Cartea lui Iosua îşi datorează numele personajului principal din cuprinsul ei.

Iosua, în
ebraică, înseamnă Domnul este mântuire.
Septuaginta traduce Iosua prin Isus al lui Navi sau Nun, adică Isus, fiul lui Navi.
Iosua Navi este cel care, la capătul călătoriei prin pustia Sinaiului, a fost rânduit de
Dumnezeu pentru a prelua conducerea poporului israelit după moartea lui Moise. Ocuparea
teritoriului din vestul Iordanului, adică a pământului propriu-zis al Canaanului, şi împărţirea
lui celor 12 triburi, se vor face sub conducerea lui Iosua.
Cuprinsul cărţii lui Iosua Navi poate fi structurat în 2 părţi:
Partea I –Cap. 1-12
În această primă parte este relatată cucerirea Canaanului, acţiune care, deşi are
caracterul unei campanii armate, este în foarte mică măsură opera armelor, ea fiind, în
principal, rezultatul ajutorului pe care Dumnezeu îl dă poporului Său.
Din estul Iordanului, Iosua trimite 2 iscoade în Canaan, cei doi scapă cu bine datorită
ajutorului dat de Rahab şi se întorc cu informaţii despre cetatea Ierihon. Iordanul este trecut în
mod miraculos, prin despărţirea apelor, ca şi în cazul Mării Roşii. Israeliţii vor ridica un
monument alcătuit din 12 pietre luate din albia Iordanului, în amintirea acestei minuni.
Tot miraculos este cucerită şi cetatea Ierihonului, ale cărei ziduri se vor prăbuşi, pur şi
simplu, la strigătele poporului şi la sunetele din trâmbiţă ale preoţilor. În Ghilgal, sunt supuşi
tăierii împrejur cei din pustiu şi se serbează primul Paşte în Canaan. Locuitorii Ierihonului
sunt măcelăriţi, fiind cruţată doar Rahab, care este luată în căsătorie de Salmon, din tribul lui
Iuda. Pe Rahab o regăsim în genealogia Mântuitorului (Mt 1, 5).
Următoarea cetate atacată de israeliţi este cetatea Ai, la cucerirea căreia nu mai sunt
ajutaţi de Iahve, datorită nelegiuirii comise de Acan. Acan îşi însuşise anumite bunuri
provenite din cetatea Ierihon (o manta, 200 sicli de argint şi 1 drug de aur), acest lucru fiind
contrar dispoziţiilor divine, în virtutea cărora toate bunurile cetăţii ar fi trebuit distruse. Pentru
fapta sa, Acan este pedepsit de popor (lapidat şi apoi ars), iar Dumnezeu îi ajută să cucerească
cetatea Ai.
Cetatea Ghibea scapă graţie vicleşugului locuitorilor ei, care încheie un pact de
neagresiune cu evreii, iar ca urmare a înţelegerii ghibeoniţii devin slujitori permanenţi ai
cortului sfânt.
5 regi amorei se coalizează împotriva evreilor, dar sunt învinşi, datorită unei noi
minuni divine, Dumnezeu oprind soarele pe cer, spre a prelungi timpul de luptă al evreilor.
Spre finalul acestei prime părţi este expusă sumar cucerirea zonelor de nord şi sud ale
Canaanului, iar în încheiere se prezintă o listă a numelor regilor învinşi de israeliţi, la est şi
vest de Iordan.

Partea a II-a –Cap. 12-24

Este o parte geografic-istorică, relatând evenimentul împărţirii Canaanului celor 12
seminţii ale lui Israel.
În conformitate cu dispoziţiile lui Moise, seminţiile Dan, Zabulon, Neftali, Aşer,
Efraim, Isahar, Simeon, Veniamin, Iuda şi jumătate din seminţia lui Manase primesc, prin
tragere la sorţi, pământ în partea de vest a Iordanului.
Seminţiile Ruben, Gad şi cealaltă jumătate a seminţiei Manase primesc teritorii în
partea de est a Iordanului, aşa cum ei ceruseră şi Moise hotărâse.
Având în vedere că era destinată slujirii preoţeşti, seminţia lui Levi nu a primit un
teritoriu anume, ci doar 48 cetăţi cu terenurile înconjurătoare, răspândite în tot Canaanul, spre
a putea servi trebuinţelor religioase ale întregului popor.
Hotarele teritoriilor cuvenite triburilor au fost determinate, sub aspect geografic, în
mod amănunţit. Pământul a fost împărţit de către Iosua Navi şi arhiereul Eleazar, iar prin
tragerea la sorţi, teritoriul fiecărui trib a fost hotărât de Dumnezeu.
 Sunt stabilite 6 cetăţi de azil, menite să adăpostească pe cei vinovaţi de omor prin
imprudenţă, 3 la est de Iordan (Beţer, Ramot, Golan) şi 3 la vest de Iordan (Hebron, Sichem,
Chedeş).
Iosua dă sfaturi poporului şi reînnoieşte legământul dintre Iahve şi fiii lui Israel,
pentru ca ei să-şi poată împlini misiunea şi astfel să se reverse asupra lor binefacerile divine.
De pe muntele Garizim, 6 seminţii (Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Veniamin)
rostesc binecuvântările ce vor veni peste popor dacă acesta va împlini voia divină, iar de pe
muntele Ebal, celelalte 6 seminţii (Ruben, Gad, Aşer, Neftali, Zabulon şi Dan) rostesc
blestemele ce se vor abate, în caz contrar, asupra poporului.
Triburile care optaseră pentru pământ în estul Iordanului sunt trimise de Iosua la
moştenirea lor, fiind îndemnate să păstreze cu fidelitate legământul cu Dumnezeu.
Este relatată moartea lui Iosua, în vârstă de 110 ani, el este înmormântat în muntele
Efraim, iar în mormântul său sunt puse cuţitele de piatră folosite pentru a-i tăia împrejur pe
israeliţi în Ghilgal, aşa cum fusese porunca Domnului. Moare şi arhiereul Eleazar, fiul lui
Aaron, care este îngropat în Ghibea. Noul arhiereu este Finees, fiul lui Eleazar.
Evenimentele relatate în această carte acoperă un interval de aproximativ 50 ani.

5.1 Scopul şi originea cărţii

Scopul acestei cărţi este dovedirea împlinirii promisiunilor divine, întrucât întreg
cuprinsul ei confirmă împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam, anume
aceea că va da, lui şi descendenţilor lui, stăpânirea asupra Canaanului. Aşa cum reiese din
carte, cucerirea Canaanului a fost realizată mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin
vitejia poporului.
Această scriere evidenţiază o nouă etapă a iconomiei mântuirii: aşezarea neamului
biblic în pământul din care va răsări mântuirea.
O parte a reprezentanţilor criticii negative susţin că această carte ar face parte
integrantă din Pentateuh, aşa încât ar fi mai corect să se vorbească de hexateuh, decât de
Pentateuh.
Argumentele pe care le aduc în acest sens sunt următoarele:
 teoriile Pentateuhului, mai ales ipoteza izvoarelor în forma ei wellhauseniană, se pot aplica şi
acestei cărţi;
 cele relatate în cartea lui Iosua sunt o completare logică, istorică şi necesară a celor expuse în
Pentateuh; astfel, dacă Pentateuhul arată dreptul istoric şi divin al poporului biblic asupra
Canaanului, cartea lui Iosua arată faptic executarea acestui drept;
În realitate, nici un document antic nu consideră cartea lui Iosua ca fiind o parte a
Pentateuhului. Traducătorii alexandrini şi întreaga tradiţie au considerat această carte ca una
detaşată de cărţile lui Moise.

5.2 Timpul şi autoritatea cărţii

Timpul scrierii nu se cunoaşte cu exactitate, dar, se crede, că ar fi cel imediat următor

morţii lui Iosua, întrucât din cuprins reiese că la scrierea cărţii Rahab era încă în viaţa, movila
de piatră ridicată pe malul Iordanului era încă vizibilă, iar iebuseii încă stăpâneau Ierusalimul.
Partea principală a cărţii, se crede, a fost scrisă de Iosua, dar forma actuală şi-a primit-
o mai târziu, oricum, în mod sigur, anterior anului 1006 î.Hr. Există unii critici care susţin că,
istorisirea opririi soarelui pe cer, eveniment petrecut în timpul luptei israeliţilor cu coaliţia
regilor amorei, nu ar fi fost scrisă de Iosua, pe motiv că, dacă Iosua ar fi autorul, el nu ar avea
de ce să facă referire, pentru confirmare, la „cartea dreptului”.
 Este de presupus că la cartea originală au fost ulterior adăugate unele istorisiri sau au
fost făcute unele schimbări (ex. istorisirea morţii lui Iosua şi Eleazar).
Autoritatea acestei cărţi este confirmată de mărturii interne şi externe.
Mărturii interne:
 evenimentele relatate în cuprinsul cărţii sunt confirmate şi de alte cărţi ale Vechiului
Testament (Judecători, 2 Regi);
 descrierea geografică a Canaanului este extrem de amănunţită, ceea ce implică un autor care
să fi fost martor ocular;
Mărturii externe:
 cartea afirmă că ţara Canaanului a fost invadată de israeliţi dinspre răsărit, adică din estul
Iordanului, fapt confirmat de inscripţiile găsite la Tell-el-Amarna; astfel, există tăbliţe care
reflectă corespondenţa curţii faraonului cu statele învecinate, iar între cei care se adresau
faraonului era şi principele Abd-hiba al cetăţii Urusalim (Ierusalim), care, împreună cu alţi
conducători de cetăţi-state, se plângea de pericolul asedierii de către acei habiru (evrei) veniţi
de dincolo de Iordan;
 Moise de la Horone, istoriograf armean din sec. V, vorbeşte despre o inscripţie aflată la
Tigisis, în Algeria, inscripţie în limba feniciană, cu textul: „Noi suntem cei ce am fugit din
faţă hoţului Iosua, fiul lui Nun”;
Autoritatea divină a cărţii este atestată de mărturiile unor persoane sfinte: Pavel,
Iacob, fratele Domnului, şi arhidiaconul Ştefan.
Cartea lui Iosua a făcut, totdeauna, parte din canonul Vechiului Testament.
Trebuie spus că există câţiva autori mai noi, care aduc prejudicii grave atât autorităţii
divine, cât şi autorităţii umane a cărţii.
Aceştia aduc în discuţie textul din Nm 21, 2-3, text în care se arată o făgăduinţa făcută de
Israel lui Iahve, dacă va da în mâinile lui poporul din Canaan, anume: „Ţi-l voi aduce în dar,
pe el şi cetăţile lui”, iar Iahve a ascultat glasul lui Israel şi poporul „i-a adus în dar
Domnului, pe ei şi oraşele lor”. În baza celor afirmate aici, s-a spus că blestemul rostit şi
executat asupra locuitorilor din Canaan reprezintă, de fapt, juruinţe de jertfe umane, folosite
pentru a aduce cult lui Iahve. Asta înseamnă că şi evreii, ca şi alte popoare antice, practicau
aducerea de jertfe omeneşti. Ca dovadă în acest sens, autorii respectivi citează jertfirea lui
Isaac, pe care Iahve o cere lui Avraam, apoi jertfirea fiicei judecătorului Ieftae.
În realitate, întreaga istorie sfântă nu face nici o referire la jertfe omeneşti; episodul
cu privire la jertfirea lui Isaac reprezentând doar o încercare a tăriei credinţei lui Avraam.
Blestemul rostit şi executat împotriva locuitorilor Canaanului nu contravine nici bunătăţii, nici
milei lui Dumnezeu. Aceste neamuri au fost pedepsite de Dumnezeu cu nimicirea, tocmai
datorită păgânătăţii şi nelegiuirilor lor (Dt 9, 5), pedeapsa divină venind asupra lor prin iudei.
În ceea ce priveşte autoritatea umană a cărţii, ea este contestată pe temeiul minunii
opririi soarelui pe cer. Dat fiind că oprirea soarelui pe cer presupune geocentrism, ar rezulta
imposibilitatea absolută a fenomenului, deci el ar ieşi chiar şi din rândul „minunilor”. În fapt,
această explicaţie este o reducere la legile cunoscute, iar o minune, prin însăşi definiţia ei,
rămâne inexplicabilă în baza unor astfel de legi.

5.3 Textul cărţii

Textul acestei cărţi îl avem astăzi în două recenzii: cea masoretică şi cea alexandrină.
Între ele, pot fi semnalate deosebiri destul de numeroase, deşi nu se ştie care recenzie
reproduce textul în forma autentică. Numerele şi numirile din text sunt corupte, în multe
cazuri. Multe din localităţile amintite au rămas necunoscute până azi. De aceea, textul este
destul de obscur şi greu de interpretat.
 Cucerirea Canaanului a durat 7 ani, aşa cum reiese din compararea Iosua 14, 7-10 cu
Deuteronom 2, 14.
Deşi israeliţii, sub conducerea lui Iosua au parcurs biruitori întreg Canaanul, ei nici nu
i-au omorât pe toţi canaaniţii, nici nu le-au cucerit toate localităţile şi toate teritoriile.
Cucerirea totală a Canaanului va fi, aşa cum anunţase Dumnezeu, o sarcină a urmaşilor lui
Iosua.
Cele mai însemnate localităţi din cartea lui Iosua, cunoscute astăzi, ca o mărturie a
veridicităţi acestei cărţi sunt:
Şitim este localitatea din care Iosua a trimis primele iscoade în Canaan; Ghilgal este o
localitate situată între Iordan şi Ierihon, aici a fost aşezată movila de pietre luate din albia
Iordanului şi tot aici se serbează primul Paşte al evreilor în Canaan. În cea de a doua zi a
sărbătorii Paştilor, încetează căderea manei, căci fiii lui Israel s-au hrănit cu roadele ţării
făgăduite.
Ierihon este prima cetate cucerită de evrei, ea este amplasată în Valea Iordanului, la cca. 10
km nord de Marea Moartă.
Gabaonul este o localitate celebră prin minunea opririi soarelui pe cer.
Sichem este locul morţii şi înmormântării lui Iosua Navi.
Şilo este cetatea care va deveni centrul religios al ţării, aici se instalează cortul sfânt, ce va
rămâne în această localitate până în zilele arhiereului şi judecătorului Eli.