
este aceasta? O învățătură nouă! El le poruncește ca un stăpân chiar și duhurilor
necurate și ele Îl ascultă!’ Și I s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii” (Marcu 1,21-
28).
• Iată ce explicații găsim în Spiritul Profetic cu privire la cazul acelui demonizat, originea
suferinței lui și cum a fost eliberat de Isus:
- „Cauza secretă a suferinței care făcuse din omul acesta un spectacol

înspăimântător pentru prietenii lui și o povară pentru sine se afla în propria lui
viață. El fusese fascinat de plăcerile păcatului și își propusese să facă din viață un
mare carnaval. El nu a visat că va ajunge o teroare pentru lume și rușinea
familiei lui. Credea că-și poate petrece timpul în nebunie nevinovată. Dar odată
ajuns pe calea descendentă, picioarele lui au alunecat rapid. Nestăpânirea de
sine și ușurătatea au pervertit trăsăturile nobile ale naturii lui și Satana a pus în
totul stăpânire pe el. Regretul a venit prea târziu. Când ar fi sacrificat avere și
plăcere ca să-și recapete umanitatea pierdută, el ajunsese fără ajutor în ghearele
celui rău. Se așezase pe terenul vrăjmașului și Satana pusese stăpânire pe toate
puterile lui.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 256)
- „Mintea acestui suferind nenorocit fusese întunecată de Satana, însă în

prezența Mântuitorului o rază de lumină străpunsese întunericul. El a fost trezit
să dorească liberare de sub controlul lui Satana; însă demonul s-a opus puterii lui
Hristos. Când omul a încercat să apeleze la Isus pentru ajutor, spiritul rău a pus
în gura lui cuvinte și el a strigat într-o agonie de frică. Demonizatul și-a dat
parțial seama că se află în prezența Unuia care îl poate libera; însă, când a
încercat să ajungă la mâna cea puternică, voința altuia l-a reținut, cuvintele altuia
și-au găsit expresie prin el. Conflictul dintre puterea lui Satana și propria lui
dorință de libertate era teribil. . . . Părea că omul torturat își va pierde neapărat
viața în lupta cu vrăjmașul care fusese ruina vieții lui de adult. Însă Mântuitorul a
vorbit cu autoritate și l-a liberat pe prizonier. Omul care fusese posedat se afla
în fața poporului uimit, fericit de libertatea și stăpânirea lui de sine. Chiar
demonul recunoscuse puterea divină a Mântuitorului.” (Ibid., paginile 255-256)
209
• Altădată, Isus cobora de pe Muntele Schimbării la Față împreună cu Petru, Iacov și Ioan:
„Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor și pe cărturari întrebându-
Page
se cu ei. De îndată ce L-a văzut norodul pe Isus, s-a mirat și a alergat la El să I se închine.
El i-a întrebat: ,Despre ce vă întrebați cu ei?’” (Marcu 9,14-16)
„Și un om din norod I-a răspuns: ,Învățătorule, l-am adus la Tine pe fiul meu, care este
stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ. Copilul face spumă la
gură, scrâșnește din dinți și rămâne țeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul
și n-au putut.’ ,O, neam necredincios’, le-a zis Isus. ,Până când voi fi cu voi? Până când
vă voi suferi? Aduceți-l la Mine!’” (Versetele 17-19)
„L-au adus la El. Și, cum L-a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere, copilul a
căzut la pământ și se zvârcolea, făcând spumă la gură. Isus l-a întrebat pe tatăl lui: ,Câtă
vreme este de când îi vine așa?’ ,Din copilărie’, a răspuns el. ,Și de multe ori duhul l-a
aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poți face ceva, fie-Ți milă de
noi și ajută-ne!’ Isus a răspuns: ,Tu zici: ,Dacă poți!’ Toate lucrurile sunt cu putință celui
ce crede!’ Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: ,Cred, Doamne! Ajută necredinței
mele!’” (Versetele 20-24)
„Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat și i-a
zis: ,Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el!’
Și duhul a ieșit, țipând și scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, așa că
mulți ziceau: ,A murit!’ Dar Isus l-a apucat de mână și l-a ridicat. Și el s-a sculat în
picioare” (versetele 25-27).
• „Duh mut și surd” – nu duhul era așa, ci astfel de neputințe producea el. Satana poate
provoca în oameni tot felul de boli, ca acea boală de piele la Iov, sau epilepsie, muțenie,
surzenie, orice. Totuși, bolile acestea nu trebuie întotdeauna interpretate ca venind de
la Satana, iar oamenii afectați priviți ca meritându-le. Sunt boli datorate degenerării
naturii omenești, dietei, mediului, stresului, infectării, eredității etc. Medicina, fie ea
populară sau științifică, se ocupă de astfel de bolnavi cu mai mult sau mai puțin succes.
Dar în cazurile întâlnite în evanghelii, Satana producea uneori bolile acelea.
• „Să nu mai intri în el!” Isus i-a asigurat imunitate permanentă, care putea fi menținută
dacă cel vindecat rămânea pe căile Domnului; altfel, duhul necurat se putea întoarce cu
alți demoni (vezi Matei 12,43-45).
• Acum a fost discutată cauza eșecului ucenicilor: „Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui
L-au întrebat deoparte: ,Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?’ ,Acest soi de
draci’, le-a zis El, ,nu poate ieși decât prin rugăciune și post’” (Marcu 9,28.29).
• Evanghelistul Matei redă astfel încheierea acelei triste experiențe a celor nouă ucenici:
„Atunci ucenicii au venit la Isus și I-au zis deoparte: ,Noi de ce n-am putut să-l scoatem?’
210
,Din pricina puținei voastre credințe’, le-a zis Isus” (Mat 17,19.20).
„Cuvintele lui Hristos referindu-se la moartea Sa produseseră tristețe și îndoială.

Page
Iar selecționarea celor trei ucenici ca să-L însoțească pe Isus pe munte stârnise
gelozia celor nouă. În loc de a-și întări credința prin rugăciune și cugetare la
cuvintele lui Hristos, ei zăboviseră asupra descurajărilor și nemulțumirilor lor
personale. În această stare de întunecime intraseră ei în conflictul cu Satana.
Pentru a avea succes într-un astfel de conflict, ei trebuia să vină la lucru într-un
spirit diferit. Credința lor trebuia întărită prin rugăciune arzătoare, post și
umilire a inimii. Trebuia să se golească de sine și să fie umpluți cu Spiritul și
puterea lui Dumnezeu.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 431)
• Când i-a trimis pe cei doisprezece ucenici ai Săi în lucrare, Mântuitorul le-a dat putere să
facă minuni, a căror listă începea cu izgonirea duhurilor rele: „Apoi Isus i-a chemat pe cei
doisprezece ucenici ai Săi și le-a dat putere să scoată duhurile necurate și să
tămăduiască orice fel de boală și orice fel de neputință” (Mat 10,1).
• Și misiunea celor șaptezeci de ucenici implica o astfel de putere: „Cei șaptezeci s-au
întors plini de bucurie și au zis: ,Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în numele Tău!’
Isus le-a zis: ,L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Iată că v-am dat putere
să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va
putea vătăma. Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci
bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri’” (Luca 10,17-20).
• Când a rostit marea trimitere a ucenicilor în lucrare după învierea Sa, Isus le-a zis: „Iată
semnele care-i vor însoți pe cei ce vor crede: în numele Meu vor scoate draci . . .”
(Marcu 16,17).
• Iată-l pe un ucenic convertit mai târziu, izgonind în numele lui Isus un duh rău care o
stăpânea pe ghicitoarea din Filipi: „Pavel, necăjit, s-a întors și i-a zis duhului: ,În numele
lui Isus Hristos îți poruncesc să ieși din ea!’ Și a ieșit chiar în ceasul acela” (Fapte 16,16-
18; cuvintele citate sunt din versetul 18).
• Dar nu așa le-a mers fiilor preotului Sceva, când au încercat să izgonească duhuri rele:
„Niște exorciști iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului
Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: ,Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduiește
Pavel, să ieșiți afară!’ . . . Duhul cel rău le-a răspuns: ,Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu;
dar voi cine sunteți?’ Și omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe
amândoi și i-a schingiuit în așa fel că au fugit goi și răniți din casa aceea” (19,13.15.16).
Un Isus indirect nu îi sperie pe demoni! Acei exorciști nu-L cunoșteau pe Isus și nu-L
serveau, dar doreau să se folosească de numele Lui pentru avantaje proprii. Isus nu a
lucrat și nici diavolul nu s-a lăsat păcălit.
• „În numele lui Isus!” În ciclul de lecțiuni pentru Școala de Sabat Adulți pe trimestrul III
211
2022, toate istorisirile se referă la o familie din Manaus, Brazilia, formată din trei
persoane: tata (Eduardo Ferreira dos Santos), mama (Sidilene Silva de Oliveira) și fiul lor
(Eduardo Junior). Băiatul s-a împrietenit cu un coleg de școală adventist, care l-a invitat
Page
la niște jocuri de seară la sediul comunității. Apoi a mers și la adunare, după câtva timp
a primit lecturi biblice și a cerut să fie botezat.
• Mama lui a fost foarte bucuroasă și a urmat și ea. Dar tata, care era în legătură cu
spirite rele, fără să știe că sunt demoni, ci crezând că sunt duhuri de morți, s-a împotrivit
cu îndârjire, a plecat de acasă, apoi a revenit, însă au fost mari tulburări între el și soția
lui. Până la urmă, vrând-nevrând, a asistat la botezul copilului și mai târziu a primit și el
credința și a fost botezat, dar duhurile rele i-au produs mari greutăți.
• Secretul biruinței a fost rugăciunea la Isus. Iată lupta lui la un atac al duhurilor rele când
el se afla noaptea în pat: „,Isuse, scapă-mă!’, a strigat tata. Mâinile nevăzute au slăbit
imediat strânsoarea lor. Tata, respirând greu, a înțeles pentru prima dată puterea
numelui lui Isus. Fiind încă în pat, el a exclamat cu bucurie: ,Sunt salvat prin numele lui
Isus! Sunt salvat prin sângele lui Isus și prin jertfa lui Isus!’ Din ziua aceea, tatăl a
chemat numele lui Isus ori de câte ori duhurile rele îl șicanau” (pagina 87).
• Rugăciune, post, invocarea numelui lui Isus! Numai așa pot fi biruite și izgonite
duhurile rele, Satana. Și practicile rele, inspirate de Satana. Toate.
• Biruite și izgonite de cei care-L iubesc pe Isus, care umblă cu Isus. Sigur că asemenea
biruințe, de izbăvire personală sau a altora din puterea lui Satana, produc bucurie, însă,
potrivit cu sfatul Mântuitorului, bucuria noastră mai mare să fie aceea că numele
noastre sunt scrise în ceruri. Și să fie! Amin!
* * * *
212
Page
POSTUL ȘI RUGĂCIUNEA

• „. . . de ați asculta!” Nu este vorba doar de a auzi, deși aspectul acesta este inclus; a
asculta în sensul acestui text înseamnă a înregistra pe calea auzului și a pune în practică.
Doar auzirea, neurmată de ascultare, nu duce la mântuire, ci este o măsură
suplimentară de răspundere: „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat, dar
acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor” (Ioan 15,22). „Astfel, credința vine în
urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar eu întreb: ,N-au auzit ei?’ Ba
da, căci ,glasul lor a răsunat prin tot pământul și cuvintele lor au ajuns până la marginile
lumii’” (Rom 10,17.18).
• Când Ștefan le-a vorbit membrilor Sinedriului despre Mântuitorul, „ei au început atunci
să răcnească, și-au astupat urechile și s-au năpustit toți într-un gând asupra lui. L-au
târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre” (Fapte 7,57.58).
• Nu doar refuzul de a auzi e păcat și se va osândi, ci și auzirea fără practicare: „Fiți

împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri. Căci, dacă ascultă
cineva Cuvântul și nu-l împlinește cu fapta, seamănă cu un om care își privește fața
firească într-o oglindă și, după ce s-a privit, pleacă și uită îndată cum era” (Iac 1,22-24).
• Rugăciunea perpetuă și arzătoare ne poate tămădui de această tendință rea de a

accepta auzirea și a neglija sau refuza practicarea. Auziți ce a zis Edward McKendree
Bounds, scriitor, avocat și membru al Bisericii Metodiste din Statele Unite (1835-1913):
„Rugăciunea produce un om evlavios și pune în el mintea lui Hristos, mintea umilinței, a
predării de sine, a serviciului, a compătimirii și a rugăciunii. Dacă ne rugăm cu adevărat,
vom deveni mai mult ca Dumnezeu, altfel vom înceta să ne rugăm.”
(https://theblazingcenter.com/prayer-quotes)
• A zis vestitul evanghelist american Charles G. Finney: (1792-1875): „Cu cât ne rugăm mai
mult, cu atât Îi place lui Dumnezeu mai mult să le arate altora că El este încântat de noi
și aude rugăciunile noastre. Dacă copiii Săi trăiesc o viață de multă rugăciune,
Dumnezeu e încântat să-i cinstească, ca încurajare pentru alții să se roage. Ei ajung
într-o situație în care El îi poate binecuvânta și poate face ca binecuvântările Sale asupra
lor să aibă ca rezultat binele altora – satisfăcând în felul acesta de două ori bunătatea
inimii Sale.” (Din The Gospel Truth/Adevărul evangheliei, 1855)
213
• Tot el: „Nimic nu tinde să cimenteze inimile creștinilor mai mult decât rugându-se
Page
împreună. Niciodată nu se iubesc ei unul pe altul atât de bine ca atunci când văd,
fiecare în altul, revărsarea inimii în rugăciune” (Charles Grandison Finney Quotes and
Sayings, page 1).
• Cunoaștem bine experiența Schimbării la Față a Domnului nostru Isus Hristos. Iată cum
este raportată de evanghelistul Luca: „Cam la opt zile după cuvintele acestea (ca fiecare
să-și ia crucea și să-L urmeze, vezi versetele 23-27), Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan și
pe Iacov și S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfățișarea
feței și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare” (Luca 9,28.29).
• Fața lui Isus s-a schimbat în timp ce Se ruga. Și în noi se poate produce o schimbare în
timp ce ne rugăm. Nu așa ca la El, încât fața să ne strălucească asemenea soarelui (vezi
Matei 17,2). Numai El, Soarele neprihănirii, e așa (vezi Maleahi 4,2), deși mântuiților li
se făgăduiește că „vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Dan 12,3).
• A zis David în psalmul 34,5: „Când îți întorci privirile spre El te luminezi de bucurie și nu ți
se umple fața de rușine.” Nu numai sufletul, dar chiar fața se poate întoarce de la
rugăciune luminată de razele slavei divine. Moise a avut o experiență unică în timpul
întâlnirii cu Dumnezeu pe munte timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți (vezi
Exodul 34,29-35). Ni se spune așa: „Moise s-a pogorât de pe muntele Sinai cu cele două
table ale mărturiei în mână. Când se pogora de pe munte, nu știa că pielea feței lui
strălucea, pentru că vorbise cu Domnul. Aaron și toți copiii lui Israel s-au uitat la Moise
și iată că pielea feței lui strălucea; și se temeau să se apropie de el” (versetele 29 și 30).
De aceea, așa cum spune pasajul, Moise își acoperea fața cu o măhramă.
• Prezența lui Dumnezeu a fost întăritoare pentru Moise, robul Său, așa încât nici nu a mai
avut nevoie de hrană sau de apă. Așa cum zicea un predicator, îl hrănea prezența lui
Dumnezeu. Acea întrevedere îndelungată a lăsat urme fizice asupra lui Moise. Era un
om al rugăciunii și îi plăcea să-L întâlnească pe Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise
față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui” (33,11).
• Aici textul se referă la experiența lui permanentă de întâlnire cu Dumnezeu: „Și când
intra Moise în cort, stâlpul de nor se pogora și se oprea la ușa cortului și Domnul vorbea
cu Moise” (versetul 9). Aceasta este, de fapt, esența rugăciunii: „Rugăciunea este
deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca față de un prieten” (Steps to Christ/Calea
către Hristos, pagina 93). „Relațiile dintre Dumnezeu și fiecare suflet sunt atât de
distincte și depline, ca și când nu ar exista un alt suflet pe pământ care să aibă parte de
grija Lui, un alt suflet pentru care El L-a dat pe Fiul Lui iubit” (Ibid., pagina 100).
• Apostolul Pavel s-a referit la această experiență a lui Moise în 2 Corinteni 3,7-16. În
versetul 18, el arată experiența creștinilor, puțin diferită ca formă de cea a lui Moise, dar
214
la fel de autentică și binecuvântată: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o

oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului.”
Page
• În adevăr și fără nicio îndoială, rugăciunea îi schimbă pe oameni. Cel mai bun argument
este practicarea ei.
„Rugăciunea este mijlocul de succes rânduit de cer în conflictul cu păcatul și în

dezvoltarea caracterului creștin” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina
564). Ați reținut: prin rugăciune se dezvoltă caracterul, iar această dezvoltare este
schimbare treptată, în timp. Este sfințire, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul (vezi
Evrei 12,14). Dar noi vrem să-L vedem pe Domnul, de aceea trebuie să fim oameni ai
rugăciunii.
- Iona 3,4-10: „Iona a început să pătrundă în oraș, cale de o zi, strigând și zicând: ,Încă
patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!’ Oamenii din Ninive L-au crezut în Dumnezeu,
au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul
acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a scultat de pe scaunul lui de
domnie, și-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și a șezut în cenușă. Și a trimis
să se dea de știre în Ninive, din porunca împăratului și mai marilor lui, următoarele:
,Oamenii și vitele, boii și oile, să nu guste nimic, să nu pască și nici să nu bea apă deloc!
Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se
întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile!
Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi și dacă nu-Și va opri mânia Lui
aprinsă, ca să nu pierim!’ Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea
lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a
făcut.”
- Matei 4,1.2: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul.
Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit.”
- Marcu 9,28.29: „Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: ,Noi de
ce n-am putut să scoatem duhul acesta (din băiatul lunatic)?’ ,Acest soi de draci’, le-a zis
El, ,nu poate ieși decât prin rugăciune și post.’”
- Matei 9,14.15: „Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus și I-au zis: ,De ce noi și fariseii
postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?’ Isus le-a răspuns: ,Se pot jeli nuntașii câtă
vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti.’”
- Fapte 13,2.3: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ,Puneți-Mi
deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci, după ce au
postit și s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.”
(03) Nu așa
215
Page

• Ucenicii erau conștienți de nevoia aceasta de a fi învățați, de aceea L-au rugat într-o zi
pe Isus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum i-a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca
11,1). Mântuitorul nu i-a mustrat pentru că nu știau cum să se roage, ci a răspuns
imediat afirmativ: „Când vă rugați, să ziceți . . .” (versetul 2) și a urmat rugăciunea
domnească.
• Apoi ne stă la dispoziție ajutorul Duhului Sfânt, în sensul arătat de apostolul Domnului:
„Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne
rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26).
• Nu oricine are curajul să se roage în public, adică într-un grup sau într-o comunitate,
însă practicarea rugăciunii personale frecvente conduce și la acestă aptitudine, iar frica
de public dispare pe măsura experienței. E foarte important să participăm la adunările
de grup sau în comunitate prin rugăciunile noastre, important pentru noi și important
pentru ceilalți.
• Sora Ellen G. White, când era Harmon, în copilărie, se sfia să se roage în public. Iată
chiar cuvintele sale:
„Flămânzeam și însetam după mântuire deplină, o conformare totală cu voința

lui Dumnezeu. Zi și noapte mă străduiam să obțin această comoară neprețuită,
pe care nici toate bogățiile pământului nu o puteau cumpăra. În timp ce eram
plecată înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă pentru această binecuvântare, mi-a
fost prezentată datoria de a merge și a mă ruga la o oră publică de rugăciune.
Niciodată nu mă rugasem tare în adunare și mă dădeam înapoi de la datorie,
temându-mă că dacă încerc să mă rog mă voi încurca. De fiecare dată când mă
înfățișam înaintea Domnului în rugăciune secretă, această datorie neîndeplinită
îmi apărea, până când am încetat să mă rog și am ajuns într-o stare de
melancolie, în cele din urmă de disperare profundă.” (Early Writings/Experiențe
și viziuni, pagina 11)
• După trei săptămâni de așa zbucium sufletesc, o nouă ocazie i s-a oferit:
„Urma să fie o oră de rugăciune în seara aceea, la care am luat parte și, când alții au
îngenunchiat să se roage, m-am plecat cu ei tremurând și, după ce doi sau trei s-au
rugat, am deschis gura în rugăciune înainte de a-mi da seama de aceasta și făgăduințele
216
lui Dumnezeu mi se păreau asemenea multor perle prețioase, care urma să fie primite
doar cerându-le.” (Ibid., pagina 12)
Page
• A urmat o experiență fericită:
„Când m-am rugat, povara și agonia sufletului, pe care le simțisem atâta timp, m-au
părăsit, și binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca roua plăcută. I-am dat
slavă lui Dumnezeu pentru ce am simțit, dar doream mai mult. Nu puteam fi satisfăcută
până când nu am fost umplută de plinătatea lui Dumnezeu. Iubire inexprimabilă pentru
Isus a umplut sufletul meu. Val după val de slavă s-au revărsat peste mine, până când
trupul meu a înțepenit. Totul a fost blocat în fața mea, în afară de Isus și slavă și nu am
știut nimic din ce se întâmpla în jurul meu.” (Ibid.)
• A fost o răpire sufletească aducătoare de părtășie totală cu Hristos și mai târziu a avut
viziuni cerești. Totul a pornit de la prima sa rugăciune în public.

66,18).
217

Page
(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

• În broșura lecțiunilor Școlii de Sabat pentru adulți pe trimestrul 3, 2021, la pagina 87, a
fost inclus articolul Angel at the Gas Station/Un înger la stația de benzină, de Terri
Saelee, în care e relatată următoarea experiență:
„Lamphai Sihavong a privit zăpăcită la labirintul derutant de șosele în jurul și deasupra ei

în orașul Chicago din Statele Unite. Nu avea idee cum să-și găsească bărbatul. S-a uitat
la cei patru copii care ședeau în mașină și s-a întrebat ce să facă mai departe.”
218
„Soții sosiseră în Statele Unite ca refugiați din țara sudasiatică Laos și călătoreau cu
mașina, cu cei șase copii ai lor, de-a latul țării ca să găsească de lucru. Părăsind
Page
Sacramento, California, familia a călătorit mai întâi 1.400 de mile la Grand Island/Marea
Insulă, Nebraska, unde auziseră de lucru la o fabrică. Însă, când au ajuns, au aflat că
locurile de muncă erau ocupate. Apoi au auzit despre un posibil loc de muncă în
Holland, Michigan, alte 750 de mile de acolo.”
„Familia a pornit în călătoria de 12 ore spre Michigan. Soțul lui Lamphai mergea înainte,
conducând camionul de mutare cu doi copii și toate lucrurile lor. Ea s-a ținut după el cu
ceilalți patru copii în mașină.”
„Totul a decurs bine până la Chicago. Lamphai a încercat să-l urmeze în de aproape pe
soțul ei, dar a fost prinsă în aglomerație intensă și a pierdut din vedere camionul lui.
Copleșită de labirintul de drumuri, a oprit la o stație de benzină. Nici ea și nici soțul ei
nu aveau telefoane mobile. Nu avea cum să-l contacteze și n-avea idee cum să găsească
destinația lor. Singura ei nădejde era Dumnezeu. Era bucuroasă că misionari vizitaseră
lagărul lor de refugiați din Tailanda ca să le vorbească despre Dumnezeu. Împreună, ea
și cei patru copii, s-au rugat în mod stăruitor lui Dumnezeu pentru ajutor.”
„Când au deschis ochii, l-au văzut pe un om cu înfățișare plăcută mergând către ei.
,Încerc să ghicesc’, a zis el. ,Îl căutați pe soțul dumneavoastră, Veuy?’ ,Da!’, a
recunoscut Lamphai surprinsă. Se mira cum de știa străinul numele soțului ei. ,Urcați-
vă în mașină și țineți-vă după mine’, a zis omul. ,Vă ajut să-l găsiți.’”
„Lamphai l-a urmat înapoi la șosea și prin labirintul de șosele până când, deodată, a
văzut camionul de mutare al soțului ei. Recunoscătoare, ea și copiii s-au întors să facă
un gest de mulțumire, însă străinul era dus.”
„Familia a sosit în siguranță în Michigan și Veuy și Lamphai au găsit de lucru și au început

să meargă la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Holland. În curând ei au invitat noi
prieteni laoțieni să-i urmeze și biserica a dat micului grup o cameră ca să se închine în
propria lor limbă. Astăzi, grupul are propria sa biserică, unde Lamphai le face oamenilor
cunoștință cu Dumnezeul care a trimis un înger la stația de benzină.”
(06) Postul și rugăciunea
• Postul este o prioritate, prin el lăsăm nevoile trupești pe plan secundar, având în vedere
mai pe sus decât orice relația cu Dumnezeu și rezolvarea problemelor cu care suntem
confruntați. Un post fără rugăciune poate fi folositor pentru corp, dar fără implicații
spirituale. Rugăciune fără post practicăm tot timpul, postul nu este indispensabil pentru
rugăciune, există situații fiziologice sau împrejurări când nu putem posti, dar ne putem
ruga. Biblia zice: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes 5,17), dar nu zice nicăieri: „Postiți
neîncetat!”
„Pentru anumite lucruri, postul și rugăciunea sunt recomandate și potrivite. În mâna lui
219
Dumnezeu, ele sunt un mijloc de curățire a inimii și promovare a unei dispoziții mintale
receptive. Primim răspuns la rugăciunile noastre pentru că ne smerim sufletele înaintea
lui Dumnezeu” (Counsels on Diet and Foods/Dietă și hrană, paginile 187-188).
Page
• Postul întărește rugăciunea, dar nu-L poate forța pe Dumnezeu să facă ce vor oamenii,
dacă planul Lui este altul. Iată două exemple:
- Copilul născut de Bat-Șeba în urma păcatului săvârșit de David cu ea nu a fost salvat de

la moarte: „Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie și a fost
greu bolnav. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil și a postit” (vezi 2 Samuel 12,15-
23; citate sunt versetele 15 și 16). David a refuzat să mănânce când slujitorii au insistat
de el, dar după moartea copilului s-a sculat și a mâncat. Postul nu a rezolvat nimic.
- Domnul nu era dispus să-i asculte pe iudeii din timpul lui Ieremia, chiar dacă ar fi
postit: „Căci chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile, și chiar dacă vor aduce
arderi de tot și jertfe de mâncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu
foametea și cu ciuma” (Ier 14,12).
• Prin urmare, nu orice post este primit de Dumnezeu și El nu răspunde neapărat

rugăciunilor însoțite de post. Iată alte posturi neacceptate de Dumnezeu:
- Postul impus. Saul a forțat armata să postească într-o zi de luptă grea: „Ziua aceea a
fost obositoare pentru bărbații lui Israel. Saul pusese pe popor să jure, zicând:
,Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe
vrăjmașii mei!’ Și nimeni nu mâncase” (1 Sam 14,24). Călcarea poruncii se pedepsea cu
moartea!
„Porunca de a se reține de la hrană era determinată de ambiție egoistă și arăta

că împăratul era nepăsător față de nevoile poporului său, atunci când acestea
erau în conflict cu dorința lui de înălțare de sine. Confirmarea prohibiției printr-
un jurământ solemn a arătat că Saul era atât pripit, cât și profan. Chiar cuvintele
jurământului arătau că zelul lui Saul era pentru sine însuși și nu pentru cinstirea
lui Dumnezeu. El a declarat că obiectivul lui era nu ca ,Domnul să Se răzbune pe
vrăjmașii Lui’, ci eu ,mă voi răzbuna pe vrăjmașii mei.’” (Patriarchs and
Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 624)
- Postul ca simplă formalitate. „Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus și I-au zis: ,De ce
noi și fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?’ Isus le-a răspuns: ,Se pot jeli
nuntașii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și
atunci vor posti’” (Mat 9,14.15). Postul nu este exprimarea unei bucurii, ci a unei
disperări, a unei nevoi urgente de intervenție divină. El pregătește mintea și sufletul
pentru comuniune cu Domnul.
„Postul adevărat nu este doar un serviciu de formă. Scriptura descrie postul pe

care l-a ales Dumnezeu, - ,dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei,
dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug’; ,dacă vei da mâncarea ta celui
220
flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit’ (Isa 58,6.10). Aici se prezintă chiar spiritul
și caracterul lucrării lui Hristos. Întreaga Sa viață a fost un sacrificiu de Sine
pentru mântuirea lumii. Fie că postea în pustia ispitirii, sau mânca împreună cu
Page
vameșii la ospățul lui Matei, El Își dădea viața pentru răscumpărarea celor
pierduți. Nu în jelanie deșartă, nu doar în umilire a trupului și sacrificii
nenumărate, se manifestă spiritul adevărat de consacrare, ci el este arătat în
predarea de sine în serviciu voios pentru Dumnezeu și pentru om.” (The Desire
of Ages/ Hristos, Lumina lumii, pagina 278; în legătură cu întrebarea despre post
pusă de ucenicii lui Ioan)
„Atunci cuvântul Domnului oștirilor mi-a vorbit astfel: ,Spune la tot poporul țării și
preoților: ,Când ați postit și ați plâns în luna a cincea și a șaptea, în acești șaptezeci de
ani, oare pentru Mine ați postit voi? Și când mâncați și beți, nu sunteți voi cei ce
mâncați și beți?’” (Zah 7,1-6; citate sunt versetele 4-6)
- Postul fățarnic. „Când postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă, ca fățarnicii, care

își sluțesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că și-au luat
răsplata. Ci tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu
oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va
răsplăti” (Mat 6,16-18).
Comentând asupra textului din Matei 6,16, sora White a scris așa:
- „Postul pe care-l cere Cuvântul lui Dumnezeu e mai mult decât o formă. El nu
constă numai în refuzarea mâncării, în îmbrăcarea cu sac, în presărarea de
cenușă pe cap. Cel ce postește cu adevărată părere de rău pentru păcat nu va
căuta niciodată să se afișeze. Obiectivul postului pe care Dumnezeu ne invită să-l
ținem nu este să chinuim trupul pentru păcatul sufletului, ci să ne ajute să
pricepem caracterul cumplit al păcatului, umilind inima înaintea lui Dumnezeu și
primind harul Său iertător. Porunca Lui către Israel a fost: ,Sfâșiați-vă inimile, nu
hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru’ (Ioel 2,13).” (Thoughts
from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pagina 87)
- „Semnele exterioare de post și rugăciune, fără un spirit zdrobit și căit, sunt fără
valoare în ochii lui Dumnezeu. Lucrarea lăuntrică a harului este necesară.
Umilirea sufletului este esențială. Dumnezeu Se uită la aceasta. El îi va primi cu
îndurare pe cei ce își vor smeri inimile înaintea Lui. El va asculta cererile lor și le
va vindeca rătăcirile” (Manuscrisul 33 din 1903, publicat în Seventh-day
Adventist Bible Commentary/ Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea,
- Postul ca merit. A zis fariseul în rugăciunea sa: „Eu postesc de două ori pe săptămână
. . .” (Luca 18,12). „Când posturile și rugăciunile sunt practicate într-un spirit de
îndreptățire de sine, ele sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Selected Messages/
Solii alese, cartea 1, pagina 388).
Contemporanii lui Isaia se certau cu Dumnezeu: „,La ce ne folosește să postim’, zic ei,
221
,dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta?’

,Pentru că’, zice Domnul, ,în ziua postului vostru vă lăsați în voia pornirilor voastre și-i
Page
asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți

răutăcios cu pumnul, nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare
acesta este postul plăcut Mie, să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un
pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului?’”
(Isa 58,3-5)
„Nici tot postul din lume nu va lua locul încrederii simple în cuvântul lui
Dumnezeu. ,Cereți’, zice El, ,și vi se va da.’ Nu vi se cere să postiți patruzeci de
zile. Domnul a îndurat postul acela pentru voi în pustia ispitirii. Nu ar fi nicio
virtute într-un astfel de post; dar există virtute în sângele lui Hristos” (Counsels
on Diet and Food/Dietă și hrană, paragraful 307, pagina 189).
- Postul abuziv. „Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începătoare ale
lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: ,Nu lua, nu
gusta, nu atinge cutare lucru!’? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea
lor și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de
înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de
niciun preț împotriva gâdilării firii pământești” (Col 2,20-23).
Iată experiența lui Martin Luther la mânăstire:
„Când convingerile lui cu privire la păcat s-au adâncit, el a încercat prin propriile
lui fapte să obțină iertare și pace. El a dus o viață foarte riguroasă, străduindu-se
ca prin post, vegheri și biciuiri să învingă relele din firea lui, din care viața
monastică nu i-a adus nicio ușurare. . . . Ca urmare a acestei discipline
dureroase, el a pierdut din putere și a suferit de spasme de leșin, de efectele
cărora niciodată nu și-a revenit pe deplin. Însă, cu toate eforturile lui, sufletul lui
împovărat nu a găsit nicio ușurare. Până la urmă a fost împins la marginea
disperării.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 123)
Serva Domnului s-a referit astfel la aceste abuzuri:
„E adevărat că există minți dezechilibrate care își impun post pe care Scripturile
nu-l promovează, rugăciune și privare de odihnă și somn cum nu a cerut
Dumnezeu niciodată. Aceștia nu înaintează și nu sunt susținuți în actele lor
voluntare de neprihănire. Ei au o religie fariseică, care nu este a lui Hristos, ci a
lor. Ei se încred în faptele lor bune pentru mântuire, sperând zadarnic să câștige
cerul prin faptele lor meritorii, în loc de a se bizui, așa cum orice păcătos ar
trebui, pe meritele unui Mântuitor răstignit, înviat și înălțat. Aceștia pot fi siguri
că se îmbolnăvesc. Însă Hristos și evlavia adevărată sunt sănătate pentru trup și
putere pentru suflet.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
volumul 1, paginile 556-557)
- Post asociat cu violență satanică.

222
Cazul lui Nabot. Când împăratul nelegiuit Ahab i-a cerut lui Nabot să-i dea via lui în
Page
schimbul alteia sau pe preț de argint (vezi 1 Împărați 21,1-16), Nabot a refuzat să vândă
averea moștenită de la părinții săi. Izabela l-a văzut pe soțul ei morocănos și refuzând să
mănânce și l-a întrebat care este problema. Atunci ea l-a asigurat că va avea via lui
Nabot. Pentru atingerea acestui scop, ea a pus la cale asasinarea lui Nabot, ceea ce s-a
și făcut. În scrisorile trimise bătrânilor și dregătorilor din Izreel, ea le-a poruncit: „Vestiți
un post, puneți-l pe Nabot în fruntea poporului și puneți-i în față doi oameni de nimic,
care să mărturisească astfel împotriva lui: ,Tu l-ai blestemat pe Dumnezeu și pe
împăratul!’ Apoi scoateți-l afară, împroșcați-l cu pietre și să moară” (versetele 9 și 10).
Complotul iudeilor împotriva lui Pavel: „La ziuă, iudeii au uneltit și s-au legat cu blestem
că nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu-l vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră
legământul acesta erau mai mulți de patruzeci. Ei s-au dus la preoții cei mai de seamă și
la bătrâni și le-au zis: ,Noi ne-am legat cu mare blestem să nu gustăm nimic până nu-l
vom omorî pe Pavel!’” (Fapte 23,12-14). Complotul a fost dejucat și nu se știe ce s-a
ales de complotiști: ori au murit de foame și sete, ori și-au călcat cuvântul; probabil
ultima variantă a avut loc.
• Iată în continuare niște posturi de cercetare de sine și pocăință din timpurile biblice:
- Poporul din timpul profetului Samuel. „Atunci toată casa lui Israel a plâns după
Domnul. Samuel a zis întregii case a lui Israel: ,Dacă din toată inima voastră vă întoarceți
la Domnul, scoateți din mijlocul vostru dumnezeii străini și Astarteele, îndreptați-vă
inima spre Domnul și slujiți-I numai Lui, și El vă va izbăvi din mâna filistenilor.’ Și copiii
lui Israel au scos din mijlocul lor Baalii și Astarteele și I-au slujit numai Domnului.
Samuel a zis: ,Strângeți pe tot Israelul la Mițpa și eu mă voi ruga Domnului pentru voi.’
Și s-au strâns la Mițpa. Au scos apă și au vărsat-o înaintea Domnului și au postit în ziua
aceea, zicând: ,Am păcătuit împotriva Domnului!’” (1 Sam 7,2-6)
- Contemporanii profetului Ioel. „Vestiți un post, chemați o adunare de sărbătoare,

strângeți-i pe bătrâni, pe toți locuitorii țării, în casa Domnului, Dumnezeului vostru, și
strigați către Domnul!” (Ioel 1,14). „Sunați cu trâmbița în Sion! Vestiți un post, chemați
o adunare de sărbătoare!” (2,15)
- Iudeii din timpul lui Neemia. „În a douăzeci și patra zi a aceleiași luni, copiii lui Israel
s-au adunat îmbrăcați în saci și presărați cu țărână, pentru ținerea unui post. Cei ce erau
din neamul lui Israel, despărțindu-se de toți străinii, au venit și și-au mărturisit păcatele
lor și fărădelegile părinților lor” (Neem 9,1.2). În restul capitolului este redată
rugăciunea conducătorilor, rugăciune de mărturisire a păcatelor fiilor robiei și de
pocăință colectivă, pentru ca Domnul să aibă milă de ei și să-i izbăvească de vrăjmașii
lor.
Scriind despre Israelul din vechime, serva Domnului a zis: „Există păcate de asemenea
caracter în rândurile noastre astăzi și ele aduc mustrarea lui Dumnezeu asupra bisericii
223
Sale. Oriunde asemenea păcate sunt descoperite, perioade de post și rugăciune sunt cu
adevărat necesare; dar ele trebuie să fie însoțite de pocăință sinceră și reformă decisivă.
Fără asemenea căință a sufletului, aceste perioade doar sporesc vina răufăcătorului.
Page
Domnul a arătat clar postul pe care l-a ales, acela pe care-l va accepta. Este cel care
aduce roadă spre slava Lui, în pocăință, în consacrare, în adevărată pietate.” (Review
and Herald din 13 octombrie 1891, citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/
Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1150)
- Saul din Tars, după vedenia lui Isus pe drumul spre Damasc. „Trei zile n-a văzut și n-a
mâncat, nici n-a băut nimic. În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis
într-o vedenie: ,Anania!’ ,Iată-mă, Doamne!’, a răspuns el. Și Domnul i-a zis: ,Scoală-te,
du-te pe ulița care se cheamă ,Dreaptă’ și caută-l în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om
din Tars. Căci iată, el se roagă!’” (Fapte 9,9-11)
• Postul se adaugă de obicei la rugăciune în situații disperate, căutându-se intervenția și

izbăvirea divină. Iată asemenea cazuri din timpurile biblice:
- Invazia masivă din timpului lui Iosafat: „După aceea, fiii lui Moab și fiii lui Amon și cu
ei niște Maoniți, au pornit cu război împotriva lui Iosafat. Au venit și i-au dat de știre lui
Iosafat, zicând: ,O mare mulțime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, și
sunt la Hațațon-Tamar, adică En-Ghedi.’ În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să-L
caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cron 20,1-3). Dumnezeu a
acordat atunci poporului o izbăvire fenomenală.
- Plecarea lui Ezra în călătorie spre patrie: „Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de
smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi,
pentru copiii noștri și pentru tot ce era al nostru” (Ezra 8,21).
- Neemia interesându-se de situația Ierusalimului: I s-a spus că „zidurile Ierusalimului

sunt dărâmate și porțile sunt arse de foc” (Neem 1,3). Iată reacția lui: „Când am auzit
aceste lucruri, am șezut jos, am plâns și m-am jelit multe zile. Am postit și m-am rugat
înaintea Dumnezeului cerurilor” (versetul 4). În versetele 5-11 este redată rugăciunea
lui de mărturisire, căință și apel ca Dumnezeu să schimbe situația, cum și ca el să capete
trecere înaintea împăratului când își va prezenta petiția.
- Daniel spre sfârșitul anilor de captivitate babiloniană: „Și mi-am întors fața spre
Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă” (Dan
9,3). În versetele 4-19 este redată rugăciunea lui Daniel pentru izbăvirea poporului său
din robie.
„Daniel știa că timpul stabilit pentru captivitatea lui Israel era aproape terminat;
dar el nu a gândit că, pentru că Dumnezeu promisese că-i va elibera, ei înșiși nu
au nimic de făcut. Cu post și căință, el L-a căutat pe Domnul, mărturisind
păcatele lui și păcatele poporului lui” (Review and Herald din 9 februarie 1897,
citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de
ziua a șaptea, volumul 4, pagina 1172).
224
- Izbăvirea apostolului Petru din temniță: „Deci Petru era păzit în temniță și biserica nu
înceta să înalțe rugăciuni către Dumnezeu pentru el” (Fapte 12,5). „Moartea lui Iacov a
Page
produs multă durere și consternare printre credincioși. Când și Petru a fost închis,
întreaga biserică s-a angajat în post și rugăciune” (The Acts of the Apostles/Faptele
apostolilor, pagina 144).
- Salvarea unui individ ajuns în stăpânirea lui Satana: Isus Se afla împreună cu trei
dintre ucenicii Săi pe Muntele Schimbării la Față. În acel timp, ceilalți nouă au suferit o
înfrângere, când au încercat să alunge un demon dintr-un copil (vezi Matei 17,1-21).
După ce Isus l-a vindecat, „ucenicii au venit la Isus și I-au zis deoparte: ,Noi de ce n-am
putut să-l scoatem?’” (Versetul 19). Isus le-a răspuns că din pricina puținei lor credințe
(vezi versetul 20), adăugând în versetul următor: „Dar acest soi de draci nu iese afară
decât cu rugăciune și cu post.”
„Cei nouă ucenici încă se gândeau la faptul amar al înfrângerii lor și, când Isus a
fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: ,Noi de ce n-am putut să-l scoatem?’ Isus
le-a răspuns: ,Din pricina puținei voastre credințe. Adevărat vă spun că, dacă ați
avea credință cât un grăunte de muștar, i-ați zice muntelui acestuia: ,Mută-te de
aici colo!’, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu
iese afară decât cu rugăciune și cu post.’ Necredința lor, care-i ținuse departe de
o simpatie mai profundă cu Hristos, și nepăsarea cu care priviseră lucrarea sacră
ce le fusese încredințată, conduseseră la înfrângerea lor în conflictul cu forțele
întunericului.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 429-431)
• La unele dintre lucrările bisericii este potrivit să se practice rugăciunea însoțită de post.
Iată două asemenea exemple:
- Consacrarea misionarilor: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis:
,Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci,
după ce au postit și s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece” (Fapte
13,2.3).
- La consacrarea prezbiterilor pentru slujbă: „Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică

(Barnaba și Pavel) și, după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mâna Domnului,
în care crezuseră” (14,23).
• Un post poate să fie parțial, chiar dietetic, sau poate să fie total, deplină abținere de la
hrană, eventual chiar de la apă sau alt lichid:
- Post parțial sau dietetic
Daniel și prietenii săi. La curtea lui Nebucadnețar, lui Daniel, Hanania, Mișael și Azaria,
care studiau, li s-a oferit hrană împărătească. Tinerii iudei au refuzat să o consume,
pentru că era închinată idolilor, pentru că era și hrană necurată, și pentru că se servea
vin alcoolic. Foarte politicos, Daniel a vorbit cu îngrijitorul, propunându-i o soluție:
„Încearcă-i pe robii tăi zece zile și să ni se dea de mâncat zarzavaturi și apă de băut; să te
225
uiți apoi la fața noastră și la a celorlalți tineri care mănâncă din bucatele împăratului și
să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!” (Dan 1,12.13)
Page
Rezultatul: „El i-a ascultat în privința aceasta și i-a încercat zece zile. După cele zece zile,
ei erau mai bine la față și mai grași decât toți tinerii care mâncau din bucatele
împăratului. Îngrijitorul lua bucatele și vinul care le erau rânduite și le dădea
zarzavaturi. Dumnezeu le-a dat acestor patru tineri știință și pricepere pentru tot felul
de scrieri și înțelepciune; mai ales însă l-a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și în
toate visele” (versetele 14-17).
„Adevăratul post care trebuie recomandat tuturor este abținerea de la orice

mâncare stimulatoare și folosirea corespunzătoare a hranei sănătoase, simple,
pe care Dumnezeu ne-a oferit-o în abundență. Oamenii trebuie să se gândească
mai puțin la ce să mănânce și să bea din hrana temporară și mult mai mult la
hrana din cer, care va oferi tonus și vitalitate întregii experiențe religioase.”
(Counsels on Diet and Food/Dietă și hrană, paragraful 305, pagina 188)
„Acum și mai departe până la încheierea timpului, poporul lui Dumnezeu trebuie
să fie mai serios, mai treaz, neîncrezându-se în înțelepciunea lor, ci în
înțelepciunea Conducătorului lor. Ei trebuie să rezerve zile de post și de
rugăciune. Reținere totală de la hrană poate nu va fi cerută, dar ei trebuie să
mănânce în mod cumpătat din hrana cea mai simplă” (Ibid., paragraf 306,
paginile 188-189).
- Post total
Postul iudeilor din Persia, amenințați cu exterminarea: „Estera a trimis să-i spună lui
Mardoheu: ,Du-te, strânge-i pe toți iudeii care se află în Susa, și postiți pentru mine, fără
să mâncați, nici să beți, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Și eu voi posti odată cu slujnicele
mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; și, dacă va fi să pier, voi pieri!’ Mardoheu a
plecat și a făcut tot ce-i poruncise Estera” (Est 4,15-17).
„Prin împărăteasa Estera, Domnul a efectuat o izbăvire măreață pentru poporul

Său. Într-un timp când se părea că nicio putere nu-i poate salva, Estera și femeile
asociate cu ea, prin post, rugăciune și acțiune promptă, au întâmpinat problema
și au adus izbăvire pentru poporul lor” (Scrisoarea 22 din 1911, publicată în
Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a
șaptea, volumul 3, pagina 1140).
Postul locuitorilor din Ninive. Profetul „Iona a început să pătrundă în oraș cale de o zi,
strigând și zicând: ,Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!’” (Iona 3,4)
Reacția locuitorilor: „Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și

s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul acesta a ajuns la
urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, și-a scos
mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și a șezut în cenușă. Și a trimis să se dea de știre
226
în Ninive, din porunca împăratului și mai marilor lui, următoarele: ,Oamenii și vitele, boii
și oile, să nu guste nimic, să nu pască și nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii și vitele să
Page
se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor

cea rea și de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine știe dacă nu Se va
întoarce Dumnezeu și Se va căi și dacă nu-Și va opri mânia Lui aprinsă ca să nu pierim!’”
(Versetele 5-9)
Rezultatul rugăciunii, postului și pocăinței lor: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se

întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse
să li-l facă și nu l-a făcut” (versetul 10).
Postul lui Isus după botez: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de
diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit” (Mat
4,1.2).
• Noi trăim acum într-un timp solemn, premergător revenirii apropiate a Mântuitorului
nostru. Pregătirea pentru cer este de imperioasă necesitate. Iată ce i se cere acum
poporului lui Dumnezeu:
- „Ori de câte ori este nevoie pentru înaintarea cauzei adevărului și pentru slava
lui Dumnezeu, pentru ca un adversar să fie întâmpinat, cât de precaut și cu câtă
umilință ar trebui să intre ei în conflict (apărătorii adevărului)! Cu cercetare de
inimă, mărturisire a păcatelor, rugăciune stăruitoare și adesea postind o vreme,
ei trebuie să se roage cu stăruință ca Dumnezeu să le dea ajutor special și să dea
adevărului Său mântuitor, prețios, o biruință glorioasă, pentru ca amăgirea să
apară în adevărata ei urâțenie și apărătorii ei să fie complet înfrânți.” (Counsels
on Diet and Food/Dietă și hrană, paragraful 304, pagina 188)
- Scriind despre Ziua Ispășirii din sistemul levitic, serva Domnului a zis: „Întreaga
ceremonie era destinată să-i impresioneze pe israeliți cu privire la sfințenia lui
Dumnezeu și dezgustul Lui pentru păcat; și, mai mult, să le arate că ei nu pot veni
în contact cu păcatul fără a fi mânjiți. I se cerea fiecăruia să-și smerească sufletul
în timp ce această lucrare de ispășire se desfășura. Orice lucrare trebuia să fie
lăsată la o parte și întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în umilire
solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și profundă cercetare a
inimii.” (The Great Controversy/ Tragedia veacurilor, paginile 419-420)
• Rugăciune, post, profundă cercetare a inimii! Condu-ne, Doamne, la o asemenea

experiență fericită și biruitoare! Amin!
* * * *
227
Page
VEGHEREA ȘI RUGĂCIUNEA

• „. . . de ați asculta” – primul cuvânt este o condiție (sinonimă cu „dacă”), de împlinirea

căreia depinde totul. În capitolul 28 din Deuteronom sunt arătate binecuvântările și
blestemele care pot veni asupra poporului lui Dumnezeu în funcție de atitudinea lui față
de voința Sa.
• Primele două versete zic așa: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău,
păzind și împlinind toate poruncile Lui, pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău,
îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările
care vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului,
Dumnezeului tău . . .”. Și urmează eșalonarea unei mulțimi de binecuvântări spirituale și
materiale, toate posibile în caz de ascultare de Dumnezeu.
• De la versetul 15 la versetul 68 este vorba despre toate blestemele care vor rezulta în
cazul refuzului de a asculta de Dumnezeu. Lungul pasaj începe așa: „Dar, dacă nu vei
asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate
poruncile Lui și toate legile Lui, iată toate blestemurile care vor veni peste tine și de care
vei avea parte . . .”. Și acestea sunt foarte multe și teribile.
„Condiția vieții veșnice este acum exact ce a fost întotdeauna, exact ce a fost în
paradis înainte de căderea primilor noștri părinți, – ascultare desăvârșită de
legea lui Dumnezeu, neprihănire desăvârșită. Dacă viața veșnică ar fi oferită cu
orice condiție mai prejos de aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi
periclitată. Calea ar fi deschisă pentru ca păcatul, cu tot șiragul lui de nenorociri
și suferințe, să fie imortalizat.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 62)
• Poate nu ne propunem niciodată să fim neascultători. Cum am putea face așa ceva?
Cum? Am încheiat legământ cu Dumnezeu și vrem să fim cu El în veșnicie, de aceea o
hotărâre de a-I fi neascultători, neloiali, necredincioși, ar fi absurdă și de neconceput.
Dar noi suntem de multe ori neascultători. De ce? Nu pentru că ne propunem lucrul
acesta, ci pentru că nu unim rugăciunea noastră cu vegherea.
• Diavolul este deranjat de rugăciunile noastre, dar nu așa încât să ne lase în pace. Vreți o
dovadă biblică? El L-a ispitit pe Isus tocmai după botez, când S-a dus în pustie. Isus avea
228
nevoie de un timp liniștit de pregătire pentru lucrarea care-I stătea în față, și de aceea a
vrut să fie singur cu Dumnezeu. Așa ne spune mărturia sfântă:
Page
„Când a fost dus în pustie ca să fie ispitit, Isus a fost condus de Duhul lui
Dumnezeu. El nu a invitat ispita. El S-a dus în pustie ca să fie singur, să
contemple misiunea și lucrarea Sa. Prin post și rugăciune, El urma să Se
pregătească pentru calea însângerată pe care trebuia să meargă. Însă Satana
știa că Mântuitorul S-a dus în pustie și gândea că acesta este cel mai bun timp să
se apropie de El” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 114).
• Tocmai după cele mai înălțătoare experiențe și suiri spirituale noi suntem în cel mai
mare pericol, pentru că ne încredem în nivelul nostru spiritual și ne simțim siguri.
Nefiind în gardă cu privire la pericol, suntem vulnerabili în fața uneltirilor vrăjmașului
nevăzut. Așa îi avertiza Pavel pe credincioșii din Corint: „Căci sunt gelos de voi cu o
gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez
înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor 11,1).
• Frumos? Nemaipomenit de frumos. Logodiți cu Hristos ca o fecioară curată. Părtășie

cu El, legământ cu El. Dar versetul următor este un semnal de alarmă: „Dar mă tem ca,
după cum șarpele a amăgit-o pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se
strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos” (versetul 2). Zenitul ridicării
spirituale poate fi urmat subit de un nadir al prăbușirii în păcat și ruină.
- Marcu 13,35-37: „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau
seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă, ca nu
cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor:
,Vegheați!’”
- Luca 21,36: „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de
toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să stați în picioare înaintea Fiului
omului.”
- Matei 26,41: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin
de râvnă, dar carnea este neputincioasă!”
- 1 Corinteni 16,13: „Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!”
- 1 Petru 4,7: „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar și vegheați în
vederea rugăciunii.”
(03) Nu așa
229

Page
• Nu este potrivit să lăudăm pe cineva pentru rugăciunea rostită, dar este cu atât mai
nepotrivit să rostim o critică. Trebuie cultivat respectul reciproc și în acestă privință,
pentru că „toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire este un om
desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul” (Iac 3,2). Și rugăciunea este vorbire!
• Trebuie să respectăm rugăciunile altora din orice punct de vedere. Când observăm că
cineva din apropiere se roagă, indiferent în ce împrejurare, la o masă, într-o adunare
înainte de a începe serviciul divin, sau în orice loc, încetăm orice discuție și orice
mișcare. Nu bruiem în niciun fel rugăciunea aceea. Ne oprim din orice activitate și luăm
atitudine de rugăciune, așteptând până când rugăciunea aceea s-a terminat. Și mai bine
este să folosim noi înșine clipele acelea în rugăciune tainică.
• La adunări de rugăciune ținem cont că și alții vor să se roage. Chiar dacă suntem
obișnuiți a ne ruga în public, e bine să nu ne repezim întotdeauna, așa încât alții să nu
mai vină la rând. Nu e cea mai bună practică să se roage întotdeauna aceleași persoane,
iar altele niciodată. Trebuie să se evite și crearea unor expresii stereotipe, devenind
proverbiale, așa încât oamenii să știe dinainte ce vom zice. Formalismul ucide adunările
de rugăciune.
• Noi nu ne rugăm toți odată, decât dacă rostim rugăciunea „Tatăl nostru”. Nu există
nicio dovadă în Noul Testament despre creștini că se rugau simultan, rostind rugăciuni
diferite. Dar când se roagă cineva în numele nostru al tuturor, aceea este rugăciunea
noastră a tuturor. Ascultăm cu atenție și subliniem din când în când cu „amin”. Acest
„amin” arată participare, acord cu cele spuse.
• Rostirea acordului „amin” este imposibilă dacă fiecare se roagă cu voce tare. La o
rugăciune tainică pot participa toți deodată, dar când rugăciunea este rostită aceasta
trebuie să fie înțeleasă de toți. E foarte bine când, la rugăciunea din cadrul serviciului
divin, cel care se roagă le dă mai întâi tuturor ocazie pentru o rugăciune tainică.
• Rugăciunile rostite cu voce tare în mod simutan sunt descurajate de textul următor:
„Altmintrelea, dacă aduci mulțumiri cu duhul, cum va răspunde ,amin’ la mulțumirile pe
care le aduci tu cel lipsit de daruri, când el nu știe ce spui?” (1 Cor 14,16). Era vorba
despre rugăciune rostită de cineva într-o limbă care nu e cunoscută de toți, dar același
lucru se întâmplă când toți se roagă concomitent în aceeași limbă: nimeni nu-l înțelege
pe vecin ca să zică „amin”.
230
• E posibil ca avocații rugăciunii comune cu voce tare să citeze textul din Fapte 4,23-31,
unde se spune în introducere (versetele 23 și 24): „După ce li s-a dat drumul (lui Petru și
Page
Ioan, care fuseseră arestați), ei s-au dus la ai lor și le-au istorisit tot ce le spuseseră
preoții cei mai de seamă și bătrânii. Când au auzit ei aceste lucruri, și-au ridicat glasul
toți împreună către Dumnezeu și au zis: ,Stăpâne Doamne, care ai făcut cerul și
pământul, marea și tot ce este în ele!’” Urmează o rugăciune arătată în versetele 25-30.
Dar tocmai aici e dovada că nu strigau toți în toate felurile, ci rosteau aceleași cuvinte.
Cum era posibil?
• Când cântăm în public, nu cântă fiecare alte cuvinte (unii strofa 1, alții strofa 2!) și nu
cântă fiecare altă cântare. Dacă sunt redate cuvintele acelei rugăciuni, înseamnă că
scriitorul Luca a redat esența rugăciunii aceleia. Sau poate altfel. Dacă ar fi fost rostite
rugăciuni individuale diferite, ce ar mai fi putut Luca să scrie? Avea nevoie să producă
un volum gros!
• Iată ce explicație ni se dă pentru fraza „și-au ridicat glasul toți împreună către Dumnezeu
și au zis . . .”: „Propozițiile care urmează sugerează o cântare de laudă, diferită de o
vorbire obișnuită. Acesta a fost probabil un imn și poate că a fost rostit de Petru în timp
ce ceilalți participau zicând ,amin’, sau poate că au repetat după el propoziție după
propoziție” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de
ziua a șaptea, volumul 6, pagina 170).
• Așa îi învățăm noi pe copii să se roage: rostim propoziții și așteptăm ca ei să le repete,

unu sau mai mulți copii. Dar haosul în rugăciune nu e promovat în niciun fel de Cuvântul
lui Dumnezeu. De ce? Pentru că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci
al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (1 Cor 14,33).

66,18).
231
Page


(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

232
Page
fost inclus articolul Mystery Bible/Biblia misterioasă, de Andrew McChesney, în care e
relatată următoarea experiență:
„O carantină de COVID-19 l-a trimis pe Sandile Khumalo pe genunchi în cel mai mare
oraș al Africii de Sud – Johannesburg. Carantina națională, printre cele mai stricte din
lume, a închis cele trei comunități unde Sandile servește ca pastor în orașul de 5,5
milioane de locuitori. Reguli severe au închis parcuri și au interzis jogging-uri, plimbarea
câinilor și chiar vânzările de țigări și de alcool.”
„Asemenea multor pastori, Sandile și-a mutat pastorația pe net și a transmis predici
către membrii celor trei comunități ale lui: Johannesburg Centru, Johannesburg CBD și
Johannesburg Innercity (interiorul orașului). Uneori a primit mesaje de încurajare de la
persoane inspirate de predicile lui. Dar el tânjea să facă mai mult. S-a rugat arzător la
Dumnezeu să trimită un necredincios care avea nevoie să-L întâlnească pe Isus în timpul
pandemiei. Ce s-a întâmplat în continuare l-a surprins.”
„Într-o zi, Sandile a primit un mesaj scris WhatsApp de la un număr necunoscut.

Expeditorul s-a recomandat ca fiind Hilton și a trimis o fotografie a unei Biblii pe care a
găsit-o într-o dubiță taxi în timp ce mergea la lucru. Dubițe taxi, care transportă mai
mulți pasageri, sunt un spectacol obișnuit în Johannesburg.”
„,Am luat Biblia dumneavoastră din taxi’, a scris Hilton. El a explicat că a deschis Biblia
și, găsind numele lui Sandile și informație de contactare în interiorul coperții, s-a hotărât
să scrie. Sandile s-a uitat cu interes la fotografie. El avea câteva Biblii, dar nu a
recunoscut-o pe cea din fotografie. Biblia părea nouă, și coperta ei de piele roșie-vișinie
arăta că nu era ieftină. Mai mult, Sandile nu călătorise cu un taxi dubiță de ani de zile. A
verificat cu soția lui și cu alți membri ai familiei și ei au confirmat că el nu posedase
niciodată o astfel de Biblie.”
„Hilton nu s-a sinchisit că Sandile nu a recunoscut Biblia. El era mai interesat să afle ce
zice Biblia. El nu citise niciodată o Biblie și dorea să înceapă. L-a întrebat pe Sandile
dacă vrea să-l ajute să o citească. Dorea studii biblice.”
„Sandile știa în momentul acela că Dumnezeu îi ascultase rugăciunile pentru un

necredincios care avea nevoie să-L întâlnească pe Isus în timpul pandemiei. Dumnezeu
îi ascultase rugăciunile într-un mod miraculos. ,Îl laud pe Dumnezeu pentru acastă
ocazie unică de a lucra, pe care eu încă nu o pricep’, a zis Sandile. ,Sper că întâlnirile
noastre vor avea ca rezultat acceptarea de către Hilton a lui Isus Hristos ca Mântuitor al
lui personal.’”
233
(06) Vegherea și rugăciunea
• Mântuitorul i-a îndemnat adesea, mai ales în ultima perioadă a activității Lui, pe ucenici
Page
și pe alții, să vegheze și să se roage. Iată asemenea exemple:

- „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Mat 24,42).
- „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar
carnea este neputincioasă” (26,41).
- „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile
acestea, care se vor întâmpla, și să stați în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21,36).
• Apostolii Domnului au preluat acest îndemn și l-au adresat contemporanilor:
Pavel: „Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!” (1 Cor 16,13). „Stăruiți în
rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” (Col 4,2).
Petru: „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar și vegheați în vederea
rugăciunii” (1 Pet 4,7).
• Observați în primul text legătura vegherii cu credința, bărbăția, tăria, rugăciunea,

mulțumirea. Acestea merg împreună formând un pachet indisolubil. În al doilea text
catalizatorul vegherii este timpul și anume sfârșitul; sunt puse laolaltă înțelepciunea,
vegherea, rugăciunea.
• Să privim cu atenție aceste combinații între rugăciune și veghere:
- Veghere permanentă. Așa face vrăjmașul nostru și noi nu trebuie să fim mai prejos
decât el. Isus a spus pilda seminței bune și a neghinei; printre altele, El a zis: „Împărăția
cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când
dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu, și a plecat” (Mat
13,24.25). În explicația dată mai târziu, Isus a zis: „Neghina sunt fiii celui rău. Vrăjmașul
care a semănat-o este diavolul” (versetele 38 și 39).
Observați și aceste cuvinte ale lui Isus: „Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă
din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa” (Mat 24,43). Hoțul
acesta care sparge casa este vrăjmașul care a semănat neghina: altă mască, dar aceeași
față. Vegherea însoțită de rugăciune previne atacurile lui, oricât ar fi de subtile și de
periculoase.
Iată ce zice Inspirația profetică despre sârguința lui Satana: „Numai Dumnezeu poate să
limiteze puterea lui Satana. El merge încoace și încolo pe pământ, plimbându-se pe el în
sus și în jos. El nu părăsește locul lui de veghe nici pentru un moment, de teamă că
pierde o ocazie de a distruge suflete. E important ca poporul lui Dumnezeu să înțeleagă
lucrul acesta, pentru a scăpa de cursele lui” (Review and Herald din 13 mai 1862, citat în
Messages to Young People/Solii pentru tineret, pagina 51).
234
- Veghere și rugăciune. Biruința adevărată în lupta cu forțele întunericului se obține

numai prin această combinare.
Page
- Veghere în vederea rugăciunii. Adică înainte de rugăciune, gândindu-ne la rugăciune,
și pregătindu-ne pentru rugăciune.
- Veghere în timpul rugăciunii. Veghere concomitent cu rugăciunea, pentru că diavolul

ne poate abate gândurile de la ea, devine ineficientă, și nu mai este rugăciune.
• A zis Max Lucado, pastor și scriitor american (1955 și încă în viață acum, în 2022):
„Rugăciunile noastre pot fi incomode. Încercările făcute de noi pot fi fragile. Însă, dat
fiind faptul că puterea rugăciunii este în Cel care o ascultă și nu în cel ce o rostește,
rugăciunile noastre contează” (în https://theblasingcenter.com/prayer-quotes).
• De asemenea, evanghelistul american Charles G. Finney (1792-1875): „Nu putem ajunge

niciodată într-o situație în care să nu avem nevoie de rugăciune. . . . În mod ciudat,
oamenii au gândit că, dacă ar fi credință perfectă, rugăciunea ar înceta. Nimic nu poate
fi mai fals și neîntemeiat. Atunci, desigur, nu putem trece niciodată dincolo de
rugăciune” (Din The Gospel Truth, 1855).
• În fond, tocmai pentru rugăciune și în rugăciune avem nevoie de credință. Mai mult,
avem nevoie de veghere. Avem nevoie de ocrotire divină și în timpul rugăciunii, pentru
ca diavolul să nu ne-o ruineze. Rugăciunea fără veghere este „o deșertăciune și o goană
după vânt”, ca să folosim cuvintele lui Solomon. Vegherea fără rugăciune este lipsită de
orizont și ne lasă descoperiți pentru contraatacurile vrăjmașului nevăzut și cumplit.
• Termenul „veghere” este definit astfel: „Acțiunea de a veghea, veghe, strajă, pază”
(Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 1012).
• Pentru verbul „a veghea avem această definiție: „. . . a supraveghea o activitate, a fi

atent la ceva” (dexonline).
• A veghea înseamnă și „a fi cu ochii în patru”, expresie definită astfel: „A fi cu băgare de

seamă, a proceda cu multă atenție, a se păzi bine” (DEX.RO). Găsim această expresie în
Ezra capitolul 8. Acolo ni se spune că, atunci când a primit de la împăratul Persiei
lucrurile sfinte ale templului, capturate de împăratul babilonian Nebucadnețar, Ezra le-a
încredințat la „douăsprezece căpetenii dintre preoți” (vezi versetele 24-36; cuvintele
citate sunt din versetul 24). Apoi le-a zis: „Sunteți închinați Domnului. Vasele acestea
sunt lucrurile sfinte, și argintul și aurul acesta sunt un dar de bună voie făcut Domnului,
Dumnezeului părinților voștri. Fiți cu ochii în patru și luați lucrurile acestea sub paza
voastră, până le veți cântări înaintea căpeteniilor preoților și înaintea leviților, și înaintea
capilor de familii ai lui Israel, la Ierusalim, în cămările casei Domnului” (versetele 28 și
29).
235
• Vegherea creștină implică înțelepciune și anume „înțelepciunea care vine de sus” și care
„este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și roduri
Page
bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iac 4,17). Este înțelepciunea care vine de la Acela
care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și
răscumpărare” (1 Cor 1,30). Nu se poate veghea cu succes și în mod salvator fără
participarea acestei înțelepciuni, care, potrivit cu cuvintele lui Solomon, zice: „Ferice de
omul care m-ascultă, care veghează zilnic la porțile mele și păzește pragul ușii mele”
(Prov 8,34).
• Această „păzire” este vegherea vitală despre care vorbim. Nevegherea primilor noștri
părinți a dus la catastrofa care a afectat și afectează în continuare întreaga omenire:
„Îngerii o avertizaseră pe Eva să se ferească de separarea de soțul ei în timp ce

erau ocupați cu munca lor zilnică în grădină; eu el ea va fi mai puțin pericol din
partea ispitei, decât dacă e singură. Însă, absorbită în activitatea ei plăcută, fără
să-și dea seama s-a depărtat de el. Observând că este singură, ea a simțit o frică
de pericol, însă a respins temerile, considerând că are suficientă înțelepciune și
putere ca să discearnă răul și să i se opună. Fără să se gândească la avertizarea
îngerilor, curând ea s-a pomenit privind cu un amestec de curiozitate și admirație
la pomul oprit.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 53-54)
• Biblia abundă în exemple pozitive și negative, de veghere și de neveghere. Nimeni să nu

spună că David nu ar fi fost un om al rugăciunii, el, care ne-a dat minunații lui psalmi.
Iată cuvinele lui: „De șapte ori pe zi Te laud din pricina legilor Tale celor drepte” (Ps
119,164). „O iau înaintea zorilor și strig; nădăjduiesc în făgăduințele Tale. O iau înaintea
străjilor de noapte și deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău” (versetele
147 și 148). Dar tocmai omul acesta a căzut teribil când nu a vegheat. Cunoaștem bine
experiența lui nenorocită de păcătuire cu Bat-Șeba, soția lui Urie Hetitul, și uciderea
mișelească a acestuia. Dar prin har el și-a revenit și a scris mângâietorii psalmi 32 și 51.
• Oare nu era Simon Petru un om al rugăciunii? Era. Chiar dacă îl vedem mai activ în
rugăciune după primirea Duhului Sfânt, de exemplu, suindu-se cu Ioan la templu, „la
ceasul rugăciunii”, care „era ceasul al nouălea” (Fapte 3,1), nu se poate spune că în viața
de mai înainte el nu se ruga. Și totuși, Petru pierdea momente importante prin
neveghere și astfel suferea înfrângeri. El a fost privilegiat să fie luat pe Muntele
Schimbării la Față împreună cu Iacov și Ioan. Dar ce au făcut ei atunci, când Isus Se
dusese „să Se roage?” (Vezi Luca 9,28). Iată ce aflăm din versetul 32: „Petru și tovarășii
lui erau îngreuiați de somn, dar, când s-au deșteptat bine, au văzut slava lui Isus și pe cei
doi bărbați care stăteau împreună cu El.”
• Petru L-a tăgăduit pe Domnul de trei ori (vezi Matei 26,69-75). S-a întors după aceea la
Dumnezeu, cum a prezis Isus, dar ar fi putut fi scutit de experiența aceea amară a
tăgăduirii Domnului său, dacă ar fi vegheat și s-ar fi rugat împreună cu El în Grădina
Ghetsimani. Somnul din Grădina Ghetsimani a fost mai grav decât cel de pe muntele
236
Schimbării la Față a lui Isus: „Și a venit la ucenici, pe care i-a găsit dormind. Și i-a zis lui
Petru: ,Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheați și rugați-vă, ca
Page
să nu cădeți în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios’” (Marcu
14,37.38).
• De ce „S-a legat” Isus tocmai de Petru? Pentru că el zisese: „Doamne, cu Tine sunt gata
să merg chiar și în temniță și la moarte!” (Luca 22,33). Dar Isus prevăzuse căderea lui
și-l avertizase: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu,
să-i întărești pe frații tăi” (versetele 31 și 32).
• Iată ce a condus la înfrângerea lui Simon Petru:
„În momente de somn, când Isus i-a cerut să vegheze și să se roage, Petru a
pregătit calea pentru marele lui păcat. Toți ucenicii, dormind în ceasul acela
critic, au avut parte de o mare pierdere. Hristos cunoștea încercarea de foc prin
care aveau să treacă. El știa că Satana va lucra ca să le paralizeze simțurile, ca să
fie nepregătiți pentru încercare. De aceea i-a avertizat El. Dacă acele ceasuri în
grădină ar fi fost petrecute în veghere și rugăciune, Petru nu ar fi fost lăsat să
depindă de puterea lui plăpândă. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul său.” (The
Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 713-714)
• Deci și ceilalți zece ucenici au fost înfrânți, deși altfel, din același motiv ca și Petru: „Apoi
a venit la ucenici, i-a găsit dormind . . . Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Mat
26,40.56).
„Dacă ar fi vegheat cu Hristos în agonia Lui, ucenicii ar fi fost pregătiți să

privească suferința Lui pe cruce. Ei ar fi înțeles într-o anumită măsură natura
suferinței Lui copleșitoare. Ar fi fost în stare să-și aducă aminte de cuvintele Lui,
care preziseseră suferințele, moartea și învierea Lui. În toiul întunericului celui
mai teribil ceas, unele raze de speranță ar fi luminat întunericul și ar fi susținut
credința lor.” (Ibid., pagina 714)
• Hristos a repetat de multe ori avertizarea ca oamenii să vegheze. Iată-o și pe aceasta:

„Se va întâmpla ca și cu un om plecat într-altă țară, care își lasă casa, dă robilor săi
putere, arată fiecăruia care este datoria lui, și-i poruncește portarului să vegheze.
Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul
nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără
veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă (ucenicilor), zic tuturor: ,Vegheați!’”
(Marcu 13,34-37)
• Atât hoțul, cât și stăpânul casei, vine fără veste; primul vine ca să spargă, să fure și să
distrugă; stăpânul vine la gospodăria lui și robii vor fi supuși controlului cu privire la
237
activitatea și la vegherea lor.

Page
• Isus a zis către saducheii care veniseră să-L chestioneze despre subiectul învierii
morților: „Vă rătăciți, pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu!” (Mat 22,29). Vegherea spirituală eficientă se bazează pe voința clară a lui
Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi și pe acționarea în consecință. Nimeni nu
poate veghea cu adevărat și cu succes în confruntarea ispitelor și a ispititorului fără să
cunoască Scripturile sfinte și fără să-și conducă viața după ele.
• Așa i-a învățat Moise pe israeliți: „Numai ia seama asupra ta și veghează cu luare aminte
asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți
le-au văzut ochii și să-ți iasă din inimă” (Deut 4,9). Lucrurile pe care le văzuseră și le
auziseră, adică lucrările lui Dumnezeu. Acestea trebuie să fie păstrate în minte și în
inimă și acționat în conformitate cu ele.
• Profetul Habacuc ne-a arătat că trebuie să fim mereu în așteptarea sfatului divin: „M-am
dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună
Domnul” (Hab 2,1). Strajă, veghere, cuvântul Domnului. Așa se veghează și așa ceva se
așteaptă de la creștini.
• Cel mai bun exemplu de veghere la adăpostul Cuvântului lui Dumnezeu este acela al
Domnului nostru Isus Hristos. Noi toți știm că în fața marilor ispite din pustie, la sfârșitul
celor patruzeci de zile de post după botez, Hristos l-a întâmpinat pe vrăjmaș cu: „Este
scris!” (Vezi Matei 4: 4, 7, 10)
• Nu este vorba doar de o cunoaștere intelectuală a Bibliei, ci de o respectare a principiilor

ei, în orice împărejurări. Iată-l pe Iosif în casa lui Potifar. Când soția acestuia a încercat
să-l ademenească la păcat, el a răspuns ferm: „Vezi că stăpânul meu nu-mi cere
socoteala de nimic din casă și mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât
mine în casa aceasta, și nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că ești nevasta lui.
Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
(Gen 39,8.9)
„Le vorbesc oamenilor noștri. Dacă vă apropiați mult de Isus și căutați să vă

împodobiți mărturisirea cu o viață bine ordonată și umblare evlavioasă,
picioarele vă vor fi păzite de alunecarea pe căi interzise. Dacă vegheați cu
atenție, dacă vegheați încontinuu în vederea rugăciunii, dacă veți face totul ca și
cum ați fi în imediata prezență a lui Dumnezeu, veți fi păziți de cedarea la ispită
și puteți spera să fiți păstrați curați, fără pată și nemânjiți până la sfârșit.”
(Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 148)
• Așa s-a păstrat „curat, fără pată, nemânjit” acela pe care Isus l-a numit „cel mai mare
om născut din femeie” (Mat 11,11): „Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în
238
locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel” (Luca 1,80).
Page
„Deși era în pustie, el nu era scutit de ispită. Pe cât posibil, el închidea orice
potecă pe care ar fi putut intra Satana, și, totuși, era asaltat de ispititorul. Însă
percepțiile lui spirituale erau clare; el dezvoltase tărie și fermitate de caracter și
cu ajutorul Duhului Sfânt era în stare să detecteze atacurile lui Satana și să
reziste puterii lui” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 102).
• Siguranța spirituală nu se referă doar la fapte și nu doar faptele sunt urmărite de

diavolul cu ațâțările lui răutăcioase. El se luptă să pună stăpânire pe minte, de unde
pornesc toate manifestările vieții, ceea ce înseamnă gânduri, simțăminte și cuvinte, cum
și faptele rezultate din ele. Iată ce idealuri trebuie să atingem cu privire la gândire și
rostire:
- „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filip 2,5).
- „Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui
Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor 10,5).
- „Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” (1 Pet 4,11).
- „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să-i
răspundeți fiecăruia” (Col 4,6).
- „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit” (Mat
12,37).
• Vegherea necesară în viața creștinilor nu este una ocazională, ci în permanență

necesară, pentru că adversarul nu doarme niciodată, ci folosește momentele de
neatenție ca să lovească și să doboare. De aceea a zis apostolul Petru: „Fiți treji și
vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu, care răcnește și
caută pe cine să înghită” (1 Pet 5,8).
- „Nu-l lăsați niciodată pe vrăjmaș să vă sustragă de la vegherea voastră.

Vegheați și rugați-vă. După ce vă rugați, vegheați în acest sens. Efortul vă
aparține, nimeni nu poate face această lucrare pentru voi. Prindeți-vă de
puterea lui Dumnezeu și, imediat ce observați greșelile voastre din trecut,
răscumpărați timpul” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate,
- „Nu aveți nevoie de har pentru mâine. Trebuie să înțelegeți că aveți de făcut
ceva numai cu astăzi. Biruiți pentru astăzi; tăgăduiți-vă pentru astăzi; vegheați și
rugați-vă pentru astăzi; obțineți biruințe prin Dumnezeu pentru astăzi” (Ibid.,
•
239
Interesant este că în credință nu trebuie să fie neapărat noapte ca să veghem. E

necesar, e posibil, să veghem în cursul zilei: „Voi toți sunteți fiii ai luminii și fii ai zilei.
Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să
Page
veghem și să fim treji” (1 Tes 5,5.6). Tocmai de aceea am fost îndemnați să practicăm
vegherea fără întrerupere: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și
cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciune pentru toți sfinții” (Efes 6,18).
Observați că rugăciunea pentru alții face parte dintr-o veghere eficientă.
• Solia aceasta a vegherii și a rugăciunii crește în importanță și în intensitate pe măsură ce

trece timpul și ne apropiem de marele deznodământ al istoriei lumii. Apostolul Petru a
perceput acest aspect când a scris: „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți
înțelepți dar și vegheați în vederea rugăciunii” (1 Pet 4,7).
„Să fie oare vreunul dintre noi cântărit în cumpănă și găsit ușor? Trebuie să
veghem asupra noastră, să observăm cele mai puțin nesfinte porniri ale firii
noastre, ca să nu devenim trădători ai înaltelor răspunderi pe care Dumnezeu
le-a așezat asupra noastră ca agenți ai Săi omenești” (Testimonies for the
Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 532).
• Una dintre cele mai actuale parabole rostite de Mântuitorul este cea despre cele zece
fecioare (vezi Matei 25,1-13). Cinci erau înțelepte și cinci nechibzuite. Deosebirea a fost
în cantitatea de untdelemn pe care au luat-o cu ele când au pornit în întâmpinarea
mirelui: cele nechibzuite având untdelemn numai în candele, cele înțelepte și rezerve în
vase. Iată ce s-a întâmplat mai departe:
„Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o
strigare: ,Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’” (Versetele 5 și 6)
• Chiar așa? Deci au adormit și fecioarele înțelepte? Nu au vegheat? Atunci toată

distincția dintre ele și cele nechibzuite s-a anulat! Nu chiar așa. Una este să dormi în
timpul unei furtuni ca Isus, obosit de osteneala lucrării pentru Dumnezeu, sau ca Iona,
fugind de datorie. Una este să adormi cu temele făcute, alta e să adormi complet
nepregătit pentru examen.
• Încântarea sufletească produsă de evenimente religioase importante nu poate să fie

menținută în tot timpul la cota cea mai înaltă, dar vegherea nu trebuie să fie niciodată
întreruptă. Zicea personajul feminin din Cântarea Cântărilor: „Adormisem, dar inima îmi
veghea. Este glasul preaiubitului meu care bate” (5,2). Observați că ea a auzit doar
glasul preaiubitului, altfel dormea, nimic nu-i deranja somnul. Doar inima îi veghea. Și
copiii lui Dumnezeu dorm somnul fiziologic, fără el nu se poate trăi, însă pe plan spiritual
ei sunt tot timpul în gardă. Îi fură somnul, dar nu-i fură diavolul, nu li se fură inima!
• Iată o mamă: obosită de eforturi în îngrijirea pruncului, adoarme lângă el. Nimic nu o
poate trezi, toate zgomotele dimprejur, dar scâncetul domol al odraslei o trezește; acolo
în creier există un corp de gardă mereu în alertă. Când s-a auzit strigarea, fecioarele
240
înțelepte erau gata să-l întâmpine pe mire, celelalte erau speriate de strigarea auzită.
Page
• Slujitorul lui Hristos, apostolul neamurilor, i-a spus colaboratorului său apropiat,
Timotei: „Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și
împlinește-ți bine slujba” (2 Tim 4,5).
• Adresându-se îngerului bisericii din Sardes, Domnul Isus Hristos a zis: „Veghează și
întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea
Dumnezeului Meu. Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă
nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine!” (Apoc 3,2.3)
• Noi vrem să vină Domnul la noi și să ne ia în împărăția Sa, dar nu vrem să vină „peste
noi”, surprinzându-ne ca un hoț, ceea ce ar însemna lepădare pe veci.
• Un apel asemănător a fost făcut în Apocalipsa 16,15: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de
cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!” Acest
text trebuie văzut în lumina celui din Apocalipsa 3,18: „. . . te sfătuiesc să cumperi de la
Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să
nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi!”
• „Haine albe. Ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale.” Iată ce a

zis și Isaia: „Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu,
căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire
împodobit cu o cunună împărătească și ca pe o mireasă împodobită cu sculele ei” (Isa
61,10). Și Apocalipsa 19,7.8: „Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a
venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire,
strălucitor și curat’ (inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților).”
• Prin urmare, ajungem astfel îmbrăcați în echipamentul spiritual al neprihănirii lui

Hristos; așa cum zice Ieremia, „iată numele pe care I-l vor da: ,Domnul, Neprihănirea
noastră’” (Ier 23,6). Dar în timpul acesta al cercetării finale există pericole: putem să
rămânem „în această stare de har” (Rom 5,2), sau putem să o pierdem, de aceea
avertismentul Domnului Hristos din Apocalipsa 16,15: „Ferice de cel ce veghează și își
păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!”
• Experiența spirituală a convertirii și înnoirii nu este ireversibilă în timpul acesta de

așteptare, ci ea poate fi pierdută. Tebuie să veghem ca să nu o pierdem, pentru că cel
gol și apoi îmbrăcat poate deveni gol din nou și apoi pierdut. Putem fi siguri că Domnul
nu va lua în împărăția Sa oameni goi!
• Hainele mântuirii, mantaua izbăvirii, in alb, strălucitor și curat, toate acestea înseamnă
neprihănirea Domnului Isus Hristos, fără care nimeni nu va fi primit la ospățul nunții Lui
241
(vezi Matei 22,11-13). Ne îmbrăcăm noi cu aceste haine albe, așa cum citim în
Apocalipsa 3,18, sau ne îmbracă Domnul, așa cum reiese din Isaia 61,10? Cred că
Page
trebuie înțeles așa: această haină a dreptății Sale este făcută de El, o așază asupra
noastră, dar noi dorim lucrul acesta, ne bucurăm de el, nu ne împotrivim:
„Această haină, țesută în războiul cerului, nu are în ea niciun fir de concepție

omenească. Hristos, în natura Sa omenească, a realizat un caracter desăvârșit,
iar caracterul acesta El Se oferă să ni-l împărtășească nouă” (Christ’s Object
Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 311).
• Nu mai puțin decât de cinci ori este folosit în citatul următor cuvântul „astăzi” (ca în
capitolele 3 și 4 din Evrei). Acesta este timpul vegherii. Uniți toate aceste „astăzi”-uri și
se răspunde la întrebarea când trebuie să veghem:
„Domnul ne cerem să ne facem datoriile de astăzi și să suportăm încercările de

acum. Astăzi trebuie să veghem ca să nu greșim în cuvânt sau faptă. Astăzi
tebuie să-L lăudăm și să-L cinstim pe Domnul. Prin exercitarea credinței vii,
astăzi noi trebuie să-l învingem pe vrăjmaș. Astăzi trebuie să-L căutăm pe
Dumnezeu și să fim hotărâți a nu fi mulțumiți fără prezența Lui. Trebuie să
veghem, să lucrăm și să ne rugăm, ca și când aceasta ar fi ultima zi care ne-ar fi
oferită. Cât de intens serioasă ar fi atunci viața noastră. Cât de aproape L-am
urma noi pe Isus în toate cuvintele și faptele noastre!” (Testimonies for the
Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 200)
• „Să-L urmăm pe Isus de aproape în toate cuvintele și faptele nostre!” Aceasta este
vegherea la superlativ, eficientă, binecuvântată, autentică, reală, biruitoare. Ajută-ne
Doamne să veghem și să ne rugăm până când vei efectua strămutarea noastră în
împărăția Ta glorioasă! Amin!
* * * *
242
Page
RUGĂCIUNEA NUMAI ÎN NUMELE DOMNULUI
ISUS HRISTOS

• „. . . azi”. Pocăința amânată nu este pocăință sinceră, adevărată, și poate avea urmări
fatale. De aceea în capitolele 3 și 4 din Epistola către Evrei se insistă de 5 ori cu cuvântul
„astăzi”. Formularea fundamentală este: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți
inimile!” (4,7). De ce astăzi? Din mai multe motive.
(a) Unul dintre ele este nesiguranța vieții: „Ascultați acum, voi, care ziceți: ,Astăzi sau
mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie și vom
câștiga!’ Și nu știți ce aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât
un abur, care se arată puțintel și apoi piere” (Iac 4,13.14).
De aceea apelul este: „Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare
făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul dintre voi să nu se pomenească venit prea
târziu” (Evr 4,1).
(b) Isus ne poate adresa în mod direct întrebarea pe care i-a pus-o lui Petru: „Simone,
fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21,15-17). Ce vom răspunde noi? Ca și Petru: „Da,
Doamne, știi că Te iubesc.” Cum ar suna: „Doamne, sigur că Te iubesc, dar mai așteaptă,
voi răspunde la chemarea Ta mâine!”? Așa arată iubirea?
(c) Și mai este un motiv pentru care amânarea pocăinței poate fi tragică:
„Feriți-vă de tărăgănare. Nu amânați lucrarea de părăsire a păcatelor voastre și

căutarea curăției de inimă prin Isus. . . . Fiecare act de păcătuire, fiecare
neglijare sau respingere a harului lui Hristos, reacționează asupra voastră:
înăsprește inima, pervertește voința, amorțește înțelegerea și vă face nu numai
mai puțin înclinați, dar mai puțin capabili să cedați apelului duios al Duhului Sfânt
al lui Dumnezeu.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, paginile 32-33)
• Mântuitorul ne-a arătat că noi avem siguranță față de cădere numai prin continuă
rămânere în El: „Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi. . . . Eu sunt vița, voi sunteți
mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci despărțiți
de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,4.5).
• Căderea în păcat a tăiat legătura oamenilor cu Dumnezeu, iar revenirea la acea părtășie
243
e posibilă numai prin Mijlocitorul divin care a coborât aici în trup omenesc și Și-a dat
viața pentru noi păcătoșii. Nu avem ce căuta la Dumnezeu fără Hristos, nu-L putem
Page
ocoli în niciun fel, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine” (14,6).
• O rugăciune în care lipsește ELEMENTUL DIVIN de legătură, Mântuitorul Isus Hristos,

este nulă de la început. Ea poate fi rugăciune de orice altă origine, practicată în oricare
altă religie a lumii, dar nu în creștinism. Deoarece creștinism înseamnă Hristos.
„Întreaga esență a creștinismului stă sau cade odată cu Întemeietorul lui divino-uman și,
dacă nu poate pieri niciodată, este pentru că Hristos trăiește, același ieri, azi și în veci”
(Philip Schaff, D.D., în „Persoana lui Hristos”, pagina 7, citat folosit de Alonzo J. Wearner
în cartea sa Fundamentals of Bible Doctrine/Bazele doctrinei creștine, pagina 32).
• Există mai multe condiții de respectarea cărora depinde împlinirea rugăciunilor noastre,
a ne ruga în numele Domnului Isus nu este singura. De exemplu, dacă ne complacem
într-o viață de păcat, pomenirea numelui lui Isus în rugăciune nu va folosi la nimic, ba
chiar poate fi o hulă. Sau rugăciunea lipsită de credință, sau rostită în ciuda unor
conflicte nerezolvate. A ne ruga în numele lui Isus este o condiție vitală, fără a proceda
așa ne rugăm degeaba. Dar simpla rostire a numelui Său fără împlinirea celorlalte
condiții nu va conduce la niciun rezultat.
• Numele lui Hristos are importanță permanentă și vitală în viața creștinilor și a lucrării lor
pentru El. Așa învățăm din citatul următor:
„Ucenicii aveau să continue lucrarea lor în numele lui Hristos. Fiecare cuvânt și
acțiune a lor trebuia să fixeze atenția asupra numelui Lui, ca posedând acea
putere vitală prin care păcătoșii pot fi mântuiți. Credința lor trebuia să fie
centrată în Acela care era sursa milei și puterii. În numele Său ei aveau să-și
prezinte cererile la Tatăl și să primească răspuns. Ei trebuia să boteze în numele
Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos urma să fie parola lor,
semnul lor distinctiv, trăsura lor de unire, autoritatea pentru cursul acțiunii lor și
sursa succesului lor. Nimic nu trebuia să fie recunoscut în împărăția Sa care nu
purta numele Său și antetul Său.” The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor,
pagina 28)
• Fericita noastră intrare în împărăția cerurilor și a noului pământ va fi realizată în numele

lui Isus Hristos, prin El, datorită Lui. În vecii vecilor va fi cazul să recunoaștem că avem
viața veșnică prin El, că ne bucurăm de slava prezenței divine datorită Lui. „Ei vor vedea
fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc 22,4), adică în mintea lor, în gândirea
lor. Și cântarea mântuiților, care va răsuna prin toate spațiile universului, va fi aceasta
pentru totdeauna: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea,
bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apoc 5,12). AMIN!
244

Page
- Ioan 14,6: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
- 14,13.14: „. . . și orice veți cere în numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit
în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, voi face.”
- 15,16: „. . . și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să rămână,

pentru ca orice veți cere de la Tatăl în numele Meu să vă dea.”
- 16,23.24: „În ziua aceea nu Mă veți mai întreba nimic. Adevărat, adevărat vă spun că
orice veți cere de la Tatăl în numele Meu vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în
numele Meu: cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.”
- Coloseni 3,17: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în numele
Domnului Isus, și mulțumiți-I prin El lui Dumnezeu-Tatăl.”
(03) Nu așa
• Ce facem când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea? Ne supărăm, ne revoltăm, încetăm

să ne mai rugăm? În Apocalipsa 14,12 se face o descriere a „sfinților”: aceștia au
„răbdare”, ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. „Credința lui Isus”
menționată aici a fost interpretată ca nu însemnând „credința în Isus”, ci o credință așa
cum a avut Isus. Este vorba mai ales de orele când Se afla pe cruce. Deodată a simțit că
relația Lui cu Tatăl a fost blocată, de aceea a strigat disperat: „,Eli, Eli, lama sabactani?’,
adică: ,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Mat 27,46)
• Inspirația a descris în felul următor simțământul acela al Mântuitorului:
- „Dintr-o dată întunericul s-a ridicat de la cruce și în tonuri clare, ca de trâmbiță,

care păreau a răsuna prin toată creațiunea, Isus a strigat: ,S-a isprăvit!’ ,Tată, în
mâinile Tale Îmi încredințez duhul!’ O lumină a înconjurat crucea și fața
Mântuitorului a strălucit de o glorie ca soarele. Apoi El Și-a plecat capul pe piept
și a murit” (The Desire of Ages/ Hristos, Lumina lumii, pagina 756).
- „În toiul întunericului groaznic, în aparență părăsit de Dumnezeu, Hristos

sorbise ultimele resturi din cupa necazului omenesc. În ceasurile acelea
înspăimântătoare, El Se bizuise pe dovada acceptării de către Tatăl Său, dată Lui
până atunci. El cunoștea caracterul Tatălui Său; El înțelegea dreptatea Lui,
245
îndurarea Lui, și marea Lui iubire. Prin credință El S-a odihnit în Acela de care Se
bucurase întotdeauna să asculte. Și, când în supunere S-a încredințat lui
Dumnezeu, simțământul pierderii favorii Tatălui Său a fost retras. Prin credință,
Page
Hristos era biruitor.” (Ibid.)

• Cum Se rugase Isus în Ghetsimani? „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine
paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu!” (Mat 26,39). Apoi: „Tată,
dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia
Ta!” (Versetul 42). Care pahar? De ce Se temea Isus? Paharul despărțirii de Tatăl Său,
tocmai simțământul acela Îl îngrozea. Dar a mers înainte cu încredere în Tatăl Său. Și
credința Sa a fost biruitoare.
• Voia mea sau voia lui Dumnezeu? Care să se facă? Ne rugăm, dar cum ne comportăm
când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea? Continuăm să avem încredere în El ca Isus?
Continuăm să-L iubim ca și până atunci? Se spune filosofic că Dumnezeu răspunde la
toate rugăciunile: la unele cu „da”, la altele cu „nu”, sau „nu acum”, sau „nu așa”.
Oricum, facă-se voia Lui. Aceea este credință: să rămânem neschimbați adoratori ai lui
Dumnezeu, indiferent cum reacționează El la rugăciunea noastră.
• Dacă am face o listă de lucrurile cerute în rugăciune timp de un an, la sfârșit ne-am mira,
ne-am rușina de multe dintre cererile noastre, și am regreta că le-am adus înaintea lui
Dumnezeu. Am avea motive să zicem: „Doamne, Îți mulțumesc pentru că nu
întotdeauna ai făcut cum am dorit eu!” De aceea să zicem întotdeauna: „Facă-se voia
Ta, Doamne!” Am fi îngroziți, păgubiți și mirați dacă Dumnezeu ar răspunde la multe
dintre rugăciunile noastre așa cum le înălțăm noi.
• Bine a zis Jean Ingelow, scriitoare engleză (1820-1897): „Am apucat să trăiesc până să-I
mulțumesc lui Dumnezeu pentru că nu mi-au fost ascultate toate rugăciunile.”
(Inspirational Words of Wisdom)
• În sensul acesta aveam următoarea explicație clară și prețioasă în Inspirația profetică

pentru zilele din urmă:
„Noi toți dorim răspunsuri imediate și directe la rugăciunile noastre și suntem

ispitiți să ne descurajăm când răspunsul este amânat sau vine într-o formă
necăutată. Însă Dumnezeu e prea înțelept și prea bun ca să ne asculte
rugăciunile întotdeauna chiar la timpul și în modul cum dorim noi. El vrea să facă
mai mult și mai bine pentru noi decât să ne împlinească toate dorințele. Și,
pentru că ne putem încrede în înțelepciunea și iubirea Sa, noi nu trebuie să-I
cerem să cedeze la voința noastră, ci să căutăm să percepem și să împlinim
planul Său. Dorințele și interesele nostre trebuie să fie pierdute în voința Lui.
Aceste experiențe care pun la încercare credința sunt spre binele nostru. Prin
ele se descoperă dacă credința noastră este autentică și sinceră, bizuindu-se
numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, sau dacă, depinzând de împrejurări, este
nesigură și schimbătoare. Credința este întărită prin exercițiu.” (The Ministry of
246
Healing/Divina vindecare, paginile 230-231)
• Mai există un motiv pentru care uneori Dumnezeu nu răspunde afirmativ rugăciunilor
Page
noastre, și anume mândria. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor
smeriți” (Iac 4,6). Mă refer la un anumit fel de mândrie și anume: ne rugăm cu
disperare, Dumnezeu intervine așa cum dorim, apoi ne asumăm meritul pentru
rezolvarea problemei, fie exprimându-ne deschis, fie doar gândind așa, pretinzând
întregul merit, sau o parte din el.
• Un prim exemplu: urmează să dai un examen, timpul este foarte scurt și materialul de
însușit este enorm. Faci eforturi disperate și te rogi ca Domnul să te susțină cu puterea
necesară la pregătire și să te asiste cu înțelepciunea Sa la examen. Îl treci și te bucuri.
Cum gândești după aceea? Că ai învățat foarte mult și de aceea l-ai trecut, sau că
Dumnezeu a lucrat, altfel tot efortul intelectual nu ar fi ajutat la nimic? Pe ce pui
accentul: pe ce ai făcut sau pe ce a făcut Dumnezeu?
• Un alt exemplu: vindecarea. Ai o hemoragie, nu cunoști cauza, dar presupui și renunți la

unele alimente care ar produce-o sau măcar ar favoriza-o. Dar te și rogi cu stăruință, cu
disperare. Apoi hemoragia încetează. Ai luat niște măsuri de vindecare și de prevenire,
dar te-ai și rugat. Pe ce pui după aceea accentul? Pe măsurile luate, sau pe rugăciune?
Da, roagă-te și lucrează, dar noi suntem foarte înclinați să uităm intervenția
providențială și să scoatem în evidență numai sau mai ales ce am făcut noi.
• Din acest motiv Dumnezeu e silit să nu ne asculte unele rugăciuni, știind cum ne vom
comporta noi după aceea. Iată cazul lui Ghedeon și pregătirea pentru eliberarea țării de
madianiți și alți fii ai Răsăritului (vezi Judecători, capitolele 6-8). În capitolul 6,34.35 și
primele 7 versete ale capitolului 7 citim că Ghedeon a sunat din trâmbiță și s-a adunat la
el mult popor, dar la îndrumarea Domnului au avut loc două selecționări și poporul s-a
redus: de la 32.000 la 10.000, apoi la 300. Dumnezeu i-a spus la început lui Ghedeon:
„Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să-l dau pe Madian în mâinile lui;
el ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: ,Mâna mea m-a izbăvit!’” (7,2)
• Observați cum Îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne asculte? Ne asumăm meritele

succesului și ale biruinței, lucru nedrept, dezgustător și păcătos. A zis Domnul prin Isaia:
„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca
să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru;
păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!” (Isa 59,1.2). Putem să
parafrazăm: „Mândria voastră vă ascunde fața Lui și-L împiedică să v-asculte!”


247

Page

66,18).
tuturor cu mână largă și fără mustrare și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).
248

Page

fost inclus articolul God Is Real/Dumnezeu este real (există), de Andrew McChesney, în
care e relatată următoarea experiență:
„Cristian Suárez a început să folosească droguri la vârsta de 14 ani în Columbia. La 18

ani, el era un consumator de droguri înveterat și o vedetă de rock promițătoare, după
câștigarea unui concurs pentru aderarea la un grup rock bine-cunoscut. Gândea că a
ajuns în vârf, cântând pentru audiențe pasionate pe stadioane supraaglomerate.”
„Când a împlinit 21, s-a hotărât să cânte pe cont propriu, dar visurile i s-au năruit. După
un an descurajator de unu singur, a rămas fără bani și fără locuință. S-a mutat înapoi la
mama lui. Drogurile păreau să fie singurul lui refugiu.”
„Cristian nu crezuse niciodată în Dumnezeu. Însă trist, izolat și singur acasă, el și-a
ridicat ochii și a zis: ,Doamne, nu știu cine ești. Nici măcar nu cred în Tine. Dar dacă ești
real, dacă exiști cu adevărat, am nevoie să-mi spui. Dacă îmi spui ,Sunt real’, Te voi
urma!’”
„Chiar în clipa aceea a sunat telefonul lui mobil. ,Alo, aș putea să vorbesc cu Cristian
Suárez?’, a zis o femeie mai în vârstă. ,Vorbiți cu el’, a zis el. ,Cum vă pot ajuta?’
,Cristian, am sunat ca să-ți spun că Dumnezeu e real’, a zis ea. Cristian era șocat.
Persoana care a sunat a zis exact cuvintele pe care el le ceruse de la Dumnezeu ca să
creadă în El. ,Cum vă numiți?’, a întrebat el. Nu a recunoscut numele ei, Nulbia, când i
l-a spus. A zis că este sora în vârstă de 65 de ani a unuia dintre cântăreții prieteni cu el,
Leonardo.”
„,De ce mi-ați spus chiar cuvintele acelea?’, a întrebat Cristian. Ea a zis că Cristian
vizitase locuința ei pentru prima dată cu două săptămâni în urmă ca să-l ia pe fratele ei
pentru o repetiție generală. În seara aceea, ea s-a rugat: ,Doamne, omul acela are
nevoie de Tine.’ A primit numărul de telefon al lui Cristian de la fratele ei și, după două
săptămâni, s-a simțit îndemnată să sune. Ea s-a rugat: ,Doamne, folosește-mă!’, și a
249
sunat.”
„Încântat, Cristian l-a sunat pe un alt prieten, Alfonso, ca să-i spună despre telefonul
Page
aceea. Glasul lui Alfonso era ciudat și l-a rugat pe Cristian să vină la casa lui. L-a întâlnit
pe Cristian cu o Biblie în mână. Cristian a fost surprins. Alfonso nu se referise niciodată
la Dumnezeu în anii cât au fost prieteni. În seara aceea, Alfonso i-a predat un studiu
biblic temeinic despre doctrinele adventiste de ziua a șaptea. A reieșit că Alfonso dorea
să devină adventist.”
„După trei luni, Cristian a fost botezat și era scăpat de droguri. Astăzi, după un deceniu,
studiază la Universitatea Adventistă Columbia, din Medellin, Columbia, ca să devină
pastor. Și Alfonso a aderat la Biserica Adventistă. Cristian nu mai are vreo îndoială
despre Dumnezeu. ,Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu’, a zis el.”
(06) Rugăciunea numai în numele Domnului Isus Hristos
• Domnul nostru Isus Hristos apare în Biblie cu foarte multe apelative, prezentarea tuturor
acestora pe câteva pagini fiind practic imposibilă. Ne putem gândi însă la câteva
exemple privitoare la numele Sale, așa cum le întâlnim în volumul sacru.
• Iată două explicații pe care Dumnezeu i le-a dat servului Său Moise cu privire la numele
Său:
(01) Când l-a trimis la poporul Său în Egipt și la faraon, Moise a avut o serie de obiecțiuni,
temeri și neclarități. A doua sa întrebare a fost cu privire la identitatea Celui ce l-a trimis:
Dacă „mă vor întreba: ,care este numele Lui?’, ce le voi răspunde?” (Exod 3,13).
Dumnezeu a zis atunci așa: „,Eu sunt Cel ce sunt.’ Și a adăugat: ,Le vei răspunde copiilor
lui Israel astfel: ,Cel ce Se numește ,Eu sunt’ m-a trimis la voi’” (versetul 14).
În ebraică, această expresie „Eu sunt Cel ce sunt”, este „Iahve”, prescurtat „IHVH”,
tradus în românește „Iehova” sau „Domnul”. Iată cum i-a explicat Dumnezeu mai târziu
lui Moise importanța numelui Său: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca
Dumnezeul cel atotputernic; dar n-am fost cunoscut de ei sub numele Meu ca ,Domnul’”
(Exod 6,3).
(02) Când Moise I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate slava Sa (vezi Exodul 33,18), Domnul
i-a spus: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!”
(Versetul 20). Dar iată ce aflăm mai departe: „Domnul S-a pogorât într-un nor, a stătut
acolo lângă el și a rostit numele Domnului” (34,5). Și care era numele Domnului? Vom
vedea:
„Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: ,Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu
plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține
dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul,
dar nu-l socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în
copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!’” (Versetele 6 și 7)
250
După cum se poate ușor observa, când a explicat numele Său, Dumnezeu a făcut o
descriere a caracterului Său. În acest context, „numele” însemna „caracter”.
Page
• Adresându-Se poporului Israel prin Moise, Domnul a zis: „Iată, Eu trimit un Înger
înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii
cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu
vă va ierta păcatele, căci numele Meu este în El” (Exod 23,20.21). Iată un așa-numit
„Înger”, cu puteri extraordinare și cu dreptul de a ierta sau nu păcate, despre care
Dumnezeu a zis: „Numele Meu este în El.”
• Isus a explicat astfel această inter-existență: „Eu și Tatăl una suntem. . . . . Să ajungeți să
cunoașteți și să știți că Tatăl este în Mine și Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10,30.38). Așa le-a
explicat El și ucenicilor Săi, răspunzându-i mai întâi lui Filip, care ceruse: „Arată-ne pe
Tatăl și ne este de ajuns” (14,8): „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe?
Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ,Arată-ne pe Tatăl’? Nu crezi
că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la
Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui!” (Versetele 9 și 10)
• Iată câteva dintre numele Salvatorului nostru prezente în cele două mari părți ale Sfintei
Scripturi:
- „De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va

naște un Fiu și-I vor pune numele ,Emanuel’ (,Dumnezeu este cu noi’)” (7,14).
- „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi:
,Minunat’, ,Sfetnic’, ,Dumnezeu tare’, ,Părintele veșniciilor’, ,Domn al păcii’” (Isa 9,6).
- „Ea va naște un Fiu și-I vei pune numele ,Isus’, pentru că El va mântui pe poporul Lui de
păcatele sale” (Mat 1,21).
- „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el se cheamă
,Cel credincios’, și ,Cel adevărat’, și El judecă și Se luptă cu dreptate” (Apoc 19,11).
• În Apocalipsa 19,13 se spune mai departe despre Cel ce apare pe cer șezând pe un cal
alb: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este ,Cuvântul lui
Dumnezeu’.” Iar în versetul 16: „Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta:
,Împăratul împăraților și Domnul domnilor’.” Dar în versetul 12 apare și un nume tainic:
„Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și
purta un nume scris, pe care nu-l știe nimeni, decât numai El singur.”
• Termenul „nume”, așa cum este folosit în Biblie, are mai multe conotații. Să ascultăm
această explicație:
„Evreii, asemenea altor popoare din Orientul Apropiat antic, acordau o

semnificație deosebită numelor de persoane. Numele lor aveau un înțeles
251
literal, uneori simbolizând caracterul și personalitatea aceluia căruia i se punea,

alteori reflectând dispoziția sufletească și sentimentele celui ce punea numele. . .
Page
. În Noul Testament, numele lui Isus este bineînțeles accentuat în mod deosebit.
Părinților Lui le-au fost date instrucțiuni speciale cu privire la selecționarea
numelui Lui (Mat 1,21.23); urmașii Lui au fost invitați să se roage în numele Lui
(Ioan 16,23.24); din pricina jertfei Sale, Lui I s-a dat un nume care este mai pe sus
de orice nume (Filip 2,9.10); mântuirea se obține prin numele Lui (Fapte 2,21;
4,12); tot ce fac urmașii Lui trebuie făcut în numele Lui (Col 3,17); și primii
creștini erau gata să sufere orice umilire pentru numele Lui (vezi Fapte 5,41).
,Numele’, în unele dintre aceste pasaje și în altele, dobândește un înțeles mai
larg decât cel prin care o persoană este cunoscută sau desemnată, precum
,persoană’, ,caracter’, ,reputație’, ,autoritate’ etc. (vezi Exod 5,23; 34,5.6; Deut
7,24; Fapte 1,15; Apoc 3,4 etc.).” (Seventh-day Adventist Bible
Dicționary/Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, paginile 752-753)
• Potrivit cu declarația Domnului Isus Hristos, Tatăl locuia în El și El în Tatăl, demonstrând

o unitate desăvârșită, proprie Sfintei Treimi. Să privim mai de aproape unele texte
menționate fugar în Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, din care am citat
definiția termenului „nume” așa cum este folosit în Biblie:
- „Mântuirea se obține prin numele Lui”: „Atunci oricine va chema numele Domnului va
fi mântuit” (Fapte 2,21). „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun
alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (4,12).
- „Tot ce fac urmașii Lui trebuie făcut în numele Lui”: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu
fapta, să faceți totul în numele Domnului Isus” (Col 3,17).
- „Primii creștini erau gata să sufere orice umilire pentru numele Lui”: „Ei au plecat
dinaintea Soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru numele
Lui” (Fapte 5,41).
- Când ucenicul Anania din Damasc se temea să se ducă la Saul din Tars, „Domnul i-a zis:
,Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă numele Meu înaintea neamurilor,
înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel și îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru
numele Meu’” (9,15.16).
• În textul din Faptele apostolilor 9,15.16, întâlnim de două ori expresia „numele Meu”,
folosită de fiecare dată de Mântuitorul:
- „. . . . l-am ales ca să ducă numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și

înaintea fiilor lui Israel.”
- „. . . îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele Meu”.
• A duce numele lui Isus înaintea oamenilor înseamnă a vorbi despre El, despre mântuirea
care se obține prin El și numai prin El. Înseamnă lucrare misionară. Hristos trebuie
252
vestit tuturor locuitorilor pământului, pentru că El Și-a dat viața pentru mântuirea
tuturor oamenilor, și nu există sub cer niciun alt nume prin care trebuie să fim mântuiți.
Page
A suferi pentru numele lui Hristos înseamnă a suferi pentru cauza Lui, pentru lucrarea
făcută la porunca Lui.
• Am reținut din Fapte 2,21 și 4,12 că numai prin numele lui Isus există mântuire. Ce
înseamnă lucrul acesta? „Nume” în acest caz înseamnă El, Persoana Lui, cu tot ce a
făcut pentru păcătoșii dornici de mântuire. Când Toma a zis că ei, ucenicii, nu știu unde
Se duce Isus și cu atât mai puțin calea într-acolo, El a răspuns scurt: „Eu sunt calea,
adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (vezi Ioan 14,5.6; citat este
versetul 6).
• Deci numai prin Isus se ajunge la Tatăl, se ajunge la mântuire. Și numai prin El se ajunge
la viața veșnică. De ce? Pentru că așa a definit El viața veșnică: „Și viața veșnică este
aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care
L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Iată cum i-a răspuns apostolul Pavel temnicerului din Filipi la
întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30): „Crede în Domnul Isus
și vei fi mântuit, tu și casa ta” (versetul 31).
• Nu numai obținerea vieții veșnice, cu toate beneficiile ei, se realizează doar prin Isus,
prin numele Lui, ci chiar în viața aceasta întreaga noastră existență, activitate și biruință
sunt posibile numai prin El. Întrucât, așa cum a zis Isus, „nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine”, noi nu avem absolut deloc acces la Dumnezeu fără El, ignorându-L pe El,
ocolindu-L pe El.
• Rugăciunile noastre nu ajung la Dumnezeu decât prin Domnul Isus Hristos. Altfel ne
rugăm degeaba. Chiar așa a zis El:

(16,23).
• Era o noutate. Citiți toate rugăciunile din Vechiul Testament și veți observa că niciuna
nu a fost înălțată în numele Fiului lui Dumnezeu. Gândiți-vă acum la botezul lui Ioan.
Dumnezeu îl trimisese să boteze: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis . . .” (Ioan
1,33). Și, totuși, botezul acela nu putea fi continuat așa după moartea Domnului Isus. El
a zis către ucenici: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mat 28,19).
• Botezul în întreitul nume divin; Ioan nu boteza așa. El le vorbea oamenilor despre
Hristos și Îl preamărea, dar nu boteza în numele Lui. Așa ceva încă nu exista. De aceea
253
ucenicii lui Ioan au avut nevoie de un nou botez: „,Dar cu ce botez ați fost botezați?’ Și
ei au răspuns: ,Cu botezul lui Ioan.’ Atunci Pavel a zis: ,Ioan a botezat cu botezul
Page
pocăinței și spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.’ Când au
auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în numele Domnului Isus” (Fapte 19,3-5).
• Botezul poruncit de Isus era efectuat în întreitul nume al Tatălui, al Fiului, și al Sfântului
Duh, și cei botezați experimentau moartea omului vechi și învierea la o viață nouă, ceea
ce botezul lui Ioan nu prevedea: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos am
fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați
împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa
și noi să trăim o viață nouă” (Rom 6,3.4).
• Așa și cu tot ce se face în numele lui Isus, inclusiv rugăciunea. Isus le-a spus clar
ucenicilor Lui: „Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți căpăta, pentru
ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,24). Rugăciunea a căpătat o dimensiune nouă
după moartea și învierea Domnului nostru Isus Hristos: de atunci încoace rugăciunile
înălțate la Tatăl se fac numai și numai în numele Lui.
• Am citit în Apocalipsa 19,12 că Isus are și „un nume scris pe care nu-l știe nimeni, decât
numai El singur”. Dacă așa va fi cazul în vecii vecilor, nu știm, dar iată ce onoare a așezat
Dumnezeu-Tatăl asupra Fiului Său ca răsplată pentru jertfirea de Sine ca să-i mântuiască
pe păcătoși: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de
apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de
rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și
S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a
înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca,
în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub
pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos
este Domnul” (Filip 2,6-11).
• Învingător asupra puterilor întunericului și învingător asupra morții și a mormântului,

Mântuitorul a primit „un nume care este mai pe sus de orice nume”, și în numele Lui „se
va pleca orice genunchi”. La sfârșitul mileniului, când marea luptă milenară va fi
încheiată, toți se vor pleca înaintea lui Hristos, în numele Lui: mântuiții și ființele
necăzute o vor face cu bucurie, Satana, îngerii căzuți odată cu el și păcătoșii neconvertiți
o vor face înfrânți și nemaiavând nimic de zis.
• Lucrarea mântuitoare făcută de Isus, „urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evr 5,9) a condus
la aceste rezultate: „El, care este oglindirea slavei Lui (a Tatălui) și întipărirea ființei Lui,
și care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la
dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai pe sus de îngeri cu cât a
moștenit un nume mult mai minunat decât al lor” (1,3.4). După înviere și înălțarea la
254
cer, Dumnezeu-Tatăl „L-a pus să șadă la dreapta Sa în locurile cerești, mai pe sus de
orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume
care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor” (Efes 1,20.21).
Page
• Să reținem cu plăcere aceste superlative în dreptul numelui Domnului Isus Hristos:
- „I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume”;
- „a moștenit un nume mult mai minunat decât al lor” (al îngerilor);
- El este mai pe sus „de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și
în cel viitor”.
• Preluând din Psalmul 24,7-10 dialogul dintre grupuri cerești cu ocazia revenirii Fiului lui
Dumnezeu în cer după îndeplinirea triumfală a misiunii Sale pe pământ, serva Domnului
ne-a lăsat această descriere magnifică:
„Tot cerul aștepta să-L primească pe Mântuitorul în curțile cerești. În timp ce Se

suia, El înainta, iar mulțimea captivilor eliberați la învierea Sa Îl urma. Oastea
cerească, cu strigăte și aclamații de laudă și cântare cerească, însoțea convoiul
voios. Apropiindu-se de cetatea lui Dumnezeu, îngerii însoțitori somează: ,Porți,
ridicați-vă capetele! Ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!’ Pline
de bucurie, sentinelele în așteptare răspund: ,Cine este acest Împărat al slavei?’
Ei zic aceasta nu pentru că nu știu cine este El, ci pentru că vor să audă răspunsul
de laudă solemnă: ,Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte! Porți,
ridicați-vă capetele! Ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!’ Din
nou se aude somarea: ,Cine este acest Împărat al slavei?’, pentru că îngerii nu se
satură niciodată să audă numele Lui înălțat. Îngerii însoțitori dau răspunsul:
,Domnul oștirilor! El este Împăratul slavei!’ Apoi portalurile cetății lui Dumnezeu
se deschid larg și gloata îngerească înaintează dincolo de porți într-o izbucnire de
muzică entuziastă!” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 833)
• Îngerii de la porți întreabă cine este Împăratul slavei nu pentru că ei nu știu răspunsul, ci
pentru că au plăcerea de a-I auzi numele, de care niciodată nu se satură. Să simțim și
noi la fel, așa cum și cântăm: „O, Isus, ce dulce nume, / liniștind orice dureri! / Ne dă
pace, bucurie, / celor slabi le dă puteri! / Dulce e, mângâios, / numele Isus Hristos, /
dulce e, mângâios, numele Isus Hristos!” (Prima strofă din cântarea „O, Isus, ce dulce
nume”, 25 din Imnuri creștine, ediție veche)
• În Faptele apostolilor 11,26 citim că „pentru întâia dată ucenicilor li s-a dat numele de
creștini în Antiohia.” Numele „creștin” derivă de la „Hristos”. Apostolul Petru îi
îndemna pe credincioși să nu se rușineze de acest nume, ci să fie gata să sufere pentru
el, dar pentru nimic altceva: „Dimpotrivă, dacă suferă (cineva) pentru că este creștin, să
nu-i fie rușine, ci să-L proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta” (1 Pet 4,16).
• Scriind despre comportarea nedreaptă și brutală a unor bogați față de lucrătorii lor,
255
Iacov, fratele Domnului, a întrebat: „Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l

purtați?” (Iac 2,7). Numele de „creștin” este un nume frumos, nobil, important, sacru;
Page
în el este concentrată amintirea Salvatorului nostru din păcat și moarte veșnică.

• Purtând numele acesta frumos, noi trebuie să ne dovedim demni de el și să ne
exprimăm recunoștința că Îi aparținem lui Hristos, așa cum a făcut-o acest autor:
„Persoana lui Hristos este pentru mine cel mai sigur, precum și cel mai sacru,
dintre toate faptele; tot atât de sigur ca și propria mea existență; ba chiar mai
mult: pentru că Hristos trăiește în mine și El este singura parte de preț din
existența mea. Nu sunt nimic fără Salvatorul meu; sunt totul cu El și nu L-aș
schimba pentru lumea întreagă” (Philip Schaff, D.D., în Persoana lui Hristos,
pagina 8; citatul acesta a fost redat în cartea Fundamentals of Bible Doctrine/
Bazele doctrinei biblice, de Alonzo J. Wearner, 1931, pagina 37).
• Noi nu avem acces la Dumnezeu-Tatăl decât prin Domnul Isus. Fără El suntem pierduți,
suntem nimic, nu existăm. Prin El suntem totul și suntem acceptați la Tatăl ca și când nu
am fi păcătuit niciodată. Atunci rugăciunile noastre sunt primite. Ele trebuie să fie
neapărat rostite în numele Lui. Trebuie să înțelegem însă ce înseamnă a ne ruga în
numele lui Isus. Amintim numele Lui neapărat, o asemenea referire nu trebuie să
lipsească din nicio rugăciune, dar dincolo de cuvinte există și o experiență absolut
necesară:
„Însă a ne ruga în numele lui Hristos înseamnă mult. Înseamnă că trebuie să

acceptăm caracterul Lui, să manifestăm spiritul Lui și să săvârșim lucrările Lui.
Făgăduința Mântuitorului e dată cu o condiție: ,Dacă Mă iubiți’, zice El, ,veți păzi
poruncile Mele.’ El îi salvează pe oameni nu în păcat, ci din păcat, și aceia care-L
iubesc își vor arăta iubirea prin ascultare” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 668).
• În Ioan 14,13.14, Mântuitorul a făgăduit: „. . . și orice veți cere în numele Meu voi face,
pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, voi face.”
Iată cum este explicată de Spiritul Profetic această făgăduință:
„,În numele Meu’, i-a îndemnat Hristos pe ucenicii Lui să se roage. În numele lui
Hristos trebuie să stea urmașii Săi în fața lui Dumnezeu. Prin valoarea jertfei
făcute pentru ei, ei sunt valoroși în ochii Domnului. Datorită neprihănirii socotite
a lui Hristos, ei sunt considerați prețioși. Pentru Hristos îi iartă Domnul pe cei ce
se tem de El. El nu vede în ei răutatea păcătosului. El recunoaște în ei
asemănarea cu Fiul Său, în care ei cred.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina
lumii, pagina 667)
• În numele Domnului Isus Hristos avem intrare slobodă la Tatăl. Oricând, cu siguranță.
Să ne prindem de această făgăduință și să ne bizuim pe ea rugăciunile și întreaga
noastră existență de copii lui lui Dumnezeu! Amin!
256
* * * *
Page
RUGĂCIUNEA PENTRU PRIMIREA DUHULUI SFÂNT

• „. . . glasul Lui!” Unul dintre cele mai cunoscute și mai frumoase texte din Sfânta
Scriptură, text/făgăduință, este cel din Apocalipsa 3,20: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă
aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”
• Observați că Isus face două lucruri: El bate la ușă și vorbește, apelează: „Eu stau la ușă și
bat”, „dacă aude cineva glasul Meu”. Deci bat (la ușă) și chem. Isus bate și strigă. Se
poate auzi ciocănirea la ușă și se poate auzi glasul Lui. Un dublu apel, pentru claritate,
pentru siguranță. Și aici e dată o condiție: „Dacă . . .”. Condiția nu înseamnă forță, ci
înseamnă libertate de alegere. Omul dinăuntru poate deschide ușa, sau poate refuza să
facă lucrul acesta. Nu este suficient a auzi glasul Lui, ci trebuie și să se deschidă ușa,
trebuie acționat ca urmare a auzirii glasului Său.
„Martorul Adevărat zice: ,Iată, Eu stau la ușă și bat’ (Apoc 3,20). Fiecare
avertizare, mustrare și apel din Cuvântul lui Dumnezeu sau prin solii Săi este o
bătaie la ușa inimii. Este glasul lui Isus solicitând intrare. Cu orice bătaie
nebăgată în seamă, înclinația de a deschide devine mai slabă. Impresiile Duhului
Sfânt, dacă sunt desconsiderate astăzi, nu vor mai fi la fel de puternice mâine.
Inima devine mai puțin impresionabilă și cade într-o inconștiență periculoasă cu
privire la scurtimea vieții și la marea veșnicie dincolo de ea. Condamnarea
noastră la judecată nu va rezulta din faptul că am fost greșiți, ci din faptul că am
neglijat ocazii trimise de cer pentru a învăța ce este adevărul.” (The Desire of
Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 489-490)
• Ce nu se spune în acest text, dar aparține la o realitate providențială binecuvântată, este

faptul că Duhul Sfânt e implicat în această acțiune. Un îndemn inspirat și încurajator
este rostit cu puțin înaintea de încheierea Sfintei Scripturi: „Rugați-vă prin Duhul Sfânt”
(Iuda 20). Apostolul Pavel a dat detalii: „Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea
noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi
cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru
că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu” (Rom 8,26.27). De asemenea:
„Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri” (Efes 6,18).
• Duhul Sfânt nu face exact aceeași lucrare pe care o face Hristos înaintea Tatălui, pentru
257
că nu există o dublă mijlocire de felul acesta: „Căci este un singur Dumnezeu și este un
singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni – Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine
Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți” (1 Tim 2,5.6).
Page
• Mijlocirea Duhului Sfânt este de altă natură: El mijlocește nu la Tatăl, ci la inimile
noastre, și nu face o lucrare superficială, ci o face cu multă râvnă, „cu suspine negrăite”.
„Hristos este sursa oricărui impuls corect. El este singurul care poate implanta în
inimă vrăjmășie împotriva păcatului. Orice dorință după adevăr și puritate, orice
convingere despre propria noastră păcătoșenie, este o dovadă că Duhul Sfânt Se
mișcă asupra inimilor noastre” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 26).
• Fără lucrarea Duhului Sfânt, noi nu știm ce este păcatul, nu știm că suntem păcătoși, nu
avem nicio mustrare de cuget, nicio înclinație către regret și pocăință. Toate acestea vin
prin impulsurile Sale asupra inimilor noastre. El e trimisul Cerului care ne învață să ne
rugăm, dar nu numai în sensul modului de formulare a rugăciunilor, ci ne arată care sunt
nevoile noastre, cu ce să venim înaintea lui Dumnezeu. Concomitent, El ne învață și cum
să ne exprimăm în rugăciune.
• O rugăciune care nu vine la îndemnul și prin lucrarea Duhului Sfânt nu este o rugăciune
biruitoare, ea nu poate ajunge la Dumnezeu, Isus nu poate mijloci pentru ea. E o pură
formalitate seacă, neproductivă. E timp pierdut și motiv de tresăltare în rândurile
demonilor.
• Acest concept e foarte interesant și anume: rugăciunile adevărate izvorăsc din

îndemnurile și călăuzirea Duhului Sfânt și abia atunci ne vom ruga cu succes pentru
orice, inclusiv pentru primirea Duhului Sfânt. Nu e minunat?
- Zaharia 10,1: „Cereți de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate

fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată pentru toată verdeața de pe câmp.”
- Luca 11,13: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu
cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”
- 24,49: „Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu, dar rămâneți în cetate
până veți fi îmbrăcați cu putere de sus.”
- Fapte 1,13.14: „Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei.
Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov fiul lui Alfeu,
Simon Zilotul și Iuda, fiul lui Iacov. Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în
cereri, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui.”
- Fapte 2,1-4: „În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din
cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște
258
limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare
dintre ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după
cum le da Duhul să vorbească.”
Page
(03) Nu așa
• Există momente de căință, când trebuie să mărturisim înaintea lui Dumnezeu nevoia
noastră de milă, de iertare, de schimbare. Dar nu trebuie să fie întotdeauna o
atmosferă de jale, cu toată păcătoșenia noastră și nevoia de har. Așa cum zicea un
prezbiter în urmă cu decenii: „Noi nu trebuie să venim la adunare numai ca să ne
văicărim: ,Suntem răi, suntem nevrednici, suntem nelegiuiți!’” Cu ce impresie pleacă
acasă vizitatorii? Cu convingerea că i-au întâlnit pe cei mai amărâți oameni din lume?
Ce motivare ar avea ei să se alăture unor oameni atât de mizerabili?
• Rugăciunile noastre trebuie să exale și bucurie. Mărturisire, apel pentru har, iertare și
schimbare, dar și multă laudă, multă fericire că suntem copii ai lui Dumnezeu.
Rugăciunile pesimiste nu vor câștiga suflete, ci le vor îndepărta.
• Pentru îmbogățirea rugăciunilor noastre cu idei și cuvinte, e bine să apelăm la Scriptură,

să împrumutăm din ea elemente de compus rugăciunile noastre. Dumnezeu chiar ne
sugerează direcții de urmat în închinarea noastră: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și
întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: ,Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință,
și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre!’” (Osea 14,2). Da, lauda buzelor
noastre!
• Chiar arderile de tot din sistemul ceremonial erau încărcate cu entuziasm și rostire de
laude. Iată experiența lui Iuda sub Iosafat, când țara urma să fie invadată de o mare
coaliție păgână. Disperați, ei au strigat către Dumnezeu, care, prin profetul Iahaziel, le-a
dat asigurarea că Domnul va lupta pentru ei, iar ei doar să înainteze și să vadă biruința
Domnului. Atunci ei au izbucnit în salve de bucurie și recunoștință (vezi 2 Cronici 20,1-
30).
• Ni se spune că poporul a acceptat solia cerului și a crezut-o din toată inima,

manifestându-și încrederea în Providență prin muzică de proslăvire: „Apoi, în învoire cu
poporul, a numit (împăratul Iosafat) niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte și
mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: ,Lăudați pe Domnul, căci îndurarea
Lui ține în veac!’” (Versetul 21). A fost victoria Domnului, observată de poporul Său cu
259
sentimente de ușurare: „În clipa când au început cântările și laudele, Domnul a pus o
pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din Muntele Seir, care
veniseră împotriva lui Iuda. Și au fost bătuți” (versetul 22).
Page
• Când a început muzica, Domnul a avut grijă ca vrăjmașii să se nimicească unii pe alții.
S-a început cu laudă și s-a continuat așa. Și inimile noastre trebuie să clocotească de
bucuria mântuirii, care să curgă în cântări de laudă: „Prin El (Hristos) să aducem
totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele
Lui” (Evr 13,15).
• Dacă ne lipsește inspirația pentru rugăciune, o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „Veniți
să cântăm cu veselie Domnului, și să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!” (Ps 95,1.2).
Sau: „Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu
bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui!” (100,1.2)
• Muzica trebuie să fie rugăciune, rugăciunea să fie muzică de laudă. Avem motive, mii de
motive, să fim bucuroși și să-L lăudăm pe Cel Preaînalt:
„Toți au încercări, dureri greu de suportat, ispite greu de învins. Nu povestiți

necazurile voastre semenilor voștri muritori, ci aduceți totul înainte lui
Dumnezeu prin rugăciune. Faceți o regulă din a nu rosti niciodată un cuvânt de
îndoială sau descurajare. Puteți face mult pentru înseninarea veții altora și
întărirea eforturilor lor prin cuvinte de nădejde și bucurie sfântă” (Steps to
Christ/Calea către Hristos paginile 119-120).
• Iată elementul sugerat de Cuvântul lui Dumnezeu care să nu lipsească niciodată din
rugăciunile noastre: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și tot ce este în mine să
binecuvânteze numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și nu uita
niciuna din binefacerile Lui!” (Ps 103,1.2)

66,18).

260
Page

(Luca 18,1).

(16,23).
Ioan 5,14).

261
Page
fost inclus articolul Asking God for 100 Dollars/Cerându-I lui Dumnezeu 100 de dolari, de
Andrew McChesney, în care e relatată următoarea experiență:
„Înainte de a pleca de acasă în Salem, un oraș în statul american Oregon, Roman

Cardwell, un student la colegiu, în vârstă de 18 ani, a rostit o rugăciune simplă:
,Doamne, dacă îmi dai 100 de dolari, voi face cumpărături pentru cei fără adăpost’, s-a
rugat el. Student la sudură cu program întreg, Roman nu avea mulți bani ai lui. N-a spus
la nimeni despre rugăciunea lui de dimineață.”
„Mai târziu în cursul zilei, a mers cu mașina la un supermarket, a pus mâna pe un

cărucior de târguieli gol și a început să-l împingă printre rafturi. Găsind o pungă de
bagels (un fel de cornuri), a pus-o în cărucior. După aceea, a luat o cutie de cremă de
brânză de folosit cu bagels. Apoi s-a uitat în jos. Nu-i venea să-și creadă ochilor. În
cărucior se afla o bancnotă de 100 de dolari nou-nouță. A clipit și a apucat banii.
Cuvântul ,Benny’ era scris de-a curmezișul.”
„,Benny’ e un fel de celebritate în Salem. Ani de zile, cineva cu numele ,Benny’ s-a dus
în magazine locale și a strecurat bancnote de 100 de dolari în cărucioare de cumpărături
sau genți, sau a plasat banii în spatele bunurilor de pe rafturi. Binefăcătorul necunoscut
scrie întotdeauna numele ,Benny’ pe bani și se crede că ,Benny’ a distribuit 50.000 de
dolari.”
„Imediat ce a ieșit din supermarket, Roman l-a sunat pe tatăl lui ca să-i spună despre
rugăciunea lui secretă și despre răspunsul neașteptat. ,De ce au cei fără adăpost mai
multă nevoie?’, a întrebat Roman. ,Acum vreau să mă duc să cumpăr pentru ei.’”
„Tatăl lui, Dale Cardwell, nu putea fi mai fericit. El este pastor la Inside Out
Ministries/Lucrare internă externă, o biserică adventistă de ziua a șaptea în Salem care
are mai mulți membri fără adăpost decât din cei care au case. ,Vedem minuni în fiecare
zi când lucrăm pentru bande, oameni fără adăpost și disperați’, a zis el într-un interviu.”
„El are multe întrebări pe care I le-ar pune lui Dumnezeu cu privire la răspunsul
remarcabil la rugăciunea fiului său: Cine a pus banii în cărucior? De ce a fost ales
căruciorul lui Roman? I-a spus Dumnezeu lui ,Benny’ despre rugăciune? Dar dacă
Roman ar fi cerut 1.000 de dolari? Dar dacă noi toți I-am adresa lui Dumnezeu cereri
neegoiste?”
262
„Iacov 4,2.3 zice: ,Nu aveți pentru că nu cereți. Sau cereți și nu căpătați pentru că cereți
rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre.’”
Page
(06) Rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt

• Duhul Sfânt este un Membru etern al Sfintei Treimi, având toate atributele unei
Persoane divine: atotștiința, atotputernicia, omniprezența, capacitatea creatoare,
cunoașterea și vestirea viitorului. Împreună cu Dumnezeu-Tatăl și cu Dumnezeu-Fiul,
Duhul Sfânt a participat la crearea lumii noastre și absolut sigur la orice altă creațiune
din cursul eternității. De asemenea, împreună cu Dumnezeu-Tatăl și cu Dumnezeu-Fiul,
El a participat la realizarea întrupării Cuvântului și la învierea Sa din morți a treia zi după
răstignire.
• Petru și-a început prima epistolă referindu-se, printre altele la „sfințirea lucrată de
Duhul” (1 Pet 1,2). Poate și de aceea este numit „Duhul Sfânt”. E importantă aceasta
lucrare? Iată ce zice Biblia: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va
vedea pe Domnul” (Evr 12,14). Fără sfințire nimeni nu-L va vedea pe Domnul. Numai
sfinți vor intra în împărăția lui Dumnezeu, pentru că ei sunt poporul lui Dumnezeu: „Aici
este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apoc
14,12).
• Ultimul atac al Satanei după învierea nelegiuiților va fi împotriva acestor sfinți: „Și ei s-au
suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer
s-a pogorât un foc, care i-a mistuit” (20,9).
• În timpurile vechi, Duhul Sfânt a fost la lucru în viețile oamenilor. El i-a luat în stăpânire
în mod ocazional pe unii servi ai lui Dumnezeu pentru lucrarea lor: „Duhul Domnului a
venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul și Manase, a trecut la Mițpe în Galaad și din
Mițpe din Galaad a pornit împotriva fiilor lui Amon” (Jud 11,29). Duhul Sfânt l-a inspirat,
l-a cîrmuit, l-a întărit pentru lupta împotriva vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu.
• La fel cu Samson: „Copilul a crescut și Domnul l-a binecuvântat. Și Duhul Domnului a

început să-l miște la Mahane-Dan, între Țorea și Eștaol” (13,24.25). „Duhul Domnului a
venit peste Samson și, fără să aibă ceva în mână, Samson l-a sfâșiat pe leu cum se sfâșie
un ied” (14,6). „Când a ajuns la Lehi, filistenii au început să strige de bucurie înaintea lui.
Atunci Duhul Domnului a venit peste el. Funiile pe care le avea la brațe s-au făcut ca
niște fire de in ars în foc și legăturile i-au căzut de pe mâini” (15,14).
• Iată experiența chemării lui David: „Samuel a luat cornul cu untdelemn și l-a uns în
mijlocul fraților lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea și în
cele următoare” (1 Sam 16,13). Într-o anumită măsură, chiar Saul, fiul lui Chiș, primul
împărat al lui Israel, a fost condus de Duhul Sfânt: „De îndată ce Saul a întors spatele ca
să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă . . . . Când au ajuns la Ghibea
(Saul și sluga lui), iată că i-a ieșit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a
venit peste el și el a proorocit în mijlocul lor” (10,9.10).
263
• La fel când a avut prima lui bătălie, aceea împotriva amoniților: „Saul tocmai se întorcea
Page
de la câmp, în urma boilor, și a întrebat: ,Ce are poporul de plânge?’ I-au istorisit ce
spuseseră cei din Iabeș. Cum a auzit Saul aceste lucruri, Duhul lui Dumnezeu a venit
peste el și s-a mâniat foarte tare . . .” (11,5.6). Împuternicit de Duhul lui Dumnezeu a
obținut Saul o biruință răsunătoare împotriva amoniților.
• Totuși, când a apostaziat, Saul nu a mai fost același. Când a fost chemat, „Dumnezeu i-a
dat o altă inimă”, dar și după ce s-a dovedit neascultător de Dumnezeu și a fost lepădat
a primit „o altă inimă”, inimă rea, răzvrătită, persecutoare, ucigașă, sinucigașă. Cum a
ajuns așa? Iată cum: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh
rău care venea de la Domnul” (16,14).
• Duhul Sfânt Se poate retrage de la oameni, poate chiar să le devină ostil: „Dar ei (copiii
lui Israel) au fost neascultători și L-au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li S-a făcut
vrăjmaș și a luptat împotriva lor” (Isa 63,10). Această luptă se face prin retragerea Sa de
la oameni, ca de la Saul, și atunci diavolul are mână liberă să lucreze asupra lor și prin ei.
• Spre încheierea activității Sale mesianice, Domnul nostru Isus Hristos i-a mângâiat pe
ucenicii Lui cu astfel de făgăduințe prețioase:
- „Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac
și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L
cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani,
Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14,16-18).
- „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, vă va
învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (versetul 26).
- „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului,
care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (15,26).
- „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul;

căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile
viitoare” (16,13).
- „Ci voi veți primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori
în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1,8).
• În lucrarea de răspândire a adevărului mântuitor, Dumnezeu Se folosește de oameni, pe

care-i conduce Duhul Sfânt:
„Niciun adevăr nu e prezentat mai clar în Biblie decât că Dumnezeu, prin Duhul
Său cel Sfânt, îi conduce în mod special pe slujitorii Săi de pe pământ în marile
mișcări pentru ducerea mai departe a lucrării de mântuire. Oamenii sunt
264
instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiți de El ca să aducă la îndeplinire

planurile Sale de har și îndurare.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor,
pagina 343)
Page
• Nu trebuie uitat nici faptul că fără Duhul Sfânt al lui Dumnezeu noi nu am avea Biblia.
De ce? Pentru că El este adevăratul Autor al ei: „Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin
voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Pet 1,21).
Tot Duhul Sfânt este la lucru când Îl chemăm ca să ne dea înțelepciune pentru studierea
Sfintei Scripturi. Aceasta pentru că nimeni nu o cunoaște mai bine decât Cel ce a
inspirat-o.
• Împăratul David era conștient de participarea Duhului Sfânt la producerea scrierilor

inspirate: „Duhul Domnului vorbește prin mine și cuvântul Lui este pe limba mea” (2
Sam 23,2).
• Despre toți proorocii se spune astfel: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă
era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor
stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui
Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau
să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei
aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit evanghelia, prin
Duhul Sfânt trimis din cer, și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Pet 1,10-12).
• Duhul Sfânt li se adresează și credincioșilor din era nou-testamentală cu aceeași

intensitate ca și credincioșilor din vechime: „Cine are urechi, să asculte de zice bisericilor
Duhul” (Apoc 1,7.11.17.29; 3,6.13.22).
• Duhul Sfânt acționează în trei moduri asupra ființelor omenești:
(01) Lupta de a-i câștiga pentru Dumnezeu: „Atunci Domnul a zis: ,Duhul Meu nu va
rămâne (la nota de subsol: ,nu Se va lupta sau nu va stăpâni’) pururea în om, căci și omul
nu este decât carne păcătoasă; totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani’” (Gen
6.3). Observați această precizare: „Nu va rămâne pururi în om”, și este amintită
perioada de 120 de ani, timpul dinainte de potop, când Noe a invitat lumea la pocăință.
Era un timp de har.
Pentru omenirea de atunci încoace există, de asemenea, un timp de har, timp limitat pe
care-l știe numai Dumnezeu. După terminarea acestui timp, Duhul Sfânt îi va părăsi pe
cei nepocăiți. Dar nu așa cu ucenicii Domnului; potrivit cu făgăduința Mântuitorului din
Ioan 14,16, cu ei Duhul Sfânt va rămâne „în veac”. Este vorba despre cei pe care Duhul
Sfânt i-a convins de păcat și i-a salvat. El are această funcție de a-i convinge pe oameni
de păcat: „Și, când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul,
neprihănirea și judecata” (16,8).
265
(02) Producerea experienței nașterii din nou, de care au parte aceia care au cedat în
lupta Duhului Sfânt de a-i câștiga pentru cer: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se
naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (3,5).
Page
Aceasta este „arvuna Duhului Sfânt”: „. . . ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese
făgăduit și care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați
de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efes 1,13.14). Rețineți: „câștigați de Dumnezeu”.
Cum? Prin Duhul Sfânt!
(03) Plinătatea Duhului, o experiență de maturitate a copiilor lui Dumnezeu: „Nu vă

îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh” (5,18).
• În procesul acesta spiritual al maturizării, creștinii se lasă cârmuiți de Duhul lui

Dumnezeu, pentru a fi biruitori în lupta credinței și a crește în har: „Zic dar: umblați
cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești. Căci firea pământească
poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva firii pământești; sunt lucruri protivnice
unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Gal 5,16.17).
• Această lucrare a Duhului Sfânt, de protejare împotriva firii pământești, conduce la

formarea caracterului creștin, singurul bun pe care-l luăm cu noi de aici în împărăția lui
Dumnezeu. Acest caracter este reprezentat în mod plastic prin „roada Duhului Sfânt”;
se zice „roadă” și nu „roade”, pentru că virtuțile componente formează un tot unitar, ca
boabele de struguri dintr-un ciorchine. Aceste virtuți din roada Duhului sunt foarte bine
cunoscute: „drgostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal 5,22.23).
• Caracterul creștin apt pentru cer conține toate aceste virtuți, absolut toate, altfel
individul este pierdut. Dar nu așa cu ceea ce Biblia numește darurile Duhului Sfânt: „În
ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință. . . . Sunt
felurite daruri, dar este același Duh, sunt felurite slujbe, dar este același Domn, sunt
felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă
arătarea Duhului spe folosul altora” (1 Cor 12,1.4-7).
• Și urmează enumerarea a nouă daruri duhovnicești sau daruri ale Duhului Sfânt:
înțelepciunea, cunoștința, credința, darul tămăduirilor, puterea de a face minuni,
proorocia, deosebirea duhurilor, felurite limbi, tălmăcirea limbilor (vezi versetele 8-10).
Și se încheie așa: „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în
parte cum voiește” (versetul 11). Dacă El dă înseamnă că el „voiește”, este vorba despre
decizia suverană a Duhului Sfânt.
• Nu există creștin adevărat care să nu posede cel puțin unul dintre darurile Duhului Sfânt,
dar nimeni nu le posedă pe toate. Așa zice apostolul Pavel mai departe, prin întrebări:
„Oare toți sunt apostoli? Toți sunt prooroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de
minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?”
(Versetele 29 și 30). Forma întrebărilor în greacă este de așa fel încât răspunsul căutat
266
este neapărat și în mod inevitabil negativ.

Page
• Roada Duhului înseamnă caracter creștin și prezența lui integrală în persoana și viața
individului este indispensabilă pentru moștenirea vieții veșnice. Nu așa cu darurile
Duhului, care sunt distribuite de El așa cum dorește și care sunt înzestrări pentru servicii,
sunt lucrări: „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (versetul 7). Așa a
zis și apostolul Petru: „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare
dintre voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Pet 4,10). Darurile sunt
date pentru a sluji altora.
• De fapt, atât roada Duhului, cât și darurile Duhului, conduc la metamorfoza spirituală a
credincioșilor pentru refacerea chipului divin în el: „Căci Domnul este Duhul și unde este
Duhul Domnului acolo este slobozenia. Noi toți privim cu fața descoperită ca într-o
oglindă slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului” (2 Cor 3,17.18).
• Cunoaștem noțiunile biblice de ploaie timpurie și ploaie târzie. Se refereau în primul

rând la lucrările agricole din Palestina, ploaia timpurie venind după semănatul grâului
toamna, iar cea târzie aproape de maturizarea lui pentru seceriș la sfârșitul primăverii.
Iată cum aplică Spiritul Profetic aceste noțiuni la istoria creștinismului:
„Revărsarea Duhului în zilele apostolilor a fost începutul ploii timpurii și

rezultatul a fost glorios. Până la sfârșitul timpului prezența Duhului urmează să
rămână cu biserica adevărată. Însă, aproape de încheierea secerișului
pământului, o dăruire specială de har spiritual este făgăduită, ca să pregătească
biserica pentru venirea Fiului omului. Această revărsare a Duhului este
asemănată cu căderea ploii târzii, și pentru această putere suplimentară creștinii
trebuie să-și trimită cererile către Domnul secerișului ,în timpul ploii târzii’. Ca
răspuns, ,Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată.’ ,El vă va da
ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie și târzie’ (Zaharia 10,1; Ioel 2,23).”
(The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, paginile 54-55)
• Isus ne-a asigurat că primirea Duhului Sfânt este condiționată de dorința credincioșilor,
de cererea lor: „Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu
cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11,13).
Serva Domnului a dezvoltat ideea aceasta:
- „Toți cei ce mărturisesc numele lui Hristos trebuie să aștepte, să vegheze și să

se roage cu o inimă. Toate neînțelegerile trebuie înlăturate și unire și iubire
gingașă unul pentru altul să penetreze totul. Atunci rugăciunile noastre se pot
înălța împreună către Tatăl nostru ceresc cu credință puternică, stăruitoare.
Atunci putem aștepta cu răbdare și nădejde împlinirea făgăduinței. Răspunsul
poate să vină cu viteză bruscă și putere copleșitoare, sau poate fi amânat zile sau
267
săptămâni și credința noastră să fie încercată. Însă Dumnezeu știe cum și când
să răspundă la rugăciunea noastră. Partea noastră din lucrare este să stabilim
legătura noastră cu canalul divin. Dumnezeu răspunde de partea Sa în lucrare.
Page
Cel ce a făgăduit este credincios.” (The Story of Redemption/Istoria mântuirii,
paginile 246-247)
- „Marea și importanta problemă în dreptul nostru este să fim cu o inimă și un

gând, renunțând la orice invidie sau răutate și, ca rugători smeriți, să veghem și
să așteptăm. Isus, Reprezentantul și Conducătorul nostru, este gata să facă
pentru noi ce a făcut pentru cei care se rugau și vegheau în Ziua Cincizecimii”
(ibid., pagina 247).
• Cât interes există în rândurile nostre pentru revărsarea Duhului Sfânt sub forma ploii
târzii pentru încheierea lucrării?
• Zic așa din două motive: (01) pentru că prea puțin auzim predicându-se despre Duhul
Sfânt și mai ales despre ploaia târzie; (02) pentru că Satana urăște lucrarea lui
Dumnezeu și face tot ce poate pentru zădărnicirea sau măcar pentru îngreunarea ei.
• Mă voi referi în continuare la punctul al doilea și anume: pentru a stinge orice interes
pentru ploaia târzie și încheierea lucrării advente, Satana a venit acum cu o învățătură
falsă despre Duhul Sfânt, și această învățătură a zăpăcit multe minți, producând chiar
controverse dușmănoase. Interpretându-se în mod eronat ideea că există un singur
Dumnezeu, s-a lovit mai întâi în doctrina despre Duhul Sfânt, susținându-se o veche
erezie cum că Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi o Persoană, ba chiar că El nici nu
ar exista, fiind doar un fel de radiație de la Tatăl.
• Nu e loc aici pentru a dovedi pe bază de texte biblice și rațiune sănătoasă că Duhul Sfânt
este Cineva și nu ceva, că este o Persoană și nu o energie fizică, ba chiar că El este
Dumnezeu. Ajunge să arătăm că, potrivit cu cuvintele Mântuitorului, El ne învață toate
lucrurile (vezi Ioan 14,26), ne conduce în tot adevărul și ne descoperă lucruri viitoare
(vezi capitolul 16,13). Cum poate cineva să ne învețe pe noi, persoane umane, dacă El,
învățătorul, nu este deloc o Persoană, ci o energie? Și cum ne poate descoperi lucruri
viitoare fără să fie Dumnezeu?
• Indirect este atacat și adevărul despre dumnezeirea Mântuitorului, pentru că, dacă
trebuie să fie un singur Ins în Dumnezeire, atunci nici Isus nu are ce căuta acolo, pentru
că atunci ar fi doi. Eroarea este că unitatea Dumnezeirii este văzută greșit: un singur
Dumnezeu nu înseamnă un singur Ins, o singură Persoană, ci Dumnezeirea este un grup
etern, existând și activând într-o armonie absolută. Soțul și soția pot fi „un singur trup”
(Mat 19,6), ucenicii, oricât de mulți ar fi ei, pot fi una (vezi Ioan 17,11.21.23), și trei
Persoane divine nu pot fi una?
• Înlăturarea Duhului Sfânt din ecuație în credința și activitatea Bisericii Adventiste de Ziua
268
a Șaptea înseamnă faliment, și acolo vrea Satana să ne conducă. Văzând nevoia

imperioasă de ploaie târzie pentru încheierea lucrării și grăbirea revenirii Domnului Isus
Page
Hristos, el a născocit ideea că, de fapt, Duhul Sfânt nici nu există, așa că toată discuția
despre ploaia târzie este un nonsens. Nici nu e de mirare că el e atât de furios și de
implicat în această rătăcire, pentru că este dușmanul înfocat al lucrării lui Dumnezeu.
Dar noi nu tebuie să ne lăsăm înșelați de el, ci să intensificăm interesul pentru primirea
ploii târzii.
• Atenție la aceste întrebări sfredelitoare și la sfaturile inspirate care le însoțesc:
„Dacă acesta este mijlocul prin care urmează să primim putere, de ce nu

flămânzim și nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vorbim despre el, nu ne
rugăm pentru el și nu predicăm despre el? Domnul este mai dispus să dea Duhul
Sfânt acelora care-I slujesc decât sunt părinții să le dea daruri bune copiilor lor.
Pentru botezul zilnic al Duhului, fiecare lucrător trebuie să-și aducă cererea în
fața lui Dumnezeu. Grupuri de lucrători creștini trebuie să se adune ca să ceară
ajutor special, înțelepciune cerească, ca să știe cum să plănuiască și cum să
înfăptuiască în mod înțelept. Ei trebuie să se roage mai ales ca Dumnezeu să-i
boteze pe trimișii Săi aleși pentru câmpuri misionare cu o măsură bogată din
Duhul Său. Prezența Duhului cu lucrătorii lui Dumnezeu va da vestirii adevărului
o putere pe care nici toată cinstea și slava lumii n-ar putea-o da.” (The Acts of
the Apostles/Faptele apostolilor, paginile 50-51)
• Putere extraordinară! Nu pentru slavă proprie, ci pentru slava lui Dumnezeu și salvarea
păcătoșilor. Încheierea lucrării, ca și în trecut lansarea și continuarea ei prin secole, este
opera lui Dumnezeu. Este răspunderea Sa. Numai El o poate face. Să ne rugăm
stăruitor și cu credință pentru aceasta! Amin!
* * * *
269
Page

Studii Biblice Pentru Ore de Rugăciune: de Pastorul Ştefan Radu Doctor În Teologie Practică (Doctor of Ministry) 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii Biblice Pentru Ore de Rugăciune: de Pastorul Ştefan Radu Doctor În Teologie Practică (Doctor of Ministry) 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDII BIBLICE

DE PASTORUL ŞTEFAN RADU

(01) Rugăciunea lui Iacov ......................................................................... pagina 3

(02) Rugăciunile lui Moise ........................................................................ ” 17

(03) Rugăciunea lui Solomon ................................................................... ” 30

(04) Rugăciunea lui Iosafat (2 Cron 20,6-12) ............................................ ” 42

(05) Rugăciunea lui Ezechia ...................................................................... ” 55

(06) Rugăciunile proorocului Ilie Tișbitul ................................................. ” 69

(07) Rugăciunea captivilor întorși din Babilon la Ierusalim (Neem 9,5-37) ” 82

(08) O rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare și își

(09) Rugăciunile proorocului Daniel ........................................................ ” 112

(10) Rugăciunea proorocului Habacuc (Hab 3,2-19)................................. ” 124

(11) Rugăciunea fariseului și cea a vameșului (Luca 18,9-14) .................. ” 137

(12) Rugăciunea domnească (Mat 6,9-13; Luca 11,2-4) ........................... ” 149

(13) Rugăciunea în viața Domnului Isus Hristos ...................................... ” 161

(15) Rugăciunea celui ce leapădă legea Domnului .................................. ” 189

(16) Izgonirea demonilor numai prin post și rugăciune ........................... ” 200

(17) Postul și rugăciunea ........................................................................... ” 213

(18) Vegherea și rugăciunea .................................................................... ” 228

(19) Rugăciunea numai în numele Domnului Isus Hristos ....................... ” 243

(20) Rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt ...................................... ” 257

(01) Conversație cu Atotputernicul

• „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,

• Nu am trimis acest mesaj la nimeni și nu am de gând să o fac, pentru că afirmațiile pe

• Ar mai fi un punct: „. . . când vede că o trăiești, el fuge.” Nu chiar așa de ușor, ci

- „Exemplul lui Hristos ne arată că singura noastră nădejde de biruință este

• Să nu uităm rugăciunea pe care ne-a sugerat-o Mântuitorul: „. . . ci izbăvește-ne de Cel

cum arată următoarele două texte (și altele):

• Noi nu vorbim singuri cu Dumnezeu, ci Sfânta Treime este împreună implicată în

(02) Texte biblice despre rugăciune

niciun caz de a critica vreo rugăciune, ci de a evita formulări nepotrivite și a îmbunătăți

modul de adresare înaintea lui Dumnezeu.

• Rugăciunea devine în felul acesta o bolborosire și Isus a avertizat împotriva unei

• Ce facem când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea? Ne supărăm, ne revoltăm, încetăm

• Inspirația a descris simțământul acela așa:

- „Dintr-o dată întunericul s-a ridicat de la cruce și în tonuri clare, ca de trâmbiță,

- „În toiul întunericului groaznic, în aparență părăsit de Dumnezeu, Hristos

(04) Șapte condiții fundamentale

I. Să simțim nevoia de ajutor:

- „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!” (Mat 8,2)

- „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (Luca 18,38)

II. Să nu cugetăm lucruri nelegiuite:

III. Să ne rugăm cu credință:

IV. Să-i iertăm pe semenii noștri:

- „Stăruiți în rugăciune” (Rom 12,12).

VI. Să ne rugăm în numele Domnului Isus:

- „. . . v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să rămână, pentru ca

VII. Să acceptăm ca voia lui Dumnezeu să se facă:

(05) „Tu asculți rugăciunea” (Ps 65,2)

• O minune este un fapt supranatural, făcut de o Ființă supranaturală, adică de

• Este o minune și faptul că noi, străini de America, am fost favorizați de Dumnezeu cu o

(06) Rugăciunea lui Iacov

murit, astfel încât Iacov nu a mai văzut-o niciodată.

• Ceea ce însemna: nu am nicio pretenție, am de toate, o gospodărie suficientă, bogată.

• Iacov se aștepta acum la un dezastru, la exterminarea lui și a familiei lui. Ce să facă? A

(01) Recunoașterea nimicniciei personale, în comparație cu darurile enorme primite de

• De ce această schimbare? Schimbatul Iacov l-a întâlnit pe schimbatul (măcar pentru

• Noaptea rugăciunii disperate și a luptei lui Iacov cu Dumnezeu are semnificație

• Profetesa se referă în următoarele rânduri la lupta sufletească a credincioșilor în timpul

strâmtorării lui Iacov:

• Binecuvântarea va fi de data aceasta răscumpărarea de pe pământ pentru moștenirea

(01) Conversație cu Atotputernicul

• „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,