Traducerile vechi sunt deosebit de importante pentru critica textuală şi

pentru dovedirea integrităţii dogmatice a textului sfânt, dat fiind că ele au fost
făcute după o recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe
care o avem astăzi.

A. Traduceri greceşti
a. Septuaginta
Cea mai veche şi mai însemnată traducere a cărţilor Vechiului
Testament poartă numele de Septuaginta. Această traducere prezintă atât o
importanţa critică, cât şi una dogmatică, textul biblic fiind aprobat în această
variantă de Biserică şi folosit încă din epoca creştinismului primar.
Septuaginta este o traducere în limba greacă, după un original cu
caractere feniciene, ce a fost făcută în Alexandria în sec. III-II î.Hr.
Există o epistolă antică, epistola lui Pseudo-Aristea, în care se relatează
că în vremea regelui egiptean, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr), a fost dispusă
traducerea Legii iudeilor în limba greacă, spre a fi păstrată în Biblioteca regală
din Alexandria. În continuare, se spune ca această traducere a fost făcută în 72
zile, de 72 bărbaţi înţelepţi aduşi din Ierusalim (câte 6 din fiecare seminţie),
după un exemplar al Legi dat de marele arhiereu din Ierusalim. Dacă în
antichitate, epistola a fost considerată autentică, astăzi este dovedit faptul că ea
este o plăsmuire lipsită de autenticitate.
Cu toate că epistola menţionată nu este autentică, nu toate faptele pe
care le relatează sunt contestate. Astfel, se poate afirma, cu certitudine, că
traducerea s-a făcut în sec. III-II î.Hr., în Alexandria. Ea este cunoscută
filozofului elenist Aristobul, lui Filon, Iosif Flaviu, Eusebiu, Epifaniu ş.a. Faptul
că această traducere este numită în mod constant Alexandrină de către tradiţie,
denotă că locul traducerii a fost Alexandria, iar denumirea de Septuaginta (=cei
70 bătrâni), indică un număr mare de traducători, deşi numărul 70 are doar
valoare simbolică.
Traducerea a fost făcută treptat, s-a început cu Tora şi, în decurs de
aproximativ 1 secol, s-a ajuns la ultima carte a Vechiului Testament
(Înţelepciunea lui Isus Sirah). Ea a fost făcută pentru folosul liturgic ale evreilor
din Alexandria. Iudeii din diaspora cunoşteau doar limba greacă, motiv din care
aveau nevoie de un exemplar al cărţilor sfinte în această limbă.
Marea autoritate a Septuagintei, recunoscută ca fiind inspirată şi la
Ierusalim, este datorată credinţei în originea ei miraculoasă. Treptat, îi este
atribuit chiar caracter divin, pe baza unor legende în legătură cu traducerea ei. În
acest sens, Filon din Alexandria spune că Dumnezeu a acţionat în mod direct
asupra traducătorilor, deoarece ei au lucrat în mod separat, dar, când şi-au
prezentat traducerile, acestea consonau verbal.
După căderea Ierusalimului (70 d.Hr.), iudeii, văzând că Septuaginta a
fost adoptată de creştini şi datorită resentimentelor pe care le nutreau faţă de tot
ce era străin Palestinei, au renunţat să mai folosească traducerea alexandrină, şi
chiar au considerat că textul sacru a fost profanat prin traducerea lui în limba
greacă. S-a ajuns până acolo încât a fost rânduită o zi anuală de post (8 Tebet)
pentru pomenirea profanării textului sfânt.
În creştinism, autoritatea Septuagintei a fost crescândă, ea ajungând în
uz general şi exclusiv. Fer. Augustin şi Rufin chiar s-au supărat pe Fer. Ieronim
care a făcut traducerea Vulgatei după un original ebraic. Fer. Augustin era
nelămurit cu privire la ce anume nu găseşte bun Ieronim în textul alexandrin, din
moment ce Mântuitorul şi Sf. Apostoli l-au folosit. De altfel, cu excepţia
traducerii siriene -Peschitto, toate traducerile vechi au fost făcute după textul
Septuagintei.
Dat fiind că Septuaginta se bucura de o atât de mare apreciere în rândul
creştinilor, aceştia neglijau diferenţele existente între aceasta şi textul ebraic,
considerându-le opera unor iudei falsificatori, în timp ce iudeii acuzau folosirea
textului alexandrin, pe care îl socoteau o traducere greşită.
În primele veacuri creştine, Septuaginta a fost intens multiplicată,
acţiune ce s-a soldat cu apariţia diferenţelor de text între recenzii. Ele au fost
urmarea neglijenţei celor care au copiat, a dorinţei de a înlocui unele expresii
ebraice etc.
Deosebirile evidente între Septuaginta şi textul ebraic, dezacordul cu
traduceri apărute ulterior, precum şi acuzaţia adusă creştinilor că au falsificat
textul sfânt au impus, cu necesitate, îndreptarea greşelilor apărute în textul ei.
Opera de corectare a textului Septuagintei a fost făcută de Origen (sec.
III), conducătorul şcolii catehetice din Alexandria. El a adunat toate traducerile
existente la acea dată şi a compus o operă monumentală ce poartă numele de
Exapla. Exapla este o lucrare în şase coloane (de aici şi numirea de Exapla)
reproducând textul biblic în şase coloane paralele:
Coloana 1: textul ebraic cu caractere ebraice;
Coloana 2: textul ebraic cu litere greceşti;
Coloana 3: textul traducerii lui Achilla;
Coloana 4: textul traducerii lui Simmah;
Coloana 5: textul Septuagintei;
Coloana 6: textul traducerii lui Teodotion;
Origen a făcut o muncă impresionantă, având intenţia de a arăta
autoritatea Septuagintei, adică a dovedi că textul ei nu a fost falsificat, precum şi
a evidenţia justeţea unor corecturi în textul ajuns până la el. În coloana
Septuagintei, Origen face observaţiile critice, prin aşezarea de semne critice
folosite în vremea sa.
Opera rezultată avea dimensiuni foarte mari (50 volume) şi a fost
aşezată în biblioteca Sf. Pamfil din Cezareea, fiind distrusă, aşa cum se crede, în
incendiul provocat cu ocazia cuceririi oraşului de către mahomedani, în anul
638. Din cauza dimensiunilor sale, Exapla nu a fost, probabil, niciodată copiată
în întregime. Coloana Septuagintei cu semnele critice a fost copiată, din
iniţiativa lui Eusebiu şi Pamfil, şi apoi s-a răspândit în Biserică, fiind cunoscută
 sub numele de recenzia exaplară. Fragmente din ea au ajuns până la noi,
păstrându-se în unii codici mai vechi.
Textul exaplar al Septuagintei a cunoscut, la rândul său, multiple
transcrieri, apărând, cu timpul, diferite variante.
Revizuirea textului Septuagintei este şi astăzi o preocupare a anumitor
cercetători.
Trebuie spus că, textul Septuagintei este socotit ca având deplină
autoritate dogmatică, totuşi, cel mai apropiat de textul original ebraic este cel
masoretic. Acolo unde textul Septuagintei concordă cu textul samarinean şi,
eventual, cu alte traduceri mai vechi, se preferă Septuaginta textului masoretic.
Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt:
Codicele Vatican, scris pe la jumătatea sec. IV, în Alexandria, este cel mai mare
codice manuscris al Vechiului Testament. El redă o recenzie a Septuagintei
făcută mai înainte de timpul lui Origen şi cunoscută sub numele de recenzia
vulgară anteorigeniană.
Codicele Alexandrin, tot din sec. IV, dăruit de Chiril Lucaris, în 1628, regelui
englez Carol I, se păstrează la Muzeul Naţional din Londra.
Codicele Sinaitic, tot din sec. IV, a fost descoperit de C. Tischendorf la
Mânăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, în 1854, şi se află în prezent la
Londra.
Codicele Efrem –rescriptus, din sec. V, cuprinde fragmente din Vechiul
Testament şi se află actualmente la Paris.

Deşi au respins Septuaginta, evreii aveau nevoie de traduceri în limba

greacă, pentru cei aflaţi în diaspora.
Din acest motiv, au fost făcute mai multe încercări de traducere a
Vechiului Testament în limba greacă, traduceri care, potrivit dorinţei iudeilor, să
fie mai conforme cu textul ebraic.

b. Traducerea lui Achilla

Traducerea lui Achilla este, din punct de vedere critic, cea mai
însemnată.
Achilla a fost un păgân încreştinat, originar din Pont. Împăratul Adrian
(sec. II) îi încredinţează sarcina de a supraveghea lucrările de reconstrucţie a
Ierusalimului.
Aici învaţă ebraica, iar ulterior ajunge în conflict cu Biserica şi este
excomunicat. Din răzbunare, el trece la iudaism.
Achilla realizează o traducere a Vechiului Testament dusă până la
servilism, pe care iudeii, din tendinţă polemică faţă de creştinism, o adoptă în
locul Septuagintei.
Traducerea sa este oarecum apreciată de Origen, Fer. Ieronim, Epifaniu
ş.a., iar critica modernă constată că Achilla este cel mai bun martor în materie de
lexicografie şi etimologie.
 Dacă din punct de vedere literar traducerea lui Achilla e fără valoare,
din punct de vedere al criticii textului sacru ea este un mijloc excelent pentru
cunoaşterea textului ebraic din sec. II d.Hr., precum şi o dovadă istorică pentru
păstrarea integrităţii textului original, arătând indirect şi valoarea critică a
textului masoretic.
Din această traducere ni s-au păstrat doar câteva fragmente la scriitorii
vechi.

c. Traducerea lui Simmah

Simmah a trăit în a doua jumătate a sec. II d.Hr., în timpul împăratului
Marc Aureliu. După Epifaniu, Simmah a fost un samarinean care a trecut la
iudaism, iar după Eusebiu şi Fer. Ieronim, a fost ebionit.
Simmah este un foarte bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, el
face o traducere elegantă, sub aspectul limbii, ce îl arată mereu preocupat de
căutarea şi redarea sensului, aşa încât pe alocuri ajunge la parafrazare. Numele
proprii ebraice le transcrie literar în greceşte.
Alături de Septuaginta şi Vulgata, traducerea lui Simmah este socotită
astăzi ca fiind cea mai bună după un original ebraic. Traducerea s-a păstrat
numai în fragmente.

d. Traducerea lui Teodotion

Datele despre Teodotion sunt puţine şi contradictorii, astfel, unii spun că
era originar din Pont, Sf. Irineu spune că din Efes, alţii că era marcionit, iar după
Ieronim era ebionit, cert fiind doar faptul că şi-a făcut traducerea prin anii 180-
183 d.Hr., în timpul împăratului Commodus.
Traducătorul ţine calea de mijloc între servilismul lui Achilla şi
traducerea liberă a lui Simmah, aşa încât, astăzi, opera sa este socotită mai mult
o revizuire a Septuagintei, decât o traducere propriu-zisă.
Traducerea lui Teodotion este prima traducere în a cărei componenţă
sunt incluse şi cărţile anaghinoscomena.
Ea este traducerea favorită a lui Origen, ceea ce lipsea Septuagintei el
preferând să ia de la Teodotion.
Biserica a înlocuit cartea lui Daniel din traducerea Septuagintei (care
conţinea multe greşeli) cu cea a lui Teodotion.

Se ştie că au mai fost făcute şi alte traduceri ale Vechiului Testament în

limba greacă, prin vremea lui Origen, dar fără a se cunoaşte cu exactitate autorii
lor.