Catehezele Sf.

Simeon Noul Teolog1

Pr. Mihail-Gabriel POPESCU

Sf. Simeon Noul Teolog este o personalitate marcantă în literatura creștină

post-patristică. Firul vieții sale și personalitatea îi sunt creionate astăzi ținându-se
seama în special de două izvoare: Viața sa, relatată de discipolul său Nicetas
Stethatos, și scrierile sale, între care Catehezele ocupă un loc de frunte.
S-a născut în anul 949, la Galatia, în Paflagonia – Asia Mică, în vremea
dinastiei bizantine macedonene. Perioada sa de maturitate cunoaște domnia lui
Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Studiază cu succes la Constantinopol, dar
refuză un loc în protipendadă la curtea imperială, își dorește cu ardoare un sfetnic
duhovnicesc, pe care îl află în persoana bătrânului monah Simeon Piosul de la
vestita Mănăstire Studion. La vârsta de șaptesprezece ani intră în mănăstirea
dascălului său, apoi trece în mica mănăstire a Sfântului Mamas, unde depune votul
monahal, este hirotonit preot și destul de curând, ales egumen, cu aprobarea
patriarhului din Constantinopol. Viața sa, cuvântările și scrierile sale, îl fac cunoscut
încă din această vreme. Trece neîntârziat la restaurarea mănăstirii, aflată în ruinare,
și la reorganizarea vieții monahale de acolo, aflată și ea în decădere 2.
Cele 34 de cateheze ale sale sunt adresate fraților monahi, cu scopul de a-i feri
de vicii și a-i face să înainteze pe calea spre mântuire, cum arată când spune:

„Ascultați înțelesul cuvintelor mele, primiți-le cu bucurie ca pe un sfat dat

spre binele vostru și puneți-le la inimă ca să le împliniți spre folosul nostru comun,
al vostru și al meu. Astfel, încetul cu încetul, în etape aparent nesemnificative,
progresând spre desăvârșire, să urcăm și să ajungem desăvârșiți în Hristos. Iată spre
ce tinde vorbirea mea”3.

Sunt, prin urmare, „cateheze monahale”, asemănătoare celor alcătuite la

începutul secolului al IX-lea de Teodor Studitul.
Sfântul Simeon rămâne egumen un sfert de veac. Cea mai mare parte a
catehezelor sale au fost rostite de la amvon. Numai câteva au fost elaborate ca
scrisori de îndrumare. Parcurgându-le, ne-am oprit atenția nu atât asupra a ceea ce
interesează în chip special cinul monahal, cât asupra celor de folos pentru preotul
predicator și catehet din tot locul și de totdeauna, cum și asupra celor care privesc pe
tot credinciosul creștin.

1
Text publicat original în: Studii Teologice, XXVI (1974), 1-2, pp. 39-44.
2
Denumirea de „Noul Teolog”, dată de contemporanii săi, s-ar referi tocmai la strădaniile sale de
înnoire a vieții monahale.
3
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, în coll. Sources Chrétiennes, 96, 104, 113, trad. Joseph
Paramelle, Les Editions du Cerf, Paris, 1963-1965, XXX, 5-10.
 Vom observa mai întâi că Sfântul Simeon își propune un ciclu de cuvântări,
bine gândit, în care teologhisirea se îmbină armonios cu aplicația morală. Nici arta
oratorică nu este neglijată.
Grija cu care își cântărea cuvântul este exprimată în acest pasaj final al uneia
dintre cateheze: „Ce înseamnă să ne supraveghem pe noi înșine? [...] Acest subiect,
fraților, îl vom rezerva pentru o altă cateheză, ca să nu nesocotim proporția cuvenită
a cuvântării de astăzi”4.
Formula de adresare obișnuită este: „Părinți și frați”, vădind că autorul ținea
seama atât de ascultătorii hirotoniți, cât și de ceilalți monahi și viețuitori ai
mănăstirii. La nevoie, această formulă revine pe parcursul cuvântărilor.
Sfântul Simeon folosește cu evlavie, abilitate și discernământ creator izvoarele
de bază ale propovăduirii creștine, mai ales Sfânta Scriptură, apoi viața și scrierile
Sfinților Părinți, amintind în câteva rânduri pe unii precum Sf. Ioan Gură de Aur și
Sf. Vasile cel Mare. În acest sens, remarcabile sunt catehezele a V-a și a VI-a, în care
arată cum Dreptul Judecător va aduce în față pentru fiecare categorie a celor ce se
vor înfățișa la Judecata din urmă, termeni de comparație adecvați, în balanța
dreptății Sale: pentru cei mari și puternici, pe regele David; pentru patriarhi pe Ioan
Gură de Aur, Ioan al Alexandriei, Grigorie Teologul, Ignatie, Tarasie și Metodie;
pentru mitropoliți pe Vasile, Grigorie de Nyssa, Grigorie Taumaturgul, Ambrozie și
Nicolae; pentru monahi pe Antonie cel Mare și din generația de atunci, Simeon
Piosul; pentru femei pe Pelaghia, Maria Egipteanca, Teodora și Eufrosina.
Sfântul Simeon ține seama de principiile catehetice și omiletice, într-un efort
continuu de confruntare a trăirii fiecăruia cu preceptele Evangheliei, cu modelul
suprem creștin care este însuși Mântuitorul Iisus Hristos, cu viața sfinților.
Vorbește din datoria și cu autoritatea egumenului, dar și din dragostea și cu
smerenia sfântului, socotindu-se neîncetat ca unul dintre cei mulți de la care
Dumnezeu așteaptă îndreptare:

„Solicit dragostei voastre, Părinții mei sfințiți, slujitori ai lui Dumnezeu, să nu

fiți surzi la cuvintele mele, la cuvintele părintelui vostru nevrednic, ca aceste cuvinte
să nu aibă asupra voastră efectul unor vorbe goale. Chiar dacă sunt neputincios și
încărcat de greșeli, vedeți și socotiți mai degrabă că nu v-am sfătuit nimic în afară de
poruncile lui Dumnezeu și de dumnezeieștile Scripturi” 5.

Sfântul Simeon folosește intens metoda socratică, prim întrebările puse și prin
răspunsuri angajând adevărate dialoguri cu ascultătorii.
Încheierea fiecărei cateheze, după indemnul de împlinire a poruncilor, se face
printr-o scurtă doxologie înălțată Mântuitorului Hristos sau Sfintei Treimi.
Deși moralizatoare prin ținta lor, catehezele Sf. Simeon Noul Teolog cuprind
și pagini de expunere ale învățăturii dogmatice, pe care se fundamentează de altfel
toate îndemnurile la conduita creștină. Atât în ceea ce ar putea da un caracter
4
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXX, 349-351.
5
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XII, 238-244.
dogmatic conținutului acestor cateheze, cât și în ceea ce le conferă un profil moral,
întâlnim idei și analize care ne duc cu gândul la Părinții de dinainte, la Sfinții Trei
Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, mai ales.
Pentru a ilustra modul de expunere dogmatică al Sfântului Simeon, vom alege
un fragment despre Persoanele Sfintei Treimi, în care se afirmă următoarele:

„Cele trei sunt într-un același, cu o aceeași substanță, natură și domnie. Dacă
deci un nume este atribuit uneia, el se cuvine după natură și celorlalte, cu excepția
denumirilor de «Tată», «Fiu», și «Duh Sfânt», altfel spus în afară de «a naște», «a fi
născut» și «a purcede», căci acestea sunt singurele care aparțin Persoanelor Sfintei
Treimi de o manieră distinctă. Despre o schimbare, redistribuire, sau permutare a
numelor în aceasta privință, nu poate fi vorba; aceste nume caracterizează de fapt
cele trei Persoane, fără să fie posibilă punerea Fiului înaintea Tatălui, nici a Sfântului
Duh înaintea Fiului, ci numai a zice în același timp: «Tatăl, Fiul și Sfântul Duh», fără
cea mai mică distincție de durată, cu Tatăl existând în același timp Fiul născut și
Duhul care purcede, în toate celelalte cazuri, aceeași denumire este atribuită
fiecăruia în special și la toți trei. Zici, de pildă, «lumină»: în același timp fiecare
dintre Ei este de sine lumină și toți trei sunt o singură lumină; «viață veșnică»: la fel
fiecare este și toți sunt o singură viață. Dumnezeu Tatăl este duh (Ioan 4, 24), și
Domnul este Duh (2 Corinteni 3, 17) și Duhul Sfânt este Dumnezeu, Fiecare este
Dumnezeu și toți trei împreună sunt Dumnezeu; fiecare este un Domn, și toți trei un
Domn”6.

Sau acest pasaj soteriologic:

„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Fiul autentic al lui Dumnezeu-Tatăl, de

aceeași esență, natură și slavă cu Tatăl, ocupând același tron, rămânând în Tatăl și
Tatăl în El, aruncându-și privirea asupra nenorocirii noastre, sau – ca să zicem și mai
bine – asupra robiei noastre venită prin păcat, în care eram supuși vrăjmașului cel ce
ne înșelase, avu milă fată de noi, din dragostea sa de negrăit, și hotărând să ne scoată
din această robie și grozavă rătăcire, a coborât din înălțime, fără să părăsească sânul
Tatălui cum – numai El o știe, și a venit pe pământ, mergând și vorbind cu noi
oameni păcătoși, dând precepte mântuitoare sfinților Săi ucenici și Apostoli, după
care s-a înălțat din nou, cu slavă, lângă Tatăl Său”7.

Trecând la aspectul moral al Catehezelor socotim necesar să evidențiem din

capul locului o precizare pe care Sfântul Simeon ține să o facă atunci când îndeamnă
pe ascultători ca pentru îmbunătățirea vieții lor creștine să se lepede de grija cea
lumească, de lume și de cele lumești: „Ce este lumea și ce sunt cele lumești?” se
întreabă. Și răspunde: „Nici aurul, nici argintul, nici caii, nici chiar catârii; toate
acestea sunt spre slujirea noastră și le avem pentru nevoile trupești. Nici carnea, nici
6
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXXIII, 178.
7
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, VII, 131-141.
pâinea, nici vinul, căci acestea ne sunt de trebuință și le consumăm. Nici casele, nici
băile, nici câmpiile sau viile, căci acestea sunt proprii și lavrelor și mănăstirilor. Ce
înțeleg deci când zic lumesc? Înțeleg păcatul, atașamentul la cele trecătoare și
patimile”8.
Astfel, deși monah și ascet, Sfântul Simeon nu disprețuiește bunurile din
lumea aceasta; dimpotrivă, le află de trebuință. El condamnă însă viciul, de tot felul,
care duce la pierzare: acesta reprezintă lumescul în concepția sa, ca și a Sfinților
Părinți în general.
Ce recomandă în schimb? Încă din prima cateheză 9, cheamă pe toți la
dragostea creștină, în care se vădește toată credința și care răspândește bucuria în
suflete; este dragostea pentru care Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatele și rănile
noastre. Într-un imn de slavă închinat dragostei, Sfântul Simeon exclamă: „Tu ești
învățătoarea Profeților, tovarășa de drum a Apostolilor, tăria Martirilor, inspirația
Părinților și a Didascalilor, desăvârșirea tuturor sfinților” 10.
De aceea, Sfântul Simeon cere fraților săi să aibă, mai înainte de orice,
dragoste: „Căci orice zel și asceză însoțită de eforturi mari, care nu se revarsă în
dragoste cu duh de umilință, sunt zadarnice și nu duc la nimic bun” 11. Ucenicii
Domnului nu se vor cunoaște decât după dragostea lor.
Ideea acestei ἀγάπη, a stăruinței în iubire, străbate în toate cele 34 de
cateheze, justificând considerarea Catehezei întâi drept „cateheză program” în ciclul
de cuvântări ale Sfântului Simeon.
Între alte idei prezente în cateheze este și aceea că oricine năzuiește spre
desăvârșirea creștină trebuie să aibă o îndeletnicire folositoare vieții, să fie muncitor,
căci munca favorizează practicarea virtuților, în vreme ce lipsa de activitate duce la
decădere morală. În această privință Sfântul Simeon îndeamnă pe frații săi: „Dacă ai
un serviciu de făcut, treci la slujba ta; dacă ai muncă manuală, la munca ta; dacă ai o
lectură de făcut, la lectura ta. Refuză cu totul să rămâi trândav în chilia ta, de teamă
că trândăvia să nu-ti fie călăuzitoare la tot felul de vicii”12.
Condamnând pe cei care trăiau cu gândul de a se îmbogăți cu orice preț, într-
o epocă în care prăpastia dintre bogați și săraci era atât de adâncă, în care
nedreptatea socială, mizeria celor mulți, își avea rădăcina în acapararea
pământurilor de către o mână de oameni, Sfântul Simeon proclamă învățătura
creștină despre drepturile egale ale tuturor oamenilor:

„Bunurile și averile lumești sunt comune tuturor, precum lumina și aerul pe

care-l respirăm, precum pășunea animalelor din câmpii și munți. Toate lucrurile au
fost date în comun tuturor, numai pentru a se folosi și a se bucura de ele, dar
proprietatea nu este a nimănui. Lăcomia însă a invadat viața ca un tiran; din ceea ce

8
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, V, 726-736.
9
Cateheza se intitulează Despre dragoste.
10
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, I, 130-133.
11
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, I, 143-145.
12
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXVI, 72-75.
Stăpânul dăduse în comun tuturor, lăcomia a făcut – într-un fel sau altul – părți,
închizând totul în incinte, apărând cu turnuri, zăvoare și uși, privând pe toți ceilalți
oameni de bucuria binefacerilor Stăpânului”13.

Sfântul Simeon îndeamnă la credință vie, plină de dragoste lucrătoare, cu

precădere în Cateheza a XIII-a, în care comentează textul din Epistola Sfântului Iacov:
„Credința fără fapte este moartă” (1, 26). În ultima parte a acestei cateheze, se arată
că cei care nu săvârșesc faptele de bine „naufragiază” chiar în materie de credință;
faptele sunt vâslașii și ancora sigură a credinței, ca și dovada ei: „În fapte se arată
credința, ca trăsăturile feței în oglindă”14.
Sfântul Simeon are o concepție înaltă despre slujirea preoțească și demască,
așa cum o făcuse cândva și Sf. Grigore Teologul, pe cei care, fără vocație și fără o
pregătire corespunzătoare, căutau preoția – pe căi necinstite – numai ca pe o stare
lipsită de griji și aducătoare de câștig:

„Luptăm prin toate mijloacele să primim demnitatea Apostolilor, cumpărăm

puterile lor cu preț de aur, fără teamă de Dumnezeu, fără rușine înaintea celor care
ne vad. Nimeni nu îndrăznește să se urce în tronul împăratului, împotriva voinței
acestuia; nici chiar să împlinească rol de grămătic sau retor, dacă nu este cunoscător,
sau să citească în fața poporului, dacă este analfabet. Și tu cauți demnitatea
Apostolilor, sau o accepți, înainte de a fi primit harul lor, sau de a fi văzut roadele
acestuia cultivate în tine”15.

În alte locuri, se cere preoților să slujească Evanghelia „în duh de umilință și

ducând o viată ireproșabilă”16, spre a fi vase curate ale Dumnezeului celui viu și
administrator vrednici, ai Sfintelor Taine.
În mentalitatea unora dintre clericii și credincioșii din vremea Sfântului
Simeon se înrădăcinaseră însă cu precădere două idei dăunătoare vieții lor
religioase.
Adepții celei dintâi susțineau că, prin căderea lui Adam, oamenii au rămas
pentru totdeauna antrenați în păcat. Sfântul Simeon consideră eretici pe cei care,
cugetând astfel, nu țin seama de venirea Mântuitorului Hristos: „Dumnezeu
coborându-se a luat trup, s-a născut ca unul din noi, om – afară de păcat, a nimicit
păcatul, a sfințit zămislirea și nașterea, iar odată cu creșterea Sa, a binecuvântat toate
vârstele”17. Apoi Domnul a predicat, a ridicat pe toți cei căzuți și le-a deschis
Împărăția harului.

13
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, IX, 93-102.
14
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXIX, 142.
15
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XVIII, 237-245.
16
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXVIII, 264.
17
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, V, 413-417.
 „Dacă înainte de Lege și de venirea lui Hristos, lipsiți de tot acest ajutor,
oameni mulți, nenumărați, au fost bineplăcuți lui Dumnezeu și aflați fără reproș, ca
dreptul Enoh și Ilie, ce scuză vom invoca noi care – după har, după atâtea și atâtea
binefaceri după înlăturarea morții și păcatului, după renașterea prin botez, cu
ocrotirea Sfinților Îngeri și sub adumbrirea Sfântului Duh, nu ne socotim măcar egali
celor de dinainte de har, ci prin nepăsare disprețuim și încălcam poruncile lui
Dumnezeu?”18.
În Cateheza a cincea, din care am citat aici, Sfântul Simeon analizează pe larg și
aprofundat cum Dumnezeu, din dragoste, a dat posibilitatea celor ce se pocăiesc să
recâștige nu numai paradisul din care fusese izgonit Adam, ci cu mult mai mult,
înaltul cerurilor, de-a dreapta Fiului Său.
Cea de a doua idee, izvorâtă din trândăvia pe care Sfântul Simeon o combate
în repetate rânduri cu atâta vigoare, susținea că n-ar mai fi posibil pentru creștinii de
după epoca patristică să trăiască în virtute așa cum trăiseră cândva contemporanii
Mântuitorului și, mai apoi, Sfinții Părinți:

„Mulți nu încetează să spună – și cuvintele lor nu ne scapă – : «Dacă am fi

trăit în zilele Apostolilor, dacă am fi fost aflați drepți să contemplăm, ca ei, pe
Hristos, am fi devenit și noi sfinți», ignorând că Hristos este același, El care vorbește
în lume acum ca și atunci. Dar s-ar putea spune: «Nu este tot una să-L fi văzut atunci
pe El, în carne și oase, și să auzi numai astăzi cuvintele Lui, primind numai o
învățătură despre El și despre Împărăția Sa». Eu însă vă zic: desigur, nu-i același
lucru acum, ca atunci, dar situația de acum, din prezent este mult mai frumoasă și ne
conduce mai lesne la o mai mare credință, decât faptul chiar de a-L fi văzut și auzit
nemijlocit. Atunci, El era un om care apărea fariseilor, ca un om de nimic, dar acum
ni se predică un Dumnezeu adevărat: Atunci El stătea cu vameșii și păcătoșii,
mâncând cu ei; iar acum stă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, fără să se fi separat de
Acesta. Atunci toți, până la ultimul, ziceau cu dispreț despre El: «Nu este acesta fiul
Mariei și al teslarului Iosif?», iar acum este adorat ca Fiu al Dumnezeului celui
adevărat și Dumnezeu adevărat; și a proslăvit și proslăvește pe cei care i se închină
în duh și adevăr. Atunci, ca un om oarecare, trecea drept coruptibil și muritor. Nu
era ușor să-L recunoști în aceste condiții și să crezi că este Dumnezeu” 19.

Alții spuneau: „Dacă am fi trăit în vremea Sfinților Părinți, ne-am fi luptat ca

ei”. Acestora Sfântul Simeon le cere „să asculte, la rândul lor, că în vremea Părinților
noștri ereziile erau numeroase, falșii hristoși numeroși, numeroși vânzătorii lui
Hristos, numeroși și falși apostoli”.

„Si, spune-mi, de ce este imposibil (să trăiești virtuos cum au trăit Sfinții
Părinți n.n.)? Prin care mijloc deosebit au strălucit sfinți pe pământ și au devenit
făclii intre semeni? Dacă ar fi fost imposibil, nici ei n-ar fi reușit niciodată, fiind
18
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, V, 448-460.
19
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXIX, 17-47.
oameni ca și noi, cu deosebirea poate că voința le era îndreptată spre bine, că aveau
zel, răbdare, smerenie și dragoste”20.

Sfântul Simeon nu ezită să califice drept erezie învățătura „celor care spun că
nu este nimeni, în vremea noastră și în mijlocul nostru, care să poată tine poruncile
evanghelice și să-și conformeze viața cu aceea a Sfinților Părinți” 21. „Cei ce vorbesc
astfel închid cerul pe care ni l-a deschis Hristos”22.
Pentru a încuraja în practicarea virtuților, Sfântul Simeon reamintește
ascultătorilor de ajutorul dumnezeiesc în care creștinii trebuie să nădăjduiască, de
făgăduințele pe care le-a făcut Mântuitorul celor ce aleargă către dânsul:

„Care sunt deci aceste făgăduințe făcute de însuși Iisus Hristos, Domnul
nostru, Fiul lui Dumnezeu? Ascultă și reflectează la ceea ce ne făgăduiește: «Într-
adevăr vă spun, va fi multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se
pocăiește». Și încă: «Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară». De asemenea:
«Cine este însetat, să vină la Mine și să bea». Și: «Cel ce crede în Mine, nu va vedea
moartea, niciodată». Și în alt loc: «Apropiați-vă de Mine și Eu mă voi apropia de
voi». Și: «Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi ușura». Iar
altundeva: «Cel ce păzește poruncile Mele, acela Mă iubește, și cel care Mă iubește va
fi iubit de Tatăl Meu, și Tatăl Meu împreună cu Mine vom veni prin Duhul și vom
locui în El». Și: «Dacă voi, oamenii răi, dați copiilor voștri lucruri bune, cu cât mai
mult Tatăl vostru ceresc va da Duhul Sfânt celor care i-L cer?»” 23.

Astfel, Sfântul Simeon înlătură toate obiecțiile și încercările de justificare ale

celor care se leneveau și pregetau în trăirea virtuoasă, în săvârșirea faptelor bune,
cerând tuturor să se străduiască necontenit a împlini poruncile lui Dumnezeu. Și nu
una, două, sau numai pe unele, socotind aceasta de ajuns, ci toate poruncile, căci
„cine este orb, este orb pentru tot, și cine este surd este surd pentru tot” 24. „Vedem că
cei care navighează pe mare nu li se spune izbăviți pentru că au parcurs atâtea și
atâtea mile, ci când au atins portul, călcând pe pământ”25.
Catehezele Sf. Simeon Noul Teolog dezvăluie pe creștinul și preotul care
aleargă fără odihnă către mântuire și al cărui suflet freamătă ca în alergarea aceasta
să nu se afle singur, ci însoțit de semenii săi. El are convingerea că numai astfel se
poate ajunge la limanul cel făgăduit și dorit. Calea de străbătut se află aici, pe
pământ: este viața noastră de fiecare zi, iar pașii noștri pe această cale nu sunt
altceva decât practicarea virtuților.

20
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXIX, 181-187.
21
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXIX, 138-143.
22
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXIX, 159.
23
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XIV, 24-40.
24
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XVIII, 389.
25
SYMÉON LE NOUVEAU THÉOLOGIEN, Catéchèses, XXVII, 20-23.