Bine ati venit.

In acest episod vom discuta despre limba in care a fost scris

VechiuluiTestament.

Numele meu este Cosmin Man, si prin aceste videouri doresc sa aduc mai
aproape Sfanta Scriptura de cei interesati sa o descopere, folosind cursurile pe
care le-am urmat in scolile teologice.

Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica biblică,

excepţie câteva fragmente scrise în aramaică (Ieremia 10, 11; Daniel 2, 4-7, 28;
Ezdra 4, 7-6, 18; 7, 11-28).

Ebraica veche (biblică) este limba vorbită de Avraam şi descendenţii săi

până la exilul babilonic. Avraam a venit, la chemarea Domnului, din cetatea Ur,
din Caldeea, în Canaan, iar aici a găsit o populaţie de origine semitică (triburi
descendente din Sem). Limba semitică era limba comună tuturor locuitorilor din
Canaan, chiar dacă aceştia făceau parte din triburi diferite.

Pentateuhul este cea dintâi carte scrisă în limba ebraică şi, până la
scrierea sa, această limbă a atins un anumit grad de dezvoltare, pentru ca
ulterior, să nu mai cunoască o evoluţie însemnată, între limba Pentateuhului şi
limba documentelor din timpul lui Solomon (sec. X î.Hr. –moment de înflorire a
literaturii ebraice) existând foarte mici deosebiri.

Începând cu exilul babilonic, ebraica veche încetează a mai fi în uz,

deoarece evreii au adoptat în exil limba aramaică. Aramaica este o limbă tot de
origine semitică, cea mai apropiată de limba ebraică dintre toate dialectele
semitice, ea fiind vorbită pe o largă suprafaţă a Asiei Mici şi chiar spre zona
bazinului Tigrului şi Eufratului. Limba aramaică s-a vorbit în toate provinciile
de la vest de Eufrat, fiind vorbită inclusiv de aramei (sirienii antici). Aceasta era
limba vorbită în mod curent de poporul iudeu în timpul Mântuitorului.

Caracteristică limbii aramaice este „scrierea pătrată”, care s-a format

din scrierea feniciană, cu care au fost scrise şi autografele Vechiului Testament.
La traducerea Septuagintei a fost folosit originalul cu scriere feniciană.

Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce

reproduc diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi autori.

Recenziile nu sună uniform între ele, datorită variaţiilor de text, variaţii

produse de cauzele amintite.
 În baza analizei documentelor vechi, codicilor manuscris, critica textului
încearcă restabilirea textului original, prin alegerea celei mai probabil autentică
variantă

Există colecţii şi liste de codici manuscrişi ebraici, cca. 15-16.000 codici

aflaţi în diferite biblioteci ale lumii, unele chiar particulare, deci critica textului
are un bogat material pentru analiză. Deşi există şi unele fragmente mai vechi,
aceşti codici sunt, în majoritatea lor, de dată recentă, cei mai vechi datând din
sec. IX d.Hr.

Această situaţie este rezultatul faptului că textul ebraic a rămas mult timp
exclusiv în posesia iudeilor, iar ei obişnuiau să ardă sau să îngroape exemplarele
deteriorate, spre a le feri de profanare. Totuşi, cercetările critice asupra
schimbărilor textului şi a celor introduse în recenzii se pot face.

În perioada post exilică, iudeii au făcut eforturi de conservare a textului

sacru şi de împiedicare a coruperii lui. Cărturarii sunt cei care au operat astfel de
corecturi, Talmudul prezentând chiar paşii făcuţi în direcţia restabilirii textului
original.

Trebuie menţionat că limba ebraică a avut anumite particularităţi. Astfel,

iniţial sunetele vocale nu se notau grafic, ci doar consoanele. Ulterior, vocalele
se notau cu ajutorul unor semne, numite „ajutătoare de citire”, care, pe de o
parte, se puteau uşor schimba, iar pe de altă parte, pentru acelaşi sunet sau
sunete asemănătoare exista un singur semn.

Fer. Ieronim spune că, în timpul său (sec. IV), vocalizarea se făcea după
voia cititorului sau după regiune.

Notarea de astăzi a semnelor vocale şi a accentelor este opera

masoreţilor, acest proces încheindu-se în sec. VIII d.Hr., iar în privinţa modului
de pronunţare şi de determinare grafică a vocalelor nu a existat, iniţial, o
conformitate între iudei.

În Babilon vocalele se aşezau deasupra consoanelor, iar în Palestina ele

se aşezau sub consoane. Treptat, sistemul intraliniar a fost acceptat, renunţându-
se la cele subliniar şi supraliniar. Adica literele erau toate una dupa alta, nu
vocalele intr-un loc si consoanele deasupra sau dedesubtul lor.
 Multiplele reguli referitoare la textul sacru au fost adunate într-o colecţie
numită Masora. Din punct de vedere al etimologiei acestui cuvânt, unii îl deduc
de la „sar”=a lega, iar alţii de la „masar”=a preda, predanie, tradiţie.

Masora este o lucrare sau o colecţie de observaţii critice textuale,

derivate de la diferiţi autori, din diferite timpuri, cu privire la vocalizarea
textului ebraic iar fixarea ei în scris este atribuită şcolii iudaice din Tiberiada.

La restabilirea critică a textului au contribuit şi punctatorii, ei fiind cei

care revizuiau şi îndreptau orice copie a textului, spre a fi conformă cu
originalul, şi aşezau vocalele şi accentele (acest lucru îl făceau, uneori, şi
masoreţii).

Aşadar, cărturarii au fixat textul consonantic, masoreţii au determinat

accentele şi vocalizarea, punctatorii au păstrat şi sintetizat lucrările cărturarilor
şi ale masoreţilor.

După timpul masoreţilor, diferiţi autori, iudei şi creştini, s-au ocupat de

critica textuală.

Sa vedem acum care au fost Codicii sau manuscrisele care au pastrat si

transmis mai departe cărţile Vechiului Testament

In primul rand, avem Codicii sfinţi sau sinagogali.

Acestia conţin textul Pentateuhului sau al părţilor şi cărţilor care se citeau la

cult. Ei se păstrează sub formă de suluri din pergament, scrierea fiind
calometrică, fără vocale şi accente.

Apoi, avem Codicii particulari

Sunt scrişi pe pergament sau hârtie, scrierea este calometrică sau în stihuri
(cazul cărţilor profetice), iar semnele vocale sunt prezente.
 O alta colectie importanta este Pentateuhul samarinean

Cuprinde o recenzie a Pentateuhului cu scriere veche feniciană şi are o

valoare deosebită în critica textului ebraic. El se află în uz la samarineni până
astăzi şi reprezintă o dovadă a faptului că integritatea de fond a Sfintei Scripturi
a fost păstrată.

Cine au fost acesti samarineni?

Samarinenii s-au născut din amestecul evreilor rămaşi în Israel după deportarea
din 722 î.Hr., cu coloniştii aduşi aici de asirieni. Religia samarinenilor a fost
sincretistă, cuprinzând elemente din mozaism, dar şi elemente din cultele
idolatre ale coloniştilor. Din cărţile Vechiului Testament, samarinenii au păstrat
doar Pentateuhul.

Pentateuhul samarinean a fost cunoscut din vechime, iar importanţa lui a

fost recunoscută chiar de Origen (sec. III) şi Fer. Ieronim. Ulterior, Pentateuhul
samarinean s-a pierdut, el fiind regăsit de peregrinul creştin, Pietro della Valle,
în anul 1616, într-o sinagogă din Damasc şi adus în Europa.

Asupra originii Pentateuhului samarinean există mai multe ipoteze:

 Se susţine că el ar data din vremea scindării regatului davidic (schisma lui

Ieroboam –sec. X î.Hr). Cele 10 triburi care au alcătuit regatul lui Israel, cu
capitala în Samaria, aveau nevoie de un cult mozaic şi de cărţi religioase,
importanţa căzând asupra Torei.

 Se mai spune şi că samarinenii ar fi dobândit Pentateuhul lor de la un preot

eliberat din captivitate de regele asirian Asarhadon şi trimis în ţară.

 Alţii sunt de părere că el ar data din timpul schismei lui Manase (sec. V î.Hr.),
când evreii întorşi din captivitatea babilonică au refuzat oferta samarinenilor de
a contribui la rezidirea templului din Ierusalim.

Prima ipoteză este cea care se bucură de o mai mare autoritate, deşi sec. X î.Hr.
pare, totuşi, prea devreme pentru alcătuirea acestei cărţi de cult, existentă deja în
Ierusalim.