1.

Numele şi cuprinsul cărţii Ecclesiastul

În textul ebraic această carte are următorul titlu: Dibre Kohelet ben David, melech
biruşalem –Cuvintele lui Kohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim.
Septuaginta traduce termenul Kohelet prin Έκκλησιαστής, termen care, aşa cum
explică Fer. Ieronim, denumeşte persoana ce întruneşte o adunare (ecclesia), adică pe aceea
care se adresează unui auditoriu foarte larg.
Ebraicul Kohelet derivă de la verbul kahal (=a aduna, adunare), şi lui i-au fost date
numeroase explicaţii, cea mai probabilă fiind cea de predicator sau cuvântător.
Încă de la începutul cărţii, autorul formulează subiectul pe care doreşte să-l dezbată:
„Ce folos are omul din toată truda cu care se trudeşte sub soare?”(1, 4), adică: merită oare
viaţa sa fie trăită?
Aceasta este întrebarea căreia Ecclesiastul încearcă să-i dea un răspuns cât mai
pertinent, dezvoltând în acest scop două serii de cugetări.
Mai întâi, pornind de la învăţămintele extrase din propria experienţă de viaţă,
Ecclesiastul concluzionează cu amărăciune asupra zădărniciei tuturor eforturilor omeneşti:
„...toate sunt deşertăciuni” (1, 2), existenţa terestră a omului fiind, inevitabil, marcată de
suferinţe şi dezamăgiri, căci nici o fericire pe care omul şi-o poate procura pe pământ nu-l
poate mulţumi deplin, toate lucrurile de sub soare fiind „deşertăciune şi vânare de vânt” (1,
14).
Deşi aceste constatări sunt cât se poate de triste şi deprimante, autorul nu cade într-un
pesimism absolut şi nici nu se manifestă contra lui Dumnezeu. Dimpotrivă, el pune nimicnicia
şi zădărnicia lucrurilor pământeşti în antiteză cu măreţia şi atotputernicia divină, arătându-se
recunoscător lui Dumnezeu pentru fericirea trecătoare şi relativă pe care o poate cunoaşte în
această viaţă.
Ecclesiastul accentuează pregnant următorul aspect: cea mai înaltă fericire, pe care o
poate cunoaşte omul pe pământ, se cuprinde în frica de Dumnezeu şi în respectarea poruncilor
Lui, adică în adevărata pietate, precum şi în folosirea moderată şi demnă a bunurilor pe care
omul le primeşte de la Proniatorul său.
Având în vedere că Ecclesiastul trăieşte în perioada Vechiului Testament, epocă în
care perspectiva vieţii spirituale nu era încă deplin revelată, este explicabilă limitarea sa la
viziunea unei fericiri pur terestre, imperfectă prin chiar natura lucrurilor.

13.2 Împărţirea cărţii

Tema pe care autorul şi-a propus să o trateze este abordată într-o manieră orientală,
deficitară sub raportul logicii severe.
Lipsa acestei ordini sistematice face ca o împărţire exactă a cărţii să fie dificil de
realizat.
Cea mai frecvent întâlnită împărţire a acestei cărţi este următoarea:
Partea I –Cap. 1, 2-6, 12
În această primă parte, Ecclesiastul pledează pentru deşertăciunea tuturor lucrurilor
omeneşti şi dă sfaturi de urmat pentru a gusta din fericirea la care se poate ajunge în viaţa
pământească. Autorul arată ca toate bunurile pământeşti sunt pline de vanitate.
Astfel: viaţa şi truda omului sunt vanităţi, dacă prin ele se urmăreşte dobândirea fericirii (1, 1-
11); ştiinţa şi chiar înţelepciunea aduc şi ele, până la urmă, omului necaz şi suferinţă (1, 12-
18); deşi este cel mai mare bun pe care îl poate poseda omul, înţelepciunea se arată şi ea la fel
de neputincioasă şi nefolositoare, ca şi celelalte bunuri, atunci când este vorba de moarte (2,
12-17); toate bogăţiile şi toate desfătările lumii acesteia nu sunt altceva decât zădărnicie, căci
toate sunt urmate de suferinţă (2, 1-11); bogăţiile acumulate pot fi moştenite de un nevrednic,
 de aceea, mai bine este pentru om să se bucure şi să folosească judicios şi în frică de
Dumnezeu, bunurile date prin pronia divină (2, 18-3, 15); Dumnezeu va judeca toate faptele
omului (3, 16-22); omul are nevoie de ajutor pentru a se apăra de ceea e este rău în viaţa lui
(4, 1-11); soarta este nestatornică şi schimbătoare, aşa încât un om sărac poate deveni
conducător, iar un rege nechibzuit îşi poate pierde domnia (4, 15-16); mai presus de toate,
omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, să se poarte cuviincios la cultul divin şi să-şi respecte
voturile făcute (4, 17-5, 8); cumpătarea este un dar de la Dumnezeu, bogăţia şi zgârcenia sunt
deşertăciuni (5, 17-19); nici bucuria pe care o are omul, folosindu-se de bunurile primite, nu
este statornică, de aceea, el trebuie să se poarte în mod rezervat (6, 10-12).
Partea a II-a –Cap. 7, 1-12, 7
Credincioşii sunt îndemnaţi să se mulţumească cu soarta lor şi să se folosească în chip
înţelept de bunurile date de Dumnezeu, ferindu-se de a cerceta tainele Providenţei, căci omul
oricum nu poate schimba ordinea ei. Ecclesiastul recomandă seriozitatea vieţii, răbdarea,
calmul şi înţelepciunea, arătând că adevărata înţelepciune constă în a păzi măsura în toate.
Femeia este văzută ca o cursă şi un laţ. Omul este neputincios, şi dreptul şi păcătosul au
aceeaşi soartă, adică nu pot ocoli moartea trupească, totuşi, fericirea este rezervată celor ce se
tem de Dumnezeu.
În concluzie, viaţa de aici nu poate oferi o fericire deplină, cel înţelept este îndemnat
să folosească cu măsură bunurile acestei lumi, amintindu-şi mereu de Dumnezeu, Care îl va
judeca, şi de efemeritatea vieţii pământeşti.
Epilog –Cap 12, 8-14
În epilogul cărţii, autorul îşi expune întreaga învăţătura rezumativ: „Teme-te de
Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, că omul întreg aceasta este. Că Dumnezeu va aduce fiecare
faptă la judecată, în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea”.

13.3 Scopul cărţii şi originea cărţii

Ecclesiastul vrea să-i înveţe pe ascultătorii săi cum trebuie întocmită viaţă omului,
pentru ca acesta să ajungă, în chip sigur, la acea fericire relativă de care se poate bucura pe
pământ.
Tradiţia iudaică, Fericitul Ieronim şi mulţi Sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti atribuie
„Ecclesiastul” lui Solomon, opinia lor fiind întemeiată pe: titlul cărţii: Cuvintele lui Kohelet,
fiul lui David, rege în Ierusalim; textul din cap. 1, 12 în care autorul spune despre sine: „Am
devenit regele lui Israel în Ierusalim”; alte texte din cuprinsul cărţii care oferă date ce sunt în
concordanţă cu personalitatea regelui Solomon, cunoscută din descrierile existente în alte cărţi
ale Vechiului Testament: înţelepciunea sa (1, 16), luxul şi bogăţia (2, 7-8) etc.
Spre deosebire de aceştia, majoritatea exegeţilor moderni radicali şi un mare număr
de exegeţi romano-catolici îi tăgăduiesc lui Solomon originea cărţii. Argumentele invocate de
aceştia sunt legate se aspectele lingvistic (aramaisme, neoebraisme, cuvinte persane,
grecisme) şi gramatical (unele particularităţi gramaticale, morfologice şi sintactice), care,
spun ei, indică o epocă anterioară lui Solomon, mai exact, epoca post-exilică, cartea
prezentând, din acest punct de vedere, asemănări cu cărţile Ezdra, Neemia şi Estera. Aceşti
exegeţi opinează că, adevăratul autor al cărţii ar fi atribuit lucrarea lui Solomon, spre a conferi
scrierii o mai mare importanţă şi autoritate.
Trebuie spus că, întrucât stabilirea originii unei cărţi din punct de vedere al autorului
uman nu este o problemă dogmatică, chiar dacă s-ar admite o dată mai târzie pentru
compunerea cărţii, acest fapt nu este de natură să atingă canonicitatea şi inspiraţia scrierii,
care au fost confirmate de Biserică.

2. 13.4 Timpul, unitatea şi canonicitatea scrierii

 Întrucât Ecclesiastul, în expunerea sa, nu face referire la aspectele social-politice ale
unei epoci determinate, ci abordarea este făcută dintr-o perspectivă generală, constatările şi
reflecţiile sale fiind valabile pentru mai multe veacuri, data compunerii cărţii devine foarte
greu de precizat.
Acest fapt i-a determinat pe exegeţi să facă multiple presupuneri, fiind luate în calcul,
rând pe rând, toate epocile, de la Solomon la Irod cel Mare.
În opinia majorităţii exegeţilor critici, cartea nu poate fi anterioară exilului babilonic.
Datele lingvistice, istorice şi doctrinare ale cărţii ar indica, cel mai probabil, secolul III î.Hr.
Unitatea autorului este susţinută de aproape toţi exegeţii moderni, stilul şi limba cărţii
fiind caracterizate de o remarcabilă unitate.
Există şi unele voci care sugerează admiterea mai multor autori la compunerea cărţii,
invocând faptul că ideile expuse ar fi prea discordante. În realitate, dacă se are în vedere
modul în care a fost redactată cartea, ea nefiind un tratat sistematic, elaborat după un plan
anterior riguros, ci mai degrabă o adunare de cugetări notate la diferite intervale de timp, sub
imperiul inspiraţiei de moment, această opinie devine nefondată.
Această carte a fost totdeauna considerată inspirată şi admisă în canon de Biserică,
deşi, în sec. I d.Hr., sub pretext că ar conţine unele doctrine contrare spiritului biblic, precum
şi unele contradicţii interne, unii rabini s-au îndoit de inspiraţia ei şi au propus excluderea din
canon. Aceşti adversari ai canonicităţii Ecclesiastului au fost condamnaţi de sinodul de la
Iamina (90 d.Hr.).
Dintre creştini, Teodor de Mopsuestia a fost primul care a contestat canonicitatea
acestei cărţi, el fiind condamnat de Sinodul V ecumenic.
Cartea se află în canonul lui Meliton de Sardes şi al lui Clement Alexandrinul. Deşi
Ecclesiastul nu este citat în Noul Testament, mărturia constantă a Sinagogii vechi şi a
Bisericii îi atestă autoritatea divină.

13.5 Problema cărţii

Criticii moderni îl acuză pe autorul Ecclesiastului, rând pe rând, de scepticism,

pesimism, fatalism, epicureism şi concepţie greşită despre sufletul omului.
Scepticism
Criticii care îl învinuiesc de scepticism afirmă fie că scepticismul acestuia se
manifestă cu privire la un număr restrâns de lucruri, fie generalizează considerând întreaga
carte ca fiind adevărată o cântare a scepticismului. Autorul este acuzat că, atunci când
vorbeşte despre vanitatea ştiinţei şi a înţelepciunii omeneşti, pune la îndoială valoarea
obiectivă a cunoştinţelor umane.
În realitate, Ecclesiastul apreciază şi recunoaşte raţiunea umană la adevărata ei
valoare şi capacitate, mărturisind doar că aceasta este limitată prin chiar natura ei, că ştiinţa
omenească este mărginită, motiv din care nu poate pătrunde deplin în esenţa lucrurilor şi nici
nu poate satisface complet năzuinţele spiritului uman şi, în consecinţă, nu-i poate oferi omului
fericirea spre care tinde.
Pesimism
Pesimist este Ecclesiastul în sensul că el priveşte existenţa prin prisma laturii ei
negative, sub unghiul defectuos al lucrurilor, din punctul de vedere al creaturilor în raport cu
Creatorul lor.
Admiţând un anumit pesimism al autorului, trebuie însă precizat că el este unul
relativ, practic, distinct de pesimismul absolut şi teoretic al filozofilor moderni, întemeiat pe
panteism.
 În carte rămâne permanent un optimism bazat pe încrederea în Dumnezeu, căci lumea
şi omul sunt opera unei Fiinţe infinite şi bune, din care izvorăşte tot binele. Spre deosebire de
pesimiştii moderni, care văd viaţa ca fiind prin excelenţă rea, legată de durere şi opera unei
evoluţii oarbe, Ecclesiastul nu cade în disperare, apatie şi nihilism, ci consideră că viaţa
terestră este capabilă să ofere bucurii însemnate şi recomandă folosirea moderată a bunurilor
permise de Dumnezeu.
Epicureism
Pornind de la afirmaţia Ecclesiastului că pentru om nu este alt bun sub soare decât să
mănânce, să bea şi să se desfăteze, s-a spus că el ar considera plăcerea ca fiind singurul scop
al vieţii, învăţând folosirea bunurilor pământeşti doar pentru obţinerea ei.
În realitate, afirmaţia autorului trebuie înţeleasă în contextul în care ea a fost făcută.
El arată, cu claritate, că bunurile pământeşti sunt daruri ale lui Dumnezeu, Care îngăduie
folosirea lor doar cu moderaţie, căci pentru orice abuzuri omul devine culpabil şi va fi judecat.
De altfel, plăcerile sunt toate apreciate de autor ca fiind deşertăciuni. Plăcerea este
subordonată ascultării de Legea divină, care este criteriul suprem după care trebuie să-şi
regleze conduita omul înţelept.
Concepţia Ecclesiastului despre valoarea bunurilor materiale devine lămurită dacă
avem în vedere că în perioada Vechiului Testament perspectivele vieţii spirituale nu erau
deplin revelate.
Fatalism
Autorul este acuzat de afirmaţia că soarta omului şi a lucrurilor ar fi hotărâte de mai
înainte.
Într-adevăr Ecclesiastul preamăreşte puterea nemărginită a lui Dumnezeu, dar, prin
aceasta, el nu neagă nicidecum libertatea omului, căci ideile pe care le expune cu privire la
bine şi rău, la datorie şi responsabilitate sau la judecată, o presupun în chip necesar.
Fatalismul nu se împacă cu credinţa că omul va fi judecat, nici cu glorificarea
Providenţei divine.
Concepţia despre sufletul omului
Ecclesiastul ar învăţa că sufletul omului nu este nemuritor şi nu ar face nici o
diferenţă între moartea omului şi cea a animalelor (3, 19-21).
De fapt, în textul invocat, autorul face o paralelă între oameni şi dobitoace, afirmând
doar faptul că şi unii şi alţii sunt incapabili de a ocoli moartea, însă destinul comun se opreşte
la moartea fizică.
De altfel, Ecclesiastul afirmă categoric supravieţuirea sufletului omenesc (9, 10,
12,7).