Cuviosul Simeon Noul Teolog, de Dumnezeu purtătorul

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 30

Decembrie 2022

Biserica păstrează, în cel mai de preț tezaur, amintirea sfinților ei din cele două milenii ale
învolburatei înfruntări dintre istoria oamenilor lui Dumnezeu și istoria oamenilor căzuți.

Fiecare dintre cei pomeniți în calendarul Bisericii strălucește printr-o anumită virtute, unii
dintre ei fiind într-o lumină neapusă, într-o lumină neîmpuținată, care-i inspiră și acum, după
trecerea timpului, pe oamenii iubitori de Dumnezeu. Citindu-le viața în Sinaxare, creștinul nu
săvârșește doar un act de evlavie, ci învață din viețile altora cum trebuie să arate și viața lui.
Existența lor nu este ritmată doar de evenimente istorice, ci mai ales de evenimentul întâlnirii
cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Între figurile celebre ale Sinaxarului ortodox se află și Sfântul Simeon Noul Teolog, de
Dumnezeu cuvântătorul, unul dintre cei trei care s-au învrednicit a primi un nume mai presus
de numele altor oameni, cuvântător de Dumnezeu, apreciindu-se, astfel, înălțimea darului
primit prin revelație și conștientizare constantă a prezenței lui Dumnezeu în propria viață.
Alături de ucenicul iubit al Mântuitorului, Ioan Evanghelistul, care a ascultat negrăitele taine
dumnezeiești, când s-a sprijinit pe pieptul Mântuitorului, și de dumnezeiescul Grigorie,
Arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Simeon Noul Teolog s-a bucurat și el de acest
epitet rar și prețios care vorbește despre tainele lui Dumnezeu într-un limbaj deosebit de
rafinat și poetic, dar care conduce, în final, la conștiința că, vorbind despre Dumnezeu, tăcerea
e cea care grăiește.

Sfântul Simeon Noul Teolog făcea parte din nobilimea Imperiului Bizantin, ilustrată în
diferite perioade de oameni importanți ajunși împărați, cărturari, călugări ori sfinți, care au
oferit din preaplinul inimii lor celor de lângă ei, având încredințarea că Îl slujesc pe Însuși
Mântuitorul Hristos.

Născut în anul 949, într-o familie bogată din Galatia Paflagoniei, în Asia Mică, Cuviosul
Simeon (Gheorghe, după numele de botez ) a avut posibilitatea să urmeze cele mai înalte școli
ale timpului, pregătindu-se astfel pentru o carieră strălucită prin care să fie de folos societății.
Merge în Constantinopol, unde urmează studiile preliminare și este introdus în intimitatea
Palatului imperial de către o rudă a sa, persoană importantă în aparatul administrativ bizantin.
Simeon devine, astfel, spatharocubicular (purtător de sabie), adăugându-se corpului de pază al
apartamentelor personale ale împăratului. Însă serviciul în slujba Palatului, ne povestește
Nichita Stithatul, ucenicul și biograful său, îl expunea unui mod de viață necuviincios, pe
când Simeon era atras către un mod de viață contemplativ, asemenea asceților din vechime,
despre care citise în copilărie.
Din acest motiv, Simeon a început să caute un bun călăuzitor, care să-l inspire în dobândirea
adevăratei bucurii, îngrijindu-se ca nu cumva să piardă adevărata Împărăție. După mai multe
căutări, Dumnezeu a rânduit să-l întâlnească pe unul dintre marii duhovnici ai acelei vremi,
Simeon, cel Evlavios. Acesta l-a îndemnat să mai rămână în lume, dar i-a recomandat, dincolo
de zidurile mănăstirii, să urmeze un program riguros de viețuire creștină și, mai ales, o
disciplină în lectură, propunându-i scrierile Cuviosului Marcu Ascetul.

De la primele pagini, Simeon a înțeles că cea mai importantă lucrare este legată de conștiință,
pe care va trebui s-o aibă călăuzitoare, dacă va dori să afle lucruri de folos. Acum realizează
că Dumnezeu lucrează în viața fiecărui om și Se descoperă acestuia, indiferent de perioada
istorică în care trăiește, dacă omul se pocăiește, își schimbă viața, mintea și inima. Treptat,
după parcurgerea acestor pagini, viața lui a căpătat un alt sens, revenind periodic la duhovnic
și mărturisindu-și gândurile. Acesta îl îndemna să privegheze, să se nevoiască, însă fără să-l
oblige la un canon sever. Cu toate acestea, aflăm din scrierile biografice că priveghea până în
zori, la cântatul cocoșilor. În timpul unei astfel de privegheri de noapte, Simeon se
împărtășește, datorită rugăciunilor părintelui său duhovnicesc, de vederea luminii
dumnezeiești, care nu era din lumea aceasta și prin care L-a cunoscut pe Dumnezeu ca iubire
și milă nesfârșită. Dăruit cu mari bucurii duhovnicești, cu darul lacrimilor și cu vederea
luminii dumnezeiești, Simeon nu va ști, în primă fază, să prețuiască aceste daruri și, după cum
el însuși mărturisește, lumina s-a depărtat de la el.

Mulți ani s-a luptat cu deșertăciunile lumii, până când, lepădându-se cu totul de grijile acelui
veac, s-a încredințat duhovnicului său, care l-a primit, în cele din urmă, la mănăstire. Într-una
din cuvântările sale, Simeon se aseamănă cu un om nelegiuit care, după ce a căzut în groapa
de noroi, a fost tras cu forța de Domnul Cel Milostiv, spunând că a fost dus îndrumat spre
izvoarele apelor ca să se spele, să se curețe și să devină din nou văzător al celor duhovnicești.

Pe lângă minunata ascultare față de duhovnicul său, tânărul Simeon mergea adeseori pe la
morminte, învățând acolo ce este omul, preferând ascultările cele mai umile, într-o desăvârșită
ascultare față de duhovnic, pe care îl așeza, încă din vremea aceea, în rândul sfinților. Ni se
spune că săruta locul unde acesta fusese așezat pentru rugăciune, cinstindu-l ca pe locurile
sfinte unde Dumnezeu S-a revelat.

Iubitor al slujbelor și nevoințelor, al lacrimilor și tăcerii desăvârșite, a atras invidia și ura

unor frați mai puțin binevoitori, care i-au adus diferite acuze, reușind să-l izgonească din
cunoscuta Mănăstire Studion. Mutându-se la Mănăstirea Mamas din Constantinopol, dar
păstrându-și același părinte duhovnicesc, avea să fie tuns monah cu numele Simeon.

Contrar atitudinii celor din preajmă, Simeon va crește în virtute după mutarea la Sfântul
Mamas, primind din nou darul de a-L vedea într-o lumină asemănătoare soarelui pe
Mântuitorul Hristos, înțelegând că de acum nu mai viețuiește el, ci Hristos trăiește înlăuntrul
lui. La doi ani după intrarea în monahism, Simeon va primi sarcina de a-i învăța pe frați în
biserică, iar, un mai târziu, prin 979-980, va fi hirotonit ieromonah și va deveni egumen al
mănăstirii. Bucuria întâlnirii cu Hristos în lumina Duhului Sfânt va deveni, de acum înainte, o
stare firească, constantă, până la sfârșitul vieții lui, mai ales cu prilejul Sfintei Liturghii.

Mănăstirea era mică și neînsemnată în comparație cu vestita lavră de la Studion. Avea un

cimitir în care erau îngropați mirenii, iar viața duhovnicească lăsa mult de dorit. Simeon a
reconstruit clădirile dărâmate, dar, mai ales, a dorit să zidească suflete. De trei ori pe
săptămână rostea cateheze, adresate mai ales monahilor, dar și credincioșilor care veneau,
punând accent pe pocăință, rugăciune și dragoste frățească. Râvna lui, dar și iscusința
cuvintelor și a faptelor i-au adus împotrivirea și criticile unor călugări și ale unor oameni care
se aflau în înalta societate. S-a iscat în mănăstire o revoltă a unui grup de monahi, aflați sub
atenta observație a unor înalți demnitari eclesiali și imperiali, care doreau să-l scoată afară din
mănăstire. Chiar dacă Patriarhul Sisinie al II-lea (995-998) i-a dat dreptate în cazul călugărilor
răzvrătitori, Simeon nu a dorit îndepărtarea acestora, ci i-a căutat, chemându-i să viețuiască
din nou împreună în aceeași ceată.

Nu a fost scăpat întru totul de ispitele veacului. După trecerea către Domnul a părintelui său
duhovnicesc, i-a pictat icoana și a compus imnuri în cinstea lui. Ziua trecerii părintelui său la
Domnul era cinstită cu multă evlavie, anual, la slujbă luând parte monahii care l-au cunoscut
pe marele duhovnic, precum și mulți credincioși. Această pomenire a constituit, însă, prilej de
tulburare în Biserica din Constantinopol, Simeon fiind acuzat că cinstește ca sfânt pe cineva
necanonizat de Biserică. La aceste acuze s-a adăugat și un conflict, în jurul unui subiect
dogmatic, pe care Simeon l-a purtat, în intervalul 1005-1009, cu fostul Mitropolit al
Nicomidiei, Ștefan, ajuns cancelar la Patriarhia Constantinopolului. În urma tuturor acestor
acuzații, Simeon, acest minunat trăitor al Tainelor lui Dumnezeu, a fost exilat în anul 1009 la
Palukiton, lângă Chrysopolis.

Pe lângă personalitatea sa exigentă și mărturiile deliberat provocatoare, care au deranjat în

mod special, în scrierile Sfântului Simeon a fost învățătura sa conform căreia numai printr-o
trăire a Duhului putem vorbi cu adevărat despre Dumnezeu și doar cei care-L văd și-L aud pe
Dumnezeu în chip sensibil pot vorbi despre El. Altfel spus, Sfântul îndemna ca discursul
teologic să nu fie separat de experiența care alimentează și împlinește mărturia teologică.
Ajuns în exil, Simeon, după ce I-a mulțumit lui Dumnezeu, i-a trimis o scrisoare de
recunoștință și celui care i-a pricinuit o astfel de încercare. În cele din urmă, găsindu-și loc
într-un paraclis închinat Sfintei Mari Mucenițe Marina, aflat în ruină, începe să săvârșească
intens slujbe și, mai ales, rugăciune neîncetată, adunând din nou în jurul lui mulți ucenici.
Aici va termina opera de compunere și editare a Imnelor iubirii dumnezeiești, una dintre cele
mai importante lucrări ale Sfântului Simeon.

A reușit, și la paraclisul Sfânta Marina, să transforme un loc pustiu într-o mănăstire,

continuând să scrie și să se roage, propovăduind că iertarea păcatelor sau sfințirea vieții nu pot
fi dăruite fără sălășluirea conștientă în noi a harului Duhului Sfânt. Fiind încercat de o boală
grea, care l-a țintuit la pat, ucenicii l-au văzut înălțat de la pământ și înconjurat de lumină.
După multe nevoințe și încercări, a fost eliberat din durerile trupului, la 12 martie 1022, după
ce și-a cunoscut dinainte sfârșitul. Minunile care au urmat, bucuriile ucenicilor săi și mutarea
moaștelor sale la Constantinopol, la 30 de ani de la moartea sa, sunt o mărturie a lucrării lui
Dumnezeu, Care oferă celor care Îl urmează nenumărate daruri și binecuvântări.