Curs Master II - Sem 1 - 2021

TEME TEOLOGICE ÎN EPISTOLA CĂTRE ROMANI
DUMNEZEU-TATĂL
curs pentru Master Exegeză și Emineutică
– anul II, semestrul I –
„Haide, să începem de acum suișul cuvintelor teologiei,

punând în fruntea cuvântului pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt,
despre Care vom vorbi,
ca Întâiul să ne fie binevoitor, al doilea să ne ajute, al treilea să ne însufle;
ba și mai mult: una – din Dumnezeirea cea una – să ne fie luminarea,
în chip unitar despărțită și împreunată în chip despărțit,
ceea ce e și minunat.
Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 28.1
φέρε, τοῖς τῆς θεολογίας ἤδη προσβῶμεν λόγοις,

προστησάμενοι τοῦ λόγου τὸν πατέρα, καὶ τὸν υἱόν, καὶ τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον,
περὶ ὧν ὁ λόγος,
ὥστε τὸν μὲν εὐδοκεῖν, τὸν δὲ συνεργεῖν, τὸ δὲ ἐμπνεῖν·
μᾶλλον δὲ μίαν ἐκ τῆς μιᾶς θεότητος γενέσθαι τὴν ἔλλαμψιν
ἑνικῶς διαιρουμένην, καὶ συναπτομένην διαιρέτως,
ὃ καὶ παράδοξον.
INTRODUCERE
Poate că niciuneia din epistolele pauline nu i se potrivesc mai mult cuvintele

verhovnicului Petru, care ne învață că în toate epistolele lui Pavel sunt unele lucruri cu
anevoie de înțeles, pe care cei neînvățați și neîntăriți le strâmbă, ca și pe celelalte scripturi, spre
a lor pierzare (2 Pe 3:16). Frazele lungi cu întorsături de cuvinte, parantezele largi,
structurile chiastice, hyperbaturi1, jocuri de cuvinte, schimbarea bruscă a categoriei
destinatarilor (când iudei creștini, când creștini proveniți din păgâni), dialogurile cu
argumentarea unor poziții și respingerea unor posibile înțelegeri greșite ale
afirmațiilor lui, concepte noi, etc., au făcut din această scriere o adevărată piatră de
încercare pentru orice tâlcuitor2.
Fiind cea mai lungă epistolă a Apostolului neamurilor, a fost așezată în fruntea
corpusului paulin. Dar nu numai pentru acest motiv. Încă din introducere ea reține o
formă primă de crez creștin (1:3-4). Și chiar dacă nu surprinde toate temele mari ale
teologiei pauline, ea cuprinde „principiile și premizele teologice fundamentale ale
propovăduirii lui […] Pavel, lămurește hotărâtor și convingător poziția sa de iudeu
renumit în ceea ce privește revelația creștină […] subliniază cu emfază nu numai
continuitatea şi identitatea Vechiului şi Noului Testament în acelaşi parcurs istoric, ci şi
analizează cu limpezime în ce anume constă transformarea iudaismului în creştinism”3.
Apostolul trimite această epistolă în anul 57, la sfârșitul celei de-a treia călătorii
misionare, pe când se afla în Corint și se pregătea să ducă la Ierusalim colecta strânsă
în Macedonia și Ahaia. Din proprie inițiativă, fără să-i fi cerut cineva sau să existe
întrebări la care trebuie să dea răspuns, cum se întâmplă în multe din epistolele sale,
Pavel scrie unei comunități înainte de a o fi vizitat, dar în care – paradoxal! – cunoaște
destul de multe persoane, după cum se vede în capitolul 16 al epistolei4. Și pare că mai
cunoaște și alte lucruri. Știe, de pildă, – cum cu foarte mare finețe observă Sf. Ioan
Hrisostom din anumite detalii textuale – că e o cetate „îngâmfată și plină de
înfumurare”5, cu mental de centru al lumii; Știe că în comunitatea creștină mixtă a
Bisericii Romei există anumite probleme care o fac să se clatine în credință6, că există
puternici și neputincioși (15:1), că există unii care se laudă în LegeRom 2:23 iar alții care se
trufesc față de ramuri și cugetă înalte11:18 și 20. Din această pricină le și lămurește atât de

1
Figură de stil constând în schimbarea, prin dislocări, a topicii normale. 2. Adaos pe care îl face
scriitorul sau vorbitorul după încheierea unui anunț. [Var.: hiperbátă s. f.] – Din fr. hyperbate. (DEX
’09).
2
Fericitul Augustin, de pildă, declară că, începând să tâlcuiască această epistolă, s-a simțit depășit după
primele șapte versete. Epistolae ad Romanos inchoata Expositio, PL 35.2087-2106. apud LONGENECKER,
Romans, p. XIV.
3
MATSUKAS, Cărțile Bibliei, p. 288.
4
Capitol disputat în ceea ce privește autenticitatea, cf. KARAVIDOPOULOS, Εἰσαγωγή, p. 286-289.
5
SF. IOAN HRISOSTOM, La Romani, I.1. PG 60.326.20: „Căci, pentru că scria unei cetăți îngâmfate și plină de
înfumurare, prin toate arată cum a lui Dumnezeu este ’hirotonia’: că El l-a și chemat, El l-a și osebit. Și
face aceasta ca să facă epistola vrednică de crezare și ușor de primit”.
6
“Spunând ca să vă întăriți, în ascuns a arătat că aveau nevoie ne multă îndreptare. Căci ceea ce vrea să
zică este aceasta: ’De multă vreme doream și mă rugam să vă văd, nu pentru altceva, ci ca să vă
încredințez, să vă întăresc și să vă înplânt bine în frica de Dumnezeu, astfel încât să nu vă mai clătinați
neîncetat’. Dar n-a spus-o așa, fiindcă i-ar fi rănit. Ci, în alt chip punând-o, același lucru îl dă de înțeles;
că atunci când zice ca să vă întăriți aceasta o arată”.
2
amănunțit și argumentat că toți sunt sub păcat3:9 și că nu este deosebire3:22 de vreme ce fără
Lege dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat și vine doar prin credința lui Iisus, pentru toți și peste
toți cei ce cred3:21-22; ba le și descoperă taine ale iconomiei lui Dumnezeu trecute,
prezente și viitoare, cu un singur scop: ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți11:25; 12:6 7.
În această canava de lămuriri teologice, argumentări și contraargumentări,

descoperiri și mărturisiri, sfaturi practice, este prinsă și tema teologică asupra căreia
m-am oprit în această cercetare: Persoana lui Dumnezeu-Tatăl. Pe lângă cercetarea
materialului biblic referitor la temă în sine, m-a interesat și o perspectivă patristică,
motiv pentru care am încercat să adun în special părerile diferiților Părinți8, pornind
de la cele adunate deja de Cuviosul Nicodim Aghioritul în ediția în neogreacă a
tâlcuirilor lui Teofilact la această epistolă și adăugând eu însumi ceea ce am reușit să
mai descopăr la alți Părinți.
Înainte de a trece însă la cercetarea propriu-zisă, pentru o mai bună

contextualizare a tuturor pasajelor referitoare la tema propusă, consider foarte utilă
prezentarea câtorva elemente isagogice atât privitoare la istorie, având la bază
comentariul lui Fitzmyer, cât și la liniile de forță ale acestei epistole în lecturarea
vestitului dogmatist, filosof și poet Nikolaos Matsukas.

7
Interesant este iarăși comentariul Sfântului Ioan Hrisostom: “Aici iarăși îi atinge pe iudei, părând a-i
ține în frâu pe cei dintre neamuri”. La Romani, PG 60.519.46.
8
Din rațiuni didactice în principal le-am redat in extenso.
3
A. PROBLEME DE ISAGOGIE
Contextul istoric și religios

Cu 27 de ani înainte de nașterea Domnului, împăratului Octavianus i se conferă
titlul de Augustus (Sebastos - cel care trebuie cinstit, respectat ca un zeu), care va domni
ca princeps (mai exact ca monarh sau ca dictator) până la moartea sa în 14 d.Hr9.
Sub Princeps Augustus s-a instaurat ’pacea romană’ (Pax Augusta)10, pace care a
durat până în anul 64 d.Hr, anul incendierii Romei sub Nero și anul începerii
persecuțiilor împotriva creștinilor.
Un alt ideal al lui Octavianus Augustus a fost crearea unui nou populus romanus,
care să promoveze civilizația oriunde în lume. Începutul acestei „civilizări” l-a făcut
chiar în cetatea Romei, unde, de pildă, a pus străji (vigiles), gărzi formate din soldați
care se schimbau din trei în trei ore, pentru a preveni incendiile, a sprijinit artele și
literele11, etc.
Din punct de vedere social și religios, în această perioadă de pace în Roma își
fac apariția mulți străini (sclavi sau oameni liberi), care aduc cu ei și diferite religii
(cultul lui Mithra, al lui Isis și Osiris, al zeiței Dea Syria, la care chiar Nero se închina).
Comunitatea iudaică
Era foarte puternică, numeroasă și recunoscută încă înainte de secolul I î.Hr
(aprox. 50000)12. Mulți fuseseră aduși ca sclavi de Pompei, după anul 63 î.Hr., alții erau
probabil negustori sau făceau parte din diferite delegații13 venite din Palestina la Roma.

9
Interesantă este lectura teologică pe care monahia Casia o face acestui eveniment plin de însemnătate
în cursul istoriei: Există două planuri care se desfășoară simultan în lume: cel văzut, al stăpânirii
imperiale romane, și cel nevăzut, al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, (ascuns ochilor profani, dar
Evr 1:1
descoperit „în umbra Legii” în multe felul și în multe chipuri slujitorilor iconomiei dumnezeiești). În
momentul în care lumea ajunge sub stăpânirea unui singur împărat, care se și proclamă zeu, atunci si
Dumnezeu, Stăpânul tuturor, hotărăște să se facă om, pentru ca lumea întreagă să fie schimbată.
Monarhia pământească oprește poliarhia oamenilor, iar întruparea Cuvântului nimicește politheïa
idolilor. (vezi Mineiul pe decembrie, 25 decembrie, Slava de la Vecernia mare: „August singur stăpânind
pe pământ, mulțimea stăpânirii oamenilor (πολυαρχία τῶν ἀνθρώπων) a încetat; și Tu întrupându-Te
din cea Curată, mulțimea dumnezeilor idolilor (πολυθεΐα τῶν εἰδώλων) s-a nimicit. Sub o singură
împărăție lumească cetățile au ajuns, și întru o singură Stăpânire a Dumnezeirii neamurile au crezut.
Scrisu-s-au popoarele cu porunca Cezarului, însemnatu-ne-am credincioșii cu numele Dumnezeirii, al
Tău, Dumnezeul nostru Celui ce Te-ai întrupat. Mare este mila Ta, slavă Ție.”
10
O serie de gesturi publice au marcat această politică a păcii: Altarul lui Janus, care își ținea ușile
deschise pe toată durata războiului, primește prin decret senatorial de trei ori porunca să-și închidă
porțile; armata devine protectoare a poporului; pe Câmpul lui Marte (Campus Martius) se înalță un altar
al păcii (Ara Pacis Augustae), închinat zeiței păcii.
O trimitere la acest ideal al pax romana o face și Apostolul Pavel în prima sa epistolă către Tesaloniceni,
Εἰρήνη καὶ ἀσφάλεια (1Th 5:3)
11
În timpul lui au scris Vergilius, Horatius, Propertius etc.
12
Prima referinţă la iudeii din Roma este însă și mai veche, fiind asociată cu romanul praetor peregrinus,
Gaius Cornelius Hispalus și cu un decret de expulzare a lor din Roma. Acesta în 139 î. Hr. “i-a forţat pe
iudei, care au încercat să contamineze obiceiurile romane cu cultul lui Jupiter Sabazius, să se întoarcă în
patria lor”. Cel mai probabil este vorba despre comercianţii şi vizitatorii iudei, acuzaţi de prozelitism,
dar este discutabilă conexiunea dintre iudei şi Sabazius. Pentru că în general iudeii erau confundaţi de
către romani şi socotiţi totuna cu chaldeii sau ceilalţi asiatici, care şi ei au fost expulzaţi.
13
Iosif Flavius spune că “mai mult de 8000 de evrei din Roma” s-au adunat să susţină delegaţia de 50 de
evrei trimişi la Cezar Augustus să se plângă de comportamentul autocrat (incluzând demiterea marilor
preoţi) şi faptul că el caută autonomie.
4
Erau foarte mulţi, foarte uniţi şi foarte influenţi în probleme politice, după cum ne
informează Cicero. Credinţa lor este numită Barbara superstitio – superstiţia barbară.
Mulți iudei au fost luați prizonieri și duși la Roma și după căderea templului din anul
70 d.Hr14.
Filon ne spune că, în timpul lui Augustus, care i-a ajutat mult pe evrei, aceștia
ocupau şi locuiau “marea secţiune din Roma de lângă Tibru” şi că “cei mai mulţi dintre
ei erau cetăţeni romani emancipaţi”. Povesteşte, de asemenea, despre casele lor de
rugăciune” (προσευχαί), sărbătorirea Sabatului, antrenarea în “filosofia lor
strămoșească” şi de colecta pentru jertfele de trebuiau aduse la Ierusalim.
În istoria comunității iudaice din Roma există două decrete de expulzare, cel
din anul 139 î.Hr. (amintit la nota 5) și cel din anul 19 d.Hr, din timpul lui Tiberiu, care
“a poruncit întregii comunităţi iudaice să plece din Roma”.
Evreii din Roma erau organizați în sinagogi (în sensul de comunități), iar
locurile în care se adunau erau numit [locuri de] rugăciune (προσευχαί). Sinagogile
erau numite după patronii sau protectorii lor 15 , fiind conduse de o adunare a
bătrânilor(γερουσία) , dar existând și un administrator (φρονιστής), care se îngrijea de
bunurile materiale și de ajutoarele venite din partea comunității evreiești. Existau, de
asemenea, și preoți (ἱερεῖς), cel mai probabil cu titlu onorific, proveniți din familiile
preoțești.
Exista o comunicare intensă între Ierusalim și Roma, atât la nivel înalt16, cât și
pe canalele „comerciale” ori religioase17. Evenimentele din Iudeea erau cunoscute de
evreii din Roma destul de bine18.
Creștinismul
Creștinismul a fost adus în Roma cel mai probabil de romanii în treacăt, iudei și
prozeliții, aflați printre cei trei mii care au crezut în ziua Cincizecimii (F.A. 2, 10-11; 41). Ei
au format nucleul primei comunității creștine după întoarcerea lor în Roma. Probabil
că acest nucleu s-a dezvoltat inițial în sânul iudeilor, în jurul anilor 30, fiind alcătuit
din iudei și temători de Dumnezeu, ori chiar prozeliți.
Epistola către Romani este cel mai timpuriu document care atestă existența de
mulți ani (Rom 15: 23) a unei astfel de comunități creștine în Roma.
Tradiția care îl așază pe Apostolul Petru ca fondator și episcop al Bisericii din
19
Roma trebuie înțeleasă în sensul celeilalte tradiții vechi păstrate la Sf. Ignatie și Sf.

14
Iosif Flavius numără 97000 de prizonieri aduşi la Roma, chiar dacă aceştia nu erau cu toţii evrei.
15
Synagoge a lui Agrippesians (a celor ai lui Agrippa), Bercaclesians, Calcaresians, Campesians, Elaea, a
Evreilor, a Irodianilor (sau a Rhodianilor), Sekenians, Siburesians, Tripolitans, Volumnesians şi Arca
Libanou. Și cartea Faptele Apostolilor (6:9) vorbeşte despre “Sinagoga Libertinilor/Liberților”
(Λιβερτινῶν – adică liberti, sclavi evrei care reuşiseră să obţină libertatea în lumea romană. Ei puteau fi
de oriunde din imperiul roman, dar cel mai probabil erau descendenţii evreilor din Ierusalim luaţi
prizonieri şi duşi la Roma).
16
Marcus Iulius Agrippa, numit “Irod” în F.A. 12: 1, 6, 21, 23, a trăit la Roma la curtea împăratului, alături
de Caligula şi Claudius, şi a fost făcut “rege” de către Caligula.
17
Iudeii din Roma plăteau taxe pentru Templul din Ierusalim şi mergeau în pelerinaj la Ierusalim.
18
F.A. 28, 21 vorbește despre scrisori din Iudeea sau frați, care să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău
despre tine (i.d. despre Pavel). La fel, în F.A. 2, 10, Luca enumără printre iudeii şi prozeliţii adunaţi la
Ierusalim de Ziua Cincizecimii pe călătorii romani (ἐπιδημούντες – “călători”, “romani în treacăt”).
19
Pe de o parte Eusebiu de Cezareea povesteşte despre venirea lui Petru la Roma pe urmele lui Simon
Magul pentru a predica Evanghelia acolo în anul al doilea al lui Claudiu (42 d.Hr.), iar pe de alta
5
Irineu, adică nu că el a adus propovăduirea creştină pentru prima dată în Roma, ci că a
activat şi a suferit martiriul acolo (ca și Apostolul Pavel, de altfel!) şi că trupurile celor
doi Apostoli au rămas în posesia bisericii din Roma.
Apostolul Pavel nu pare să cunoască faptul că Petru a propovăduit la Roma sau
că a întemeiat Biserica (cf. Rom. 15: 20-23), așa cum știe și o spune în cazul corintenilor
(II Cor 11:4-5). Nici Luca nu amintește așa ceva.
Cel mai probabil, comunitatea creştină din Roma nu a început sub directa
lucrare a vreunui Apostol, ci prin prezenţa evreilor şi păgânilor creştini convertiţi, care
au venit acolo din diverse motive: sclavi aduşi la Roma, negustori veniţi de
pretutindeni sau alte persoane au adus cel mai probabil sămânţa Evanghelie la Roma.
Structură și împărțire
În comentariie moderne există evident mai multe tipuri de împărțiri.

Una dintre cele mai simple, cea a lui R. Longenecker, pornește de la definirea
epistolei nu neapărat ca „tratat teologic”, ci mai degrabă în termenii de λόγος
προτρεπτικός – cuvânt protreptic, de îndemn. Astfel, pe lângă introducere și mulțumire
(1:1-15) precum și salutările finale, autorul vede trei astfel de secțiuni, care se întind
fiecare pe aproximativ patru capitole: cap. 1-4, 5-8 și 12-1520, iar partea capitolelor 9-11
abordează “teologia iudaică în vigoare”21.
Un plan mai detaliat, dar în care se pot observa cu ușurință secțiunile

prezentate mai sus, este cel al profesorului Karavidopoulos în Introducerea sa22. Acesta
merge pe împărțirea clasică în două mari părți (partea dogmatică – partea practică) și
apoi prezintă mai amănunțit fiecare secțiune în parte.
Introducere (1:1-7)
Mulțumire (1:8-15)
Partea I – partea dogmatică (1, 16-11,36)
1. Îndreptarea “din credință” (1,16 - 8,39)
a. arătarea dreptății lui Dumnezeu (cap. 1-4)
1:16-17: Anunțarea temei principale
1:18-3-8 Păcătoșenia generală a tuturor
- a păgânilor (1, 18-32)
- a iudeilor (2,1-3,8)
3:21-31: descoperirea dreptății lui Dumnezeu cea în Hristos

Catalogus Liberianus, 354 d.Hr., vorbeşte şi el despre Petru ca fondator al Bisericii din Roma, care a fost
timp de 25 de ani episcop al ei.
Este fără îndoială o parte a unei tradiţii târzii care a încercat să explice unde s-a dus Petru atunci când a
plecat de la Ierusalim “într-un alt loc” (F.A. 12, 17). Informaţia lui Eusebiu este oarecum contrazisă de
faptul că Pavel în Gal. 2, 7-9 (scrisă cca. 54) ştie că Petru era încă în Ierusalim în timpul sinodului
Apostolic (cca. 49) şi aparent încă nu părăsise regiunea mediteraneană de est; vezi şi F. A. 15, 6-7.
20
Mai exact: 1:16-4:25; 5:1-8:39; 12:1-15:13.
21
“understanding 9:1–11:36 in terms of then-current Jewish “remnant theology” gives us an important key
for unlocking Paul’s argument in what has often been viewed as an extremely difficult set of three
chapters”, LONGENECKER, Romans, p. 15-16.
22
KARAVIDOPOULOS, Introducere, p. 284.
6
4:1-25 exemplu biblic despre îndreptarea “din credință” –Avraam
b. considerare istorico-soteriologică a istoriei biblice (cap. 5-8)
5:1-21 Adam și Hristos
6:1-23 eliberarea de moarte și de păcat a credinciosului prin botez
7:1-25 eliberarea de Lege
8,1-30 noua viață în Duh a credinciosului, pregustare a bunătăților viitoare
8, 31-39 imn al dragostei lui Hristos, prin care sfârșește tratarea temei
2. mântuirea finală a lui Israel (cap. 9-11)

deși inițial Israel L-a respins pe Hristos, aceasta, potrivit planului istorico-soteriologic
al lui Dumnezeu, ajută la intrarea neamurilor în Biserică
Partea a II-a – partea practică (12,1-16, 25)

1. Cerințele morale ale dreptății lui Dumnezeu (12,1-15,13)
12,1-2 introducere: slujba cuvântătoare
12:3-8 harismele în slujirea și zidirea întregului trup al Bisericii
13:1-7 supunerea creștinului față de puterea statală
13,8-13 dragostea ca “plinire (πλήρωμα)” și sinteză a toată Legea
14,1-15,13 respectul față de conștiința celor “slabi în credință” din partea celor
“tari”
2. Planuri misionare ale lui Pavel pentru viitorul apropiat (15,14-33)

3. Salutări (cap. 16)
16,1-16 salutări
16,17-20 sfaturi pentru evitarea scandalurilor și sciziunilor etc.
(probabil din partea iudaizanților)
16,21-23 salutări finale
16,25-27 doxologie finală
7
Câteva direcții teologice
Din bogăţia comorii teologice a Epistolei s-ar putea aminti următoarele puncte
fundamentale:
1. Impresionează puternica tensiune23 pe care Apostolul o pune între două lucrări

de revelare ale lui Dumnezeu! – și asta chiar de la început, înainte să dezvolte subiectul
despre relaţia dintre legea iudaică şi mântuirea în Hristos. Pe de o parte, se descoperă
mânia lui Dumnezeu peste omul din ce în ce mai netrebnicit, iar pe de alta, se descoperă
bogăţia harului, care mântuieşte, umple de har, face vie şi înnoieşte toată zidirea!
Oricum, Pavel prezintă o imagine sumbră despre halul în care a ajuns omul: deşi
oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit, nici nu I-au mulţumit, ci au căzut
pe ultima treaptă a netrebniciei. În acest caz, Apostolul dă o explicaţie extrem de
simplă şi revelatoare în legătură cu păcatul strămoşesc al omului şi cu păcatele ulterioare.
Dacă omul se opreşte din slăvirea lui Dumnezeu şi din cinstirea Lui, care sunt expresii
ale dragostei şi comuniunii, atunci se netrebniceşte, pentru că se grupează în jurul
propriei sale vetre egocentrice; pierde de cele mai multe ori drumul spre înainte în
acest trup al comuniunii de prietenie sau de iubire. În felul acesta cunoaşterea lui
Dumnezeu se toceşte, sporind în schimb cunoaşterea firii sale, cu toate relele şi cele ce
le însoţesc: cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit,
ci s-au zădărnicit în gândurile lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare… (Rom. 1, 21-
32). Toţi au căzut şi au pierdut slava dumnezeiască, iar acum sunt îndreptaţi în dar, prin
harul răscumpărării, pe care îl dăruieşte Hristos; altfel, omul nu face ceea ce voieşte, ci
ceea ce urăşte, de vreme ce o altă lege, în adâncul ființei lui, îl înrobeşte legii păcatului,
fiindcă aceasta se războieşte împotriva legii minţii mele (Rom. 3, 23-25; 7, 15-25). În cazul
acesta nu este vorba despre nici un fel de discurs moral. Altfel spus, nu există, pe de o
parte, o serie de fapte rele, iar pe de alta, o listă de virtuţi care sunt pur şi simplu niște
datorii ale omului, ci este vorba despre două stări ale vieții, una stricată şi alta plină de
har, ale aceleiaşi firi a omului. În comuniunea duhovnicească şi iubitoare a trupului
eclezial, mădularele îşi înnoiesc starea stricată a firii lor şi se sprijină pe darurile
duhovniceşti (pe harisme); așa apare, așa ia naştere lista virtuţilor. Fără doar şi poate,
cea care precede este tămăduirea omului.
Mulţi se problematizează în legătură cu acest joc al trasului sforii făcut de
Apostol. Adică se întreabă dacă Apostolul se contrazice în anumite privinţe sau dacă
noi trebuie, de fapt, să punem în balanță poziţiile lui şi să ne dăm seama pe care o
adoptă, pe cea pesimistă sau pe cea optimistă! Nimic din acestea nu se întâmplă. Este
vorba despre cunoscuta schemă biblică care străbate întreaga Sfântă Scriptură. Cu cât
prorocii şi autorii cărţilor Vechiului şi Noului Testament vor să scoată mai mult în
evidenţă dragostea lui Dumnezeu, stăpânirea Lui absolută, puterea harului Său
răscumpărător, faptul că ne mântuim şi primim har înaintea Lui prin pocăinţă, alegere
liberă, nu prin vreo valoare a noastră autonomă – altfel spus, că ne mântuim pentru
insuficienţa noastră, nu pentru suficienţa noastră –, cu atât mai dramatic prezintă
netrebnicirea omului şi pe Dumnezeu ca pe un pedepsitor înfricoşător, Care creează
chiar şi rele! Toate acestea, în cele din urmă, se contrag în iubirea dumnezeiască, adică
se nimicesc şi pier. Aceeaşi schemă o urmează şi Părinţii de-Dumnezeu-cuvântători ai
Bisericii. Cele negative sunt amintite pentru a se afirma adevărul că realitatea se

23
Lit. „trasul sforii”, jocul în care două echipe trag la fiecare capăt al sforii.
8
schimbă, se înnoieşte. Această latură trebuie să o aibă cel mai mult în vedere aşa-
numita – fie în chip bun, fie în chip rău – educaţie religioasă.
2. În Epistola către Romani se vorbeşte pe larg despre dreptatea lui Dumnezeu, care
îl îndreptează pe om în Hristos. Termenii dreptate şi îndreptare apar şi revin în teologia
paulină, şi, în felul acesta, apare un pericol pentru interpreţi, care, duşi în eroare, pot
adopta în analiza lor terminologia juridică. Acest lucru are drept urmare o deviere,
pentru că, de fapt, teologia Apostolului Pavel se înţelege deplin prin terminologia
medicală, deoarece păcatul şi moartea sunt prezentate ca o stare îmbolnăvită a firii
omeneşti. Pe lângă aceasta, spusele lui Pavel sunt extrem de limpezi. Dreptate şi
îndreptare înseamnă înviere (ζωοποίηση - vivificare), răscumpărare, libertate. Hristos cel
înviat face vii trupurile muritoare; oamenii sunt îndreptaţi în dar, gratuit, prin
răscumpărarea pe care o dăruieşte Hristos; întreaga zidire suspină aşteptând eliberarea
din robia stricăciunii; la fel, suspinăm aşteptând răscumpărarea trupului. De altminteri,
Avraam a crezut lui Dumnezeu, Celui ce înviază pe cei morţi şi cheamă cele ce nu sunt ca fiind
(Rom. 4, 17; vezi 8, 10-11; 3,24; 8, 19-23).
3. Apostolul Pavel se pronunţă clar şi stăruitor: faptele legii iudaice, cum ar fi

tăierea-împrejur, nu-l mântuiesc pe om, ci numai credinţa, ca mod de viaţă care se
încrede în Dumnezeu. Un exemplu definitoriu este strămoşul Avraam, care a crezut lui
Dumnezeu când nu era tăiat împrejur, şi i s-a socotit lui ca dreptate; tăierea-împrejur pe
care o dobândeşte mai târziu este un semn al dreptăţii credinţei, adică pecetea care arată
faptul mântuirii lui prin credinţă. Prin urmare, iudeii şi creştinii proveniţi din păgâni,
cei din tăierea-împrejur şi cei din netăierea-împrejur, se mântuiesc numai prin credinţă
(Rom. 4, 1-12). Legea, care este sfântă în toate, nu face nimic altceva decât să arate că
omul este călcător de lege, vinovat – deci are nevoie de mântuire. Fără lege nu există
călcare de lege. Astfel, Pavel consfinţeşte o regulă juridică de bază: nulla poena sine lege
– că nu este lege, nici călcare de lege; iar păcatul nu se socoteşte, nefiind lege (Rom. 4, 15 – 16; 5,
13). Dreptatea din credinţă depăşeşte legea în toate privințele.
4. Dominaţia Legii se elimină prin venirea Harului, iar acest lucru se vădește în
trupul sacramental al Bisericii, în care se intră prin botez. Cei care se botează în Iisus
Hristos se botează în moartea Lui şi, prin urmare, deoarece devin împreună-odrăsliţi cu
asemănarea morţii Lui, ei participă la îngroparea, învierea şi slava Lui, realizând o
umblare întru înnoirea vieţii (Rom. 6, 1-14). Este vorba despre o viaţă nouă, fapt care
înseamnă că fiecare îndatorire morală este rod al vieţii înnoite şi tămăduite.
5. Realizarea dreptăţii dumnezeieşti pentru om, adică dăruirea harului, (aceasta

fiind însăşi răscumpărarea şi învierea/vivificarea), se săvârşeşte prin Cel ce ne-a iubit pe
noi. Așadar, Dumnezeu ne doreşte şi ne mântuieşte pentru că ne iubeşte. Dar dragostea
nu e înțeleasă ca sentimentalism sau ca legătură morală abstractă, ci este vorba despre
o revărsare de viaţă, despre un ţesut viu al unei lucrări/energii unificatoare. Şi această
legătură între Dumnezeu şi om este, după învăţătura paulină, o legătură
indestructibilă, sau poate deveni o astfel de legătură. De aceea nimic nu ne poate
despărţi de dragostea lui Dumnezeu: nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de
acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă zidire (Rom. 8, 39). Care
tâlcuitor, dar, are acoperire în astfel de texte încât să poată cu samavolnicie să le
interpreteze simplu în categorii morale? Dacă e să urmăm logicii, absolut niciunul!
9
6. Lecturarea atentă – sau mai bine suficientă – a Epistolei către Romani ne convinge
că ceea ce numim noi deosebire între revelaţia naturală şi cea supranaturală nu există în
acest text monumental. Concepţiile filosofice şi teologice mai noi – ale
Protestantismului radical şi Iluminismului – ne dau două cârje, adică revelaţia naturală
şi cea supranaturală (care și ea se săvârşeşte în istorie), iar noi suntem obligaţi să o
apucăm când pe una, când pe cealaltă, cum face, de pildă, de o parte, Iluminismul, care
se sprijină pe revelaţia naturală, iar de partea cealaltă, Protestantismul radical, care se
sprijină pe cea supranaturală. O astfel de scindare „schizofrenică” nu există însă în
zidire şi în istorie. Subiectul este imens… Oricum, Epistola către Romani vorbeşte despre
un interval unitar între natural şi supranatural, între fizic şi metafizic, între cele
sensibile şi cele inteligibile. Revelaţia naturală este supranaturală, iar cea supranaturală
este naturală. Iar aceasta reiese din întreg conţinutul Epistolei, conform căruia prezenţa
dumnezeiască lucrătoare unifică zidirea şi istoria. Așadar, aceasta reiese nu numai din
faimoasa zicere din Epistolă, amintită doar cu titlul de exemplu: că cele nevăzute ale Lui
se văd de la zidirea lumii, înţelegându-se prin făpturi, şi veşnica Lui putere şi dumnezeirea, spre
a fi ei fără cuvânt de apărare (Rom. 1, 20). Altfel şi mai simplu spus: Dumnezeu, lucrând,
este prezent atât în natură, cât şi în istorie, iar omul, potrivit legii sale de funcţionare,
este legat atât de una, cât şi de cealaltă.
7. Pavel respinge clar accepţiunea că Dumnezeu l-a lepădat pe Israil: Să nu fie! Că

şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Veniamin (Rom. 11, 1). Ca şi
odinioară, tot aşa şi în cazul acesta, Israil este reprezentat de „restul” bine-cinstitor,
rămăşiţa după alegerea Harului (Rom. 11, 3-5). Ca întreg, poporul ales îşi pierde însă rolul
de dinainte; Împărăţia lui Dumnezeu se ia de la el și rolul eshatologic se dă neamurilor
(vezi Mt. 21, 43). S-ar putea spune că această învăţătură cutremurătoare se împlineşte
după legea inversării rolurilor (Reversal of Roles) a istoricului A. Toynbee.
Totuşi Pavel, Apostolul neamurilor, marchează această inversare de roluri prin niște
poziţii şi avertismente foarte interesante. Din măslinul bun al lui Israil, din pricina
necredinţei acestuia, s-au tăiat ramurile, iar el şi-a pierdut misiunea, în timp ce măslinul
sălbatic al neamurilor, datorită credinţei celor veniţi dintre neamuri, s-a altoit pe
măslinul cel bun al lui Israil, neamurile preluând în felul acesta misiunea străveche
dificilă a poporului iudeu. Creştinii dintre neamuri, însă, nu trebuie să se trufească în
nici un chip pentru această schimbare; nu ei ţin rădăcina, ci rădăcina îi ţine pe ei; dacă
ei stăruie într-o laudă stearpă, Dumnezeu va lua de la ei Împărăţia Sa în acelaşi fel.
Dumnezeu are putere să facă orice: nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine… nu te înălţa
cu cugetul, ci teme-te (Rom. 11, 18-21). De altfel, la neştiuta plinire a vremii care va veni,
Dumnezeu va mântui întregul Israil (Rom. 11, 25-26).
Oricum, ar fi bine ca ortodocșii să citească din când în când capitolul 11 din
Epistola către Romani şi să-şi facă o roditoare autocritică.
10
Dumnezeu – o perspectivă generală a Epistolei către Romani
În afară de pasajul din Rom 9:524 în care theos este atribuit lui Hristos, cuvântul
Dumnezeu (θεός) apare în Romani ca desemnându-L în general pe Dumnezeul
Vechiului Testament, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul căruia Pavel însuși I s-a
închinat ca iudeu (11:1)25 și Căruia acum Îi slujește ca apostol al neamurilor (11:13)26.
Statistic, Dumnezeu este cuvântul utilizat cel mai frecvent în Romani (exceptând
cuvinte gen și, în, el). Găsim 153 de ocurențe (număr care depășește chiar și particula δε,
verbul a fi, prepoziția εἰς, sau chiar substantivul Hristos, care apare doar de 66 de ori).
Într-adevăr theós apare mai frecvent în Romani decât în orice altă carte a NT, în afară
de Fapte (168 ori), dar care este de două ori mai lungă decât Romani. În mod evident
Pavel este preocupat de lucrarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor.
Pentru Pavel Dumnezeu este unul (3:30 27 ), și el povestește despre slava

Dumnezeului nestricăcios (1:2328). Numele lui Dumnezeu trebuie lăudat și slăvit (4:2029;
15:1730 ), iar nu hulit între neamuri (2:24, citând Iezechiel 36:2031 ).
Cuvintele Sale au fost încredințate iudeilor (3:2)32 ; El este Dumnezeul legămintelor
făcute cu Israel (9:4)33 . Totuși Pavel insistă că El nu este Dumnezeu numai al iudeilor, ci și
al neamurilor (Rom. 3:29)34 , de vreme ce este Unul (3:30).
El este Dumnezeul în Care Avraam, strămoșul lui Israel, a crezut (4:3. 17)35,
Dumnezeul cel viu (9:26)36 , care nu și-a lepădat poporul (11:1-2)37 . Pavel insistă că ceea ce se
putea cunoaște despre Dumnezeu este arătat oamenilor, fiindcă El însuși are o astfel de
intenție și de lucrare, că Dumnezeu le-a arătat (1:19)38 ; căci cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire (1:20).
Acest Dumnezeu este Ziditorul (1:25), care dă viață celor morți și cheamă la ființă
ca și cum ar fi (4:17). De la El și prin El și înspre El sunt toate (11:36).
Pavel amintește lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu când vorbește despre scopul
lucrurilor care niciodată nu-i vor putea despărți pe creștini de iubirea Lui manifestată

24
Ai cărora sunt părinții, și din care este Hristosul, partea după trup, Cel ce este peste toate Dumnezeu
binecuvântat în veci. Amin.
25
Zic, așadar: Oare a lepădat Dumnezeu poporul Său? Să nu fie! Că și eu israelit sunt, din sămânța lui
Avraam, din seminția lui Veniamin.
26
De vreme ce sunt apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea.
27
De vreme ce unul este Dumnezeu, Care va îndrepta tăierea-împrejur din credinţă şi netăierea-
împrejur prin credinţă.
28
Și au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea chipului omului stricăcios și al
zburătoarelor și al patrupedelor și al târâtoarelor.
29
Iar întru făgăduința lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredința, ci s-a împuternicit cu credința, dând
slavă lui Dumnezeu.
30
Am laudă în Hristos Iisus cele către Dumnezeu.
31
Căci numele lui Dumnezeu din pricina voastră se hulește întru neamuri, precum scrie.
32
Mai întâi că li s-au încredințat cuvintele lui Dumnezeu.
33
Carii sunt israeliți, a cărora este înfierea și slava și testamentele, și punerea legii, și cultul/închinarea, și
făgăduințele (ὧν ἡ υἱοθεσία καὶ ἡ δόξα καὶ αἱ διαθῆκαι καὶ ἡ νομοθεσία καὶ ἡ λατρεία καὶ αἱ ἐπαγγελίαι)
34
Oare numai al iudeilor este Dumnezeu? Nu și al neamurilor? Da, și al neamurilor.
35
Și a crezut Avraam lui Dumnezeu.
36
Și va fi, în locul unde li s-a zis: Nu voi sunteți poporul Meu!, acolo se vor chema fii ai Dumnezeului
celui viu.
37
Zic, așadar: Oare a lepădat Dumnezeu poporul Său? Să nu fie! Că și eu israelit sunt, din sămânța lui
Avraam, din seminția lui Veniamin.
38
Întrucât cunoscutul lui Dumnezeu vădit este în ei; că Dumnezeu le-a vădit.
11
în Hristos Iisus: Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile,
nici puterile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul şi nici vreo altă
făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea în Hristos Iisus,
Domnul nostru (8:38-39). Implicit, el afirmă stăpânirea lui Dumnezeu asupra
universului, inclusiv a lumii duhurilor, înaintea cărora oamenii stau cu frică.
Acest Dumnezeu este Tatăl slavei (6:4), Tatăl Domnului Iisus Hristos (15:6). Astfel
teologia Apostolului Pavel nu este fără legătură cu soteriologia sa hristocentrică. Pe
lângă acesta El este și Tatăl nostru (1:7), adică Tatăl noului popor al creștinilor. Lui îi
strigă creștinii Avva Tată (8:15), pentru că prin Hristos și Duhul Lui ai s-au făcut fii ai lui
Dumnezeu și moștenitori ai lui Dumnezeu (8:16-17).
Acest Dumnezeu însă îi și judecă pe oameni (2:3-6) și va răsplăti fiecăruia după

faptele sale (2:6, citând Pilde 24:12 sau Ps 62:13), pentru că pe lângă bunătate, are și
asprime (11:22).
Pentru Pavel toți oamenii trebuie să stea înainte divanului lui Dumnezeu (14:10,
unde citează Is 49:19 sau 45:3 pentru a adeveri acest fapt)39 . Nimeni nu va scăpa de
judecata lui Dumnezeu (2:3), când dreapta judecată a lui Dumnezeu (δικαιοκρισία) se va
descoperi (2:5).
Acest Dumnezeu este un Dumnezeu cu putere și dumnezeire veșnică (1:20), cu
înțelepciune și cunoștință (11:33), un Dumnezeu al răbdării și mângâierii (15:5),
credincios/al credinței (15:8; 3:3), al bunătății, îngăduinței și îndelungii-răbdări (2:4), al
milei (11:32), al păcii și nădejdii (15:33; 16:20), al adevărului (1:25: 3:4.7), al judecății după
adevăr (2:2; 3:7), care umple pe toți cu iubire, nădejde, bucurie și pace (15:13).

39
Textul GNT are al lui Dumnezeu, iar texul bizantin are al lui Hristos.
12
B. TERMENUL πατήρ – o perspectivă de dicționar (Kittel)
A. IN ANTICHITATE
I. πατήρ este un termen de origine indo-europeană, care cuprinde silaba copilărească

«pa». Termenul înseamnă
a. «tată»,
b. «[stră]moș»
c. «persoană respectată»
d. «om bătrân»
e. «învățător»
-pluralul înseamnă «strămoși» și ocazional «părinți»
II. În concepția antică, termenul este

a. genealogic,
b. legal
c. sociologic, datorită rolului bun, dar sever și autoritar al capului familiei în
orânduirea patriarhală
III. În literatura antică

a. Cap al familiei și Învățător
-controlul patriarhal în lumea greacă era modelat după cel al lui Zeus și similar cu cel
al regelui
-Stoicii considerau copilul un supus al taților ca bătrâni, binefăcători și superiori, dar
există și un accent pe dragostea părintească
-tații sunt învățători prin cuvânt și exemplu
b. Cinstea adusă tatălui.

-o datorie recunoscută pretutindeni
-a porunci cuiva să-și iubească părinții este superfluu, după Stoici
-părinții vin în ordinea respectului după zei (aceasta nu implică cultul strămoșilor).
-faptul important este că o rațiune divină prinde expresie în societățile omenești, adică
în familie și în stat. Dacă apare un conflict, zeul primează înaintea tatălui și mamei.
IV. Patria potestas – „puterea tatălui”.

-legea romană conferă autoritate și putere capului masculin al familiei (casei),
-asupra copiilor săi
-asupra descendenților masculini mai îndepărtați, indiferent de vârstă
-asupra celor aduși în familie prin adopție.
-asupra „casnicilor” lui (a sclavilor)
-legea civilă se combină și cu legea cultică, fiindcă tatăl este și preot.
-puterea tatălui asupra lor continuă până la moartea lui
-include
-putere disciplinară și penală (inclusiv pedeapsa capitală),
-dreptul de a căsători și divorța copii, și
-dreptul de a adopta și emancipa
-tatăl putea da unui copil (care putea fi și sclav) o anumită proprietate să o trateze ca a
sa, dar, în ochii legii, ea continua să aparțină tatălui.
13
-dreptul roman a influențat/schimbat dreptul gecesc,
-iudeii care au fost cetățeni romani au adoptat această lege (cf. Philo, Despre legi speciale
2.227, 233
-abia în vremea lui Justinian a apărut oarecare relaxare în această lege.
V. Utilizarea religioasă a imaginii Tatălui

1. baza indo-europeană a ideii de Dumnezeu ca Tată.
-invocarea lui Dumnezeu ca Tată, adică ziditor/autor al făpturii, este veche.
-provine din concepțiile primitive, (de ex. în India se credea că vegetația apare
prin conceperea ei de către cer și pământ)
-conceptul de „născător/progenitor” divin se răspândește în multe forme
(de pildă conducătorul ca fiu al lui Dumnezeu în Egipt)
2. Zeus ca tată și Stăpânitor

-la Homer, Zeus este zeul universal, tatăl tuturor ființelor divine și umane
-Orânduirea patriarhală, paternitatea și monarhia se întâlnesc în această concepție
-deși Zeus nu este numit rege, el totuși domnește peste toate lucrurile și este
„divinizarea/apoteoza” capului familiei, protejând drepturile parentale.
-aspectul despotic/stăpânitor în descrierea făcut de Homer lui Zeus este posibil să
exprime o oarecare revoltă împotriva autorității parentale nelimitate.
-Ființa sa, portretizată în termeni omenești, înseamnă totuși că și el este supus
destinului.
3. Tatăl în religiile de misterii

-Zeul este numit de obicei tată în aceste religii (Serapis, Mitra, Helios).
-semnifică „relație”
- „generarea” de către zeu ateste prietenia lui și puterea de a binecuvânta
-zeul-tată îi face pe inițiați atât fii, cât și frați într-o familie spirituală
-învățătorul și păstorul este și el un tată cultic în această familie, și oficiul acesta este
ereditar sau implică un descendent spiritual.
-tatăl-preot reprezintă pe tatăl divin (cf. rolului preoțesc al capului familiei pământesc.
VI. Forme filosofice și Gnostice ale credinței în Tatăl

1. Tatăl în cosmologia lui Platon
-Platon vede în această idee/termen sursa/izvorul/obârșia tuturor lucrurilor
-dă conceptului de „tată” o formă cosmologică în mitul creației
- θεὸς este autor și tată (ποιητής καί πατήρ)
-lumea este bună deoarece arhitectul ei este bun
-Neoplatonismul face distincție între Zeul suprem și demiurg, (la fel și sistemele
gnostice)
-un termen comun în speculația cosmologică este «tatăl tuturor» (πατὴρ τῶν ὅλων sau
πατὴρ τῶν πάντων)
2. Tatăl ca „născător” și sinteza dintre Rege și Tată în stoicism

-Stoicismul folosește mitul căsătoriei sacre dintre Zeus și Hera și urmărește lumea pe
fir în jos până la nașterea divină (cf. σπερματικοί λόγοι)
-acest fapt conferă umanității „filiație divină” și participare la logos-ul divin.
14
-Numai cei înțelepți văd acest lucru și de aceea acolo este un anumit sens în care Zeul
este tată numai al binelui/al celor buni.
-Zeii vor ca noi să fim virtuoși; de unde problema filiației divină duce la învățătura
etică.
-Stoicismul târziu subliniază autoritatea Zeului ca domnitor/stăpânitor
-ca un rege bun și tată adevărat, Zeul dăruiește puterea necesară pentru a lupta
împotriva răului.
-Zeul ca rege al regilor este modelul stăpânitorilor pământești.
3. Conceptul de Tată la Filon

a. Influența greacă.
-Filon folosește termenul absolut „tată” pentru Dumnezeu.
-se vede influența de la Homer și Platon, dar și interferențe din ideea stoică a
„generării”
-sufletul este „copilul lui Dumnezeu” în măsura în care se nasc în el virtuți.
-cei înțelepți sunt adoptați/înfiați de Dumnezeu ca fii adevărați
-ca Tată, Dumnezeu ține la creația Sa și în mila Sa părintească îi dă daruri bune
b. Factor iudaici.
-Filon preferă termenii κύριος și δεσπότης pentru a arăta autoritatea lui Dumnezeu
-Dumnezeu are atât putere creatoare, cât și împărătească, stăpânitoare.
-în logos, ca vehicul al dumnezeirii Sale transcendente, se combină autoritatea Sa și
bunătatea Sa.
-logosul este întâiul-născut al Tatălui, care validează puterea părintească a lui
Dumnezeu și autoritatea stăpânitoare.
c. Tatăl în misticismul lui Hermes

-în lumea confuză a misticismului lui Hermes, «tatăl tuturor» este un pol fix.
Transcendent, el este legat de toate lucrurile și cunoscut în chip mistic.
-este tată ca făcător și născător.
-omul dintâi primește lumină și viață de la tatăl și i se îngăduie să creeze, dar cade prin
împreunarea cu natura. Ca autor și tată, Dumnezeu este bun și îmbrățișează tot binele.
El practică o regulă mântuitoare, fixează destinele umane și are milă de inițiați, care
intră în parteneriat cu el prin intermediul nous-ului. Tatăl este cuvântul final al
rugăciunii inițiaților, dar scopul final este absorbirea în absolut.
B. VECHIUL TESTAMENT
1. ab - cea mai comună traducere este πατήρ
2. ab – cuvânt primar.
-nu este legat de nici o rădăcină
-are un singur înțeles, fără sinonime reale.
-sugeratele relații cu alți termeni sunt toate chestionabile (cum ar fi teamă în
Fac. 31:4240, „rudă” sau „strămoș”)

40
εἰ μὴ ὁ θεὸς τοῦ πατρός μου Αβρααμ
καὶ ὁ φόβος Ισαακ ἦν μοι
15
3. ab ca element de bază în conceptul de familie.
-familia este „casa tatălui” οἴκος τοῦ πατρός
-este avută în vedere supremația legală a tatălui, dar căsătoria fiilor creează un
clan și diluează această autoritate, prin urmare „casa” devine o comunitate mai
largă.
-într-o astfel de conexiune, „tatăl” poate deveni „strămoș”, ca în expresia
„Dumnezeul părinților” (Ieș 3:13).
-iubirea, mândria și loialitatea pot prelungi sentimentul de apartenență la
strămoși (cf. rolului lui Avraam și David, și utilizarea lui „părinți” în Lc 1:7341;
Rom 4:1242).
4. Caracteristici de bază ale patriarhatului.

-legile familiei poporului Israle dau întâietate tatălui, mai ales în chestiuni de
proprietate și moștenire.
-la început, pot fi văzute și trăsături matriarhale, dar cultul reîntărește patriarhatul
-prin așteptările legate de anumite funcții sacerdotale referitor la capul
familiei/clanului și limitând rolul sacerdotal al femeii, cf. Judecători 17:1043 – unde un
tânăr este numit tată pentru că se comportă ca un preot
și utilizarea ulterioară a termenului „tată” pentru proroc (2 Regi 2:12 44 ) sau
oficial/trimis.
-demnitate și autoritatea sunt de asemenea acordate preotului, profetului și oficialului

prin folosirea termenului „tată”
-primatul tatălui înseamnă că copilul aparține clanului și că fiii sunt moștenitori, nu
însă și în situația în care mama este o străină (Judecători 11:245).

νῦν ἂν κενόν με ἐξαπέστειλας τὴν ταπείνωσίν μου καὶ τὸν κόπον τῶν χειρῶν μου εἶδεν ὁ θεὸς καὶ
ἤλεγξέν σε ἐχθές (Gen 31:42 LXT)
De n'ar fi fost cu mine Dumnezeul părintelui meu Avraam şi Frica lui Isaac ,
tu m'ai trimite acum cu mâinile goale. Dumnezeu însă mi-a văzut umilirea şi a văzut munca mâinilor
mele şi te-a mustrat pe tine ieri". (Gen 31:42 ROA)
41
ὅρκον ὃν ὤμοσεν πρὸς Ἀβραὰμ τὸν πατέρα ἡμῶν (Luk 1:73 BYZ)
42
τοῖς στοιχοῦσιν τοῖς ἴχνεσιν τῆς ἐν ἀκροβυστίᾳ πίστεως τοῦ πατρὸς ἡμῶν Ἀβραάμ. (Rom 4:12 GNT)
43 7
Şi trăia pe atunci la Betleemul cel din seminţia lui Iuda un tânăr levit.
8
Şi s-a dus omul acesta din cetatea Betleemului lui Iuda, ca să trăiască unde se va nimeri, şi, mergând el
pe cale, a ajuns pe Muntele Efraim la casa lui Mica.
9
Mica însă i-a zis: "De unde vii tu?" Iar el a răspuns: "Eu sunt levit din Betleemul lui Iuda şi mă duc să
trăiesc unde voi nimeri".
10
Atunci Mica i-a zis: "Rămâi la mine şi fii părinte aici la mine şi preot; eu îţi voi da câte zece sicli de
argint pa an şi hainele şi hrana trebuitoare".
(Jdg 17:7-10 BOR)
44 12
Iar Elisei se uita şi striga: "Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!" Şi apoi nu l-a mai văzut. Şi
apucându-şi hainele le-a sfâşiat în două. (2Ki 2:12 BOR)
45
Ieftae Galaaditul era un luptător viteaz. Acesta era fiul unei desfrânate care născuse lui Galaad pe
Ieftae.
2
Dar şi soţia lui Galaad i-a născut acestuia fii. Iar dacă s-au făcut mari, fiii soţiei au izgonit pe Ieftae,
zicându-i: "Tu nu eşti moştenitor în casa tatălui nostru, pentru că eşti feciorul alte femei". (Jdg 11:1-2
BOR).
16
-tații își pot vinde fiicele ca servitoare (Ieșire 21:746) și își pot acuza/pedepsi copiii (Fac
38:2447; Deut 21:1848) în respectul pentru legi mai înalte.
Tații joacă un rol important în curțile de judecată ale tribului și sunt atât de respectați,
încât nu trebuie blestemați sau loviți (Ieșire 21:15, 1749). Astfel, nu găsim cazuri de
patricid în VT.
Porunca (Ieș 20:1250) scoate în afara legii acest impuls, asociind mama cu tatăl și
inoculând o normă de conduită pozitivă. Că părinții merită să fie respectați nu este
ceva de discutat.
Termenul „tată” poate crea un ideal când este aplicat preoților, prorocilor și oficialilor,
dar tații naturali trebuie respectați ca atare, de vreme ce ei au această calitate prin
hotărâre divină. Este ceva divin în calitatea de tată, deoarece este ceva părintesc în
Dumnezeu.
5. Tatăl [Dumne]zeilor.
-VT utilizează cu rezervă termenul „tată” pentru Dumnezeu.
-există trei rațiuni pentru aceasta:
a. că VT exprimă încrederea în termeni mai intelectuali
b. că conceptul important de „legământ” nu se potrivește prea bine cu acela de
„tată”
c. că motivul tatălui este mai strâns legat cu mitul.
Israel nu-L strigă Tată pe Dumnezeu, cum se poate vedea în numele teofore. Noțiunea
mai largă de „tată al [dumne]zeilor” nu apare în VT. Cel puțin se poate cita Deut 32:8-
951, deși Deut 4:1952 arată clar că toate sunt sub controlul suprem al Domnului.
Psalmul 82:6-7 se referă la fiii Celui Preaînalt53
Psalmul 29:1 și 89:654 vorbesc despre ființe cerești, fără să le numească „fii ai lui
Dumnezeu”

46 7
Dacă cineva îşi va vinde fiica roabă, ea nu va ieşi cum ies roabele (Exo 21:7 BOR)
47
Şi a fost că după vreo trei luni i s'a spus lui Iuda: "Tamara, noru-ta, s'a desfrânat, şi iată c'a rămas
însărcinată din desfrânare". Iar Iuda a zis: "Scoateţi-o, şi să fie arsă!" (Gen 38:24 ROA)
48 18
De va avea cineva fecior rău şi nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale şi
aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu-i ascultă,
19
Să-l ia tatăl lui şi mama lui şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lor şi la poarta acelei cetăţi şi către preoţii
cetăţii lor să zică:
20
Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de Cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv".
21
Atunci toţi oamenii cetăţii lui să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul
tău şi toţi Israeliţii vor auzi şi se vor teme. (Deu 21:18-21 BOR)
49 15
Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.
17
Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât. (Exo 21:15-17 BOR)
50 12
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care
Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Exo 20:12 BOR)
51 8
Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a
statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu;
9
Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moştenire. (Deu 32:8-9 BOR)
52 19
Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te
închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub
cer. (Deu 4:19 BOR)
53
ἐγὼ εἶπα θεοί ἐστε καὶ υἱοὶ ὑψίστου πάντες (Psa 81:6 LXT)
54
ἐξομολογήσονται οἱ οὐρανοὶ τὰ θαυμάσιά σου κύριε καὶ τὴν ἀλήθειάν σου ἐν ἐκκλησίᾳ ἁγίων (Psa 88:6
LXT)
17
Doar poetic zeii pot fi numiți „fii ai lui Dumnezeu”. Teologic conceptul VT de
Dumnezeu nu lasă loc de concepții mitice.
6. „Tată” și alți termeni de relație în religia VT.

-ideea de Dumnezeu ca „Tată” se potrivește mai ușor cu cultul familial, decât tribal
-este un concept religios care trebuie că era larg răspândit înainte de a fi fost adoptat de
Israel
-în spatele ideii stă sentimentul „generării” dintr-un singur cap și un ultim început în
Dumnezeu
-relația cu Dumnezeu este astfel construită de-a lungul liniilor relațiilor cu tatăl, cu
oarecare sentiment al diminuării distanței dintre Ziditor și zidire (totuși nu atât de
mult ca atunci când zeitatea este gândită ca mamă, frate sau unchi, de vreme ce acestor
figuri le era atribuită mai puțină autoritate.
-relația sangvinică sugerată de termenul „tată’ nu e gândită literal, ci metaforic (de

dragul conținutului emoțional), astfel încât tradiția adoptă conceptul, chiar dacă este
greșit construit în perioade de apostazie (cf. Ier. 2:26-2755).
referințele la nașterea divină (Iez. 23:4 56 ; Fac 6:4 57 ) trebuie văzute în contextul
Psalmului 9058, care
-nu-L numește pe Dumnezeu tată al naturii, ci Îl prezintă deschis ca Domn suveran
(v.2), și îi cheamă pe credincioși mai degrabă slujitorii ai Săi, decât fii
Deut 32 îl numește pe Dumnezeu „Tatăl” al poporului său (v 659, 18-1960 ),

55
Cum furul când este prins se ruşinează, aşa se va ruşina şi casa lui Israel şi poporul şi regii lui şi
căpeteniile lui şi proorocii lui şi preoţii lui, căci au zis lemnului: Tu eşti tatăl meu!" Şi pietrei i-au grăit:
"Tu m-ai născut!", şi nu şi-au întors spre Mine faţa, ci spatele, iar la vreme de nevoie vor zice: "Scoală şi
ne izbăveşte!" (Jer 2:26-27 BOR)
56
Numele lor erau: al celei mai mari Ohola şi al surorii ei Oholiba. Ele erau ale Mele şi au născut fii şi
fiice. Ohola este Samaria şi Oholiba este Ierusalimul. (Eze 23:4 BOR)
57
În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra
la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. (Gen 6:4
BOR)
58
90:1 Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va
2
sălăşlui. Va zice Domnului: "Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui
3 4
spre Dânsul". Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător. Cu spatele te va
5
umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui. Nu te vei teme de
6
frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru
7
amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.
8
Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.
9
Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.
10
Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău.
11
Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.
12
Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.
13
Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.
14
"Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele
Meu.
15
Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi.
16
Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea". (Psa 90:1-16 BOR)
59
ταῦτα κυρίῳ ἀνταποδίδοτε οὕτω λαὸς μωρὸς καὶ οὐχὶ σοφός οὐκ αὐτὸς οὗτός σου πατὴρ ἐκτήσατό σε
καὶ ἐποίησέν σε καὶ ἔκτισέν σε (Deu 32:6 LXT)
18
dar face așa pentru a face cât mai vie realitatea tovărășiei lui Dumnezeu și să pună în
lumină implicațiile ei etice
7. Tată ca element teofor în numele proprii din Israel.

Ioab – Iahve este Tatăl
Abiiah – Tată este Iahve
cu sau fără „al meu”, aceasta este o mărturisire personală, dar de asemenea poartă și o
încărcătură colectivă.
Dumnezeu ca și „Cap” al comunității de sânge este Tatăl fiecărui membru. Totuși nu
se poate conchide că rudenia oferă baza pentru dezvoltarea conceptului de Dumnezeu
ca Tată.
8. Tată ca metaforă.
-credința israelită în Dumnezeu ca Tată nu trebuie văzut ca având originea în mit,
fiindcă mitul nu naște pietate, iar Israel totdeauna contestă imaginea unui Dumnezeu
care este doar o imagine umană înălțată.
-aplicat lui Dumnezeu, termenul este în cele din urmă metaforic
-primul punct de comparație este autoritatea legală a tatălui.
Dacă ideea încă mai întâlnește oarecare rezistență, încât oamenii sunt numiți „fiii lui
Israel” mai degrabă decât ai lui Iahve, poziția socială a tatălui – ca singurul demn de
încredere și totuși o autoritate iubitoare (cf. Ps 102:1361; Prov. 3:1262) – îi dă putere
îndurătoare.
Iubirea
-este un element din ce în ce mai important in utilizarea termenului, cum se poate
vedea din Osea 11:163.
-este un element important chiar și în ideologia înrudirii (cf. 2 Sam 7:14-1564) și astfel
rezultă în declarații ca cele din Ps 88/9:2665 și 2:766.
Intrinseci conceptului sunt măreția și grija iubitoare a lui Dumnezeu.
9. Tată – concept al Autorității.

-elementul autorității poate fi văzut în aceea „plăcerea” (ευδοκία) Tatălui în fiul este
mai adesea exprimată decât bucuria fiului în Tatăl.
-paternitatea implică datoria supunerii (2 Kgs. 16:767; Dt. 14:168; Jer. 18:6-769; cf. Is. 64:870)

60
θεὸν τὸν γεννήσαντά σε ἐγκατέλιπες καὶ ἐπελάθου θεοῦ τοῦ τρέφοντός σε
19
καὶ εἶδεν κύριος καὶ ἐζήλωσεν καὶ παρωξύνθη δι᾽ ὀργὴν υἱῶν αὐτοῦ καὶ θυγατέρων (Deu 32:18-19 LXT)
Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi L-ai uitat pe Dumnezeul Care te hrăneşt
Văzut-a Domnul şi S'a stârnit şi prin mânie S'a'ntărâtat asupra fiilor şi fiicelor Sale. (Deu 32:18-19 ROA)
61 13
în ce chip îi miluieşte tatăl pe fii,aşa i-a miluit Domnul pe cei ce se tem de El; (Psa 102:13 ROA)
62 12
ὃν γὰρ ἀγαπᾷ κύριος παιδεύει μαστιγοῖ δὲ πάντα υἱὸν ὃν παραδέχεται (Pro 3:12 LXT)
Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este
drag. (Pro 3:12 BOR)
căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşteşi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă. (Pro 3:12 ROA)
63
Că prunc a fost Israel şi Eu l-am iubit şi din Egipt i-am chemat pe fiii săi. (Hos 11:1 ROA)
64
Eu îi voi fi lui Tată, iar el Îmi va fi Mie fiu. Şi de se va întâmpla să greşască, atunci îl voi certa cu
toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor. Iar mila Mea nu o voi îndepărta de la el aşa cum am
îndepărtat-o de la cei pe care i-am lepădat de la faţa Mea (2Sa 7:14-15 ROA)
65 27
αὐτὸς ἐπικαλέσεταί με πατήρ μου εἶ σύ θεός μου καὶ ἀντιλήμπτωρ τῆς σωτηρίας μου (Psa 88:27
LXT)
66
κύριος εἶπεν πρός με υἱός μου εἶ σύ ἐγὼ σήμερον γεγέννηκά σε (Psa 2:7 LXT)
19
-ca Ziditor, Dumnezeu Tatăl stăpânește peste poporul Său.
10. Trendul universal în desemnarea lui lui Dumnezeu ca Tată.

-de vreme ce Dumnezeu e Creator, o extensie a conceptului de tată dincolo de Israel
este logică.
-Tatăl din Deut 32:671 creează mai degrabă decât naște poporul și aceasta aduce cu sine
întrebarea dacă El îl creează doar pe Israel (cf. Jer. 3:1972; Mal. 2:1073)
-ceea ce rezultă este faptul că sentimentul paternal este adevăratul motiv pentru
folosirea conceptului de „tată” pentru Dumnezeu (cf. Ps. 73:15; Jer. 31:18ff.; Is. 63:15-1674)
-acest fapt are o referință atât personală, cât și națională (Ps 27:1075; 68:5), și, în cele din
urmă, orice rezervă este depășită și poate exista o mărturisire de credință în Dumnezeu
ca Tatăl (Ps. 89:26; Sir. 51:1076)
C. CONCEPTUL DE TATĂ ÎN IUDAISMUL TÂRZIU

I. Tatăl pământesc
1. Respectul față de tată.
-rabinii discută de ce tatăl trebuie cinstit primul în Ieș 20:12, iar în Lev 19:3 mama (LXX
și Philo schimbă ordinea în Levitic)
-ei cred că mama este pusă prima în levitic deoarece ea sfătuiește copilul.
Pe de altă parte, tatăl trebuie să aibă mai multă cinste deoarece el îl învață pe copil
Legea
-tați nu trebuie contraziși sau criticați, iar copiii adulți trebuie să se îngrijească de
părinții bătrâni
2. Părinții ca instrumente și reprezentanți ai lui Dumnezeu

-cinstirea lui Dumnezeu are prioritate înaintea cinstirii părinților (și principiul acesta
dă prioritate și învățătorilor de lege)
-totuși, părinții sunt instrumente ale generării divine, și, prin urmare, a-i cinsti pe ei

67
Ahaz a trimis soli la Tiglatfalasar, regele Asiriei, zicând: "Eu sunt robul şi fiul tău; vino şi scoate-mă de
sub mâna regelui Siriei şi de sub mâna regelui lui Israel, care s'au ridicat împotriva mea". (2Ki 16:7 ROA)
68
Fii sunteţi ai Domnului, Dumnezeului vostru;. (Deu 14:1 ROA)
69
Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că-l voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi-l voi
pierde; În curând Mă voi rosti împotriva unui neam şi împotriva unui regat, să le sfârtec şi să le
nimicesc; (Jer 18:6-7 ROA)
70
Şi acum, Doamne, Tu eşti Părintele nostru,iar noi suntem tină,lucrul mâinilor Tale suntem toţi. (Isa
64:8 ROA)
71
Cu acestea-I răsplătiţi voi Domnului, popor nebun şi nemintos?! Oare nu e El, Tatăl tău, Cel ce te-a
agonisit, Cel ce te-a făcut şi te-a zidit? (Deu 32:6 ROA)
72
Şi am zis: "Aşa să fie, Doamne,căci [Tu ai zis]: În rânduiala copiilor te voi aşeza şi-ţi voi da pământ
ales,moştenirea Atotţiitorului Dumnezeu al neamurilor.Şi am zis: Părinte Mă veţi chemaşi de la Mine nu
vă veţi întoarce. (Jer 3:19 ROA)
73
Oare nu aveţi voi toţi un singur Tată? Oare nu v'a făcut un singur Dumnezeu? De ce aţi părăsit voi,
fiecare, pe fratele său, ca să pângăriţi legământul părinţilor voştri? (Mal 2:10 ROA)
74
Caută din cerşi vezi din casa Ta cea sfântăşi din slava Ta:Unde-Ţi sunt râvna şi tăria?unde-i belşugul
milei Taleşi-al îndurărilor Tale,că ne-ai suferit? Fiindcă Tu eşti Părintele Nostru;că Avraam nu ne-a
ştiutşi Israel nu ne-a cunoscut,ci Tu, Doamne, Părintele nostru:Tu mântuieşte-ne;numele Tău de
la'nceput a fost asupra noastră. (Isa 63:15-16 ROA)
75
Şi a înflorit trupul meu şi de bunăvoia mea Îl voi lăuda pe El. (Psa 27:10 BOR)
76
şi L-am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu : "Nu mă părăsi în zilele necazului, când e vremea
celor trufaşi, iar eu sunt fără ajutor; neîncetat Îţi voi lăuda numele şi-l voi cânta întru mulţumire". (Sir
51:10 ROA)
20
înseamnă a-l cinsti pe Dumnezeu.
3. Datoriile tatălui.
-tatăl trebuie să-și învețe copilul Legea prin educație și exemplu
-el își poate pedepsi copilul, dar rabinii îmblânzesc pedepsele din Ieș 21:15, Lev 20:9
-Filon și Iosif Flavius, totuși, înclină către perspectiva romană a autorității paterne, și
de aici către o atitudine severă în pedeapsă
II. Tatăl în iudaism

1. Conceptul
-“Părinții” sunt în general patriarhii, dar termenul cuprinde și figurile importante din
trecut
-Avraam, Isaac și Iacov sunt “părinții lumii”
-Avraam, “tatăl popoarelor” este în general numit “părintele nostru Avraam”
2. Importanța tatălui
-părinții sunt piatra pe care este clădit Israel
-ei întrupează tradiția și garantează legământul
-meritele lor șterg păcatele copiilor și aduc iertarea la judecată
- sunt “mijlocitori” efectivi
Dumnezeu este invocat ca “Dumnezeul nostru/al meu și Dumnezeul părinților
noștri/ai mei”
III. Tatăl ca titlu pentru învățător.

Ca titlu de onoare, “tată” este un termen comun pentru “rabbi”. Modelul acestei
practici este practica vechi-testamentară pentru proroc
-titlul este adesea pus în legătură cu numele de învățător.
IV. Dumnezeu ca Tată în Iudaism.

-Dumnezeu este numit Tată – atât colectiv, cât și individual –
accentul însă este mai degrabă național și teocratic, decât cosmic și genealogic.
-utilizarea religioasă sporește spre sfârșitul primului secol î.Hr.
1. Deosebirea față de Cosmologia greacă

a. Nu un Născător Cosmic, ci un Protector Național. – cea mai importantă diferență
față de gândirea greacă
-Dumnezeu este tată al poporului legământului într-o relație personală. Referința este
nu la naștere, ca un principiu, ci la paternitate ca atitudine și lucrare. Dumnezeu este
Domn al lumii, dar, ca Tată, el ține la poporul Său. Adăugarea lui „al nostru”, „al tău”,
„al meu” exprimă aspectul personal.
21
C. DUMNEZEU ȘI TATĂL – NOUA PERSPECTIVĂ DESCOPERITĂ DE ȘI ÎN IISUS HRISTOS
Cine citește o scriere din literatura creștină primară nu poate să nu remarce o

asemănare foarte mare cu textele nou-testamentare, mai ales în felul în care toate – și
Hristos, și Duhul, și omul – sunt raportate la Persoana Tatălui. Este de ajuns să privim
la primele rugăciuni din Didahia celor doisprezece Apostoli pentru a ne da seama de
centralitatea77 pe care Persoana lui Dumnezeu-Tatăl a avut-o și trebuie să o aibă în
raportarea creștinului la Dumnezeu.
Iar cu privire la euharistie, așa să faceți euharistia: Mai întâi cu privire la potir:
Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta Ta vie a lui David, sluga Ta,
pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. Cu
privire la frângerea pâinii: Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru viața și
cunoștința, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava
în veci. [...] Că a Ta este slava și puterea prin Iisus Hristos în veci.78
În perioada marilor dispute trinitare, cu toate că în principal lupta s-a dus
pentru afirmarea dumnezeirii Fiului și Duhului, în esență a avut legătură și cu
(re)definirea lui Dumnezeu-Tatăl. Că Dumnezeu (sau zeul!) este Tată, înțeles în
raportul Său cu lumea – adică în sensul de nenăscut și întâia Pricină a tuturor, ziditor79,
proniator, stăpânitor, mântuitor și judecător –, nimeni nu se îndoia, fiind un loc comun
pentru toate religiile, filosofiile și mentalitățile, pentru păgâni și pentru iudei
deopotrivă80. Dar afirmarea lui Dumnezeu ca Tată, și mai ales ca Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos81, în sensul de Născător al Lui după fire, rămânând totodată Unul după
ființă, a fost un obstacol de nesurmontat logic pentru mulți – pentru iudei sminteală,
pentru elini nebunieI Cor 1:23.
Pentru gândirea greacă, (preluată ca atare și de diferiții eretici antitrinitari)
termenul de tată ca nume al lui Dumnezeu indica mai degrabă obârșia, cauza primă,
nenăscutul, pe cel nefăcut.
“Într-adevăr, în virtutea unei părți din semnificația sa, numirea de Tată” este
de ajuns pentru a ne induce și sensul [atributului de] “nenăscut”. Căci auzind
“Tată” ne-am gândit pe dată la cauza faptului de ‘a fi’ pentru toate, fiindcă,
dacă ar avea la rându-i o altă cauză mai presus de El, n-ar mai fi numit “Tată”
în sens propriu, titlul propriu de “Tată” întorcându-se asupra cauzei concepute
ca precedându-L. Or dacă El este cauzator al tuturor și din El sunt toate, după
cum spune Apostolul (I Cor 8:6) este limpede că nu poate fi conceput nimic
care să preceadă existența Lui. Iar aceasta înseamnă a crede că El este la modul
82
nenăscut” .
Sfântul Atanasie - și toți Părinții de după – afirmă răspicat că acest înțeles este
secundar, întrucât reține perspectiva nerevelată despre lume, perspectivă care rămâne

77
Centralitatea aceasta s-a păstrat până astăzi în cultul Bisericii, rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii – cu
puține excepții – fiind adresate lui Dumnezeu-Tatăl.
78
Didahia X.1-3, p. 29.
79
Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem! (Isa
64:7).
80
Vezi despre aceasta MENGESTU, God as Father, în special capitolul God(s), Empire, end Emperors as
Fathers in the Early Roman Empire, (p. 51-90) și God as Father în the Hebrew Bible (p. 91-127).
81
Expresie aproape eminamente paulină. În afara epistolelor lui o mai găsim la 1 Pe 1:3 și în forma
Dumnezeu și Tatăl lui Apoc 1:6.
82
SF. GRIGORIE DE NYSSA, Împotriva lui Eunomie I.37.547-548, p. 371.
22
doar în cadrele creatului. Ea este mai ușor de primit logic pentru că „pornește doar de
la lucrările lui Dumnezeu” în cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel, mintea omului,
neputând depăși cu de la sine putere prăpastia ontologică dintre cele ce sunt (τὰ ὄντα)
și Cel mai presus de ființă (ὁ ὑπερούσιος) și neacceptând nici să creadă Scripturilor,
’rezolvă’ problema întrupării prin negarea dumnezeirii Fiului și prin accentuarea unui
înțeles derivat logic în urma observării lumii zidite.
Că dacă le era lor (ereticilor) de cinste și bunul-nume [al lui Dumnezeu],
trebuia mai degrabă – și era mai bine! – ’tată’ să-L cunoască ei pe Dumnezeu și
să-L zică, decât să-L numească ei în chipul acela (adică ’nefăcut’ - ἀγένητος).
Căci zicându-L ei pe Dumnezeu ’nefăcut’ pornind de la cele făcute de El, cum
am zis mai înainte, doar ’făcător’ Îl zic/afirmă, [urmărind] ca și pe Cuvântul să-
L însemneze drept făptură, după socotința lor. Iar cel care-L zice pe Dumnezeu
’tată’, numaidecât și pe Fiul Îl însemnează prin [numirea] aceasta, și nu va
ignora că, Fiu fiind, prin Fiul s-au zidit toate cele făcute.
Așadar, ar fi și mai adevărat a-L însemna pe Dumnezeu [pornind] de la Fiul și
a-L zice ’Tată’, decât a-L numi pornind doar de la lucrări și a-L zice ’nefăcut’.
Căci [numirea] aceasta însemnează lucrurile cele făcute din voia lui Dumnezeu
prin Cuvântul, pe când numele de ’tată’ face cunoscută odraslă/copil (γέννημα)
Lui proprie, din ființa Lui. Și pe cât se deosebește Cuvântul de cele făcute, pe
atât – și cu mult mai mult – a-L zice pe Dumnezeu ’tată’ se deosebește de a-L
zice ’nenăscut’.
Căci acesta (sensul de „nefăcut”) este și nescripturistic și suspect/echivoc,
felurit avându-și înțelesul, pe când acela (sensul de “tată”) este simplu/curat
și scripturistic, și preaadevărat, și numai pe Fiul însemnându-L83.
Și [înțelesul de] ’nenăscut’ se găsește la Elini, care nu-L cunosc pe Fiul, iar
cel de ’tată’ a fost făcut cunoscut și dăruit de Domnul nostru. Căci și știind El
al cui fiu este, zicea: Eu în Tatăl și Tatăl în Mine; și Cel ce M-a văzut pe Mine a
văzut pe Tatăl; și Eu și Tatăl una suntem. Și nicăieri nu Se vede numindu-L pe
Tatăl ’nenăscut’, ci și pe noi învățându-ne să ne rugăm, n-a spus: ’Iar când vă
rugați, ziceți: Dumnezeule nenăscut’, ci mai ales: când vă rugați, ziceți: Tatăl
nostru Carele ești în ceruri”84.
Dumnezeu este Tată din veac, iar numele acesta nu-L are adăugat după zidirea lumii
(astfel încât să ne oprim cu înțelegerea doar la sensul de ’nefăcut’ și ’obârșie a celor
făcute’, ci
„la modul propriu () Părinte și cu adevărat Părinte este Dumnezeu. Că nu a fost
mai întâi Fiu apoi Părinte, ci de-a pururea este Părinte și prin fire (φύσει)
Părinte, iar ceilalați părinți, ori trupești ori duhovnicești de sus au tras
numirea”85
Comentând afirmația Sfântului Pavel din Epistola către Efeseni3:15 că de la Dumnezeu-
Tatăl se numește (ὀνομάζεται - își are numele) toată părinția (πατριά) în cer și pe pământ,
Sfântul Ioan Damaschin ne învață că numele de Tată nu-l atribuim lui Dumnezeu
pornind de la realitățile noastre sau de la propria noastră cugetare, ci realitățile noastre
conțin într-însele și ne învață acest adevăr adânc despre Dumnezeu.
Mai trebuie ştiut şi următorul lucru: nu de la noi a trecut asupra fericitei
dumnezeiri [de]numirea de „părinţie” şi de „fiime” şi de „purcedere”, ci,

83
καὶ γὰρ τοῦτο μὲν ἄγραφον καὶ ὕποπτον ποικίλην ἔχον ἐστὶ τὴν σημασίαν, ἐκεῖνο δὲ ἁπλοῦν καὶ
ἔγγραφον καὶ ἀληθέστερον καὶ μόνον σημαῖνον τὸν υἱόν.
84
SF. ATANASIE, De decretis, cap. 30-31 (trad. proprie).
85
THEODORIT, Tâlcuiri la Pavel, PG 82.529.27. Vezi și Sf. Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări teologice....
23
dimpotrivă, de acolo ni s‑a dat2 [ea] nouă, după cum zice dumnezeiescul
apostol: Pentru aceasta plec genunchii mei către Tatăl/Părintele, de la Carele toată
părinţia [este], în cer şi pe pământ”.86
***
Excurs- πατριά – o privire patristică
Termenul πατριά face parte din familia de cuvinte a termenului πατήρ=tată.

În VT este folosit pentru a indica o familie, o seminție, un neam, asociat (și
chiar suprapus uneori) cu φύλη sau cu φατριά87. Însă, «în timp ce φύλαι desemnează
triburile provenite din fii lui Iacov, πατριαί arată familiile din câteva triburi, care se
trag din fiii lui Iacov, iar expresia οἶκοι πατριᾶςIeș 6:17/πατριῶνIeș 6:19 are un înțeles și mai
specializat/particularizat”.
El exprimă pe de o parte gândirea că o πατριά este produsă, generată, născută
de un πατήρ și că toți cei din „părințime” provin dintr-un părinte, care și dă numele
neamului (de ex. „părințimea” semită are la temelie pe Sem; Canaan stă la temelia
„părințimii” canaanite).
Pe de altă parte însă, seminția sau neamul era înțeles ca mulțimea tuturor
taților din acel neam, care erau și trecuți în listele geanealogice, și atunci termenul era
gândit în sensul de părințime/tătime, adică mulțimea celor care sunt părinți/tați și se
numesc părinte/tată (întocmai cum gândim, de exemplu, termenul generic de
„muncitorime”, adică mulțimea celor care sunt muncitori și, prin urmare, poartă
numele muncitor).
Traducerea lui πατριά în acest pasaj din Efeseni prin „neam” sau „seminție”
(cum aflăm și în multe din traducerile românești), face ca afirmația Apostolului din
Epistola către Efeseni să devină opacă ori să forțeze schimbarea verbului ὠνομάζεται-
„se numește, este numită”, asociat lui πατριά.
În traducerile românești biblice sau patristice termenul este redat variat.

Biblii
a. Efeseni 3:15
i. neam
ii. părinție/părințime
iii. familie
b. Ale pasaje vechi-testamentare
i. Ps 106: 41:
1. Biblia de la 1688: ca oile neamului.
2. (108:41Galaction: spiță
ii. Deut 29:17 - „familie” (Polirom)
iii. chiar traduceri foarte diferite - Iezechiel 45:15: „pășuni
mănoase” (Nicodim1944, Sinodala actuală)
καὶ πρόβατον ἀπὸ τῶν δέκα προβάτων ἀφαίρεμα ἐκ πασῶν τῶν
πατριῶν τοῦ Ισραηλ (Eze 45:15 LXT) = Sinodala (în Bibleworks)

86
SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica,
87
vezi nota marginală din fragmentele lui O rigen la Efeseni, în Documents: The commentary of Origen
upon the epistle to the Ephesians, Ed. Gregg, J.A.F., 1902; Journal of Theological Studies 3, secțiunea 15, r. 8-
10, ediția electronică
24
Veţi da o oaie dintr-o turmă de două sute de oi, din păşunile cele mănoase
ale lui Israel. (Eze 45:15 BOR)
1688, 1914, Galaction1939 = neamuri, Anania triburi
2. Traducători români în opere patristice

a. „părințime”
i. Veniamin Costachi88: dintru Carele toată părințimea în ceriu și
pe pământ se numește
ii. părintele Stăniloae -: din El își are numele toată părințimea în
ceruri și pe pământ” 89.
b. paternitate – Pr. Stăniloae, Despre numirile dumnezeiești I.4
c. „neam” Teodor Bodogae90 , Theodosie Athanasiu91
d. „moștenire - Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu - În versetul din Ps
106:41, traduce cu moștenire atât în expresia πρόβατα πατριάς (Ps.
106:41)=oi de moștenire, cât și în textul nou-testamentar: De la care este
numită toată moștenirea în cer și pe pământ92.
Origen.
O primă utilizare în scrierile creștine primare o aflăm în lucrarea Convorbiri cu
Heraclide93 a cunoscutului interpret Origen. Argumentând faptul că sufletul nu este
totuna cu sângele și că este nemuritor, de vreme ce Pavel însuși spune că doresc să fiu
împreună cu Hristos și aceasta este cu mult mai bine, tâlcuitorul ajunge să vorbească și
despre πατριά.
Căci dacă sufletul zace în mormânt, atunci cum ar putea fi împreună cu Hristos?
Or, după mine și după învățătura lui Dumnezeu, sufletul care s-a desfăcut de
osteneli, care s-a desfăcut de sudori, care s-a dezlegat de trup, care poate spune
Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, în pace, acest suflet iese de acum în pace și
se odihnește împreună cu Hristos. Astfel sufletul lui Avraam a auzit: Și tu te vei
duce la părinții tăi, fiind îngropat cu pace la bătrâneți fericiteFac 15:15. Care părinți? Cei
despre care zice Pavel: Pentru aceasta îmi plec genunchii la Tatăl, din care toată
părințimea […]94 Efes 3:15”95.

88
Cele patru-spră-zece trimiteri ale sfîntului, slăvitului și întru-tot-lăudatului apostol Pavel tâlcuite elinește de
fericitul Teofilact arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcite în limba cea obicinuită acum grecéscă și împodobită cu
felurite însemnări de Nicodim Aghioritul, traduse în limba română de Veniamin Costache, Mitropolitul
Moldovei și Sucevei, Tomul II, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1904, p. 337.
89
PSB 15, p. 184. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Scrieri – partea I, traducere din grecește, introducere și
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, București 1987.
90
PSB 8, p. 341. În Origen, Convorbirile cu Heraclide,
91
Tâlcuire la Efeseni, p. 65. Ediția veche,
92
PSB 30, 159-160.
93
Entretien d'Origène avec Héraclide, Ed. Scherer, J. Paris: Cerf, 1960; Sources chrétiennes 67. Section 23.22-
24.3. Vezi și în românește Convorbirile cu Heraclide în Origen, Scrieri alese – partea a treia, studiu
introductiv, traducere, note de Pr. Prof. T. Bodogae, col. PSB vol. 8, Editura Institutului Biblic și de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 1982, pp. 313-344.
94
Cred că aici trebuie să înțelegem că Origen citează doar începutul textului, iar nu să presupunem o
frază eliptică de verb și să înțelegem verbul a fi, în sensul din care [este] toată părințimea. În traducerea
românească a acestei lucrări este inserat textul întreg, inclusiv cu extensia Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos (vezi PSB 8, p. 341). Adaug aici și faptul că părintele Bodogae traduce pe πατριά cu „neam”,
urmând probabil traducerea ortodoxă sinodală în vigoare la aceas vreme.
95
Traducere proprie. Vezi și PSB 8, p. 341.
25
Din textul de mai sus se pot vedea următoarele
1. πατριά despre care vorbește Apostolul este echivalată cu „părinții [lui Avraam]”
despre care vorbește Dumnezeu în cartea Facerii, cu mulțimea „strămoșilor” lui
Avraam, am zice. La nivel lexical, aceasta înseamnă că πατριά este echivalată cu
mulțimea „celor numiți părinți”, care s-ar reda în limba română cu părințime/tătime
(înțeles la fel ca și muncitorime, studențime), iar nu cu calitatea de părinte, redată de
termenii părinție sau paternitate.
2. Origen face o separare între cei ce își dau sufletul în pace și care se odihnește
împreună cu Hristos, și ceilalți. Iar astfel de suflete sunt „părinții” lui Avraam și
Avraam, care se adaugă lor în pace. Astfel, mulțimea „celor numiți părinți” pare a fi
limitată doar la cei drepți, care, mai înainte de a se dezlega de trup s-au dezlegat de
patimi, viețuind după Duh și după Hristos încă de dinainte de întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Ei sunt „cei numiți Părinți”, πᾶσα πατριά a lui Pavel, cei la care face
referire și formula vechi-testamentară „Dumnezeul Părinților noștri”, care de-a lungul
istoriei mântuirii și-au jucat rolul de părinți nu numai după trup, ci mai ales după Duh.
Același înțeles îl regăsim și în Exhortație la martiriu, în care iarăși textul din

Efeseni este legat de textul din Facere 15:15, adâncindu-se și mai mult sensul
termenului πατριά, ca mulțime a părinților care, fie înainte de Hristos, fie după
Hristos, L-au mărturisit pe Dumnezeu, lăsându-și părinții, și fii și toate ale lor și au
primit «însutit».
„Pentru aceasta, dacă sunt martir, aș vrea să părăsesc și fii, împreună cu țarini și case,
pentru ca și la Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele
orice seminție (πατριά) în cer și pe pământ să devin tată a unor fii fără de număr și mai
sfinți, sau, ca să spun mai precis, al unui număr însutit de fii. Iar dacă erau părinți cei
despre care s-a spus lui Avraam: Și tu vei trece la părinții tăi în pace, ajungând pînă la
bătrâneți fericite, atunci ar putea spune cineva: poate că acești părinți au adus și ei
cândva jertfa mărturisirii și și-au lăsat și ei fiii, iar în schimbul lor au devenit părinți ai
părinților patriarhului Avraam și ai altor astfel de patriarhi; căci, de bună seamă, cei
care și-au părăsit fiii și se fac martiri, aceia devin ei înșiși părinți, dar nu ai unor prunci,
ci ai unor alți părinți”96.
Sfântul Atanasie cel Mare

a. Folosește textul din Efeseni chiar în expunerea Crezului, la articolul despre
Tatăl.
b. În prima Cuvântare împotriva arienilor, folosește versetul Efes. 3:15 pentru a

argumenta calitatea și numele unic de Tată al lui Dumnezeu. În acest sens enunță un
principiu gnoseologic foarte important, și anume că în diferitele aspecte ale firii și
existenței lor oamenii sunt imitatori ai lui Dumnezeu, exprimând la nivel creat
realitățile și lucrările firii nezidite. În consecință, citând textul paulin către Efeseni ca o
concluzie a acestei afirmații, marele Părinte înțelege că oamenii sunt și se numesc
„tați/părinți” ca imitare a paternității dumnezeiești, fapt care înseamnă că îl înțelege pe
πατριά exact în sensul de părințime, de „mulțime a celor care poartă numele de tată”.
Că nu Dumnezeu imită pe oameni, ci mai degrabă oamenii Îl imită pe El. Pentru că
Dumnezeu fiind în mod propriu și singur cu adevărat Tată al Fiului Său, s-au numit și

96
Exhortație la martiriu, traducere de Pr. Prof. C. Galeriu, PSB, vol. XIV, București, 1982, p. 363.
26
ei tați ai fiilor lor. Căci „din El își are numele toată părințimea în ceruri și pe pământ”
97
(Efes. 3:15)” .
Părintele Stăniloae extinde această paradigmă și la calitatea de fiu, pe care orice omul
o are înainte de a fi tată:
“Omul poate fi originea unui alt om, pentru că există o supremă origine a tuturor. Dar
omul este origine numai în mod limitat, relativ și condiționat. El nu e numai origine, ci
și originat. Nu Dumnezeu imită pe oameni, realizând în mod limitat și relativ calitatea
de tată, ci oamenii Îl imită pe Dumnezeu în mod condiționat și parțial în această
privință, atât în calitatea de tată, cât și de fiu”98.
Această observație deschide o foarte adâncă și fermecătoare perspectivă referitor la
parcursul duhovnicesc al omului, care funcționeză întocmai ca și parcursul trupesc.
Adică înainte de a deveni părinte duhovnicesc, omul trebuie să treacă mai întâi prin
faza de fiu duhovnicesc, „învățând ascultarea” mai întâi (cum a făcut și Hristos). Și abia
apoi, după kenoză, după ce s-a golit de voia sa egoistă și și-a asumat ca motor/izvor al
vieții sale „voia părintelui” duhovnicesc, ca expresie a „voii Tatălui celui din ceruri”,
abia atunci devine și el părinte duhovnicesc, întrupând și oglindind curat „voia
Tatălui”.
Sf. Ioan Hrisostom

În Omilia a VII-a la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan Hrisostom expediază în
foarte puține cuvinte acest pasaj și pare că asociază pe πατριά cu „seminție” (φύλη).
„Din Care toată părințimea. Nu încă după numărul îngerilorDeut 32:8 – zice –, ci șí pe cele de
sus șí pe cele cele de jos făcându-le seminții (φύλας), nu precum [sunt] cele iudaice”99.
În textul biblic explicat tâlcuitorul pune accentul pe cuvântul toată. Acentuate
și asociate sunt cele două „nu”-uri („nu încă” și „nu precum”) referitoare la perioada
vechi-testamentară, fiind puse în opozițiile cu perioada nou-testamentară la care face
referire propoziția participială centrală: „Nu încă [limitat, parțial] după numărul
îngerilor..., nu precum [nu în același chip cu părințimile] cele iudaice”, cu trimitere fie la
textul ebraic al Deuteronomului, care face referire la fii lui Dumnezeu (în varianta
ebraică pre-masoretică) sau fiii lui Israil (‫שׂ ָראֵ ֽל‬
ְ ִ ‫ בְּנֵ ֥י י‬în varianta masoretică), cu trimitere
la cele 70 de „familii” coborâte din Egipt.
În catene (tipul parizian) textul hrisostomic este păstrat cu mici diferențe, atât
la nivel lexical (apare un ὅταν, iar participiul aorist ποιήσαντα devine ποιῇ πάντα), cât
și la nivelul punctuației (apare un punct superior după „zice”).
„din care toată „părințimea” (sic!, cu ghilimele), nu încă după numărul îngerilor, zice; ci,
când șí pe cele de sus, șí pe cele de jos, pe toate le va face seminții (φύλας), nu precum cele
iudaice”100.
Astfel, în prima și ultima parte a explicației suntem trimiși la o lucrare
dumnezeiască de după cădere (despre care vorbește Moise în cântarea cea mare din

97
Trei cuvinte împotriva arienilor I.23, PSB 15, p. 184.
98
Nota 56 din PSB 15:
99
PG 62.51. Traducerea lui Theodosie Athanasiu introduce termenul discutat de noi între paranteze, ca și
cum înțelege femininul din a doua parte ca referindu-se nu la φύλη, ci la πατριά: „Nu numai după
numărul îngerilor, ci după toată seminția creată în ceriu și pe pământ, și nu după acela iudaice
(Πατρια)”.
100
CATENAE (Novum Testamentum), Catena in epistulam ad Ephesios (typus Parisinus) (e cod. Coislin.
204) (4102: 020) “Catenae Graecorum patrum in Novum Testamentum, vol. 6”, Ed. Cramer, J.A. Oxford:
Oxford University Press, 1842, Repr. 1967. Page 158, line 30
27
Deuteronom, cap. 32): cea de împrăștiere pe toată fața pământului a fiilor lui Adam și
de împărțire a pământului după numărul îngerilor, când Dumnezeu legiuiește hotarele
„geografice” fiecărei spițe născute de acești fii101. În partea centrală, tâlcuitorul trimite
la o lucrare unificatoare – despre care Apostolul Pavel mai vorbește în aceeași
epistolă102 – prin care și cei de sus, și cei de jos sunt făcuți seminții. Dar cum anume i-a
făcut pe toți (și pe oameni, și pe îngeri) seminții marele tâlcuitor nu dezvoltă aici.
Sfântul Teofilact al Bulgariei, care de obicei îl prescurtează pe Sf. Ioan Hrisostom în

tâlcuirile sale, are la acest pasaj un comentariu mai extins decât Hrisostom:
„Zice însă că toată părințimea de la Părintele cel mai pre sus de toate vine (προέρχεται
ἀπὸ τὸν ἀνώτατον Πατέρα), și pre neamurile cele de pre pământ ale oamenilor (τὰς
γενεάς ἐπὶ τῆς γῆς τῶν ἀνθρώπων) le numește „părințimi” pentru că așa se obișnuiesc
a se numi în dumnezeiasca Scriptură de la numele pământeștilor lor Părinți. Iar pre
cetele cele ce sînt în ceriu și adunările anghelilor (τὰγματα καὶ συστήματα), le numește
„părințimi”, fiindcă acolo neamuri (γενεαίς δὲν εἶναι) nu sînt, nici vreunul din angheli
naște, sau se naște. Toate dar părințimile și cele de sus și cele de jos, Dumnezeu
Părintele le-a făcut și câți se numesc părinți de la Dânsul se numesc așa (καὶ ὅσοι
ὀνομάζονται πατέρες, ἀπὸ αὐτὸν οὕτως ὀνομάζονται)”.
cu următoarea notă (nota 2, p. 337-338, tomul II):
„Pentru aceasta și dumnezeiescul Ioan Damasc. numele părințimei (τὸ ὄνομα τῆς
πατρότητος) zice că s-a dat din cele dumnezeiești nouă oamenilor, din cele de sus
adecă la cele de jos, și nu de la cele de jos la cele de sus. Însuși aceasta o zice și Ieronim:
Părințimea însă în evreiește se zice misaha (μισαχά) și însemnează seminție, care se
trage din oricare început, și rudire (φύλην ἐκ τινός ἀρχῆς καταγομένην, καὶ
συγγένειαν), după care primire (καθ᾽ ἢν ἐκδοχὴν/accepțiune ἐξέλαβε τὸ ὄνομα τούτο)
a luat numele acesta aicea Apostolul, dupre Chrisostom (la Coresie). Iar Teodorit zice:
Chiar Părinte și cu adevărat Părinte Dumnezeu este, că nu s-a făcut mai întâi Fiu și
apoi Părinte, ci de-a pururea este Părinte și firește Părinte, iar ceilalți părinți, ori
trupești, ori duhovnicești, de sus au tras numirea; zice însă părinți, pre pământ pre cei
firești părinți, iar părinți cerești pre cei duhovnicești. Unul ca acesta era însuși
dumnezeiescul Apostol...., mă rog, zice, Părintelui Domnului Iisus Christos, carele nu de la
altul cine-va luând-o aceasta o are, ci însăși aceasta o dă altora (μεταδέδωκε)”.

101
Nota 32:8 din ediția Polirom informează că lecțiunea „îngeri” din ediția Rahlfs apare în majoritatea
mărturiilor. Există unele manuscrise grecești și citiri antice care au varianta „fiii lui Adam”. Un fragment
de la Qumran are „fiii lui Dumnezeu”: e posibil ca aceasta să fi fost lecțiunea primitivă ebraică, corectată
apoi în „îngeri” din motive teologice și apoi în „fiii lui Israel” (TM 32,8), pentru a face aluzie la cele
șaptezeci de familii coborâte din Egipt. Lecțiunea majoritară a Septuagintei („îngeri”) corespunde, de
altfel, unei tradiții iudaice și stă la originea explicațiilor patristice despre „îngerii neamurilor” (J.
Danielou). Philon propune o interpretare alegorică a acestor versete. O aluzie la sensul obiectiv al
textului se regăsește, poate, la Pavel în cuvântarea sa din Areopag, atunci când afirmă că Dumnezeul
Creator „a rânduit hotarele... locuirii oamenilor” (FAp 17, 26)
102
???? poate la termenul “ανακεφαλαιοω?????
28
Sf. Epifanie, Ancoratus,
1. Suprapunând mai multe exemple de expresii scripturistice care trimit la o legătură
de tip „înfiere” (θέσει η κλήσει ὑιους), Sf. Epifanie asociază versetul din Efeseni cu fiii
după har.
«iar toate celelalte sunt θέσει ἢ κλήσει,
nu asemenea acestora cu lucrarea, sau puterea, sau lumina, sau înțelegerea;
cum ar zice cineva: «fii am născut și am înălțat»
sau cum ar zice cineva: «eu am zis: Dumnezei sunteți și fii ai Celui preaînalt toți»
sau cum ar zice cineva: «cel ce a născut stropii de rouă103»
sau cum ar zice cineva: «din care toată părințimea în cer și pe pământ»
sau cum ar zice cineva: «eu sunt cel ce întărește tunetul și zidește duhuri»104.
2. În alt loc, Sf. Epifanie retraduce foarte clar pasajul din Efeseni
«Iar Biserica a crezut că Dumnezeu este nu numai Ziditor al zidirilor (căci aceasta șí
iudeii șí Elinii o știu), ci că și Tată este al Unuia-Născut, având nu numai lucrarea
ziditoare, de la care Ziditor este înțeles, ci și pe cea născătoare în chip propriu și în chip
unic-născător (ἰδίως καὶ μονογενῶς), potrivit căreia Tată al Unuia-Născut este înțeles
de noi. Căci aceasta învățându-ne fericitul Pavel, scrie: Căci pentru aceasta îmi plec
genunchii către Tatăl, din Care toată părințimea în cer și pe pământ se numește; că precum
pe pământ tați se numesc, după asemănarea propriilor lor ființe/substanțe avându-și
fiii, tot așa și Tată în ceruri se numește, (de la Care tații cei de pe pământ după
ființă/substanță s-au numit [tați] - ἀφ' οὗ οἱ πατέρες οἱ ἐπὶ γῆς κατ' οὐσίαν
ὠνομάσθησαν), după asemănarea propriei ființe negreșit avându-L fiu pe Cel născut
din El»105.
DIN CITATUL DE MAI SUS SE VEDE CUM PATRIA E ASOCIAT CU PATIR (SAU
PASA PATRIA = PATERES) DECI AR TREBUI TRADUS/ÎNȚELES TOT
PĂRINTELE
SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI
Sfântul Grigorie de Nyssa reține textul din Efeseni în comentariul său La

titlurile Psalmilor106, așezându-l ca un argument al explicației-definiție pe care o dă
termenului πατριά în formula πρόβατα πατριᾶς. Am făcut eu însumi o traducere foarte
literală a textului marelui tălcuitor, deoarece ulterior voi prezenta și felurile în care
această expresie a fost înțeleasă de traducătorii vechi ai Sfintei Scripturi și explicată de
diferiți Părinți.
„Pentru aceasta zice că: Ajutat-a sărmanului din sărăcie – căci cu sărăcia Aceluia noi ne-am
Ps.
îmbogățit – și i-a pus pe ei Păstorul cel bun să fie ca niște oi ale părințimii (πρόβατα πατριᾶς)
106, 41
, în loc să-i fi lăsat să devină niște fiare. Iar părințime (πατριά) numește
mulțimea/adunarea (τὸ σύστημα τῶν εἰς τὸν θεῖον κατάλογον συντελούντων) celor

103
(Iov 38,28: Cel ce a născut stropii de rouă)
104
“Epiphanius, Band 1: Ancoratus und Panarion”, Ed. Holl, K. Leipzig: Hinrichs, 1915; Die griechischen
christlichen Schriftsteller 25. Chapter 70, section 8, line 5
105
Epiphanius Scr. Eccl., Panarion (= Adversus haereses) (2021: 002) “Epiphanius, Bände 1–3: Ancoratus
und Panarion”, Ed. Holl, K. Leipzig: Hinrichs, 1:1915; 2:1922; 3:1933; Die griechischen christlichen
Schriftsteller 25, 31, 37. Volume 3, page 274, line 11
106
Vezi în SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Scrieri – partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și
morale, traducere și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
29
înscriși în cartea lui Dumnezeu. La fel zice și Apostolul: „De la care este numită toată
părințimea în cer și pe pământ”107.
Interesantă este atât definiția, cât și felul în care expresia din psalmi este
înțeleasă de părinții tâlcuitori prin prisma traducerilor vechi ale lui Akyla și
Symmahus.
Traducătorul român din PSB108 a ales să redea această expresie din Psalmi.
Redau textul în varianta publicată în colecția PSB:
„Pentru aceasta zice că: Ajutat-a sărmanului din sărăcie – căci cu sărăcia Aceluia noi ne-am
îmbogățit – și i-a pus pe ei Păstorul cel bun să fie ca niște oi de moștenire (πρόβατα
Ps. 106, 41
πατριᾶς109) ” în loc să-i fi lăsat să devină niște fiare (Ps. 106, 41). Iar moștenire
(πατριά) numește mulțimea/adunarea (τὸ σύστημα τῶν εἰς τὸν θεῖον κατάλογον
συντελούντων) celor înscriși în cartea lui Dumnezeu. La fel zice și Apostolul: „De la
care este numită toată moștenirea în cer și pe pământ”110.
Comentariul lui Grigorie de Nyssa și ce spune Eusebiu, se regăsește cuvânt cu

cuvânt la Origen (dubia, e-adevărat)111
Cu excepția Sf. Grigorie de Nyssa, comentatorii vechi ai acestui verset (Origen,

Sf. Athanasie, Sf. Ioan Hrisostom, Eusebiu de Cezareea) fac trimitere la traducerile lui
Achyla și Symmachus, care au lectura: „ὡς ποίμνιον συγγενείας”.
Theodoret, face și el trimitere la traducerea lui Akyla în care πατριά din LXX este redat
prin συγγενεία, și comentează/explică, raportând termenul la înrudirea lui Hristos
după trup cu oamenii: «Căci ca de oile proprii poartă de grijă, și ca de rudenii după
trup se îngrijește (ὡς συγγενῶν κατὰ σάρκα προμηθεῖται καὶ κήδεται)»112.
UTILIZĂRI DIFERITE
Didim cel Orb are o lectură hristologică a textului, legând pe ἐξ οὗ de Hristos,
adică raportându-se la sfârșitul „lung” al v. 14 din Efeseni113.
„Dacă ar fi suită/raportată și la Biserică, cine ar putea fi maica celor vii în raport cu
Viața, Domnul nostru Iisus Hristos, Care zice: Eu sunt Viața dacă nu Biserica, carea din
El ca dintr-un izvor își are viața, dintru Carea și cei scriși în ea, care este biserica celor
întâi născuți, sunt părtași vieții dumnezeiești? Și e vădit că, dacă ea este maică, [atunci]

107
PSB 30, 159-160
108
Pe pagina de gardă traducător este profesorul Teodor Bodogae, dar în nota 1 de la p. 135, se arată că
primele nouă capitole din cartea I, din care face parte și acest fragment, au fost traduse de maica
Teodosia Lațcu.
109
În 1688: ca oile neamului. Eusebiu, Comentariu la Psalmi (PG 2 3.1328.25), dă și variantele de la Achilas și
Symmachos (ὡς ποίμνιον συγγενείας ) și explică această expresie prin: „alcătuind din diferite
neamuri/înrudiri Bisericile din fiecare cetate și țară” (τὰς κατὰ πόλιν καὶ κατὰ χώραν Ἐκκλησίας ἐκ
διαφόρων συγγενειῶν συνεστώσας).
(La fel și la Origen, și la Hrisostom,
(La fel și la Origen, și la Hrisostom,
110
PSB 30, 159-160
111
Origenes Theol., Fragmenta in Psalmos 1–150 [Dub.] (2042: 044) “Analecta sacra spicilegio Solesmensi
parata, vols. 2 and 3”, Ed. Pitra, J.B. 2:Paris; 3:Venice: 2:Tusculum; 3:St. Lazarus Monastery, 2:1884; 3:1883,
Repr. 1966. Psalm 106, verse 37,38, line 10
112
Theodoretus Scr. Eccl., Theol., Interpretatio in Psalmos (4089: 024); MPG 80.
80.1749.4
113
forma Tatăl al Domnului nostru Iisus Hristos, din Care...apare în textul bizantin, dar lipsește în cel critic.
30
și Hristos este părinte (πατήρ) al celor ce cred, din care toată părințimea în ceruri și pe
pământ se numește”114.
O astfel de conexiune dă o altă nuanță și sens afirmației Apostolului, adică: de la

Hristos toată părințimea în cer și pe pământ se numește, subînțelegându-se oarecum
numele de creștin pe care îl poartă de la Hristos cei din toate neamurile. O altă
observație este că Hristos este numit „părinte” în relație credincioșii!!!
Ereticii ofiți (sec. III)

Sf. Ipolit al Romei (217-235) amintește textul din Efeseni în felul în care era
utilizat de erticii ofiți (sau naaseni), „cărora temei le este Omul Adamas”115. Astfel de la
„Marele Om de sus... de la care toată părințimea numită pe pământ și în ceruri s-a
alcătuit”116.

114
Didim cel Orb, In Genesim, în “Didyme l'Aveugle. Sur la Genèse, vols. 1–2”, Ed. Nautin, P., Doutreleau,
L. Paris: Cerf, 1:1976; 2:1978; Sources chrétiennes 233, 244. Codex page 106, line 1-7
115
Hippolytus, Refutatio omnium haeresium, V.7.2.1-2, Ed. Marcovich, M. Berlin: De Gruyter, 1986;
Patristische Texte und Studien 25. Ed. englezească Philosophumena or The refutation of all heresies,
translated from the text of Cruice by F. Legge, London, Society for promoting Christian knowledge, New
York, The Macmillian Company, 1921, p. 121.
116
Idem, Ibidem, V.7.7.2. Edița englezească, p. 122-123 are every fatherhood named on earth and in the heavens
is framed... și are o notă la fatherhood, (nota 1, p. 123): cf. The address of Jesus to his Father in the last
document of the Pistis Sophia, Forerunners, II, p. 180, n.4 (un mss gnostic
31
Numele de Tată revelat de Mântuitorul Hristos
Noua117 descoperire și cunoștință de Dumnezeu adusă lumii de Mântuitorul Iisus

Hristos schimba cu totul datele lecturării persoanei și misiunii lui Mesia (în cazul
iudeilor!) precum și datele în care se desfășoară relația dintre Dumnezeu și lume (în
cazul elinilor); schimba de asemenea și înțelesul expresiilor genitivale deja existente în
Vechiul Testament (personale sau de grup) a acestor noțiuni relative de ’tată’ și ’fiu’.
În cele câteva teofanii nou-testamentare118, Dumnezeu-Tatăl Îl mărturisește pe
Iisus drept Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit (Mat 3:17) și implicit Se mărturisește
pe Sine ca Tată. De cealaltă parte, pentru că este Însuși Cuvântul Lui, Hristos Îl
“tâlcuiește” 119 pe Dumnezeu prin însăși Persoana Sa: face cunoscut Numele Lui120,
afirmă că Dumnezeu Îi este Tată după fire și că El este una cu Tatăl (In 10:30), Îl
numește de nenumărate ori Tatăl Meu și Îl strigă: Avva, Tată! (Mc 14:13) – primul care o
face în istorie! –, iar pe noi ne învață să Îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciune ca Tatăl
nostru, nu așa cum îl chemau iudeii în Vechiul Testament, ci într-un înțeles mult mai
intim și mai înalt: ca Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care „în Hristos Iisus” ni
S-a făcut Tată după har și ni S-a descoperit ca Tată, mai dinainte rânduindu-ne pe noi spre
o astfel de înfiere prin Iisus Hristos, după bunăvoirea voii SaleEfes 1:5. Acest Tată, Care
dintotdeauna a fost Tată al „Celui născut mai înainte de luceafăr”121 și Care iubește pe
Fiul din veci; Acest Tată de la Care toată părințimea în cer și pe pământ se numește Efes 3:15;
Acest Tată Care, din iubire față de Acest Fiu, a dinainte-hotărât șí să ne zidească, șí să
ne poarte de grijă, șí să ne mântuiască, șí să ne îndrepteze prin răscumpărarea cea în
Hristos IisusRom 3:24, șí să-Și verse iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt cel dat nouăRom
5:1
și să ne facă împreună-moștenitori cu HristosRom 8:17.
Așadar, de la întruparea Cuvântului ’al nostru’ înseamnă ’al nostru în Hristos’, iar
Avva, Tată! este cea mai intimă strigare a noastră către Dumnezeu, pe care Duhul Fiului
lui Dumnezeu o strigă în inimile noastreGal 4:6, care arată cel fel de apropiere și înfiere ne-
a dăruit nouă Fiul la Tatăl.

117
În sensul de adâncire, nu de diferit, de har în loc de har (χάρις ἀντὶ χάριτος) (In. 1:14).
118
Mă refer la teofaniile în care Dumnezeu Se descoperă ca Treime de Pesoane, adică Botezul Domnului
(Matei, Marcu, Luca), Schimbarea la Față (Mat Mc Lc), răspunsul Tatălui la rugăciunea lui Hristos (In 12:
119
În sensul ioaneic: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui,
Acela L-a tâlcuit (ἐξηγήσατο) (In 1:18) și Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (In 14:9).
120
Cf. In 17:25-26 Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut
că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit pe
Mine în ei să fie şi Eu în ei. ‘Numele’ aici se referă la cel de Tată și Dumnezeu (Ἐγνωκέναι φησὶ τὸν
Πατέρα καὶ Θεὸν – zice că le-a făcut cunoscut pe Tatăl și Dumnezeu), cf. SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI,
Ioan, (3.12.10), p. ....
121
Ps. 109, 3. Vezi și SF. ROMAN MELODUL, Imne, p. 81.
32
D. PASAJE PAULINE DIRECTE CARE CONȚIN CUVANTUL TATA CU REFERIRE LA DUMNEZEU.
În Epistola către Romani cuvântul πατήρ, ca numire a lui Dumnezeu-Tatăl,
apare propriu-zis doar de 4 ori:
Rom 1:7 - în salutarea din introducerea epistolei (1:7), ca apoziție a numirii mai generale
de theos (Dumnezeu):
Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și [de la] Domnul Iisus Hristos.
χάρις ὑμῖν καὶ εἰρήνη ἀπὸ θεοῦ πατρὸς ἡμῶν καὶ κυρίου Ἰησοῦ χριστοῦ.
Rom 6:4 - În discursul despre Botez, în care vorbește și despre învierea lui Hristos:
Ne-am îngropat, dar, împreună cu El prin botez întru moarte; ca, precum Hristos S-a
sculat din morți prin slava Tatălui, așa și noi să umblăm întru înnoirea vieții.
Συνετάφημεν οὖν αὐτῷ διὰ τοῦ βαπτίσματος εἰς τὸν θάνατον· ἵνα ὥσπερ
ἠγέρθη χριστὸς ἐκ νεκρῶν διὰ τῆς δόξης τοῦ πατρός, οὕτως καὶ ἡμεῖς ἐν
καινότητι ζωῆς περιπατήσωμεν.
Rom 8:15 - în discursul despre înfiere și despre rolul fiecărei Persoane dumnezeiești în
aceasta:
căci n-ați luat duhul robiei iarăși, spre frică, ci ați luat Duhul înfierii, întru care
strigăm: Avva Tată.
οὐ γὰρ ἐλάβετε πνεῦμα δουλείας πάλιν εἰς φόβον, ἀλλὰ ἐλάβετε πνεῦμα
υἱοθεσίας, ἐν ᾧ κράζομεν, Αββα ὁ πατήρ·
Rom 15:6 - la sfârșitul epistolei, îndemnând la slăvirea în unire a lui Dumnezeu:

ca într-un cuget, cu o singură gură, să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos.
ἵνα ὁμοθυμαδὸν ἐν ἑνὶ στόματι δοξάζητε τὸν θεὸν καὶ πατέρα τοῦ κυρίου ἡμῶν
Ἰησοῦ χριστοῦ
33
D.1. Dumnezeu și Tatăl
D.1.a – un tablou general

Cu puține excepții122, expresia Dumnezeu și Tatăl este întâlnită exclusiv în
scrierile Apostolului Pavel, atât în varianta simplă, cât și pusă în legătură cu Hristos
sau cu oamenii. De cele mai multe ori o regăsim în binecuvântări, mulțumiri,
rugăciuni sau doxologii.
Este foarte posibil ca binecuvântarea de forma Binecuvântat [este] Dumnezeu și
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos – pe care o întâlnim standardizată la începutul
câtorva epistole (atât pauline, dar și 1 Petru)123 – să fie o prelucrare creștină hristologică
a binecuvântării vechi-testamentare Binecuvântat [este] Dumnezeul lui Israel (brakah)124,
prelucrare care să exprime noua cunoștință de Dumnezeu adusă de întruparea
Cuvântului.
O imagine schematică generală a utilizării nou-testamentare a acestei expresii
se poate vedea în tabelul următor și în rezumatul de după. Pentru o mai ușoară
vizualizare am subliniat cu galben pasajele nepauline, iar cu verde pasajul din Epistola
către Romani care mă interesează.
forma simplă cu determinant genitival

Expresia ὁ θεὸς καὶ πατὴρ τοῦ κυρίου (ἡμῶν) Ἰησοῦ (χριστοῦ) ἡμῶν πάντων
dDumnezeu și Tatăl al Domnului nostru Iisus Hristos al nostru al tuturor
Cazul
Nominativ 2 Cor 1:3; I Tes 3:11; Efes 4:6
2 Cor 11:31; Efes 1:3; II Tes 2:16-
I Pe 1:3 17
125
Genitiv Col. 2:2 Gal 1:4;
1 Tes 1:3;
3:13
Dativ 1 Cor 15:24; Efes Col 1:3 Fil 4:20
5:20; Col 3:17; Iac Apoc 1:6 (în varianta αὐτοῦ)
1:27
Acuzativ Iac. 3:9 Rom 15:6
a. ὁ θεὸς καὶ πατὴρ

a. θεοῦ καὶ πατρὸς (Col. 2:2 BYZ)
b. τῷ θεῷ καὶ πατρί (1 Cor 15:24; Efes. 5:20; Col. 3:17; Iac 1:27)
c. τὸν θεὸν καὶ πατέρα (Iac. 3:9)
b. ὁ θεὸς καὶ πατὴρ τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ χριστοῦ
a. Nominativ (2 Cor 1:3; 2 Cor 11:31; Efes 1:3; I Pe 1:3)
b. τῷ θεῷ καὶ πατρὶ τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ χριστοῦ (Col 1:3)
i. τῷ θεῷ καὶ πατρὶ αὐτοῦ (Apoc 1:6)

122
I Pe 1:3; Iac 1:27 și 3:9; Apoc 1:6.
123
Εὐλογητὸς ὁ θεὸς καὶ πατὴρ τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ (2 Cor 1:3, Efes 1:3. Vezi și 1 Pe 1:3); de
asemenea, ea mai apare ca apoziție: ὁ ὢν (ὅς ἐστιν) εὐλογητὸς εἰς τοὺς αἰῶνας (Rom 1:25, Cor 11:31). În
Rom 9:6, apoziția ὁ ὢν ἐπὶ πάντων θεὸς εὐλογητὸς εἰς τοὺς αἰῶνας, ἀμήν se referă la Hristos, nu la Tatăl.
Vezi mai jos.
124
Pe care o întâlnim și în textele nou-testamentare, de exemplu, în rugăciunea de mulțumire a preotului
Zaharia la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Vezi Lc 1:68.
125
Doar în textul bizantin sub forma: spre cunoașterea tainei lui Dumnezeu și Tatăl și a lui Hristos (εἰς
ἐπίγνωσιν τοῦ μυστηρίου τοῦ θεοῦ καὶ πατρὸς καὶ τοῦ χριστοῦ), spre deosebire de textul critic, care are:
spre cunoașterea tainei lui Dumnezeu, a lui Hristos εἰς ἐπίγνωσιν τοῦ μυστηρίου τοῦ θεοῦ, Χριστοῦ.
34
c. τὸν θεὸν καὶ πατέρα τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ χριστοῦ (Rom 15:6)
c. ὁ θεὸς καὶ πατὴρ ἡμῶν (I Tes 3:11; II Tes 2:16-17)
a. θεοῦ καὶ πατρὸς ἡμῶν (Gal 1:4; 1 Tes 1:3; 3:13)
b. Τῷ δὲ θεῷ καὶ πατρὶ ἡμῶν (Fil 4:20)
d. θεὸς καὶ πατὴρ πάντων (Efes 4:6)
D.1.b. Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos
Singurul verset din Epistola către Romani în care apare această formă de
numire a lui Dumnezeu Tatăl este unul doxologic: Rom 15:6
ca într-un cuget, cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.
Din perspectivă patristică acest pasaj poate fi lecturat în două variante:
i. fie ca sugerând relații diferite pe planuri diferite, adică numirea de Dumnezeu arată
relația lui cu oamenii, iar cea de Tată – relația cu Hristos
“Al nostru Dumnezeu L-a numit pe Dumnezeu, iar al Domnului Iisus Tată; căci al
nostru al tuturor este Dumnezeu, iar al Lui Tată”126.
fapt care impune o pauză în citire:
„Aici cititorul trebuie să se facă pauză, apoi să înceapă din nou și să zică: și Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, adică să slăviți pe Dumnezeul vostru, pe de o parte, [Cel ce
este] și Tatăl Domnului Iisus Hristos pe de alta”127.
Același tip de comentariu îl are Theodorit și la tâlcuirea binecuvântărilor din 2

Corinteni128 și Efeseni129, (care cuprind aceeași formulă)
ii. fie ca arătând relația cu Ipostasul unic al lui Iisus Hristos, dar subliniind cele două
firi ale Cuvântului întrupat
„Iar de vei citi unit pe Dumnezeu și Tatăl, astfel încât al aceluiași Hristos să fie și
Dumnezeu și tată, nimic nepotrivit nu urmează; căci Dumnezeu este al lui
Hristos după umanitate, iar tată al Lui după Dumnezeire”130.
Astfel, potrivit primei variante, adăugirea și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos
ar trebui înțeleasă mai degrabă apozițional, în sensul de ’Cel ce este și Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos’131 , ca o precizare-adâncire a numirii mai generale de ’Dumnezeu’,

126
THEODORIT, La Romani, PG 82.209.30
127
SF. TEOFILACT, La Romani, p. 333.
128
“Binecuvântat [este] Dumnezeu. Aici trebuie făcută oprire. Și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Căci al
nostru este Dumnezeu, și al Domnului nostru Iisus Hristos – Tată. Această deosebire/separare
(διαίρεσις) și Stăpânul nostru ne-a învățat, și în sfintele Evanghelii a zis: Mărturisescu-Mă Ție, Tată,
Mat 11:25; Lc 10:21
Doamne al Cerului și al pământului , limpede învățând cum că al Lui este Tată, iar al zidirii –
făcător și Stăpân”. Tatăl îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea. În loc de ’cel ce îndurări izvorăște, și
mila o țâșnește, și cu îndurări părintești se poartă față de noi”, THEODORIT, La II Corinteni 1:3, PG
82.377.25.
129
“Binecuvântat [este] Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Arătând cum că al nostru este
Dumnezeu, iar al Domnului nostru – Tată. Iar aceasta am însemnat-o și când am tâlcuit a doua epistolă
către Corinteni”. THEODORIT, La Efeseni PG 82.505.7
130
SF. TEOFILACT, La Romani, p. 333.
131
Există chiar și autori moderni care apără această teză Vezi Libronix
35
numire care, după venirea lui Hristos, este precizată de un nou nume, acela de Tată,
cel descoperit de și în Iisus Hristos.
Excurs - Doxologia adusă lui Dumnezeu-Tatăl – doxologie a întregii Treimi
Dumnezeu-Tatăl este înfățișat aici (și de multe ori) ca destinatarul doxologiei.

Această perspectivă pe care o regăsim și în alte epistole ale Apostolului, s-a păstrat și în
uzanța liturgică. Pentru biserica creștină primară ea a fost foarte firesc receptată, însă,
cu trecerea timpului, din cauza ereziilor, a trebuit lămurită și adâncită.
Dat fiind faptul că atât în Epistola către Romani, cât și în celelalte scrieri
pauline mai există pasaje asemănătoare cu cel de mai sus, Părinții subliniază obiceiul
Apostolului de a insera astfel de binecuvântări și doxologii în momentul în care
pomenește de Dumnezeu sau la sfârșitul îndemnurilor sale.
„Nu numai când se roagă, ci și când grăiește limpede vreun cuvânt oarecare sau
vreo noimă, Pavel are obiceiul să-și sfârșească cuvântul prin slavoslovirea lui
Dumnezeu și prin mulțumire (cum se vede și în Rom 11:36 – Lui fie slava în veci.
Amin). Și acest sfânt Apostol mai are un sfânt obicei ca acesta și atunci când doar
numește numele preadulcelui Dumnezeu și Tatăl, îndată dumnezeiasca evlavie
se pornește spre slavoslovirea Lui. Pentru aceasta și zicea oarecând: Unuia
înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin!Rom 16:27…132 ”.133
„Și mai face aceasta dumnezeiescul Apostol pentru ca pe toți să ne învețe să
facem aceasta și când pomenim cu gura sfântul și binecuvântatul nume al lui
Dumnezeu și Tatăl, ori al Mântuitorului Hristos, ori al Sfântului Duh, îndată să
adăugăm și acest cuvânt: ’Acestuia slavă în veci. Amin.’”134 .
Pe lângă pasajul de mai sus, în Romani mai există două astfel de pasaje
doxologice.
Rom 11:36: Că din El și prin El și întru El sunt toate; Lui fie slava în veci. Amin.
Este unul din versetele în care se vede cum doxologia este atribuită la modul
general lui Dumnezeu, și în care Părinții văd exprimată întreaga Treime, pentru că îl
arată pe Dumnezeu ca „izvor al tuturor bunăților”, ca Ziditor și Laolaltă-Țiitor al
tuturor.
„Iar nouă unul ne este Dumnezeu: Tatăl, dintru Care-s toate; și unul ne este Domnul:
Iisus Hristos, prin care-s toate, și unul Duhul Sfânt, întru Care-s toate, [expresiile] din
Care și prin Care și întru Care netăind în mai multe firi (că atunci nu s-ar fi schimbat
prepozițiile, nici ordinea denumirilor), ci marcând particularități ale unei singure și
neamestecate firi - și lucrul acesta este limpede din aceea că sînt adunate iarăși întru
una, dacă nu fără luare-aminte citim la apostol (locul) acela: Din El și prin El și întru El
sînt toate: Lui slava în veci. Amin”135 .

132 2 Co 11:31
Vezi și: Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint.
5 Gal 1:4-5
după voia lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, Căruia [fie] slava în vecii vecilor. Amin! ; Iar lui Dumnezeu și
Fil 4, 20
Tatăl nostru fie slavă în veacurile veacurilor. Amin.
133
SF. TEOFILACT, La Romani, p. ...
134
Sf. Nicodim, nota 2 la Comentariu lui Teofilact la Filipeni 4:20.
135
Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 39, apud Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 281.
36
Sf. Grigorie Teologul spune așadar că prin acestea trei este arătată Sfânta
Treime. Prin din El este arătat Tatăl, prin prin El – Fiul, și prin întru El – Duhul cel
Sfânt. După care aceste trei Persoane sunt unite în cuvântul următor al Apostolului în
Lui [fie] slava în veci, pentru a se arăta Dumnezeirea una a Celor trei136.
Pe lângă acesta, Sf. Dionisie Areopagitul vorbește despre rolul Tatălui în

această ieșire (πρόοδος) iconomică a firii Dumnezeiești către lume:
„Toată ieșirea de-Tatăl-mișcatei arătări-de-lumină (πατροκινήτου φωτοφανείας
πρόοδος)137 , care se pogoară la noi în chip bine-dăruitor, iarăși ca putere unificatoare în
chip suitor ne umple și [ne] întoarce spre unitatea și simplitatea îndumnezeitoare a
Tatălui Celui ce [ne] adună”138 .
Fericitul Augustin (Cartea I despre Treime, cap. 1) socotește că din se potrivește

Tatălui, ca Pricinii dintâi a tuturor, din Care toate provin și din Care este toată puterea
și lucrarea și tot ceea ce rezultă. Iar prin se potrivește Fiului, întrucât prin înseamnă
obârșie din Tatăl, și înțelepciune, prin care toate s-au făcut, și mijlocitor, și ușă, și păstor,
și cale către Tatăl. Iar întru Sfântului Duh i se potrivește, ca bunătății, ca iubirii, ca
unității și desăvârșirii.
În altă parte însă (Cartea I despre Învățătura creștină) zice că Treimea este un
singur Dumnezeu din Care și prin Care și în Care sunt toate139 .
Există însă și o lectură hristologică a acestui pasaj, ceea ce înseamnă că

doxologia ar fi aici adusă Fiului. Sf. Vasile spune că toate trei acestea numai în Fiul se
unesc, câtă vreme cine a cunoscut mintea Domnului?Rom 11:34 – cuvintele prorocului adică,
pe care Pavel le-a amintit puțin mai înainte – numai despre Fiul trebuie luate:
„Din Fiul Însuși le este ființelor pricina existenței, după voia lui Dumnezeu și
Tatăl, prin El este tuturor dăinuirea și împreună-ținerea... Pentru care lucru și
înspre El (εἰς αὐτόν) se întorc toate, căutând cu un oarecare dor nerelațional și
negrăită dragoste către începătorul vieții și dăruitorul”140.

136
Cuvânt la Epifanie.
137
sau: ieșirea-în-afară a din-Tatăl-provenitei arătări de lumină.
138
Despre Ierarhia Cerească I.1. (trad. proprie).
139
Informația păstrată la Coresie. Vezi nota Sf. Nicodim, p. ...
140
Despre Sfântul Duh, cap. 5.7. “Basile de Césarée. Sur le Saint–Esprit, 2nd edn.”, Ed. Pruche, B. Paris:
Cerf, 1968; Sources chrétiennes 17 bis.
37
Rom 14:27:
Unuia/Singurului înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin!141
Acest al doilea pasaj chiar pare să accentueze unilateral poziția primă a Tatălui.
Totuși, se poate observa cum în multe pasaje această doxologie se aduce numai în sau
prin Iisus Hristos. Pentru Părinți, cuvântul singurului nu trebuie înțeles ca excluzându-
L pe Fiul, ci trebuie înțeles ca făcând diferența între Dumnezeu și făptură, că doar lui
Dumnezeu trebuie adusă slava, cum o arată și prima poruncă.
“Iar când auzi Singurului înțeleptului Dumnezeu, nu socoti că spre lepădarea Fiului s-a
zis aceasta. Căci dacă toate acestea (din care se arată înțelepciunea Lui) prin Fiul s-au
făcut, și fără El nimic nu s-au făcut, e limpede că și cele ale înțelepciunii sunt la fel. Și-
atunci, pentru ce a zis Singurului? Spre a-L deosebi de tot ce e zidit”142.
Pe de altă parte, Sf. Ioan Hrisostom, comentând un pasaj asemănător din

Epistola întâi către Timotei, semnalează și o altă pricină pentru care aici doxologia este
adresată Tatălui: pentru că înainte de aceasta Apostolul vorbise deja despre Fiul și îi
atribuise deja lucrări dumnezeiești.
„Și, deoarece a grăit ceva mare despre Fiul, și că atâta dragoste a arătat El, ca să
nu creadă cineva că Tatăl este lipsit de aceasta, amintește și de El, adăugând o
slavă, și zice: Iar Împăratului veacurilor, nestricăciosului, nevăzutului, singurului
înțeleptului Dumnezeu cinste și slavă în vecii vecilor. Amin1Ti 1:17. Pentru acestea – zice
– nu numai pe Fiul, ci și pe Tatăl să-L slăvim”.143
În plus, numirile enumerate în dreptul Tatălui sau Împăratul veacurilor, Cel

nestricăcios, Cel nevăzut, Singurul Înțelept, nu sunt numiri care sunt doar ale Tatălui, ci
sunt comune tuturor Persoanelor Treimii, deoarece sunt ale firii.
O altă expresie doxologică de același tip pe care o regăsim și în epistola către

Romani este (cel ce este) binecuvântat în veci. În cazul acestor versete, formula este
atribuită
-fie Ziditorului,
și s-au închinat zidirii în locul Ziditorului, Care este binecuvântat în veci. Amin.Rom 1:25
-fie lui Hristos, numit și el limpede Dumnezeu.
ai cărora sunt părinții și din care este Hristosul – după trup144–, Cel ce este peste toate
Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin. Rom 9:5
Cel de-al doilea pasaj – chiar dacă mulți bibliști contemporani îl arată a fi foarte
disputat – este unul dintre cele mai limpezi referitor la atribuirea numirii de
Dumnezeu lui Hristos145 și la faptul că este deoființă cu Tatăl.
III.2.c. Dumnezeu și Tatăl nostru

141
A se vedea în paralel și pasajele: Lui fie slava în Biserică, în Hristos Iisus, întru toate neamurile veacului
Efes 3:21
veacurilor. Amin! sau Iar Împăratului veacurilor, Cel nestricăcios, nevăzut, unul înţelept Dumnezeu, cinste
I Tim 1:17
şi slavă în vecii vecilor. Amin!
142
SF. IOAN HRISOSTOM, La Romani, PG 60.645.20
143
SF. IOAN HRISOSTOM, La I Timotei, PG 62.522.45.
144
Mai exact, neutrul τὸ κατὰ σάρκα ar trebui înțeles ca o precizare neapărat necesară dogmatic, adică:
partea după trup a Lui, ca să nu fie implicată în această afirmație și firea lui dumnezeiască.
145
SF. TEOFILACT: „noi cunoaștem că Hristos este vrednic nu de a fi hulit și bârfit, ci binecuvântat și slăvit
ca Dumnezeu. Și este rușinat aici, prin aceste cuvinte, și Arie, închinătorul la zidire, fiindcă Pavel
vestește aici limpede pe Hristos, Dumnezeu peste toate (p. 218). Vezi și SF. EPIFANIE, Ancoratus, 69.9.
38
Încă din primele sale epistole Apostolul folosește expresia Dumnezeu și Tatăl și
în asociere cu oamenii. O întâlnim de obicei juxtapusă unei alte formule hristologice:
Domnul nostru Iisus Hristos. De pildă, în cele două epistole către Tesaloniceni apare în
două forme
- fie ca atare: Dumnezeu și Tatăl nostru – în rugăciuni
Şi Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Iisus Hristos să îndrepteze
calea noastră către voi;1Tes 3:11
Şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu şi146 Tatăl nostru, Cel Ce ne-a
iubit pe noi şi ne-a dat mângâiere veşnică şi nădejde bună în har, să mângâie
inimile voastre şi să vă întărească pe voi în tot cuvântul şi lucrul bun.2 Tes 2:16-17
- fie fără conjuncție: Dumnezeu, Tatăl nostru, cum o va folosi de acum Apostolul în toate
salutările epistolelor Sale.
Faptul acesta arată că expresia Dumnezeu și Tatăl este și ea o prelucrare creștină a
expresiei vechi-testamentare Dumnezeul nostru, iar Tatăl nostru are valoare de apoziție,
precizând mai limpede și mai personal termenul de Dumnezeu.
III.2.d. un Dumnezeu și Tată al tuturor

Forma aceasta nu apare propriu-zis în Epistola studiată de noi. O întâlnim doar
în Epistola către Efeseni, în care Apostolul îndeamnă la unitatea Duhului,
fundamentând această unitate pe unicitatea lui Dumnezeu (și pe monarhia Tatălui,
dacă avem în vedere scrierile dionisiene, subiect pe care trebuie să-l mai adâncesc
însă).
Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi în chip vrednic de chemarea
cu care aţi fost chemaţi, 2cu toată smerita-cugetare şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare,
îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, 3 silindu-vă să ţineţi unitatea Duhului întru
legătura păcii. 4 Un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi într-o singură nădejde a
chemării voastre; 5Un Domn, o credinţă, un botez, 6un Dumnezeu şi Tată al tuturor,
Cel peste toate şi prin toate şi în noi toţi.Efes 4:1-6
Expresia πατὴρ πάντων cu referire la Dumnezeu ca Născător/Generator/Cauză primă
o găsim definită încă din Antichitate la Platon (Timaeus 28C), ale cărui spuse sunt
citate adesea în literatura greacă, iudaică și creștină.
Este, într-adevăr, lucru anevoios a afla (εὑρεῖν) pe Făcătorul și Tatăl acestui
univers, și, aflându-L, e cu neputință a-L zice tuturor”. 147
La Sf. Iustin Martirul cuvântul „Tată” apare o dată într-un citat din Homer, care îl
descrie pe Zeus ca „Tată al oamenilor și zeilor”
III.3. Dumnezeu, Tatăl nostru
Începând cu Epistola întâia către Tesaloniceni, salutarea de tipul: Har vouă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos, care conține cele două formule

146
Ediția critică nu conține acest ’și’. Ea este însă păstrată în textul recept
147
τὸν μὲν οὖν ποιητὴν καὶ πατέρα τοῦδε τοῦ παντὸς εὑρεῖν τε ἔργον καὶ εὑρόντα εἰς πάντας ἀδύνατον
λέγειν·
"Now to discover the Creator and Father of all is indeed a hard task, and having discovered him, to
declare him to all men is quite impossible,"
39
asociate cu Tatăl și respectiv cu Fiul, se va regăsi în toate epistolele Apostolului148, mai
puțin Epistola către Evrei, care nu are salutări inițiale.
Pe de o parte, pentru Părinții Bisericii, asocierea constantă – și uneori în ordine

inversată 149 ! – a celor două numiri referitoare la Tatăl și la Fiul arată limpede
poziționarea Sfântului Pavel referitor la egalitatea celor două două Persoane ale
Dumnezeieștii Treimi și la unitatea de lucrare, lucru pe care Părinții nu ezită să îl
sublinieze constant, în fața ereticilor care absolutizau folosirea unor prepoziții în
legătură cu fiecare dintre Persoanele Treimii.
„Iată, aici de la (ἀπό) este comun Tatălui și Fiului, care este deopotrivă cu din care (ἐξ
οὗ). Că nu a zis Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl prin Domnul nostru Iisus Hristos, ci
De la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”150.
Aceeași poziție o exprimă și Sf. Athanasie și Theodorit comentând rugăciunea din 1

Tesaloniceni:
„... dar și acestea învață egalitatea Tatălui și a Fiului. Că nu a pus prepoziția διά
(prin), ci conjuncția ’și’, învățându-ne că Tatăl și Fiul rânduiesc (οἰκονομοῦσιν)
aceleași, precum și aceleași le făuresc”151.
Pe de altă parte, această asociere a celor două Persoane, în care este inserată și
apoziția Tatăl nostru, îi dă acestei expresii o nuanță hristologică – nuanță pe care
Apostolul o va explica foarte clar în cap. 5-8 –, și anume aceea că, în ceea ce ne privește
„paternitatea lui Dumnezeu are un punct de pornire și o perspectivă soteriologică și se
înțelege doar hristologic. Adică numai ca Tată al lui Iisus Hristos Dumnezeu devine și
Tată al tuturor credincioșilor. Această paternitate presupune o unire mistico-
sacramentală a credinciosului cu Fiul (înfierea)”152
De asemenea, expresia Dumnezeu, Tatăl nostru este pentru Sfântul Ioan Hrisostom
un nume foarte revelator pentru creștini,
„pentru că atunci când L-a numit ’tată’ fii a arătat; iar când a zis ’fii’, toată comoara
bunăților a descoperit-o”
pentru că arată o „vrednicie” (ἀξίωμα) dată de la Dumnezeu care nu se mai sfârșește
„darul sfințeniei și al înfierii”, pe care „nici moartea nu-l întrerupe și care și aici ne
face strălucitori, și către viața ce va să fie merge împreună cu noi” 153.
III.4. “prin slava Tatălui” - διὰ τῆς δόξης τοῦ πατρός

3
Sau nu ştiţi că cei câţi ne-am botezat în Hristos Iisus, întru moartea Lui ne-am botezat? 4Deci
ne-am îngropat cu El, prin botez, în moarte, ca, precum a înviat Hristos din morţi prin slava Tatălui,

148
Vezi Rom 1:7; 1 Cor 1:3; 2 Cor 1:2; Gal 1:3; Efes 1:2; Fil 1:2; Col 1:2 BYZ; 1 Tes 1:1 BYZ; 2 Tes 1:2; Fil 1:3. În
epistolele pastorale există mici variații (inclusiv manuscrise) de la această formă; De pildă, în epistolele
pastorale este adăugat substantivul milă; apoi pronumele ἡμῶν (al nostru) variază (la 1 Tim 1:2 în texul
critic lipsește de la Tatăl și este adăugat la Domnul, în timp ce în textul bizantin apare la ambele
Persoane; la 2 Tim 1:2 apare doar la Domnul); la Tit 1:4 lipsește ἡμῶν de la Tatăl, și este adăugată
expresia Mântuitorul nostru.
149
Cum este cazul celor două rugăciuni din 1 și 2 Tesaloniceni.
150
SF. IOAN HRISOSTOM, La Romani, PG 60.400.
151
THEODORIT, La 1 Tesaloniceni.
152
GALANIS, 1 Tesaloniceni, p. 227.
153
SF. IOAN HRISOSTOM, La Romani, PG 60.400
40
aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii;Rom 6:3-4
Contextul discuției despre Botez din capitolul 6 prinde în țesătura sa și o parte din
învățătura despre învierea lui Hristos din morți.
În multe din pasajele nou-testamentare în care Apostolii vorbesc despre Învierea din
morți (începând chiar cu prima cuvântare a Apostolului Petru de la Cincizecime) această
lucrare este atribuită lui Dumnezeu-Tatăl154, în timp ce Hristos pare așezat mai degrabă într-o
poziție pasivă în acest eveniment. Adeseori Dumnezeu-Tatăl este și numit doar prin această
lucrare: Cel ce L-a înviat pe Iisus/Hristos, formulă pe care o întâlnim fie ca apoziție la
Dumnezeu-Tatăl 155 , fie ca denumire de sine stătătoare care trimite la fără vreun alt
determinant.
Rom 4:24 credem în Cel ce L-a înviat (τὸν ἐγείραντα) din morți pe Iisus...
Rom 4:25 [Hristos,] Care S-a dat pentru greșalele noastre și a înviat (ἠγέρθη) pentru îndreptarea noastră
Rom 6:4 precum a înviat (ἠγέρθη) Hristos din morţi prin slava Tatălui,
Rom 6:9 știind că Hristos, înviat (ἐγερθεὶς) din morți, nu mai moare
Rom 7:4 spre a fi ai altuia, ai Celui înviat din morți (τῷ ἐκ νεκρῶν ἐγερθέντι)
Rom 8:11 iar dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi,
Cel ce L-a înviat pe Hristos din morți vii va face și trupurile voastre muritoare prin Duhul Lui
Care locuiește în voi
Rom 8:34 Hristos, Cel ce a murit, sau mai degrabă a înviat
Rom 10:9 că dacă vei mărturisi cu gura ta Domn este Iisus și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat (ἤγειρεν) din morți te vei mântui
Din cele 9 cazuri (8 versete) din Epistola către Romani în care se vorbește despre
Hristos cel înviat din morți, expresia aceasta apare de 4 ori: Cel ce L-a înviat pe IisusRom 4:24; 8:11, pe
Hristos Rom 8:11, pe ElRom 10:9.
Bazându-se pe anumit formulări vechi și nou-testamentare asemănătoare, Fitzmyer (și
în general comentariile moderne) echivalează slava (kabod-δόξα) cu puterea, adică prin slava
Tatălui înseamnă în general prin puterea Tatălui156.
După Părinți, însă, afirmația aceasta Hristos a înviat prin slava Tatălui trebuie
considerată pe mai multe planuri:
a. ca un tip de exprimare după “obiceiul” Mântuitorul Însuși, care așa obișnuiește să
vorbească în Evanghelii, fapt pentru care și ucenicii Săi o fac.
„Încredințează că Hristos a înviat prin slava Tatălui, nu pentru că Acesta era lipsit de tărie (că este
Însuși Domnul puterilor), ci pentru că pe cele mai presus de firea omului Însuși Hristos și cei ai Săi
157
au obiceiul să pună pe seama slavei firii mai înalte”.

154
Cu excepția versetelor din Romani, vezi de ex. 1 Tes 1:10, Gal 1:1; 1 Cor 6:14; 15:15; 2 Cor 4:14; Col 2:12;
Efes 1:20).
155
În Gal 1:1 - Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos și Dumnezeu Tatăl, Cel ce L-a
înviat pe El din morți (θεοῦ πατρὸς τοῦ ἐγείραντος αὐτὸν ἐκ νεκρῶν
156
“Așa cum în VT minunile exodului sunt puse pe seama kabod –ului lui Yahweh (vezi nota la Rom 3:23),
la fel și învierea lui Hristos. În 2 Cor 4:6 Pavel descrie ’slava’ Tatălui strălucind pe fața lui Hristos celui
înviat și investindu-L cu ’putere’ (Rom 1:4; cf. 1 Cor 6:14; 2 Cor 13:4), care este dătătoare de viață (1 Cor
15:45) Această putere, la rândul ei, îl transformă pe creștin (2:3:18), care este slăvit împreună cu Hristos
(Rom 8:17). Pentru relația dintre slava lui Dumnezeu și puterea Sa, vezi Fitzmyer, To Know Him and the
Power of His Resurrection (Phil 3:10)”, cf. FITZMYER, Romans, p. 434 (trad. proprie).
157
SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Fragmente la Romani, 189.28-31, PG 74. 793B.
41
b. ca o formulare doar în planul firii omenești a Cuvântului întrupat (κατὰ τὸ
ἀνθρώπινον – după umanitate), o formulare ‘iconomică’, care nu arată exclusiv o lucrare
Tatălui, ci mai degrabă participarea Tatălui la acest act al Învierii158.
„Așadar, și de se zice că ceva e izbândit de Dumnezeu și Tatăl, nu trebuie oare să unim pe Fiul
oricărui act al Său? Căci, dacă toate s-au făcut prin El, cum s-ar putea pune la îndoială că s-a lucrat
prin Fiul și învierea sfântului Său trup însuși? Căci și Fiul, arătându-Se pe Sine lucrând la aceasta,
zicea iudeilor: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica/scula. Privește, dar, cum El Însuși
făgăduiește să ridice/scoale propriul templu, chiar dacă apoi se zice că Dumnezeu și Tatăl L-a înviat;
căci, întrucât El Însuși este de-viață-făcătoare puterea lui Dumnezeu și Tatăl, face viu propriul
159
templu”.
Și Sf. Teofilact face astfel de referințe în tâlcuirilele sale la pasajele Rom 4:24 și 10:9,
fără să dezvolte problematica în speță, iar Cuviosul Nicodim adnotează
„Dar și dacă am zice că Tatăl L-a înviat pe Hristos, nimic nelalocul lui nu urmează. Fiindcă L-a
înviat ca om, nu ca Dumnezeu, deoarece ca om a primit și patimă și moarte, după cum zice
Theodorit”
În pasajul la care face referire Sf. Nicodim, Theodorit afirmă că o astfel de înțelegere se poate
ține, însă “prin iconomie”, dacă cineva nu poate primi erminia adevărată.
c. erminia cea mai adevărată și mai adâncă a expresiei pauline prin slava Tatălui și pe
care o întâlnim formulată constant în literatura patristică este aceea că Hristos a înviat „prin
Sine Însuși și datorită propriei Sale Dumnezeiri”, pentru că – și aici, ca și alte pasaje – „slavă”
trebuie înțeles în loc de ’Dumnezeire’ (θεότης), așa cum învață Sf. Grigorie Teologul.
Potrivit acestuia, în descoperirea Dumnezeiască cuprinsă în Sfintele Scripturi există
felurite expresii și numiri care, datorită unirii ipostatice, se schimbă între ele. „Împreunarea
acestor denumiri” poate produce multă confuzie pentru cineva care nu se ține de învățătura cea
sănătoasă2 Tim 4:3, credința adică în Treimea cea deoființă și nedespărțită și învățătura despre
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.
„Și ’Dumnezeu’ ar putea fi numit nu al Cuvântului (căci cum ar putea El să fie Dumnezeu al Celui
care este Dumnezeu în chip propriu?), ci al [lui Iisus] celui văzut; după cum și ‘Tată’, dar nu al
160
celui văzut, ci al Cuvântului; Căci El era îndoit [în firi]. astfel că [în cazul Cuvântului] un termen
161
este propriu ambelor [Lui] firi, iar altul nu – invers de cum este la noi; căci [în cazul nostru]
Dumnezeu este Dumnezeul nostru în chip propriu, nu însă Tată al nostru în chip propriu –. Și
aceasta este ceea ce produce rătăcirea ereticilor, anume împreunarea acestor denumiri, de vreme
ce denumirile se schimbă între ele, din cauza amestecării [firilor în Hristos] (διὰ τὴν σύγκρασιν).
162
Iar proba/semnul este că atunci când firile sunt gândite separat, odată cu excogitațiile se despart
și denumirile. Ascultă pe Pavel spunând: Pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl

158
În literatura patristică se demonstrează constant și limpede că întreaga Treime participă la
evenimentele Iconomiei, doar că ’informațiile’ referitoare la acest fapt sunt răspândite în Scripturi și
trebuie coroborate corect. Vezi Sf. Athanasie, Testimonia.....
159
SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Fragmente la Romani, 189.31-190.10 (traducere proprie).
160
Cel de ‘tată’
161
Cel de ’Dumnezeu’.
162
Potrivit Sf. Ioan Damaschin, Dialectica, p. 191, există două tipuri de excogitații: “Una este un fel de
reflecție și considerație suplimentară, care explică și lămurește teoria și cunoașterea cea în linii mari și
nediferențiată a lucrurilor, încât ceea ce pare simplu simțirii se arată iscodirii minții a fi alcătuit din mai
multe părți și divers (de pildă, omul, ce pare simplu, prin excogitație apare dublu, alcătuit din suflet și
trup); celalată este o plăsmuire a cugetului, care prin împletirea simțirii cu închipuirea alcătuiește și
imaginează din cele ce sînt cele ce nu sînt nicidecum. De acest fel este născocirea cea băsmuielnică a
hipocentaurilor, și sirenelor…” .
42
163
slavei” .
Αstfel expresia slava Tatălui trebuie gândită corect și înțeleasă ca o numire a Fiului
Însuși, întocmai cum sunt și alte numiri de felul acesta, de pildă, Dumnezeul Domnului nostru
Iisus Hristos, Tatăl slavei Efes 1:17, ori cele din epistola către Evrei: strălucirea slavei (ἀπαύγμασμα
τῆς δόξης), chipul ființei Lui (χαρακτήρ τῆς ὑποστάσεως αὐτοῦ).
Aceeași părere o regăsim și la Theodorit:
“slava Tatălui numește Dumnezeirea lui Hristos; fiindcă și în altă Epistolă zice: Ca
Dumnezeul Domnului Iisus Hristos, Tatăl slavei. Și Domnul în Evanghelii: Dărâmați, dar,
templul acesta și în trei zile îl voi ridica/scula (ἐγείρω) In 2:19. Iar dacă ereticii nu primesc această
erminie, nici așa nu aduc vătămare slavei Unuia-Născut. Că chiar dacă Tatăl L-a înviat, ca
om L-a înviat, fiindcă și patima tot ca om a primit-o.164
În literatura patristică se demonstrează constant și limpede că întreaga Treime
participă la evenimentele Iconomiei, în cazul de față la Înviere, numai că ’informațiile’
referitoare la acest fapt sunt răspândite în Scripturi și trebuie coroborate corect. Astfel de
pasaje legate de participarea fiecărui Ipostas la înviere sunt adunate, de pildă, și în scrieri de
tip Testimonia, cum este și cea pusă pe seama Sf. Atanasie, care la subtitul Că Treimea L-a sculat
pe Hristos după trup din morți, zice:
Despre Tatăl așa zice: Iar Dumnezeu și pe Domnul L-a sculat, și pe noi ne va scula prin puterea Lui.
In
Despre Fiul: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi scula. Iar El vorbea despre templul trupului său
2:19 165
. Iar despre Duhul: Iar dacă Duhul, Cel ce L-a sculat pe Iisus din morți, locuiește în voi, Cel ce L-a
166
sculat pe Hristos din morți vii va face și trupurile voastre cele muritoare”.

163
Cuvântarea a IV-a teologică VIII.1, în SF. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuv. teologice, p. 92.
164
ΤHEODORIT, La Pavel, PG 82.105.21-30.
165
Din câte am reușit să cercetez această scriere este singura care păstrează (de două ori) varianta aceasta
de apoziție legată de Duhul la acest pasaj din Romani: «Εἰ δὲ τὸ Πνεῦμα, τὸ ἐγεῖραν Ἰησοῦν ἐκ νεκρῶν».
Vezi SF. ATHANASIE, Testimonia, PG 28.45 și 56
166
SF. ATHANASIE, Testimonia, PG 28, 45.
43
D.2. Avvá, Tată167! - Ἀββᾶ, ὁ πατήρ
Așa cum se știe, pentru spațiul palestinian vorbitor de aramaică avva era
apelativul comun folosit de copii legitimi în adresarea către părinții lor. Iudeii nu
obișnuiau să-l folosească în adresările directe către Dumnezeu sau în rugăciuni. E
adevărat, Dumnezeu este numit Tată în Vechiul Testament, dar nu în forma aceasta
aramaică absolută avva, ci totdeauna cu determinant, fie sub forma ’abinu ’atta, în
strigăte de disperare cf. Is 63:16, fie ’abi ’atta, formă pe care o aflăm și ca privilegiu al regelui
de a se adresa lui Dumnezeu1 Paral 29:10, fără să implice vreo legătură naturală168. Sfântul
Ioan Gură de Aur face și el această observație, argumentând noutatea și unicitatea
apelativului de Tată în uzanța creștină:
„‘Și ce? – zice – Nu-L chemau și aceia ‘Tată’ pe Dumnezeu? Nu-l auzi pe Moisí
care zice: Pe Dumnezeu, pe Cel ce te-a născut, L-ai părăsit?Deut 32:18 Nu-l auzi pe
Maleahi, care îi dojenește și zice că: Dumnezeu unul ne-a născut, și un singur Tată
este al nostru al tuturorMaleahi 2:10?’ [Așa este], dar chiar dacă se spun acestea – și
mai multe decât acestea – nicăieri nu-i vom afla pe aceștia chemându-L cu
cuvântul [acesta] pe Dumnezeu, nici rugându-se în felul acesta […] De altfel, și
dacă L-au chemat [astfel] vreodată aceia, [au făcut-o] totuși din propria
cugetare”169.
Cel care a „îndrăznit” să folosească pentru întâia oară în istorie apelativul ‘Tată’
pentru a se adresa lui Dumnezeu sau pentru a descrie relația Sa după fire cu
Dumnezeu a fost Mântuitorul Hristos170. Faptul este perceput și mărturisit chiar în
Evanghelii de mai-marii poporului lui Israel. În fața lui Pilat, aceștia Îi impută lui Iisus
tocmai această utilizare ilegitimă și abuzivă din punct de vedere omenesc și religios a
numelui de ‘Tată’ pentru Dumnezeu171: Noi avem lege, și după legea noastră El trebuie să
moară; pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui DumnezeuIn 19:7. Tocmai legitimitatea implicată
de sensul imediat, propriu al termenului (și mai ales consecințele acesteia!) era ceea ce
îi revolta și nemulțumea în așa măsură încât căutau să-L omoare, ne informează
Evanghelistul Ioan, pentru că Îl numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine
deopotrivă cu DumnezeuIn 5:18.
Ca apelare directă a lui Dumnezeu, forma aramaică Avva este o inovație172,
ipsissima vox Iesu173, cuvânt propriu lui Iisus. Reținută ca atare de tradiția biblică nou-
testamentară, a fost utilizată chiar și în comunitățile vorbitoare de limbă greacă, cu

167
Varianta îndătinată în majoritatea traducerilor românești este Avva, Părinte. Pentru a avea o
perspectivă unitară, chiar și în ceea ce privește cuvântul, am ales să folosesc peste tot cuvântului Tată.
168
JOACHIM JEREMIAS, New Testament Theology, vol. I, translated by John Bowden from German, SCM
Press LTD 1972, p. 63.
169
SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, XIV.2-3, PG 60.525-527.
170
Vezi JEREMIAS, NT Theology, p. 67: „Jesus dared to use ’Abba as a form of address to God. [...] The
complete novelty and uniqueness of ’Abba as an address to God in the prayers of Jesus shows that it
express the heart of Jesus’ relationship to God. He spoke to God as a child to its father: confidently and
securely, and yet at the same time reverendly and obediently”. Pentru o privire de ansamblu asupra
acestei problematici în evanghelii vezi întreaga prezentare a autorului din § 7, p. 61-68.
171
În general în Evanghelii nu îl vedem pe Hristos numindu-Se Fiul lui Dumnezeu (alții Îl numesc!), cât
mai degrabă numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Meu.
172
JEREMIAS, NT Theology, p. 36: „The use of everyday word ‘abba as a form of address to God is the most
important linguistic innovation on the part of Jesus”.
173
Vezi JEREMIAS, NT Theology, p. 67.
44
adăugarea traducerii grecești la nominativ 174 . Dintre evangheliști, doar Marcu o
păstrează în această variantă aramaică-greacă175 în relatarea despre rugăciunea din
Ghetsimani: Și zicea: Avva Tată, toate sunt cu putință Ție14: 35.
Cuvântul rostit de Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani „adună întru
una”, surprinde și pecetluiește acel fie Mie..., acel facă-se voia Ta dat mai întâi ca
învățătură ucenicilor de Mântuitorul, iar apoi folosit chiar de El pentru Sine, ca să se
facă în toate El cel dintâiCol 1:18 în rugăciunea către Tatăl din Ghetsimani și împlinit ἐν
ἰδίῳ προσώπῳ prin moartea pe Cruce. Atunci, în acele clipe de mare tensiune și
însemnătate pentru împlinirea Iconomiei dumnezeiești, „în zilele trupului Său, adică
mergând la Cruce, Hristos a adus rugăciuni și cereri către Cel ce putea să-L mântuiască din
moarte, adică către Tatăl, cu strigare tare și cu lacrimi, și, fiind auzit pentru evlavie, măcar că
era Fiu, a învățat din cele ce a pătimit ascultareaEvr. 5:7-8”176. Atunci, γενόμενος ἐν ἀγωνίᾳLc
22:44
S-a supus voii Tatălui, ascultător făcându-Se în firea Sa omenească până la moarteFil
2:7
și lăsându-Se cu totul în voia Tatălui: „...dar ce voieşte dragostea Ta aşa să facă
pentru mine”177. Acest cuvânt a rămas în conștiința Bisericii întocmai cum s-a auzit din
dumnezeiasca gură a Cuvântului întrupat, ca urmă1Pe 2:21 – judecată scrisă (κρίμα
ἔγγραπτον)Ps 149:9 – a cuvântului Său dumnezeiesc-omenesc178, adică a materiei unite
„neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit” cu Dumnezeirea, exprimând
teandric cea mai intimă raportare a Sa la Dumnezeu-Tatăl și adevărul cel mai adânc
despre relația Sa cu Dumnezeu-Tatăl după firea, care se dăruiește și firii Sale omenești.
Aceeași expresie Avva-Tată, sub aceeași formă dublă aramaică-greacă mai

apare în scrierile nou-testamentare încă de două ori. În total trei ocurențe179. Este vorba
despre două epistole înrudite ca tematică teologică ale Apostolului Pavel, cel chemat
ApostolRom 1:1 nu de la oameni, nici prin vreun omGal 1:1, ci prin voia lui Dumnezeu1 Cor 1:1: de
Însuși Dumnezeu-Tatăl care l-a osebit din pântecele maicii Gal 1:15 spre Evanghelia LuiRom 1:1,
cel trimis la neamuri de Fiul ÎnsușiFap 26: 17 și osebit de Însuși Duhul pentru lucrul la care a
fost chemat...Fap 13: 2 de Tatăl. Nu din rațiuni retorice sau poetice am folosit auto-

174
Se pare însă că deja în perioada nou-testamentară nominativul era utilizat și pentru a exprima
vocativul. Vezi FITZMYER, Romans, p. 497.
175
În același context, ceilalți doi evangheliști sinoptici o redau doar în varianta greacă, Luca în varianta
22:42
simplă a vocativului grecesc Tată - Πάτερ , iar Matei după mentalul ebraic, însoțit de pronumele
26:39. 42
posesiv: Tatăl Meu - πάτερ μου . Diferența aceasta de redare dintre Matei și Luca se poate observa
chiar și la rugăciunea Domnească, unde Matei are: Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se... (6:9), iar
Luca mai simplu: Tată, sfințească-se... (11:2).
176
SF. ATHANASIE, La Psalmi, PG 27, 309 (trad. proprie).
177
ECATERINA MONAHIA, Cuviosul Porfirie - Inima iubitoare, p. 260.
178
Între Evangheliști, Marcu în mod special, mai reține astfel de cuvinte în original, de pildă: Talitha
Mc 5:41 Mc15:34 Mat 27:46
kumi și Eloi, Eloi, lima sabahthai (ori în varianta de la Matei Eli, Eli, lima/lema sabahtani ).
179
Este știut că în iconomia Scripturii întreita ocurență a unui cuvânt, a unei expresii sau a unui gest nu
este o întâmplare. Sunt multe astfel de cazuri. Ceea ce aș nota aici este observația pe care o face Sf.
Grigorie Teologul despre o anumită gradare a „limpezimii” aduse prin aceasta: mai nedeslușit (ἀμυδρῶς)
– mai învederat (ἐκτυπώτερον) – mai desăvârșit (τελειώτερον). Bineînțeles, el vorbește despre dăruirea
Duhului, dar poate ar trebui ținut cont de ea și în analiza celorlalte cazuri, și în speța de față: „și acestora
de trei ori [le dă Duhul]… și în trei momente: înainte de a Se slăvi Hristos prin Patimă, după ce S-a slăvit
prin Înviere; după Înălțarea la cer sau “așezare la loc”, sau cum trebuie să-i zicem… prima dată mai
nedeslușit (ἀμυδρῶς), a doua oară mai învederat (ἐκτυπώτερον), iar acum mai desăvârșit (τελειώτερον)”.
Vezi SF. GRIGORIE TEOLOGUL, La Cincizecime (Cuvântul 41), X, PG 36.444. De asemenea, aș mai aminti un
fapt consemnat în Didahie (fără să susțin acum ceva mai mult decât simpla suprapunere de număr!),
anume îndemnul de a zice „de trei ori pe zi” rugăciunea Domnească (vezi Didahia celor doisprezece
Apostoli, VIII.3, în PSB 1, p. 29).
45
caracterizările de mai sus ale celui ce reține (și el) sintagma Avva-Părinte și care,
contextualizând-o, o explică și o aplică, o arată prezentă, „funcțională” (λειτουργικός în
grecește!) în viața creștinului, ci mai ales pentru a sublinia faptul că mărturiile și
tâlcuirile pe care acesta le dă experiențelor vieții celei noi în Hristos au la temelie
propria sa experiență, propria „cercare” duhovnicească. El însuși mărturisește aceasta
când scrie efesenilor: Dacă în adevăr ați auzit de iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a
fost dat mie pentru voi, că prin descoperire mi s-a dat în cunoștință această taină... de unde,
citind, puteți să cunoașteți înțelegerea mea în taina lui Hristos, care ... s-a descoperit acum
sfinților Săi Apostoli și proroci în DuhulEfes 3:2-6.
Capitolul 8 al Epistolei către Romani, în care apare expresia în discuție, încheie
secțiunea a doua (cap. 5-8) a părții dogmatice a acestei epistole, o secțiune în care
Apostolul face o „considerare istorico-soteriologică a istoriei biblice180. Însă noul fel de
viețuire al creștinilor după Duh, parcursul lor duhovnicesc în Hristos ne este prezentat
de-a lungul întregului capitol în cheie pnevmatologică. Aceasta se poate constata și
prin simpla statistică. Din cele 35 ocurențe ale termenului πνεῦμα din această epistolă,
22 apar în capitolul 8 (care are 39 de versete) și toate au legătură cu Duhul lui
Dumnezeu181. La fel stau lucrurile, sau poate mai interesant, și cu expresia după duh
(κατὰ πνεῦμα), pusă uneori în paralel, alteori în contrast cu după trup (κατὰ σάρκα).
Din cele 5 ocurențe nou-testamentare – doar în Romani și Galateni! –, 4 sunt în
Epistola către Romani, iar capitolul 8 conține 3 dintre ele (versetele 1, 4, 5).
În toate etapele acestui parcurs duhovnicesc al omului în Hristos Duhul este de
față și lucrător împreună cu omul. El vine în ajutor slăbiciunii noastreRom 8:26 pas cu pas, și
lucrările Lui sunt din ce în ce mai adânci în om, mergând până la slăvirea eshatologică
împreună cu Hristos. Treaptă cu treaptă sunt prezentate „izbânzile” Duhului, cum le
numește Sfântul Ioan Gură de Aur, adică lucrările/darurile Lui și efectele acestora la
nivelul firii umane. Dintre acestea, unele sunt deja finalizate (de pildă iertarea păcatelor
celor înainte făcuteRom 3:25), altele sunt în plină desfășurare, dinamică vizibilă în formulări
de tipul „a fi mânat de Duhul” (8:14), „a striga în Duhul” (8:15) sau „a striga împreună cu
Duhul” (8:16), iar altele urmează a se descoperi Rom 8:19 din ce în ce mai limpede și mai
învederat, cum ar fi calitatea de fii ai lui Dumnezeu și, în consecință, de împreună-
moștenitori cu Hristos, precum și faptul că vom fi slăviți împreună cu El cu slava care
este deja182 , gătită de la întemeierea lumiiMat 25:34.
În primul rând, aș vrea să reamintesc aici faptul că Hristos învață despre Duhul:
Acela Mă va slăvi, că din al Meu va lua și vă va vestiIn 16:14.15, fapt pentru care cred că și
strigarea: Avva-Tată trebui încadrată în acest foarte cuprinzător din al Meu. Și nu doar
la nivelul cuvântului, cât mai ales la nivelul lucrării și realității pe care a exprimat-o în

180
I. KARAVIDOPOULOS, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Εκδ. Πουρναράς, 1995, p. 284. El face următoarea
împărțire: cap. 5 - Adam și Hristos; cap. 6 - eliberarea de moarte și de păcat a credinciosului prin botez;
cap. 7 - eliberarea de Lege, 8:1-30 - noua viață în Duh a credinciosului, pregustare a bunătăților viitoare și
8, 31:39 - imn al dragostei lui Hristos, prin care sfârșește tratarea temei.
181
Chiar și expresiile Duh de robie (πνεῦμα δουλίας) și cu duhul nostru (τῷ πνεύματι ἡμῶν) (v. 16) sunt
văzute de mintea Părinților ca numind tot o lucrare a Duhului, în numire fiind împreunat ceea ce ține de
lucrarea lui Dumnezeu cu ceea ce ține de partea omenească. Bunăoară, după Sf. Ioan Gură de Aur, prin
Duh de robie Apostolul numește „literele/scrierile” (τὰ γράμματα) Legii, care sunt duhovnicești fiind
dăruite de Dumnezeu și sunt „de robie” deoarece efectele acestora erau imediate și „ca măsura de grâu
dată slugilor”. Vezi mai multe în SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, Omilia XV.2 și 3, PG 60.525-528.
182
„fiindcă a spus că e următoare/viitoare, o arată deja fiind. Că n-a spus: față de [slava] ceea ce urmează să
fie, ci Față de ceea ce urmează să se descopere, ca și cum acum este, dar este ascunsă” SF. IOAN GURĂ DE AUR,
La Romani, Omilia XV.4. PG 60.529.
46
Ghetsimani. Ca toate celelalte cuvinte și fapte al lui Hristos așadar, și Avva-Tată rostit
de Duhul în inimile noastreGal 4:6 și de noi întru El Rom 8:15, ca împreună-lucrare a
Duhului și a duhului nostruRom 8:16, devine o leiturghia și anamneză, adică punerea în
lucrare a „puterii” cuvântului rostit de Mântuitorul în Ghetsimani și a lucrării
teandrice pe care acest dublet o poartă în sine și o exprimă atât de simplu și de
adânc183.
În al doilea rând, aș vrea să punctez că aceste lucrări ale Duhului, cu roade
concrete în firea umană, sunt numite îndeobște daruri duhovnicești sau harisme
(χάρισμα - adică rezultatul lui χαρίζω, al unei lucrării oferite în dar, gratuit), iar
Scripturile obișnuiesc să le exprime printr-un dublet genitival, de tipul Duhul prorociei,
Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii etc. Forma aceasta de dublet denumește harisma
atât din unghiul lucrării nezidite, referind-o la Izvorul ei, cât și din unghiul roadei
acestei lucrări în planul ziditului, numind efectul. Între aceste harisme se numără și
Duhul înfierii184, „prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se proslăvește”185.
„Fiindcă și înfierea este una din multele și feluritele daruri/harisme ale
Sfântului Duh”186 ... „căci, după cum este duh al înțelepciunii, potrivit căruia
înțelepți s-au făcut cei neînțelepți, și se vădește acest lucru din învățătură; și
duh al puterii este, potrivit căruia cei slabi morți au înviat, și draci au alungat;
și duh al harismei minunilor, și duh al prorociei, și duh al limbilor; așa și duh
al înfierii. Și, după cum cunoaștem duhul prorociei, de la care cel care îl are
spune mai dinainte cele viitoare, nu cu propriul cuget grăind, ci mișcat de har,
tot așa și duhul înfierii, de la care cel care îl ia ’Tată’ Îl chemă pe Dumnezeu, de
Duhul fiind mișcat”187 .
În al treilea rând, dacă privim structurile paralele ale contextului imediat,
putem observa anumite echivalențe și particularizări pe care le implică paralelismul
sintetic ebraic. Bunăoară, dacă citim hiastic versetele 14-16
A: 14Căci câți de Duhul lui Dumnezeu sunt mânați aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu
15
B: Căci nu ați luat Duhul robiei iarăși, spre frică,
B’: ci ați luat Duhul înfierii, în Care strigăm: Avva-Tată
A’: 16Însuși Duhul împreună-mărturisește cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu
putem vedea următoarele paralele:

i. 14de Duhul lui Dumnezeu sunt mânați //16Însuși Duhul împreună-mărturisește cu duhul nostru
ii. fii ai lui Dumnezeu se regăsește în amândouă verstele 14 și 16

183
Întocmai cum se întâmplă la fiecare Dumnezeiască Liturghie, când puterea și lucrarea cuvintelor
rostite de Hristos în seara Cinei celei de Taină, care au prefăcut pâinea și vinul în Trupul adevărat și
Sângele adevărat al lui Hristos, este iarăși și iarăși adusă în prezent de venirea și prezenta tainică a
Duhului.
184
Sfântul Grigorie Teologul chiar așază expresia Duhul înfierii pe primul loc în lista harismelor pe care
le amintește în omilia sa la Cincizecime. Vezi SF. GRIGORIE TEOLOGUL, La Cincizecime (Cuvântul 41), X,
PG 36.441: „διαιροῦν χαρίσματα · Πνεῦμα υἱοθεσίας, ἀληθείας, σοφίας...”.
185
SF. GRIGORIE TEOLOGUL, La Cincizecime, X, PG 36.441.
186
SF. THEOFILACT, Tâlcuire la Romani, p. 191, în CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Ἑρμενεία εἰς τὰς ΙΔ´
ἐπιστολάς τοῦ Ἀποστόλου Παύλου, τόμος πρώτος, Εκδοσις Ορθόδοξος Κυψέλη, Θεσσαλονίκη 1989. (adică
traducerea în „dialectul comun” a tâlcuirilor Sfântului Teofilact, pe care Cuviosul Nicodim le
îmbogățește cu foarte multe note. La această ediție și volum vom face trimitere de acum când ne vom
referi la Sfântul Theofilact și notele Cuviosului Nicodim.
187
SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, Omilia XV.3, PG 60.525.
47
iii. Duhul robiei versus Duhul înfierii” și spre frică versus Avva-Tată188 (adică „spre
îndrăzneală”).
Afirmația mai largă și mai nedefinită din v. 14 referitoare la „mânarea” de către
Duhul189, care pune sub stăpânirea Duhului întreaga ființă a credinciosului190, este
particularizată/intensificată în v. 16, prin paralelism sintetic, la o co-mărturisire
lăuntrică teandrică: Duhul cu duhul. Mărturia este atât a Ipostasului Duhului, după
cum o arată pronumele de întărire Însuși adăugat Duhului, cât și a ipostasului omului,
exprimat prin pronumele posesiv [al] nostru, însă putere acestuia din urmă este mișcată
de puterea Duhului, nu de „propria cugetare” 191.
„pentru că noi, creștinii, nu doar zicem către Dumnezeu Avva, nici nu zicem Tată doar
de la noi înșine mișcați, ci Duhul ne mișcă înlăuntrul nostru la aceasta, și glasul acesta
192
și harul ale Sfântului Duh sunt” .
Astfel, Avva-Tată, care reprezintă centrul hiasmului, nu este doar expresia
umană a harismei (expresie lăuntrică, dar care se și exteriorizează comunitar, când
rostim Tatăl nostru), ci și glasul Duhului Însuși. Harisma implică așadar două „guri”,
două izvoare: și prezența Izvorului, implică și o împreună-strigare a Duhului și a
duhului omului mișcat de puterea Aceluia.
Căci Însuși Mângâietorul ne-a învățat prin mijlocirea Duhului, adică al darului
duhovnicesc pe care ni l-a dat, așa să zicem în rugăciunile noastre: Tatăl nostru Carele
Mt 6:9
ești în ceruri
Prin prisma celor de mai sus, Părinții tâlcuitori dau diferite echivalențe
expresiei cu duhul nostru. De pildă, Sfântul Ioan Hristostom „re-traduce” expresia
paulină cu duhul nostru prin cu harisma.
„Și ce înseamnă: Duhul cu duhul împreună-mărturiseșteRom 8:16? ‘Mângâietorul –
zice – cu harisma (τῷ χαρίσματι) cea dată nouă’. Căci nu numai al harismei
este glasul acesta, ci și al Celui ce dă darul, al Mângâietorului; căci Însuși ne-a
învățat prin harismă să grăim așa. Iar când Duhul mărturisește, ce îndoială mai
poate fi de acum? Căci dacă om, sau înger, sau arhanghel, sau vreo altă putere
de acest fel ar fi făgăduit aceasta, era firesc să se îndoiască unii, dar, când Ființa
cea mai înaltă, Cea care ne-a și dăruit aceasta, ne dă nouă mărturie și prin cele
care ne-a poruncit a ne ruga, cine s-ar mai putea îndoi de acum de [această]
vrednicie?”193

188
Vezi mai jos comentariile Părinților, punctul d.
189
„a fi mânat de Duhul” se poate citi și în paralelă cu Duhul robiei din v. 15, despre care am amintit deja
că este pus de Părinți în legătură legea veche, având ca izvor tot pe Duhul. Însă acolo se referă la lucrare,
iar aici la însăși prezența Lui, cum spune Sfântul Grigorie Teologul (La Cincizecime, PG 36.444.): „nu ca
lucrare prezent, ca mai înainte, ci ființial (οὐσιωδῶς), cum s-ar zice, împreună fiind și împreună-viețuind
2Cor 3:17
(συγγινόμενόν τε καὶ συμπολιτευόμενον)”” . Și Unde este Duhul acolo și libertatea !
190
SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, Omilia XV.2. PG 60.525: „arătând că așa voiește ca Duhul să fie
domn al vieții noastre, precum cârmaciul corabiei și vizitiul cailor înhămați. Și nu numai trupul, ci și
sufletul însuși îl supune unor astfel de frâie. Căci nu vrea ca nici acela (sufletul n.n.) să fie de-sine-
stăpânitor, ci și stăpânirea aceluia a pus-o în puterea Duhului. Căci, ca nu cumva, îndrăznind în darul
băii (Botezului n.n.), să nesocotească viețuirea de după aceasta, zice: „dacă ai luat botez, dar după aceasta
nu urmează să fii mânat de Duhul, ai pierdut vrednicia dată și întâietatea înfierii. Pentru aceasta n-a spus:
Câți au luat Duh, ci Câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, adică: petrec așa în toată viața, aceștia sunt fii
ai lui Dumnezeu”.
191
Vezi SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani XIV, PG 60. 527.
192
SF. THEOFILACT, Tâlcuire la Romani, p. 193.
193
SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, PG 60.527.
48
Cuviosul Nicodim reține de la Coresie și tâlcuirile lui Origen și Ambrozie
(păstrate la Coresie). După cel dintâi, mărturia cu care mărturisim noi este con-știința
bună1Tim 1:19 (ἡ ἀγαθὴ συνεἰδησις194). După cel de-al doilea mărturia este imitarea lui
Dumnezeu (ἡ τοῦ Θεοῦ μίμησις) 195.
Sfântul Vasile o leagă tot de ceva lăuntric, de logos-ul care este în suflet:
„că precum cuvântul se află în suflet, așa și Duhul cel sfânt se află în el. Și
precum este cuvântul în suflet, uneori ca noimă, alteori ca exprimat prin limbă,
așa și Duhul cel sfânt, când împreună-mărturisește cu duhul nostru și când
strigă în inimile noastre Avva-Tată, când grăiește pentru noi, potrivit cu spusa:
nu voi sunteți cei ce grăiți, ci Duhul Tatălui, Cel ce grăiește în voi”196.
Poate că de aceea găsim la Părinți o preferință pentru o înțelegerea „și pe
verticală”, teandrică, a acestui dublet, spre deosebire de comentariile de specialitate
care prezintă doar o explicație „pe orizontală”, că dublarea aramaicului Avva prin
nominativul ὁ πατήρ, folosit ca un vocativ, este o simplă traducere a cuvântului
aramaic necunoscut creștinilor de limbă greacă 197 . Cuviosul Nicodim Aghioritul,
sintetizând părerile tâlcuitorilor de până la el referitor la pasajul din Epistola către
Romani, prezintă mai multe nivele de interpretare.
Cuviosul reține două tipuri de interpretări: 1. una de tip hristologic, că dubletul
exprimă cele două firi ale Mântuitorului, și 2. una de tip iconomic (în strânsă legătură
și cu perspectiva Epistolei către Romani iudeului mai întâi și elinuluiRom 1:16), că prin cele
folosirea celor două limbi se indică cele două popoare, iudeii și elinii, adică neamurile,
care sunt unite în Hristos.
Dar pentru ce Hristos a spus de două ori în rugăciune cuvântul Tată? Unii zic că
[spune așa] deoarece nu numai ca Dumnezeu L-a avut pe Dumnezeu ca Tată al
Său, ci și ca om. Sau și pentru că cei care cred în Hristos și care se nasc fii ai lui
Dumnezeu au fost fie Evrei, fie Elini sau Neamuri, fapt pentru care și Domnul a
folosit o numire evreiască și elinească în rugăciunea sa, dând de înțeles cele două
popoare care aveau să creadă, care evreiește și elinește aveau să-L numească tată
al lor pe Dumnezeu. Și mai întâi s-a pus numirea evreiască, fiindcă evreii primii
au crezut în Hristos, iar a doua oară s-a pus cea elinească, fiindcă și Elinii ai
doilea după Iudei au crezut.
b. În al doilea rând este subliniată legitimitatea pe care termenul Avva o

presupune și despre care aminteam mai înainte. Luată ca atare, expresia Avva-Tată
este „dezlegată de relația parțială cu ceva”198, neavând nici un determinant. Dacă însă

194
Aș remarca aici și nuanța dublă(!) la care, prin compunere, trimite cuvântul con-știință, numită și
„glasul lui Dumnezeu din om”.
195
Nota 201 a Cuviosului Nicodim, op.cit., p. 192. Vezi și SF. GRIGORIE AL NYSSEI, Cuvântul catehetic, cap. 40,
apud nota 202 a Cuviosului Nicodim, op. cit., p. 193: „Deci, dacă ai luat pe Dumnezeu și fiu te-ai făcut al lui
Dumnezeu, arată în tine pe Cel ce te-a născut... Acela deschide mâna și umple tot ce e viu de bunăvoire,
trece peste fărădelege, Îi pare rău de răutăți, este tuturor Domn bun, drept Domn este Dumnezeu și nu
este nedreptate într-însul... Dacă întru acestea ești, cu adevărat te-ai făcut fiu al lui Dumnezeu, iar dacă
stărui în însușirile răutății, în zadar îți trâmbițezi nașterea cea de sus. Va zice către tine prorocia că fiu al
omului ești, nu fiu al Celui Preaînalt. Iubești deșertăciunea, cauți minciuna, neștiind că omul nu se face
cu adevărat fiu al lui Dumnezeu decât dacă se face cuvios”.
196
Despre Duhul Sfânt, cap. 26, în nota 201 a Cuviosului Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 192.
197
O consecință a acestei poziții este punerea în paratexă a termenului „Tată” din aceste trei pasaje. Vezi,
de ex. în traducerea Bibliei lui Gala Galaction (1939).
198
SF. GRIGORIE DE NYSSA, Împotriva lui Eunomie (I) 1.573.1, p. 383.
49
avem în vedere realitatea din spatele cuvântului, ea implică obligatoriu o „legătură
legitimă” între două părți, cum spuneam mai înainte, iar legitimitatea poate fi dată fie
de unitatea de natură (φύσει πατήρ și φύσει υἱός), fie de înfiere, adică de asumarea
liberă a unui statut (κατὰ θέσιν – după voie), ca unitate de voie din partea ambelor
părți199. Legitimitatea dobândită prin înfiere este evident „în dar”, gratuită (κατά
χάριν), ca inițiativă absolută a tatălui, care, prin voia lui, îl și „învrednicește” pe cel
înfiat, îi conferă acestuia posibilitatea să îl numească ‘tată’ în mod legitim, cu toate
consecințele legale care decurg de aici, mai ales cele legat de dreptul la moștenire.
Tocmai această nuanță a ‘legăturii legitime/adevărate’ o punctează Sfântul Ioan
Gură de Aur în folosirea aramaicului Avva de către Apostol.
Iar el, vrând să arate legătura legiuită, s-a folosit și de limba Evreilor. Că nu a zis
numai Tată, ci Avva Tată, care spusă este mai ales a copiilor adevărați”200.
Această legătura legitimă nu trebuie privită doar pe direcția relației noastre cu
Tatăl, ci considerată totdeauna în Hristos. Astfel, comentând explicația de mai sus a
Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Nicodim Aghioritul precizează.
„În ce fel a învățat Pavel despre legătura legitimă/adevărată (γνησιότητα) când a
spus evreiește Avvá, cum zice Gură de Aur? Și cum anume numirea aceasta de
avva este o caracteristică a fiilor adevărați, cum zic Gură de Aur și Teofilact
deopotrivă? Nu mă dumiresc. Să fi arătat oare Pavel, prin numirea aceasta
evreiască de Avvá, legătura legiuită (γνησιότητα) pe care o au creștinii cu
Hristos? [Anume] că precum Acela, după fire Fiu fiind al Tatălui, a întrebuințat
această numire evreiască în rugăciune, spunând Avva Părinte (Mc 14:26), așa și
noi, creștinii, care după har am fost născuți fii ai aceluiași Tată, aceeași numire
201
evreiască o întrebuințăm, strigând în inimile noastre Avvá Părinte” .
c. În al treilea rând, conexiunile merg și mai la adânc – mână mai la adânc!Lc 5:4 –,
la însăși firea noastră și la primele mișcări ale firii de care aminteam mai sus. Avva,
cuprinde primul sunet pe care îl scoate copilul după ce se naște, din care pricină și este
așezat ca primă literă în alfabet202 .
„Și nu mai zic că avvá în chip tainic cuprinde și întâia slovă a literelor alfabetului
evreiesc și elinesc (încă și a celui românesc), care este litera a[lfa], care se rostește cu
mare deschidere a gurii. Și din această pricină întâia oară pe a îl strigă pruncii când ies
203
din pântecele maicii lor, plângând și strigând: a! a!”

199
„Noi devenim fii ai lui Dumnezeu prin voinţa lui Dumnezeu, căreia I ne deschidem prin voinţa
noastră”, după cum remarcă părintele Stăniloae în nota 183 în SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, La Ioan, PSB
41, p. 76.
200
SF. IOAN GURĂ DE AUR, La Romani, PG 60, 527.20-30
201
Nota 200 a Cuviosului Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 190.
202
Poate și cu o astfel de nuanță este folosită – de trei ori! – și în Apocalipsă, ca „nume” al lui Dumnezeu:
Apoc 1:8
Eu sunt Alfa și Omega, Cel ce este, cel ce era și cel ce vine , fiind explicată prin „început/obârșiei (ἀρχή)”
Apoc 21:6 Apoc 22:12
și „cel dintâi” , de vreme ce Sfântul Andrei al Cezareei notează: „Întreaga expresie se poate
referi și la Tatăl, care este începutul, mijlocul și sfârșitul a toate”, Tâlcuire la Apocalipsă, PG 106, 224A. O
analiză teologică mai amănunțită vezi și la Arhim. ATHANASIE MITILINEUL, Omilii la cartea Apocalipsei,
vol. I, Ed. Egumenița 2019, p. 79-82.
203
50
Avva surprinde pe de o parte o mișcare a firii în cadrul creatului, adică felul în
care firea noastră (re-)cunoaște în mod natural pe cel din care se naște și
exprimă/numește de la sine relația naturală204 .
1
„Și numirea aceasta de Avvá mai este și proprie copiilor legiuiți/adevărați , fiindcă mai
toți pruncii, ca mișcați din fire, cheamă pe părinții lor μπαμπά (pronununțat ‘babá’) -
205
în franțuzește ‘papá’, care este același lucru cu avvá” .
Pe de altă parte însă, Avva face trecerea tainic, ca o icoană, ca un simbol pus de
Ziditorul însuși în zidirea Sa, către dimensiunea nezidită, arătând legătura mai adâncă
și mai intimă cu Ziditorul, de vreme ce încă din primele mișcări ale firii noastre
chemăm „tainic preadulcele și mai doritul decât toată zidirea nume al Tatălui
ceresc”206.
Pe lângă acestea, avvá cuprinde și prima silabă care se formează din litere, adică
silba „va”, ca să se arate și din acestea două că omul, îndată după ce se naște și
când începe să silabisească și să rupă cuvintele, în chip tainic cheamă (invocă)
preadulcele și mai doritul decât toată zidirea nume al Tatălui ceresc.207
Faptul acesta al mișcărilor firii, în care intră și acest nesemnificativ prim sunet
pe care îl scoatem la naștere, nu este deloc întâmplător din perspectiva Părinților.
Evaluate în ecuația zidire-Ziditor, privite prin perspectiva „dumnezeiescului ochi”208,
mișcările firii – și mai ales cele dintâi, adică „mijirile” lor, „zorii” lor! – arată ceva foarte
adânc. Surprind legile firii, tot de la Dumnezeu și ele, resorturile intime ale firii zidite
în raport cu Ziditorul ei și cu sine.
d. O altă nuanță a lui avva este legată de „îndrăzneala209” pe care o au copiii

legitimi, care, întrucât simt și se bucură de iubirea părintească, deseori își „permit”
multe cu părinții lor, adică se poartă cu multă libertate, neexistând încă filtrele
maturității și ale unei cunoașteri mai desăvârșite a diferenței210.
Tot așa și noi: datorită negrăitei Lui iubiri de oameni și nemăsuratei Lui
bunătăți, Tată Îl chemăm – precum am primit poruncă – pe Făcătorul tuturor;
și nu cunoaștem cât de mare este deosebirea între El și noi, nici pe noi înșine
neștiindu-ne cu acrivie, și nici firea Lui necunoscându-o în nici un chip”211.

204
Chiar dacă manifestându-se oarecum în direcție inversă, vedem această putere cunoscătoare/
numitoare chiar la Adam: Aceasta este os din osul meu și carne din carnea mea. Ea se va numi femeie pentru că
Fac 2:24
din bărbatul ei s-a luat .
205
206
„Pe lângă acestea, avvá cuprinde și prima silabă care se formează din litere, adică silba „va”, ca să se
arate și din acestea două că omul, îndată după ce se naște și când începe să silabisească și să rupă
cuvintele, în chip tainic cheamă (invocă) preadulcele și mai doritul decât toată zidirea nume al Tatălui
ceresc”. Nota 200 Sfântului Nicodim, p.... 190-191.
207
Nota 200 Sfântului Nicodim, p. 190-191.
208
Cum spune Sfântul Grigorie al Nyssei vorbind despre ușurătatea cu care oamenii se raportează la
astfel de mișcări ca la ’nimicuri’, de cele mai multe ori pentru a-și justifica păcatele. Vezi lucrarea lui La
titlurile Psalmilor, VII, col. PSB 30, traducere și note de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1998, p. 150.
209
Apostolul vorbește și el de îndrăzneala către Tatăl, pe care oamenii au dobândit-o în Hristos: în Care
(în Hristos) avem îndrăzneală şi apropiere, cu încredinţare, prin credinţa Lui (Efes 3:12).
210
“Iar Avva s-a adăugat, ca să ne învețe îndrăzneala celor ce cheamă. Căci copiii, folosindu-se de mai
multă îndrăzneală față de părinți (fiindcă nu au desăvârșit încă discernământul), se folosesc mai des de
spusa aceasta către ei”.
211
THEODORIT, Tâlcuiri la Pavel, PG 82.133.40
51
Astfel, tot ceea ce este zidit se constituie într-o icoană a celor nevăzute ale lui
Dumnezeu, căci – nu-i asa? – cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la zidirea lumii,
înțelegându-se prin făpturiRom 1:20. Deci și că Dumnezeu este Tată. Adevărul acesta, deși a
fost așezat tainic de la facerea lumii în însăși firea făpturii, nu s-a descoperit și împlinit
decât în Hristos. Ceea ce oamenii trăiau și simțeau din propria fire, dar încă nu credeau,
ajunge să fie crezut în Hristos, chiar dacă nu încă pe deplin simțit și trăit, ci doar ca
arvună, ca pregustare. În Hristos avem revelarea faptului că Dumnezeu este „Tată la
propriu”, în sensul cel mai adevărat și mai plenar, în Hristos avem darul înfieriiGal 4:5,
adică apropierea/aducerea (προσαγωγή) într-un singur Duh la TatălEfes 2:18 sau – dacă e să
mergem puțin mai departe cu lectura textului din Efeseni, ca să facem legătura cu
ultimul aspect semnalat referitor la Avva – îndrăzneală și apropiere cu încredințare (ἐν
πεποιθήσει)Efes 3:12. În Hristos avem îndrăzneala (pe Avva am putea asocia) și
apropierea/aducerea (pe Tată), iar în Duhul încredințarea lăuntrică a celor două (Avva-
Tată), cu toate consecințele care decurg dintr-o astfel de încredințare. Avva-Părinte
devine în ceea ce ne privește piatra cea din capul unghiului a celor două dimensiuni
(κατὰ φύσιν - κατα χάριν) ale paternității în Hristos a lui Dumnezeu.
În această cheie se poate creiona un parcurs al realizării acestei ‘legături

legitime’ după har. Avem pe de o parte descoperirea tainei și împlinirea, când
Cuvântul cel mai dinainte de veci, unindu-Și Sieși firea omenească, Îl numește pe
Dumnezeu neîncetat Tată al Său și îi învață pe ucenici despre aceasta legătură legitimă
a Sa, care va fi și a lor, arătându-le212 cum să se roage, cum să cheme pe Dumnezeu în
rugăciune: Voi, dar, așa să vă rugați: Tatăl nostru...Mat 6:9. Apoi, în umanitatea asumată în
Ipostasul Său dumnezeiesc, ascultând de voia Tatălui, adică unind voia omenească cu
cea dumnezeiască, împlinește acest parcurs al înfierii noastre, dăruindu-ni-L în ea pe
Avva-Tată ca expresie a legitimității Sale de Fiu, pe care prin firea dumnezeiască o are
din zilele veaculuiMiheea 5:1. Acest dar al unirii adevărate cu Tatăl în Hristos îl desăvârșește
Duhul în chip dinamic în credincioși, „încă și încă”, strigând lăuntric, în inima noastră:
Avva TatăGal 4:6, mărturisind împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui
DumnezeuRom 8:16, iar noi strigând în ElRom 8:15, până când vom ajunge toți la unirea
credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei
deplinătății lui Hristos.
Aceste etape sunt punctate și de Cuviosul Nicodim, care subliniază de aici
dimensiunea trinitară a tuturor lucrărilor213.
Și gândește, iubite, că înfierea ne-a dăruit-o Fiul, spunându-ne să ne rugăm așa:
Tatăl nostru; dar a desăvârșit-o Duhul cel Sfânt, strigând în inimile noastre Avva

212
Sau poruncindu-le, după înțelegerea Părinților „Că ni s-a poruncit”.
213
Din primele veacuri creștine cele două versete pauline care conțin expresia Avva-Tată au fost folosite
ca argumente pentru demonstrarea faptului că Dumnezeu este Treime, prin faptul că cele trei Persoane
dumnezeiești sunt amintite constant împreună. Vezi, de ex., SF. IUSTIN MARTIRUL, Expositio, 377.A-B: „Și
îndată către Galateni: Iar pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre,
strigând: Avva Tată, tot așa iarăși în chip unit (συνημμένως) despre Tatăl și Fiul și Duhul predându-ne
noima. Și privește cum pune însemnele foarte adâncii uniri (τῆς ἄκρας συναφείας πῶς τίθησι τὰ
γνωρίσματα): că nu a spus doar A trimis Dumnezeu pe Duhul, ci [a spus pe al] Fiului Său; uneori unindu-L
Fiului, alteori alăturându-L Tatălui când zice: Iar voi n-ați luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu și
Tatăl; și iarăși când Fiul Său Îl numește Duhul adevărului, fiindcă El Însuși este adevărul, și numaidecât
învățând că este al Tatălui; căci care de la Tatăl purcede. Și prin toate, când cugetul dumnezeieștii
Scripturi ne dă încredințări, nedespărțit despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh dobândiți înțelesul”.
52
Părinte. Și de demult/dintru început (ἄνωθεν) ne-a făgăduit-o Tatăl, zicând: Voi fi
vouă Tată, iar voi veți fi Mie fii și fiiceIer 21:1 cf. 2 Cor 6:8.
Înfierea noastră așadar, noua relație cu Dumnezeu, noul statut de fii ai Tatălui
și frați ai lui Hristos, con-formarea noastră după chipul Fiului Său (συμμόρφους τῆς
εἰκόνος τοῦ υἱοῦ αὐτουRom 8:29), precum și noua îndrăzneală și legitimitate în a-L numi
‘Tatăl nostru’ pe Dumnezeu trebuie lecturată cu referire la întreaga Treime, și în
primul rând cu referire la lucrarea Tatălui. Lui îi aparține inițiativa înfierii. La temelia
înfierii noastre stă însăși voia Lui de Tată, această ‘năzuință cuvântătoare și de viață’214
a firii dumnezeiești preabune a Tatălui – că viață este voia LuiPs 29:5 –, numită îndeobște
în Scripturi bunăvoire. El este Cel care, fiind din veac Tată al Fiului și hotărând din veac
înfierea noastră, mai dinainte ne-a rânduit spre înfiere[a cea] prin Iisus Hristos întru/către
El, după bunăvoirea voii Sale [...] făcându-ne cunoscută taina voii Sale, pe care a dinainte-pus-
o în ElEfes 1:5.9. Voită de Tatăl – deci dorită, gândită, plănuită, hotărâtă mai înainte de
întemeierea lumiiEfes1:4 – înfierea noastră a fost pusă „să palpite” în firea pe care avea să o
asume Fiul Său, a fost descoperită ca făgăduință și legământ în Sfintele Scripturi, a fost
învățată prin trimiterea Fiului în lume și dăruită în același Fiu, și se desăvârșește de
Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos, în Biserică, în fiecare om botezat care cu Duhul este
purtat.
În loc de concluzie.
Taina părinției lui Dumnezeu reprezintă în fapt vârful încă ascuns în nor al unui
parcurs revelator și anamnetic. Sădită mai întâi în însăși firea noastră de Dumnezeu –
sau poate mai bine zis ascunsă, ca aluatul în cele trei măsuri de făină din pilda femeii
Mat 13:33
, prin care am fost învățați tainic, ca printr-o icoană despre ea –, a fost vestită apoi
prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi Rom 1:2, adică dospind215, ca să păstrăm imaginea
pildei, fremătând în pântecele istoriei mântuirii. La plinirea vremii Gal 4:4, la coacere, a
fost descoperită și dăruită nouă în Hristos – pâine caldă, aburindă! –, pe de o parte prin
sădirea noastră în El de către Tatăl216, prin „ascunderea” noastră în Fiul – și viața
voastră este ascunsă cu Hristos în DumnezeuCol 3:3 –, iar pe de alta prin trimiterea de către
Același Tată a Duhului Fiului Său în inimile noastre, Care strigă, „anamnisește” (dacă-mi
este îngăduită o licență poetică cu care să numesc lupa prin care am încercat să privesc
subiectul), amintește, învață, duce la tot adevărul și mai ales actualizează, cu orientare
spre eshaton, pune în act, în lucrare, acest Avva Părinte Gal 4:6. Căci
„de n-ar fi fost Duhul Sfânt, n-am fi putut spun Domn este Iisus, căci [zice
Scriptura:] nimeni nu poate să spună Domn este Iisus, fără numai în Duhul
sfânt1 Cor 12:3. De n-ar fi fost Duhul sfânt, n-am fi putut credincioșii să-L rugăm pe
Dumnezeu; că zicem: Tatăl nostru, Carele ești în ceruri. Deci, așa cum [fără
Duhul] nu putem să-L chemăm „Domn”, așa nu putem nici a-L chema Tată pe
Dumnezeu. Și de unde este vădit? Din faptul că apostolul zice: Și, pentru că
sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, strigând: Avva

214
ὄρεξις λογική τε καὶ ζωτική. SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, p. 200.
215
Cum ar fi diferitele expresii vechi testamentare care fac trimitere la paternitatea lui Dumnezeu (Fiul
Ps 2:7 Ps 109:3
Meu ești Tu, Eu astăzi te-am născut , sau Din pântece mai dinainte de luceafăr Te-am născut ), și care
n-au putut fi citite în cheia adevărată până la venirea lui Hristos.
216 Mat
Cum spune Însuși Hristos: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină
15:13 In 6:44
; sau: Nimeni nu poate să vină la Mine de nu-l va trage Tatăl .
53
Părinte. Astfel, când chemi pe Tatăl, adu-ți aminte că te-ai învrednicit de
numirea aceea pentru că Duhul îți mișcă sufletul”217
Sub lucrarea tainică a Duhului, această strigare a Duhului Avva-Părinte
încălzește inima noastră, o înmoaie, o aprinde, gata oricând – când și noi pricepem și
strigăm! – să deschidă spre noi rărunchii milei părintești. Întocmai ca în pilda fiului
risipitor: Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și s-a milostivit...Lc 15:12. Strigarea aceasta
este aluatul femeii Mt 13:33, adică al Înțelepciunii dumnezeiești, ascuns în trei măsuri de
făină, adică în „trei tipuri de oameni: duhovnicești, sufletești, pământești”218. Este
comoara ascunsă în țarină Mt 13:44 , este sămânța de muștar; este pârgaRom 8:23, este arvuna din
inimile noastre2Cor 1:22 și totodată arvună a moștenirii noastreEfes 1:4, este ipostasul celor
nădăjduite și dovedirea celor nevăzuteEvr 11:1, este o continuă și dinamică suspinare a
noastră dimpreună cu Duhul, cum mărturisește Apostolul Pavel: Și noi înșine, având
pârga Duhului, suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea, [adică] răscumpărarea trupului
nostruRom 8:23 (căci – nu-i așa? – duhul este osârduitor, dar trupul neputincios Mc 14:37, însă și
trupul...se va sălășlui întru nădejde FAp 2:26). Pe aceasta avându-o „deja și nu încă”, așteptăm
cu nădejdea că vom avea parte de roade 1Cor 9:10 și, mânați de Duhul Rom 8:14, mărturisim cu
duhul nostru dimpreună cu Duhul Rom 8:16, același cuvânt zicând Mc 14:39 cu Hristos: Avva-
Tată...

217
La Cincizecime, PG 50.458.30.
218
Vezi SF. IRINEU, Adversus haereses I.1.16, în “Sancti Irenaei episcopi Lugdunensis libri quinque
adversus haereses, vol. 1”, Ed. Harvey, W.W. Cambridge: Cambridge University Press, 1857.
54

Curs Master II - Sem 1 - 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Master II - Sem 1 - 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEME TEOLOGICE ÎN EPISTOLA CĂTRE ROMANI

„Haide, să începem de acum suișul cuvintelor teologiei,

Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 28.1

φέρε, τοῖς τῆς θεολογίας ἤδη προσβῶμεν λόγοις,

Poate că niciuneia din epistolele pauline nu i se potrivesc mai mult cuvintele

În această canava de lămuriri teologice, argumentări și contraargumentări,

Înainte de a trece însă la cercetarea propriu-zisă, pentru o mai bună

Contextul istoric și religios

În comentariie moderne există evident mai multe tipuri de împărțiri.

Un plan mai detaliat, dar în care se pot observa cu ușurință secțiunile

2. mântuirea finală a lui Israel (cap. 9-11)

Partea a II-a – partea practică (12,1-16, 25)

2. Planuri misionare ale lui Pavel pentru viitorul apropiat (15,14-33)

1. Impresionează puternica tensiune23 pe care Apostolul o pune între două lucrări

3. Apostolul Pavel se pronunţă clar şi stăruitor: faptele legii iudaice, cum ar fi

5. Realizarea dreptăţii dumnezeieşti pentru om, adică dăruirea harului, (aceasta

7. Pavel respinge clar accepţiunea că Dumnezeu l-a lepădat pe Israil: Să nu fie! Că

Pentru Pavel Dumnezeu este unul (3:30 27 ), și el povestește despre slava

Acest Dumnezeu însă îi și judecă pe oameni (2:3-6) și va răsplăti fiecăruia după

I. πατήρ este un termen de origine indo-europeană, care cuprinde silaba copilărească

II. În concepția antică, termenul este

III. În literatura antică

b. Cinstea adusă tatălui.

IV. Patria potestas – „puterea tatălui”.

V. Utilizarea religioasă a imaginii Tatălui

2. Zeus ca tată și Stăpânitor

3. Tatăl în religiile de misterii

VI. Forme filosofice și Gnostice ale credinței în Tatăl

2. Tatăl ca „născător” și sinteza dintre Rege și Tată în stoicism

3. Conceptul de Tată la Filon

c. Tatăl în misticismul lui Hermes

4. Caracteristici de bază ale patriarhatului.

-demnitate și autoritatea sunt de asemenea acordate preotului, profetului și oficialului

6. „Tată” și alți termeni de relație în religia VT.

-relația sangvinică sugerată de termenul „tată’ nu e gândită literal, ci metaforic (de

Deut 32 îl numește pe Dumnezeu „Tatăl” al poporului său (v 659, 18-1960 ),

7. Tată ca element teofor în numele proprii din Israel.

9. Tată – concept al Autorității.

10. Trendul universal în desemnarea lui lui Dumnezeu ca Tată.

C. CONCEPTUL DE TATĂ ÎN IUDAISMUL TÂRZIU

2. Părinții ca instrumente și reprezentanți ai lui Dumnezeu

II. Tatăl în iudaism

III. Tatăl ca titlu pentru învățător.

IV. Dumnezeu ca Tată în Iudaism.

1. Deosebirea față de Cosmologia greacă

Cine citește o scriere din literatura creștină primară nu poate să nu remarce o

Termenul πατριά face parte din familia de cuvinte a termenului πατήρ=tată.

În traducerile românești biblice sau patristice termenul este redat variat.

2. Traducători români în opere patristice

Același înțeles îl regăsim și în Exhortație la martiriu, în care iarăși textul din

Sfântul Atanasie cel Mare

b. În prima Cuvântare împotriva arienilor, folosește versetul Efes. 3:15 pentru a

Sf. Ioan Hrisostom

Sfântul Teofilact al Bulgariei, care de obicei îl prescurtează pe Sf. Ioan Hrisostom în

SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI

Sfântul Grigorie de Nyssa reține textul din Efeseni în comentariul său La

Comentariul lui Grigorie de Nyssa și ce spune Eusebiu, se regăsește cuvânt cu

Cu excepția Sf. Grigorie de Nyssa, comentatorii vechi ai acestui verset (Origen,

O astfel de conexiune dă o altă nuanță și sens afirmației Apostolului, adică: de la

Ereticii ofiți (sec. III)

Noua117 descoperire și cunoștință de Dumnezeu adusă lumii de Mântuitorul Iisus

Rom 15:6 - la sfârșitul epistolei, îndemnând la slăvirea în unire a lui Dumnezeu:

D.1.a – un tablou general