PETRU VINDECĂ UN OLOG ȘI PROPOVĂDUIEȘTE MULȚIMII

EVANGHELIA – CAPITOLUL 3

Cartea Faptele Apostolilor conține în exclusivitate 6 cuvântări ale Sfântului Apostol

Petru care nu sunt transmise chiar în extensiunea și cu termenii în care au fost rostite, Sfântul
Luca oferindu-ne doar un rezumat al lor1. Cea de a doua mare cuvântare a Sfântului Apostol
Petru a fost rostită de față cu mulțimea ce luase parte la videcarea ologului cerșetor în
pridvorul lui Solomon, un portic cu coloane, care se extindea de-a lungul extremității
orientale a esplanadei templului. În timp ce prima cuvântare, așezată la începutul cărții,
conținea programul de evanghelizare universală, cuvântarea de la templu marchează
începutul misiunii Apostolilor printre iudeii din Ierusalim. Acestora le este adresată, de fapt,
această alocuțiune2.
Din punct de vedere al conținutului său, capitolul 3 al Faptelor Apostolilor se împarte
în două mari subteme: vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă de către Petru și Ioan și
cuvântul Sfântului Petru adresat mulțimii care îi urma în urma minunii, în care face o trecere
sumară prin întreaga istorie a mântuirii aducând în centrul atenției pe Mântuitorul Iisus
Hristos ca Fiu al Dumnezeu, același Dumnezeu pe care îl aveau și patriarhii Vechiului
Testament.
Cuvântarea Sfântului Petru este strâns legată și de contextul care urmează:
întemnițarea Apostolilor ca consecință a minunii săvârșite. Cuvântarea, așadar, precedă
începutul ostilităților din partea autorităților religioase ebraice. Propovăduirea de la
Cincizecime a fost acceptată cu credință și a fost urmată de constituirea primei comunități
iudeo-creștine; aici însă, propovăduirea a dat naștere unor reacții negative din partea
conducerii religioase iudaice3.
Din punct de vedere al planului cuvântării, aceasta se împarte în trei părți: 1.
Apostolul ia ca punct de plecare mirarea iudeilor, provocată de minunea săvârșită și arată că
n-au săvârșit-o prin puterea lor, ci prin puterea lui Iisus, pe care ei l-au dat morții, dar
Dumnezeu l-a înviat(v.12-14); 2. Iudeii au lucrat din neștiință, neînțelegând că – după planul
lui Dumnezeu – Mesia trebuia să pătimească (v. 17-18); 3. Petru îi îndeamnă la pocăință,
pentru ca să ajungă la mântuirea vestită prin prooroci. Fiilor legământului le-a fost trimis mai
întâi pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-i binecuvinteze (v. 19-26)4.
În rândurile următoare voi expune versetele cele mai reprezentative ale capitolului,
precum și gândurile diveriților exegeți cu privire la acestea:

1
Pr.Prof.Dr. Dumitru BELU, Predica Sfântului Apostol Petru, în revista „Mitropolia Ardealului”, ANUL XII, nr. 1-
3/1967, p. 135
2
Lect.Dr. Constantin PREDA, Propovăduirea Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 94
3
Ibidem, pp. 94-95
4
Prot. Aurel RADU, Predica Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în revista „Mitropolia Ardealului”, ANUL XII, nr. 10-
12/1967, p. 808
  „Petru și Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea” (v.1)
Sfântul Teofilact al Bulgariei subliniază deplina unitatea dintre cei doi apostoli,
arătând că Petru îi face semn la Cina cea de Taină(Ioan 13, 23-24), merg împreună la
mormânt (Ioan 20, 3-4) și tot Petru întreabă pe Domnul despre el: Doamne, dar cu acesta ce
va fi?! (Ioan 21, 21). – Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură
de Aur și ale altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia, București, p. 51
Urcarea la templu a celor doi pentru rugăciunea din ceasul al nouălea poate fi socotită pe
bună dreptate o puternică mărturie despre săvârșirea Vecerniei.

 „Iar Petru a zis: Argint și aur nu am; dar ce am, accea îți dau: În numele lui Iisus
Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” (v.6)
Importanța milosteniei o deslușește în acest verset Sfântul Ioan Hrisostom spunând că
Petru nu face asemenea nouă ca atunci când iese un cerșetor în cale să zicem că nu avem la
noi, ci spune că nu are deloc, dar nu îl trece cu vederea cum avem mereu tendința, ci îi spune
că ceea ce are, aceea îi dă. Probabil că, Sfântul Apostol Petru, îi spune că îi oferă ceea ce are
el cea mai mare nevoie, nu bani, care sunt pierzători de suflet, ci sănătate trupească prin
vindecare, dar și sufletească prin chemarea la credință. Același lucru îl făcea și Mântuitorul
Iisus Hristos: îi tămăduia de cele mai multe ori numai cu cuvântul, dar și atingându-se de ei,
dacă erau mai slabi în credință, ca nu cumva să se creadă că ceea ce s-a făcut este din
întâmplare. Remarcabilă este tăcerea Sfântului Apostol Ioan, evidențiindu-se, ca și în textul
evanghelic, Sfântul Apostol Petru, ca un purtător de cuvânt al cercului apostolic, care prin
autoritatea vârstei, primea respectul cuvenit. - Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile
Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia,
București, p. 52

 „Și apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat” (v.7)

Acest lucru a făcut arătată învierea, deoarece era chip al Învierii ceea ce se făcuse. Drept
exemplu, Sfântul Teofilact folosește erminia icoanei Învierii Domnului în care Hristos apucă
de mâna dreaptă pe Adam din iad și, împreună cu el, pe tot neamul pentru a-i face părtași
învierii. - Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale
altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia, București, p. 52

 „Și sărind, a stat în picioare și umbla și a intrat cu ei în templu, umblând și sărind și

lăudând pe Dumnezeu” (v. 8)
Inspitindu-se și încercând cu mai multă râvnă dacă s-a îndreptat cu adevărat, ologul dă de
înțeles că în sufletul lui s-ar fi putut sălășlui o fărâmă de îndoială cu privință la cele
întâmplate. Adăugând amănuntul de la versetul 2: olog din pântecele maicii sale, se pare că
din cauza nemișcării îndelungate a picioarelor, noua stare dădea impresia că în loc de a le
mișca, sare cu ele. De asemenea, săritura de care vorbește autorul adeverește minunea, în
sensul că cel vindecat arată celor de față că cele întâmplate sunt adevărate. De remarcat este
că minunea s-a săvârșit în proximitatea templului (Biserică), arătând și încredințând
mulțimile de puterea tămăduitoare și mântuitoare a Bisericii. - Sfântul Teofilact al
Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor părinți la Faptele
Apostolilor, Editura Sophia, București, pp. 52-53

 „Și ținându-se el de Petru și de Ioan, tot poporul, alerga la ei, în pridvorul numit al
lui Solomon” (v.11)
Exegetul subliniază că această ținere după ei se datorează faptului că cel vindecat credea
că va fi sănătos doar atâta vreme cât va însoți pe cei doi și le va urma, mai ales că Petru îl
vindecase luându-l de mână și ridicându-l. - Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile
Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia,
București, p. 51

 „Bărbați israeliți, de ce vă mirați de acest lucru, sau de ce stați cu ochii ațintiți la

noi, ca și cu cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?
(v. 12)
Această adresare constituie începutul predicii Sfântului Apostol Petru care este prilejuită
de atitudinea poporului care s-a adunat uimit de cele întâmplate. Apostolul li se adresează cu
apelativul Bărbați israeliți. Versetul are tonul unui reproș față de ascultători, din cauza
falselor interpretări pe care autorul le atribuie lor, și care ar fi stat la originea uimirii acestora
și a ațintirii privirii asupra Apostolilor: minunea nu se datorează nici puterii lor extraordinare,
nici cucerniciei lor. – Lect. Dr. Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică – structuri
retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2005, p. 99
Petru leapădă slava lor, defăimând slava de la oameni, dar s-au slăvit încă mai mult,
arătând că semnul făcut nu este omenesc, ci dumnezeiesc. - Sfântul Teofilact al Bulgariei,
Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor părinți la Faptele Apostolilor,
Editura Sophia, București, p. 54

 „Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, Dumnezeul părinților noștri a
slăvit pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L-ați predat și L-ați tăgăduit în fața lui Pilat,
care găsise cu cale să-l elibereze. Dar voi v-ați lepădat de Cel sfânt și drept și ați
cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaș. Iar pe Începătorul vieții L-ați omorât” (vv.
13-15)
Sfântul Luca abreviază această evocare a evenimentului capital al mântuirii și afirmă
că Dumnezeul patriarhilor este Cel Care L-a înviat pe Iisus. Este Dumnezeul părinților noștri
Cel Care a săvârșit aceste evenimente: există o continuitate între făgăduințele făcute de
Dumnezeu lu Israel și chipul tainic al Robului lui Dumnezeu descris de cânturile lui Isaia.
Dumnezeul patriarhilor este și Dumnezeul creștinilor, iar în expresia părinții noștri, patriarhii
sunt prezentați ca fiind strămoșii noului popor al lui Dumnezeu.
Lucrarea dumnezeiască a Mântuitorului este prezentată în contrast cu acțiunea
iudeilor. Secvența acțiunii constituie, de fapt, un crescendo dramatic: a preda –a tăgădui – a
se lepăda – a omorî. Din nou, și cu maim ultă tărie decât în prima cuvântare, Sfântul Petru nu
se teme să denunțe un fel de vinovăție colectivă a iudeilor din Ierusalim față de drama
Patimilor lui Hristos. Pentru a-L califica pe Mântuitorul Hristos, Sfântul Luca alege două
titluri: Sfântul și Dreptul, care pun accentul pe nevinovăția(Luca 23,47) și integritatea ca Om
a Mântuitorului Hristos, dar exprimă și realitatea tainică a Persoanei Sale; Iisus este
proclamat Sfântul lui Dumnezeu, în mărturisirea de credință a Sfântului Petru, ceea ce
demonstrează demnitatea și relația personală a lui Iisus cu Dumnezeu-Tatăl. - Lect. Dr.
Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005,
pp. 99-101
Sfântul Petru aduce două învinuiri capitale iudeilor. Cea dintâi este că, Pilat, deși elin,
care nu văzuse nici un semn sau minune a Domnului și nu cunoștea cuvintele proorocilor a
vrut să Îl elibereze, găsindu-L nevinovat, dar ei, cu toate că fuseseră martorii și beneficiarii
acestor minuni nu au primit acestea, ci s-au lepădat de El. A doua învinuire este pentru faptul
că în locul lui Iisus au cerut un tâlhar, iar Pilat care le eliberase tâlharul, mai curând putea să
Îl elibereze și pe Începătorul vieții, dar ei au dezvinovățit pe făcătorul de rele, iar pe Făcătorul
de bine l-au omorât. - Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de
Aur și ale altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia, București, p. 54

 „Deci pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre” (v. 19)

Clasica temă a convertirii este introdusă de un deci conclusiv și de un imperativ
dublu: pocăiți-vă și vă întoarceți. Ambele verbe, folosite fiecare în parte, indică în opera
Sfântului Luca procesul complex de a deveni ucenic. Folosite împreună, ele exprimă nuanțe
diferite, care descriu un proces pentru a deveni ucenical lui Hristos. Verbul metanoein se
referă la pocăință, și deci implică conștientizarea păcatului săvârșit, iar verbul epistrephein
exprimă orientarea existențială către Dumnezeu și Hristos, o adeziune totală, care se traduce
și printr-un comportament moral adecvat. Darul care urmează acestui răspuns pozitiv constă
în participarea la mântuire, pe care Sfântul Luca îl exprimă prin formula iertarea păcatelor.
Convertirea constituie condiția indispensabilă pentru a obține de la Dumnezeu iertarea
păcatelor. Nu mai este menționat botezul în acest context, deoarece cititorul fusese deja
înștiințat în FA 2, 38, iar Luca nu vrea să mai revină asupra acestei teme și în cea de a doua
cuvântare petrină, dar introduce o altă perspectivă: parusia Domnului. - Lect. Dr.
Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005,
pp. 106-108

 „Ca să vină de la fața Domnului vremuri de ușurare” (v. 20)

După ce a exprimat un prim efect al convertirii, adică iertarea păcatelor ca dar dumnezeiesc al
prezentului, autorul sfânt continuă printr-o propoziție finală cu această sintagmă ce se referă
la lumea nouă care va începe cu parusia Domnului, mântuirea finală făgăduită mai întâi cu
Israel și care este încă valabilă dacă el se convertește. Evocarea acestui timp eshatologic de
mângâiere și mântuire se va produce o dată cu venirea finală a Celui Care a fost deja
constituit Mesia prin Înviere (FA 2, 36). Hotărârea iudeilor de a-L respinge prejudiciază
oarecum participarea lor la mântuirea finală. - Lect. Dr. Constantin Preda, Propovăduirea
Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 108
  „Pe Care trebuie să-L primească cerul până la vremile stabilirii din nou a tuturor
celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților Săi prooroci din veac.” (v.
21)
În acest verset, Sfântul Luca lasă să se înțeleagă că întoarcerea finală a lui Hristos- Mesia
nu este apropiată: cerul, de fapt, potrivit planului dumnezeiesc, trebuie să-L primească până
la o anumită vreme. Din perspectiva teologiei lucane, această permanență în cer a lui Hristos-
Mesia nu înseamnă o perioadă de absență și inactivitate. Cerul simbolizează condiția
preaslăvită a Mântuitorului Hristos și rolul Său mântuitor ca Domn: de accea, El, din cer, este
prezent și lucrător aici pe pământ, în Biserica Sa, prin puterea Sfântului Duh și prin
activitatea martorilor care vestesc cuvântul mântuirii. Sfântul Luca asociază această speranță
iudaică a restaurării tuturor lucrurilor cu Parusia Domnului, în baza schemei teologice a
făgăduințelor profetice și a împlinirii lor. - Lect. Dr. Constantin Preda, Propovăduirea
Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, pp. 108-109

 „Moise a zis către părinți: Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre frații voștri
Prooroc ca mine. Pe El să-L ascultați în toate câte va spune. Și tot sufletul care nu va
asculta de Proorocul acela, va fi nimicit din popor” (vv. 22-23)
Referindu-se la împlinirea cuvintelor profetice, Sfântul Luca introduce o citare din
Vechiul Testament, care vorbește despre un profet asemenea lui Moise, un Nou Moise, adică
Iisus. Această citare este alcătuită din două texte veterotestamentare(Deut 18, 15-19 și Lev
23,29) cărora Sfântul Luca le-a adus mici modificări. Folosindu-se de această citare mixtă,
Luca își permite să exploateze ambivalența termenului a ridica pentru a indica Învierea lui
Hristos, Profetul eshatologic, după modelul lui Moise. Cine nu primește mântuirea adusă de
Hristos Înviat, care acum a ajuns la urechile fiecăruia prin activitatea de propovăduire a
martorilor, va fi exclus din poporul lui Dumnezeu și din istoria mântuirii, fiind astfel expus
condamnării definitive. - Lect. Dr. Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică – structuri
retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2005, p. 110
Sfântul Teofilact merge mai departe cu asemănare dintre Moise și Mântuitorul
spunând că: Hristos S-a născut în Bethleem, iar Moise în Egipt, adică amândoi fiind în
pribegie, amândoi erau israeliți, acela din neam preoțesc, Acesta din David prin Fecioara, în
vremea lui Moise prigonea Faraon, iar a Domnului, Irod, prunci de parte bărbătească ucigând
amândoi. - Sfântul Teofilact al Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale
altor părinți la Faptele Apostolilor, Editura Sophia, București, pp. 58-59

 „Voi sunteți fiii proorocilor și ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu

părinții noștri, grăind către Avraam: Și întru seminția ta se vor binecuvânta toate
neamurile pământului. Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi să vă
binecuvinteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutățile sale.” (vv. 25-26)
Aceste versete constituie perorația finală prin care Sfântul Petru îi interpelează în
mod direct pe iudei ca fii ai proorocilor și ai legământului încheiat de Dumnezeu cu părinții
noștri. Referindu-se la părintele tuturor celor credeincioși, Sfântul Petru, printr-o frumoasă
incluziune, revine la Avraam, cu al cărui nume începe și discursul, pentru a aminti
făgăduințele pe care Dumnezeu le făcuse. Punând pe buzele verhovnicului această citare,
Sfântul Luca, mai clar decât în predica de la capitolul 2, sugerează cititorilor săi deschiderea
propovăduirii Evangheliei față de neamurile păgânde. Pentru moment, Sfântul Petru enunță
un principiu teologic repectat până la finalul acestei cărți: mântuirea este vestită în primul
rând descendenților lui Avraam, deoarece ei sunt moștenitorii direcți ai făgăduințelor. Pentru
ei Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. Ultima frază a cuvântării lasă să se înțeleagă că pocăința
și convertirea constituie un rod al binecuvântării. - Lect. Dr. Constantin Preda,
Propovăduirea Apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, pp. 110-111
Prin urmare, această cuvântare arată respectarea tuturor făgăduințelor făcute de
Dumnezeu poporului ales încă din vremea patriarhilor, făgăduințe ce își găsesc plinătatea și
desăvârșirea în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, prin al Cărui nume tot omul se va
mântui. De asemena, Apostolul Petru adresează un apel puternic poporului iudeu, invitându-l
la convertire pentru a primi mântuirea oferită de Dumnezeul părinților, prin Fiul Său Iisus.

Muscalu D. Victor Dănuț

Facultatea de Teologie din Craiova
Anul II, Grupa a III-a